PROTOCRONISM s. n. Curent de idei preocupat să pună în valoare elementele de prioritate în afirmarea unei idei, a unei teme etc. în istoria culturii (la nivel universal). – Proto- + [sin]cronism.

PROTODIACON, protodiaconi, s. m. (Înv.) Arhidiacon. [Pr.: -di-a-] – Din sl. protodijakonŭ, ngr. proto-dhiákonos.

PROTOROMÂNĂ s. f. (Lingv.) Româna comună. – Proto- + română.

PROTOSTEA ~ele f. Stea în faza de formare. /proto- + stea

PROT²- v. proto-.

PROTO- Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1. „primul (din punct de vedere spațial)”, „primul, cel dintîi (în ordinea importanței, a demnității)”. 2. „Preistoric”. 3. (Lingv.) „Foarte vechi”, „anterior (unui grup etnic)”. 4. (Biol.) „primitiv”, „simplu”, „de început”. [Var. prot-. / < fr., it. proto-, cf. gr. protos – primul].

PROTO- elem. prot(o)-.

PROTOAMIDĂ s. f. amidă primitivă formată dintr-o globulă simplă de albumină, fără nucleu. (< proto- + amidă)

PROTOCRONISM s. n. curent de idei care urmărește să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica; protocronie. (< proto- + /sin/cronism)

PROTOROMÂNĂ s. n. limbă română comună vorbită între sec. VI și XIII în nordul și sudul Dunării. (< proto- + română)

medic (medici), s. m. – Doctor. It. medico. – Der. medical, adj., din fr. médical; medicină, s. f., din fr. médicine; medicinal, adj., din fr. médicinal; medicament, s. n., din fr. médicament; protomedic, s. m. (primul medic al Curții, șeful serviciilor sanitare, funcție desființată în 5 septembrie 1859), cu pref. proto-.

proto- Pref. care indică prioritatea. Gr. πρωτο-, intrat direct din mgr., sau prin intermediul fr. proto-, cf. protomedic, protopop, prototip, etc.

matrice (petrogr.), (engl.= matrix) liant al rocilor detritice psefitice (conglomerate, brecii) și psamitice (→ graywacke), de natură alogenă (min. argiloase, mice, clorite, micrite carbonatice). M. formată prin acumulare sindepozițională cu clastele pe care le înglobează este o protom., cea rezultată prin alterarea și substituția clastelor instabile din p.d.v. chimic este epim., iar recristalizarea fracțiunii argiloase din protom. conduce la apariția unei ortom.

pentatonică (< gr. πέντε „cinci” + τόνος „mod, sunet”), sistem (II, 4) sonor (mod (I, 6)) de cinci sunete, reprezentat prin tipurile p. anhemitonică (excluzând semitonul*), între sunetele succesive ale căruia se stabilesc intervale* de secundă* mare și/sau terță* mică și p. hemitonică (incluzând semitonul), între sunetele succesive ale căreia se stabilesc intervale de secundă mare și secundă mică, terță mare și/sau terță mică; într-o accepție restrânsă, reprezentarea schematică a modulului (scara* sau gama* pentatonică) obținută prin ordonarea sunetelor lui componente într-un spațiu nedepășind octava*. Cercetările etnologice și folcloriste au pus în evidență larga răspândire geografică a p. atât în culturile extraeuropene – la popoare de străveche civilizație (din China, Japonia, Java, Bali) precum și în unele culturi păstrate în stadiul primar (la eschimoși, anumite populații din Africa și Australia, indienii din America etc.) – cât și, ca reminiscență sau substrat, în folclorul* unor popoare europene (scoțieni, irlandezi, basci, maghiari, români, ruși, lituanieni etc.). P. s-a transmis de asemenea prin formule (1, 2) melodice caracteristice muzicii culte – profane și liturgice (gregoriană* ca și bizantină*) – a evului mediu. Prezența cvasiuniversală a p. în muzicile arhaice pledează pentru considerarea ei ca unul dintre cele mai vechi sisteme muzicale, vechime pe care par să o confirme și particularitățile de construcție ale unor instrumente muzicale paleolitice. Datorită atât răspândirii mai mari cât și structurii mai particularizate, p. anhemitonică este asimilată îndeobște cu însăși noțiunea de p. sau considerată drept întruchiparea cea mai tipică a sistemului („p. propriu-zisă”, după Holopov), făcând în orice caz principalul obiect al studiiilor consacrate p. Deși cum sunetul inițial al scării este sau nu repetat la octavă, p. anhemitonică comportă ca intervale constitutive fie trei secunde mari și două terțe mici, fie trei sau două secunde mari și respectiv una sau două terțe mici. Din sistemul pentatonic anhemitonic fac parte, de asemenea, pienii*, sunete secundare care pot apărea accidental în interiorul terțelor mici ale p. și a căror importanță se vădește în special în procesele transformatoare – eventual de evoluție – ce au loc în p. (v. metabolă). Pentru reprezentarea scării pentatonice anhemitonice se recurge la șirul treptelor gamei naturale din care au fost eliminate semitonurile – motiv pentru care numeroși teoreticieni au asemuit sau chiar identificat această scară cu „șirul de sunete ce se pot auzi pe clapele negre ale pianului” (Helmholtz, apud Brăiloiu). Asupra genezei „p. propriu-zise” s-au emis diferite ipoteze. Formarea ei pe baza șirului de armonice* sau pe baza principiului consonantic* (a interraportării intervalelor de octavă, cvintă*, cvartă*) sau derivarea ei din ciclul cvintelor (această din urmă teorie se impune în Europa abia către sfârșitul sec. 19, având însă o vechime milenară la chinezi), constituie explicațiile cele mai cunoscute date fenomenului (în mare parte de către reprezentații școlii muzicologice din Berlin), explicații care nu fac însă decât să reconstituie și să sistematizeze rațional efectele unor legi acustice ce au fost urmate instinctiv. (Un record al exactității în explicarea mecanismului generativ al p. îl deține teoria chineză care determină absolut raporturile de frecvență* dintre sunetele sistemului, prin perpetuarea, la puteri diferite a numerelor 2 și 3 – cum observă Daniélou – a raportului de frecvență 3/2, corespunzător cvintei). A fost relevată, de asemenea, incidența gamei pentatonice cu acordajul (2) lirei* eline (Sachs) și chiar cu cel al lirei tracice „pre-orfice” (identitatea acestuia din urmă cu o presupusă „osatură” tetrapentacordală a p. servind lui G. Breazul în demonstrarea vechimii p. în folc. românesc). Teorii inspirate în mai mare măsură din realitatea muzicală vie, din practica și psihologia cântării primitive (sau pop.) atribuie nașterea p. unei „conștiințe a distanțelor melodice” (Stumpf, Hornbostel) (v. distanțial, principiu) sau consideră p. drept produs al unei evoluții al cărui punct de plecare ar fi o celulă generatoare (bi- sau tricordie* după Szabolczi, cvartă descendentă după Davies, terță mică descendentă după Breazul etc.) prin treptata îmbogățire a căreia (cu tonuri întregi învecinate sau cu sunete plasate la intervale de mică amplitudine, prin transpoziții* ale celulei inițiale etc.) ar lua naștere sisteme premergătoare p., respectiv scări bi-, tri-, tetratonice „constituite fie din salturi intervalice, fie din alternarea salturilor cu mersul treptat” (Wiora). „Olicordiile* prepentatonice anhemitonice”, cum le denumește Breazul, ar comporta, în opinia celor mai mulți teoreticieni, inclusiv a muzicologului român citat, „raporturi filiative între ele, pe de o parte, iar pe de altă parte, între ele și p. anhemitonice” (Breazul). Dimpotrivă, în opinia lui Brăiloiu „sistemele proto-pentatonice” nu ar deriva în mod necesar unul din altul (pregătind astfel p.), în ciuda caracteristicilor formative și probabil a condițiilor de geneză comune ambelor categorii de sisteme – sau tocmai în virtutea acestor similitudini – ci ar avea o existență autonomă. Tipologia și criteriile de sistematizare ale gamelor pentatonice au variat considerabil în timp și spațiu. O unificare din acest punct de vedere pare să se fi produs în cele din urmă în teoria chineză și majoritatea teoriilor universale moderne consacrate p., prin fixarea la un număr de 5 scări pentatonice (înălțimea absolută a treptelor diferă de la un cercetător la altul), reprezentând transpozițiile unei game pentatonice (de tipul celei obținute pe clapele negre ale pianului) pe treptele ei componente. Dispunerea structurii pentatonice de acest tip – inclusiv a pienilor – într-o „scară teoretică generală” depășind octava (într-un ambitus* corespunzător celui vocal) este propusă de Brăiloiu, între altele în scopul evidențierii, prin repetare, a intervalelor și raporturilor intervale considerate drept definitorii pentru sistem: a) picnonul* (încadrat de) b) cele două terțe mici. Conceptul de „sistem pentatonic” cu care operează muzicologul se dovedește a fi de fapt al unui macrosistem corespunzător ansamblului de 5 moduri pentatonice „centrate” în jurul unui anumit picnon și simbolizat prin scara generală amintită. O tipologie singulară propusă de Breazul cuprinde 10 „specii” de game pentatonice anhemitonice; acestea, construite în octavele celor 7 sunete naturale după unicul criteriu al componenței de trei secunde mari și două terțe mici specifică p., însumează și categoria p. ce includ tritonul* (existente în folc. transilvănean). Funcționalitatea în cadrul p. a suscitat numeroase discuții și controverse, care converg în cele din urmă fie spre relevarea „echivocului” funcțional (Brăiloiu) decurgând din incertitudinea centrului (oricare din treptele p. „poate face oficiu de cadență” – idem), fie spre relevarea relațiilor care se stabilesc – la nivelul „macrosistemului” – între modurile pentatonice, grație mecanismului metabolei*. Individualizarea cea mai puternică a p. în practica muzicală se datorează formulelor (1, 2) pentatonice, „pentatonismelor” (Riemann, Brăiloiu – acesta din urmă și autor al unei notorii analize a „vocabularului pentatonic” al lui Debussy).

protomonoteism s. n. Teorie a unui presupus monoteism universal în societatea arhaică primitivă, inspirată de Vechiul Testament și avându-l ca precursor pe filozoful rus Vladimir Soloviov (1873). – Din proto- + monoteism.

protocronie s. f. ◊ „Ov. S. Crohmălniceanu: Tovarășul Ungheanu v-a propus două sensuri ale termenului protocronie, extrase din cartea dv. Unul însemnând originalitate simultană, altul însemnând anticipație. E. Papu: Una [o definiție] o implică pe cealaltă.” Luc. 15 X 77 p. 3 (din proto- + -cronie, după modelul lui sincronie; DEX-S)

protocronism s. m. Stabilirea priorității cu orice preț a unei idei, a unei teme etc. ◊ „De multă vreme o carte de critică nu a tulburat apele prea liniștite ale vieții noastre literare ca această «Din clasicii noștri», cu subtitlul «Contribuții la ideea unui protocronism românesc», semnată de Edgar Papu [...]” ◊ „...eu nu-mi pot revendica decât paternitatea formulei de protocronism românesc, gândit în opoziție cu ideea sincronismului [...]” Luc. 1 IX 79 p. 3. ◊ „Prof. Edgar Papu a numit fenomenul de anticipație cu un cuvânt care a iscat vâlvă: protocronism.” Sc. 29 VI 82 p. 4; v. și Sec. 20 56/74, 6/76, R.lit. 25 X 79 p. 8, Săpt. 7 XII 79 p. 3 (din proto- + cronie + -ism)

protonegociere s. f. ◊ „O parte interesantă a cărții este consacrată așa-numitelor «protonegocieri» care se derulează fără contactul părților și unde comunicarea se realizează prin observarea reciprocă.” Sc. 7 X 72 p. 5 //din proto- + negociere//

protostea s. f. (astron.) Stea în faza de formare ◊ „Este vorba de o planetă, de o cometă gigant, de o proto-stea sau de o galaxie îndepărtată?” R.l. 7 II 84 p. 6 (din proto- + stea; cf. fr., engl. protostar; DEX-S)

PROTACTÍNIU (< fr., germ. {i}; {s} proto- + actiniu) s. n. Element radioactiv (Pa; nr. at. 91). Are mai mulți izotopi dintre care cel mai important este cel cu m. at. 231,04. Face parte din grupa actiniodelor, alb-cenușiu, strălucitor, produs de dezintegrare a uraniului. Emite radiații α și are o perioadă de înjumătățire de 32.500 ani.

COTEANU, Ion (1920-1997, n. București), lingvist român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Specialist în lexicologie, stilistică („Stilistica funcțională a limbii române”), dialectologie, limba literară („Româna literară și problemele ei principale”) și gramatică istorică („Morfologia numelui în proto-română [română comună]”). Redactor responsabil la „Dicționarul limbii române” – serie nouă.

ieréŭ și ĭeréŭ m. (mgr. ierévs, gen. ieréos; vsl. ĭereĭ. V. arhi- și proto-ĭereŭ, ĭero-monah). Vechĭ. Preut.

*próto- (vgr. prôtos, primu), prefix care intră în compozițiunea maĭ multor cuvinte, maĭ ales în chimie, și care înseamnă „primu”. V. protos.

*protobromúră f., pl. ĭ (proto- și bromură). Chim. Combinațiune de corp simplu cu cea maĭ mică cantitate posibilă de brom.

*protocarbonát, -ă adj. (proto- și carbonat). Chim. Care e combinat cu prima cantitate de cărbune: idrogen protocarbonat.

*protocarbúră f., pl. ĭ (proto- și carbură). Chim. Carbură de primu grad.

*protoclorúră f., pl. ĭ (proto- și clorură). Chim. Combinațiune de corp simplu cu cea maĭ mică cantitate posibilă de clor.

*protocól n., pl. urĭ și oale (vgr. protó-kollon, prima foaĭe [de hîrtie lipită] care cuprinde subĭectu celor următoare, condică, cod, d. prótos, primu, și kólla, „cleĭ”, ngr. „coală”; fr. protocole. V. coală). În evu mediŭ, etichetă (prima coală) la arhive, apoĭ condică autentică. Formular p. a face acte publice. Proces-verbal saŭ sumar de conferență diplomatică: a dresa un protocol. Ceremonial uzitat în afacerile diplomatice, în recepțiunile suveranilor ș. a. Fig. Arta de a te purta politicos în lume, codu manierelor elegante, etichetă: a te purta după protocol.

*protofosforát, -ă adj. (proto- și fosfor). Chim. Care e în stare de protofosfură.

*protofosfúră f., pl. ĭ (proto- și fosfură). Chim. Combinațiune de corp simplu cu cea maĭ mică cantitate posibilă de fosfor.

*protoĭeréŭ m. (ngr. proto-ĭerévs; vsl. protoĭereĭ. V. ĭereŭ). Preut maĭ mare peste un județ (pop. protopop). V. proistos.

*protoĭodúră f., pl. ĭ (proto- și ĭodură). Chim. Combinațiune de corp simplu cu cea maĭ mică cantitate posibilă de ĭod.

*protonotár m. (mlat. proto-notarius, d. vgr. prótos, primu, și lat. notarius, notar). Prelat care la curtea papiĭ expediază actele importante.

*protoplástic, -ă adj. (proto- și plastic). Biol. Al protoplazmeĭ: vĭața protoplastică.

*protoplázmă f., pl. e (proto- și plazmă). Biol. Substanță care constitue corpu celuleĭ viĭ și care conține în general un nucleŭ.

prótos m. fix (ngr. prôtos, primu). La jocu de cărțĭ, acela saŭ aceĭa care împarte cărțile saŭ are dreptu de a juca întîĭ: ești protos. V. proto-.

*protosulfúră f., pl. ĭ (proto- și sulfură). Chim. Combinațiune de corp simplu cu cea maĭ mică cantitate posibilă de sulf.

*protoxíd m. și n., pl. e (proto- și oxid). Chim. Primu oxid (adică cu cel maĭ puțin oxigen posibil) al unuĭ metal: protoxid de fer.

PROTANDRÍE (< proto- + gr. andro- „bărbat”) s. f. 1. Situație în care staminele unei flori ajung la maturitate înaintea gineceului, împiedicând autopolenizarea. 2. Situație întâlnită la unele nevertebrate coloniale când indivizii masculi ajung la maturitatea sexuală înaintea celor femeli.

PROTOCRONÍSM (< proto- + [sin]cronism) s. n. Curent inițiat de Edgar Papu („Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc”, 1977), opus sincronismului și ilustrând, adesea în chip nefondat și patetic, anticipările românești ale unor creații literar-artistice și științifice universale.

PROTOISTÓRIE (< proto- + istorie, după fr. protohistoire) s. f. Denumire dată de unii istorici epocii cuprinse între apariția primelor documente scrise și Antichitate. În spațiul carpato-dunărean, p. a durat din sec. 5 î. Hr. până în sec. 1 d. Hr., corespunzând epocii dezvoltării culturii și societății daco-getice.

PROTONÉMĂ (< fr. {i}; {s} proto- + gr. nema „fir”) s. f. (BOT.) Formație vegetală care reprezintă stadiul inițial de dezvoltare a gametofitului la mușchi (la care p. dezvoltă muguri, din care iau naștere noi plante) și la ferigi (la care p. se transformă în protal).

PROTOSÓL (< proto- + sol) s. n. Sol aflat într-un stadiu incipient de dezvoltare.

PROTOZOÁRE (< fr.; {s} proto- + gr. zoon „animal”) s. n. pl. Grup de organisme inferioare unicelulare, microscopice (2-3 până la 100-200 μ lungime, Protozoa) (ex. amiba, hematozoarul, parameciul). Cele mai multe duc o viață independență, fiind saprotrofe iar unele sunt parazite (ex. tripanozoma) care induce boala somnului, plasmodium, care provoacă malaria. Au nucleu distinct; adesea prezintă flageli, cili sau pseudopode, cu ajutorul cărora se deplasează activ. În unele clasificări, p. alcătuiesc o încrengătură de sine stătătoare, în altele, moderne sunt incluse în mai multe încrengături ale regnului Protocista.

*tip n., pl. urĭ (vgr. týpos, întipărire, var. din týkos, cĭocan de petrar, rudă cu cĭoc și toc 4. V. proto- și stereo-tip). Întipărire (tipar) după care se reproduc altele: falsificatoriĭ aveaŭ tipurĭ de monete. Caracter, formă de literă în tipografie. Model perfect (ideal): Georgieniĭ îs tipu frumusețiĭ omeneștĭ. Totalitatea trăsăturilor saŭ calităților (și maĭ ales apucăturilor) caracteristice: tip roman, cămătaru Shylock e tipu Jidanuluĭ. Model, formă: aeroplan tip Blériot. Fam. Figură, persoană originală: e un adevărat tip. Ipochimen, individ: un tip suspect mă urmărea. (Și masc.: doĭ tipĭ). Biol. Forma generală în prejuru căreĭa oscilează variațiunile individuale ale uneĭ rase orĭ speciĭ.

PROTOCRONISM s. n. Curent de idei, opus sincronismului, care afirmă adesea, în mod nejustificat, anticiparea românească a unor creații artistice și științifice universale. – Proto- + [sin]cronism.

PROTODIACON, protodiaconi, s. m. Arhidiacon. [Pr.: -di-a-] – Din sl. protodijakonu, ngr. proto-dhiákonos.

PROTOROMÂNĂ s. f. (Lingv.) Româna comună vorbită între sec. VI și XIII, în nordul și sudul Dunării. – Proto- + română.

PROTOROMÂNĂ s. f. (< proto, cf. ngr. protos, fr. proto- + română): limba română vorbită de poporul român între secolele al VI-lea și al XIII-lea în nordul (mai ales) și în sudul Dunării, până în momentul scindării sale în cele patru mari dialecte cunoscute (dacoromân, aromân sau macedoromân, meglenoromân și istroromân), odată cu venirea slavilor în Peninsula Balcanică (secolul al VI-lea) și apoi cu venirea ungurilor în Câmpia Panonică (secolele IX – X).

POTRU cf. Proto- (prima parte din Protoghiur) cu met. ca în var. potropop < protopop. 1. – (Ard II 84; 17 B I 392). 2. Potra fam., act., moț. 3. Potrea-Andreescu, Ioan (AO XVI 349). 4. Potrica, țig. (16 B I 8). 5. Cu -os, -us: Potros (16 B II 30); Potrus 1613 (17 B II 155) și Potruș megiaș (ib. 371), poate fi aceeași persoană cu precedentul, tustrele, de comparat cu gr. πρώτος „primul”, ca echivalent cu Pîrvu. (Cf. Rječnik X 189).

PROT-, v. PROTO-. □ ~andrie (v. -andrie), s. f., proterandrie*; ~andru (v. -andru), adj., (despre plante) la care organele sexuale masculine se maturizează înaintea celor feminine; sin. proterandru; ~enchim (v. -enchim), s. n., țesut vegetal fundamental; ~ergie (v. -ergie), s. f., principiu al filobiologiei referitor la motivarea primară în organism.

PROTO- „cel dintîi, anterior, primul, preistoric, primitiv, inițial”. ◊ gr. protos „primul, cel dintîi” > fr. proto-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. proto-. □ ~ascomicete (v. asco-, v. -micete), s. f. pl., subclasă de ciuperci din clasa ascomicetelor, încrengătura talofitelor; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază formele de viață mai mici decît bacteriile; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme unicelulare sau coloniale, care reprezintă formele cele mai primitive ale vieții; sin. protiste; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Celulă lipsită de membrană. 2. Celulă primordială a embrionului; ~cariocineză (v. cario-, v. -cineză), s. f., formă intermediară de cariocineză între amitoză și mitoză; ~cerc (v. -cerc), adj., dificerc*; ~clamidospor (v. clamido-, v. -spor), s. m., structură terminală și umflată, formată pe un filament, din care se formează clamidospori; ~clorofilă (v. cloro-, v. -fil₂), s. f., pigment care conține carotină și xantofilă, prezent în frunzele îngălbenite; ~colenchim (v. col/o-₂, v. -enchim), s. n., primele elemente ale colenchimului; ~corm (v. -corm), s. n., 1. Partea tuberiformă a embrionului care, prin diferențiere, dă naștere radiculei, tulpiniței și primelor frunze. 2. Axă hipocotil; ~crat (v. -crat), adj., (despre plante) care, odată cu ameliorarea climatului, și-a putut recuceri arealul pierdut în perioadele glaciare; ~cromozomi (v. cromo-, v. -zom), s. m. pl., granulații cromatofile formate în mitoză la bazidiomicete, care, la sfîrșitul profazei, se reunesc în doi cromozomi; ~dermă (v. -dermă), s. f., strat celular extern al meristemului primar din regiunea apicală a organelor radiculare; ~filă (v. -fil₂), s. f., 1. Frunzuliță sau rezervă nutritivă care se găsește în embrionul unei plante fanerogame; sin. cotiledon. 2. Formă juvenilă a frunzei. 3. Frunza protocormului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., organisme vegetale primitive unicelulare sau coloniale, care stau la baza evoluției regnului vegetal; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază plantele fosile; ~gamie (v. -gamie), s. f., fenomen de combinare a gameților fără fuziune nucleară; ~gen (v. -gen₁), adj., protogenic*; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Reproducere prin înmugurire. 2. Stadiu primordial al embrionului; ~genic (v. -genic), adj., (despre structuri vegetale) care există încă din primele stadii de diferențiere; sin. protogen; ~gin (v. -gin), adj., proterogin*; ~ginie (v. -ginie), s. f., proteroginie*; ~glie (v. -glie), s. f., nevroglie^[1] a substanței cenușii, avînd corpul lipsit de gliofibrile și de prelungiri spinoase; ~hemicriptofite (v. hemi-, v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante cu tulpinile acoperite la bază cu scuame, avînd frunze dezvoltate numai de la mijlocul tulpinii în sus; ~leucocit (v. leuco-, v. -cit), s. n., celulă limfoidă mică, prezentă în măduva osoasă roșie și în splină; ~liză (v. -liză), s. f., descompunere a clorofilei cu disocierea bioxidului de carbon sub influența luminii; ~log (v. -log), s. n., totalitatea datelor asociate cu un taxon nou, la prima lui publicare; ~metrocit (v. metro-₃, v. -cit), s. n., celulă-mamă a seriilor leucocitară și eritrocitară; ~nemă (v. -nemă), s. f., formație a gametofitului; ~paleolitic (v. paleo-, v. -litic₁), s. n., prima perioadă a epocii pietrei cioplite; ~patie (v. -patie), s. f., maladie primitivă, esențială; ~plasmatologie (v. plasmato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul protoplasmei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., substanță albuminoidă fundamentală vîscoasă, care alcătuiește baza oricărei celule vii; ~plast (v. -plast), s. n., 1. Protoplasmă a celulelor vegetale. 2. Organism unicelular. 3. Forma primordială a celulei sau a protoplasmei celulare; ~sclerenchim (v. scler/o-, v. -enchim), s. n., colenchim asemănător cu fibrele liberiene; ~spor (v. -spor), s. m., spor din prima generație; ~sporofit (v. sporo-, v. -fit), s. n., carposporofit al algelor roșii, rezultat din germinarea zigotului; ~stel (v. -stel), s. n., cilindru central primitiv, prezent la unele psilofite din paleozoic; ~strofe (v. -strofă), s. f. pl., spiralele secundare în filotaxie; ~tal (v. -tal), s. n., tal primitiv al lichenilor cu crustă; ~timie (v. -timie), s. f., pulsiune psihologică principală; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Exemplu perfect, model desăvîrșit. 2. Tipul ancestral, original al taxonului vegetal; ~trof (v. -trof), adj., (despre microbi) care trăiește în substraturi nutritive primitive, lipsite de compuși organici; ~trofic (v. -trofic), adj., (Despre microorganisme) 1. Care nu poate descompune proteinele. 2. (Despre microorganisme) Care își asigură singur hrana necesară; ~trofie (v. -trofie), s. f., mod primitiv de nutriție la unele tulpini microbiene; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., încrengătură de animale microscopice unicelulare, cu o structură anatomică foarte simplă, care trăiesc în grupuri numeroase; ~zomi (v. -zom), s. m. pl., structuri prebiontice care, în asociere cu polinucleotidele, formează, din aminoacizi liberi, scurte secvențe de peptide; ~zoofil (v. zoo-, v. -fil₁), adj., (despre flori) fertilizat prin protozoare; ~zoologie (v. zoo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul morfologic și biologic al organismelor unicelulare. corectat(ă)