155 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 151 afișate)

Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: pentru care s a o

NAȚIONALITATE ~ăți 1) Comunitate de oameni cu limbă și cultură comună, care s-a constituit istoricește pe un teritoriu dat. 2) Apartenență a unei persoane la o anumită națiune. [G.-D. naționalității; Sil. -ți-o-] /<fr. nationalité, germ. Nationalität

constituitor, ~oare smf, a [At: DA ms / Pl: ~i, ~oare / E: constitui + -(i)tor] 1-2 (Persoană) care constituie.

EXEMPLU, exemple, s. n. 1. Ceea ce servește drept model, ceea ce servește pentru a ilustra ceva; persoană care, prin calitățile sale, poate servi drept model; pildă. ◊ Expr. A da (sau a fi) exemplu = a se purta astfel încât să trezească și în alții dorința de a-l imita, a constitui un model demn de urmat. A da de (sau ca) exemplu = a atrage atenția asupra unor persoane, a unor lucruri etc., pentru a îndemna pe alții să le imite. A urma exemplul (cuiva) sau a lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept) exemplu = a imita (pe cineva sau ceva). 2. Caz sau fapt tipic care întrunește caracteristicile unei categorii întregi, citat pentru a lămuri, a sprijini o idee, o demonstrație. ◊ Loc. adv. De exemplu = de pildă, bunăoară. [Pr.: eg-zem-] – Din fr. éxemple, lat. exemplum.

EXEMPLU, exemple, s. n. 1. Ceea ce servește drept model, ceea ce servește pentru a ilustra ceva; persoană care, prin calitățile sale, poate servi drept model; pildă. ◊ Expr. A da (sau a fi) exemplu = a se purta astfel încât să trezească și în alții dorința de a-l imita, a constitui un model demn de urmat. A da de (sau ca) exemplu = a atrage atenția asupra unor persoane, a unor lucruri etc., pentru a îndemna pe alții să le imite. A urma exemplul (cuiva) sau a lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept) exemplu = a imita (pe cineva sau ceva). 2. Caz sau fapt tipic care întrunește caracteristicile unei categorii întregi, citat pentru a lămuri, a sprijini o idee, o demonstrație. ◊ Loc. adv. De exemplu = de pildă, bunăoară. [Pr.: eg-zem-] – Din fr. exemple, lat. exemplum.

CORP, corpuri, s. n., (I 4 și) corpi, s. m. I. Nume dat unui tot unitar format din mai multe elemente. 2. Totalitatea organelor unei ființe vii; trup. V. organism. Corpul omenesc are trei părți: cap, trunchi și membre.E un cuib între verdeață... Acolo corpul mi l-aș duce. MACEDONSKI, O. I 68. [Voinicul] era blestemat să poarte corpul de vulpoi. ISPIRESCU, L. 300. ◊ Loc. adj. și adv. (În legătură cu lupte, încăierări etc.) Corp la corp = (care se desfășoară) de aproape, pieptiș, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. (Fig.) M-am luptat corp la corp cu traiul zilnic. MACEDONSKI, O. I 11. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. Generoșii au făcut, la 1899, corp cu partidele burgheze, trădînd interesele clasei muncitoare. ♦ Trupul fără cap; trunchi. Își slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos, și în urmă capul. RETEGANUL, P. IV 11. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup, care privește trupul; care se poartă direct pe trup. lenjerie de corp. ♦ (Uneori determinat prin «neînsuflețit») Cadavru. Corpul defunctului. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. Corpul corăbiei. Corpul unui șurub. ♦ Conținutul, cuprinsul unei scrisori, fără formulele de introducere și de încheiere și fără adresă; cuprinsul unei cărți. În corpul scrisorii sînt toate datele. 3. (Adesea determinat prin «de casă» sau «de case s) Fiecare dintre clădirile situate pe același teren (într-o curte comună) sau aparținînd aceluiași proprietar; rînd de case. Locuința lui era chiar în corpul de case de alături. REBREANU, R. I 27. 4. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune determinată de materie. ◊ Corp străin = particulă care se deosebește de un tot de altă natură în care se găsește. ♦ (Chim.) Substanță organică sau anorganică. ◊ Corp simplu = substanță ale cărei molecule sînt formate din atomi de același fel; element. Hidrogenul este un corp simplu.Corp compus = substanță chimică ale cărei molecule sînt formate din atomi ai mai multor elemente. Acidul clorhidric este un corp compus.Corp activ v. activ. (Anat.) Corp calos v. calos. ♦ (Astron., în expr.) Corp ceresc astru. Luna și pămîntul sînt corpuri cerești. ♦ (În expr.) Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. Cuburile și piramidele sînt corpuri geometrice. 5. (În expr.) Corp delict = obiect care a servit la săvîrșirea unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvîrșit infracțiunea, adus în justiție ca probă materială contra acuzatului. 6. Unitate cu care se măsoară în tipografie mărimea literelor. Literă de corp 10. II. Nume dat unor grupuri, unor colectivități etc. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau profesie, formează o unitate deosebită, legal constituită ca atare. V. breaslă, tagmă. Pe lîngă Comisia de standardizare funcționează un corp de verificare.Corp constituit = colectivitate de persoane organizată de obicei pe baza unei legi. Colegiul avocaților e un corp constituit.Corp diplomatic = totalitatea reprezentanților diplomatici ai statelor străine în interiorul unui stat oarecare; totalitatea diplomaților care reprezintă un stat în afara hotarelor sale. (Ieșit din uz) Corp didactic = totalitatea personalului care predă în învățămînt. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. Prezidentul corpului legislativ. NEGRUZZI, S. I 327. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» și precizînd natura) Mare unitate militară, cuprinzînd mai multe divizii, de regulă de aceeași categorie. Corp de tancuri. Corp de cavalerie. Corp de armată.După 1807, Tudor [Vladimirescu] intră în corpul de voluntari numit «panduri» al generalului rus Miloradovici, pentru a lupta împotriva turcilor. IST. R.P.R. 292. ◊ Corp de gardă = clădirea sau încăperile care adăpostesc garda la o unitate militară. Ușa corpului de gardă se în lături și un. val de lumină izbucnește, curgînd pe șoseluța înclinată. SADOVEANU, O. VI 283. La Vidin furăm primiți de soldații de garnizoană ce ne prezentară armele, apoi ne luară între baionete și ne duseră la un corp de gardă. BOLINTINEANU, O. 266. Corp expediționar = o parte din forțele armate ale unui stat, trimisă în scopul unei acțiuni îndepărtate, în afara granițelor. (învechit) Corp de trupă = unitate militară (de regulă regiment sau batalion) independentă. Ministerul de Război a găsit că-i mai prudent să-l dea la marină decît la un corp de trupă. BART, E. 120. 3. Comus. Corp de legi.

exemplu sn [At: AAT 14r / V: (îrg) eze~, (înv) ese~, (reg) exăm~, (îvr) esempru (Pl: ~ri) / P: eg-zem~ / Pl: ~le și (înv) ~ri / E: fr exemple, lat exemplum] 1 Caz sau fapt tipic care întrunește caracteristicile unei categorii întregi, citat pentru a lămuri o idee, o demonstrație etc. Si: mostră. 2 (Spc) Text sau pasaj dintr-un text, care este citat pentru a ilustra o regulă gramaticală, o explicație filologică sau stilistică. 3 (Îlav) De (sau spre, înv, pentru) ~ Se spune atunci când urmează să ilustrăm o idee, o teorie, o regulă etc. printr-un exemplu (1-2) Si: bunăoară, de pildă. 4 (Îvr) Lucru asemănător sau comparabil cu acela la care ne referim. 5 (Înv; îla) Fără ~ Fără precedent. 6 (Îal) Fără seamăn. 7 Faptă sau persoană care poate servi drept model Si: pildă. 8-9 (Îe) A da (sau a fi) ~ A da sau a constitui un model demn de urmat. 10 (Îe) A urma ~l (cuiva) sau a lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept) ~ A imita pe cineva sau ceva. 11-12 (Îe) A (se) da (de sau ca) ~ A (se) atrage atenția asupra unei persoane, a unei acțiuni etc., care poate servi ca model 13-14 (Îae) A se pune în evidență. 15 Persoană care, prin calitățile sale, poate servi drept model Si: (rar) exemplar1 (2). 16 Faptă care poate servi drept avertisment Si: lecție. 17 (Pex) Pedeapsă.

ZESTRE f. 1) Avere sau sumă de bani care se de către părinți unei fete când se mărită; dotă. 2) Totalitate a bunurilor care constituie averea cuiva, (a unei persoane, colectivități, comunități etc.). [G.-D. zestrei] /<lat. dextrae

DIVULGA, divulg, vb. I. Tranz. A dezvălui o taină; a da în vileag ceva ascuns. ♦ Spec. A transmite secrete de stat, economice, profesionale unei persoane neîndreptățite să le cunoască, constituind o infracțiune. – Din fr. divulguer, lat. divulgare.

vârstă1 sf [At: CORESI, EV. 35 / V: (pop) vrâs~, (reg) ~te, vâstră, vrâste, vrâstră / Pl: ~te / E: vsl връста] 1 Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un moment din viața ei Si: etate (1), (îrg) timp, (înv) crescut1 (41), vreme (50). 2 Numărul de ani (luni, zile) prin care se exprimă vârsta (1) Si: etate (2), (îrg) timp, (înv) crescut1. 3 (Îs) Președinte de ~ Președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. 4 (Îs) Decan de ~ Titlu dat persoanei care a împlinit numărul cel mai mare de ani sau care are vechimea cea mai mare în funcție în anumite corpuri constituite (asociații, colegii, instituții parlamentare etc.). 5 (Pgn; îas) Persoană care a împlinit numărul cel mai mare de ani într-o anumită comunitate. 6 (Îla) De aceeași ~ (cu ...) sau de-o ~ (cu ...), de ~ta (cuiva), (înv) într-o ~, (reg) o vrâstă Care are același număr de ani (sau de luni, de zile) (cu ...). 7 (Îla) Fără ~ Care are un număr de ani greu de determinat. 8 (Fig; îas) Nemuritor. 9 (Pan) Vechime (3). 10 (Spc) Număr de ani împliniți în funcție de care o persoană poate fi considerată aptă pentru ceva, în funcție de care se acordă anumite drepturi (civile, politice etc.). 11 (Înv; d. oameni; îla) Fără (sau nu) de ~ Minor. 12 (Îrg; d. oameni; îla) De (sau în ~ ) Care prin numărul anilor împliniți poate fi considerat apt pentru ceva. 13 (Spc; d. oameni; îal) Major. 14 (D. oameni; îla) În (sau, îrg, de) ~ sau (înv) în toată ~ Matur1. 15 (Spc; d. oameni; îal) Bătrân (8). 16 (D. oameni; îla) Mai în (sau, înv, de) ~ Care a împlinit un număr mai mare de ani (decât altcineva). 17 (D. oameni; îal) Care aparține unei generații trecute de anii tinereții. 18 (Înv; îe) A veni la măsura ~tei sau a sosi (ori a aduce) la măsură de ~, a fi de măsura ~tei A depăși (sau a face să depășească) perioada adolescenței, devenind matur1. 19 (Înv; îe) A avea ~ A fi matur1. 20 Spor de ani trăiți (considerat ca factor al evoluției biologice). 21 (Îlav) (O dată) cu ~ta Pe măsura cumulării anilor trăiți. 22 Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. 23 (Îs) ~ta critică Fiecare dintre perioadele de tranziție ale vieții omenești, corespunzătoare mai ales apariției sau încetării funcțiilor sexuale, caracterizate prin procese fiziologice și psihice complexe. 24 (Îs) ~ta a treia Perioadă a vieții omenești, care corespunde bătrâneții și care începe după pensionare. 25 (D. oameni; îla) Între două ~te Care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 26 (Înv; fig; îs) Floarea ~tei Tinerețe. 27-28 (Îljv) În floarea (sau, înv, în primăvara) ~tei (Care se află) în plină tinerețe. 29-30 (Îljv) În (toată) puterea ~tei sau (înv) în ~ta puterii, (reg) în ~ta vieții (Care se află) la etatea deplinelor capacități fizice (și intelectuale). 31-32 (Pex; îal) (Care este) în plină vigoare (1). 33 (Îvr) Statură. 34 Perioadă de timp în care societatea omenească are anumite trăsături caracteristice Si: epocă (1). 35 (Înv; îs) ~ta de mijloc Evul Mediu. 36 (Îs) ~ta de aur Perioadă (mitică) de înflorire și strălucire a vieții materiale și spirituale. 37 (Fig; îas) Perioada cea mai fericită, cea mai prosperă din viața cuiva. 38 (Îvr; îs) ~ de vreme Perioadă de timp. 39 (Șîs ~ geologică) Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de straturi grupate într-un etaj geologic. 40 (Ast; îs) ~ta lunii Numărul de zile trecute de la faza de lună nouă.

RECUNOAȘTERE, recunoașteri, s. f. Acțiunea de a (se) recunoaște și rezultatul ei. 1. Admitere (a unui lucru ca bun, ca existent, ca valabil etc.); apreciere, considerație. Iașul romantic al bisericelor voievodale, aureolat de pulbere de ruini, recunoașterea publică a declinului capitalei Moldovei constituiau pentru scriitorii timpului ca o bucurie a suferinței. SADOVEANU, E. 6. 2. (Jur.) Acordare de către stat a calității de cetățean unei persoane de altă cetățenie dar, aparținînd după origine populației de bază a statului respectiv. ♦ Declarare (de către tată) a unui copil ca legitim. ♦ (Diplomație) Admitere de către un guvern sau de către un stat a calității legale a altui guvern sau a altui stat de a-și exercita puterea și a avea relații diplomatice cu alte state. A adăogat că dorea să cunoască vederile excelenței-tale despre recunoașterea Republicei Franceze. GHICA, A. 32. 3. Activitate desfășurată de un militar sau un grup de militari, pentru a cunoaște amănunțit o porțiune de teren în vederea îndeplinirii misiunii de luptă. Un tînăr ofițer... c-o patrulă de marinari debarcă pe țărmul Sulinei, în recunoaștere. BART, E. 321. ◊ (Poetic) Un erete, Polițai din naștere, Peste baltă și boschete Vine-n recunoaștere. TOPÎRCEANU, B. 48. ◊ Avion de recunoaștere v. avion. ♦ (Rar) Unitate, formație militară care efectuează o asemenea acțiune. O recunoaștere inamică, tare cam de un escadron, a așteptat ascunsă într-o pădurice. CAMIL PETRESCU, U. N. 348.

român, ~ă [At: CORESI, PS. 443/4 / V: (îvp) rum~ / Pl: ~i, ~e / E: ml romanus] 1-2 smf Persoană din populația de bază a României sau originară din România Si: (înv) valah. 3 smp Popor constituit ca națiune pe teritoriul României Si: (înv) valah. 4 sm (Îe) (-mi, Doamne) mintea sau gândul ~ ului, cea (sau cel) de pe urmă Exprimă situația celui care vede prea târziu că a greșit. 5 sm (Înv; îf rumân) Roman3 (1). 6 smf (Reg) Ortodox. 7 sm (Îe) L-am făcut rumân L-am creștinat. 8 sm (Pop) Țăran. 9 sm (Pop) Bărbat (2). 10 sm (Pop; determinat prin „meu”, „tău”) Soț. 11 sm Om (în general). 12 sm (Îf rumân; în orânduirea feudală, în Țara Românească) Iobag. 13-16 a Românesc (1-4). 17 sf Limbă vorbită de români (3).

fratricid, ~ă [At: DA / Pl: ~izi, ~e / E: fr fratricide, lat fratricida] 1-2 smf, a (Persoană) care și-a ucis fratele sau sora. 3 sn Omor de frate sau de soră. 4 a Care constituie o crimă față de un frate, o soră. 5 a (Pex) Care constituie o crimă față de semenii săi. 6 a (D. războaie) Care se desfășoară între membrii aceleiași națiuni.

răspunde [At: COD. VOR. / S și: res~ / Pzi: răspund, (îrg) răspunz / S și: să răspunz / Ps: răspunsei / Par: răspuns / E: ml respondere] 1-2 vit A da un răspuns2 la o întrebare sau la unele cuvinte adresate de cineva. 3 vt (Reg) A face cunoscut (prin viu grai). 4 vt (Reg) A da de veste. 5 vt (Înv) A menționa ceva (în scris). 6 vi (Înv) A sta de vorbă cu cineva. 7 vt (Înv) A pronunța. 8 vt (Reg) A spune deschis, fără înconjur. 9 vi A face dovada cunoștințelor sale în fața unui examinator. 10 vi A reacționa prin vorbe, gesturi, atitudini la acțiuni, solicitări, provocări etc. Si: a replica (1), a riposta (1). 11 vt (Înv) A protesta. 12 vt A interveni într-o discuție (publică) combătând (oral sau în scris) afirmațiile cuiva. 13 vt A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 14 vt A saluta pe cineva care a salutat întâi. 15 vi A da urmare unei cereri, unui apel etc. 16 vi (D. autorități, organe de presă etc.) A lămuri problemă la cererea sau sesizarea cuiva. 17 vi A constitui o explicație la o întrebare. 18 vrr (Pop) A ține legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane. 19 vi (Înv) A lua contact cu cineva. 20 vi A da socoteală pentru faptele sale (sau ale altcuiva). 21 vi A-și asuma răspunderea pentru faptele sale (sau ale altcuiva) Si: a garanta (8). 22 vt (Înv) A decide (3). 23 vt (Înv) A achita o sumă de bani. 24 vr (Înv) A se folosi (de ceva). 25 vr A se da drept... 26 vr A se prezenta. 27 vr (D. lucruri) A se numi. 28 vi A corespunde (1). 29 vi (Fig) A satisface. 30 vi A fi orientat spre... 31 vi A avea comunicație cu... 32 vi A străbate până la... 33 vi A ieși în... 34 vi (D. senzații fizice sau psihice) A se face simțit. 35 vi (D. senzații fizice sau psihice) A se transmite. 36 vi (D. senzații fizice sau psihice) A răzbate.

pasiv, ~ă [At: TEMPEA, GRAM. 150/2 / Pl: ~i, ~e / E: lat passivus, fr passif, ger Passiv] (Îoc activ) 1-2 sf, a (Diateză, conjugare, formă verbală) care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. 3 a (D. oameni) Care nu reacționează în nici un fel la o excitare sau la o acțiune din afară. 4 a (Spc; d. oameni) Care nu participă direct la acțiune. 5 a (Spc; d. oameni) Care este lipsit de inițiativă. 6 a (Pex; d. oameni) Care manifestă o stare de indiferență. 7-9 a (D. manifestările oamenilor) Care exprimă, indică, trădează etc. (inactivitate) (lipsă de inițiativă sau) indiferență Vz imobil, inactiv, indiferent, inert, neutru, resemnat. 10 a (Îs) Vocabular (sau, lexic, fond) ~ (al limbii) Parte a vocabularului care nu este folosită în mod frecvent în vorbire, deși este cunoscută de vorbitor. 11 a (Îs) Drept electoral ~ Drept de a fi ales în diverse organe legislative. 12 a (Îs) Apărare ~ Formă de apărare a populației civile de atacurile aeriene inamice. 13 a (Îas) Totalitate a măsurilor necesare pentru realizarea acestei acțiuni. 14 a (Chm; rar) Care nu intră într-o reacție. 15 a (D. metale, aliaje) Care are pasivitate. 16 sn (Fin) Totalitate a mijloacelor economice ale unei interpretări, ale unei instituții sau ale unei organizații economice, privite din punctul de vedere al surselor de constituire și al destinației lor. 17 sn (Fin) Parte din dreapta a bilanțului, în care sunt înscrise, în expresie valorică, sursele de constituire a pasivului (16) și rezultatele financiare ale activității unei întreprinderi, ale unei instituții sau ale unei organizații economice la un moment dat. 18 sn (Fin; jur) Parte a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice, alcătuită din datorii și din obligații evaluabile în bani care depășește bilanțul activ al unei întreprinderi, al unei instituții sau al unei organizații economice.

CALIFICARE, calificări, s. f. Acțiunea de a (s e) califica și rezultatul ei. 1. Pregătire specială într-o muncă oarecare; recunoaștere a nivelului de pregătire specială a cuiva într-un domeniu de activitate. Școli de calificare. Metode de calificare. Calificare la locul de muncă.Normele just stabilite sînt un puternic factor mobilizator pentru calificarea muncitorilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2596. ♦ Nivelul de pregătire specială a cuiva într-o muncă oarecare. Ridicarea calificării muncitorilor constituie un factor hotărîtor în mărirea productivității muncii.Tineretul trebuie să dea o atenție deosebită însușirii cunoștințelor tehnice și ridicării permanente a calificării sale profesionale. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 326. 2. Definirea calității unei persoane sau a unui lucru. Calificarea juridică a unui act penal.

mafie sf [At: SADOVEANU, O. IX, 367 / Pl: ~ii / E: it mafia] 1 Organizație criminală constituită pe baza relațiilor dintr-o familie din Sicilia, care încearcă să câștige putere economică prin orice mijloace. 2 (Pgn) Grup de indivizi puternici, bogați, dar dubioși, cu îndeletniciri ilicite. 3 (Fig) Grup de persoane legate între ele prin preocupări comune, care-și apără cu orice preț interesele meschine.

PASIUNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă și intelectuală deosebit de intensă și stabilă, manifestată ca o tendință care polarizează procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanența acțiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. 2. Înclinație vie, însoțită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦ Dorință, aspirație. 3. Dragoste puternică față de o persoană (de sex opus). 4. Tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare excesivă și obsedantă pentru satisfacerea unor dorințe (reprobabile); patimă, viciu. 5. (Concr.) Ceea ce constituie obiectul unei pasiuni (1-4). 6. Gen muzical înrudit cu oratoriul, dar al cărui text este întotdeauna inspirat din patimile evanghelice; bucată muzicală aparținând acestui gen. [Pr.: -si-u-] – Din fr. passion, lat. passio, -onis, germ. Passion.

GA1, gafe, s. f. Gest, faptă, atitudine sau vorbă, nesocotită, neintenționată, care constituie o indelicatețe sau o jignire față de o persoană prezentă. Nu cunoștea înțelesul cuvîntului gafă, care presupune neapărat lipsa de intenție în a nemulțumi sau a jigni pe cineva. CAMIL PETRESCU, U. N. 32. Își dădu brusc seama c-a făcut o gafă. REBREANU, R. I. 266.

propriu, ~ie [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 16v/3 / V: (îvp) ~piu, (îvr) ~ium / Pl: ~ii / E: lat proprius, -a, -um, fr propre, it proprio] 1 a (Construit cu aps) Care aparține în mod exclusiv cuiva Si: personal. 2 a (Îs) Nume (sau substantiv) ~ Nume dat unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu majusculă. 3 a (Rar; îas) Persoană considerată ca purtătoare a unui nume propriu (2). 4-5 a, smf (Care constituie o) particularitate a cuiva sau a ceva Si: caracteristic (4-6), specific. 6 a Care este bun pentru... Si: adecvat, indicat, potrivit. 7 a (D. cuvinte, îmbinări de cuvinte, limbaj etc.) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. 8-9 (Îljv) ~-zis (Care este sau trebuie considerat) în sensul strict al cuvântului. 10 (Îlav) ~-zis La drept vorbind. 11 (Îlav) La ~ În mod real. 12 (Îal) Concret (1). 13 (Îal) Obiectiv. 14 a (D. sensuri) De bază. 15 a (Înv) Real. 16 a (Îs) Amor ~ Sentiment al propriei demnități.

tătar, ~ă [At: (cca 1650-1670) GCR I, 235/6 / V: (înv) tart~ / Pl: ~i, ~e / E: tc, tt tatar, fr tartare, ger Tartar] 1 sm (Înv) Persoană care făcea parte din triburile mongole, care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa Centrală, constituind statul Hoarda de Aur. 2-3 smf Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau care este originară de acolo Si: (îvr) tatarin (1-2). 4 smp Populația de bază din Republica Tătară. 5 sm (Pfm; îe) Doar nu vin (sau dau) ~ii Se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. 6 sm (Pfm; îe) Parcă-l alungă ~ii din urmă) Se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. 7 sm (Pfm; îe) Lumea (sau țara) piere (moare) de ~i și el bea cu lăutari Se spune despre cineva care nu se sinchisește de nimic. 8 sm (Pfm; îae) Se spune despre cineva care nu vrea să știe de păsurile altora. 9 sm (Pfm; pex) Om crud, nemilos. 10 sm (Înv) Curier poștal (călare) Si: sol, ștafetă. 11 sm (Mtp) Monstru. 12 sm (Reg; art.) Vânt care bate dinspre răsărit. 13 sm (Orn; reg; șîc ~de-sihlă) Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus). 14 sm (Reg; șîc ~-de-mături) Plantă erbacee din familia gramineelor, întrebuințată la confecționarea măturilor Si: (reg) mătură (Sorghum vulgare). 15 sm (Bot; reg; și îae) Mătură (Sorghum technicum). 16 sm (Bot; reg; și îae) Gaolean (Sorghum saccharatum). 17 a Care aparține tătarilor (4) Si: tătăresc (1). 18 a Privitor la tătari (4) Si: tătăresc (2). 19 a Caracteristic tătarilor (4) Si: tătăresc (3). 20 a Care este originar din Republica Tătară Si: tătăresc (4). 22 sf, a (Șîs limba ~ă) (Limba) vorbită de tătari (4).

PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. (Adesea în legătură cu adj. pos. «meu», «tău» sau «lui», «ei» etc.) Care aparține în mod exclusiv cuiva, care este numai al lui sau al fiecăruia în parte; personal. Fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile ei arme. REBREANU, R. 86. De-un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de celelalte lucruri sau ființe din aceeași categorie. Numele de persoane, de țări și de orașe sînt nume proprii.Amor propriu v. amor. Pe cont propriu v. cont. 2. (Construit cu dativul) Care constituie o particularitate a cuiva sau a ceva; caracteristic, specific. Șiretenia... este proprie tuturor ființelor viețuitoare. BOLINTINEANU, O. 299. 3. Care este bun pentru..., potrivit pentru...; indicat. Lemn propriu pentru construcții. 4. (Despre cuvinte sau termeni) Care redă exact ideea care trebuie exprimată. Manuscrisele marilor scriitori ne arată efortul depus de aceștia în elaborarea stilului în care și-au redactat operele, munca lor uriașă pentru a găsi termenul propriu care să expună cît mai precis și mai expresiv ideea. L. ROM. 1953, nr. 4, 55. ◊ Expr. Propriu-zis = la drept vorbind, de fapt, în realitate. În secolul al XIX-lea putem spune că s-a constituit, propriu-zis, limba romînă literară, în forma pe care o cunoaștem azi. L. ROM. 1953, nr. 4, 51. Propriu-zis nu locuia decît într-o cameră, care-i slujea și de birou și de dormitor. CAMIL PETRESCU, U. N. 25. ♦ (Despre sensul unui cuvînt, spre deosebire de figurat) De bază, prim.

uniune sf [At: STAMATI, D. / P: ~ni~u~ / Pl: ~ni / E: lat unio, -onis, fr union] 1 Legătură, înțelegere între două sau mai multe persoane, grupuri, societăți, clase etc. pentru apărarea unor interese, pentru revendicarea unor drepturi comune, pentru realizarea unor scopuri comune etc. 2 (Pex) Grupare formată pe baza unei uniuni (1) (de interese). 3 (Îs) ~ internațională Denumire dată unor organizații internaționale, guvernamentale, înființate între state cu scopul cooperării în domeniul tehnic și administrativ. 4 (Îs) ~ personală Asociație între state, legate între ele prin persoana șefului de stat, dar păstrându-și fiecare organizarea și calitatea de subiect distinct de drept internațional. 5 Legătură, unire între două sau mai multe lucruri pentru a forma o unitate. 6 Unire (1) a unor provincii sau state într-un singur stat. 7 (Pex) Stat constituit prin unirea unor provincii sau state. 8 Legătură (stabilită prin căsătorie) între un bărbat și o femeie Si: unire (7).

TĂTAR, -Ă, tătari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din Asia și Europa. ♦ Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa răsăriteană și centrală, constituind statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊ Expr. Doar nu vin (sau dau) tătarii, se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. 2. Adj. Care aparține tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba tătară. – Din tc. tatar.

STÎLP, stîlpi, s. m. 1. Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pămînt, care servește (mai ales în construcții) pentru a susține ceva; p. ext. orice element de construcție (de fier, de ciment, de piatră etc.) așezat vertical și servind la susținerea construcției (v. coloană). Coborîi în fața unei case curate, albe, cu cerdac larg, cu stîlpi de lemn. SADOVEANU, O. VIII 18. Cucoșii cîntau acum pe stîlpii porților, în prag și în toate părțile. CREANGĂ, P. 294. Se văzură niște palaturi strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiți stîlpii și ciubucele de pe lîngă strașină licărea de-ți lua ochii. ISPIRESCU, L. 37. Basilica Ulpiană cu cinci rînduri de stîlpi de granit. ODOBESCU, S. III 72. Aci a întins podul Constantin pre stîlpi de piatră care stau încă în apă și dintre care se vede mai cu seamă unul. BOLLIAC, O. 273. ◊ Stîlp de telegraf (sau de telefon etc.) = fiecare dintre stîlpii de lemn așezați la o anumită distanță unul de altul, de care sînt prinse, pe niște izolatoare, firele telegrafice, telefonice, de radioficare etc. Se cațără pe un stîlp de telegraf. DUMITRIU, N. 59. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, P. 200. ◊ Expr. A sta stîlp (de cremene) = a sta neclintit. Nu mai sta aicea stîlp, lîngă mine. SADOVEANU, O. VIII 213. Flăcăul a ridicat ciomagul în sus, dar n-a putut izbi, căci Baltag sta stîlp de cremene înaintea lui. SANDU-ALDEA, U. P. 10. A țintui (pe cineva) la stîlpul infamiei v. infamie. Stîlp de cafenea = persoană care-și petrece timpul prin cafenele. Se știa despre el că e un stîlp de cafenea și că-i place să se țină mai mult de biliard, decît de meserie. PAS, Z. I 205. Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele, Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. ♦ Indicator de frontieră, de hotar. Spre a se încredința dacă nu cumva stîlpii, pietrele sau hotarele au fost mutate. PAMFILE, A. R. 152. ♦ Suport la o mobilă, picior de pat. Paturile erau de o parte și de alta ale cămării... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. ♦ Fig. Coloană (de fum, de praf, de foc etc.). Abia după ce stîlpul subțire de fum se ridică în înălțime, auziră cornul de pe munte. SADOVEANU, F. J. 376. Din cînd în cînd, vîntoasele se dau vîrtej, adună paie și frunze și praf, le ridică volbură naltă în aer, și se duce, se duce stîlpul, frămîntîndu-se peste cîmp. SLAVICI, O. I 268. Mihai mîndrul vine iară, Falnic ca un stîlp de pară. ALECSANDRI, P. A. 47. 2. Fig. Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru o colectivitate; fruntaș, om de vază, personalitate proeminentă. Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stîlpii vechii și puternicii familii a Pîrvuleștilor. VLAHUȚĂ, R. P. 84. Acel care-ți grăiește Boier e, stîlp al țării. ALECSANDRI, T. II 169. Toată țara îl plîngea... că au pierdut un stîlp carele sprijinea toate nevoile țării. BĂLCESCU, O. I 102. ◊ (În legătură cu colectivități) Poporul e stîlpul țării... fiecare părticică de pămînt e văpsită cu sîngele lui. RUSSO, O. 38. ◊ Stîlpul casei = capul familiei. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de cînd s-a făcut dînsul stîlpul casei. REBREANU, I. 49.

flor (floară), adj. – Blond, cu părul roșcat. – Mr. flor. Lat. florus (Pascu, Beiträge, 16; Pascu, I, 86). Cuvînt rar în rom., abia dacă a fost atestat în mr. Constituie o explicație mai bună pentru toate numele de persoane și de animale în general se pun în legătură cu floare, cum sînt: Florea, Florin, Floarea, Florica pentru persoane, Floraia pentru vaci, Florean, Florilă, pentru boi, Floran pentru cîini. În general aceste nume se dau unor persoane sau animale cu părul galben; însă prin etimologie populară se dau adesea și unor animale care se nasc în săptămîna Duminica floriilor. – Der. floriu, adj. (bălțat cu roșu).

EXEMPLU, exemple, s. n. 1. Acțiune, faptă care servește de pildă, de model; persoană care, prin calitățile pe care le întrunește, poate fi sau trebuie urmată. Marele exemplu însuflețitor al construirii unei vieți noi, minunate, în țările lagărului socialismului, exercită o înrîurire imensă asupra celor mai largi mase populare din lumea întreagă și stîrnește admirația lor sinceră. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2623. ◊ Expr. A da (sau a fi) exemplu = a te purta în așa fel încît să trezești admirația celorlalți și dorința de a te imita; a fi model de urmat. A fi exemplu de respectare a legalității populare, a nu îngădui nimănui nici un fel de abuz sau încălcare a legilor statului și hotărîrilor guvernuluiconstituie datoria de căpetenie a organelor de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2630. [Miron Costin] a cinstit știința și a dat frumosul exemplu în acele triste timpuri, pierzîndu-și viața pentru binele omenirii. BĂLCESCU, O. I 183. A da de (sau ca) exemplu = a atrage atenția asupra unor persoane, unor lucruri, unor acțiuni etc. pentru a îndemna pe alții să le imite. A urma exemplul (cuiva) sau a lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept) exemplu = a imita (pe cineva sau ceva). 2. Caz sau fapt tipic care întrunește caracteristicile unei categorii întregi (și care se citează pentru a sprijini o teorie, o regulă, o demonstrație etc.). V. ilustrare. Putem găsi exemple din care se arată clar că zbuciumul luptelor politice a ajutat mult pe unii poeți, ca poeți. CARAGIALE, O. III 282. ◊ Loc. adv. De exemplu (întrebuințat atunci cînd se anunță sau se cere ilustrarea concretă a celor spuse) = de pildă, bunăoară.

CA1 ~e f. 1) Construcție servind ca locuință pentru oameni. ◊ De ~ produs în condiții casnice. A avea ~ și masă a fi îndestulat. 2) Totalitate a bunurilor ce constituie averea unei persoane; gospodărie. 3) Încăpere cu destinație specială într-o clădire. ~a ascensorului.~a mare odaie în casele țărănești destinată oaspeților. 4) Totalitate a persoanelor înrudite care locuiesc împreună; familie. ◊ A face ~ cu cineva a trăi în înțelegere; a trăi cu cineva în căsnicie. 5) Nume dat unor instituții, așezăminte, firme comerciale etc. ~ de cultură. ~ de odihnă. ~a scriitorilor. 6) Unitate economică (de producție, de comerț sau de servicii sociale), care are o conducere unică; întreprindere. [G.-D. casei] /<lat. casa

publicitate sf [At: CR (1848), 251/16 / E: fr publicité] 1 (Înv) Publicare (2). 2-3 (Înv) Publicistică (1-2). 4 (Rar; csc) Opere publicate de cineva. 5 (Înv; îs) Organ de ~ (sau al ~tății) sau organul ~tății Publicație (6) periodică. 6 Caracter a ceea ce este de interes public (13) și nu este ținut secret. 7 Fapt de a deveni cunoscut în cercuri cât mai largi. 8-9 Mijloace prin care cineva sau ceva (este făcut să devină sau) devine cunoscut de cercuri cât mai largi. 10 (Iuz; îs) ~a judecății sau principiul ~tății Principiu al dreptului procesual socialist potrivit căruia soluționarea litigiilor se face de regulă în ședință publică. 11 (Îs) Mica ~ Rubrică a unei publicații periodice în care se publică, contra plată, cereri și oferte de serviciu, anunțuri de vânzări și cumpărări, înștiințări cu caracter personal etc. 12 (Îas) Totalitate a anunțurilor de acest fel. 13 (Îs) Agenție (sau birou, îvr, agentură) de ~ Birou unde se pot da, pentru a fi publicate în periodice sau difuzate prin radio și televiziune, anunțuri cu caracter particular. 14 (Șîs Marea ~) Vastă activitate în presă și în mass-media, prin care se recomandă publicului diverse produse comerciale, servicii, publicații, evenimente culturale sau politice, se strâng fonduri în diferite scopuri caritabile și se încearcă manevrarea opiniei publice referitor la diferite probleme de interes general, pentru care publicațiile și posturile de radio și televiziune primesc fonduri însemnate, constituind unul din cele mai importante mijloace de finanțare a lor. 15 Totalitate a anunțurilor și programelor de publicitate (14), în realizarea cărora sunt implicați numeroși oameni de artă, psihologi, sociologi, politicieni, economiști etc. 16 (Îs) Agent de ~ Persoană angajată de o firmă comercială pentru a face reclamă mărfurilor ei. 17 (Îlv) A da ~tății (sau, rar, în ~) A publica (2).

sfânt, -ă, sfinți, -te adj., subst. 1. Adj. Epitet dat divinității, întruchiparea supremei perfecțiuni și purități. ◊ Sfântul Duh v. duh. ♦ Epitet dat celor sanctificați de Biserică. ◊ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ Care ține de divinitate sau de religie. ◊ Sfântul Sinod v. sinod. Sfântul Munte v. Athos.Locurile sfinte = locurile menționate în Biblie ca fiind acelea în care a trăit și a propovăduit Iisus Hristos. ◊ Sfântul giulgiu v. giulgiu.Sfântul mormânt = mormântul unde a fost îngropat Iisus Hristos. ◊ Sfânta Sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. ◊ Sfânta Scriptură v. Biblia.Sfântul aer = epitaf. ◊ Sfânta evanghelie v. evanghelieSfântul Graal v. Graal.Sfânta masă = pristol, jertfelnic. ◊ Sfânta Treime v. treime.Sfânta Vineri v. vineri.Sfânt mărturisitor v. mărturisitor. ♦ Care constituie un obiect de cult sau de venerație. ♦ (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii (de ex. sfântul soare). ♦ Desăvârșit, infailibil, perfect (de ex.: Ce-am vorbit e sfânt). ♦ (Substantivat, urmat de un subst. introdus de prep. „de”, exprimând superlativul) Strașnic, zdravăn (de ex.: O sfântă fr bătaie). 2. S. m. și f. Persoană sanctificată de către Biserică după moarte. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 4. S. m. pl. Mucenici. 5. S. f. pl. (În superstiții) Iele. – Din sl. sventŭ.

TRANSPORT, transporturi, s. n. 1. Faptul de a transporta (v. transportare); ducere de lucruri sau de persoane dintr-un loc în altul (v. cărat, cărătură). Dacă zici dumneata că sîntem hoți, lasă să facă altul transportul. DUMITRIU, N. 260. Automobilele sanitare servesc numai pentru transportul răniților. MIRONESCU, S. A. 107. Vitele sînt mari, și mai mult cai decît boi întrebuințează la toate lucrurile cîmpului și la transporturi. GOLESCU, Î. 158. ◊ Loc. adj. De transport = care servește la transportarea lucrurilor sau a persoanelor. După Marea Revoluție din Octombrie... s-a văzut... că vechile mijloace de transport nu mai sînt îndestulătoare. STANCU, U.R.S.S. 21. Mai este un mod de transport prin oraș: scaunele închise ce le poartă oamenii pe brațe. BOLINTINEANU, O. 287. ♦ (Mai ales la pl.) Ramură a economiei naționale care cuprinde totalitatea mijloacelor rutiere, aeriene și navale, care asigură circulația bunurilor și a persoanelor. De felul cum funcționează transporturile în timpul iernii depinde în mare măsură desfășurarea unei activități normale în toate ramurile economiei naționale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2795. Transporturile constituie una din cele mai importante probleme în economia unei țări. PROBL. GEOGR. II 131. 2. Totalitatea lucrurilor sau ființelor care sînt transportate împreună. Așteaptă un transport din Arad, dar i-am încurcat pe cei din Simeria și-mi trimit iarăși vagoanele de săptămîna trecută. DAVIDOGLU, M. 48. Începuseră să sosească transporturi mari de răniți din luptele noi. REBREANU, P. S. 111. Aștept al doilea transport de flori, precum îmi promiți. NEGRUZZI, S. I 99. 3. Fig. (Astăzi rar) Uitare de sine, emoție, stare de contemplație, de entuziasm, de beatitudine. Și-n loc de acel aer măreț, – de-acel transport Din prima-i tinerețe, e rece ca un mort. MACEDONSKI, O. I 259.

MARTOR, -Ă, martori, -e, s. m. și f. 1. Persoană care asistă sau a asistat la o întîmplare, la un eveniment, la o discuție (și care poate relata sau atesta cum s-au petrecut lucrurile). Păstorii care trăiesc vara pe înălțimile Hăsmașului Mare sînt martorii, adeseori înspăimîntați, ai unora din cele mai năprasnice furtuni. BOGZA, C. O. 55. Sînt martori toți că nu mă ating de nimic din pungă. C. PETRESCU, C. V. 36. Trebuie să-ți vorbesc fără martori, îi zisei. BOLINTINEANU, O. 371. ◊ Fig. Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit. ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (întărit prin «ocular») Martor ocular al întîmplării. 2. Persoană chemată să declare (în fața unei instanțe judecătorești) tot ce știe în legătură cu un fapt petrecut. Am luat parte ca martor la un proces, între un proprietar și un chiriaș, ARGHEZI, P. T. 92. Sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, își ceru seama de la stăpîn. ODOBESCU, S. III 44. ◊ Expr. A lua pe cineva (de) martor = a invoca mărturia cuiva, a se servi de depoziția cuiva. Se întoarse să ia tot vagonul de martor la neobrăzarea călătorului. DUMITRIU, N. 6. Dumnezeu mi-i martor = jur că spun adevărul. ♦ Persoană chemată să fie de față, după lege, la îndeplinirea unor anumite acte pe care Ie semnează pentru a le da valoare legală. 3. (Ieșit din uz) Fiecare dintre reprezentanții a două persoane care urmează să se bată în duel. ◊ Expr. A trimite martori = a provoca la duel, trimițînd două persoane care să stabilească condițiile. 4. (Tehn.) Obiect așezat în interiorul sau în apropierea unei lucrări de construcție (ori semn făcut pe o construcție) pentru a constitui un punct fix față de care să se facă măsurătorile sau să se determine unele deformații.- Variantă: mărtur, -ă (CREANGĂ, A. 63, ALEXANDRESCU, M. 10, CONACHI, P. 102) s. m. și f.

SECRET1, secrete, s. n. 1. Ceea ce se ține ascuns, tăinuit, ceea ce nu se știe, nu se cunoaște (de nimeni). V. mister, taină. Secretul mîniei mele rămăsese ascuns. GALACTION, O. I 104. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui său... el muri... mut pînă-n ultimul moment. EMINESCU, N. 39. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Ceea ce nu trebuie spus nimănui, ceea ce nu se difuzează în public. În sat trece drept omul care știe toate secretele de la telegraf, dar e giuruit să le tacă. PĂUN-PINCIO, P. 99. Destăinuesc secrete intime de poet Ce nu sînt ale mele... ALECSANDRI, T. II 200. ◊ Secret de stat = problemă cunoscută de un număr restrîns de persoane deținînd funcții de conducere în stat și a cărei divulgare ar pune în pericol siguranța statului. Secret profesional v. profesional. 2. Sistem (ingenios) constituind cheia succesului, a reușitei într-o întreprindere, procedeu special și eficace pentru a obține ceva. Secretul, cum ți-am repetat de atîtea ori, era simplu. C. PETRESCU, C. V. 158. Secretul eroului nostru fu de o simplitate nespusă. HASDEU, I. V. 42. Eu singur știu secretul prin care într-o clipă Renumele-i de fală să cadă. ALECSANDRI, T. II 246. ♦ Metodă, formulă de lucru, de fabricație necunoscută altora. Au venit la noi să ne spioneze... Să ne smulgă secretul! BARANGA, I. 170. ♦ Truc, șmecherie. Aveam și la sigiliu un secret al meu. Puneam ceară roșie, iscăleam «Marin» și pe toată lungimea iscăliturii trăgeam vizibil o dungă. BARANGA, I. 202. 3. Ceea ce constituie condiția intimă (și greu de realizat) a unei științe, a unei arte. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. 4. (Învechit) Discreție. În politică tactul, consecvența și secretul țin întîiul loc. GHICA, A. 781. Inițiații erau formați în grupuri de cîte zece, fiecare frate cunoscînd numai pe șeful său imediat... căruia datora ascultare și supunere cu pericolul vieții și al averii, păstrînd secretul cel mai absolut. id. S. A. 148. 5. (Ieșit din uz) Celulă izolată într-o închisoare. Inspectorul trecuse pe la secție adineaori; cercetase la secret... și liberase pe cele trei femei. CARAGIALE, M. 36. ◊ Expr. A pune (sau a băga) pe cineva la secret = a închide pe cineva, a întemnița. – Pl. și: secreturi (MACEDONSKI, O. I 262, NEGRUZZI, S. II 239).

PARTICULAR, -Ă, particulari, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Care este propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau unei singure categorii de ființe sau de lucruri; specific, caracteristic, particularist1. ◊ Loc. adv. În particular = în mod deosebit, în special, mai ales. 2. Care se referă la indivizi izolați, care are un caracter izolat; individual. ◊ Loc. adv. În particular = de către fiecare individ în parte. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofică reprezentând o treaptă mai înaltă de generalitate a singularului în raport cu el însuși. 3. Care are caracter personal, neoficial, care nu e destinat publicului sau publicității; privat, intim, confidențial. Loc. adv. În particular = într-un grup restrâns; confidențial. ♦ (Despre bunuri materiale) Care este proprietate individuală. ♦ (Despre școli) Care nu aparține statului. ◊ Lecție (sau oră) particulară = lecție pe care un profesor o predă unui elev în afara școlii. Profesor particular = profesor care predă unui elev lecții în afara școlii. Elev particular (și substantivat, m.) = elev care se pregătește fără a frecventa cursurile unei școli, prezentându-se numai la anumite date pentru a susține examene. Examen particular = examen la care se prezintă elevii particulari. ◊ Loc. adv. În particular = fără a urma cursurile unei școli (dar pregătindu-se singur pentru a susține examenele cerute). 4. Care este considerat străin de o activitate sau de un loc de muncă. Intrarea persoanelor particulare este interzisă. II. S. m. Persoană care nu deține o funcție oficială; persoană considerată ca individ în raport cu statul sau cu o instituție a statului; persoană care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerată în raport cu acesta. – Din lat. particularis, germ. partikular, Partikular.

PARTICULAR, -Ă, particulari, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Care este propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau unei singure categorii de ființe sau de lucruri; specific, caracteristic. ◊ Loc. adv. În particular = în mod deosebit, în special, mai ales. 2. Care se referă la indivizi izolați, care are un caracter izolat; individual. ◊ Loc. adv. În particular = de către fiecare individ în parte. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filosofică reprezentând o treaptă mai înaltă de generalitate a singularului în raport cu el însuși. 3. Care are caracter personal, neoficial, care nu e destinat publicului sau publicității; privat, intim, confidențial. ◊ Loc. adv. în particular = într-un grup restrâns; confidențial. ♦ (Despre bunuri materiale) Care este proprietate individuală. ♦ (Despre școli) Care nu aparține statului. ◊ Lecție (sau oră) particulară = lecție pe care un profesor o predă unui elev în afara școlii. Profesor particular = profesor care predă unui elev lecții în afara școlii. Elev particular (și substantivat, m.) = elev care se pregătește fără a frecventa cursurile unei școli, prezentându-se numai la anumite date pentru a susține examene. Examen particular = examen la care se prezintă elevii particulari. ◊ Loc. adv. În particular = fără a urma cursurile unei școli (dar pregătindu-se singur pentru a susține examenele cerute). 4. Care este considerat străin de o activitate sau de un loc de muncă. Intrarea persoanelor particulare este interzisă. II, S. m. Persoană care nu deține o funcție oficială; persoană considerată ca individ în raport cu statul sau cu o instituție a statului; persoană care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerată în raport cu acesta. – Din lat. particularis, germ. partikular, Partikular.

cavaler, cavaleri s. m. 1. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. ♦ Cavalerul trac = zeu tânăr, aparținând mitologiei tracice din aria balcanică și danubiană, reprezentat călare și adesea în împrejurimi cinegetice, al cărui cult s-a răspândit în timpul Imperiului roman și la nord de Dunăre. ♦ Cavalerii danubieni = divinități în mitologia dacilor, înfățișate sub forma unor călăreți care poartă în sulițe balaurul dacic și care constituie, probabil, o dedublare a Cavalerului trac. ♦ Cavalerii Apocalipsei = societate secretă stranie, întemeiată în 1693 de Agostino Gabrino, care și-a asumat misiunea de a apăra Biserica împotriva așteptatului Antihrist. ♦ Cavalerii Ordinului de Malta (sau Cavalerii ioniți) = membrii unui ordin monahal-cavaleresc creat în sec. 12 la Ierusalim, care aveau ca scop, la început, îngrijirea pelerinilor bolnavi și apoi apărarea Sfântului Mormânt și care, în 1530, au primit ca feudă de la Carol V însula Malta, de unde și-au tras numele; în 1834 ordinul s-a instalat la Roma; ospitalieri. 2. Om plin de abnegație, generos și nobil; om amabil, binevoitor. 3. (Pop.) Tânăr necăsătorit care însoțește pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).

SLOVÁC, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Slovaciei. Mai trăiesc în Ungaria, Serbia, și Muntenegru, Ucraina, România, Polonia, Federația Rusă, S.U.A. și Canada. De religie creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Slovacia. 2. Adj. Care aparține Slovaciei sau populației ei. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Slovacia. ♦ (Substantivat, f.) Limbo indo-europeană din familia slavă, grupul occidental, vorbită în Slovacia, dar și în Republica Cehă, Ungaria, N Serbiei și în S.U.A. de slovaci. Fondul lexical de bază, moștenit din slava comună, corespunde în mare măsură celui din cehă; a suferit influențe latine; are multe împrumuturi germane. Cele mai vechi texte datează din sec. 16. Ca limbă literară modernă se dezvoltă abia în sec. 20, pe baza dialectului central. Alfabet latin.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) stea s. f.] – Lat. stella.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = Luceafărul-de-dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asteroidea); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) stea s. f.] – Lat. stella.

RĂSPUNDE, răspund, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A da un răspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. ♦ Intranz. A face (în mod satisfăcător sau nesatisfăcător) dovada cunoștințelor sale în fața unui examinator. 2. Intranz. A reacționa prin vorbe, gesturi, atitudini la acțiuni, solicitări, provocări etc.; a replica, a riposta, a obiecta. ♦ A interveni într-o discuție (publică), combătând (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 3. Intranz. A constitui o explicație la o întrebare. 4. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemări, a se supune. ♦ A lămuri o problemă la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface. ♦ (Înv.) A se potrivi, a corespunde. 6. Intranz. A avea comunicație cu..., a străbate până la... ♦ (Despre senzații fizice sau psihice) A se face simțit, a se transmite; a răzbate, a răsuna. 7. Refl. (Înv.) A comunica cu cineva, a ține legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane. 8. Intranz. A da socoteală, a fi responsabil, a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva. 9. Tranz. (Înv.) A achita, a plăti o sumă de bani. [Prez. ind. și: (reg.) răspunz] – Lat. respondere.

RĂSPUNDE, răspund, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A da un răspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. ♦ Intranz. A face (în mod satisfăcător sau nesatisfăcător) dovada cunoștințelor sale în fața unui examinator. 2. Intranz. A reacționa prin vorbe, gesturi, atitudini la acțiuni, solicitări, provocări etc.; a replica, a riposta, a obiecta. ♦ A interveni într-o discuție (publică), combătând (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 3. Intranz. A constitui o explicație la o întrebare. 4. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemări, a se supune. ♦ A lămuri o problemă la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface. ♦ (Înv.) A se potrivi, a corespunde. 6. Intranz. A avea comunicație cu..., a străbate până la... ♦ (Despre senzații fizice sau psihice) A se face simțit, a se transmite; a răzbate, a răsuna. 7. Refl. (Înv.) A comunica cu cineva, a ține legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane. 8. Intranz. A da socoteală, a fi responsabil, a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva. 9. Tranz. (Înv.) A achita, a plăti o sumă de bani. [Prez. ind. și: (reg.) răspunz] – Lat. respondere.

LIMBĂ ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă.(A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului.~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

A TRECE trec 1. intranz. 1) (despre ființe sau despre obiecte în mișcare) A se deplasa (dintr-un loc în altul) în raport cu un punct aflat pe linia sau în afara mișcării; a merge fără a se opri. 2) (despre vehicule cu rută fixă, drumuri sau ape curgătoare) A avea traseul sau cursul pe undeva. 3) (despre persoane) A se opri (pentru o vizită scurtă), renunțând la traseul inițial; a se abate. Mai treci pe la noi. 4) A depăși, continuând a se mișca mai departe. ~ de stație.A-i ~ (sau a i-o lua) cuiva înainte a) a ocupa locul cuvenit alt cuiva; b) a întrece pe cineva în ierarhia rangurilor. 5) A merge de-a dreptul (pe undeva sau prin ceva). ~ prin pădure.~ peste cineva a ignora (pe cineva); a desconsidera. 6) A-și schimba locul; a se muta; a se transfera. ~ dintr-o cameră în alta.~ de partea cuiva (sau a ceva) a adera la cineva sau la ceva. 7) (urmat de o complinire cu prepoziția la ) A începe a se ocupa de altceva, lăsând ocupația de mai înainte. ~ la dezbateri.~ la fapte a acționa. 8) A evolua prin transformare treptată. ~ din stare lichidă în stare gazoasă. 9) fig. A îndura, suportând cu greu. ~ prin greutăți.~ prin foc și (prin) apă (sau pară) a răzbate prin multe chinuri și nevoi. 10) A pătrunde, ajungând de partea cealaltă. ~ prin foc. 11) (despre unități sau perioade de timp) A se consuma treptat; a curge; a se scurge. ◊ Pe zi ce trece tot mai mult. 12) (despre fenomene, evenimente, stări) A înceta să se manifeste; a se diminua (dispărând). Durerea trece.~ cu buretele (peste ceva) a da (voit) uitării. 13) A constitui mai mult ca mărime, cantitate, valoare. Prețul trece de două sute. 14) A se prezenta în aparență (sau în realitate). El trece drept artist. 2. tranz. I. 1) (obiecte situate transversal față de linia mișcării) A depăși, deplasându-se de-a curmezișul în cealaltă parte; a traversa. ~ drumul.~ pe cineva prin toate apele a ponegri (pe cineva); a defăima; a denigra. ~ clasa a fi promovat în altă clasă. ~ Rubiconul a lua o hotărâre temerară și irevocabilă. 2) (persoane) A lăsa (intenționat) la o parte, ocolind. ◊ ~ cu vederea a nu lua în seamă. ~ sub tăcere (ceva) a nu pomeni intenționat (de ceva). 3) (ființe sau lucruri) A duce în cealaltă parte (a unui drum, a unei ape etc.); a transporta. 4) A face să ajungă, ocolind ceva. ~ hățurile pe după copac. 5) A purta printr-o mișcare ușoară (pe o suprafață). ~ limba peste buze. 6) pop. (nume de persoane, bunuri materiale, cifre etc.) A însemna în scris; a înscrie; a nota; a înregistra; a consemna. ◊ ~ în revistă a) a inspecta; b) a examina rând pe rând. 7) A depăși cantitativ. II (în îmbinări). A-l ~ pe cineva cu rece și cu cald a fi cuprins de o emoție puternică. A-l ~ (pe cineva) fiorii a fi cuprins de frică. /<lat. traicere

COLIZIUNE OMONIMICĂ s. f. + adj. (cf. fr. collision homonymique, cf. lat. collisio, -onis, it. collisione): întâlnire a două sau mai multe cuvinte care au aceeași formă (pronunțare), dar sensuri diferite (sintagmă introdusă de lingvistul francez Jules Gilliéron, creatorul geografiei lingvistice). Rezultatul c. o. este eliminarea unuia din cuvinte din circuitul lingvistic. Astfel, rom. ai (lat. alium) „usturoi” a intrat în c. o. cu forma verbală ai (persoana a II-a singular a indicativului prezent) și, concurat de forma usturoi (< ustura + suf. -oi) a fost înlocuit de acesta în cea mai mare parte a teritoriului dacoromân (cu excepția părții de nord-vest a țării). C. o. constituie unul din factorii principali ai dispariției cuvintelor dintr-o limbă.

SECRETAR, -Ă, secretari, -e, s. m. și f. 1. Persoană care rezolvă lucrări de birou într-o întreprindere, într-o instituție sau într-un corp constituit, lucrînd pe lîngă conducerea instituției sau întreprinderii respective. ◊ Secretar de redacție = persoană însărcinată cu centralizarea și coordonarea materialului care se publică într-un ziar sau într-o revistă și care răspunde de felul cum se prezintă publicația. Îl introduse la secretarul de redacție. REBREANU, R. I 182. (Învechit) Secretar de stat (mai rar al statului) = ministru. Nu se poate depune jurămîntul fără să fie de față secretarul de stat Bălcescu. CAMIL PETRESCU, O. II 277. Pînă azi rămăsese numai maior, dar devenise în schimb, secretar al statului. id. ib. 354. Lupi!... Miniștrii mei, secretari de stat, sînt lupi! ALECSANDRI, T. I 418. ♦ Persoană care face parte din conducerea unei organizații de partid și care conduce munca operativă pe baza hotărîrilor luate de organele conducătoare respective. Secretarul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn.Niculaie Boroș, secretarul organizației de partid din Plopșor, fu chemat în săptămîna aceea la raion. V. ROM. februarie 1952, 151. 2. Persoană care execută (sub dictare) lucrările și corespondența privată a cuiva (în calitate de angajat particular al acestuia). Alexandra, cea mai mică dintre cele trei fiice ale sale... i-a fost secretară, copiindu-i de nenumărate ori manuscrisele. STANCU, U.R.S.S. 41. Sînt în căutarea unui secretar, băiat bun și activ. BASSARABESCU, S. N. 56. Aicea, ca și la voi, se află mulți nătărăi, Care s-ar da bucuros că sînt secretari ai tăi. ALEXANDRESCU, M. 238.

caracter sn [At: ȘINCAI, HR. 24/11 / V: (înv) ~tir, ~antel, ha~, haractir(iu) / A: (înv) ~rac~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr caractère, lat character] 1 Semn săpat (în piatră, în metal) sau scris. 2 (Tip) Mică prismă de metal (aliaj de plumb, cositor și antimoniu) având la unul dintre capete, în relief, figura unei litere, a unei cifre sau a unui semn de punctuație, servind pentru tipar. 3 (Tip) Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și din același corp. 4-6 Titlu (însărcinare, misiune) care demnitate sau calitate de... 7 Ansamblul însușirilor fundamentale psiho-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. 8 Personalitate morală fermă. 9 Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. 10 Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. 11 (Îs) Comedie de ~ Comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. 12 (Îs) Dans de ~ Formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare. 13 Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. 14 (Blg) Particularitate a unui organism. corectat(ă)

GREC, GREÁCĂ (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire generală dată unor triburi indo-europene care s-au stabilit în milen. 2 î. Hr. în S Pen. Balcanice, în insulele din M. Egee și pe coasta apuseană a Asiei Mici. Au creat în sec. 8-2 î. Hr. una dintre cele mai strălucite civilizații ale Antichității. ♦ Persoană aparținând acestor triburi. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Greciei. De religiei ortodoxă. Mai trăiesc în Cipru, Turcia, Germania, Albania, Australia, S.U.A. ș.a. ♦ Persoană aparținând acestui popor sau care este originară din Grecia. 3. Adj. Care aparține Greciei sau populației ei, privitor la Grecia sau la populația ei. V. elen.Arta g. = artă dezvoltată în Grecia continentală și insulară și pe coastele Asiei Mici (v. Grecia antică). S-a format pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului, dar adaptate spiritului grec înclinat spre măsură, ordine și echilibru. În perioada arhaică (sec. 7-6 î. Hr.) se dezvoltă orașele în jurul unor acropole, se construiesc temple din piatră și marmură, se definitivează cele două ordine principale ale arhitecturii grecești: doric (templul Herei din Olimpia, templul Demetrei din Paestum) și ionic (templul Atenei din Efes și cel al Herei din Samos). Tot acum se afirmă sculptura: basorelieful pe metope și frontoane și sculptura în rond-bosse cu două teme principale, nudul atletic bărbătesc (kouros) și statuia feminină (kore). Specifică epocii arhaice este ceramica roșie cu figuri mitologice colorate în negru. Pentru arhitectura clasică din sec. 5 î. Hr., „Secolul de aur”, caracteristic este ansamblul de pe Acropola Atenei. Sculptura impresionează pri perfecțiunea proporțiilor, ritmul mișcărilor, seninătatea și măreția figurilor. Policlet, Fidias, Miron sunt pricipalii reprezentanți ai acestei perioade. A doua epocă clasică, sec. 4 î. Hr., aduce în arhitectură, alături de temple, la care se afirmă ordinul corintic, și de case particulare luxoase, teatrele monumentale (Epidaur, Atena) și construcțiile memoriale (Mausoleul din Halicarnas). În sculptură, remarcabilă este apariția canoanelor portretistice; sculptorii Scopas, Lisip, Praxitele urmează drumuri diferite, preferând patetismul, mișcarea sau lirismul. În sec. 5-4 î. Hr. tipul predominant de ceramică este cel negru cu figuri roșii, important și pentru că sugerează gradul înalt de dezvoltare a picturii grecești, cunoscută doar din descrieri contemporane. În sec. 3 î. Hr. a.g. cunoaște o nouă fază, elenismul. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană în evoluția căreia se disting trei perioade: greaca veche (v. elenă), greaca medie (sau bizantina) în sec. 7-15 și greaca modernă (v. neogreaca) începând cu sec. 16.

spa1 sf [At: PSALT. 35 / Pl: spete, (îrg) ~te, speți / E: ml spatha] 1 (Îvp; mpl) Omoplat. 2 (Îvp; mpl) Regiunea corespunzătoare omoplatului a corpului omenesc. 3 (Înv; pgn) Spate (1). 4 (Înv; îla) Lat (sau larg) în spete Lat în spate. 5 (Înv; îla) Adus de spete Ghebos (3). 6 (Înv; îlav) În spete În spate. 7 (Înv; îlpp) În spetele cuiva În spatele cuiva. 8 (Îvr; îe) A pune spete A întoarce spatele. 9 (Înv; îe) A da la spete A da la spate. 10 (Prin sinecdocă) Persoană. 11 Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă spata (1). 12 (Îrg; pan) Spătar3 (1). 13 (Fig; lpl) Protecție. 14 Fiecare dintre cele două oase scapulare la animalele patrupede. 15 Regiunea corpului corespunzătoare celor două oase scapulare la animalele patrupede Si: (reg) arm (1). 16 (Reg; pex) Coapsă1 (1). 17 (Îvp; pgn; lpl) Spate (44). 18 (Trs; lpl) Greabăn (1). 19 Partea musculoasă de pe porțiunea superioară a membrelor anterioare, la unele animale patrupede, folosită în alimentație. 20 (Pan) Creastă a unui val de apă. 21 (Îvp) Spadă (1). 22 Piesă la războiul de țesut constituită dintr-un sistem de lamele paralele, fixate la ambele capete, care formează un fel de pieptene montat în vatală, cu ajutorul căruia firele de urzeală sunt menținute la distanțe fixe unul de altul. 23 (Reg) Scândură mică peste care se petrece sfoara când se împletește o plasă sau o rețea. 24 (Îrg) Lamă de metal care formează limba meliței, brăzdarul plugului etc. 25 (Rar) Cotor (de carte). 26 (Mar; Trs) Joagăr. 27 (Bot; reg; îc) ~ta-dracului Ferigă (Dryopteris felix-max). 28 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris spinulosa). 29 (Bot; reg; îac) Ferigă (Matteucia struthiopteris). 30 (Bot; reg; îac; șîc ~-porumbului) Ferigă de câmp (Pteridium aquilinium). 31 (Bot; reg; îac) Năvalnic (Phyllitis scolopendrium). 32 (Bot; reg; îac; șîc ~-lată, ~-de-codru) Zmeoaică (Laserpitium latifolium).

MOTOR, -OARE, motori, -oare, s. n., adj. I. S. n. Mașină de forță care transformă o formă de energie oarecare în energie mecanică convertibilă în lucru mecanic (pentru acționarea altei mașini, a unui vehicul etc.). ◊ Motor termic = motor care transformă energia termică a unui combustibil în energie mecanică. Motor electric = motor care transformă energia electrică în energie mecanică. Motor eolian = motor care transformă energia vântului în energie mecanică. Motor hidraulic = motor care transformă energia hidraulică (a unei mase de apă în mișcare sau a unui fluid sub presiune) în energie mecanică. Motor cu plasmă = motor cu reacție în care agentul motor este constituit dintr-un gaz ionizat aflat în stare de plasmă. Motor fotonic = motor cu reacție la care agentul motor îl constituie fotonii. Motor ionic = motor cu reacție în care agentul motor este constituit din particule încărcate cu aceeași sarcină electrică (ioni pozitivi) accelerate prin mari diferențe de potențial. Motor nuclear = motor acționat cu ajutorul energiei nucleare obținute prin fisiune. ◊ Compus Motor-rachetă = sistem de propulsie folosit în atmosfera rarefiată sau în spațiul cosmic, la care combustibilul este un amestec de carburant și comburant. II. 1. Adj. Care pune ceva în mișcare, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; motoriu. 2. Adj., s. n. Factor, agent (persoană) care declanșează o acțiune, care stimulează pe cineva sau ceva, care impuls unei acțiuni. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

sociologia și psihologia muzicii. De la recunoașterea sau contestarea caracterului social al fenomenului muzical și până la afirmarea sociologiei muzicii ca subdomeniu al sociologiei culturii, implicit al sociologiei artelor, gândirea europeană a parcurs momente de scepticism, de cutezanță în cercetări științifice în această direcție. S-a crezut multă vreme, se mai susține încă și azi, că muzica este, în ultimă instanță, un act individual de trăire, de incantație* necondiționată în raport cu surse sonore sau cu opera muzicală creată și înțeleasă și ea tot după reguli intrinseci de plăsmuire – reguli ce ar fi exclusiv estetice și muzicale (v. compoziție (2)). Desigur că trăirea muzicii este un act individual. Experiența muzicală este însă un fenomen social intermediată de prezența nemijlocită a omului. Ea este ansamblul de semnificări pe care muzica le provoacă în propria conștiință, precum și în condițiile oamenilor și ale colectivităților prin tot ceea ce societatea a indus în fiecare dintre noi pe calea învățării, adică valorile, simbolurile, obișnuințele și orice conotații culturale ale percepției muzicale. Gândirea sociologică în artă a fost determinată de prioritățile social-istorice ale sec. trecut – modernizarea și industrializarea. Transformările erau pregnante prin radicalizarea lor și au influențat atât modul de viață, evoluția instituțiilor sociale și culturale cât și concepția privind locul artei și al culturii în noile structuri și în dinamica societății. Pe plan intelectual o contribuție de seamă a avut-o procesul de desincretizare (v. sincretism) a fenomenului total cultural însoțit de puternica mișcare a ideilor în direcția formării unor discipline autonome, după modelul științelor naturii, discipline desprinse, în ultimă instanță, din trunchiul comun al filosofiei. Ideile-forță care au influențat emanciparea noilor discipline ale umanisticii (numite în epocă și „Științe ale spiritului”) caracterizate prin specializare + autonomizare + metode „fizicaliste” au fost, pe de o parte, aprofundarea raționalismului și a consecinței sale teoretice, directe, pozitivismul lui A. Compte; pe de altă parte concepția „istoristă” și „dialectica”. S-a deschis astfel drumul larg „universaliilor”, „spiritului științific” modern și aplicării lui în practica tehnologică a epocii noastre de care beneficiază și muzica contemporană. Analiza succintă a mișcării ideilor în sec. 19 arată că, în spațiul umanisticii, filosofia acceptă cvasi-autonomizarea unor domenii problematice care, la rândul lor, favorizează noi discipline. O primă direcție a reprezentat-o filosofia culturii și filosofia istoriei cu tendința de a se transforma în științe sau teorii ale limbajului, ale literaturii, dramaturgiei, muzicologiei*, ale vizualului și chiar ale istoriei. S-au și constituit discipline corespunzătoare (lingvistica, poetica, stilistica, semiotica, folcloristica, istoria ș.a.). Estetica a jucat rolul de catalizator. O a doua direcție a fost cea a filosofiei sociale din care s-au diversificat, cu timpul, economia politică, sociologia generală, etnologia, politologia. Sub același impuls, sociologia generală s-a subdivizat în alte discipline printre care și sociologia culturii și iar mai târziu și psihosociologia. Cu timpul însă, sociologia culturii (cultura fiind socotită ca fenomen global) a dezvoltat câteva ramuri distincte printre care și sociologia artelor, sociologia cunoașterii, a științei, a religiei, sociolingvistica. Diverse controverse au încurajat specializări mai adânci, mai ales în sociologia artelor și astfel au apărut preocupări distincte de sociologia muzicii, literaturii, spectacolului, artei plastice, filmului etc. Conjugarea cercetărilor de s. cu cele de etnologie au dus la apariția etnomuzicologiei* după cum confluențe fertile cu psihologia au impulsionat studiile de psihologia artei, de psihanaliză și de psihosociologia artelor (legate mai cu seamă de fenomenul receptării). Antropologia filosofică a permis cooperări fertile cu sociologia, ceea ce a încurajat apariția studiilor de antropologie socială și culturală (mai ales în sfera anglo-saxonă) și prețioase analize referitoare la sacralitatea simbolurilor muzicale în comunitățile arhaice, în obiceiurile pop., în structurile metalităților mitice. Atât în sociologia culturii, cât și în teoria culturii și respectiv a artelor, istoria socială și istoria culturii și civilizației a potențat perspectiva istoricistă asupra fenomenelor socio-culturale. Materialismul și dialectica istorică au adus fundamentări noi în procesul sociologizării. O a treia direcție a filosofiei a făcut posibilă autonomizarea disciplinelor logico-epistemologice care, la rândul lor, cooperînd cu matematica, cu teoria informației și comunicării sau cu teoria sistemelor a oferit deschideri de asemenea insolite, atât în consolidarea teoriilor culturale (a muzicologiei) cât și a celor sociale (mai cu seamă asupra fenomenelor mass-media). Desigur că au existat rezistențe din partea muzicologiei în ce privește oportunitatea teoretică de a renunța la problematica socială ca parte integrantă a teoriei muzicale și a istoriei muzicale. Muzicologia se preocupă de apariția și dezvoltarea discursului muzical, a formelor și legilor pe care expresia muzicală le dobândește, a tehnicilor și concepțiilor care orientează evoluția genurilor și modalităților de compoziție și interpretare*. S. care, într-o viziune sistemică, trebuie înțeleasă în contextul medierilor culturii globale și a celorlalte domenii ale artei, analizează și interpretează nu demersul muzicologic ci formele vieții muzicale în care discursul muzical devine eveniment social, satisfăcând, transformând sau contestând instituții și obișnuințe perceptive ale grupurilor umane. Se știe că reprezentații esteticii puriste (Herbart, Hanslick, Croce, Bermond sau Brelet) considerau muzica drept o „combinație pură de sunete” sau „forme în sine” concepție care și-a pus amprenta pe numeroase creații muzicale postromantice. Reacția esteticii sociale (J.J.M. Amiot, M-me de Staël, H. Taine, Ch. Lalo, Plehanov, Lukács, Munro ș.a.) a contribuit la reevaluarea implicațiilor extraestetice din perspectiva „spiritului epocii”, în funcție de diversele opțiuni ideologice adoptate. Societatea sec. 20 însă a evidențiat și mai mult dimensiunea socială a fenomenului muzical și gradul de socializare crescândă în și prin spațiul sonor creat. Se vorbește azi de o specifică „stare de muzicalitate” a lumii prin existența unui autentic univers sonor, a unui „environ”, a unei „ecologii sonore”, prin cotidianitatea participării la acest „câmp cultural” care induce senzații trăite de transă sau de catharsis colectiv, prin festivaluri* și concursuri, publicitatea, industria culturii muzicale și dependența – la scară planetară – de evenimentul muzical transmis prin mijloacele de comunicare. Recunoașterea necesității sociale a muzicii, credibilitatea formelor ei expresive, a forței sale evocatoare pentru spiritualitatea colectivităților care o trăiesc, deci organizarea socială a sunetului și chiar a zgomotelor *(J. Attali) diferă de la un popor la altul, de la epocă la alta și chiar de la o categorie socială la alta, reflectându-se în ideologii și în politicele culturale ale statelor. Raporturile dintre muzică și societate au devenit atât de complexe încât ele se cuvin analizate, disociate, diagnosticate și anticipate în variatele lor evoluții. Chiar și istorici ca Jules Combarieu sau mai de curând Arnold Hauser n-au putut depăși o fază de conotație sociologică la istoria muzicii*. Sociologia s-a desprins din filosofia socială – sub incidența ideilor lui Saint-Simon, Marx, A. Compte, Fr. le Play, H. Spencer sau A. de Tocqueville – devenind o disciplină care analizează, cu mijloace științifice, realitatea și acțiunea socială la nivel macrosocial (al marilor colectivități) sau raporturile interumane în cadrul grupurilor mici formând, în acest caz, obiectul de studiu al psihosociologiei.S., considerată ca o componentă a sociologiei culturii, cercetează – descrie și explică – ordinea și acțiunile sociale ce sunt implicate în diverse forme ale vieții muzicale, reproducerea și/sau schimbările structurilor, funcționalitatea sau disfuncționalitatea sistemului de relații și valori (instituții) ale lumii muzicale, evidențiind regularitățile disociabile ale fenomenelor sociale muzicale, determinându-le riguros și controlabil prin metode și tehnici științifice. Identificarea unor asemenea regularități oferă suportul generalizărilor sociologice – fără a fi excluse însă situațiile particulare sau „studiile de caz”, – regularitățile care se dovedesc că reprezintă pattern-uri sociale și culturale, adică forme sociale coerente și relativ stabile ale vieții muzicale. În spațiul de confluențe socio-muzicale s-a conturat încă din sec. 19 o problematică specifică care s-a îmbogățit treptat. Încă din 1887 Georg Simmel considera muzica drept un model de comunicare interumană și ca o expresie a vieții sociale (deși în Études psychologiques et ethnologiques sur la musique nu disocia sociologia ca domeniu autonom). Tot așa avea să interpreteze mai târziu fenomenul socio-muzical și J.-M. Goyan în L’art du point de vue sociologique, precum și Pitirim Sorokin cu analizele sale asupra variațiilor stilistice în spațiu și timp sau a intercondiționărilor ce se produc între procesele socio-culturale și formele sau expresiile creațiilor artistice. O analiză a comportamentului muzical întreprinde Max Weber în studiul său Les bases rationnelles et sociologiques de la musigue (1921), din care nu lipsește și perspectiva istoristă prin comparațiile între asemenea comportamente artistice ale comunităților. Weber încearcă o argumentare cauzală a condiționării sociologice (economice și morale chiar) a vieții muzicale, a formelor pe care le îmbracă discursul muzical. În spiritul analizei raționaliste el folosește chiar calculul logico-matematic, sporind interesul ulterior pentru rigoare științifică în cercetarea sociologică fără a neglija însă, prin analiza comprehensivă, singularitatea fenomenelor muzicale. Desigur că, în contextul socio-cultural pe care l-am numit formele vieții muzicale, un rol deosebit revine experienței muzicale sau modalităților de trăire socialmente perceptibile, a operelor muzicale, în toată varietatea formelor, genurilor și simbolurilor pe care le comunică. În acest sens considerăm remarcabile lucrările de sinteză ale lui Alphons Silbermann (Introduction à une sociologie de la musique, 1955 și The sociology of music, 1963) folosit și în redactarea acestui articol. El socotește că s. aduce în centrul investigațiilor sale omul ca „ființă socio-artistică” având la baza acestei relații „trăirea artistică” prin care se creează „câmpul acțiunii culturale” sau determinantele sociale ale „percepíei estetice” după Pierre Bourdieu. În timp ce sociologia muzicii și a culturii în general se îndreaptă spre cercetarea empirică a acestor fenomene nu puține au fost tendințele spre o sociologie speculativă, de esență filosofică, care continuă, fie tradiția hegeliană și marxistă printre altele, de absolutizare a universului uman și social, fie resurecția experienței individuale, a proscrisului și alienării, ca în scrierile filosofilor critici din Școala de la Frankfurt, printre care A. Adorno, Marcuse sau Ghelen. În concepția lui A. Silbermann, s. (ca și a artei) ar trebui să urmărească trei scopuri principale: a) evidențierea caracterului dinamic al fenomenului social al artei în variatele sale forme de expresie; b) elaborarea unei înțelegeri universal inteligibile asupra devenirii vieții artistice, a transformărilor ei prezente și viitoare; c) formularea unor legi care să permită premoniția și consecințele devenirii fenomenului social al artei. Propunem, în cele ce urmează, o interpretare din perspectiva sociologiei comunicaționale a fenomenului cultural, cu aplicație la viața muzicală, considerându-se că subsistemele avute în vedere se află în interrelații complexe, între acestea și sistemul orânduirii sociale (globale). 1. Nivelul elaborării și producției de „opere” muzicale în care distingem: a) statutul socioprofesional al creatorilor, compozitori și interpreți, anonimi, amatori, profesioniști; formarea, șansele afirmării artistice și recunoașterea lor socială; libertate și angajare artistică în creație; b) sociologie operei muzicale, condiționările social-istorice ale apariției și evaluarea semnificațiilor sociale ale conținutului; apariția și afirmarea genurilor (I) muzicale, tendințelor, școlilor și curentelor în expresia și formele discursului muzical; tradiție și inovare; dezvoltarea materiei sonore; muzica și textul literar, dansul*, filmul etc.; c) producătorii individuali sau colectivi care transpun operele muzicale în structuri de comunicare socială prin editare, discuri*, benzi audio și video, publicații de specialitate, transmisii radiotelevizate și întreaga viață a spectacolului muzical (regizori, impresariat, concursuri, festivaluri etc.); dezvoltarea tehnologiei muzicale de la instr. la mijloace electronoacustice; montările producțiilor muzicale. 2. Mediul socio-cultural instituționalizat reprezentând experiența unei comunități condensată în instituții, norme și alte mecanisme de filtraj, orientare și control social al viețiimuzicale printre care: a) instituții profesionale (Uniuni și sindicate); b) instituții de coordonare a politicii culturale, de orientare, finanțare și gestiune; c) critica de specialitate și statulul ei social; d) instituții de difuzare a operelor și producțiilor muzicale, societăți filarmonice, organisme de impresariat și marketing, societăți și rețele radio-TV, discoteci*, biblioteci de specialitate, care de înregistrări și edituri, magazine etc.; e) organisme de învățământ* muzical și de cercetare științifică; f) nivelul de organizare al comunității sociale, gradul de omogenitate culturală, muzica și clasele sociale, structura socială a timpului liber, accesibilitatea culturală, conștiința tradițiilor cultural-muzicale și rolul social-politic al vieții muzicale, dezvoltarea socială a celorlalte forme de viață artistică și spirituală, modele informale ale vieții muzicale (audiții private, circulația imprimărilor ș.a.), structurile noului environ sonor, vibrațiile, poluare și securitate sonoră colectivă, economia vieții muzicale; orașele muzicale; spații și arhitectura destinată muzicii. 3. Nivelul receptanței muzicale are profunde implicații socio-culturale, relația muzică-publicuri devenind esențială. Receptarea muzicii are motivații diferite și presupune comportamente variate după cum este investigată la nivelul indivizilor, a microgrupurilor sau a comunităților mari, a celor etnice, a maselor; după natura intercomunicării acestora; după sistemul de referință axiologică și culturală al fiecărui nivel, sistem necesar valorizării, selectării și asimilării creației muzicale. Formarea publicurilor și dinamica transformării acestora prin reevaluarea apartenenție, a gusturilor, a prestigiului social, a formelor de evaziune sau contestație, a rolului liderilor de opinie, a noilor mitologii muzicale; evoluția limbajului, clișeului vestimentar, ritmicității și armoniei o dată cu tehnologizarea spectacolului muzical; individualizare și masificare în receptarea muzicală; formarea publicurilor în funcție de vârstă, de genuri ale muzicii, de instituții, de programele mijloacelor de difuzare în masă etc. Există și alte puncte de vedere în ce privește problematica specifică a sociologiei muzicii dar pentru a nu fi confundate cu cele ale filosofiei culturii sau ale muzicologiei și esteticii, trebuie avute în vedere metodele, tehnicile de investigare și prelucrare a datelor, precum și specificul sociologic al interpretării rezultatelor. De exemplu, Ivo Supičić, în Musique et Société. Perspectives pour une sociologie de la musigue, Zagreb, 1971, prezintă o tematică dezvoltată și un program de investigație sociologică în acest domeniu. Pluralismul culturilor muzicale necesită nu numai cercetări în direcția stabilirii identității lor socio-culturale dar și a legitimității diverselor forme ale vieții muzicale, compararea și intercomunicarea dintre ele. Și formele istorice ale vieții muzicale, constituie un domeniu de investigare sociologică pe baze documentare dintr-o perspectivă inconfundabilă față de cea istorică propriu-zisă. Psihologia* muzicii s-a afirmat însă, cu precădere, în procesul de transmitere și receptare a mesajelor muzicale în cadrul mijloacelor de comunicare în masă și a influențelor exercitate de difuzarea lor în grupurile mici, în comportamentul și interrelațiile celor care alcătuiesc microgrupul (3 până la 20 și chiar mai multe persoane, cum ar fi grupul familial, de prieteni sau colegi, de club sau de formație muzicală restrânsă ș.a.). Metodele și tehnicile științifice la care recurge investigarea sociologică sunt multiple mai cu seamă în direcția cercetării empirice, a investigațiilor directe efectuate chiar în câmpul de evenimente muzicale ce interesează (sunt posibile și cercetări indirecte sau secundare atunci când apelăm la sursele documentare sau la informațiile din băncile de date provenite din alte cercetări întreprinse). Aplicarea metodelor riguroase solicită participarea sau îndrumarea cercetărilor de către persoane specializate. În domeniul muzicii este recomandabil ca sociologul să cunoască problemele muzicale și să colaboreze cu specialiștii din acest domeniu. Alegerea temelor de studiu și stabilirea aspectelor specific sociologice devine o preocupare esențială din care decurge și cadrul dau eșantionul ce urmează a fi investigat cât și stabilirea căilor de analiză. Stabilirea eșantioanelor se face pe baza calculului statistic (nu orice segment de public poate forma un eșantion care să ofere date pertinente studiului). Se pot stabili și arii mai întinse în care se pot efectua monografii sociologice, metodă folosită mult de etnomuzicologi și de antropologia culturală. Este recomandabil ca o investigație sociologică să fie precedată de o cunoaștere suficientă a problemelor pe care fenomenele sau colectivitățile studiate le ridică așa după cum, înaintea efectuării cercetării propriu-zise, este necesară pretestarea instrumentelor de observație sau de anchetă ce le vom folosi pentru a stabili o maximă adecvare a lor la specificul fenomenelor. De asemenea, abordarea unei cercetări socio-muzicale presupune adoptarea unei metodologii prin care se stabilește obiectivul cercetării, se formulează temele principale ale analizei (caracteristici și dimensiuni), se formulează întrebările pentru interviu sau pentru chestionar, sau chiar pentru observația directă (prin participare sau nu) astfel încât culegerea datelor despre fenomen, fie pe un caz, câteva cazuri sau pe eșantioane, să poată fi apoi prelucrate după reguli care cer ca datele să fie compatibile cu descrierea, măsurarea sau interpretarea, cauzală sau nu, a obiectului studiat. Desigur că există diferențe importante pentru cercetare, între caracteristicile ce pot fi descrise cantitativ și între opiniile sau chiar atitudinile și aspirațiile declarate și care vor necesita metode adecvate (scale de atitudine, analiza spațiilor de atribute, analize multivariate, a structurilor latente, analiza de conținut, factorială, de varianță etc.). Sociologia folosește și analiza de sistem, analize structural-funcționale sau chiar analize prin modelizare (aplicarea metodelor matematice și probabilistice). Metoda chestionarului pe cât pare de facilă pe atât este de riguroasă în condițiile pe care le cere în folosirea ei. ♦ Sociologia muzicii în România nu are o prea bogată tradiție. Putem spune că cercetările mai vechi și mai noi asupra folclorului* muzical și etnomuzicologia așa cum a fost aplicată de C. Brăiloiu și G. Breazul (încurajat de Școala sociologică de la București) constituie un filon de reală valoare pentru cercetarea sociologică cu care uneori se și confundă. De asemenea, studiile mai recente de etnocorelogie (dansurile naționale) se conjugă fericit cu cele de muzică. După ultimul război mondial s-au întreprins studii sociologice de teren în cadrul unor centre de specialitate, de regulă în domeniul culturii și al culturii de masă, al istoriei artelor și esteticii. Rezultatele multor investigații există ca rapoarte de cercetare nepublicate sau comunicări științifice. Amintim printre specialiști pe: M. Voicana, Lucia-Monica Alexandrescu, Elena Zottoviceanu, V. Popescu-Deveselu, P. Câmpeanu, P. Caravia, M. Lunca, C. Schifirneț, H. Culea, Clemansa-Liliana Firca, Speranța Rădulescu, D.-D. Georgescu, Ghizela Sulițeanu, N.Tertulian, M. Caloianu, Ș. Steriade.

EXPLICA, explic, vb. I. 1. Tranz. (Uneori determinat printr-un substantiv sau pronume în dativ) A face mai clar, a face să fie mai ușor de înțeles; a lămuri, a arăta. V. desluși, tălmăci. Numeroși agitatori desfășoară o muncă intensă pentru a explica oamenilor muncii politica partidului care are drept scop construirea socialismului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2718. Organizația dinlăuntru a societății singură ne poate explica evoluțiile istorice. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Cu privire la o lecție, o temă etc.) A expune, a preda. (Absol.) Unora din băieți le da teme, pe alții îi asculta. Cînd explica, ascultam toți. SADOVEANU, O. VII 321. 2. Intranz. (Despre axiome, principii, legi științifice) A servi drept lămurire, a constitui o justificare, a reprezenta o motivare a unui fenomen, a unei proprietăți etc. 3.. Refl. A se justifica, a-și motiva acțiunile, vorbele etc. Am căutat să mă explic, dar n-am izbutit.Dați-mi voie să mă explic. Din zi în zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din București de mult. CARAGIALE, O. VII 31. ♦ (Cu pron. în dativ) A înțelege, a pricepe. Nu-mi explic, spune magistratul, cum de vă găseați cîteșitrei în cabinetul medicului. ARGHEZI, P. T. 95. ♦ Refl. reciproc. (Despre două sau mai multe persoane) A se lămuri asupra unei chestiuni; a limpezi o situație cu scopul de a înlătura un conflict (existent sau posibil). – Variantă: (învechit) esplica (CREANGĂ, A. 88, EMINESCU, N. 69) vb. I.

vis2 sn [At: PRAV. LUCACI, 164 / Pl: ~uri,~e, (îrg) ~ure / E: ml visum] 1 Succesiune de imagini, de scene, cu caracter asociativ și cu grade variabile de coerență, care apar, cu o puternică coloratură afectivă, în mintea omului, în fazele mai puțin profunde ale somnului Si: (rar) visare (1). 2 Activitate psihică care se manifestă în somn prin vis2 (1) Si: (rar) visare (2). 3 Stare a celui care are un vis (1) Si: (rar) visare (3). 4 Interval de timp cât durează un vis2 (1) Si: (rar) visare (4). 5 (Îs) Carte de ~e sau cheia ~urilor Carte care relevă semnificația profetică a visurilor2 (1). 6 (Înv; îs) Văzător de ~e sau (îvr) visuitor de ~ Persoană care are visuri premonitorii. 7 (Înv; îas) Persoană care anumite interpretări visurilor2. 8 (Înv; îs) Tălmăcitor (sau ghicitor) de ~uri Persoană care prezice viitorul pe baza interpretării visurilor2 (1). 9 (Îla) De ~ Care este propriu visului2 (1) Si: ireal. 10 (Fig; îal) Neverosimil de frumos Si: minunat. 11 (Îlav) Ca prin (sau ca în, ca într-un) ~ Neclar. 12 (Îe) ~uri (sau ~e) plăcute! Urare adresată unei persoane care urmează să se culce. 13 (D. situații, întâmplări; îe) A nu-i trece (cuiva ceva) nici (măcar) prin ~ sau a nu-și închipui (cineva ceva) nici prin ~ A provoca o mare uimire cuiva. 14 (Îae) A constitui o surpriză extrem de plăcută pentru cineva. 15 (Îe) A-și vedea ~ul cu ochii A-și (sau a i se) îndeplini o mare dorință. 16 (Îae) A (a i se) realiza tot ceea ce și-a propus. 17 (Reg; îe) (A fi) de ~e rele sau (a fi) urât ca toate ~ele (A fi) foarte urât. 18 (Reg; îe) A nu fi de ~e rele A merita să fie luat în seamă. 19 (Reg; îae) A avea preț. 20 (Pfm; îe) A face ca toate ~ele A se schimonosi. 21 (Pex; poetic) Somn1 (1). 22 (Fig) Ansamblu de calități care atrag pe cineva Si: farmec (7). 23 Stare de încântare pe care o resimte cineva Si: desfătare (4), farmec (8). 24 Agent exterior care provoacă o stare de profundă încântare. 25 (Pm) Lucru ireal de frumos. 26 (Fig) Construct al imaginației, fără corespondent în realitate Si: fantasmă (3), himeră (4), iluzie, închipuire, (rar) visare (5). 27 (Fig) Aspirație irealizabilă. 28 (Fig) Dorință arzătoare. 29 (Fig) Ideal. 30-31 Visare (11-12).

MEU, MEA, mei, mele, adj. și pron. pos. (Precedat de art. «al», «a», «ai», «ale» cînd e pronume, cînd stă ca adjectiv înaintea substantivului, cînd se află pe lîngă un substantiv nearticulat sau este separat de substantiv printr-un alt cuvînt) 1. (Indică posesiunea) Care aparține vorbitorului, de care vorbitorul este legat printr-o relație de proprietate: a) adjectiv. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, Z. C. 20. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Alta nu-i de făcut, decît să înșomoltăcim (= învelim) motanul ista al meu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174; b) pronume. Ei au totuși hainele lor; eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, Z. C. 31. Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. 2. (Indică dependența, legătura de filiație, înrudire, prietenie, vecinătate etc.) a) Adjectiv. E un bun prietin al meu, cu care am petrecut ani frumoși. SADOVEANU, Z. C. 14. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. I 7. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (Cu valoare afectivă, însoțind un vocativ) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. (Franțuzism, însoțind vocativul «doamnă» sau «domnule») Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osîndi. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ (Enclitic, numai la sg., pe lîngă un nume de rudenie sau un nume indicînd orice raporturi sociale, substantivul și pronumele uneori fiind invariabile) Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 16. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. Eu, lele, de dorul tău Nu poci sluji domnu-meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Cu flexiunea trecută asupra adjectivului) La masă, povestesc noră-mei fapta mea caritabilă. C. PETRESCU, Î. II 185. b) Pronume. Și cîtu-i satu mereu, Nu-i bădiță ca al meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (Precedat de prep. «de» sau «dintre», partitiv) A lucrat la d-ta un prieten de-al meu, Sachelarie. C. PETRESCU, Î. I 284. Că-s două surori d-a mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. ♦ (La m. pl.) Familia de care ține vorbitorul, rudele, prietenii, partizanii persoanei care vorbește. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan din toate astea? SAHIA, N. 30. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți. COȘBUC, P. I 109. Acolo nu mai mi-e frică: sînt între ai mei! CARAGIALE, O. I 97. ◊ (La m. sg.) Soțul persoanei care vorbește. Mie mi-a spus al meu [bărbat] că nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. Care ține de cel ce vorbește; care îi este propriu, caracteristic: a) adjectiv. Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Și m-am născut din ape. EMINESCU, O. I 170. Cu-a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit! ALECSANDRI, P. A. 38; b) pronume. Omul ăsta își joacă viața.Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. I 131. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu, Pod mereu pîn' la Brașeu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 140. ♦ (La f. pl.) Treburile (preocupările, obiceiurile, părerile, cusururile) persoanei care vorbește. Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe-a mea = a rămîne (sau a fi) așa cum vreau eu, așa cum zic eu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acțiuni) Greșeala mea se agravează, vorbi beizade Alecu încruntînd sprînceana. SADOVEANU, Z. C. 20. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acțiuni) De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului, de care acesta se ocupă în acel moment. Dar omul meu a isprăvit de scris. CARAGIALE, O. II 300. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina, Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324.

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoire, consimțămînt mutual la ceva. Nu există problemă litigioasă care să nu poată fi rezolvată pe cale pașnică, prin acordul părților interesate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2634. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva), a fi de părere să..., a aproba. A fi de acord (cu cineva) sau a se alia în acord cu cineva = a fi de aceeași părere cu cineva. În înfăptuirea politicii sale de pace, Uniunea Sovietică se află în deplin acord cu celelalte state democratice, iubitoare de pace. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 22. A cădea de acord = a ajunge sau a fi ajuns la o înțelegere deplină, la un punct de vedere comuni De acord! = bine! așa să fie! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere, în deplină armonie. 2. Convenție, de obicei cu caracter internațional, care stabilește relațiile reciproce dintre părți, privind drepturile și îndatoririle lor. Prin strîngerea de relații prietenești și încheierea de tratate de amiciție și asistență mutuală, prin acordurile economice între R.P.R. și vecinii ei; în frunte cu Uniunea Sovietică, politica noastră externă a dus la consolidarea situației internaționale a Republicii Populare Romîne. REZ. HOT. I 15. 3. (Mai ales în loc. adj. și adv. în acord) Sistem de remunerare în care plata se stabilește prin înțelegere, pe unitatea de produs realizat (piesă sau operație), ceea ce duce la mărirea producției. Munca în acord constituie expresia justă a sistemului de repartiție după cantitate și calitate. ◊ Prin sistemul salarizării în acord este stimulată puternic creșterea productivității muncii.Acord progresiv = plata muncii în acord, în proporție crescîndă, în raport cu depășirea normei. ◊ Sumă dată sau primită ca plată pentru unitatea de produs realizat. Acordurile se plătesc la sfîrșitul lunii. 4. (Gram.) Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. Acordul predicatului cu subiectul. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formînd o armonie. Buruiană dădea din scripcă cîteva acorduri ușoare. HOGAȘ, DR. II 106. ◊ Fig. Subt degetele tale... Clavirul cînd răsună... Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase. ALEXANDRESCU, M. 127.

viață sf [At: PSALT. HUR. 51v/18 / P: vi-a~ / S și: (înv) vii~ / Pl: vieți / E: ml *vivitia (<vivus) sau viu + -eață] 1 Proprietate esențială a ființelor care evoluează de la naștere până la moarte Si: suflet, suflare, trai, trăire, (înv) cust (1), custare (1), viețuire (1), (îvr) viare (3), vietate (3). 2 (Îs) Asigurare pe ~ Tip de poliță de asigurare în care se prevede plata unei sume de bani stabilite prin contract în cazul accidentării sau al decesului asiguratului. 3 (Îvr; îs) Certarea (sau pedeapsa) vieții Pedeapsa capitală. 4 (Îvr; îs) Cumpănă de ~ Pericol de moarte. 5 (Îla) În (sau, înv, cu) ~ Care este (încă) viu. 6 (Îla) Fără ~ Mort. 7 (Îla) De ~ și de moarte Capital3 (1). 8 (Îal) Absolut (1). 9-10 (Îljv) Pe ~ și pe moarte (Într-un mod) desperat. 11-12 (Îal) Din toate puterile și fără a ține cont de riscuri. 13 (Îlav) Cu prețul vieții Cu orice risc. 14 (Îe) A fi (sau a se afla, a rămâne) în (sau, înv, cu) ~ A trăi. 15 (Îae) A supraviețui. 16 (Îe) A da ~ (cuiva sau la ceva) sau a da cuiva ~ța A face să ia ființă. 17 (Îae) A naște. 18 (Îe) A da ~ (cuiva sau la ceva) A învia. 19 (Fig; îae) A reînvia. 20 (Fig; îae) A face să apară, să se manifeste. 21 (Fig; îae) A face să prindă substanță. 22 (Fig; îae) A însufleți. 23 (Îe) A lua (sau a căpăta) ~ A lua ființă. 24 (Îe) A (se) ține în (sau cu) ~ sau (înv) a ține (cuiva) ~ța A (se) menține viu. 25 (Îe) A lăsa (ori a cruța, a ierta cuiva) ~ța sau a dărui (cuiva) ~ța (ori, pop, ~), a lăsa (pe cineva) în (sau cu) ~, (înv) a ierta (pe cineva) cu ~ A-i permite (cuiva) să (mai) trăiască (după ce îi fusese hotărâtă moartea). 26 (Îe) A scăpa cu ~ A se salva de la moarte. 27 (Fig; îe) A i se ține (sau a-i sta, a-i atârna) ~ța într-o ață (sau într-un fir de ață, de păr1, de pai) A fi (mereu) într-o situație nesigură. 28 (Fig; îae) A fi în mare primejdie. 29 (Îe) A înceta (sau a se stinge, a se săvârși, înv, a conteni) din ~ ori a-și sfârși (sau, înv, a-și săvârși, a-și mântui) ~ța, a i se sfârși (sau, îvp, a i se stinge, a i se săvârși) ~ța (cuiva) A muri1. 30 (Îls) Încetarea (sau stingerea, rar, săvârșirea) din ~, (înv) încetarea vieții Moartea. 31 (Îe) A-i lua (sau, îvp, a-i răpi, înv, a-i stinge, a-i sfârși, reg, a-i strânge cuiva) ~ța ori (pop) a găti (sau, înv, a lipsi) (pe cineva) de ~ A ucide. 32 (Îe) A-și lua (sau, înv, a-și răpi) ~ța A se sinucide. 33 (Îe) A-și da ~ța A se jertfi (din devotament față de o persoană, pentru o cauză etc.). 34 (Reg; îae) A prefera moartea. 35 (Îe) A-și pune ~ța în joc (sau, pop, la mijloc) sau a se juca cu ~ța A risca foarte mult. 36 (Fam; îe) Pe ~ța mea sau să n-am parte de ~ța mea! Formulă de jurământ pentru a întări o afirmație. 37 (Fig) Impresie de viață (1) pe care o creează artistul în opera sa prin mijloace specifice. 38 (Fig; mai ales în legătură cu verbul „a fi”; adesea urmat de un aps) Ceea ce constituie pentru cineva rațiunea de a trăi. 39 (Fig; mai ales în legătură cu verbul „a fi”; adesea urmat de un aps) Obiect al iubirii, al admirației necondiționate și exclusive a cuiva. 40 (Înv; fam; dov; adesea urmat de un aps) Termen cu care se dezmiardă o persoană dragă. 41 (Ccr) Tot ceea ce are viață (1) Si: ființă (18). 42 (Spc) Om. 43 (Spc) Persoană. 44 (Spc) Suflet. 45 Forță vitală. 46 (D. oameni sau părți ale corpului lor; îla) Fără (de) ~ sau fără (un) pic de ~ Cu funcțiile vitale parțial pierdute Si: inert. 47 (Îae) Lipsit de energie Si: apatic (2). 48 (D. ochi; îal) Cu privirea fixă, fără țintă. 49 (D. obiecte sau d. abstracte; îal) Artificial (4). 50 (D. abstracte; îal) Neviabil. 51 (Îe) A aduce (sau, înv, a întoarce, a trezi pe cineva) la ~ A face (pe cineva) să-și revină în simțiri. 52 (Îae) A însănătoși (pe cineva). 53 (Îe) A avea șapte vieți A avea o mare rezistență fizică (și morală). 54 (Îae) A trăi mult. 55 Vivacitate (1). 56 Exuberanță (4). 57 (D. oameni; îla) Plin de ~ Viguros (1). 58 (D. oameni; îal) Energic (3). 59 (D. oameni; îal) Exuberant (4). 60 (D. oameni; îla) De ~ Căruia îi place să petreacă. 61 (D. oameni; îal) Sociabil. 62 (Îlav) Cu ~ Cu putere. 63 (Pan) Însuflețire. 64 (Pan) Forfotă (1). 65 (Blg) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, reproducere, autoreglare etc.) pe care le prezintă toate organismele vegetale și animale de la naștere până la moarte. 66 (Bot; reg; îc) ~ța-omului Gheață (Begonia semperflorens). 67 (Bot; reg; îac) Crăciun (Begonia metallica). 68 Existență umană. 69 Curs al lucrurilor pământești. 70 (Îe) Când ți-e ~ța mai dragă Când nici nu te gândești. 71 (Îe) A izbuti (sau a răzbi) în ~ A reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună (în ciuda vicisitudinilor, a greutăților inerente). 72 (D. oameni; îe) A intra (sau a păși) în ~ A începe să se confrunte cu realitatea. 73 (Rar; îe) A intra în ~ A începe să funcționeze. 74 (Îe) A (se) trece (sau a se petrece, îvp, a se muta, a se strămuta, a ieși, pop, a se duce) din (sau de la această) ~ A muri1. 75 (Îvr; îe) A muta (sau a izgoni) (pe cineva) din (această) ~ A omorî (pe cineva). 76 (Îvr; îls) Mutare dintru această ~ Moarte. 77 (Îoc imaginar, ireal) Realitate obiectivă. 78 (Flz; îoc neființă) Existență obiectivă. 79 (Bis; șîs ~ța veșnică, ~ța de veci, (înv) ~ța de veac, ~ța veacului, ~ța vecilor, ~ța de vecie sau urmat de determinări ca „fericită”, „cerească”, „fără de sfârșit”) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. 80 (Bis; și îas) Starea de mântuire. 81 (Bis; îs) ~ța de apoi (sau viitoare, cealaltă) Existența de după moarte Si: lumea cealaltă, vremea de apoi. 82 Existență pe care o duce cineva Si: trai, trăire (1), (înv) cust (2). 83 Mod în care trăiește cineva. 84 Condiții în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. 85 (Îe) A-și îngropa (sau a-și închide) ~ța (undeva) A duce o existență lipsită de satisfacții. 86 (Îe) A-și reface ~ța A se recăsători. 87 (Pop; îs) ~ cusută (sau legată, cârpită) cu ață Existență grea, plină de necazuri și lipsuri. 88 (Îs) ~ de câine Existență grea, plină de umilințe. 89 (Fam; îe) Un trai și-o ~ Se spune despre cineva care se bucură de o existență îmbelșugată, fără muncă și fără griji. 90 (Fam; îe) Altă ~ ! Se spune când intervine o schimbare benefică în existența cuiva. 91 (Rar; d. femei; îe) A-și face ~ța A duce o existență imorală. 92 (Trs) ~ bună Formulă de salut. 93 (Udp „de”) Manieră de existență. 94 (Înv; de obicei urmat de determinări ca „bună”, „rea”, „dreaptă”, „păcătoasă” etc.) Comportament (1). 95 (Îrg) Temperament. 96 (Îrg) Caracter (7). 97 (Reg; îe) Ține-ți ~ța! Păstrează-ți calmul! 98 (Reg; d. oameni; îla) Lăsat de ~ Nelegiuit. 99 Conviețuire (între soți). 100 (Pop; îe) A-și petrece (sau a-și trăi, a-și duce, a-și trece, reg, a-și face, a-și mânca) ~ța cu … ori (înv) a-și avea ~ între … A conviețui. 101 (Îvr; îe) A se da în ~ cu… A face voia (cuiva). 102 (Pfm; îae) A stabili relații intime cu… 103 (Îvp; îe) A avea (sau a trăi) ~ bună (sau dulce) (cu…) A se înțelege bine (cu…). 104 (Rar; d. soți; îe) A-și desface ~ța A se despărți. 105 Mod de existență proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizeză printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin ocupații, activități ori preocupări specifice. 106 Totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. 107 Formă de manifestare a existenței umane. 108 Subzistență. 109 (Ccr) Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva. 110 (Îe) A-și ține (sau, îvr, a-și sprijini) ~ța (cu…) A face față cheltuielilor necesare traiului Si: a se întreține (cu…). 111 (Pop; îe) A-și ține ~ța de azi pe mâine A fi foarte sărac, trăind la limita subzistenței. 112 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva. 113 Durată a existenței cuiva Si: (înv) vreme (49). 114 (Prin exagerare; în legătură cu verbe ca „a consacra”, „a închina” etc.) Parte considerabilă a vieții (112) cuiva. 115 (Îlav) În (sau din) ~ Încă din timpul când trăiește (cineva). 116 (Îlav) În ~ Niciodată (pe parcursul vieții). 117 (Îcn; îlav) În (toată) ~ța mea (sau ta, lui etc.) Niciodată. 118 (Îcn; îal) Nicidecum. 119 (Înv; îlav) După ~ța (cuiva) După moartea (cuiva). 120 (Îe) A-i tăia (sau a-i curma cuiva) firul (ori ața) vieții sau a-i tăia (ori a-i curma, a-i ciunti) (cuiva) ~ța, a pune capăt vieții (cuiva) A ucide (pe cineva). 121 (Îe) A i se rupe (sau a i se frânge) ~ța A muri1. 122 (Îe) A-și pune capăt vieții sau a-și curma ~ța A se sinucide. 123 (Îvr; îe) A(-și) împlini zilele vieții sau a-și plini ~ța A ajunge la sfârșitul vieții. 124 (Pop; îe) Ți s-a împlinit cu ~ța Formulă prin care cineva este amenințat cu moartea. 125 (Îlav) De-o ~ sau (de-) o ~ de om (De) foarte mult timp. 126 (Pan) Timp de funcționare în bune condiții a unei unelte, a unui aparat, a unei mașini etc. 127 (Pex) Existență istorică. 128 (Determinat prin „toată” sau „întreagă”; adesea precedat de pp „în”, „pe”, „pentru”) Timpul care rămâne de trăit cuiva (începând dintr-un moment determinat) până la moarte. 129-130 (Îljv) Pe ~ (Care durează) până la moartea cuiva. 131 (Îe) Pe ~ (și) pe moarte Pentru totdeauna. 132 (Șir de) fapte, întâmplări, evenimente etc. trăite de cineva. 133 Totalitatea acțiunilor săvârșite de cineva în timpul vieții (112) sale. 134 (În credința creștină; îs) Cartea (sau, rar, cărțile) vieții Carte în care sunt înscrise numele și faptele aleșilor lui Dumnezeu. 135 (În credința creștină; îas) Carte în care sunt înscrise faptele (rele) după care vor fi judecați morții, la ziua de apoi. 136 (Îe) A(-i) fi scris (cuiva) în cartea vieții A(-i) fi sortit (cuiva). 137 (Îe) A șterge (pe cineva) din cartea vieții A scoate din rândul celor vii. 138 (Spc) Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor trăite sau a acțiunilor săvârșite de cineva Si: biografie. 139 (Înv) Loc în care își duce cineva existența. 140 (Înv) Locuință a cuiva.

MORFEM s. n. (< fr. morphème, cf. gr. morphe „formă”): 1. (în concepția tradițională) element lingvistic cu ajutorul căruia se formează un nou cuvânt, o nouă formă flexionară sau o nouă unitate morfologică (prefixele, sufixele lexicale și gramaticale, verbele auxiliare morfologice, prepozițiile a și de, conjuncția ), care ajută la exprimarea unei anumite categorii gramaticale sau unități sintactice (desinențele, sufixele gramaticale, alternanțele fonetice, prepoziția pe, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice sau copulative), care ajută la realizarea flexiunii cuvintelor (articolele) sau care poate avea, în anumite condiții, rol gramatical de diferențiere (accentul). 2. (în concepția modernă) unitate de expresie minimă, de ordin morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, și alcătuită dintr-unul sau mai multe foneme perfect delimitate și asociate cu o semnificație de ordin gramatical care-i caracter de semn lingvistic. Ca unitate minimală de expresie, m. se opune cuvântului (care e, în general, analizabil în m.), iar ca unitate minimală cu sens (gramatical) se opune atât fonemului, cât și grupului de foneme (silabei), ambele lipsite de sens și componente ale m. M. constituie obiectul de studiu al morfologiei. În concepția lingvistului francez André Martinet, m. este un monem (v.) cu sens (gramatical) al cărui loc este în gramatică și nu în dicționar. ◊ ~ segmental: m. format dintr-un segment fonic, de exemplu prefixele, sufixele, desinențele, articolele, verbele auxiliare morfologice, verbele auxiliare sintactice (copulative), adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației la adjective și adverbe, fosta prepoziție a din structura infinitivului, fosta prepoziție de din structura supinului, fosta conjuncție din structura conjunctivului, prepoziția pe de la acuzativul nume de persoană etc. ◊ ~ suprasegmental: m. nereprezentat prin morfem fonic, dar însoțitor obligatoriu al unui asemenea segment, ca de exemplu intonația (care imprimă secvenței cu care se asociază ideea de enunțare sau de întrebare, idei marcate în scris prin punct și, respectiv, prin semnul întrebării) și accentul (care rezolvă omonimia dintre două segmente ce reprezintă aceeași persoană, dar timpuri diferite, la verbele de conjugarea I). Intonația și accentul diferențiază, ca m., vocativul de nominativ și de dativ și imperativul de prezentul indicativului. ◊ ~ independent: m. care poate apărea și singur, sub aspectul unui cuvânt de sine stătător, nu numai în combinație cu un m. dependent, ca de exemplu șal, copil, cânt și face din cuvintele șaluri, copilaș, cântă și reface etc. ◊ ~ dependent: m. care nu poate apărea singur, sub forma unui cuvânt de sine stătător, ci numai în combinație cu un m. independent, ca de exemplu -uri, desinență de plural neutru din șaluri; -aș, sufix lexical diminutival din copilaș; -ă, desinență de persoana a III-a din cântă; re-, prefix din reface etc. ◊ ~ continuu: m. alcătuit dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme, ca de exemplu toate m. independente și dependente (v. mai sus). ◊ ~ discontinuu: m. alcătuit dintr-o succesiune întreruptă sau repetată de foneme, ca de exemplu a... a final în a admira (m. de structură, element formant al infinitivului prezent + m. de flexiune, sufix al infinitivului la conjugarea I); ă... ă în lună plină (m. repetat ce ilustrează acordul dintre adjectivul atribut și substantiv) etc. ◊ ~ lexical: m. care ajută la realizarea unor cuvinte noi, în calitate de cuvânt de bază, de m. independent sau în calitate de element auxiliar, de m. dependent derivativ (de prefix sau sufix lexical) în aceste cuvinte, ca de exemplu copil și -aș, -andru, -iță și -ărie din copilaș, copilandru, copiliță și copilărie; pod și -eț, -ișcă, -uț, -ar și -i din podeț, podișcă, poduț, podar și podi; face, re- și pre- din reface și preface etc. ◊ ~ gramatical: m. care ajută la evidențierea unei categorii gramaticale (genul, numărul, cazul, persoana, modul sau timpul). Este un m. dependent și se prezintă sub forma unei desinențe sau a unui sufix. ◊ ~ nominal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de gen, de număr și de caz la substantive și pronume, ca de exemplu desinența -e din (unei) case, plase, cascade; desinența -ei din acestei(a), fiecărei(a), cărei(a); desinența -ui din acestui(a), fiecărui(a), cărui(a), nimănui(a) etc. ◊ ~ verbal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de persoană și de număr sau de timp și de mod la verbe. Astfel, desinența -m din cântam și cântasem precizează persoana I, numărul singular, la imperfect și mai mult ca perfect; sufixul -a- din cântam și coboram precizează timpul imperfect; sufixul -ând din cântând și coborând precizează modul gerunziu; sufixele -ez, -esc și -ăsc din lucrez, zugrăvesc și hotărăsc precizează timpul prezent al modului indicativ etc. ◊ ~ zero: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de număr (la nume și verbe), de persoană și de timp (la verbe). Astfel, desinența zero (_) evidențiază singularul în formele balon/_, teren/_ și alerg/_, luate în comparație cu baloan/e, teren/uri și alergă/m și persoana I în forma merg/_, luată în comparație cu merg/i și merg/e; sufixul zero (_) evidențiază timpul prezent în forma cânt/_, luată în comparație cu forma cânt/a/m care include sufixul temporal -a-.~ omonim: m. gramatical care dispune de o expresie identică cu aceea a altui m. gramatical, dar de un conținut sau de o semnificație cu totul diferite. Astfel, desinența din (el) ceartă este omonimă cu desinența din substantivul ceartă, dar în primul caz ea se opune desinențelor zero (_) și -i din cert/_, cerți/, marcând persoana a III-a, iar în al doilea caz desinenței -uri din cert/uri, marcând numărul singular; primul sufix -se, din forma verbală de mai mult ca perfect spusese, reprezintă sufixul temporal al perfectului, în timp ce al doilea -se, sufixul temporal al mai mult ca perfectului etc. ◊ ~ sintetic: m. care face corp comun cu unitatea lexico-gramaticală la care se atașează, pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (desinențele și sufixele gramaticale) sau lexicală (prefixele și sufixele lexicale). ◊ ~ analitic: m. care nu face corp comun cu termenul la care se atașează, pentru a putea forma o unitate gramaticală determinată (prepoziția de din structura supinului,[1] conjuncția din structura conjunctivului, verbele auxiliare morfologice din structura timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă sau a diatezei pasive, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice din structura predicatelor nominale) sau pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (prepoziția pe de la acuzativul persoanei). modificată

  1. În original: ...prepoziția de din structura su[] din structura conjunctivului... — valeriu

ONOARE s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; cinste (I i). Ceea ce pierdu definitiv pe Constantin fu tocmai faptul că era soldat fără onoare militară și fără convingere. GALACTION, O. I 152. ◊ Cîmp de onoare = cîmp de luptă pe care își dau viața cei care luptă pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) cinstit, onest, demn de încredere. Am fost om de onoare și m-am biruit. Am fost surd la toate cîte îmi șoptea patima. GALACTION, O. I 104. Ne-am desfăcut între noi ca doi oameni de onoare ce au de ghid să se mai întîlnească. GHICA, A. 630; b) care pune în joc cinstea, demnitatea cuiva. Chestiune de onoare.Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv. IBRĂILEANU, A. 53. ◊ Expr. De cuvîntul meu de onoare sau pe onoarea mea (sau a ta etc.), formulă folosită pentru a garanta adevărul unei afirmații sau respectarea unei promisiuni. Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar și om, nu v-am dat? BRĂESCU, V. A. 41. În momentul acela vei avea scrisoarea... pe onoarea mea! CARAGIALE, O. I 136. A-și da cuvîntul de onoare v. cuvînt. 2. Reputație bună, prestigiu, vază. Onoarea mea o nimiciră. MACEDONSKI, O. I 38. Trădează interesele și onoarea, familiei sale. CARAGIALE, O. I 160. ◊ Expr. A face onoare (cuiva) = a servi (cuiva) spre laudă, a-l onora. ♦ Mîndrie, demnitate. Nu vreau să mă-nfrunte nimeni. – Cred; ai dreptate; îți cerem iertare.Eu am onoarea mea. SADOVEANU, P. M. 27. 3. Considerație, respect, prețuire, stimă. Nu ne așteptam la atîta onoare. CARAGIALE, O. III 159. Am luat-o [broșura] cu toată onoarea cuvenită operei unui literat. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = pentru a onora pe cineva (sau ceva), spre lauda sau preamărirea cuiva (sau a ceva). Prînz în onoarea oaspeților sportivi, cm Cu ea-n onoarea ta închin. MACEDONSKI, O. I 186. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. Menip, ești de ispravă precum te și credeam; Deci intră și la locul de-onoare te așază. MACEDONSKI, O. I 166. Îi dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. CARAGIALE, O. I 53. Un monument s-arată: Să-l privim... Dar ce semne d-onoare pe el sînt..? ALEXANDRESCU, M. 89. ◊ Președinte de onoare = demnitate conferită cuiva în semn de respect și deosebită prețuire și care nu comportă obligații efective. Figura din oficiu ca președinte de onoare în capul tuturor listelor de organizații locale. BART, E. 171. Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei instituții sau întreprinderi care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă și constituie un exemplu pentru ceilalți tovarăși. Gardă de onoare = pază simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unor anumite solemnități. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană aleasă dintre prietenii mirilor care însoțește în mod special pe miri la ceremonia cununiei. Doamnă de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. 4. Favoare, cinste (II 2). Nu-ți pomenesc de onoarea ce ar fi pentru tine ca să fii în relăciune (= relație) cu un om învățat cum sînt eu. ALECSANDRI, T. I 254. ◊ (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = -a avea cinstea să... Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă. CARAGIALE, O. I 68. A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... Vreun oaspe îmi face onoarea a-mi vizita grădina. NEGRUZZI, S. I 96. (Familiar, eliptic) Am onoarea (să vă salut)! formulă de salut. N-am onoarea = nu cunosc, nu știu.

disponibilitate sf [At: NEGULICI / Pl: ~tăți / E: fr disponibilité] 1 Inexistență a unei destinații precise. 2 Libertate de utilizare. 3 (D. oameni; îlav) În ~ Scos (temporar) dintr-o slujbă (cu posibilitatea de a fi rechemat în activitate). 4 (Spc) Situație a unei persoane scoasă temporar din serviciu (și care poate fi oricând rechemată). 5 (Spc) Principiu juridic potrivit căruia părțile dintr-un proces civil pot să dispună asupra dreptului în discuție și a mijloacelor procedurale. 6 (Mpl) Bunuri materiale de care se poate dispune. 7 (Mpl) Rezerve care stau la dispoziție. 8 (Îs) ~tăți bugetare Sume de bani nefolosite care constituie rezerva unei instituții. 9 (Fig) Înclinare către ceva 10 (Mpl) Stare sufletească în care sentimentele și rațiunea se manifestă libere și în plenitudinea lor. 11 Posibilitate a cuvintelor de a veni cu ușurință în mintea vorbitorilor. 12 Situație a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat oricând sub drapel. 13 (Îe) A pune în ~ A concedia dintr-un post. 14 (D. oameni; îae) A scoate din armată.

SCULĂ, scule, s. f. 1. Unealtă; instrument. Cînd a pornit rădvanul cu mireasa... vioara lui Mură... nu mai era sculă de lemn, ci inimă zbuciumată. GALACTION, O. I 74. Voi arăta... cari sînt... sculele de cari se servește poporul nostru pentru a pescui în aceste ape. ANTIPA, P. 81. Sculele... ce slujesc în lemnăria propriu-zisă sînt: barda... briceagul... ciocanul... cleștele. PAMFILE, I. C. 115. ♦ Fig. Persoană sau lucru de care se folosește cineva pentru a săvîrși o faptă (de obicei necinstită). Oboseala nu m-a ucis, n-a vrut să fie o sculă în slujba dracului care îmi vrea moartea. VISSARION, B. 229. ♦ Partea activă cu care acționează o unealtă. Pînza de oțel constituie scula ferăstrăului. 2. (Învechit și arhaizant, mai ales la pl.) Lucru de preț, giuvaer, bijuterie. Fură uciși în cazne, după ce spuseseră unde aveau ascunși banii și sculele de preț. CAMIL PETRESCU, O. II 292. Catîri cu saci de bani, întregi bazare De-arginturi, scule, repede-ncărcate... Se duc spre munți. IOSIF, P. 26. Multe averi și case mari s-au ridicat în București, după ciuma lui Caragea, din sculele și banii bieților bolnavi. GHICA, S. 32. ♦ Fig. Persoană care se deosebește de ceilalți prin ceva în bine sau (ironic) în rău. V. poamă. Maică-mea, cum îl văzu, se uită la dînsul lung și cercetător...Bine, frate, da ce pacate-s cu d-ta? întrebă iarăși maică-mea pe tată-mio; da scula asta unde o mai găsiși? HOGAȘ, DR. II 151. Omul e tot aceeași sculă Și... experiența ce-a cîștigat e nulă! MACEDONSKI, O. I 260. Sînt sătulă De-așa sculă. PANN, P. V. II 108.

duh1 sn [At: PSALT. HUR. 40v/2 / Pl: ~uri, (îrg) ~ure / E: vsl дочхъ] 1 (Îvp) Răsuflare. 2 (Îvp; pex) Viață. 3 (Grm; îvr) Accent. 4 (Îvr) Vânt. 5 (Îvp) Duhoare. 6 (Tlg) Existență materială primordială care a creat universul. 7 (Spc) Dumnezeu. 8 (Tlg; îs) Sfântul ~ Una dintre cele trei ipostaze ale trinității divine creștine. 9 (Îas) Spirit sfânt. 10 (Îvr; îs) ~ ceresc (sau sfânt) înger. 11 (Îvp; îs) ~ necurat (sau rău, al răului, al întunericului) Diavol. 12 (Îvp) Substanță nematerială de sine stătătoare, considerată ca esență veșnică, care sălășluiește în corpul omului în timpul vieții Si: spirit, suflet. 13 (Îe) A-și da ~ul A muri. 14 Stafie. 15 (În mitologia populară, urmat de determinări care arată felul) Ființă imaginară care are rolul să păzească apele, pădurile, comorile etc. 16 (Îoc materie) Spirit. 17 (Îoc materie) Conștiință. 18 Cuget. 19 (Pex) Rațiune. 20 (Prc) Inteligență. 21 Vioiciune. 22 Umor. 23 Ingeniozitate. 24 (Îla) De ~ Spiritual. 25 (Îla) Cu (sau plin de) ~ Inteligent. 26 (Îal) Subtil. 27 (Îlav) Cu ~ul blândeții (sau, înv, blândețelor) Blând. 28 (Îal) Binevoitor. 29 (Înv; lpl) Opinie publică. 30 (Înv) Concepție care determină o anumită atitudine caracteristică pentru caracterul sau temperamentul cuiva Si: spirit. 31 (Înv; îlav) Într-un ~ cu... Conform cu... 32 (Înv) Fond de idei, de sentimente care constituie caracteristica, felul de a fi, de a se manifesta al unei persoane, al unei colectivități, al unei epoci etc Si: spirit. 33 (Înv) Caracter particular, specific, distinctiv ce constituie caracteristica a ceva Si: spirit. 34 (Îe) Sărac cu ~ul Prost. 35 (Îae) Naiv. 36 (Îae) Simplu. 37 (Înv) Idee. 38 (Înv) Aspirație. 39 Sens adevărat al unui text Si: esență, intenție, spirit. corectat(ă)

ADRESĂ, adrese, s. f. 1. Indicație (în special pe scrisori și pe colete) cuprinzînd numele și domiciliul exact al destinatarului. I-a dat lui Atanasie adresa aicea, la Folticeni. SADOVEANU, N. F. 110. Ține acest pachet... să-l dai la adresa sa. NEGRUZZI, S. I 208. ◊ Expr. (În legătură cu verbe ca «a spune», «a se exprima», «a vorbi» etc.) La adresa cuiva = cu privire la cineva; (mai ales) împotriva cuiva. A greși adresa = a) a nimeri, printr-o confuzie, în alt loc sau la altă persoană decît cea indicată; b) fig. (familiar) a avea o părere greșită despre cineva, a-l socoti altfel decît este. Dacă, prin vorbele d-tale, faci aluzie la mine, ai greșit adresa. 2. Comunicare oficială făcută în scris de o organizație, o instituție etc. I s-a comunicat numirea cu adresa nr... din...Adresă de salut = urare omagială trimisă cuiva de o adunare constituită. Adresă de protest = text scris, votat de o adunare constituită, pentru a protesta împotriva unui act reprobabil.

frige (frig, fript), vb.1. prăji. – 2. A coace. – 3. A arde, a face scrum. – 4. A pune la foc (pentru a tortura). – 5. A bate, a altoi, a ciomăgi, a face praf. – 6. A arde, a fi fierbinte. – 7. (Refl.) A se arde, a se prăji. – 8. (Refl.) A se păcăli, a rămîne păgubaș. – 9. (Refl.) A pierde. – Mr. frigu, fripșu, friptă; megl. frig, friș, fris. Lat. frῑgĕre (Pușcariu 648; Candrea-Dens., 642; REW 3510; DAR), cf. alb. fergoń (Philippide, II, 643), it. frigere, prov., fr. frire, cat. fregir, sp. freir, port. frigir. Der. frigare, s. f. (vergea de fier în care se înfige carnea spre a fi prăjită), cu suf. -are, ca vînzare, crezare (analogia cu grătar, pe care o propune DAR nu constituie o explicație suficientă; după Pușcariu 650, din lat. *frῑgalis; după Candrea-Dens., 643, de la un lat. *frῑgaria); frigăruie, s. f. (carne tăiată în bucăți mici și friptă la frigare); frigări, vb. (a înfige; refl. pop., a fi stăpînit de dorință); frigătoare, s. f. (frigare; Trans., plită de gătit); înfrigări, vb. (a înfige); friptoare, s. f. (Trans., Banat, arșiță, căldură excesivă), de la part. fript, cu suf. -oare; friptură, s. f. (carne friptă), cu suf. -ură, cf. băutură, căutătură, corcitură etc. (după Meyer-Lübke, Rom. Gramm., II, 492; Pușcariu 654; Candrea-Dens., 654; REW 3508 și DAR, din lat. frῑctūra, cf. mr. friptură și frῑxūrafr. fressure; însă această ipoteză nu este necesară); fripturist, s. m. (persoană care profită de politică pentru interese personale); fripturism, s. n. (politică a propriului interes).

SFÂNT, -Ă, sfinți, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipând suprema perfecțiune și puritate. ♦ Epitet dat celor sanctificați de biserică. ◊ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Cristos. Sfântul Mormânt = mormântul unde a fost îngropat Isus Cristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. Subst. 1. S. m. sg. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în nici un caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

ÎNTOCMI, întocmesc, vb. IV. Tranz. 1. A elabora, a alcătui, a compune. Au întocmit și un scurt proces-verbal al erorilor îndreptate. BARANGA, I. 206. Așază-te la masă și întocmește o listă. VORNIC, P. 191. Alexandru Ipsilant... a tras... în țară-i cîțiva oameni învățați, pe care i-a însărcinat a întocmi acea condică. ODOBESCU, S. I 272. ♦ A pregăti, a înjgheba, a face. El și-a întocmit toate actele de călătorie. BART, S. M. 33. Din acestea cată vînătorii să-și întocmească culcuș și cină. ODOBESCU, S. III 18. Și-a întocmit tot sălașul. TEODORESCU, P. P. 116. ◊ Fig. Cauza noastră-i pacea și liniștea poporului, viața asta pe care ne-o întocmim singuri. V. ROM. noiembrie 1953, 156. Cîte mi-a dat amorul, minuturi, ceasuri bune, la un loc adunate, cu voi să se-mpreune Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc. ALEXANDRESCU, P. 45. 2. A pune la cale; a organiza, a aranja. În fund sta închisă o gospodărie bine întocmită. SADOVEANU, B. 206. Toate le întocmesc eu după vrerea voastră. ISPIRESCU, L. 78. Constituția viitoare să întocmească un stat de cetățeni liberi și egali sau deopotrivă unii cu alții, fără domnie și boierie. BĂLCESCU, O. I 351. ◊ Refl. pas. La pogorîrea turmelor se întocmeau nunți. CAMILAR, T. 48. ◊ Refl. De nevoie e ca romînii să se întocmească în republică democratică. BĂLCESCU, O. I 351. 3. (Neobișnuit) A forma, a constitui. Societatea de față era întocmită din vreo zece persoane. BOLINTINEANU, O. 414. Mii și milioane ce întocmesc obștea de rînd a romînimii. ODOBESCU, S. III 546.

SFÂNT, -Ă, sfinți, -te, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Epitet dat divinității. ♦ Epitet dat celor sanctificați de Biserică. ◊ Sfântul Părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Hristos. Sfântul Mormânt = mormântul în care a fost depus Isus Hristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul Soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. S. m., s. f. 1. S. m. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în niciun caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către Biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

va sf [At: (a. 1415) cf CL 1971, 233 / Pl: vămi, (îrg) vămuri, (înv) ~me / G-D: vămii, (înv) vămei, vamei / E: mg vám] 1 Taxă care se plătește pentru ca o marfă sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta. 2 (Înv; șîs ~ma domnească) Taxă (în bani sau în produse) care se percepea pentru intrarea într-o țară, într-un oraș (în scopul vânzării unor mărfuri), pentru folosirea unui pod, a unui drum, pentru transportul mărfurilor etc. (și care constituia în Evul Mediu unul dintre veniturile domnitorului). 3 (Înv; șîs ~ma pământului) Impozit (pe mărfuri sau pe produse) Si: (îrg) vămeșie (5), (îvr) vămeșug, (nob) vămeșerie. 4 (Îlv) A pune ~ A fixa taxa care trebuie plătită pentru ca o marfă sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta. 5 (Pop; fig; îal) A fura la drumul mare. 6 (Pop) Taxă (constând în bani sau într-o cantitate procentuală dintr-un produs) care se drept plată pentru măcinat, treierat etc. Si: uium, zeciuală. 7 (Reg) Plată (simbolică) pretinsă mirelui ca să-și poată duce mireasa acasă la el Si: iernatic. 8 (Îrg) Profit2. 9 (Înv) Drept de a-și însuși veniturile realizate prin perceperea vămii (1-3) care se acorda unei persoane, prin concesiune. 10 (Înv) Perioadă de timp în care se acorda vama (9). 11 Instituție (de stat) prin care se exercită controlul asupra intrării și ieșirii din țară a mărfurilor, a mijloacelor de transport, a unor produse etc. în vederea stabilirii taxelor legale și a încasării lor. 12 Punct (la granița unor țări) unde funcționează instituția vămii (11). 13 Sediu al vămii (11). 14 (Înv; șîs ~ma domnească) Punct unde se stabilea și se percepea taxa pentru intrarea într-o țară, într-un oraș, pentru folosirea unui pod, a unui drum etc. Vz (înv) mitarniță, posadă, scală, tamejnă. 15-18 (Îla) De ~ Care aparține vămii (11-14). 19-22 (Îal) Care are loc la vamă (11-14). 23-26 (Îal) Care se aplică la vamă (11-14). 27 (Reg; îe) A căta ~ma cucului A căuta un lucru care nu există. 28 (Reg; îs) A duce (ceva) prin ~ma cucului A trece o marfă sau un anumit bun prin contrabandă. 29 (Reg; îe) A trece (sau a se strecura) prin vămile (sau ~ma) cucului A trece clandestin peste graniță. 30 (Îe) A trece prin toate vămile A fi supus tuturor probelor, încercărilor. 31-32 Personalul vămii (11-14). 33-34 Conducerea vămii (11-14). 35-36 (Înv) Funcția de vameș (2-3). 37-38 (Înv) Activitatea de vameș (2-3). 39 (În credințele populare; mpl; de obicei determinat prin „văzduhului”) (Fiecare dintre) cele șapte (nouă, douăsprezece, douăzeci și patru, patruzeci și patru sau nouăzeci și nouă) de popasuri prin care se crede că trebuie să treacă sufletul mortului, plătind la fiecare dintre ele o taxă de răscumpărare a păcatelor, pentru a putea ajunge la cer. 40 (Adesea determinat prin „văzduhului”) Taxă pe care se crede că trebuie s-o plătească sufletul mortului la trecerea prin fiecare vamă (41) Si: punte. 41 (Îvr; îe) A-i plăti Dumnezeu (cuiva) vămile A-i ierta (cuiva) păcatele2.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

vinovat, ~ă [At: COD. VOR2. 59v/12 / Pl: ~ați, ~e / E: vsl виноватъ] 1 smf (Înv; urmat de determinări în dativ) Făptuitor al... 2 smf Persoană care a săvârșit o abatere de la normele morale. 3 smf Persoană care a comis o infracțiune, un delict, o crimă Si: inculpat. 4 smf (Înv) Persoană condamnată pentru o faptă reprobabilă. 5 a Care a săvârșit o faptă (considerată) reprobabilă. 6 a Care este răspunzător de o situație, de un fapt etc. ce constituie obiect de imputare. 7 a (Îe) A se face ~ de... A comite2 (1) ... 8 a (Îae) A avea o atitudine reprobabilă, manifestată prin... 9 a (Îvr; îe) A nu fi ~ A fi fără păcat. 10 a (Îvr; îae) A fi desăvârșit. 11 a (D. manifestări ale oamenilor) Care contravine legii Si: ilegal. 12 a (D. manifestări ale oamenilor) Care contravine bunelor moravuri Si: imoral. 13 a (Înv; construit cu verbul „a fi” și adesea însoțit de determinări în dativ) Pasibil (de…). 14 a (Înv; construit cu verbul „a fi” și adesea însoțit de determinări în dativ) Osândit (la…). 15 a (Îrg; îe) A da ~ (morții) (pe cineva) sau a se da ~ A (se) denunța (1). 16 a (Îrg; îae) A (se) osândi.

suflet sn [At: COD. VOR.2 8v/11 / V: (înv) sof~, (reg) sf / Pl: ~e / E: ml sufflitus (<sufflare)] 1 (Îvp; astăzi mai ales în locuțiuni și expresii) Respirație. 2 (Pex) Expirație (6). 3 (Ccr) Suflare (24). 4 (Pe lângă verbe de mișcare; îlav) Într-un ~ sau (înv) tot sau numai într-un ~ Foarte repede. 5 (Pe lângă verbe de mișcare; îal) Continuu (1). 6 (Înv; îal; șîf) Cu un ~ În același timp. 7 (Îe) A(-și) trage ~ul A respira. 8 (Îae) A inspira. 9 (Îae) A se odihni. 10 (Îae) A se liniști. 11 (Îe) A-i veni ~ul la loc A-și potoli respirația. 12 (Pex; îae) A-și reveni dintr-o sperietură, o emoție etc. 13 (Îe) A se umple de ~ A nu mai putea respira normal din cauza unui efort fizic prea mare. 14 (Îae) A-și pierde răsuflarea. 15 (Pex; îae) A gâfâi (1). 16 (Îe) A-și lua (sau a prinde la) ~ A trage adânc aer în piept, pentru a-și recăpăta puterile. 17 (Pex; îae) A-și recăpăta puterile. 18 Starea sau însușirea de a trăi sau a fi viu Si: viață (1). 19 (Îla) Plin de ~ Vioi. 20 (Îal) Energic (1). 21 (Îal) Vesel (1). 22-23 (Îlav) Cu (sau fără) ~ Cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. 24 (Pfm; îe) Vai de ~ul tău (sau său, lui etc.) Exprimă convingerea că cineva o duce greu, sau se află într-o situație grea Si: (fam) vai de suflețelul tău 25 (Pfm; îae) Exprimă convingerea că cineva este foarte necăjit Si: (fam) vai de suflețelul tău. 26 (Îvp; îe) A scăpa (sau a rămâne) numai cu ~ul (ori cu ~ele) A sărăci (3). 27 (Îe) A avea șapte (sau nouă) ~e sau (reg) a avea ~ cu crăci A avea o mare rezistență fizică. 28 (Îae) A trăi mult. 29 (Reg; îe) A rămâne cu ~ul în oase A rămâne în viață. 30 (Reg; îe) A da ~ul din oase A-și da viața. 31 (Reg; îe) A avea ~ul în oase A fi foarte slab. 32 (Reg; îe) A avea ceva la (sau după) ~ul său (ori pe ~) A poseda ceva. 33 (Înv; pfm; de obicei la Vc; adesea urmat de un aps) ~ul meu Termen cu care se dezmiardă o persoană dragă. 34 (În filozofia idealistă și în concepțiile religioase; îoc trup) Substanță imaterială, de sine stătătoare, independentă de corp, considerată ca principiu al vieții umane și socotită de origine divină și nemuritoare Si: spirit, (12), (îvp) duh1 (12), (înv) sufleție (4). 35 (Reg; îs) Partea ~ului Parte din avere pe care și-o rezervă părinții pentru întreținerea lor, când împart averea la copii. 36 (Îla) Cu ~ul în palmă Care nu-și ascunde sentimentele. 37 (Fam; îe) Cu ~ul la gură (sau pe buze) Abia mai putând respira din cauza oboselii, a emoției etc. 38 (Îal) Cu nerăbdare. 39 (Îal) (În mod) interesat. 40 (Îal) În agonie. 41 (Îe) (A fi) ~ călător sau (reg) a i se bate ~ul în tindă Exprimă convingerea că cineva nu mai are mult de trăit, că se află în pragul morții. 42 (Pfm; îe) A-și da sau a-i ieși cuiva ~ul ori (reg; îf) a-și stupi ~ul, a-i zbura (cuiva) ~ul, a-i pieri (cuiva) ~ul, a da ~ul din el, din ea etc. A muri1. 43 (Pfm; îae; șîf) A-și da ~ul, (pop) a-și stupi ~ul A obosi prea mult într-o acțiune Si: a-și scoate sufletul, (pfm) a-i ieși suflengherul. 44 (Pfm; îae și îaf) A se extenua muncind. 45 (Pfm; îae și îaf) A fi la capătul puterilor. 46 (Îvp; fam; îe) A-i scoate cuiva ~ul, (pfm; îf) a-i lua cuiva ~ul A nu lăsa (pe cineva) în pace. 47 (Îae) A necăji. 48 (Pop; îe) A-și scuipa (sau, reg) a-și stupi ~ul cu cineva A se obosi în mod exagerat. 49 (Pop; îae) A se chinui (pentru a determina pe cineva să facă un anumit lucru). 50 (Pop; pex; îae) A se supăra foarte tare. 51 (În practicile religiei ortodoxe) (A fi, a da, a împărți, a căuta, a face) de (sau pentru) ~ul cuiva (care a murit) (A fi, a da, a împărți, a face cele necesare) ca pomană pentru absolvirea de păcate a celor morți și pentru odihna lor. 52 (În practicile religiei ortodoxe) (Să) fie de ~ul cuiva! Exprimă dorința ca Dumnezeu să ierte păcatele celui pomenit. 53 (În practicile religioase; îe) A(-și) căuta (sau a-și vedea, reg, a-și griji) de ~ A trăi conform normelor bisericești (cu posturi și rugăciuni). 54 (În practicile religioase; pex; îae) A se pocăi1. 55 (Înv; îe) A da (sau a lăsa) drept ~ A da sau a lăsa o parte din avere cuiva în vederea pomenirii după moarte. 56 (Îvp; îe) A fi un ~ în două trupuri (sau o mână și un ~) A se potrivi din toate punctele de vedere cu cineva. 57 (Îvp; îae) A fi în armonie perfectă cu cineva. 58 (Îvp; îae) A fi nedespărțit de cineva. 59 (Îe) A-și vinde (sau a-și da) ~ul pentru ceva ori a fi vândut cu trup și ~ cuiva A fi lipsit de scrupule, făcând orice pentru (cel care îi oferă) avantaje personale. 60 (Reg; îe) A da ~ului cu de toate A se hrăni cu tot felul de bunătăți. 61 (Reg; îae) A nu se abține de la nimic. 62 (Ent; pop; îc) ~-de-strigoi Strigă (2) (Acherontia atropos). 63 (Ent; pop; îc) ~-ul-morților (sau ~ul-mortului) Bohoci (Mamestra brassicae). 64 (De obicei cu determinări care arată felul sau urmat de determinările „de om”, „de țigan”) Tot ceea ce are viață (și se mișcă) Si: ființă, suflare (19), vietate, viețuitoare. 65 (De obicei cu determinări care arată felul sau urmat de determinările „de om”, „de țigan”; spc; fig) Om. 66 (De obicei cu determinări care arată felul sau urmat de determinările „de om”, „de țigan”; spc; fig) Persoană. 67 (Pop; spc) Locuitor. 68 Latură psihică, spirituală a omului, alcătuită din totalitatea proceselor afective, voliționale și intelectuale și care constituie principiul sensibilității și al rațiunii Si: conștiință (6), cuget (1), gândire (1), psihic, (iuz) simțire, (liv) for interior, (grî) sinidisis. 69 (Îlav) În adâncul (sau în fundul) ~ului În intimitatea ființei umane. 70 (Îal) În sinea mea, ta etc. 71 (Fig) Ceea ce constituie elementul specific al spiritualității unei colectivități umane, al unei națiuni etc. 72 (Fig) Ansamblul stărilor de conștiință comune membrilor unui grup de oameni. 73 Inima (ca sediu al sensibilității, al sentimentelor etc.). 74 Ansamblul facultăților afective și morale ale cuiva. 75 (Îla) De ~ Afectiv (1). 76 (Îvp; îs) Copil (sau fiu, fiică, fecior etc.) de ~ Copil (fiu, fiică, fecior etc.) adoptiv. 77 (Îe) A lua (sau a crește, a ține) de ~ pe cineva A înfia. 78 (Îe; d. copii) Luat (sau crescut) de ~ Înfiat. 79 (Îe) A da de ~ A-și ceda copilul cuiva care îl înfiază. 80 (Îlav) Din ~ sau din (ori cu) tot ~ul, din adâncul (sau din fundul) ~ului Cu participare totală Si: din toată inima. 81 (Îal) Cu toată convingerea, sinceritatea, cu tot devotamentul Si: din toată inima. 82 (Îal) Foarte mult sau foarte tare Si: din toată inima. 83 (Fam; îe) A uita (sau a se băga) în ~ul cuiva (șîf) a se vârî în ~ul cuiva A fi foarte insistent față de cineva. 84 (Fam; îae; îaf) A plictisi cu prezența, cu insistențele etc. pe cineva. 85 (Fam; îae) A deveni drag cuiva. 86 (Pfm) A-i arde (cuiva) ~ul de (sau după) ceva A dori foarte mult ceva. 87 (Îe) A arde la ~ A chinui (4). 88 (Fam; îe) A-l durea (sau a i se rupe) ~ul ori a-l durea în ~ (de cineva sau de ceva) A suferi mult în legătură cu cineva sau ceva. 89 (Fam; îae) A-și exprima compătimirea, regretul etc. pentru cineva sau pentru ceva. 90 (Fam; îae) A-i părea rău după cineva sau după ceva. 91 (Pop; îe) A-i arde (sau a i se frige) cuiva ~ul de sete A fi foarte însetat. 92 (Pfm; îe) A nu avea (pe cineva) la ~ A nu suferi pe cineva. 93 (Îe) A sta cuiva pe ~ A incomoda pe cineva. 94 (Pfm; îe) A-i pofti cuiva ~ul ceva A dori foarte mult un lucru. 95 (Pfm; îae) A avea chef de ceva. 96 (Reg; fam; îe) A-și săra ~ul A se bucura de o izbândă. 97 (Reg; fam; îae; șîf) A i se săra ~ul A se răzbuna. 98 (Reg; fam; îae; îaf) A se simți răzbunat. 99 (Reg; îe) A i se lua dinspre ~ A i se tăia pofta de mâncare. 100 (Reg; pex; îae) A-i fi greață. 101 (Reg) Inimă (ca organ al corpului uman). 102 (Rar; îe) A strânge pe cineva la ~ A strânge la piept. 103 (De obicei cu determinări care arată felul) Trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva, fel de a fi. 104 (Pgn) Caracter (7). 105 (Reg; îla; d. oameni) Lăsat (sau lepădat) de ~ Nelegiuit. 106 (Îal) Criminal2 (1). 107 Complex de calități alese, proprii unei persoane. 108 Purtare blândă, înțelegătoare. 109 Atitudine cuviincioasă, respectuoasă Si: omenie. 110 (Rar; prc) Milă1. 111 (Îvp; fam; îla; d. oameni) Cu ~ Bun1 (2). 112 (Îal) Milos. 113 (Îal) Generos (2). 114 (Îvp; fam; îla; d. oameni) Fără ~ Rău. 115 (Îal) Nemilos. 116 Persoană considerată din punctul de vedere al trăsăturilor sale de caracter. 117 (Îvr; îe) A cere sau (a acționa etc.) în ~ul cuiva În numele cuiva. 118 Sentiment al responsabilității morale față de propria conduită. 119 (Îvr; îe) Pe (sau cu) ~ul meu (tău, său etc.) Exprimă încercarea de a adeveri ceva prin jurământ. 120 (Îe) A avea (sau a-i sta cuiva, reg, strâmb) (ceva) pe ~ A fi preocupat, chinuit, apăsat de ceva. 121 (Pex; îae) A se simți vinovat de ceva. 122 (Îae) A avea conștiința încărcată. 123 (Înv; îe) A(-și) lua ceva pe ~ul (sau asupra ~ului) cuiva A-și asuma întreaga răspundere. 124 A i se lua (ceva) de pe ~ A se elibera de o mare răspundere, de o vină, de un necaz etc. 125 Factor, element etc. esențial al unui lucru, al unei acțiuni, al unei concepții, al unui fapt etc. 126 Parte determinantă, hotărâtoare, vitală a ceva. 127 (Rar) Avânt (11). 128 Însuflețire. 129 Impuls. 130 (Bot; înv; lpl) Lăcrimioară (Convallaria majalis).

ACTANT 1. În accepția lui L. Tesniere, concept sintactico-semantic definit în raport cu verbul; desemnează persoanele sau lucrurile care participă la proces, iar sintactic, determinanții ceruți de verb și dependenți, prin restricții de formă, față de acesta. Verbele nu comportă același număr de actanți: verbe fără actant, numite avalente sau zero-valente (rom. plouă; fr. il pleut); verbe cu un actant, numite di- sau bivalente (rom. el citește o carte; fr. il lit un livre); verbe cu trei actanți, numite și trivalente (rom. el o carte copilului; fr. il donne le livre â Charles). Speciile de actanți se deosebesc semantic: cel care face acțiunea / cel care suferă / acțiunea / cel în beneficiul sau în defavoarea căruia se face acțiunea, și sintactic, după tipul de limbă și după marca* distinctivă primită. în limbile cu caz* morfologic, cei trei actanți se deosebesc prin forma de caz: nominativul / acuzativul / dativul (ex. Profesorul elevului o carte; el i-o ); în limbile care nu cunosc caz morfologic sau folosesc mijloace mixte de marcare, distincția dintre actanți privește topica față de verb: antepusă / postpusă (fr. Alfred frappe Bernard), prezența/absența prepoziției (fr. Alfred donne le livre à Charles), ca și tipul de prepoziție (rom. Ion îl trimite pe Gheorghe la părinți). • În acest model de descriere, nominativul subiect este actant de același tip cu acuzativul obiect direct și cu dativul obiect indirect, producându-se, pentru prima dată. o includere a subiectului în sfera determinanților verbali. • În teoriile semantice ulterioare, conceptul devine în exclusivitate semantic; actantul desemnează o persoană sau un lucru angajat în proces și jucând un «rol»* în funcție de raportul față de proces și de alți actanți. Actantul se definește și nu există decât prin «rolul» semantic jucat în procesul actanțial. Alături de actant, circulă și se impun termenii rol*, caz* (profund), argument*. Actanții cei mai invocați sunt: pacientul*, agentul*, beneficiarul*, sursa*, locativul*, dar inventarul și termenii utilizați diferă de la un autor la altul, chiar de la o lucrare la alta. (Vezi ARGUMENT; CAZII; ROL.) 2. În naratologie, conceptul a fost introdus și redefinit de A J. Greimas: actantul este o clasă în care actorii* (= personajele) intră ca elemente componente, între actant și actor stabilindu-se un raport analogic cu cel dintre invariantă* și variante* în fonologie; invarianta pe care o constituie actantul se materializează în diversele povestiri concrete sub forma unor actori/ personaje care îndeplinesc aceeași funcție narativă. În analiza structurală a narației se preia deci o parte din accepția sintactică a conceptului (organizarea în jurul unui pivot verbal, așa cum îl definise Tesniere), dar se accentuează componenta sa semantică, prin aducerea în discuție a legăturii dintre actant și funcțiile narative*. • Greimas pornește de la analiza structurală a basmului popular inițiată de V.I. Propp și rafinată ulterior de CI. Bremond. Pentru Propp, personajele (Greimas preferă termenul actori) se definesc prin „sferele de acțiune” la care participă, sferele fiind alcătuite din fascicule de funcții care le sunt atribuite. Reducând în clasificare imensul număr de actori după funcțiile pe care aceștia le îndeplinesc, Propp stabilise 7 actanți posibili pentru basmul rusesc (răufăcătorul, donatorul, obiectul căutării, adjuvantul, mandatarul, eroul, pretinsul erou) încadrabili în 3 clase / funcții actanțiale: agent, pacient și beneficiar. • Aplicând aceste distincții într-o analiză semantică a structurilor narative culte, Greimas substituie triada (existentă explicit la Tesniere și deductibilă în teoria lui Propp) agent – pacient – beneficiar printr-un număr de 6 categorii ordonate în perechi de opoziții binare, constituind o structură actanțială de bază, care continuă să fie subordonată verbului: subiect vs. obiect (modalitatea lui a putea); remitent vs. destinatar (modalitatea lui a ști); adjuvant vs. opozant (modalitatea lui a vrea). • Relația dintre actant și actor este dublă: pe de o parte, se stabilește între cele două concepte un raport de incluziune, actorul desemnând ocurența, iar actantul clasa; pe de altă parte, un singur actor poate reprezenta reuniunea mai multor actanți (de ex., eroul unui basm poate îndeplini funcțiile actanțiale de subiect, dar și de destinatar sau chiar de adjuvant, în raport cu narația concretă în care figurează ca personaj). G.P.D. (1); M.M. (2).

MISIUNE s. f. I. 1. Însărcinare, împuternicire dată cuiva într-un anumit scop, sarcină (pe care o primește sau și-o atribuie cineva) de a face un anumit lucru. Cf. IORGOVICI, O. 52/1. Comandantul puterilor noastre. . . priimise (solia) misia de a vedea pe beiul și de a-l face să primească condițiile ce pot să mulțumească pe Franța, CR (1829), 1961/21, cf. NEGULICI. Toată misia le este să răsădească dteva flori în drumul lor. NEGRUZZI, S. I, 205, cf. FILIMON, O. I, 116. Îndeplini pe lingă mine misiunea sa conciliatrice (a. 1865). URICARIUL, X, 368. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiei ce înșii și-o atribuiesc? MAIORESCU, CR. I, 345. I-a dat misiune de vară, să plece în Elveția pentru a studia organizarea școalelor rurale. VLAHUȚĂ, D. 95. Am misiunea grea să-ți comunic rezultatul judecății. SAHIA, N. 83. Aveau misiunea de a duce la îndeplinire poruncile superiorilor lor. OȚETEA, T. V. 49, cf. 137. Și-a îndeplinit misiunea pe care i-am încredințat-o într-un mod minunat. CĂLINESCU, S. 694. Îi vei da tot sprijinul ca să-și ducă la capăt această misiune. CAMIL PETRESCU, O. III, 134. Venise de la București cu o misiune specială de partid. BENIUC, M. C. I, 134. Și-acum, întrebă colonelul, care vi-i misiunea? CAMILAR, N. II, 97. Misiunea mea, prin urmare, este să-ți spun din ordinul domnului colonel așa. . . V. ROM. mai 1954, 59. ♦ Slujbă, funcție, post. Grea misie, misia de polițai. CARAGIALE, O. VI, 82. 2. Grup de persoane (oficiale) trimis într-o țară străină cu un scop special (de obicei diplomatic). V. d e l e g a ț i e. Mădulări ale împărăteștei rosienești misii (trimiteri) la înalta Poartă. AR (1829), 1931/18, cf. POLIZU. O misiune secretă a turcilor în Moldova, în scopul de a afla relații asupra puterilor Poloniei. XENOPOL, I. R. IV, 222. La Constantinopol. . . a constituit. . . un comitet central, care avea să organizeze misiunile de propagandă. OȚETEA, T. V. 120, cf. 211. ◊ Misiune diplomatică = reprezentanță diplomatică a unui stat, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotențiar. DER. 3. Acțiune de propagare a religiei creștine, mai ales catolice, în țări cu altă religie dominantă ; instituție religioasă dintr-o asemenea țară, prin care se propagă creștinismul; local în care se află această instituție. Misionari . . . întorcîndu-se din missiile sale, ca să meargă la Roma. MAIOR, I. B. 31/2, cf. STAMATI, D., PONTBRIANT, D., CADE, DM. 4. (În forma misie) Indemnizație bănească care se acorda ofițerilor, funcționarilor etc. trimiși să lucreze o perioadă determinată în altă localitate. IORDAN, L. R. A. 188. II. Rol, scop, țintă, menire, rost, datorie. Romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. BĂLCESCU, M. V. 7. Misia presei este de a deștepta publicul și a-l convinge de folosurile ce i se dau. RUSSO, S. 157. Misiunea cea sacră a giurnalisticei (a. 1855). URICARIUL, V, 193/18. Misia îi e împlinită, dacă în calea vieții sale a putut șterge cîteva lacrimi. NEGRUZZI, S. I, 289. Fiece poet aicea are misiunea sa; Fiecare și-o-mplinește; încetați a disputa. BOLLIAC, O. 113, cf. 64. Ne-am înțeles misiunea pe o scară colosală. HASDEU, I. C. I, VIII. Critica și-a îndeplinit misiunea după reprezentație. ALECSANDRI, T. II, 55, cf. BOLINTINEANU, O. 451. Arta în genere și în special arta dramatică are sau nu are și o misiune morală? MAIORESCU, CR. II, 182. Gimnasiile noastre să poată corespunde cu o misiune atît de-naltă. ODOBESCU, S. II, 65, cf. SADOVEANU, O. IX, 136. Partidul nostruconducător încercat și de nădejde al poporului, recunoscut și urmat de popor – s-a dovedit la înălțimea misiunii sale istorice. GHEORGHIU-DEJ, R. 124. Scopul imediat al comuniștilor derivă din însăși misiunea istorică a proletariatului. CONTEMP. 1949, nr. 122, 6/3. - Pronunțat: -si-u-. - Pl.: misiuni. – Și: (astăzi rar) misie (pronunțat -si-e) s. f. Din lat. missio, fr. mission, it. missione, rus. миссия.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap.Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți.Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație.Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat.Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit.Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

Cordon bleu (fr. „Cordon albastru”) – Nu se traduce de obicei această expresie care a ajuns să însemne o persoană de seamă sau un specialist foarte fin. Explicația: înaltele decorații erau însoțite de un cordon care se purta în jurul gîtului ori de-a curmezișul pieptului. Dar mai rîvnit decît toate era Cordonul albastru, care putea să reprezinte Ordinul francez al Cavalerilor Sfîntului Duh, ori Ordinul englezesc al Jartierei, ori Ordinul Sfîntul Andrei al împărăției țarilor etc., adică numai ordine conferite unor personalități marcante. Cu timpul expresia și-a extins noțiunea. Savanți iluștri, literați de frunte etc. au fost denumiți cordon bleu, chiar fără să fie decorați, numai spre a se arăta astlel că-s oameni de înaltă autoritate. Uneori acest calificativ se conferă și meșterilor renumiți în arta culinară, datorită faptului că pe vremuri comandorul de Souvré, contele d’Olonne și alți demnitari francezi care erau „cordons bleus” (Cavaleri ai ordinului Sf. Duh) au constituit un fel de club vestit prin banchete și mîncăruri rafinate. IST.

RUȘINOS, -OASĂ, rușinoși, -oase, adj. 1. (Despre persoane) Care se rușinează ușor; sfios, timid, pudic. Cînd au văzut că ești rușinos, [fetele] găseau o plăcere să-și facă semne și să te necăjească. PAS, Z. I 266. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cucoanelor ca să nu le rușinez. Știi cum e Veta mea... rușinoasă. CARAGIALE, O. I 46. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. CREANGĂ, A. 2. ◊ Fig. De-a lungul drumului nu e casă, nici sat; la dreapta și la stînga se zăresc în depărtare cîteva colibe, rușinoase – s-ar crede – d-a se arăta. RUSSO, O. 144. ◊ (Adverbial) Ea-l asculta pe copilaș uimită și distrasă, Și rușinos și drăgălaș Mai nu vrea, mai se lasă. EMINESCU, O. I 175. 2. Care constituie o rușine, care aduce rușine, dezonorează; blamabil, reprobabil. Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă! CREANGĂ, P. 23. ◊ (Adverbial) Să abuzeze de sentimentele femeii iubite pentru a dobîndi avantagii i se părea atît de rușinos, că se făcu deodată palid. REBREANU, R. I 22.

ALTERNANȚĂ Modificare a unui sunet sau grup de sunete, produsă în cursul flexiunii* sau al derivării*, în radicalul* unui cuvânt sau într-un sufix*: văd / vezi / (să) va; poartă / porți / purtăm; urs / urși; lucrez / lucrează, cititor / cititoare. • Clasificare: a) după natura sunetelor modificate: alternanțe vocalice, între vocale simple: a/e (fată / fete), î/i (vând / vinzi), între o vocală și un diftong: o/oa (or / ușoa), e/ea (cred / (să) crea), între diftongi: ia/ie (băiat / băieți), între o vocală și ∅: u/∅ (usuc / uscăm); alternanțe consonantice, între consoane simple: d/z (verde / verzi), t/ț (bat / bați), între grupuri consonantice bimembre: sc/șt (scă / gâște) sau trimembre: str/ștr (ministru / miniștri), între o consoană și 0: l/∅ (vale / văi), n/∅ (rămân / rămâi); b) după numărul posibil de membri ai alternanțelor în cadrul unei paradigme*: alternanțe bipartite (vezi exemplificările de sub (a)); alternanțe tripartite: a/ă/e ((să) va / văd / vede), o/oa/u (port / poartă / purtăm), a/ă/î (rămas / rămăsei / rămân) etc. • Alternanțele vocalice pot afecta o silabă accentuată (stradă / străzi), una neaccentuată (cumpăr / cumpere) sau pot fi corelate cu schimbarea locului accentului* (soră / surori). Ele se produc mai ales în interiorul radicalului sau în sufixe, pe când alternanțele consonantice – mai ales la finala radicalului, înaintea desinenței (cf. rog / roagă / rugăm, călător / călătoare vs. port / porți, fug / fugi, porc / porci). Alternanțele vocalice și/sau consonantice pot coexista într-un cuvânt: stradă / străzi, împart / împărțim, tânăr / tineri: de asemenea, aceeași alternanță se poate produce de două ori într-un cuvânt: capac / căpăcel. • Există alternanțe a căror orientare poate fi precizată și alternanțe neorientate. În primul caz, termenul de bază este reprezentat de sunetul din acea formă a morfemului* care poate apărea neurmată de afixe*, iar termenul sau termenii alternanți sunt rezultat al adăugării unor afixe flexionare ori derivative sau al modificării accentuării radicalului (t/ț sau o/u; primul membru este termenul de bază, al doilea – termenul alternant); în al doilea caz, fiecare termen alternant este condiționat de alt regent (a/e sau o/oa; nu se poate stabili termenul de bază). • Româna are un sistem complex de alternanțe, care o individualizează în raport cu celelalte limbi romanice. Condiționarea alternanțelor este, în primul rând. de natură fonetică, majoritatea acestora fiind rezultat al acțiunii unor legi* fonetice. Astfel se explică, de ex., dependența vocalismului radicalului de natura vocalei din silaba următoare (alternanțele e/ea și o/oa sunt condiționate de prezența unui [e] sau [ă] în silaba următoare) sau de pierderea accentului (alternanța o/u). Unele alternanțe, mai ales cele consonantice, se produc cu regularitate în contextul fonetic care le condiționează (s/ș, t/ț), pe când altele cunosc restricții suplimentare, de ordin gramatical (sunt limitate la anumite părți de vorbire: n/∅ apare numai la verbe sau forme flexionare: î/a/ă apare la anumite forme temporale și de persoană) sau etimologic (anumite alternanțe nu se realizează în neologisme). • Fonologie, alternanțele au fost interpretate drept cazuri de neutralizare* a opoziției dintre două sau trei foneme*, într-un anumit context morfematic, sau drept cazuri de distribuție* defectivă, definită în termeni morfologici (de ex., înaintea desinenței -i, este admisă numai seria / ț, z, ș, č, ǧ / și este exclusă seria / t, d, s, c, g /; în celelalte contexte, aceste unități fonematice se opun). • În morfologie, variațiile radicalului unui cuvânt flexibil, ca și variațiile anunutor sufixe gramaticale au fost interpretate ca alomorfe* ale morfemului radical, respectiv, ale sufixului gramatical. Astfel, în paradigma verbului a purta, morfemul radical cunoaște patru alomorfe: port-, porț-, purt-, poart-, iar sufixul de prezent -esc cunoaște la conjunctiv trei alomorfe: -esc, eșt-, -easc-. În flexiunea românească, alternanțele se încarcă cu o semnificație specială, constituind un mijloc suplimentar, în afara flectivelor*, pentru marcarea diverselor valori morfologice. Astfel, formele de pl. flori, porți, în raport cu formele de sg. floare, poartă, sunt marcate prin mai multe mijloace: la desinența -i, se adaugă alternanța vocalică oá/ó iar, în cazul lui poartă, și alternanța consonantică t/ț. în flexiunea românească, alternanțele dobândesc un rol semnificativ în marcarea numărului la substantiv și adjectiv (poartă – porți; searbăd – serbezi); a genului la adjectiv (frumos – frumoa), a persoanei și a numărului la verb (port – porți; port – purtăm); a anumitor forme temporale (ard – arsei; rămân – rămăsei); a anumitor forme modale, în special a conjunctivului (crede – să crea, vede – să va). • Tendința limbii române actuale este de abandonare, în cazul neologismelor*, a sistemului de alternanțe: alături de neologismele lampă – lămpi, gară – gări, există și fabrică – fabrici, stație – stații; alături de neologismele neg – neagă, provoc – provoacă, există și mult mai numeroasele forme; acceptă, contestă, pose; invocă, imploră, dezvoltă etc. Acest amestec de radicali cu alternanțe și fără alternanțe are ca efect pierderea caracterului fonetic și morfologic regulat al alternanțelor și transformarea lor în fapte de neregularitate flexionară. L.I.R.; G.P.D.

legătu sf [At: PSALT. HUR. 932/15 / Pl: ~ri / E: ml ligatura] 1 Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt Si: fixare, joncțiune, prindere. 2 (Spc) Legare a unei cărți Si: broșare, cartonare, copertare, (înv) compactare. 3 (Pex) Mod în care este legată o carte. 4 (Pex; ccr) Scoarțe și cotor în care este legată o carte. 5 Legare cu cercuri sau obezi de fier a unui obiect pentru a-l face mai rezistent. 6 (Pex) Mod în care este legat un obiect de fier pentru a-l face mai rezistent. 7 (Îla) Cu ~ Care este mai bine închegat. 8 (Pan) Consolidare a părților unor construcții prin diferiți lianți sau prin bucăți de lemn. 9 (Fig) Întărire. 10 (Țes) Mod de împletire, încrucișare, înlănțuire etc. a firelor de urzeală cu firele din bătătură la războiul de țesut, la împletit sau la tricotat. 11 (Îc) ~ pânză (sau ~ postav) Mod simplu de unire a firelor de urzeală cu cele din bătătură care constă în trecerea alternativă a firelor de urzeală peste și pe sub firul de bătătură. 12 (Înv; îla) În ~ În țesătură. 13 (Înv; îal) În stivă. 14 (Nav) Mod de a fixa, la bordul navelor, două parâme, două porțiuni ale aceleiași parâme sau doi scondri. 15 Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 16 (Prc) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric la izolatoarele-suport. 17 (Îs) ~ electrică Mod de reunire conductivă fixă și de durată a două elemente de circuit electric. 18 (Îas) Branșament electric. 19 (Îas) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit cu scopul de a se realiza o anumită repartiție a curenților ori a tensiunilor electrice. 20 Unire a diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau un alt sistem material cu proprietăți caracteristice. 21 (Pex) Consistență. 22 (Pex) Densitate. 23 (Îs) Forță de ~ Forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. 24 (Îs) Energie de ~ Energie eliberată la formarea unui sistem material. 25 (Fiz; Chm) Unire a particulelor care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. 26 (Fiz; Chm; pex) Mod în care se leagă între ei atomii sau moleculele. 27 (Îs) ~ fizică Interacțiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forțelor fizice slabe, de natură electrostatică. 28 (Fiz; îs) ~ ion-dipol Interacțiune care se stabilește în soluție între ionii unui compus chimic ionizabil și dipolii moleculelor solicitantului prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică având drept rezultat fenomenul de solvatare. 29 (Fiz; îs) ~ dipol-dipol Interacțiune care se realizează între moleculele polare prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică datorită atracției electrostatice dintre polii electrici opuși ai moleculelor. 30 (Fiz; îs) ~a Van der Waals Interacțiune care se stabilește între atomii gazelor rare sau între moleculele substanțelor solide, lichide și gazoase prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică și care explică posibilitatea lichefierii și solidificării lor. 31 (Chm; îs) ~ chimică Forță interatomică ce asigură legarea atomilor între ei în molecula unui compus chimic prin intermediul electronilor de valență și care conduce la formarea substanțelor chimice. 32 (Chm; spc) Simbol utilizat în formulele de constituție ale substanțelor pentru a arăta legăturile de valență dintre atomi. 33 (Chm; îs) ~ (sau punte) de hidrogen Legătură (31) de natură electrostatică inter- sau intramoleculară, proprie combinațiilor care conțin în moleculă atomii de hidrogen legați de atomii puternic electronegativi. 34 (Chm; îs) ~ ionică (sau heteropolară, electrovalentă, de electrovalență) Legătură (31) nedirijată, neorientată, care apare în combinațiile ionice și care constă în atracția electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniți din atomi participanți la legătură (31), prin transfer, ce învelișuri electronice exterioare complete pentru ambii atomi Si: electrovalență. 35 (Chm; îs) ~ atomică (sau homeopolară, covalentă) Legătură (31) care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleți de electroni, prin punerea în comun a aceluiași număr de electroni de către fiecare dintre cei doi atomi participanți la legătură Si: covalență. 36 (Chm; îs) ~ covalentă nepolară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce nu diferă prin electronegativitatea lor. 37 (Chm; îs) ~ covalentă polară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce diferă prin electronegativitatea lor și în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai electronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. 38 (Chm; îs) ~ simplă Legătură (35) ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valență, între atomi din specii identice sau diferite. 39 (Chm; îs) ~ dublă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valență, între atomii de specii identice sau diferite a căror covalență este egală cu cel puțin doi. 40 (Chm; îs) ~ triplă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni de valență, între atomi identici sau diferiți, a căror covalență este egală cu cel puțin trei. 41 (Chm; îs) ~ coordinativă (sau covalent coordinativă) Legătură (35) reprezentând o stare intermediară între legătura covalentă și legătura electrovalentă, care se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniți numai de la unul dintre participanții la legătură (35). 42 (Chm; îs) ~ semipolară Legătură (35) în care dubletul electronic de legătură provine de la un singur atom. 43 (Chm; îs) ~ metalică Legătură (35) care se realizează între atomii unui metal, în rețeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valență ai tuturor atomilor ce compun cristalul. 44 (Teh; îs) ~ mecanică Condiție geometrică prin care sunt restrânse posibilitățile de mișcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale. 45 Piesă, dispozitiv, obiect flexibil care unește sau fixează două sau mai multe obiecte sau părți ale aceluiași obiect cu scopul de a le fixa, imobiliza. 46 (Nav; spc) Parâmă. 47 (Muz; spc) Coardă. 48 (Bot) Viță. 49 (Atm; pop) Articulație. 50 (Atm; pop) Ligament. 51 (Atm; pop) Tendon. 52 (Țes; îs) ~rile durițelor Sforile ițelor. 53 (Țes) Chingi la războiul de țesut. 54 Sfoară la ferestrău. 55 (Reg) Apărătoare de la sanie cu care se fixează proțapul. 56 (Reg) Punte dintre coarnele plugului. 57 (Reg) Cercel la car. 58 (Reg) Vargă de la coasă. 59 (Îs) ~ra stâlpilor (sau la stâlpi) Parte a morii numită și „puntea bogdanilor”. 60 Obiect flexibil sau dispozitiv care unește două obiecte sau două părți ale aceluiași obiect pentru a le determina să se îmbine perfect. 61 (Spc) Șiret1 (2). 62 (Spc) Șnur. 63 (Spc) Șiret1 (3). 64 (Îs) ~ri în cruciș Curele la încălțăminte. 65 (Îe) A fi ~ de picior Se spune despre cineva care nu valorează nimic în ochii celorlalți oameni Si: neînsemnat. 66 (Spt; spc) Dispozitiv format din curele sau fire metalice prin intermediul căruia se atașează schiurile la picioare. 67 Nod. 68 (Pex) Fundă. 69 (Rar; îs) ~ de ciorapi Jartieră. 70 (Spc; îs) ~ de rană Material flexibil cu care se acoperă o rană Si: bandaj, fașă, pansament, tifon, (pop) oblojeală. 71 (Med; înv; îs) ~ de vână Garou. 72 (Pop; șîs ~ de cap) Bucată de pânză, de diferite culori și forme, pe care o poartă femeile pe cap Si: basma, broboadă, tulpan, (pop) testemel. 73 (Reg) Bucată de pânză albă, de formă triunghiulară, pe care o poartă pe cap numai femeile măritate. 74 (Rar; șîs ~ de pălărie) Panglică. 75 (Înv; șîs ~ de gât) Cravată. 76 (Înv; îas) Fular. 77 (Spc) Întăritură la malul unui râu Si: capră. 78 Armătură a unui pod. 79 (Pex) Ornamentație a unei uși. 80 (Spc) Îmbrăcăminte de fier aplicată pe caroseria carului. 81 (Pop) Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul Si: legătoare (3). 82 (Pan) Loc unde se îmbină între ele două părți ale aceluiași lucru. 83 (Pop) Temelie a unei clădiri. 84 (Reg) Pod la casă. 85 (Reg) Grindă principală a casei Si: cosoroabă. 86 (Reg) Chingă a căpriorilor. 87 (Reg) Colț al camerei. 88 (Pop) Bulfeu la jug Si: spetează. 89 (Pop) Pod sau strat al coșului și brațe ale brâului la moara de vânt. 90 (Atm; pop; îs) ~ grumazului Claviculă. 91 (Mpl) Obiect, funie, lanț sau instrument care servește la imobilizarea unui captiv, pentru a-i limita libertatea de acțiune, de deplasare și pentru a-l chinui. 92 (Mpl; pex) Cătușe. 93 (Fig) Temniță. 94 (Fig; pex) Pușcărie. 95 (Îvr) Întemnițat. 96 (Îvr) Osândit. 97 (Înv; fig) Robie. 98 Cataplasmă. 99 (Pex) Bucată de pânză, compresă, pansament etc. unse cu cataplasmă și aplicate pe partea bolnavă a corpului. 100 Grup de obiecte, de același fel sau diferite, strânse și legate împreună într-o pânză, într-o hârtie, cu o sfoară etc. pentru a le păstra la un loc sau pentru a putea fi transportate mai ușor Si: balot, boccea, pachet1, teanc. 101 (Pop) Pungă. 102 (Spc) Pachet de tutun. 103 (Rar) Fișic. 104 (Rar) Grămadă. 105 (Udp „de”) Grămadă delimitată de lemne, de nuiele, de paie etc. care (sau câtă) poate fi dusă în spinare sau cu brațele Si: mănunchi, povară, sarcină, snop. 106 (Pan) Grup restrâns de obiecte de același fel. 107 (Rar) Buchet. 108 (Rar) Mănunchi. 109 (Reg; lpl) Boabe, grăunțe în spic. 110 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu aghiasmă Si: mătăuz, sfeștoc. 111 (Pop) Cantitate mică de fire de păr legată strâns cu o ață pentru a nu se împrăștia Si: smoc, șuviță. 112 Zarzavaturi prinse în mănunchi pentru vânzare, păstrare etc. 113 (Pop) Scul de fire de cânepă sau de in. 114 (Reg) Mănunchi de fuioare. 115 (Trs; spc) Matcă de bumbac Si: jirebie. 116 (Îe) A face ~ A rășchia. 117 (Pes; șîs ~ de carmoce) Unealtă de pescuit alcătuită din trei perimete Si: periteag, teag. 118 (Reg) Păpușă a porumbului până să facă mătase, care crește aproape de rădăcină. 119 (Spc; d. plante; îlv) A avea ~, a da ~, a prinde ~, a face ~, a lega ~ A rodi. 120 Ansamblu al mijloacelor care contribuie la realizarea de comunicații rutiere, feroviare, aeriene, navale sau a unei telecomunicații între două puncte. 121 (Îlv) A face ~ cu, a fi în ~ cu A comunica. 122 (Îe) A stabili ~ (cu cineva) A stabili relații cu cineva. 123 (Fig; urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Relație de rudenie, de prietenie, de dragoste etc. care unește sau apropie oamenii. 124 (Mpl) Relație, cunoștință printre oameni de seamă sau influenți sau printre oameni dintr-un anumit cerc, în general eclectic. 125 (Fig) Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. 126 (Fig; îe) A veni în ~ cu... A ajunge să aibă relații, raporturi datorită vecinătății etc. cu... 127 (Fig) Raport de interdependență între obiecte, procese, fenomene sau însușiri ale acestora care este și se manifestă direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente, pe care gândirea omenească îl poate constata și stabili Si: conexiune, corelație, legătuință, raport. 128 (Îs) ~ universală Interdependență. 129 (Îlv) A fi în ~ cu, a sta în ~ cu... A depinde de... 130 (Îal) A fi în strictă conexiune cu... 131 (Îlv) A pune în ~ A corela. 132 (Îlpp) În ~ cu... În raport cu ... 133 (Îe) A nu avea nici o ~ cu ceva (sau cu cineva) A nu ști nimic despre ceva sau cineva. 134 (Îae) A nu avea de-a face cu ceva sau cu cineva. 135 (Îlav) Fără ~ Întâmplător. 136 (îal) Fără motiv. 137 (Îal) Fără sens. 138 (Fig) Înlănțuire logică Si: coerență. 139 (Îlv) A face ~ra, (rar) a pune ~ra A relaționa. 140 (Îal) A corela. 141 (Îal) A asocia. 142 (Îe) A lua ~ra (cu cineva) A contacta pe cineva. 143 (Fig) Coeziune. 144 (Fig) Solidaritate. 145 (Fig) Unitate. 146 Mod specific de organizare al limbii ca un sistem ale cărui elemente individuale se constituie ca tipare cu înțeles. 147 Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 148 (Îla) Cu ~ Coerent. 149 (Îla) Fără ~ Separat. 150 (Îal) Izolat. 151 (Îal) Incoerent. 152 (Grm; înv) Conjuncție. 153 (Mil) Totalitate a mijloacelor și procedeelor folosite pentru a asigura transmitereaordinelor, dispozițiilor, rapoartelor și semnalelor, având scopul de a asigura conducerea trupelor în luptă. 154 (Îs) Agent de ~ Agent care menține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. 155 (Îs) Ofițer de ~ Ofițer din compunerea statului major trimis la un alt stat major superior, vecin sau subordonat, cu misiunea de a informa verbal asupra unei situații și de a transmite o comunicare verbală sau scrisă din partea comandamentului. 156 (Îs) Om de ~ Persoană care asigură un contact permanent între două instituții, două întreprinderi, două grupuri de persoane etc. 157 (Îas) Persoană prin intermediul căreia membrii unui partid sau grupări aflate în ilegalitate țin contactul cu organele superioare. 158 (Spc; îe) A da ~ A stabili un contact telefonic între două persoane. 159 (Ccr) Racord. 160 (Înv) Acord. 161 (Înv) Convenție. 162 (Înv) Pact. 163 (Înv) Promisiune. 164 (Înv) Obligație. 165 (Înv) Angajament. 166 Legământ (1). 167 (Îlv) A face ~ A se angaja. 168 (Îal) A se obliga. 169 (Îal) A paria. 170 (Înv) Condiție. 171 (Îvr) Pariu. 172 (Construit cu verbul „a face”) Convenție de colaborare. 173 (Construit cu verbul „a face”) Coaliție. 174 (Pgn; șîs ~ de pace, rar, ~ păcii) Tratat. 175 (Pan) Căsătorie. 176 Obligație impusă cuiva Si: interdicție, opreliște. 177 (Pex) Cumpătare. 178 (Pex) Abstinență. 179 (Rar) Mod de organizare socială. 180 (Înv; șîs ~ lui Mihai Viteazul) Decret. 181 (Înv; îas) Întocmire. 182 (Înv) Decizie. 183 (Înv) Hotărâre a soartei. 184 (Îvp) Farmec. 185 (Îvp) Impotență sau boală declanșată în urma unei vrăji. 186 (Îlpp) În ~ cu... Referitor la... 187 (Îal) Privitor la... 188 (Îlpp) Fără ~ cu... Care nu se referă la... 189-190 (Îe) A (nu) avea ~ cu... A (nu) se referi la ... 191-192 (Îae) A (nu) privi pe... corectat(ă)

A LEGA1 leg 1. tranz. 1) (capetele unei sfori, funii etc.) A uni printr-un nod, formând un întreg; a înnoda. 2) (saci, pungi etc.) A înfășura cu o sfoară, strângând marginile; a închide la gură (cu ajutorul unei sfori). ◊ ~ băierile (de) la pungă a reduce cheltuielile, făcând economii. ~ paraua cu zece noduri a face economii exagerate. 3) (capetele unei boccele) A înnoda cruciș. 4) (obiecte) A uni împreună (cu ajutorul unei sfori), formând un mănunchi. ~ snopi. 5) (obiecte) A fixa (de ceva) cu ajutorul unei funii, al unui șiret etc. 6) (piese ce alcătuiesc un obiect) A strânge laolaltă (cu ceva), constituind un tot. 7) (foile tipărite) A uni cosând împreună, prevăzând cu o copertă; a broșa. 8) (lucruri) A uni printr-un raport logic sau funcțional. 9) (puncte îndepărtate în spațiu sau în timp) A pune în raport unul cu altul. 10) (sunete ale vorbirii, cuvinte) A articula, unind între ele și formând lanțul vorbirii. 11) (relații) A face să se nască. ~ dragoste. 12) (persoane) A pune în lanțuri; a fereca; a înlănțui. ◊ ~ burduf (sau butuc, cobză) a lega foarte strâns, imobilizând. ~ de mâini și de picioare a) a imobiliza; b) a împiedica să acționeze. ~ limba (sau gura) cuiva a reduce la tăcere (pe cineva). 13) (animale) A prinde de ceva (cu o funie sau cu un lanț), împiedicând să fugă. 14) (părți ale corpului rănite) A înfășura strâns (cu un bandaj); a pansa; a bandaja. ◊ ~ la ochi a înșela. 15) (în superstiții) A opri prin vrăji, farmece. 2. intranz. (despre plante) A fi în faza când începe să dea rodul. /<lat. ligare

AMERICÁN, -Ă (< America), adj., s. m. și f. 1. S. m. și f. (la m. pl.) Națiune constituită pe terit. S.U.A. din populații eterogene, de religie creștină (majoritatea populației). Există c. 260 de confesiuni religioase. ♦ Persoană aparținînd populației S.U.A. 2. Adj. Care aparține Americilor sau populației acestora, privitor la Americi sau la populațiile lor; (mai ales) care aparține S.U.A. sau populației lor, privitor la S.U.A. sau la populația lor. ♦ Arta a. = arta care s-a dezvoltat pe teritoriul S.U.A. și al Canadei și care a apărut o dată cu primii colonizatori. În arhitectură, în sec. 17 și 18 este caracteristic „stilul colonial” (construcții în lemn). Către sfîrșitul sec. 18 se impune în arhitectura oficială neoclasicismul („Capitoliul” din Washington), căruia i se adaugă în prima jumătate a sec. 19 neogoticul. Din a doua jumătate a sec. 19 se afirmă în construcțiile publice și de locuit arhitectura funcțională (cea mai semnificativă creație fiind „zgîrie-norii”). Folosirea scheletului de oțel, a betonului armat și a sticlei a dat posibilitatea unor soluții noi, formele evoluînd către simplitate și eleganță (Școala din Chicago-Louis Sullivan). Artele plastice s-au dezvoltat sub influența europeană, mai ales olandeză și engleză. În sec. 17-18, John Smibert crează un realism figurativ care durează aproape un secol, avînd ca reprezentanți principali pe: John Singleton Copley, Robert Feke, Benjamin West. Sec. 19 este dominat de influența neoclasică și și romantică, constînd în apariția peisajului „cu adevărat american” și în descoperirea „bunului sălbatic”. Se remarcă George Catlin, George Caleb Bingham și, după războiul de Secesiune, Thomas Eakins și Winslow Homer. Impresionismul, reprezentat mai ales de Mary Cassat nu are o importanță deosebită în evoluția a. a.. Sec. 20 începe cu o criză de identitate a artei, a cărei depășire o încearcă Școala celor opt („Școala lăzii de gunoi”) condusă de Robert Henri. Momentul intrării a. a. în contextul artei moderne îl constituie apariția Galeriei Stieglitz (Armony show). Sub influența marilor artiști postimpresioniști din Europa lucrează – încercînd în același timp o situare prin subiect în lumea americană – Arhur B. Dove, John Marin, Georgia O’Keefe. Perioada interbelică este dominată de așa-numitul „Imn al dinamului”, acceptare și deificare a industrialului ce va determina apariția stilului „Hard edge” și a trei artiști majori: Stuart Devis, folosind în lucrări sale colajul, schematismul decorativ și variațiunile abstracte, Alexander Calder cu „Stabilele” și „Mobilele” sale realizate în metal și David Smith cu sculpturile ideografice. În timpul și după al doilea război mondial, sub influența Bauhausului, F.L. Wright caută să creeze în spirit modern o arhitectură organică. I se adaugă o suită de pionieri ai arhitecturii moderne veniți din Europa: W. Gropius, Mies van der Rohe, E. Saarinen, R. Neutra. În artele plastice, Galeria „Arta secolului” a lui Peggy Guggenheim duce la apariția expresionismului abstract (Arshile Gorky), a picturii gestuale (Jackson Pollack) și a unui expresionism de nuanță brutal-tragică (Willem de Kooning). Prin arta abstractă a lui Rothko și Barnett Newman se ajunge la Noua Școală din New York, în cadrul căreia se dezvoltă curentele Op art (Noland), sculptura minimalistă, Pop Art (Rauschenberg, George Segal) și hiperrealismul anilor ’70 (Charles Close, Noël Mahaffey, Tony Smith).

ZAHĂR s. n. 1. Substanță albă, cristalizată, ușor solubilă în apă, cu gust dulce și plăcut, obținută mai ales din sfeclă de zahăr și din trestie de zahăr, și constituind unul din produsele alimentare de bază; zaharoză. Se pune într-un vas de aramă cam 500 gr de zahăr. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 216. (În forma zahar) Furăm întîmpinați în pragul porții de o fată frumoasă, frumoasă de pare că era făcută de zahar. ISPIRESCU, L. 300. Cei cu pricina de ieri o adus zece căpățîni de zahar. ALECSANDRI, T. 194. ◊ Zahăr de gheață = zahăr candel, v. candel. Zahăr ars = zahăr topit (și descompus parțial prin încălzire), folosit în cofetărie și la colorarea băuturilor. Zahăr de struguri = glucoză. Zahăr de cartofi = glucoza obținută prin hidroliza amidonului. Zahăr de lapte = lactoză. Zahăr de malț = maltoză. ◊ Loc. adj. (Despre persoane) De zahăr = foarte simpatic, foarte serviabil. Să vie pe la ei, să-i cunoască familia și să se împrietenească cu Aristide, care e un băiat de zahăr. REBREANU, R. I 104. Ce băiat de zahăr ai fi să vii în persoană a-mi aduce răspunsul. CARAGIALE, O. VII 199. 2. Nume dat excesului de glucoză din sînge; boală cauzată de acest exces (v. diabet). – Variante: (regional) zahar, zăhar (ȘEZ. X 120) s. n.

NAȚIONAL, adj., s. m. 1. adj. Care aparține sau e propriu unei națiuni (1), unui stat, care se referă la o națiune, la un stat sau le reprezintă; care este instituit sau întreținut de stat; (despre instituții de cultură) în care se vorbește limba națiunii respective; (învechit) naționalicesc, naționalnic, (învechit, rar) naționalist (I 1), (neobișnuit) naționalistic. cf. iorgovici, o. 54/17. Limba națională. budai-deleanu, lex. Începui a cumpăni pre toți iubitorii de cultura națională. petrovici, p. II/11. Iubitori de știință și de cultura națională. teodorovici, i. vi/17. Împodobiți cu hainele naționale. golescu, I. 21. Să tălmăcească cărți trebuincioase în limba națională. id. ib. 40, cf. 39, 65, 89. Să se poată alcătui o bibliotecă națională (a. 1828). uricariul, vii, 181. După întemeierea școalelor în limba națională... ideea teatrului național abia s-a ivit. heliade, o. ii, 58. În cîntecele rumânești naționale vedem, cum și în proverbi și povețe, deosebite versuri. id. ib. 124, cf. 43. Cît este de rîvnit pentru tot rumânul a vedea odată prin îndemnul celor mai mari și un teatru național, unde nu puțin se desăvîrșește, pre lîngă năravuri și limba. cr (1831), 162/14. O ceată de gvardie națională și de trupe de linie s-au așăzat înăuntrul palatului. ar (1831), 31/40. Puteri naționale se vor întrebui asemene spre a îmbloca Lisabona. ib. (1832), 81/38. Școala națională de la sfîntul Sava. marcovici, c. 5/13. Pedestrimea milițiii naționale au dat din armele de foc o întreită detunare. ar (1834). Elevii Conservatorului filarmonic au dat, marți în 23 fevruari, a lor întăi cercare teatrală în limba națională. ib. (1837), 811/28. Această foaie este menită a aduna și a împărtăși doritorilor literaturei naționale producturile genii (duhului) rostite în proză seau în versuri. ib. 972/2. O dovadă a recunoștinței naționale. ib. (1838), 32/28. De nevoie a fost a întrebuința gvardia națională. ib. 201/19. Rivalitatea națiunală și politică între acești doi puternici vecini... paraliza aplicațiunea puterei comune. asachi, s. l. ii, 82. Sosirea străluciților monarhi s-au urat cu cîntece naționale. ar (1839), 22/6. Măsuri pentru apărarea națională. ib. 121/15. Moisi Fulea cel peste tot Marele Prințipat al Ardealului al shoalelor naționale crăiesc director. sp i, 48/17. Avem dar o datorie sfîntă, fiească și națională. russo, s. 14. Sărbare națională. id. ib. 21. Întâiul poet național al României. negruzzi, s. i, 339. Zice că nu se cuvine fetelor de boier să poarte haine naționale. alecsandri, t. 662. La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași..., Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași... spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. creangă, a. 161. Apoi nu-i zice lui degeaba „Vocea patriotului naționale”. caragiale, o. vi, 14, cf. 52. Vom continua stăruința noastră și în anul viitor, dezvoltînd gustul de lectură și conlucrînd astfel la răspîndirea culturei naționale. f (1900), 614. O festivitate... în amintirea uneia din cele mai mărețe figuri ale istoriei noastre naționalculturale. ib. (1906), 9. Cîntări naționale. ib. 10. În Moldova a lipsit o clasă mijlocie națională, cu instincte revoluționare. ibrăileanu, sp. cn. 27. Cele două probleme principale ce se puneau în acea vreme: limba literară și literatura națională. id. ib. 48. Aici văd cele dintâi costume naționale olandeze. sadoveanu, o. ix, 294. Amatorii de teatru național nu ascultau cu plăcere o limbă artificială. id. e. 69. românia are nevoie de 30000 – 35000 tone bumbac anual, din care solul național produce numai 40005000 tone. ionescu-muscel, țes. 23. Romantismul se va interesa mai mult de aspectul național al manifestărilor fiecărui popor. oprescu, i. a.iii, 14. Pentru cugetarea lui, acest om cu privirea cruntă a fost izgonit din țară și a avut să guste înstrăinarea silită, cea mai grea pentru un luptător național. arghezi, t. c. 38. Va fi numit director al Teatrului național. id. ib. 68. Cîteva din episoadele narative sau din tablourile istorice ale lui Bălcescu sînt adevărate basoreliefuri literare, inspirate de caldul său sentiment național. vianu, m. 256, cf. 17. Aspirația societății românești la începutul secolului al XlX-lea către libertate și forme naționale de viață cerea transformarea limbii literare. id. s. 184, cf. 6. În cele mai multe locuri, veșmîntul național al popoarelor a rămas același. stancu, u.r.s.s. 116. Legile interne proprii unei singure limbi constituie specificul național al limbii. graur, s. l. 96, cf. 118. Limba națională nu mai este ceea ce era limba comună a poporului; ea devine mai unitară, mai închegată, mai organizată, în general mai bogată în mijloacele de exprimare. id. i. l. 227. Confecții... cusute cu motive naționale. scînteia, 1960, nr. 4859. Repartiția venitului național, proporția dintre fondul de acumulare și fondul de consum corespund pe deplin intereselor oamenilor muncii, lupta de clasă. 1961, nr. 5, 11. Comportarea echipelor noastre naționale de volei. sp. pop. 1961, nr. 3 926, 3/1. Ritmurile de creștere au o importanță decisivă pentru industrializarea țării și prin aceasta pentru progresul întregii economii naționale. contemp. 1962, nr. 795, 1/3. ◊ Șosea națională = șosea care leagă între ele centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere se află în seama administrației centrale. Linia feratăO vecină... Nu seamănă cu ea O biată bătrînă șosea BanalăDar națională. minulescu, v. 220. 2. s. m. (Jur.; rar) Cetățean al unui stat. Naționalul nu se poate extrăda și o persoană nu poate să-și piardă naționalitatea numai pentru faptul că domiciliind în străinătate, nu s-a înscris în registrele consulatului respectiv. cod. pen, r.p.r. 38. ♦ (Învechit, rar) Compatriot. cf. lm. ♦ (Rar; la pl.) Totalitatea celor care compun o națiune (1). Cf. șăineanu, d. u. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: naționali, -e. – Și: (învechit, rar) naționale adj. invar., națiunal, (pontbriant, d.) adj. – Din lat. nationalis, fr. național.

va s.f. 1 (adesea în legătură cu vb. ca „a da”, „a lua”, „a plăti”) Taxă care se plătește pentru ca o marfa sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta. ◊ Loc.vb. A pune vamă = a) a fixa taxa care trebuie plătită pentru ca o marfa sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta; b) fig. a fura la drumul mare. Tunsu și Groza își făceau de cap, punînd vamă pe tot ceea ce se încumeta să treacă pe drumurile lui (CA. PETR.). ◊ Expr. A siguripsi vama v. siguripsi. ◊ Fig. N-am uitat tutunul și hîrtia de țigară- vamă pentru trecerea mea în altă zodie a vieții (SADOV.). ♦ (în trecut, în Țările Rom.; și vamă domnească) Taxă, în bani sau în produse, care se percepea pentru intrarea într-o țară, într-un oraș (în scopul vînzării unor produse), pentru folosirea unui pod, a unui drum, pentru transportul mărfurilor etc. (și care constituia imul dintre veniturile domnitorului). Să plătească vama mălaiului și la poduri (DOC.). ♦ Gener. (în trecut, și vama pămîntului) Taxă, impozit (pe mărfuri sau pe produse). ♦ (pop.) Cantitate procentuală dintr-un produs sau sumă de bani care se drept plată pentru măcinat, treierat etc. Zeciuiala morii este vama (PAM.). ♦ (înv., reg.) Cîștig, profit. ♦ (reg.) Plată (simbolică) pretinsă mirelui ca să-și poată duce mireasa acasă la el. 2 Instituție (de stat) care exercită controlul asupra intrării și ieșirii din țară a mărfurilor, a mijloacelor de transport, a unor produse etc. în vederea stabilirii taxelor legale și a încasării lor. ◊ Loc.adj. De vamă = care aparține acestei instituții, care se aplică de către această instituție, care este utilizat la această instituție. ♦ Loc, punct, clădire (la granița unei țări) unde funcționează această instituție. ◊ Expr. A trece (ceva) prin vama cucului = a trece o marfa, un produs prin contrabandă. A trece (sau a se strecura) prin vămile (sau vama) cucului = (despre persoane) a trece clandestin peste graniță. A căta vama cucului = a căuta un lucru care nu există. ♦ Personalul acestei instituții. Vama a intrat în grevă. 3 (înv.) împuternicire, drept de a-și însuși veniturile realizate prin perceperea vămii, care se acorda unei persoane, prin concesiune. Vămile Moldovei se dădeau în arendă pe timp de un an (STOIC.). ♦ Funcția și activitatea de vameș. A ținut vama patru ani. ♦ Perioadă de timp în care se exercita această funcție. Vama Moldovei începea din luna august. 4 (relig. sau în credințele pop.; mai ales la pl.; de obicei determ. prin „văzduhului”) (Fiecare dintre) cele șapte, nouă, douăsprezece, douăzeci și patru, patruzeci și patru sau nouăzeci și nouă de popasuri (în văzduh) prin care trebuie să treacă sufletul mortului, plătind la fiecare dintre ele o taxă de răscumpărare a păcatelor, pentru a ajunge în cer. Aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloșia (E. BAR.). ♦ Bani pe care trebuie să-i plătească sufletul mortului, la trecerea prin fiecare popas, ca să poată călători pe lumea cealaltă; (la creștini) milostenie (bani sau pomană) ce se împarte pentru sunetul mortului la opririle pe drumul spre mormînt. Banu-i vamă peste rîu. Merinde ai, colac de grîu Pe-un drum de veci (COȘB.). • pl. vămi, (înv.) vămuri. /<magh. vám.

SENZAȚIE, senzații, s. f. 1. Fapt de conștiință produs de acțiunea unui excitant asupra organelor de simț. Senzația nu este într-adevăr decît legătura directă dintre conștiință și lumea exterioară, transformarea energiei excitației exterioare în fapte de conștiință. LENIN, O. XIV 40. Numai cu ajutorul senzațiilor omul poate sa cunoască lumea exterioară. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 109. Unele insecte au senzații chiar după ce sînt decapitate. BART, S. M. 78. ◊ (Cu o determinare arătînd natura sau calitatea) Senzație vizuală. Senzație auditivă.Se simți fulgerat de o senzație tare, zguduitoare. VORNIC, P. 77. Bozan simți o plesnitură în cap și durerea părea alta decît aceea pe care a simțit-o în clipa prăbușirii cu podul rulant. L-a inundat ceva cald, într-o senzație de moleșeală plăcută. SAHIA, N. 37. Senzația căderii în vid e așa de vie, încît simți cum se taie respirația. BART, S. M. 41. Auzi vîjîind pe sub vagon o apă repede și puternică ce parcă numai cu acest vuiet al ei îți o senzație de răcoare. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Expr. A avea senzația că... = a simți, a i se părea, a avea impresia că... Avea senzația că vîrful urechilor a devenit sfărmicios ca porțelanul. C. PETRESCU, C. V. 137. Îndată ce puse capul pe pernă avu senzația că trupul i-a amorțit. REBREANU, P. S. 163. ♦ Simțire. Aprins la față și descumpănit, am luat buchetul de trandafiri și am ieșit din clasă. Stranii senzații încercau sufletul meu. Simțeam în mine ceva plăcut și cald. GALACTION, O. I 59. ♦ Percepție. Imaginea lui Eminescu e măreață, e sublimă. Ea ne senzația imensității spațiului, aproape noțiunea nemărginirii. GHEREA, ST. CR. III 370. 2. (De obicei la pl.) Ceea ce are un caracter senzațional, impresionează în mod violent simțurile, imaginația, constituie un prilej de emoții violente. Nu senzații trebuie să căutăm, ci o conlucrare de la postul hărăzit fiecăruia în vederea operei obștești. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 483, 1/2. Avidă de senzații, ahtiată de o lume ușuratică, femeia asta cuminte, înțeleaptă ajungea frivolă, mincinoasă și violentă. BART, E. 226. ◊ Loc. adj. De senzație = senzațional. Se cetesc traduceri... literatură inferioară de senzație. SADOVEANU, E. 23. Se adîncise în citirea unui roman de senzație. BART, E. 252. S-a petrecut... un incident de mare senzație. CARAGIALE, O. III 201. ◊ Expr. A face senzație = a produce o impresie foarte puternică, a trezi un interes deosebit, a face vîlvă. Căruciorul cu înghețată făcea senzație. BOGZA, A. Î. 594. O coțofană Fără ocupație A adus o veste-n goană Și-a făcut senzație. TOPÎRCEANU, B. 46. Intrarea noastră în sat făcu o mare senzație. BOLINTINEANU, O. 268. ♦ Lucru, persoană, eveniment care produce impresie. Senzația serii a fost Nadina în «dansul apașilor», ultima noutate pariziană. REBREANU, R. I 265.

CONTRÁCT (< germ., lat.) s. n. 1. (Dr.) Acord de voință între două sau mai multe persoane fizice sau juridice în scopul de a da naștere unor drepturi și obligații ori de a le transmite sau stinge; convenție. ◊ C. de muncă = c. încheiat de o persoană fizică cu o lată persoană fizică sau juridică prin care cea dintîi se obligă să presteze celei din urmă o anumită muncă muncă în schimbul unui salariu. ◊ C. economic = c. încheiat între două întreprinderi avînd ca obiect furnizarea de produse, executarea de lucrări sau prestarea de servicii. ◊ C. de autor = c. prin care un autor se obligă față de o instituție specializată în valorificarea dreptului de autor să cedeze, contra cost, drepturile de proprietate intelectuală în anumite condiții și pentru o perioadă limitată în timp. ◊ C. de căsătorie = act juridic al căsătoriei prin care se stabilesc, pe cale de tranzacție, raporturile patrimoniale dintre soți. 2. (FILOZ.) C. social = teorie care explică originea și natura statului pe baza unei convenții încheiate expres sau tacit între indivizii înșiși (Hobbes), între indivizi și și suveran (Locke), între fiecare individ și comunitate (Rousseau) și care constituie fundamentul ordinii civile.

CRUCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăti de lemn, de piatră etc., așezate perpendicular și simetric una peste alta și constituind simbolul credinței creștine. ♦ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sîn = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur (cu noi) în casă ! invocație făcută de oamenii superstițioși, cînd se pomenește numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (1), avînd diferite semnificații: într-o listă de nume personale arată că numele însemnat astfel reprezintă o persoană decedată, în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină etc. ♦ Cruce roșie = cruce de culoare roșie, desenată, brodată sau aplicată pe un fond alb, indicînd, în război, neutralitatea spitalelor, a ambulanțelor etc.; organizație internațională pentru ajutorarea răniților și a bolnavilor (în timp de război) și pentru popularizarea cunoștințelor de prim ajutor medical. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă într-un gest făcut cu degetele la frunte, pe piept și la umeri. ♦ Frate de cruce = prieten bun, nedespărțit. 4. Religia, confesiune creștină; creștinism. 5. (Intră în componenta numelor unor insigne, medalii, decorații) Calică-i era haina, dar strălucea pe ea Și crucea Sfîntul Gheorghe, și-a Romîniei stea (ALECSANDRI). 6. Nume care se la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte dispuse în formă de cruce (1). ♦ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițînd transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezișul în proțap. Crucea amiezii = punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază. ♦ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ♦ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = e la amiază, e ora 12 din zi. În crucea nopții = la miezul nopții. ♦ (Adverbial) Cruciș. ♦ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. ♦ Instrument de tortură în anticitate, pe care osînditul îl purta adesea în spinare pînă la locul execuției și pe care era apoi pironit cu cuie. ♦ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. 7. (Pop.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate cruciș. 8. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspîntie. ♦ Expr. (Despre vehicule cu orar fix) A face cruce = a se întîlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întîlni pe cineva din întîmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a se ivi piedici înaintea cuiva. 9. (Înv.) Echipă compusă din doi pînă la patru soldați, care erau obligați să plătească căpeteniilor, în mod solidar, o anumită cotă de impozite. 10. (În expr.) Cruce de voinic = bărbat în toată puterea; voinic. II. Compuse: crucea-pămîntului = plantă erbacee cu flori albe sau roz (Heracleum sphondylium); brîna-ursului; crucea-voinicului = plantă erbacee cu flori mari, albastre (Anemone angulosa). – Lat. crux, -cis.

CRUCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc. așezate perpendicular și simetric una peste alta și constituind simbolul credinței creștine. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, definitiv lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sân = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur, spun oamenii superstițioși când aud numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (I 1), având diferite semnificații: într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; înaintea unui cuvânt atestă vechimea mare a cuvântului respectiv; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării etc. ◊ Cruce roșie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanțelor, centrelor de asistență medicală, de prim ajutor etc. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă dintr-un gest (semnul crucii) făcut cu degetele la frunte, la piept și, succesiv, la cei doi umeri. ◊ Expr. A-și face cruce = a) a executa simbolul crucii (I 1); b) a se minuna, a se mira tare. 4. Religia, confesiunea creștină; creștinism. 5. Termen care intră în componența numelui unor decorații, insigne etc. în formă de cruce (I 1). Crucea „Sfântul Gheorghe”. 6. Nume dat la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte, dispuse în formă de cruce (I 1). ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițând transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. 7. Piesă de oțel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire, din care se despart două orificii laterale perpendiculare. ♦ Fiting cu patru intrări. ♦ Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezisul peste proțap. Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopții = miezul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ◊ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = (e) la amiază, (ne aflăm) la ora 12 din zi. ♦ (Adverbial) Cruciș. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. 8. Instrument de tortură în antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare până la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. ♦ (La catolici) Drumul crucii = ciclu de 14 picturi sau sculpturi reprezentând chinurile lui Cristos de la judecata lui Pilat până la răstignire; calvar, drumul Golgotei. 9. (Pop.; art.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce (I 1). 10. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspântie. ◊ Expr. A face cruce = (despre vehicule cu orar fix) a se întâlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întâlni pe cineva din întâmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a avea de ales între mai multe soluții; a se ivi piedici înaintea cuiva. ♦ (Înv.) Echipă compusă din doi până la patru soldați, care erau obligați să plătească, în mod solidar, căpeteniilor o anumită cotă de impozite. 11. (În sintagma) Cruce de voinic (sau de om) = bărbat în toată puterea; bărbat bine făcut; voinic. II. (Bot.) Compuse: crucea-pământului = plantă erbacee meliferă din familia umbeliferelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori albe sau roz; brânca-ursului (Heracleum sphondylium); crucea-voinicului = plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Hepatica transilvanica).Lat. crux, -cis.

RWANDA [ruánda], Republica Ruandeză (Republika y’u Rwanda; Républica Rwandaise; Republic of Rwanda), stat în Africa de Est ecuatorială; 26.338 km2; 8,4 mil. loc. (2005). Limbi oficiale: rwandeza (kinyaRwanda), franceza și engleza. Religia: creștină (romano-catolică 51%, protestanți 28,8%, alți creștini 2,1%) 81,9%, islamică 7,9%, credințe tradiționale 9%, alte credințe 1,2%. Capitala: Kigali. Orașe pr.: Gitarama, Ruhengeri, Butare, Gisenyi. Este împărțită în 12 prov. Situată în inima Africii, fără ieșire la mare, R. are un relief înalt dat de un podiș (1500 m – 2000 m) înclinat spre E și dominat de munți vulcanici (alt. max. 4.507 m în Mt. Karisimbi, în masivul Virunga). În V țării la granița cu R.D. Congo se află depr. lacului Kivu ce se înscrie pe linia Marelui Graben est-african. În R. (la S de Ecuator) își are originea Kagera, unul dintre izvoarele Nilului. Situată în apropierea Ecuatorului țara are – datorită alt. ridicate – un climat subtropical, cu temperaturi medii anuale de 18°C și precipitații între 1.000 și 1.500 mm/an; vf. Karisimbi este adesea acoperit de zăpadă. Vegetația dominantă este savana, pădurile acoperind mai puțin de 10% din supr. țării. Fauna include lei, leoparzi, rinoceri, zebre, felurite antilope ș.a., animale ocrotite în cele două parcuri naționale – Kagera (fondat în 1934, 250.000 ha) și Volcans (cu 7 vulcani și în care sunt protejate gorilele de munte). Resurse de subsol – gaze naturale, casiterit, wolfram, niobiu, tantalit, aur. Țara are cea mai mare densitate a populației de pe continentul african (312 loc./km2), R. se numără între statele cele mai sărace ale lumii, având ca principală ramură economică agricultura predominant de subzistență. Se cultivă (2004), manioc (912 mii t), cartofi (1,1 mil. t), batate (908,3 mii t, locul 2 pe glob, la prod./loc.), taro, sorg, porumb, orez, grâu, fasole, mazăre, trestie de zahăr, soia, ceai, cafea, arahide, banane (plantain, 2,41 mil. t – locul 3 pe glob), piretrum (1.000 t, locul 3 pe glob). Producția agricolă nu reușește să asigure consumul intern, R. importând o bună parte din produsele alimentare necesare. Creșterea animalelor – bovine, ovine, caprine, porcine – este apanajul pop. tutsi, în timp ce cultura plantelor este specifică pop. hutu. Produse industriale: energie electrică (167 mil. kWh, 2002), staniu (metal 200 t, 2002), produse chimice, ciment, cherestea, mobilă, încălțăminte, zahăr, lapte, unt. bere ș.a. În prod. de energie electrică atrage atenția ponderea deținută de hidrocentrale (97,7%) – una din cele mai ridicate la nivel mondial. Sunt prelucrate primar și principalele resurse de subsol (minereurile de staniu și wolfram). Metalele rare (niobiu, tantal) au devenit în ultimii ani principalul articol de export. Infrastructura căilor de comunicații este marcată de absența căilor ferate și calitatea redusă a celor rutiere (doar 8,3% din cei 12000 km sunt asfaltați). Principalul aeroport (al capitalei) poate primi orice tip de aeronavă. Poziția geografică (cel mai apropiat port se află la 2000 km) creează dificultăți suplimentare redresării economice după perioada tragediei interne de la mijlocul anilor ’90 ai sec. 20. Balanța comercială este deficitară, importurile acoperind doar 40% din valoarea exporturilor (2005). Turismul este în fază incipientă în pofida unui potențial remarcabil oferit de cadrul natural, dar dezvoltarea sa este periclitată, în mare măsură, de instabilitatea internă. Principalele zone și obiective: parcurile naționale, cascada Ndaba (cu o cădere de 100 m), în apropierea orașului Kibuye, pădurea Nyungwe (arie protejată); capitală țării Kigali, orașul Butare (principalul centru cultural al R.) micile orașe stațiuni de pe malul L. Kivu ș.a. Moneda: 1 franc R. = 100 centimes. Export (2001): niobiu și tantal (45,2%), ceai (25,6%), cafea (20,1%), piei, casiterit ș.a. Pr. p. (2004): Indonezia (64,2%), China (3,6%), Germania (2,7%). Import (2001): bunuri de investiții (22,1%), produse agro-alimentare (19,4%), combustibili (18,7%), semifabricate (18,1%) ș.a. Parteneri (2004): Kenya (24,4%), Germania (7,4%), Belgia (6,6%), Uganda (6,3%), Franța (5,1%). – Istoric. Pe terit. R., populat de triburile autohtone de agricultori sedentari hutu (wahutu, bahutu) de origine bantu, pătrund, în sec. 15-16, triburile de păstori nomade tutsi (watutsi, batutsi) de neam hamit, care, deși sunt minoritari (10-15% din totalul populației țării), reușesc să se impună ca pătură politică hegemonică. Statul creat de ei cunoaște în vremea regelui Kigeri II Rwaabugiri (c. 1865-1895) o epocă de înflorire, dar în 1899 este ocupat de trupe germane și inclus în colonia Africa Germană de Est. În 1916, terit. R. este ocupat de trupe belgiene și și formează împreună cu Urundi (azi Burundi) între 1922 și 1962, Teritoriul Rwanda-Urundi, sub mandat al Societății Națiunilor (din 1946, sub tutelă a O.N.U.), încredințat spre administrare Belgiei. Atât Germania cât și Belgia, cele două puteri coloniale, au menținut neschimbate structurile social-politice din epoca precolonială, care au perpetuat rolul hegemonic al populației tutsi în societate. Sub presiunea mișcării de eliberare națională, condusă de liderii etniei hutu, Grégoire Kabyibanda și Joseph Habyarimana, are loc, printr-un referendum (2 oct. 1961), abolirea monarhiei și proclamarea R., rep. autonomă, iar la 1 iul. 1962, rep. independentă; președinte fiind ales. G. Kabyibanda. Viața politică a țării a fost marcată de confruntări sângeroase (1959, 1963, 1990, 1992, 1994) între etniile hutu (majoritară) și tutsi (minoritară), în care s-au implicat și țările vecine: Uganda, Tanzania, Burundi și R.D. Congo, soldate cu zeci și sute de victime. În urma unei lovituri de stat militare, puterea este preluată, la 5 iul. 1973, de către generalul Juvénal Habyarimana care încearcă o politică de detensionare a conflictelor interetnice, dar se lovește de intransigența cercurilor tutsi din exil. Acestea, regrupate în Frontul Patriotic Rwandez (FPR), încearcă, venind din Uganda, să preia, în oct. 1990, puterea în R. prin forța armelor, dar sunt înfrânte de unități belgiene, franceze și congoleze sosite în ajutorul guvernului rwandez hutu. Din 1993, sunt reluate operațiunile militare ale rebelilor tutsi pe terit. rwandez, apropiindu-se treptat de Capitală. Prăbușirea, la 6 apr. 1994, în momentul aterizării pe aeroportul din Kigali, a avionului care-l transporta pe președintele R., J. Habyarimana, și pe cel al statului vecin Burundi, devine semnalul declanșării unui adevărat genocid împotriva populației minoritare tutsi (în perioada apr.-iul. 1994, c. 1.000.000 de oameni, reprezentând 3/4 din populația tutsi a țării a fost masacrată de către conaționalii hutu). În urma ofensivei victorioase a rebelilor tutsi din Frontul Patriotic Rwandez, la 19 iul. 1994, este instalat la Kingali o nouă conducere a țării – președinte Pasteur Bizimunga (de etnie hutu) și prim-min. Faustin Twagiraramungu. La 6 apr. 1995 se deschide, la Kingali, primul proces în vederea judecării celor 30000 de persoane aflate în detenție sub acuzația de participare la masacrele din 1994. Pentru a elimina acest pericol, forțele rwandeze sprijină rebeliunea armată izbucnită în R.D. Congo împotriva dictatorului Laurent Désiré Kabila, aliatul milițiilor hutu refugiate pe teritoriu congolez, iar Tribunalul internațional, constituit de O.N.U. la Arusha (Tanzania), a trecut la judecarea oficialităților hutu acuzate de genocidul din 1994. Soldați hutu din taberele de refugiați din R.D. Congo și o nouă „Armată Populară de Eliberare a Rwandei”, a etniei hutu, inițiază noi incursiuni pe terit. R., declanșând alte masacre, în pofida politicii de reconciliere promovată de noile autorități de la Kingali. După demisia lui Pasteur Bizimungu, Paul Kagame (de etnie tutsi), este ales de către Parlament, în mart. 2000, președinte al statului. Prin referendumul din mai 2003 se validează cu 93% noua Constituție a țării, care prevede garantarea securității și democrației, în perspectiva evitării conflictelor sângeroase dintre etniile tutsi și hutu. Republică prezidențială.

slav, ~ă [At: GENILIE, G. 181/2 / Pl: ~i, ~e / E: fr slave] 1 smp Comunitate de triburi indo-europene care, în mileniul al 2-lea a. Ch., populau teritoriul dintre Nipru, Carpați, Oder și Marea Baltică și care, mai târziu, s-au răspândit pe un vast teritoriu, îndeosebi în răsăritul, sud-estul și centrul Europei, dând naștere mai multor populații, popoare și națiuni Si: (rar) slavon (1), (înv) slovean (1), sloven (10). 2 smp Popor care descinde din slavi (1) Si: (rar) slavon (2), (înv) slovean (2), sloven (11). 3-4 smf (Lsg) Persoană care provine din slavi (1-2) Si: (rar) slavon (3-4), (înv) slovean (3-4) Vz șcheau. 5 a Care aparține slavilor (1-2) Si: (rar) slavon (5), (înv) slavic (1), slavonesc (1), slavonicesc (1), slovean (5), sloven (12), slovenesc (1). 6 a Privitor la slavi (1-2) Si: (rar) slavon (6), (înv) slavic (2), slavonesc (2), slavonicesc (2), slovean (6), sloven (13), slovenesc (2). 7 a Care provine de la slavi (1-2) Si: (rar) slavon (7), (înv) slavic (3), slavonesc (3), slavonicesc (3), slovean (7), sloven (14), slovenesc (3). 8 a Care este specific slavilor (1-2) Si: (rar) slavon (8), (înv) slavic (4), slavonesc (4), slavonicesc (4), slovean (8), sloven (15), slovenesc (4). 9 sf Fiecare dintre limbile vorbite astăzi la popoarele slave (6) în centrul și răsăritul Europei. 10 a (Lpl; îs) Limbi ~ve Familie de limbi de origine indo-europeană, vorbite de slavi (2) în centrul și în răsăritul Europei. 11-12 sf, a (Îs) ~a comună, limba ~ă comună Limba vorbită de slavi (1) înainte de a se despărți în limbi și dialecte. 13-14 sf, a (Îs) Vechea ~ă, ~a veche, (imp) ~ă veche bisericească, limba (veche) ~ă Limba slavilor (2) din estul Peninsulei Balcanice, constituită ca limbă literară în a doua jumătate a secolului al IX-lea Si: (asr) limba slavică, paleoslavă, (nob) limbă veche slovenică. 15 sf (Prc; îs) ~ă veche bisericească Limba textelor religioase (traduceri slave din cărțile grecești de cult din sec. IX-XI). 16-17 a Care aparține slavei comune (11) sau vechii slave (13) Vz paleoslav. 18-19 a Privitor la slava comună (11) sau la vechea slavă (13) Vz paleoslav. 20-21 a Care provine din slava comună (11) sau din vechea slavă (13) Vz paleoslav. 22-23 a Care este specific slavei comun (11) sau vechii slave (13) Vz paleoslav. 24 a Care este scris în vechea slavă (13) Vz paleoslav. 25 a (Rar; îs) Alfabet ~ Alfabet chirilic. 26 a (Rar; îs) Literă ~ă Literă chirilică. 27 sn Cuvânt din vechea slavă (13).

substanță sf [At: CANTEMIR, în SCL 1954, 36 / V: (înv) ~ție (Pl: ~ii), ~bștanție (Pl: ~ii), (îvr) sups~, supștanție, supts~, sus~ / Pl: ~țe / E: lat substantia, fr substance, it sostanza] 1 Totalitatea elementelor care constituie esența lucrurilor și a fenomenelor Si: conținut1 (2), fond (1), structură (15), esență (1), miez. 2 (Prc) Ceea ce este fundamental, esențial Si: esență (3), miez, natură, (îvr) substare (2). 3 (Rar; îlav) (Rar) În ~ Într-un cuvânt. 4 Latura materială, exterioară a semnului lingvistic. 5 Complex sonor care constituie suportul unui sens (lexical sau gramatical) Si: semnificant. 6 Conținut1 (3). 7 (Prc) Miez al unei scrieri, al unui discurs etc. 8 Totalitate a elementelor care alcătuiesc un corp, o unitate Si: compoziție (1). 9 (Fig) Totalitate a trăsăturilor psihice ale unei persoane. 10 (Fig) Structură (sufletească) proprie. 11 (Îvr) Sumă de bani care constituie un fond. 12 (Flz) Realitate care există prin sine însăși și care constituie suportul comun al calităților succesive. 13 (Flz) Ceea ce este permanent, substrat care persistă de-a lungul tuturor transformărilor. 14 (Fiz) Denumire generică dată sistemelor alcătuite din atomi și molecule de agregare (solidă, lichidă sau gazoasă) Si: materie, (îvr) substare (9). 15 (Rar; îe) A prinde ~ A lua ființă. 16 (Rar; îae) A se consolida (2). 17 (În filozofia idealistă) Principiu spiritual care se află la baza tuturor fenomenelor. 18 (Îvr) Existență (1). 19 (De obicei urmat de determinări) Specie de substanță caracterizată prin omogenitate, prin compoziție și structură constantă Si: (îvr) substare (10). 20 (Îs) ~ de contrast Substanță chimică opacă la razele röntgen, utilizată în examenele radiologice. 21 Corp, element privit din punctul de vedere al compoziției lui Si: materie, (înv) trup. 22 Țesut sau produs organic format din celule, săruri, lichide etc. din care sunt alcătuite diferitele organe și părți ale corpului unei ființe sau ale unei plante Si: (îvr) substare (11). 23 (Îs) ~ (nervoasă) cenușie Parte a sistemului nervos central formată din corpul celulelor nervoase, situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care naștere fluxului nervos Si: materie cenușie. 24 (Pex) Minte. 25 (Îs) ~ (nervoasă) albă Parte a sistemului nervos central formată din fibrele celulelor nervoase.

CRUCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc. așezate perpendicular și simetric una peste alta și care constituie principalul simbol al religiei creștine, reprezentând jertfa de răscumpărare pentru oameni a lui Isus Hristos. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, definitiv lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sân = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur, spun oamenii superstițioși când aud numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (I 1), având diferite semnificații: într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; înaintea unui cuvânt atestă vechimea mare a cuvântului respectiv; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării etc. ◊ Cruce roșie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanțelor, centrelor de asistență medicală, de prim ajutor etc. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă dintr-un gest (semnul crucii) făcut cu degetele la frunte, la piept și, succesiv, la cei doi umeri. ◊ Expr. A-și face cruce = a) a executa simbolul crucii (I 1); b) a se minuna, a se mira tare. 4. Religia, confesiunea creștină; creștinism. 5. Termen care intră în componența numelui unor decorații, insigne etc. în formă de cruce (I 1). Crucea „Sfântul Gheorghe”. 6. Nume dat la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte, dispuse în formă de cruce (I 1). ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițând transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. ◊ Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap. 7. Piesă de oțel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire, din care se despart două orificii laterale perpendiculare. ♦ Fiting cu patru intrări. 8. (În sintagmele) Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află Soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopții = miezul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ◊ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau Soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = (e) la amiază, (ne aflăm) la ora 12 din zi. ♦ (Adverbial) Cruciș. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. 9. Instrument de tortură în Antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare până la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Drumul crucii = suită de 14 popasuri, marcate prin picturi sau sculpturi, reprezentând patimile lui Hristos de la judecata lui Pilat până la răstignire; calvar, drumul Golgotei. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. 10. (Pop.; art.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce (I 1). 11. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspântie. ◊ Expr. A face cruce = (despre vehicule cu orar fix) a se întâlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întâlni pe cineva din întâmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a avea de ales între mai multe soluții; a se ivi piedici înaintea cuiva. ♦ (Înv.) Echipă compusă din doi până la patru soldați, care erau obligați să plătească căpeteniilor, în mod solidar, o anumită cotă de impozite. 12. (În sintagma) Cruce de voinic (sau de om) = bărbat în toată puterea; bărbat bine făcut; voinic. II. (Bot.) Compuse: crucea-pământului = plantă erbacee meliferă din familia umbeliferelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori albe sau roz (Heracleum sphondylium); brânca-ursului; crucea-voinicului = plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Hepatica transilvanica).Lat. crux, -cis.

MUNCI vb. IV. 1. T r a n z. (Învechit și popular) A supune la munci (1); a tortura, a chinui, a căzni. Legați se-i aducu întru Ier[u]s[a]l[i]m, se-i munciească. COD. VOR. 38/25. Venit-ai încoace ainte de vreame a munci [pe] noi? TETRAEV. (1574), 212. Mearse sprinșii împăratul siriianilor de-i strică și munci ei și-i prădă. CORESI, EV. 155. Să-l dați acela satanei să-i muncească trupul. id. L. 296/2. Pară de foc îmbla într-ănșii, de-i arde și munciia (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 330/20. Fu biruit Roman și prins viu și-l aduseră să-l muncească. MOXA, 398/27. Și-și vărsă veninul amar pre toți creștinii. . . de-i munciia și-i răniia. id., ap. GCR I, 60/19. Au muncit călugării de i-au arsu și i-au tăiat (a. 1622). IORGA, D. B. I, 40. Cu alte munci mari și groaznice te voiu munci. VARLAAM, C. 454. Aceaste doo prepusuri nu agiung amăndoo să facă pre giudeț să muncească pre cineva. PRAV. 64. Cela ce va svătui pre altul să ucigă pre neștine, iară el nu-l va numai ucide, ce încă dentăi-l va munci. . . , să cade să să cearte cu o moarte cumplită. ib. 307, cf. 318, 326. Să aduc și pre aceia carii era acolea legați în Ierosalim să-i muncească. N. TEST. (1648), 164v/18. Prinse pre toți boierii cei mari. . . și-i munci cu multe munci (a. 1654). GCR I, 171/11. Scoasă pre Vichentie de-l munci cu frecături cumplite. DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 119r/25. După voroava ce-au avut Șerban Vodă cu Cantemir Vodă, prins-au pe Iordache postelnicul Rusăt de l-au închis și l-au muncit. NECULCE, L. 96. Muftiiul s-ascunsesă, și găsindu-l l-au muncit, de-au luat mulți bani de la dînsul, păn l-au omorît. id. ib. 167. Să muncească pre aceia carii nu cred în D[u]mnezău (a. 1700). GCR I, 339/28. L-au muncit cu hiară arsă pre piept pînă lîngă moarte (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 7/14. Nu cumva, apucîndu-te împăratul, singur să te muncească pentru că n-ai grăit dupre voia inimii lui. VARLAAM-IOASAF, 134v/6. Îl ajung cu mănii aprinse, îl izgonesc, îl muncesc și ca o batjocură a ticăloșiii îl aruncă de la un loc la altul. MOLNAR, RET. 38/25. Mii de furnici, de tricolici, De vîrcolici, Vai ! mă muncesc ! ALECSANDRI, T. I, 199. Puse de tăie. . . pe mulți boieri, muncindu-i mai întîi spre a le afla toate avuțiile. ODOBESCU, S. I, 425. Umbra lui. . . vine noaptea de muncește și chinuiește pe bieții tineri. ISPIRESCU, L. 102. Împăratul cel crud a închis-o și a început s-o muncească. PAMFILE, S. T. 153. Acum, de va fi la iad pentru păcatul ăsta, trebuie să aibă cisterne de gaz și kilometri de fitil sub cazanul în care îl vor fi muncind diavolii. I. BOTEZ, B. I, 165. Era vădit pentru toată lumea, și mai cu samă pentru preot, că în bietul om a intrat un drac și-l muncește. SADOVEANU, D. P. 120. (R e f l. p a s.) Din pricina unei năpăstuiri de furtișag ce au căzut asupra unor țigani ai noștri, care țigani, muncindu-se foarte cumplit. . . s-au spăriit și ceilalți țigani (a. 1786). URICARIUL, XIX, 27. ◊ E x p r. (Popular) A-l munci (pe cineva) dracul = a avea convulsii (epileptice). Pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Bărăție, o muncește dracul de vreo zece zile. CARAGIALE, O. II, 234. ◊ (Prin lărgirea sensului) Fiiarăle . . . ceale mai tari pre ceale slabe le muncesc și le belesc. ȚICHINDEAL, F. 191/15. Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gîndac, Sau paiangenul ce suge capul muștei de smarald ? EMINESCU, O. IV, 228. ◊ F i g. Sînt meșteri care dintr-o coasă rea fac [una] bună de frică: o apucă mînios, o trage la tocilă, o bate, o ascute, o trage la tocilă din nou, o muncește în fel și chip. PAMFILE, C. 142. ♦ (Învechit) A pedepsi, a condamna, a osîndi. Mai vîrtos să cade să muncească pre om la uciderea cea cu otravă decît la alte morți. PRAV. MOLD. 58v/2. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice (a. 1700). GCR I, 338/11. ♦ (Familiar, rar) A masa1. Se întoarse numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profire, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-și vie în fire. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 15. 2. T r a n z. (Despre senzații, sentimente, gînduri etc.) A provoca (cuiva) suferințe (fizice sau morale); a chinui, a consuma; a preocupa în mod intens. Dzi de dzi sufletul dereptului cu fărâdeleage lucrurele munciia. COD. VOR. 172/26. O, pizmă,. . . cîți muncești ! MOXA, 371/23. Pre cel lacom și gîndurile îl muncescu (a. 1714). GCR II, 14/10. În toate zilele era muncit de gîndul lui. VARLAAM-IOASAF, 12v/5. Tiran iaste aurul care cu mii de griji și frici munceaște inima omenească. MOLNAR, RET. 29/9. Frigul pe alții mai mult muncește. CONACHI, P. 285. Nu găsi vindecarea grijei ce-l muncea. FILIMON, O. I, 124, cf. 121, 134. O presimțire dureroasă îmi muncește sufletul de astă noapte. ALECSANDRI, T. II, 9, cf. 130. Setea începe a ne munci, fără ca să zărim cît de mic izvor împrejurul nostru. id. O. P. 346. Vino, scumpă, de privește Dorul tău cum mă muncește. EMINESCU, O. IV, 234. Mă muncește dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute. CREANGĂ, A. 240. Mă muncea conștiința. CARAGIALE, O. III, 215, cf. 198. O munceau ziua gindurile, iar noaptea visurile. SLAVICI, O. I, 290. Toată ziulica îl munciră gîndurile și nu se domirea de loc. ISPIRESCU, L. 258, cf. 261, 262. Foamea. . . muncea neîndurat pe bietul Nică. CONTEMPORANUL, II, 391. În poezia lui voia să arăte pe tînărul Sabathai muncit de îndoială. VLAHUȚĂ, N. 54. O amenințare . . . muncește acum pe Leiba mai mult decît frigurile. GHEREA, ST. CR. II, 135. Moș Gheorghe era muncit de teama rușinii bieților țărani de pe scenă. SP. POPESCU, M . G. 90. Ceea ce o muncea era pîngărirea sufletească a omului care o iubea. D. ZAMFIRESCU, A. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă Și-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, P. 70. Vor fi și ele, poate, muncite de durere. PETICĂ, O. 177. E muncit de gînduri. BASSARESCU, S. N. 13, cf. 189. Muncit de gînduri și de planuri. . . a plecat spre București. GALACTION, O. 141. O muncea un gînd, o hotărîre mereu amînată. C. PETRESCU, A. 434. Îl munceau gînduri de amărăciune. SADOVEANU, O. V, 202. Tăcură amîndoi; aceleași gînduri îi munceau. BART, S. M. 66. Mărturisesc că o clipă mă muncise un început de îndoială. CONTEMP. 1950, nr. 185, 3/3. Valeria era muncită de gînduri. V. ROM. februarie 1952, 2. ◊ A b s o l. [Păcatul] are și dulceață și scîrbă, că în puțină vreame se îndulceaști, iar întru veaci munceaște. CORESI, EV. 27. Așa e frumusețea. . . Din preajmă-i ea gonește Durerea ce muncește. ALEXANDRESCU, O. I, 96, cf. EMINESCU, N. 73. ◊ E x p r. (R e f l.) A se munci cu gîndul = a gîndi intens la ceva, a-și supune mintea la eforturi; a se frămînta. Tocmai cînd se muncește cu gîndul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în tramvai. REBREANU, NUV. 144. Și-și duse mîna la gură, scoborîndu-și ochii în jos, muncindu-se cu gîndul să afle ce-i de făcut. MIRONESCU, S. A. 33. 3. I n t r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A îndura chinuri (fizice sau morale); a pătimi, a suferi. Să muncescu în pustie și în măguri și în peșteri (cca 1550). GCR I, 1/18. Rău se chinuia și se muncia fiu-său. CORESI, EV. 79. H[risto]s derept noi se-au muncit. id. L. 411/4. Că dûn vecu se munciia ei și nu pute vede lumina (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 320/22, cf. 350/16. Face-voiu [o] cearere de la tine să mă și eu muncescu cu creștinii. COD. TOD. 206. Nice vor munci de foame, nic[e] de sete. ib. 218. Mulți se munciră pentru H[risto]s. MOXA, 363/14. Cine va asculta dînșii, acela nu va veni într-acel loc de muncă unde te muncești tu. VARLAAM, C. 286, cf. 172. Spîndzură în văzduh pre popa idolilor și mult ceas s-au muncit în văzduh și cădzu gios de să stîlci și rău muri. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 2r/18. Va arunca pre acei oameni nemilostivi în temnița iadului ca să se muncească acolo în veaci. CHEIA ÎN. 14r/12. Ne băgară aice în peșteră și așa ne vom munci pană la sfîrșănia veacului. VARLAAM-IOASAF, 82v/17. Un musulman ce a crezut curanul și pe Moamet. . . nu este cu putință a se munci în veci. . . , ci cred că. . . merge la rai în pace. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Leul. . . se munceaște cu sufletul în gușă și trage de moarte. ȚICHINDEAL, F. 8/7. Duhul tău. . . degeaba se luptă și se muncește. CONACHI, P. 276. Fără să-l prinză somnul, toată noaptea să muncea. PANN, E. I, 49/22. Toderică . . . a mîntuit sufletele coconașilor ce se munceau din pricina lui. NEGRUZZI, S, I, 89. Ion. . . se muncește rău în somn. CARAGIALE, O. VI, 289, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Au dat poroncă . . . să-i vie doftorii în clipă să facă ceva că să nu i se muncească copila. SBIERA, P. 301. 4. R e f l. și (învechit) i n t r a n z. A depune eforturi, a-și da osteneală; a se strădui, a se trudi. Se nu D[om]nul zidire casa, în deșertu munciră-se (t r u d i r ă – s e C) zidindu. PSALT. SCH. 429/4. Vecirií miei. . . muncia-se (n e v o i i a – s e a C2), cerînd sufletul mieu. PSALT. 72, cf. 122. Învățătoare, toată noaptea ne-am muncit (t r u d i t N. TEST. 1648, o s t e n i n d u – n e BIBLIA 1688), nemică n-am prins. CORESI, EV. 329. Muncește să găsească vreme să rădice sabie asupra împărățiii. IST. Ț. R. 39, cf. 21. Să muncea în tot chipul să le potolească. ib. 113. [Filozofii] în zadar se muncesc a arăta că noi sîntem numai pămînt. MARCOVICI, C. 12/16. Te vei munci să amăgești pe fratele tău și chiar pe creatorul tău. FILIMON, O. I, 311. Capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobîndi tronul., ODOBESCU, ap. DDRF. Așa se munci biata noră pînă după miezul nopții. CREANGĂ, P. 6. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă. COȘBUC, P. I, 246. Bătrînul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale. D. ZAMFIRESCU, T. S. 16. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. REBREANU, I. 103. Țigănușul se muncea amarnic . . . să-și bage picioarele în botforii de lac. C. PETRESCU, A. R. 42. Luat din scurt, Nică Crețu se fîstîci și se vedea cum se muncește să-și caute răspunsul. MIHALE, O. 46. El se muncise într-atîta, cît îi curgea numai sudorile de pe frunte. SBIERA, P. 199. A venit o pasere și a zis:Pînă nu mă va aduce pe mine și pe soția mea în biserica asta, nu poate s-o facă, oricît s-ar munci. ȘEZ. IV, 170. Mă muncii o vară toată Ca se fac streinul tată, Și streinul, Ca pelinul. POP., ap. GCR II, 308. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se lupta. Cu gadinele sălbateci m-am muncit. Ce folosu mie aceaia (a. 1569). GCR I, *13/27. ♦ R e f l (Regional) A se screme (Moișeni-Satu Mare). ALR I 121/345. 5. I n t r a n z. A desfășura o activitate (fizică sau intelectuală), a îndeplini o muncă (3); a lucra. Cela ce au muncit acolia . . ., să-și piiardză toată usteneala. PRAV. 25. Aceia ce un ceas muncește, în veci desfătare gătește (a. 1750). GCR II, 49/28. [Cei mari] n-alerg, nu ostenesc, Cei mici pentru ei muncesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 249/14. Tu dormi, în vreme cînd toți ciilalnți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10/26. Tot omul sănătos și cu minte poate să-și cîștige acele lucruri trebuincioase cît se poate mai bine, numai să muncească. GT (1839), 752/21. S-a statornicit în satul acela . . . muncind ca pentru dînsul. CREANGĂ, P. 139. Muncesc, muncesc și nu s-alege nemica de mine. id. ib. 200. Ia să ne gîndim și la oamenii care muncesc o săptămînă întreagă, de dimineață pînă seara tîrziu. CARAGIALE, O. II, 211. Omule, te văz harnic, muncești de te spetești și doi în tei te văd că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 196, cf. 62. Cît am trudit, cît am muncit Și. . . nimic n-am folosit. MACEDONSKI, O. I, 38. Muncește el, că de muncit nu-i rușine, ș-ascultă și-i supus. VLAHUȚĂ, O. A. 10. Taica pentru dînșii a muncit. REBREANU, R. I, 205, cf. 225. Cînd ai fost deprins să muncești cu mîna pe coada lopeții, e primejdios să te apuce boieria din senin. C. PETRESCU, A. 306. Muncești: ești tractoristă. D. BOTEZ, F. S. 12. Sînt o biată fată care muncesc ca să cîștig pînea. SADOVEANU, O. XIV, 323. Scarlat muncea ca un cîine. CĂLINESCU, E. O. II, 124. Muncind cu brațele nu s-adună o mie pogoane ! CAMIL PETRESCU, O. III, 114. În gospodăria colectivă, fiecare trebuie să muncească. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 669. A munci zi de zi în spiritul științei marxist-leniniste, constituie chezășia izbînzii în știință, literatură și artă. CONTEMP. 1953, nr. 339, 1/1. Omul care muncește are drept la toate bucuriile vieții. ib. 1954, nr. 388, 2/4. Munceau, cîntînd, electricienii. BENIUC, C. P. 40. Ultimele luni muncise pe brînci. V. ROM. aprilie 1957, 76. La sărac oi dărui, Să aibă cu ce munci ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 291. Unde toți de obște muncesc, cerșetori nu se găsesc. ZANNE, P. VIII, 373. Cu cît mai mult vei munci, atît mai mult vei dobîndi. id. ib. Mănîncă la mine și muncește la tine. id. ib. III, 629. ◊ L o c. a d j. Pe nemuncite = fără muncă, fără să muncească. Tineri osteniți pe nemuncite. VLAHUȚĂ, ap. DDRF. ◊ (Cu complement intern) Muncă ce-a muncit ? Grădin-a făcut, Flori și-a presădit. TEODORESCU, P. P. 91.* T r a n z. (Complementul indică obiectul sau felul muncii) Să li se pară dezonorant a munci pămîntul. REBREANU, R. I, 37. Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc ? ALECSANDRI, P. P. 285. Dar cît îi fi șî-i trăi, să fii vrenic să muncești pămîntu. ȘEZ. III, 100, cf. ALRM SN I h 7. ♦ T r a n z. (Complementul indică o persoană) A osteni, a istovi; a pune la muncă (3), a da de lucru. Iată aci alăturat articolul cu pricina. . . care m-a muncit mai tare decît o comedie în trei acte. CARAGIALE, O. VII, 233. Nouă meșteri mari, Calfe de zidari. . . Că vodă-i ținea Și vodă-i muncea. TEODORESCU, P. P. 469. El muncea lumea ca la robie: îi punea de zidea la cetăți, făcea la podvezi și la drumuri lungi. ȘEZ. V, 20. ♦ Tranz. (Învechit, rar) A potoli, a domoli, a îmblînzi. Limba nimenre nu o poate de la oameni munci (p o t o l i N. TEST. 1648, d o m o l i BIBLIA 1688). COD. VOR. 124/25. – Prez. ind.: muncesc. – Și: (prin Ban.) muci vb. IV. L. COSTIN, GR. BĂN. 141, NOVACOVICIU, C. B. I, 14, ALR II 3 083/36. – Din v. sl. мѪчити (сѧ). Cf. bg. м ъ ч а с (е).

soare3 sm [At: COD. VOR.2 44v/4 / Pl: sori / E: ml sol, -lis] 1 Corp ceresc principal incandescent și luminos al sistemului nostru planetar, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului și prin lumina și căldură căruia se întreține viața pe pământ. 2-3 (Îljv) (Pe sau de) sub ~ (Care există) în lume. 4-5 (Îal) (Care există) în univers. 6 (Îe) A se uita (la cineva) ca la ~ A se uita la cineva cu foarte mare dragoste. 7 (Pex; îae) A avea o dragoste foarte mare pentru cineva. 8 (De obicei în basme, poezii populare; îe) La ~ te puteai uita, dar (sau iar) la dânsa (sau la dânsul) ba, a fi rupt din ~ Se spune despre cineva, rar, despre ceva foarte frumos. 9 (Reg; d. persoane) A se vedea (sau a se întâlni) ca luna cu ~le A se întâlni foarte rar. 10 (Rar; d. persoane; îae) A se evita (5). 11 (Pop; îe) A i se pune (cuiva) ~ drept la inimă A i se face foame. 12 (Îvp; îc) ~-răsare Est. 13 (Îvp; pex; îac) Vremea când răsare soarele (1). 14 (Pop; îc; șîc ~-scapătă, înv, ~-petrece) ~-apune Vest. 15 (Pop; pex; îac) Vremea când apune soarele (1). 16 (Reg; îac) Numele unui vânt local care bate dinspre apus (4). 17 (Reg; pbl; îc) ~-prânz Sud. 18 (Pop; îc) ~-(de)-sec, ~-în-cap Insolație. 19-20 Lumina sau căldura care vine de la soare (1). 21 (Îlav) Cu ~ Cât mai este încă zi. 22 (Pex; îal) Pe lumină. 23 (Pex; îal) Pe înserate. 24 (Rar; îe) A arăta la ~ A expune public. 25 (Pop; îe) A lua ~le A zvânta. 26 (Pop; îe) A-și usca cămașa (sau cămășile, rufele) la un (sau la același) ~ A se înrudi. 27 (Pop; îae) A avea interese comune. 28 (Pop; îae) A duce același mod de viață. 29 (Fig) Fericire (1). 30 (Fig) Bucurie (1). 31 (Mpl) Corp ceresc cu lumină proprie și care poate constitui centrul unui sistem planetar. 32 (Lpl; de obicei cu determinarea „electric”) Sursă de lumină electrică. 33 (Rar) Piesă de artificii în formă de cerc care se rotește și care aruncă lumini asemănătoare razelor solare. 34 (Bot; reg; îc) ~le-și-luna Buruiană-de-nouă-daturi (Ranunculus auricornus). 35 (Bot; reg; îc) ~-răsare Floarea soarelui (Helianthus annuus). 36 (Iht; reg) Regină (Eupomotis gibosus).

REZÉRVĂ (< fr.) s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale, etc. reținută pentru a fi folosită mai târziu, la nevoie; depozit (2). ◊ Rezerve de stat = cantități de bunuri materiale (dintre cele mai importante) acumulate și păstrate de stat pentru a fi folosite în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute (calamități naturale, greutăți de aprovizionare din import etc.). ◊ Rezerve interne = resurse de mărire și îmbunătățire a producției existente într-o unitate economică. ◊ R. bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită în vederea acoperirii cheltuielilor în cazul sporirii lor neprevăzute sau a nerealizării integrale a veniturilor. ◊ Rezervele minime obligatorii = disponibilitățile bănești ale băncilor, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise deschise la Banca Națională. Se constituie ca o rată (cotă procentuală) din obligațiile băncilor, în monedă națională și în valută, rezultate din acceptarea depozitelor și a altor fonduri. Rata r. minime obligatorii se stabilește de Banca Națională și se modifică în funcție de obiectivele politicii monetare. ◊ R.-aur = cantitate de aur aflată în depozitul băncilor de emisiune spre a servi drept garanție pentru biletele de bancă emise și pentru lichidarea datoriilor către alte țări în cazul în care nu există o altă posibilitate de lichidare (ex. prin export de mărfuri, plată în devize) a datoriilor respective. ◊ R. lichidă = a) cantitate de aur, de valute și de devize liber-convertibile în aur de care dispune la un moment dat o bancă sau o țară pentru a efectua plăți internaționale; b) totalitatea mijloacelor bănești (existente sub orice formă), negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc. 2. Cantitatea de substanță minerală utilă dintr-un zăcământ, pusă în evidență prin lucrări geologice de prospecțiune și de explorare (lucrări miniere sau foraje). 3. (MILIT.) Parte a forțelor sau a mijloacelor păstrată la dispoziția comandantului pentru a fi folosită după nevoi în perioada luptei. ♦ Parte a armatei care nu se află sub arme și este formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar (ex. ofițer în r., subofițer în r.). ♦ Persoană sau grup de persoane destinat să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ♦ (SPORT) Jucător care înlocuiește pe titular într-un meci, într-o competiție etc. 4. Cameră de spital în care se internează singur un bolnav sau cel mult doi. 5. (Dr.) Manifestare de voință a unui stat care consimte să devină parte la un tratat cu privire la neaplicarea ori aplicarea specifică în privința sa a uneia dintre clauzele tratatului. ◊ R. succesorală = parte din succesiunea unei persoane de la care moștenitorii rezervatari nu pot fi înlăturați printr-un act de libertate de către cel ce lasă moștenirea. 6. R. alcalină v. alcalin. 7. Obiecție, îndoială, motiv de îndoială. ◊ Loc. Fără rezervă = fără reticențe; în întregime. Sub rezerva... = cu condiția... Cu rezervă = fără siguranță, cu îndoială. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; cumpătare; p. ext. răceală, indiferență.

POEZIE (< fr. poésie < lat. poesis < gr. poiesis, creație) Formă a literaturii, caracteristică prin respectarea anumitor cerințe formale sau structuri adiționale, ca rimă, ritm, măsură, strofă. În concepția anticilor, poezia era socotită orice lucrare în versuri, indiferent de conținutul ei. La greci, preoții, filozofii, oamenii de stat foloseau poezia în învățămintele lor. În secolul anterior lui Herodot, de exemplu, istoria era cunoscută sub forma recitărilor poetice. În procesul evolutiv al popoarelor poezia este socotită ca precedînd proza. Poeții romantici au precizat sensul termenului poezie, prin includerea și a sentimentului ca element caracteristic, iar simboliștii, a muzicalității. Artă a limbajului, esența interioară a poeziei, tradusă prin simboluri, comparații, în concepția modernă, este văzută însă nu atît în respectarea unor reguli formale ritmice, metrice, muzicale – cît în conținutul ei afectiv sau, cum o definea M. Eminescu, voluptos joc de icoane. Conceptul de poezie a suferit de-a lungul anilor variate formulări, de la mimesis (imitație a realului) din poeticele și retoricele antice, pînă la teoria poeziei obscure sau ermetice, a poeziei concrete sau a poeziei obiectuale, lipsite de sens etc. Considerată ca o reflectare a realității, prin intermediul conștiinței poetului, sub alte raporturi decît cele obișnuite, în virtutea unei logici poetice, poezia solicită poetului o tensiune emoțională și un efort creator. Ex. M-am băgat surugiu la cuvinte; Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratic, Le strunesc în ham de gînd, cînd lin, cînd sălbatic, Le-ncing cu harapnicul dorului și mînă-nainte! Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite, Mă plec la fiecare, migălos faur, Și-ncalț agerile versuri la copite Cu potcoavele rimelor de aur... (V. VOICULESCU, Destin) În diferite timpuri și la diferite popoare, poeții erau cunoscuți sub diferite denumiri: aed, bard, rapsod, trubadur etc. Aedul (< fr. aède < gr. aoidos, cîntăreț) era, în antichitatea elină, acel poet rătăcitor din cetate în cetate, care, cu prilejul marilor solemnități, își recita versurile compuse de el (imnuri, ode etc), în acompaniament de liră sau ale unui instrument cu coarde, forminx. Un astfel de aed, pe care tradiția îi reprezintă orb, a fost Homer (sec. IX î.e.n.). Asemenea cîntăreți rătăcitori au fost în evul mediu menestrelii < fr. ménestrel < lat. pop. ministerialis, slujitor, ce-și cîntau versurile prin castelele feudalilor; truverii (< fr. trouvère < trouver, a descoperi) și trubadurii (< fr. troubadour < prov. trobador) la francezi; minnesängerii (< germ. minne, iubire, singer, cîntăreț), la germani; guzlarii (de la instrumentul cu o singură coardă guzla), la croați. Termenul bard (< fr. barde < celticul bardas, poet) denumea la vechii celți poeții ce își recitau cîntecele compuse de ei întru slava eroilor sau a zeilor. Barzii erau poeții naționali ai populațiilor de neam celtic (bretoni, irlandezi, scoțieni etc.). Prin cîntecul lor, bardit, ei influențau pe războinici în luptă. La gali, ei formau o corporație ereditară, ce ocupa al treilea sau ultimul ordin druidic. Tacit, în a doua carte a Analelor, arată că barzii mergeau în fruntea armatei, îmbrăcați în lungi hlamide albe, cu harpa în mînă și înconjurați de barzi mai mărunți, care cîntau din diferite instrumente. Cei vechi socoteau pe barzi ca avînd un caracter sacru. Ei nu luau parte la lupte, neexpunîndu-și persoana lor sacră, dar erau martori ai faptelor eroilor pe care aveau să-i slăvească apoi în cîntecul lor. Noțiunea bard este sinonimă cu aceea de poet (ex. V. Alecsandri este denumit și bardul de la Mircești). În acest sens este folosit cuvîntul și de M. Eminescu în Cugetările sărmanului Dionis. Ah! garafa pîntecoasă, doar de sfeșnic mai e bună, Și mucoasa luminare sfîrîind săul și-l arde, Și-n această sărăcie te inspiră, cîntă, barde... Rapsod (< fr. rhapsode < gr. rhapsodos, cf. gr. rhaptein, a coase și ode, cîntec) la cei vechi era poetul rătăcitor din cetate în cetate, care își recita versurile făcute de el sau fragmente de poeme, uneori chiar poeme întregi. Termenul rapsod se confundă adesea cu aed. Aedul însă își cînta propriile-i versuri în acompaniamentul lirei, iar rapsodul era un recitator al versurilor altuia. Cu vremea, diferențierea s-a estompat, prin rapsod înțelegîndu-se cel ce cîntă sau recită propriile-i poezii sau ale altora. Denumirea scald (< fr. scalde < scandinavul scald, poet) era dată vechilor poeți nordici (scandinavi, irlandezi). Asemenea barzilor saxoni, ei formau o castă sacerdotală, ca și aceea a druizilor. Motivul poeziei lor, cu pronunțat caracter eroic și un stil metaforic, prețios, bogat în perifraze, îl constituie preamărirea unor zeități sau figuri ale vremii. Deși dăinuie pînă în secolul al XV-lea, acest fel de poezie începe să decadă încă din secolul al XIII-lea. Poeziile scalzilor, recitate cu acompaniament muzical, transmise pe cale orală, an fost mai tîrziu adunate în culegeri denumite edde și saga. * În afara acestor denumiri se mai folosește și termenul epigoni (< fr. épigone < lat. lit. epigonus < gr. epigonos, urmaș), în caracterizarea scriitorilor mai puțin valoroși decît înaintașii lor sau a imitatorilor unui mare scriitor. Astfel, Eminescu consideră epigoni generația de poeți lipsiți de credință în puterea artei lor și de idealuri, în comparație cu generația de scriitori care i-a precedat. Iară noi, noi, epigonii... simțiri reci, harfe zdrobite Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte... De asemenea, poeții care l-au imitat pe Eminescu au creat, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, o perioadă de epigonism în poezia noastră și pe care Al. Vlahuță îi caracterizează astfel: Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite, Triști poeți ce plîng și cîntă suferinți închipuite. (AL. VLAHUȚĂ, Unde ne sînt visătorii?)

SIMPATIC, -Ă, simpatici, -e, adj. 1. (Despre persoane, rar despre lucruri) Care inspiră simpatie; plăcut, atrăgător. Am aflat răspunsul de la slujitorul acela al meu care-ți este domniei-tale simpatic. SADOVEANU, Z. C. 29. Fetele profesorului de limba romînă... erau mai urîțele, dar foarte bune și simpatice. REBREANU, I. 97. Ea lovește automatic Fildeșul sau abanosul învechitului clavir, Pe cînd ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic, Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir. MACEDONSKI, O. I 87. Simpatica muzică a lui Weber, așa plină de suave melodii, pare că netezește, cu suflare lină, toate asprimile. ODOBESCU, S. III 99. 2. (Învechit) Care dovadă de simpatie (pentru cineva sau ceva); plin de simpatie. De cele mai multe ori, durerea lui Beldiceanu are tonul larg și simpatic al altruismului. IONESCU-RION, C. 127. ♦ (Rar) Favorabil. O cronică simpatică acelui dintre pribegi care ajunsese astfel la domnie. IORGA, L. I 347. 3. (În expr.) Sistem nervos simpatic sau (substantivat, n., învechit) marele simpatic = sistem nervos format din ganglioni și din fibre nervoase, care reglează, sub controlul scoarței, funcțiile glandelor și ale organelor interne. Ganglioni (nervi etc.) simpatici = ganglioni (sau nervi) care fac parte din sistemul nervos simpatic. Rothberger și Winterberg, lucrînd pe mamifere, au emis părerea că medicamentele digitalice excită terminațiile simpatice. DANIELOPOLU, F. N. II 35. Granulațiunile coloidale din celulele ganglionilor spinali și simpatici și din centrii nervoși sînt izolate și nu constituie aglomerațiuni. MARINESCU, P. A. 50. Cerneală simpatică = cerneală incoloră, care devine vizibilă numai la căldură sau prin tratarea ei cu diferite soluții speciale (și care se folosește pentru a scrie texte secrete).

VERB s. n. (< fr. verbe, cf. lat. verbum „cuvânt”): parte de vorbire care exprimă un proces (o acțiune sau o stare). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr, persoană, diateză, mod și timp (parțial și după gen – la participiu), denumită conjugare, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (predicat verbal – funcție de bază; copulă sau nume predicativ într-un predicat nominal, subiect, atribut, complement direct, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională – prin v. copulativ). ◊ ~ moștenit: v. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cânta, lăuda, avea, putea, vrea, începe, răspunde, auzi, fi etc. (din latină); cruța, curma, gudura, răbda, scăpăra, zburda etc. (din substrat, din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: v. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia într-o anumită etapă, ca de exemplu citi, clădi, hrăni, iubi, privi, trebui, trăi etc. (din vechea slavă); bănui, cheltui, făgădui, socoti, tăgădui etc. (din maghiară); fandosi, lipsi, pedepsi, sinchisi, ursi, vopsi etc. (din neogreacă); zvârli (de la slavii de sud); absolvi (de la germani); accepta, balansa, explica, fixa, garanta, imita, legifera, maltrata, oficia, participa etc. (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare și compunere: desface, îmbunătăți, ofta, pocni, preface, răstălmăci, reface etc.; binecuvânta, binevoi, întrepătrunde, preamări etc. ◊ ~ denominativ: v. care provine de Ia un nume (substantiv sau adjectiv) prin derivare, ca de exemplu biciui (< bici + suf. -ui), brăzda (< brazdă + suf. -a), descleșta (< des- + clește + -a), desfrunzi (< des- + frunză + -i), dezvinovăți (< dez- + vinovat + suf. -i), înflora (< în-+ floare + suf. -a), îngălbeni(< în- + galben + suf. -i), întineri (< în- + tânăr + suf. -i), mușamaliza (< mușamale + suf. -iza) etc. ◊ ~ concret: v. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aluneca, brăzda, cânta, fluiera, fugi, înota, parfuma, scrie; bubui, fulgera, trăsni etc. ◊ ~ abstract: v. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aminti, încuraja, medita, pândi; avea, fi, vrea; constitui, deveni, părea, reprezenta; putea, trebui; continua, începe, sfârși etc. ◊ ~ momentan (perfectiv): v. care exprimă un proces de scurtă durată, un proces de moment, ca de exemplu adormi, anunța, ieși, încheia, pleca, sosi, veni etc. ◊ ~ durativ (imperfectiv): v. care exprimă un proces în curs de desfășurare, neterminat, ca de exemplu ajuta, călători, certa, coace, dormi, fierbe, plânge, trăi, unelti, vorbi etc. ◊ ~ incoativ: v. care exprimă începutul unei acțiuni ca de exemplu începe, (pop.) prinde (să). În latină, ideea de „început” al acțiunii era exprimată cu ajutorul unui sufix: senesco „încep să îmbătrânesc”. ◊ ~ cauzativ (factitiv): v. tranzitiv care arată că subiectul lui face (determină) pe cineva să îndeplinească acțiunea verbului de după el, ca de exemplu a determina (pe cineva să facă ceva), a face (pe cineva să facă ceva), a obliga (pe cineva să facă ceva) etc. ◊ ~ tranzitiv: v. al cărui proces se răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care poate primi în mod obișnuit un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu mânca, lucra, avea, face, zice, auzi, citi, urî etc. ◊ ~ tranzitiv absolut: v. tranzitiv care nu are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, deși le poate regiza, ca de exemplu „Cântă admirabil”. „Scrie frumos” etc. ◊ ~ tranzitiv relativ: v. tranzitiv care are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, ca în exemplele „Cântă admirabil romanțe”. „Cântă admirabil / ce a învățat”, „Scrie frumos tema”, „Scrie frumos /ce-i dictez”◊ ~ dublu tranzitiv: v. care poate avea simultan, în același context, fie două complemente directe (unul al ființei și altul al lucrului), fie un complement direct al ființei și o completivă directă (reprezentantă a complementului direct al lucrului), ca în exemplele „Profesorul învață carte pe elev”. „L-am rugat / să-mi spună adevărul”. ◊ ~ intranzitiv: v. al cărui proces nu se poate răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care nu poate primi un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu călători, deveni, exista, fi, fugi, ieși, părea, pleca, sosi, sta, străluci, ședea, veni etc. ◊ ~ personal: v. care poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces atribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu cânta, lucra, avea, tăcea, cere, face, dormi, coborî etc. ◊ ~ impersonal: v. care nu poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces neatribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu amurgește, burează, fulgeră, fulguie, ninge, plouă, trăsnește, tună, se împrimăvărează, se desprimăvărează, se înnorează, se înserează, se înseninează etc.; caută (să), merită (să), trebuie (să), urmează (să); (îmi) convine (să), (îmi) place (să), (îmi) vine (să); se aude (că), se cade (să), se pare (că), se poate (să), se spune (că), se zice (că); (îmi) pasă (că), se cuvine (să), se întâmplă (să) etc. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: v. care se combină, pe rând, cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu acesta o structură binară (marea majoritate a verbelor), ca de exemplu mânca, desena, putea, trece, veni, vopsi, coborî, hotărî etc. (v. și distribuție). ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: v. care se combină, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu aceștia o structură ternară (verbele copulative), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. (v. și distribuție). ◊ ~ predicativ: v. care, la modurile personale, poate forma singur predicatul verbal al propoziției, ca de exemplu lupta, cerceta, avea, tăcea, vrea, cere, merge, fi, veni, hotărî etc. ◊ ~ nepredicativ: v. care, la modurile personale, în anumite contexte, nu poate forma singur predicatul propoziției, ci numai împreună cu alte forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale – fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc.; fi, avea, voi, vrea; da, lua, face, pune, ține etc. (sunt v. nepredicative, în anumite contexte, v. copulative, auxiliare și cele din structura locuțiunilor verbale). ◊ ~ copulativ: v. care leagă subiectul de numele predicativ, formând cu acesta din urmă, atunci când se află la un mod personal, un predicat nominal sau, atunci când se află la un mod nepersonal, o construcție nominală (infinitivală, gerunzială, participială sau de supin), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. ◊ ~ autonom: v. de sine stătător, care-și păstrează întreaga capacitate semantică și gramaticală; v. „plin”, cu independență lexico-gramaticală. Sunt v. autonome toate verbele limbii române folosite în contexte specifice acestei autonomii. ◊ ~ auxiliar: v. devenit instrument gramatical, v. care-și pierde, în anumite contexte, capacitatea semantică și gramaticală, intrând obligatoriu în relație de structură fie numai cu forme verbale (pentru realizarea timpurilor și a modurilor compuse sau pentru realizarea diatezei pasive), fie cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (pentru realizarea structurilor binare de predicat nominal); v. „gol” sau pe jumătate „golit” de conținutul lexical, abstractizat și lipsit de independență lexico-gramaticală. Există deci, din acest punct de vedere, două tipuri de v. auxiliare: auxiliare morfologice, care ajută la realizarea timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă (fi, avea, vrea, voi, la realizarea locuțiunilor verbale (da, lua, face, avea etc.) sau la realizarea diatezei pasive (fi), și auxiliare sintactice, care ajută la realizarea predicatului nominal al propoziției, atunci când se află la un mod personal (așa cum sunt verbele copulative, amintite mai sus). ◊ ~ (semi)auxiliar de mod (modal): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de modalitate (de necesitate, de posibilitate, de probabilitate, de iminență, de voință sau de dorință). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive, participii sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: trebui, putea, fi, avea, vrea, se cade, se cuvine, se pare etc. ◊ ~ (semi)auxiliar de aspect (aspectual): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de aspect (începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: începe, porni, prinde („începe”), continua, găta („termina”), isprăvi, înceta, sfârși, termina etc. ◊ ~ unipersonal: v. care se conjugă și face referire numai la persoana a III-a (singular și plural), reprezentantă a unui subiect exprimat prin nume de animal, de plantă, de planetă, de obiect material, de categorie abstractă (accidental de persoană), ca de exemplu apune, răsări, behăi, cotcodăci, guița, a se gudura, lătra, măcăi, mieuna, mugi, necheza, oua, răgi, urla etc.; germina, îmboboci, încolți, înfrunzi, înflori, înmuguri, odrăsli etc.; a se altera, curge, cocli, mucezi, rugini, a se strica; clămpăni, clefăi, a se declasa, duhni, fonfăi, morfoli; consta, converge, rezida, rezulta etc. ◊ ~ pluripersonal (tripersonal): v. care se conjugă și face referire la toate cele trei persoane (singular și plural), ca de exemplu suna, picta, tăcea, zice, fugi, plivi, coborî, zăvorî etc. (marea majoritate a verbelor). ◊ ~ integral: v. care are paradigma întreagă, completă; v. căruia nu-i lipsește nici o formă modală, temporală, de persoană sau de număr, ca de exemplu cânta, lucra, tăcea, trece, veni, privi, coborî, hotărî etc. ◊ ~ defectiv: v. care nu are unele forme flexionare, care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă; v. care nu este folosit cu toate formele gramaticale, ca de exemplu plăcea, putea, vrea; desfide, detraca etc. ◊ ~ regulat: v. care nu prezintă în flexiune variații ale rădăcinii sau care prezintă numai variații nesemnificative pentru paradigma lui (cum sunt alternanțele fonetice), ca de exemplu ara, lucra, sonda, rupe, iubi, porni, privi, hotărî, urî etc. ◊ ~ neregulat (aberant): v. care se abate de la flexiunea obișnuită, având forme proprii, specifice; v. a cărui rădăcină prezintă în flexiune variații totale sau parțiale semnificative, neregularități specifice importante, care privesc paradigma în ansamblul ei (supletivism, reduplicare etc.), ca de exemplu fi, avea, bea, da, a se la, lua, mânca, mânca, sta și usca.~ de conjugarea I: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a, indiferent de consoana care-l precedă, ca de exemplu alerga, astupa, apăsa, căuta, cânta, schimba (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); apela, axa, colora, desena, fuma, mustra etc. (grupa B, cu verbe care au sufixul gramatical variabil -ez, dar nu au desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ de conjugarea a II-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -ea, ca de exemplu avea, bea, cădea, plăcea, putea, tăcea etc. ◊ ~ de conjugarea a III-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e, ca de exemplu arde, bate, face, merge, pune, trece etc. ◊ ~ de conjugarea a IV-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i și -î, ca de exemplu auzi, dormi, fugi, veni, coborî, doborî etc. (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); citi, iubi, sosi, vorbi, hotărî, urî etc. (grupa B, cu verbe care au sufixele gramaticale variabile -esc și -ăsc, dar fără desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ simplu: v. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, dintr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu da, seca, bea, face, citi, doborî, făgădui, pedepsi, accepta, reface, ofta etc. ◊ ~ compus: v. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, din două sau mai multe unități lexicale, ca de exemplu binevoi, preamări, contrasemna, cronometra, electromecaniza, fotografia, întrerupe, subscrie, supraviețui etc. ◊ ~ activ: v. care arată că subiectul gramatical face acțiunea și altcineva o suferă, ca de exemplu ajuta, vedea, face, lovi, urî etc. ◊ ~ pasiv: v. care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva, ca de exemplu a fi ajutat, a fi văzut, a fi făcut, a fi lovit, a fi urât etc. ◊ ~ reflexiv: v. care este însoțit obligatoriu de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, cu care formează diateza reflexivă, ca de exemplu își spune, se spală, își împărtășesc, se ceartă, își ajută (fratele), își cumpără, se construiesc, se înroșește, își amintește, se gândește, se întâmplă, se cuvine etc. ◊ ~ deponent: v. latin care avea formă pasivă și înțeles activ, ca de exemplu imitari „a imita”, loqui „a vorbi”, ordiri „a urzi” etc. ◊ ~ semideponent: v. latin, activ ca sens, care se conjuga la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte avea formă de conjugare pasivă, ca de exemplu audĕo, audĕre, ausus sum = îndrăznesc; gaudĕo, gaudĕre, gavisus sum = mă bucur etc. ◊ ~ frecventativ: v. care arată repetarea unei acțiuni; v. iterativ, ca de exemplu a relua, a reveni, a reface etc. ◊ ~ iterativ: v. frecventativ.~ depreciativ (peiorativ): v. al cărui conținut exprimă lipsa de considerație față de cineva, atitudinea de batjocură la adresa cuiva, ca de exemplu se bâlbâie, clefăie, fonfăie, râgâie, se câcâie, se mocăie etc. Pentru clasificarea verbelor v. criteriu.

viu, vie [At: PSALT. HUR. 71r/26 / Pl: vii, (înv) vie af, sf / E: ml vivus, -a, -um] 1 a (D. ființe; îoc mort) Care este în viață Si: (înv) vivant (1), (îvr) vietățit (1). 2 a (D. ființe; îoc mort) Înzestrat cu viață Si: (înv) vivant (2), (îvr) vietățit (2). 3-4 a (Îljv) De ~ Fiind încă în viață. 5 a (D. oameni; îla) Mort de ~ Epuizat din punct de vedere fizic. 6 a (D. oameni; îas) Lipsit de fermitate morală. 7 a (Olt; d. țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.; îas) Care este putred (din cauza vechimii). 8 a (Olt; d. țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.; îas) Care este rărit din cauza uzurii. 9 a (Îe) A (se) băga (sau a duce) (pe cineva) de ~ în mormânt (sau în pământ) A (se) omorî. 10 a (Pex; îae) A necăji foarte tare pe cineva. 11 a (Îe) A-i lua (cuiva) pielea (sau a jupui pe cineva) de ~ A pedepsi aspru pe cineva. 12 a (Îae) A fi fără milă față de cineva. 13 a (Îae) A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 14 a (Îae) A-i lua cuiva tot ce are Si: a jecmăni, a jefui. 15 a (Îe) A (se) îngropa (sau înmormânta) de ~ A (se) retrage într-un loc anume, întrerupând legăturile obișnuite cu lumea. 16 a (Îae) A nimici. 17 a (Arg; îae) A băga în buzunar ceea ce s-a furat. 18 a (Îe) A mânca (pe cineva) de ~ A omorî. 19 a (Îe) A fi mort de ~ A fi foarte slab. 20 a (Îae) A fi foarte bolnav. 21 a (Rel; îlv) A face ~ A învia. 22 a (Îe) (A fi) mai mult mort decât ~ (A fi) într-o stare de epuizare maximă (din cauza bolii, a fricii etc.). 23 a (Îlav) ~ sau mort sau ori ~, ori mort În orice stare s-ar afla, în viață sau mort. 24 a (Îal) Cu orice preț. 25 a (Pop; îla) ~-viuț (sau -viuleț) În viață. 26 a (Pop; îal) Nevătămat. 27 a (D. animale; îoc oviparitate, sciziparitate; îe) A naște (sau a făta) pui vii A se înmulți în modul caracteristic mamiferelor. 28 a (Îs) Pământ ~ Pământ care nu a fost lucrat niciodată sau care a fost lăsat multă vreme nelucrat Si: paragină1, pârloagă, țelină2, (îrg) ogor, (reg) cățea (23), rât2. 29 a Care este constituit din una sau mai multe ființe vii. 30 a (D. locuri) Care este animat (prin ființe în viață). 31 a Foarte asemănător Si: aidoma, leit. 32 a (În religia creștină; d. Dumnezeu) Care este etern. 33 sm Dumnezeu (1). 34-35 smf, a (Persoană) care prin mila divină va dobândi viața veșnică. 36 smf Persoană care este în viață. 37 smf (D. acte juridice; îla) Între vii Care are valabilitate numai în timpul vieții părților contractante. 38-39 sm (Îljv) Pe ~ (În mod) direct. 40-41 sm (Pct; îal) (Care este realizat) după natură. 42-43 sm (Îal) (Care este emis, transmis, rostit sau care are loc) în direct. 44-45 sm (Med; îal) (Care se face) fără anestezie. 46 smp (Îe) Morții cu morții (și) viii cu viii Îmbărbătare adresată celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. 47 smp (Îae) Se spune în legătură cu atitudinea nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea unei rude sau a unei persoane cunoscute. 48 smp (Îe) Nici cu viii, nici cu morții Se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se însănătoșește. 49 sm (Îe) A lua (și) de pe (sau de la) ~ (ori vii), și de pe (ori de la) mort (ori morți) A fi lacom. 50 smp (Înv; îe) A șterge (sau a rade) (pe cineva) dintre vii (ori din cartea viilor) sau a se cura de cărțile viilor A omorî. 51 smp (Îvp; îe) A ieși (sau a pieri, a se duce) dintre (ori, pop, de printre) vii (sau, înv, dintre numărul viilor) A muri. 52 smp (Îe) (A fi sau a rămâne) mort între vii (A fi sau a rămâne) ca și mort. 53 smf (Înv; mpl) Ființă care este în viață. 54 smf (Înv; mpl) Totalitatea viețuitoarelor de pe pământ. 55 smf (Înv; spc) Totalitatea oamenilor de pe pământ Si: omenire, umanitate. 56 a (D. celule, organisme, materie etc.) Care are viață prin structura sau prin esența sa. 57 a (D. celule, organisme, materie etc.) A cărui funcționare face posibilă viața. 58 a (D. plante sau părți ale lor) Care este în plină vegetație. 59-60 a (D. plante sau părți ale lor) Verde (18-19). 61 a (D. semințe) Care își păstrează puterea germinativă. 62 a (D. părți ale corpului, organe, țesuturi etc.) Care aparține unei ființe în viață. 63 a (Îs) Carne (sau rană, plagă) vie Carne (1) a unui organism în viață, de pe care s-a jupuit pielea. 64 a (Îas) Plagă care sângerează. 65 a (Îas) Carne (22) crudă. 66 a (Îas) Animale destinate sacrificării pentru consumul alimentar. 67 a (Îas) Grup de persoane care practică prostituția. 68 a (Fig; îas) Om în viață. 69 a (Îe) A tăia (sau a trage etc.) în (sau din) carne vie (ori, pop, în cărnuri vii) A tăia (sau a trage etc.) în plin, în ființe vii (1). 70 a (Fig; îae) A încerca să elimine răul prin măsuri radicale. 71 a (Îs) Inventar ~ Totalitatea vitelor și a păsărilor care aparțin unei gospodării sau unei crescătorii. 72 a Care dăinuie încă. 73 a Care (mai) este viabil1 (3). 74 a (D. limbă, cuvinte etc.) Care este comunicat oral. 75 a (D. limbă, cuvinte etc.) Care este în circulație. 76 a (D. afixe) Productiv. 77 a (Îlav) Prin (sau, rar, din, cu) ~ grai (sau, rar, glas) ori, rar, prin grai ~, cu glas ~, înv, prin voce vie Oral. 78 a (D. ființe) Care are o vitalitate deosebită. 79 a (D. ființe) Care este plin de viață Si: exuberant (3). 80 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care trădează un temperament dinamic. 81 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care exprimă inteligență. 82 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care are o expresie însuflețită. 83 a (D. gândire, imaginație) Care este creativ, productiv. 84 a (D. gândire, minte) Pătrunzător. 85 a (D. stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care se manifestă cu intensitate și persistență (dezvăluind un temperament pasionat, energic). 86-87 a, av (Care se desfășoară) cu energie, dinamism. 88-89 a, av (Care se produce) cu rapiditate. 90-91 a, av (Care se manifestă) cu intensitate. 92-93 a, av (Într-un mod) pronunțat. 94-95 a, av (Care se produce) cu simpatie și entuziasm. 96 a (D. discuții) Care se poartă cu însuflețire (și vehemență). 97 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Expresiv (2). 98 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Viabil1 (3). 99 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Care însuflețește. 100 a (D. moarte) Care se produce în mod violent. 101 a (D. viață) Tumultuos. 102 a (D. viață) Care se desfășoară în lumea pământeană. 103 a Care se raportează la fapte reale, autentice. 104 a Elocvent (5). 105 a (D. ape) Curgător (1). 106 a (D. izvoare) Care are un debit de apă constant. 107 a (Pex; d. ape) Curat (8). 108 a (Mtp; îs) Apă ~ Apă miraculoasă care poate învia sau însănătoși pe cineva. 109 a (Rel; îas) Apă sfințită care mântuiește. 110 a (D. apă) Care curge cu repeziciune. 111 a (D. mare) Care este agitată. 112 sn (Îvr) Izvor. 113 a (D. foc) Care arde cu vâlvătăi. 114 a (D. flăcări) Care se mișcă cu intensitate în timpul arderii. 115 a (D. cărbuni) Aprins2 (1). 116 a (Ent; reg; îc) Foc-~ sau pământ-~ Licurici (Lampyris noctiluca). 117 a (Ent; reg; îac) Omidă cu peri. 118 a (D. corpuri luminoase) Care strălucește cu intensitate. 119 a (D. surse de lumină) Care răspândește o lumină puternică. 120 a (D. strălucirea corpurilor) Intensă. 121 a (D. culori) Strălucitor. 122 a (D. culori) Strident. 123 a (D. obiecte) Care are o culoare intensă. 124 a (D. voce, sunete, zgomote) Cu sonoritate puternică. 125 a (D. voce, sunete) Care impresioneză. 126 a (D. voce) Care trădează emoție. 127 a (D. muzică, melodii etc.) Care are un ritm accelerat și antrenant. 128 a (D. ritmul unei compoziții muzicale) Care are o desfășurare rapidă. 129 a (D. aer) Curat (24). 130 a (D. mirosuri) Pătrunzător. 131 a (D. băuturi) Care are o concentrație mare de alcool Si: tare. 132 a (D. elemente din natură, corpuri etc.) Care se deplasează într-un ritm rapid. 133 a (D. elemente din natură, corpuri etc.) Care este mobil. 134 a (D. mișcare, deplasare) Rapid. 135 a (D. fenomene, procese fizice sau chimice) Care se produce și se propagă cu rapiditate. 136 a (Înv; îs) Calce ~ Var nestins. 137-139 a Vital (1-3). 140 a (Fig; îs) Forță vie (de mișcare) Energie cinetică. 141 sn (Rar) Forță vitală. 142 sn (Rar) Viață (1). 143 sn (D. carne; îla) În ~ Care aparține unui animal încă nesacrificat pentru consumul alimentar. 144 sn (Îvr; d. păsări, insecte etc.; îlv) A da în ~ A ieși din învelișul protector la capătul dezvoltării embrionare. 145 sna (Reg; îs) ~ul nopții Miezul nopții. 146 sna (Reg; îs) ~ul codrului (sau pădurii) Mijlocul unui codru (sau al unei păduri). 147 sna (Reg; îs) ~ul apei (sau de apă) Albia unei ape curgătoare. 148 sna (Reg; îas) Loc în albia unui râu unde apa este adâncă și repede. 149 sna (Reg; îs) ~ul focului Porțiune a focului unde acesta arde mai intens. 150 sna (Reg; îs) ~ul târgului Parte a unei așezări unde este concentrată activitatea comercială.

ITALIÁN, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune în Pen. Italică. I. mai trăiesc în S.U.A., Franța, Elveția, Germania, Belgia, Marea Britanie, Canada, Brazilia, Venezuela, Argentina, Australia ș.a. De religie creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Italia. 2. Adj. Care aparține Italiei sau italienilor (1), referitor la Italia sau la italieni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din grupul italo-romanic vorbită de italieni; prezintă diferențe dialectale foarte mari. Limba literară are la bază dialectul toscan (impus de mari scriitori ca Dante, Petrarca, Boccaccio). Alfabet latin. Limba oficială în Italia, Elveția, San Marino, Vatican. Limbă de cultură în Malta. ◊ Arta i. = artă dezvoltată pe teritoriul Italiei. Cuprinde în procesul ei de formare atât tradiția artei romane, cât și a artei paleocreștine și bizantine. Din sec. 11, în arhitectură se creează, în tradiția artei bizantine și în stil romanic, monumente importante (Milano, Pisa), în timp ce în stil gotic întâmpină rezistență, manifestându-se mai mult în decorație (Orvieto, Milano). Sculptura sec. 13 este dominată de Nicola Pisano. Pictura se desprinde treptat de sub influența bizantină, prin pictorii sienezi: Cimabue, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini și îndeosebi prin Giotto. Un moment culminant al artei italiene îl constituie Renașterea (sec. 15 și 16). În arhitectură, F. Brunelleschi, Michelozzo și L.B. Alberti definesc preferințele epocii pentru simplitate, proporționalitate, simetrie. Bramante, Michelangelo, Palladio creează mari edificii și ansambluri arhitectonice. În sculptură, personalitățile dominante sunt J. della Quercia, Ghilberti, Donatello, Verrocchio, Michelangelo, iar în sec. 16, Cellini. În pictură, alături de frescă se dezvoltă tehnica picturii în ulei. Cei mai de seamă reprezentanți ai picturii Renașterii sunt, în sec. 15, Uccello, Masaccio, Piero della Francesca, Antonello da Messina, Giovanni Bellini, Mantegna, Botticelli, Ghirlandaio, iar în sec. 16 Leonardo da Vinci, Rafael, Correggio, Tiziano, Tintoretto, Veronese. Către mijlocul sec. 19 apare manierismul. În 1585, la Bologna, ia ființă prima academie de pictură. Sec. 17-18 sunt dominate de stilul baroc, Roma devenind principalul centru artistic. În arhitectură sunt reprezentativi Borromini, Bernini (care este și sculptor); pictura se dezvoltă sub influența lui Caravaggio și a Școlii Bologneze (Carracci, Guido Reni). Veneția devine, în sec. 18, principalul centru de cultură (Canaletto, Tiepolo, Guardi). La sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19, se impune neoclasicismul, ilustrat în sculptură de Canova. După 1860, apar curente înnoitoare (macchiaioli). În pictura sec. 20 se remarcă Modigliani, apar futurismul (N. Boccioni, C. Carrà, G. Severni) și pictura metafizică. Figuri reprezentative ale artei i. după cel de-al doilea război mondial: G. Morandi, E. Prampolini, M. Campigli, G. de Chirico, R. Guttuso, G. Manzù, M. Marini, iar în arhitectură P.L. Nervi, G. Ponti. În ultimele decenii, arta i. a cunoscut o deosebită înflorire și diversificare. În arhitectură s-au afirmat P. Portoghezi, A. Rossi, V. Gregotti, G. Anlenti, R. Piano. În sculptură s-au impus A. și G. Pomodoro, P. Consagra, M. Mertz, F. Melotti, G. Paolini, M. Ceroli, P. Pascali, N. Carrino etc. În pictură, abstracționismul, reprezentat în special de E. Vedora, R. Vespignani, G. Santomaso, utilizează noi limbaje: cel informal (A. Burri, R. Crippa), cromatic (P. Dorazio) sau al expresionismului suprarealist (E. Baj). Se afirmă în egală măsură arta cinetică (B. Murani, E. Mari), arta figurativă într-o nouă ipostază (A. Recarcati, M. Pistolelto), arta pop (M. Schifano), arta săracă (caracterizată prin simplitatea elementelor folosite) ș.a. Caracteristic anilor ’80 și ’90 este subiectivismul, tematica abordată fiind analizată numai din punct de vedere artistic și al personalității creatoare a artistului. De remarcat rafinamentul stilistic al design-ului (M. Zanuso, E. Gottsass, V. Magistretti).

RĂSPUNDE, răspund, vb. III. 1. Intranz. A spune ceva cînd ești întrebat, a da un răspuns la o întrebare sau la unele cuvinte adresate de cineva. V. vorbi. Flăcăul clăti din cap, fără să răspundă. SADOVEANU, B. 92. D-auzi mîndră ori n-auzi? Ori n-ai gură să răspunzi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. ◊ (Cu determinări în dativ arătînd persoana căreia i se adresează răspunsul) Am răspuns deci cu jumătate de suflet vecinei din stînga. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. [Fata babei] le răspundea cu ciudă și în bătaie de joc. CREANGĂ, P. 292. ◊ Tranz. Am întrebat-o și mi-a răspuns că fiu-său e acasă. CARAGIALE, O. III 72. Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume, Prin frumoasă stihuire, să pătrunză al meu nume. EMINESCU, O. I 137. ◊ (Poetic) Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. ALEXANDRESCU, M. 15. ♦ A face dovada cunoștințelor sale în fața unui examinator. Cine era cuminte și răspundea bine, căpăta dreptul să stea lîngă ea. PAS, Z. I 111. 2. Intranz. A reacționa prin vorbe, gesturi, atitudini la acțiuni, solicitări, provocări etc. De altfel Tanța răspundea cu aceleași sentimente. REBREANU, R. I 209. De-abia putem răspunde din cînd în cînd la loviturile dușmanului. ALECSANDRI, T. II 20. ◊ (Prin analogie) Alt corn ne răspunse, melancolic. SADOVEANU, O. I 444. Iar telefonul ridicat din cumpănă nu răspundea chemărilor niciodată. C. PETRESCU, C. V. 143. ◊ (Subiectul este sunetul emis) De sub rîpă și de pe piscurile dealului, alte chiote le răspundeau. MACEDONSKI, O. III 36. Roma, Roma nu mai este!... Zis-a glasul, un răsunet Lung răspunde ca un tunet. ALECSANDRI, P. II 20. ♦ A interveni într-o discuție (publică) combătînd (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. Ți-am scris și nici n-ai vrut să-mi răspunzi. NEGRUZZI, S. I 17. 3. Intranz. A constitui prin sine însuși sau a oferi o explicație la o întrebare. Ce s-a întîmplat în familia Piscopesco?... O bucată de bristol, care strălucește dasupra cărților de vizită... ne va răspunde la această întrebare. CARAGIALE, O. II 289. 4. Intranz. A da urmare unui apel. Oamenii muncii răspund chemării la întrecere. ♦ (Despre autorități, organe de presă etc.) A lămuri o problemă la cererea sau sezisarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface, a corespunde. A răspunde exigențelor. ♦ (Învechit) A se potrivi. Puterile fizice nu răspund marelui său suflet. NEGRUZZI, S. I 272. Acea poezie care n-ar răspunde la simțimintele poporului s-ar izola de popor, de națiune, și ar pieri. BOLLIAC, O. 63. 6. Intranz. A fi orientat spre..., a avea comunicație cu..., a străbate pînă la... Ordonanța hrănea cu lemne soba mare ce răspundea în camera cealaltă. SADOVEANU, M. C. 115. Fereastra răspundea într-un zid grunzuros și coșcovit. C. PETRESCU, C. V. 45. Era o clădire cu un cat... răspunzînd în grădinița de la drum. I. BOTEZ, ȘC. 170. Ulița Catilina, în care răspunde cherestegeria. CARAGIALE, la TDRG. ♦ (Despre senzații fizice sau psihice) A se face simțit, a se transmite; a răzbate, a răsuna. Și tremurul mișcării aceleia de undă răspundea pînă în sufletul meu. SADOVEANU, P. S. 207. Simțea între tîmple o durere arzătoare... cu zvîcnituri care-i răspundeau în ceafă. VLAHUȚĂ, la TDRG. 7. Refl. reciproc. (Mold.; astăzi numai popular sau arhaizant) A comunica cu cineva, a ține legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane. Surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți, și nu m-am mai răspuns cu ele. SADOVEANU, B. 109. [Ginerele] a să se rușineze să se răspundă cu socrii săi. NEGRUZZI, S. I 299. 8. Intranz. A da socoteală, a fi responsabil, a-și lua răspunderea (pentru faptele sale sau ale altcuiva); a fi chezaș, a garanta. Castelul n-are teamă de oaspeți a răspunde. Pe vii el nu-i trădează, pe morți el nu-i ascunde. ALECSANDRI, T. II 144. Cizmarul numai pentru cizme răspunde, iar nu pentru nădragi (= fiecare răspunde pentru meseria lui). 9. Tranz. (Învechit și arhaizant) A achita, a plăti o sumă de bani. Aceștia sînt sărmanii care nu și-au răspuns datoriile către vistierie. SADOVEANU, Z. C. 247. Nu cruța aurul, căci visteria țării îți va răspunde cheltuielile însutit. GANE, N. II 60. – Prez. ind. și: răspunz (VISSARION, B. 62).

particular, ~ă [At: RÎND. JUD. 353/2 / V: (îvp) ~colar, ~coler, ~ler, (înv) ~e, ~lier / Pl: ~i, ~e / E: lat particularis, ger Partikular, partikular, it particolare, fr particulier] 1 a Care este propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau unei singure categorii de ființe sau de lucruri, cărora le un caracter original și distinctiv Si: caracteristic, specific. 2 a (Pex) Special. 3 sn (Îlav) În ~ În mod deosebit. 4 a (Îoc general) Care se referă la indivizi izolați, care privește fiecare caz în parte, fiind apanajul exclusiv al unuia Si: (înv) particularistic (1), particularnic (1), partnic, (îvr) părtnicesc. 5 sn (Îlav) În ~ De către fiecare individ în parte. 6 sn Categorie filozofică a materialismului dialectic, reprezentând o treaptă de generalitate mai mare a singularului în raport cu el însuși. 7 a (Îoc oficial, public) Care are caracter strict personal, neoficial Si: confidențial, intim, privat, (înv) particularistic (2), particularnic (2). 8 a (Îs) Viață ~ră Viață intimă, de familie. 9 sn (Îlav) În ~ Într-un grup restrâns, separat. 10 sn (Îal) În așa fel încât să nu devină public, oficial. 11 sn (Îal) Confidențial. 12 a (D. bunuri, obiecte etc.) Care aparține unei persoane fizice. 13 a (D. școli) Care nu aparține statului. 14 a (Îs) Lecție (sau oră) -ră Lecție pe care un profesor o predă unui elev în afara școlii, în schimbul unei remunerații. 15 a (Îs) Profesor ~ Profesor care predă cuiva lecții în afara școlii. 16-17 smf, a (Șîs Elev ~) (Elev) care se pregătește fără a frecventa cursurile unei școli, prezentându-se numai la anumite date pentru a susține examene. 18 av (Îlav) În ~ Fără a urma cursurile unei școli. 19 sm Persoană care nu deține o funcție oficială. 20 sm (Pex) Persoană considerată ca individ, în raport cu statul sau cu o instituție a statului. 21 sm (Pex) Persoană care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerată în raport cu acesta.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

CONGRES, congrese, s. n. 1. Reuniune, națională sau internațională, de membri sau de delegați ai unui partid politic, ai unei organizații sindicale ori de masă sau de persoane care au aceeași profesie sau interese comune, pentru a discuta și a lua hotărîri în probleme de ordin ideologic, organizatoric, profesional, științific etc. Congresul mondial al partizanilor păcii. Congresul al III-lea al tineretului și studenților pentru pace și prietenie, a Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Rumîn își exprimă convingerea că acest Congres al femeilor democrate din Republica Populară Romînă va constitui un puternic imbold pentru o și mai mare dezvoltare a mișcării de masă a femeilor din orașele și satele patriei noastre, că acest congres va contribui la o și mai largă atragere a femeilor în activitatea de dezvoltare economică și culturală a țării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. 2. Organul suprem de conducere al unui partid comunist sau muncitoresc. «Congresul este instanța supremă a partidului» și, prin urmare, calcă disciplina de partid și statutul congresului tocmai acela care împiedică, indiferent prin ce mijloace, pe vreun delegat să se adreseze direct congresului în legătură cu orice chestiune din viața de partid, fără nici o excepție. LENIN, O. A. I 291. Însemnătatea istorică mondială a celui de al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice constă în aceea că, făcînd bilanțul victoriilor epocale repurtate de partid în răstimpul dintre Congresele al XVIII-lea și al XIX-lea, a îmbogățit partidele frățești, pe oamenii muncii din întreaga lume, întreaga omenire progresistă, cu uriașa experiență a partidului comunist, luminînd omenirii drumul progresului, al fericirii și al buneistări. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 7. Congresul de la 8 mai 1921 a devenit primul congres al Partidului Comunist din Romînia. IST. R.P.R. 533. 3. Nume dat organului legislativ din S.U.A.

fond sn [At: (a. 1814) URICARIUL III, 45 / V: (înv) ~os / Pl: ~uri / E: fr fond (1-17) și fonds (18-30)] 1 (Îcr formă) Conținutul, suma elementelor care constituie structura internă a unui lucru, apare ca esența lui și îi condiționează aspectul. 2 Realitatea intimă, profundă a unui lucru. 3 (Imp) Concepția unui artist reflectată în opera lui. 4 (Îla; d. o observație, un raționament) De ~ Care atinge un aspect esențial. 5 (Îs) Articol de ~ Articol care tratează o problemă actuală importantă Si: editorial. 6 (Îlav) În ~ În realitate. 7 (Lin) Sensul sau conținutul noțional al unui cuvânt. 8 (Lin; îs) ~ lexical principal sau ~ul principal (de cuvinte) Partea esențială a vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate, cuprinzând toate cuvintele cu mare frecvență care denumesc, de obicei, noțiuni fundamentale și care sunt, în general, cuvinte vechi, cu numeroase derivate și cu multe expresii și locuțiuni. 9 Totalitatea trăsăturilor esențiale ale caracterului unei persoane (sub aspectul lor pozitiv). 10 Primul strat de culoare al unui tablou, de ton neutru, peste care unii artiști încep să picteze. 11 Ecran, fundal pe care se detașează diversele elemente figurate (personaje, ornamente, componente ale peisajului etc.) într-o pictură, un panou sculptat, o stampă, o tapiserie etc. Si: câmp. 12 Desen executat pe un suport opac, care servește drept decor în desfășurarea desenelor animate. 13 (Șîs ~ de siguranță) Rețea mată sau brodată, tipărită într-o culoare palidă pe suprafața acțiunilor sau a altor hârtii de valoare, spre a garanta nealterarea celor scrise sau tipărite. 14 (Tip) Fiecare dintre marginile unei pagini imprimate. 15 (Îs) ~ sonor Ansamblul zgomotelor, al sunetelor, al temelor muzicale care pun în relief un spectacol sau un film. 16 (Îs) ~ de ten (Temă semilichidă colorată (în nuanțele tenului), care se aplică pe față și pe gât ca machiaj. 17 Nume dat unor probe sportive care se desfășoară pe distanțe mari și care necesită o rezistență fizică deosebită. 18 (Fiz) Radiație greu de înlăturat sau inevitabilă, cu caracter parazit, în prezența căreia se efectuează o experiență sau o măsurare. 19 Valoare materială reprezentată prin bani sau prin alte bunuri economice acumulate sau rezervate pentru un anumit scop. 20 (Ecn) Capital de care se poate dispune. 21 (Fam; îe) A fi în ~uri A avea bani. 22 (Ecn; mpl) Capital destinat finanțării unei întreprinderi. 23 (Fin; îs) ~uri publice Bani procurați de stat sau care sunt garantați de către stat. 24 (Îas) Valori mobiliare emise de către stat. 25 (Ecn; îs) ~ de rulment Excedent al valorilor de exploatare, al valorilor realizabile și al valorilor disponibile al unei întreprinderi asupra datoriilor pe termen scurt. 26 (Îas) Capital de rezervă al unei asociații de locatari. 27 Organizație al cărei scop este finanțarea unor instituții sau țări pe baza unui proiect de dezvoltare Fondul Monetar Internațional. 28 Totalitatea bunurilor sau a valorilor de bază dintr-un domeniu al culturii. 29 (Îs) ~ de cărți Totalitatea cărților pe care le posedă o bibliotecă. 30 Ansamblul documentelor de arhivă donate de o persoană unui organism public. 31 (Fig) Ansamblul calităților unui individ.

lipsi1 [At: EUSTRATIE, PRAV. 17 / Pzi: ~sesc / E: ngr λείπω] 1 vi A nu fi într-un loc unde ar fi trebuit să fie. 2 vi (D. acțiuni, caracteristici, stări sufletești, fenomene ale naturii) A nu se mai manifesta. 3 vi (D. sume, cantități) A constitui o lacună într-un ansamblu. 4-5 vi (Euf) A (nu) exista în cantitate mare. 6-7 vi (Ccd) A (nu) avea ceva. 8-9 vi (Fam; îe) A(-i) ~ o doagă (sau, rar, din doage, pop ~ o sâmbătă) A fi (cam) nebun. 10 vi (D. persoane) A nu fi de față într-un anumit moment Si: a absenta. 11 vi (Înv) A avea lacune. 12 vi (Înv) A fi insuficient. 13 vr (Rar) A nu primi. 14 vi (D. persoane; ccd) A-i fi dor de cineva sau de ceva. 15 vi (Îe) Puțin sau, rar, nu mult sau un fir de păr ~sește sau a ~sit (ca) să sau ori de Ar mai fi trebuit îndeplinite foarte puține condiții pentru ca o acțiune sau o stare să fie posibile. 16 vr (Reg; d. oameni) A fi nevoit să facă un lucru care nu-i convine. 17 vi (D. obiecte, însușiri omenești etc.) A înceta să mai existe Si: a dispărea, a pieri. 18 vi (D. legi, reglementări, obiceiuri juridice) A-și pierde valabilitatea Si: a se desființa. 19 vi (Înv; ccd; d. însușiri, stări sufletești etc.) A-și pierde din intensitate. 20 vi (Înv;d. soare) A apune. 21 vi (D. oameni) A pleca. 22 vi (D. oameni) A se îndepărta. 23 vi (Înv;d. oameni) A dispărea (6). 24 vi (Înv; d. oameni) A demisiona 25 vi (Asr; îe) (Să) ~sești din ochii mei (sau din fața mea sau dinaintea mea ori de aici!) Dispari din fața mea! 26 vt (Înv) A părăsi pe cineva, devenindu-i necredincios Si: a trăda. 27 vi (Mil; înv; spc) A dezerta (1). 28 vi (Îe) A ~ din viață (sau, rar, dintre vii) A muri (1). 29 vi (Înv) A da înapoi Si: a ceda. 30 vtf (Înv; udp „din”, „de la”, „de lângă”) A face să dispară Si: a alunga, (înv) a izgoni. 31 vrp (Înv; udp „din”, „de la”, „de lângă”) A fi determinat să dispară. 32 vtf (Înv; udp „din”, „de la”, „de lângă”) A scoate pe cineva dintr-o funcție. 33 vtf (Înv; îe) A ~ din viață, de viață sau din lume (pe cineva) A cauza moartea cuiva Si: a ucide. 34 vt (Înv) A răpi. 35 vt (Înv) A smulge cu forța. 36 vt (Înv) A opri pe cineva de la ceva Si: a interzice. 37-38 vt(a), vrp (Udp „de”, rar „de la”) A (i se) lua cuiva ceva care îi aparține sau care îi este necesar Si: a priva, (liv) a frustra, (fig) a văduvi. 39 vrp (Înv; euf; udp „de”) A fi ucis. 40 vt (Nob) A nu manifesta o atitudine, un sentiment. 41 vt (Înv) A priva pe cineva de cele necesare traiului. 42 vr A se abține de la cele necesare traiului, în favoarea altor oameni. 43 vrp A fi privat de către cineva de cele necesare traiului. 44 vr (Pgn; udp „de”) A renunța de bunăvoie la ceva necesar Si: a se priva, (rar) a se debarasa. 45 vr A se abține (1) de la ceva. 46 vr (Pfm; îlv) A se ~ ca Adam de rai A fi silit să renunțe la ceva. 47 vr (Înv; udp „de”) A pierde ceva. 48 vr (Reg; udp „de”) A se apăra. 49 vr (Reg; udp „de”) A se feri (5). 50-51 vi (Înv) (A întârzia sau) a se abține de la îndeplinirea unei obligații, a unei datorii etc. Si: a se codi, a pregeta, a șovăi. 52 vi (Frî; udp „de”, „de la”, „din” sau, rar, ccd) A nu îndeplini o obligație sau o datorie Si: a se sustrage. 53[1] vi (Frî; udp „de”, „de la”, „din” sau, rar, ccd) A omite (1). modificată

  1. În original, adăugat greșit la sfârșit ultimul sens al cuv. lipsire: 16 Absență — LauraGellner

MUNCITOR, -OARE adj., subst. I. 1. Adj., s. m. și f. (Învechit) (Persoană) care torturează, chinuiește, căznește; (în textele bisericești) dracul. Cf. m u n c i (1). Pavelu . . . întreba-se întru învățături cu muncitoriu oarecarele (u n u i t i r e a n N. TEST. 1648, u n u i t i r a n BIBLIA 1688). COD. VOR. 4/17. Trei coconi cu postul stinseră cuptoriul de foc și muncitoriul fărăleage biruiră. CORESI, EV. 50, cf. 546. Atunci muncitorii ce o lega câdzură gios la pămîntu (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 148/13, cf. 154/3. Fu prins viu muncitoriul. MOXA, 375/12. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului ? Că nu vei scăpa, că te vor duce acolo acei muncitori măcară să n-ai fi și bucuros (a. 1644). GCR I, 113/26. Și să mînie domnul lui și-i deade pre el muncitorilor pînă nu va plăti toată deatoriia. N. TEST. (1648), 24r/34. Pre muncitoriul cu crucea ta l-ai înfruntat (a. 1650-1675). GCR I, 228/21. Voiu să te dau și muncitorilor să te căznească făr' de milă. ANTiM, ap. TDRG. Pre diavolul ca pre un începător tuturor păcatelor și muncitor sufletelor noastre, l-au legat. id. P. 175. Oamenii carii să nasc într-această planită sînt muncitori, lacomi, . . . vicleni la vorbă (a. 1733). GCR II, 26/9. Muncitorii au clădit arderea focului foarte mare și, puind supt dînsa văpaie, o aprindea cu strălucire. AETHIOPICA, 41v/17. Opriia pre muncitori de la atîta nemilostivire. MINEIUL (1776), 77r2/35. Îi înconjurară acei fără de omenie muncitori cumpliți. VARLAAM-IOASAF, 109v/20, cf. 60v/28. Iadul. . . de veci muncitoriu și fără săvîrșit [este]. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Rogu-mă, arhanghele Mihaile, muncitoriul dracilor, mai slăbește-mă din legături (a. 1799). GCR II, 171/30. După aceasta l-au dus . . . păgînii în capiștea idolească și acolo, într-însa, după porunca muncitoriului, întinzînd mîna lui, . . . au pus într-însa cărbuni aprinși cu tămîie. ȘINCAI, ap. GCR II, 204/18. Și așa să spunea că vor ieși aceale limbi în zilele lui Antihrist și să vor închina lui și vor fi muncitori de creștini. ALEXANDRIA, 131/16. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) care participă nemijlocit în procesul de producție a bunurilor materiale, în activitatea de întreținere la unitățile din administrație și deservire etc., l u c r ă t o r; p. g e n e r. (persoană) care desfășoară o muncă (3). Cf. ANON. CAR., COSTINESCU. La foc de soare Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor. ALECSANDRI, POEZII, 123. Poetul s-a apropiat de unul dintre muncitori, care trăgea cu gresia pe buza coasei. CARAGIALE, O. IV, 165. Un muncitor vrednic. . . trage cu coasa nemiluit. ISPIRESCU, L. 170. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. COȘBUC, B. 6. E mult. . . de cînd n-am scris nici cîteva sute de pagini, uitasem că e frumos a fi un muncitor intelectual. BACOVIA, O. 232, cf. 140. El era drumeț sărman, Muncitor cu sapa. TOPÎRCEANU, B. 9. Un muncitor plînge de dragul unei locomotive ? SAHIA, N. 31, cf. 29. Muncitorii stăteau aplecați asupra pămîntului. SADOVEANU, O. VI, 336, cf. id. E. 76. Tineretul muncitor, adică tineretul care muncește. CV 1949, nr. 9, 4. În depărtările înghețate închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor. ARGHEZI, P. T. 90. Cei mai mulți muncitori știu să se ridice deasupra problemelor lor personale. V. ROM. octombrie 1954, 155. Muncitorii din fabrici și uzine se străduiesc să livreze agriculturii noi mașini agricole. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 374. Căci de lumea muncitoare Și de glia strămoșească, Nu-i putere pe sub soare Cîndva să mă despărțească. BENIUC, M. 125. Șaizeci de ani. . . muncitor luminat. . . Acuma, într-o zi, într-o săptămînă, într-o lună, moare schilodit. GALAN, Z. R. 340. Steaua mulțimilor muncitoare. BARANGA, V. A. 30. Pumni îndîrjiți de muncitori Au spart zăgazul dinspre zori ! DEȘLIU, G. 38. Stăpînind puterea politică, muncitorii o folosesc în vederea desființării exploatării și a construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1961, nr. 3, 45. Clasa muncitoare = (în capitalism) proletariat; (în socialism) clasă socială alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care constituie forța conducătoare a societății. Clasa muncitoare din țara noastră a devenit clasa conducătoare în statul de democrație populară. SCÎNTEIA,1952, nr. 2 407, cf. 1953, nr. 2 738. Ideologia clasei muncitoare se întemeiază pe ideea că omul este capitalul cel mai de preț. CONTEMP.1953, nr. 357, 2/2. țărănime muncitoare = totalitatea țăranilor săraci și mijlocași; totalitatea țăranilor cooperatori. Conștiința de clasă a țărănimii muncitoare s-a ascuțit. CV 1949, nr. 6, 24. Clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare a devenit clasa conducătoare în stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 738. 3. Adj. Care iubește munca (3); harnic, activ. Un părinte de familie muncitor. MARCOVICI, D. 3/10. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era o fire muncitoare. ap. TDRG. Foamea se uită la poarta omului muncitor, dar nu poate intra. ZANNE, P. III, 557. ♦ (Rar) Plin de muncă (3). Se așeză la tîrgușorul Vama, unde petrecu o viată muncitoare și îmbelșugată. CONV. LIT. XI, 102. II. S. m. sg. art. (Ieșit din uz) Numele unei țesături de bumbac; americă. Pînză nealbită (muncitorul). NOM. MIN. I, 424. – Pl-: (I) muncitori, -oare.Munci + suf. -tor.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Tot ce există ca realitate și ca reflectare a ei; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din)totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. ♦ Vast domeniu al realității care se distinge de altele printr-una sau mai multe însușiri fundamentale. Lumea organică. Lumea anorganică. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. ◊ Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te măntuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2.(În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

LUPTĂ, lupte, s. f. 1. (Uneori în construcție cu verbul «a se lua») Încleștare corp la corp între două persoane care caută să se învingă una pe alta; încăierare (pe viață și pe moarte) între două persoane. Se luară la luptă. Cum îl prinse, cum nu-l prinse... destul că îl trînti la pămînt încît pînă în grumazi s-a cufundat. RETEGANUL, P. III 70. În săbii să ne tăiem... ori în luptă să ne luptăm. ISPIRESCU, L. 42. Bine că mi-ai venit Făt-Frumos... hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare. EMINESCU, N. 10. ◊ Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii sau ajutor străin. Se învoiră să se ia la luptă dreaptă. ISPIRESCU, L. 87. Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. EMINESCU, N. 7. ◊ Fig. Să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. ♦ (Sport; uneori determinat prin «greco-romană») Întrecere între doi luptători în care fiecare caută să trîntească pe adversar cu omoplații la pămînt fără să folosească procedee dureroase. 2. (Mil.) Ciocnire armată între două forțe inamice; bătălie. V. război. Zidurile clădirilor uzinei purtau încă urmele luptelor care s-au dat aci pentru fiecare palmă de pămînt. STANCU, U.R.S.S. 193. Lupta iar începe... dușmanii zdrobiți Cad ca niște spice de securi loviți. BOLINTINEANU, O. 34. Lupta urlă, se-ncleștează Și barbarii toți, grămadă, Morții crude se dau pradă. ALECSANDRI, P. II 16. Săcuii se apucară a căuta, prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind... și după ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ Fig. Ciocnire între două forțe care lucrează în sens contrar. Lupta dintre vechi și nou. 3. (În expr.) Luptă de clasă = lupta dintre exploatatori și exploatați, expresie a caracterului de neîmpăcat al intereselor de clasă, constituind forța motrice de dezvoltare în societatea împărțită în clase antagoniste; în capitalism ea duce în mod inevitabil la prăbușirea societății burgheze și la instaurarea dictaturii proletariatului, care are drept scop lichidarea claselor și crearea societății comuniste. 4. Efort depus de cineva pentru a se apăra; străduință depusă de cineva pentru a învinge o greutate, o nevoie. Aș vrea ca și la-ntorsul meu Să fii aici să-mi dai să beu; Iar ea, tot nemișcată stînd, Cu ochii-n jos și tremurînd De lupta ei, tîrziu și greu, Rosti sfioasă: Cînd? COȘBUC, P. I 281. Pepeleo!... de azi începe o viață plină de lupte pentru tine. ALECSANDRI, T. I 402. 5. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «pentru») Acțiune întreprinsă pentru a obține ceva, strădanie. Haide cu noi, bătrîne, și-ai să-ntinerești. Fiindcă munca noastră îi miez din lupta noastră: o luptă cinstită și dreaptă pentru un trai mai bun, pentru o viață mai bună tuturor. DAVIDOGLU, M. 61. Oamenii de știință sovietici... merg zi de zi mai departe în lupta pentru păstrarea sănătății poporului sovietic. STANCU, U.R.S.S. 127. 6. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «contra», «împotriva», «cu») Combatere. Lupta împotriva superstițiilor.În lupta cu decadentismul, arta progresistă se dezvoltă și se întărește. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898.

CURTE, curți, s. f. I. 1. Spațiu împrejmuit în jurul unei clădiri, al unei case de locuit, al unei gospodării; ogradă. V. bătătură, ocol. Nu vom părăsi curtea și nici în uzină n-are să intre nimeni. SAHIA, N. 37. Fata ieși din curte ca fulgerul. ISPIRESCU, L. 13. Mergînd în curte ca să se joace cu Capișoana, cățeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paie. ODOBESCU, S. III 42. ◊ Loc. adj. De curte = care trăiește pe lîngă casa omului. Păsări de curte. Cîine de curte. (în regimul burghezo-moșieresc) Locuința dintr-un sat a proprietarului sau boierului; totalitatea acareturilor care, împreună cu casa, constituiau o gospodărie bogată. Da ce, Irino, tată-tău s-o băgat la curte? L-am văzut ducîndu-se cu boieriu la Galați. BUJOR, S. 58. Își ia el inima-n dinți și se duce la curte să vadă ce are să fie; și cum ajunge, se înfățișează înaintea boierului. CREANGĂ, P. 156. Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Curțile albe ca argintul, cu cerdacuri și scări a căror scînduri curate și ceruite sclipeau în lună. EMINESCU, N. 56. 3. (În țările monarhice; adesea cu determinări în genitiv) Palatul de reședință al unui suveran. Trecură dealuri, trecură munți și văi... și ajunseră la curtea împăratului. ISPIRESCU, L. 22. Baluri la curte și loje la teatru! Cît sînt de fericită! ALECSANDRI, T. I 37. Ș-am mai fost, oameni buni, pe la curtea lui Lăcustă-vodă. ALECSANDRI, T. I 389. ◊ Totalitatea nobililor și boierilor cu funcții înalte la palatul unui suveran; suita unui suveran sau a membrilor familiei sale. În ziua aceea, bucătarii curții se îmbătaseră. ISPIRESCU, L. 23. Împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, ridică toată curtea în picioare. CREANGĂ, P. 101. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte. ALEXANDRESCU, P. 128. ♦ (Învechit,în orînduirea feudală) Totalitatea clădirilor întărite care formau locuința domnitorului și a boierilor și care în caz de primejdie servea drept loc de refugiu pentru populație. Curtea de Argeș (= curtea domnească de pe Argeș). II. (Cu determinări) Numele unor instanțe (superioare) judecătorești sau administrative azi desființate. Curte de casație. Curte de apel. Curte de conturi.Pornea spre tribunal și curtea de apel, unde se tocmea... cu avocații. C. PETRESCU, R. DR. 28. ♦ Totalitatea membrilor unor astfel de instanțe. Curtea s-a retras pentru deliberare. III. (Adesea construit cu verbele «face» și «a primi») Omagiu măgulitor acordat unei persoane sus puse sau unei femei spre a-i cîștiga bunăvoința, simpatia, favoarea. O să fiu silit a-i face și curte acum. ALECSANDRI, T. 270. Între roiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul. NEGRUZZI, S. I 25.

ZEAMĂ, zemuri și zemi, s. f. (Și în forma zamă) 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mîncare (v. supă, ciorbă, borș); partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb (v. sos). Cum sfîrși șătrarul aceste cuvinte, jupîneasa Avramia intră cu zama de găină aburind în străchini. SADOVEANU, Z. C. 45. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluțe de grăsime. DELAVRANCEA, T. 38. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. Mi-am luat seamă: Iepurașu-i bun de zeamă, Iepuroaica de friptură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ◊ E x.p r. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsînd altora foarte puțin sau nimic. A spune o zeamă lungă = a vorbi îndelung spunînd lucruri neinteresante; a vorbi verzi și uscate. Nu ești nici de zeama ouălor, se spune (ironic) cuiva pe care nu se poate pune nici un temei. Sărace, sărace! nu ești nici de zama ouălor. CREANGĂ, P. 92. Zeamă lungă să se-ajungă = mîncare neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge la multe persoane. Tot de-o zeamă = deopotrivă. A nu fi de nici o zeamă = a nu fi bun de nimic. Soarbe-zeamă = om prost, molîu. Zeamă de clopot (sau de hîrleț) = moartea. Leacu-i zamă de clopot, leacu-i zamă de hîrleț. Moartea-i leacu. ȘEZ. IX 147. Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă, vorbe goale. Rușinea, zeamă de vorbe. DAVIDOGLU, M. 63. ◊ Fig. Această streină zamă cu iuțime-n- veninată au vîrît în a lui patimi o aprindere turbată. CONACHI, P. 297. ♦ Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; (regional) moare. Îi plăcea cu deosebire ciorba de știucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean. GHICA, S. A. 83. 2. Lichid conținut de celulele și țesuturile organismelor vegetale și care se scurge cînd acestea sînt zdrobite; suc de fructe sau de plante. Dete copilului zeama stoarsă din o smochină și mîncă copilașul de se minună și sihastru. ISPIRESCU, L. 190. Se leapăd’ alămîia ce zama i s-a stors. NEGRUZZI, S. II 240. Au stors și puțină zamă de alămîie. DRĂGHICI, R. 138. ♦ (Popular) Zeamă de prune – țuică (mai ales de calitate inferioară):’ A băut un pahar de zeamă de prune și acum e în gîrliciul bordeiului. GALACTION, O. I 41. Nu țuică de a d-voastră, zeamă de prune. TEODORESCU, P. P. 176. Zeamă de struguri = vin, must. 3. Nume generic pentru diverse lichide. ◊ Ou cu zeamă-ou fiert puțin, cu conținutul puțin coagulat. ♦ (Rar; la sg. cu valoare de pl.) Lacrimi. Am un loc oval, Cînd eu l-am scărpinat, Zeamă i-a picat (Ochii). GOROVEI, C. 249. ♦ (Rar) Sînge. Că din spate-mi iese zamă. ȘEZ. III 124. – Variantă: za s. f.

lapte [At: PSALT. 314 / Pl: (50-51) lăpturi, (53-55, 62) ~pți E: ml lac, -tis] 1 sn Lichid alb-gălbui, dulceag, cu miros caracteristic, foarte hrănitor, secretat de glandele mamare ale femelelor mamiferelor, și care constituie hrana exclusivă a copilului sugar și a puiului de animal. 2 sn Aliment de bază al omului obținut prin mulgerea femelelor unor animale domestice. 3 sn (Pop; îe) A fi învățat ca mâța la ~ A avea obiceiuri rele. 4 sn (Pop; îe) A fi supt ~ de capră Se spune despre o persoană excesiv de energică. 5 sn (Pop; îe) A spune și ~le pe care l-a supt A mărturisi tot, cu lux de amănunte. 6 sn (Îs) ~ dulce Lapte proaspăt, nefermentat. 7 sn (Reg; îas; șîs ~ crud, ~ prins) Lapte (1) matern, secretat imediat după naștere Si: coraslă. 8 sn (Îs) ~ prins Lapte (2) nefiert fermentat Si: (reg) chișleag. 9 sn (Îs) ~ bătut Lapte (2) închegat și apoi bătut. 10 sn (Îs) ~ acru Lapte (2) fiert, apoi fermentat în mod natural. 11 sn (Îs) ~ pasteurizat Lapte (2) din care s-au eliminat, în aparate speciale, bacteriile. 12 sn (Îs) ~ condensat Lapte (2) căruia i s-a redus conținutul de apă. 13 sn (Îs) ~ praf Lapte (2) sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. 14 sn (Pop; îe) Tare-i ~ acru! E foarte greu de suportat. 15 sn (Reg; d. ochi; îe) De ~ acru De culoare deschisă. 16 sn (Pop; îc) ~-de-pasăre Desert preparat din lapte, ouă și zahăr. 17 sn (Îac; șîc ~-de-găină) Băutură preparată din gălbenuș de ou, zahăr sau miere și lapte fierbinte, folosită ca remediu împotriva tusei Si: șodou. 18 sn (Îs) Frate sau soră de ~ Copil, considerat în raport cu alt copil, care a fost alăptat de aceeași doică. 19 sn (Ast; îs) Calea (sau, îvp, drumul) ~lui Calea Lactee. 20 sn (D. femela unor animale domestice; îla) De ~ Crescută pentru producția de lapte (2). 21 sn (D. femelele unor animale domestice; îal) Care produce mult lapte (2). 22 sn (D. copii sau d. puii de mamifer; îal) Care nu au fost înțărcați Si: sugari. 23 sn (D. vaci, oi etc.; îoc stearpă; îal) Care lapte Si: mânzare, plecătoare. 24-25 sn (D. femelele unor animale domestice; îla) Bună (sau rea) de ~ Care (mult sau) puțin lapte (2). 26 sn (Îe) A curge ~ și miere A fi îmbelșugare. 27 sn (Pfm; d. oameni; îe) A fi numai ~ și miere A se purta mieros. 28 sn (Îae) A fi binevoitor. 29 sn (Îs) Miere și ~ Bunăstare. 30 sn (îas) Înțelepciune. 31 sn (Fig; d. afirmații; îla) Cu ~ Adevărat. 32 sn (Îal) Folositor. 33 sn (Îal) Ușor de realizat. 34 sn (Pop; îe) A curge (sau a cădea cuiva) ~ (sau ~le) în păsat sau a (se) vărsa ~le în păsat (ori în ~ul cuiva) A beneficia de un ajutor neașteptat. 35 sn (Îae) A-i merge foarte bine. 36 sn (Pop; îe) E ~ cu păsat Se spune despre un lucru bun, util. 37 sn (Pop; îe) A pune tot ~le în păsat A fi risipitor. 38 sn (Pop; îe) A stoarce ~ din piatră A realiza lucruri extraordinare, învingând obstacole de netrecut. 39 sn (Pop; îe) Când a da din piatră ~ Niciodată. 40 sn (Pop; îe) A cădea (a se băga, a se lovi, a pica, a se potrivi) ca musca-n ~ A fi inoportun. 41 sn (Îs) Dinți de ~ Primă dentiție, la copii și la puii unor mamifere. 42 (Pop; îe) A avea dinții de ~ A fi încă tânăr. 43 sn (Îae) A fi lipsit de experiență de viață. 44-45 sn (Olt; îe; îlaj) (A fi) de un ~ (cu cineva) (A fi) de aceeași vârstă cu cineva. 46-47 sn (Olt; îae; îal) (A fi) asemănător cu cineva în privința ideilor sau a sentimentelor. 48 sn (Bis; fig) Învățătură evanghelică, concepută ca prima hrană a spiritului. 49 sn (Pop; îls) ~ de cuc (sau de vrabie) Lucru inexistent, imposibil de realizat. 50-51 snp (Pop) Diferite sortimente (de lapte (2) sau) de produse alimentare preparate din lapte (2). 52 sm (Pop) Cantitate de lapte (1) obținută de la o oaie sau de la mai multe oi, la stână, într-un timp determinat Si: mulsoare. 53 sm (Pop; îe) A se băga oile în ~pți (sau, reg) a se pune oile pe ~pți A despărți oile de miei primăvara și a începe mulsul, pentru a face brânză. 54 sm (Reg; îe) A scoate oile din ~pți A înceta mulsul oilor. 55 sm (Reg; îs) ~ de pește Lapți (1). 56 sn (Îvr; îs) ~ vegetal Suc cu aspect lăptos care se găsește în unele plante ori fructe sau care se prepară din acestea. 57 sn (Pop; îs) ~ de bou (~ de sămânță sau ~ de buhai) Mâncare de post preparată din sămânță de cânepă sau de dovleac pisată, amestecată cu apă și îndulcită puțin. 58 sn (Îas) Zeamă în care s-au fiert prune sau alte fructe uscate. 59 sn (Îas; șîs ~le boului) Mâncare preparată din oțet, apă și mămăligă. 60 sn (Îas) Mâncare preparată din apă cu sare fiartă, amestecată cu frunze de porumb. 61 sn (Fig; îas) Lucru inexistent sau imposibil de realizat. 62 sm (Reg; d. boabele cerealelor; șîf lapți; îla) În (sau cu) ~ Care sunt într-o fază de dezvoltare anterioară coacerii, conținând un lichid alb asemănător laptelui (1) Si: crud, necopt. 63 sn Lichid asemănător cu laptele (1). 64 sn (Îs) ~ de var Suspensie de hidroxid de calciu în apă, folosită mai ales la văruit. 65 sn (Îs) ~ de ciment Amestec format din praf de ciment și apă, folosit, mai ales, la lucrările de construcții. 66 sn (Îs) ~ de malț Malț măcinat și amestecat cu apă, folosit la prepararea berii. 67 sn (Îs) ~ de piatră (sau ~ de stâncă) Stalactită. 68 sn (Reg; îas) Nisip de culoare vânătă-gălbuie folosit la prepararea unor coloranți. 69 sn (Apc; pop; îs) ~ de miere Băutură fermentată obținută din miere amestecată cu apă sau cu lapte (2) Si: hidromel, (reg) mursă. 70 sn (Înv; îs) Vase (purtătoare) de ~ (sau, înv, vinele ~lui) Vase limfatice. 71 sn (Bot; îc) ~le-câinelui (sau, rar ~le-cățelei; reg, ~-câinesc; ~-de-câine) Alior (Euphorbia). 72 sn (Bot; reg; îae) Ciuboțica-cucului (Primula officinalis). 73-74 sn (Bot; Trs) Două specii de alior (Euphorbia helioscopia și platyphillos). 75 sn (Bot; rar; îc) ~le-păsării (sau, rar, ~le-păsărilor) Plantă erbacee înaltă de 15-20 cm, cu o singură frunză, cu flori mici galbene, răspândită prin locuri necultivate Si: (reg) plisc-păsăresc (Gagea lutea). 76 sn (Bot; pop; îac) Bălușcă (Ornithogalum umbellatum). 77-78 sn (Bot; Mun) Două specii de lalea (Tulipa biembersteiniana și silvestris). 79 sn (Reg; îac) Plantă mică, nedefinită mai îndeaproape Si: (pop) malaiul-paserii. 80 sn (Îc) ~le-stâncii Plantă erbacee din familia primulacee, cu tulpina ramificată, cu mai multe rozete de frunze lanceolate, cu flori albe dispuse în umbele, răspândită în regiunea alpină Si: lăptișor, (reg) primuliță (Androsace chamaejasme). 81 sn (Îac) Plantă erbacee din familia primulacee, de mici dimensiuni, cu flori alburii dispuse în umbelă, care crește pe stâncile din regiunea alpină (Androsace arachnoidea). 82 sn (Îac) Mică plantă erbacee din familia primulacee, cu tulpina scapiformă, lipsită de peri, cu frunze lanceolate, cu flori solitare sau reunite sub formă de umbelă, albe cu galben, cu fructul sub formă de capsulă, care crește în locuri umede sau calcaroase din regiunea alpină (Androsace lactea). 83 sn (Bot; îc) Sudoarea-~lui Captalan (Petasites officinalis). 84 sn (Bot; reg; îc) Burete-de-~ Lăptucă (Agaricus volemus). 85 sn (Mol) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 86 sn Melodie după care se execută laptele (85).

negru, neagră [At: CORESI, EV., 447 / Pl: ~ri, ~re / E: ml niger, -gra, -grum] 1 a (D. obiecte, părți ale unor ființe etc.) Care nu reflectă lumina. 2 a (D. obiecte) Care are culoarea cea mai închisă. 3 a (D. obiecte) De culoarea funinginii, a cărbunelui, a penelor corbului. 4 a (D. culori) Ca funinginea, ca penele corbului Si: păcuriu, (reg) muriu. 5 a (Pex; d. culori) Cu cea mai închisă nuanță. 6 a (Îs) Rasă neagră Rasă de oameni cu pielea brună închisă, părul creț și buzele groase, originară din Africa. 7 a (Îs) Pâine neagră Pâine preparată din făină integrală de grâu, secară etc. 8 a (Îs) Pământ ~ Cernoziom. 9 a (Reg; îas) Pârloagă. 10 a (Reg; îs) Drum ~ Drum de căruță, peste câmp. 11 a (Îs) Vin ~ Vin de culoare roșu-închis. 12 a (Îs) Cutie neagră Aparatură protejată, instaurată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului pentru elucidarea cauzelor unui eventual accident. 13 a (Îas) Sistem a cărui structură este necunoscută, dar se știe ce intră în el și ce rezultă din el. 14 a (Îcs) Principiul cutiei negre Renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. 15 a (Îe) Ba e albă, ba e neagră Se spune despre o persoană nehotărâtă. 16 a (Îae) Se spune despre cineva care se contrazice. 17 a (Îe) Nici albă, nici neagră Fără multe ezitări. 18 a (Îae) Dintr-o dată. 19 a (Îae) Nici așa, nici așa. 20 a (Îe) Albă, neagră, asta este Se spune pentru a arăta că un fapt împlinit nu mai poate fi schimbat. 21 a (Îrg; îe) A nu-i zice (sau spune, scrie cuiva) negri ți-s ochii A nu face nici o imputare cuiva. 22 a (Îrg; îae) A nu mustra pe cineva. 23 a (Îrg; îae) A nu supăra cu nimic pe cineva. 24 a (Îrg; îae) A nu lua în seamă pe cineva. 25 a (D. oameni) Care aparține rasei negre (6). 26 a (Pex; d. oameni) Care are pielea brună, de culoare închisă Si: brunet, oacheș. 27 a (Îe) Pe arap, cât de mult îl vei spăla, tot ~ va rămânea Se spune despre lucrurile care nu se pot schimba după voința cuiva. 28 a (D. locuri, ținuturi etc.) Care este locuit de oameni care aparțin rasei negre (6). 29 a (Fig; îs) Continentul ~ Africa. 30 sn Culoare neagră (4). 31 sn (Pop; îs) ~l ochiului Pupilă. 32 sn (Îlav) În ~ sau (îvr) în negre În haine de culoare neagră. 33 sn (Îal) În doliu. 34 sn (Îe) A se îmbrăca în ~ A se îmbrăca în haine negre. 35 sn (Îae) A fi în doliu. 36 sn (Îlav) ~ pe alb Sigur. 37 sn (Îal) În scris. 38 sn (Îe) A face albul ~ A denatura spre rău adevărul despre ceva sau despre cineva. 39 sn (Îae) A dovedi că un lucru este altfel decât în realitate. 40 sn (Îe) A deosebi albul de ~ A deosebi binele de rău. 41 sn (Îlav) Cât e ~ bobului Foarte puțin. 42 sn A i se face (cuiva) ~ (sau, rar, ~-verde) înaintea (sau dinaintea) ochilor A se enerva foarte rău. 43 sn (Îlav) ~-n ~ Negru intens. 44 sn Materie colorantă de culoare neagră (4). 45 sn Vopsea neagră (4). 46 sn (Îs) ~ de fum Pulbere neagră (4) formată din particule fine de carbon, obținută prin arderea parțială a unor hidrocarburi și care are numeroase utilizări în industria cauciucului, a cernelurilor tipografice etc. Si: (pop) chinoroz. 47 sn (Îs) ~ de anilină Colorant de culoare neagră (4) folosit mai ales la vopsirea fibrelor textile. 48 sn (Îs) ~ animal (sau de oase) Cărbune animal. 49 sn (Rar) Rimel. 50 sm Bărbat care aparține rasei negre (6) Si: (rar) negritean. 51 sm (Fam) Persoană plătită de cineva pentru a executa în numele lui, parțial sau total, anumite lucrări grele, neplăcute. 52 sm (Pop) Cal de culoare neagră (4). 53 sm (Îc) ~-moale sau neagră-moale Soi autohton de viță de vie, cu bobul negru-violet, rotund și brumat. 54 sm (Îc) ~-vârtos Soi autohton de viță de vie, cu bobul rotund, negru-violaceu. 55 sf (Îc) neagră-bășicată Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 56 sm (Îc) ~-apătos Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 57 a (Pop; d. albituri, haine etc.; pex, d. oameni) Murdar. 58 sn Murdărie. 59-60 sn (Îlav) (Nici) cât ~ sub unghie (Deloc sau) foarte puțin. 61 sfp (Reg) Rufe murdare, de dat la spălat. 62 a (Îoc luminos) A cărui transparență este întunecată. 63 a Lipsit de lumină. 64 a (Pex) Cufundat în întuneric Si: întunecat, obscur, (înv) negraie (1). 65 a (Îs) Bursă (sau piață) neagră ori, înv, târg ~ Comerț clandestin, în care mărfurile se vând cu preț de speculă. 66 a (Pex; îas) Loc unde se practică bursa sau piața neagră (64). 67 a (Îs) Preț ~ Preț de speculă Si: suprapreț. 68 a (Îlav) La ~ Cu preț de speculă. 69 a (Îs) Listă neagră Listă pe care sunt înscrise numele unor persoane împotriva cărora o organizație, un grup sau un individ urmează a întreprinde represiuni sau alte acte abuzive. 70 a (Mtp; îoc lumea albă; îs) Lumea neagră Lume aflată sub pământ. 71 a Compact. 72 a Des și întunecat. 73 (Fig) sn Întuneric. 74 a (D. oameni) Pământiu la față Si: livid. 75 a (Pex; fig; șîs ~ de supărare sau ~ de supărat) Foarte supărat. 76 a (Fig; d. oameni) Furios. 77 a (Fig) Trist. 78 a (Fig) Apăsător. 79 a (Fig) Deprimant. 80 a (Fig) Greu. 81 a (Îe) A avea sau a-i fl (cuiva) inima neagră A fi foarte trist. 82 a (Îe) A face (cuiva) zile negre A supăra pe cineva foarte tare și frecvent. 83 a Fără noroc. 84 a Care aduce ghinion, nefericire. 85 a (Rar) Mizerabil. 86 a (Îvr; d. oameni) Nefericit. 87 sn (Fig) Întristare. 88 sn (Îe) A vedea (sau a zugrăvi) (toate) în ~ A fi pesimist. 89 a (Pop; fig; d. oameni) Rău la inimă Si: crud, hain. 90 a (Reg; îe) A avea suflet ~ sau a fi ~ la suflet (sau la inimă) ori a fi ~ în cerul-gurii A fi rău, neîndurător. 91 a (Reg; îs) Vântul ~ Vânt de apus, care aduce uscăciune Si: sărăcilă. 92 a (Reg; îs) Tuse neagră Tuse convulsivă. 93 a (Reg; îs) Limbă neagră Limbă încărcată. 94 a (Reg; îs) Bubă neagră Cancer. 95 a (D. oameni) Care comite nelegiuiri Si: criminal, infam. 96 a (D. acțiuni ale oamenilor) Care constituie nelegiuiri. 97 sm (Mtp; îs) Săptămâna negrilor A doua săptămână după Paști, când se credea că cei care mor ajung în iad. 98 sma (Reg) Diavol. 99 a (Fig) Grozav. 100 a (Fig) Cumplit. 101 a (Fig) Rușinos. 102 a (Fig) Dezonorant. 103 a (Îs) Post ~ Post complet, fără mâncare și băutură Si: ajunare. 104 a (Reg; îs) Săptămâna neagră Săptămână dinaintea Paștilor, începând de miercuri. 105 a (Reg; îs) Vineri negre Zile de vineri din timpul anului în care se ține post negru (103). 106 a (Îs) Magie neagră Magie prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase sau pot face rău altor oameni, invocând forțe demonice.

vorbă s.f. 1 Cuvînt. Vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor (EMIN.). 2 Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Abia putuse articula ultimele vorbe, înecat, sugrumat (TEOD.). ◊ Expr. A nu scoate nici o vorbă = a nu vorbi. Nu scoase o vorbă tot timpul (PRED.) A arunca o vorbă v. arunca. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele v. clește. A-i ieși (cuiva) vorba din gură v. ieși. A se împiedica la vorbă v. împiedica. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt v. vînt. 3 Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port (EMIN.). ◊ Zic. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 4 Părere, convingere; hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui (ISP.). 5 Chestiune (în discuție), problemă; stare de fapt, situație, realitate. Trei, șapte..., șaptezeci..., vorba e că sunt brazi (CA. PETR.). ◊ Expr. A (nu) (putea) fi vorba de... = a (nu) se pune problema; a (nu) (putea) fi în realitate, cu adevărat. Era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înapoi, o dată ce s-a dus (D. ZAMF.). Despre ce e vorba = (de obicei în formă interog.) ce este (de fapt, în realitate), ce se întîmplă. 30. Lasă-mă să vorbesc eu!... – Despre ce e vorba? (SADOV.). A fi vorba de... (sau despre...) = a constitui subiectul discuției, al dezbaterii, a fi în discuție, a se vorbi de...; a se face referire la... Să nu uităm că este vorba de dreptul public, și nu de dreptul privat (MAIOR.). A aduce (sau a deschide) vorba... de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția, conversația asupra cuiva sau a ceva; a aborda un subiect anume, a pomeni despre... Nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei (VOIC.). A schimba (sau a-și întoarce) vorba = a schimba subiectul discuției. Schimbă repede vorba, parcă ar fi ținut într-adins să îndrume conversația într-altă parte (BLA.). A lua altă vorbă v. lua. A suci vorba v. suci. Așa (sau cum) vine vorba v. veni. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva v. veni. 6 Ceea ce comunică (oral) cineva, ceea ce spune cineva; afirmație, declarație, expunere, istorisire, mărturisire. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi (EMIN.). ◊ (deprec.) Acum s-a terminat cu vorbele... Fapte, nu vorbe (CA. PETR.). ◊ Vorbă goală (sau deșartă) = vorbă lipsită de conținut, de temei, fără valoare, fără importanță. Vor primi o nouă avalanșă de discursuri și promisiuni și vorbe goale (REBR.). Vorbă bună = a) vorbă amabilă, prietenoasă, blîndă. Șătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune și pentru vorbă bună (SADOV.); b) intervenție în favoarea cuiva; recomandare. O vorbă bună din partea ta către persoana pe care o știi, poate să-mi facă norocul (CAR.). Vorbă dulce = a) vorbă care alină; vorbă care încîntă, care ademenește. Vorbele cele dulci deschid poarta cea de fier (ȚICHIND.); b) (iron.) vorbă aspră, de ocară. Am să trimet pe Toderiță să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce (SADOV.). (pop.) Vorbă proastă = a) vorbă îndrăzneață, jignitoare sau injurioasă, vulgară; vorbă nepotrivită. Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al Sfinției tale spune minciuni (HOG.); b) ext. ceartă. Vorbă grea = mustrare, insultă; injurie; jignire. Ne-am spus vorbe grele (SADOV.). Vorbă de clacă v. clacă. Vorbe băbești v. băbesc. Vorbe tari v. tare. ◊ Loc.adv. Din două vorbe ori dintr-o vorbă = fără a sta pe gînduri, fără multă discuție; imediat. Din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și... pornesc împreună (CAR.). Fără (nici) o vorbă sau fără (multă) vorbă = fără (multe) comentarii, fără a crîcni; deodată, într-o clipă; pe neașteptate, pe nesimțite. La culcare, fără multă vorbă, e aproape zece seara (CA. PETR.). ◊ Expr. (înv., pop.) A face (sau a avea) vorbă = a vorbi (despre...); a discuta (despre...), a relata; a comenta. Vorba vine, exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații sau avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare; e un fel de a spune; chipurile. Am un stăpîn la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni – vorba vine că mă pot odihni (STANCU). Vorbă să fie = nu cred așa ceva; imposibil. În prima generație sînt toți niște pehlivani. Vorbă să fie! (D. ZAMF.). A întinde vorba = a vorbi (despre ceva) mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui (ISP.). A pune o vorbă (bună) pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a recomanda (călduros) pe cineva. Te roagă să pui o vorbă bună la ministerul de război (CAR.). Nici vorbă (de... sau să...) = nici pomeneală; nicidecum; în nici un caz. De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pîinea. Apoi aicea în munte, nici vorbă (SADOV.). Mai e (ori mai încape) vorbă! sau ce mai vorbă! = indiscutabil, în mod sigur, fără îndoială. Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș (CĂL.). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări. Nu (mai) încape vorbă v. încăpea. A (nu) lungi vorba v. lungi. A scăpa o vorbă v. scăpa. A sorbi vorbele cuiva v. sorbi. A fi strîns la vorbe v. strîns. A-și trage vorba v. trage. A-i rămîne (cuiva) vorba în vînt v. vînt. (A fi) zgîrcit la vorbă v. zgîrcit. 7 Sfat, povață, învățătură; îndemn. Rămase învingătoare vorba judelui. Nu te prinde cu el (AGÂR.). ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva = a recunoaște că cineva a avut dreptate; a accepta că sfaturile cuiva au fost bune. În sfirșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă (REBR.). A nu ieși din vorba cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din vorbă = a îndeplini întocmai dispozițiile, porunca, ordinul cuiva; a se supune întocmai vrerii, dorinței cuiva. Barbu... nu mai ieșea acum din vorba lui Nicu (CA. PETR.). A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) v. da. Vorba lui e lege v. lege. 8 Zicătoare, zicală, proverb, expresie. Știi, vorba românului: călătorului îi șade bine cu drumul (BRĂT.). Expr. ˙Vorba ceea, expresie stereotipă folosită pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba ceea: la calic slujești, calic rămîi (CR.). Vorba cîntecului = cum se zice; vorba ceea; așa cum se știe din bătrîni. Dar înăuntru cine șade? vorba cîntecului popular (SADOV.). 9 Promisiune, făgăduială; angajament. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă (REBR.). ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvîntul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apăi de, jupîne Ștrul, vorba-i vorbă. (CR.). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină (GHICA). A purta (sau a duce, a ține) pe cineva cu vorba (sau cu vorbe) = a înșela (pe cineva) prin amînarea la nesfîrșit a îndeplinirii unor promisiuni; a amăgi, a păcăli. Se uită așa, nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba (CAR.). A spune vorbe mari și late v. lat. A-și ține vorba v. ține. 10 Zvon; veste, știre, informație. Acum cîteva zile se răspîndise vorba în București că... s-ar fi ivit bande de insurgenți (EMIN.). ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspîndi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. Am lăsat vorbă să nu-l trezească pe colonel pentru nimic în lume (PER.). Umblă vorba = se vorbește, se spune. Umblă vorba că și tu ai avea gînduri de însurătoare (GHEȚ.). A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. Am trimis vorbă printr-un om (H. LOV.). Mi-a trimis vorbă că va trece mîine pe la noi. 11 Bîrfeală, clevetire; calomnie, bîrfa. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat (SADOV.). ◊ Expr. A purta (sau a duce) vorba (sau vorbe) = a bîrfi; a colporta știri (false, calomnioase), zvonuri. Acesta vorbea puțin în față, dar ducea vorbele (E. BAR.). A(-i) ieși (cuiva) vorbă (sau vorbe) = a deveni subiect de bîrfe. O să-mi iasă vorbă că torn statui în metale prețioase (CĂL.). A(-i) scoate vorbă (sau vorbe) (că...) v. scoate. A(-i) scoate (cuiva) vorbe (rele) v. scoate. 12 (înv.) Cuvîntare, discurs. Nu tăiați vorba oratorului (CAR.). 13 Convorbire, conversație; discuție, taifas. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș (DELAVR.). ◊ Zic. Vorba multă, sărăcia omului.Schimb(sau schimburi) de vorbe = discuție scurtă, sumară; ext. schimb violent de replici. După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avînd ceva după perdea (SADOV.). Între noi și frate-meu Ion au loc... schimburi de vorbe (STANCU). ◊ Loc.adv. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. Din vorbă-n vorbă, țăranul zîmbitor întrebă (REBR.). Fără multă vorbă = fără a crîcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, reped. ◊ Loc.vb. A sta (sau a ședea) de (ori la) vorbă (cu cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva), a conversa; ext. a petrece un timp discutînd cu cineva. Le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau la sfaturi (SLAV.). ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A ține (pe cineva) de vorbă = a antrena (pe cineva) într-o conversație (sustrăgîndu-l sau reținîndu-l de la ceva). Încercau... să oprească repetarea acelui gest, ținînd de vorbă pe cei doi (AGÂR.). A se lungi (sau a se întinde, a o întinde) la vorbă (lungă) (ori cu vorba) (cu cineva) = a vorbi prea mult (cu cineva sau unul cu altul); a flecări. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie (CR.). A se prinde (cu cineva) la (sau în) vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); a aborda o discuție (cu cineva). Prindeau la vorbă și să mîngîiau cu cuvînt bun și așezat (DELAVR.); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... A intra în vorbă (cu cineva) = a) a începe o discuție cu cineva. Intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă (CĂL.); b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană (de sex opus). A avea o vorbă (sau de vorbă) cu cineva = a avea de comunicat cuiva ceva (secret); a urma să aibă o discuție lămuritoare cu cineva; a avea aranjat ceva (cu cineva). Poftesc... mai ales pe căpitanul Ilie Turculeț, cu care am să am eu o vorbă la un pahar de vin (SADOV.). A se amesteca (sau a se băga, a intra) (nepoftit ori nechemat) în vorbă = a interveni (în mod inoportun) într-o discuție. Așa o fi..., se amestecă în vorbă Marin Serghiescu (CA. PETR.). A lua (pe cineva) cu vorba (înainte) = a distrage atenția (cuiva); a zăpăci (pe cineva) cu prea multe discuții. Te-am luat cu vorba și nu te-am întrebat ce vînt te aduce (REBR.). A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba (CĂL.). A schimba o vorbă(-două) sau a schimba (două-trei) vorbe (cu cineva) = a discuta puțin (în treacăt, pe fugă) (cu cineva sau unul cu altul). Ne-am oprit să schimbăm două-trei vorbe (CAR.). Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. (Să) fie (sau rămînă) vorba între noi sau între noi fie vorba, formulă adresată interlocutorului, care însoțește o remarcă, o constatare etc. pe care lumea nu (trebuie să) o știe. Ești un neserios, fie vorba între noi. A se înnădi la vorbă v. înnădi. A lăți vorba v. lăți. A sta la un pahar de vorbă v. pahar. Sămînță de vorbă v. sămînță. A avea (sau a da, aprinde etc.) spor la vorbă v. spor. A veni vorba de... (sau despre..., că...) v. veni. ◊ Compus: vorbă-lungă s.m. invar. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine (CR.). ◊ Expr. A sări cu vorba la (sau pe) cineva v. sări. 14 Înțelegere, învoială; tocmeală; tîrguială. Numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură (CR.). ◊ Expr. Așa (ne-)a fost vorba? = formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. Păi așa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vrei să-ți muncesc de pomană? (PRED.). A fi în vorbă (cu cineva) = a fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc.). Se mărita și ea cu un băiat de ispravă din Sibiu, fecior de oameni înstăriți, cu care era în vorbă (GHEȚ.). (pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute se logodi și el cu dînsa (ISP.). A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întîlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). 15 Grai, limbă. Străin la vorbă și la port (EMIN.). • pl. -e. /cf. slav. творьба, rom. dvorbă.

sus, [At: PSALT. SCH. 132/13 / V: (îvr) sos / Pl: (a) suși, suse, susuri sn, (înv) suse / E: ml sursum] 1 av (Indică direcția mișcării unei ființe, a unui obiect etc. sau a unor părți ale acestora; ca determinant al unor verbe ca „a se înălța”, „a se ridica”, „a se sui”, „a se urca” etc. întărește sensul acestora; ca determinant al altor verbe de mișcare arată sensul deplasării) (De la un punct sau un loc de referință jos) (în)spre un loc ori punct (mai) înalt sau depărtat de sol, în direcție (aproximativ) verticală. 2 av În aer1 (1). 3 (Îlav) Până ~ În locul cel mai înalt, raportat la un punct de plecare. 4-5 av, sn (Îla; îlpp) În ~(ul) (În) sens contrar cursului unei ape Si: în(spre) direcția izvorului unei ape, în amonte. 6-7 av, sn (Îal) (În)spre un loc sau un punct (mai) ridicat sau (mai) înalt Si: (în)spre vârf, la deal. 8-9 av, sn (Îal; pex) (În)spre nord. 10 av (Îe; pfm) A sări (drept) în ~ A face o mișcare bruscă (de bucurie, de spaimă, de mânie). 11 av (Îae) A izbucni. 12 av (Îae; cu valoarea unui verb al declamației) A replica prompt (și violent). 13 av (Îe) A ridica în ~ pe cineva A pune într-o stare de agitație. 14 av (Îae; pex) A da alarma (6). 15 av (Reg; îe) A se da în ~ A se sustrage (11). 16 av (Reg; îe) A pune ~ (ceva) A pune un lucru la locul lui. 17 av (Reg; îae) A pune bine. 18 av (Îae; pex) A păstra. 19 av (Indică plasarea în spațiu; de obicei îcr jos) Într-un loc, într-un punct situat într-o parte mai ridicată sau în partea superioară pe o verticală (imaginară) în raport cu alt loc, cu alt punct luat ca referință Si: la înălțime (pe verticală). 20 av (D. obiecte, d. părți ale acestora sau ale corpului ființelor; îla) De ~ (înv) din ~ Care se află în (sau prin) partea superioară ori la înălțime. 21 av (Îvp; d. porțiuni de teren, d. regiuni geografice sau d. părți ale unor țări, ale unor localități etc.; îal ) Care se află în partea mai înaltă, mai ridicată. 22 av (Îvp; îal) Care se află în partea de nord Si: superior. 23 av (Îvp; d. oameni; îal) Care locuiește în partea mai ridicată sau în partea de nord a unei regiuni goegrafice, a unei localități etc. 24 av (D. oameni; îal) Care activează în cadrul organelor de conducere (centrale) sau la centru. 25 av (Îlav) De ~ De pe un loc situat într-o parte mai ridicată sau din partea superioară pe verticala (imaginară) a unui loc Si: din sau de la înălțime (pe verticală), de deasupra. 26-27 av (Îljv) De ~ (Care emană) de la sau (care este făcut) de către organele (centrale) de conducere Si: (care provine) de la centru. 28-29 av (Îvp; îla) În ~ Care este (mai) ridicat (decât în mod obișnuit). 30-31 av (Îljv; pfm) Cu fundul (sau cu dosul, cu curul) în ~ (sn, cu ~ul în jos) (Care este) în neorânduială. 32-33 av, sn (Pfm; îlv;) A răsturna (sau a întoarce) ceva (sau totul) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (ori cu ~ul în jos) A răvăși. 34-35 av, sn (Fam; îe) A fi (sau a se scula) (tot) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (cu ~ul în jos) A fi îmbufnat. 36 sn (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) cu ~u-n jos A-i ieși (toate) pe dos. 37 av (Îlav) Din ~ Din(spre) partea mai ridicată, mai înaltă. 38 av (Îal) De la izvor, din amonte. 39 av (Îal) Din(spre) nord. 40 av (Îlav) În ~ (șîf drept în ~) În poziție verticală. 41-42 av, sn (Îljv) În ~ (pfm cu fundul sau cu dosul în ~, sn cu ~ul în jos) (Care este) în poziție inversă decât cea normală, obișnuită. 43 av (Îlav) (Ca determinant al unor verbe de mișcare, indică modalitățile de efectuare a acesteia) Pe ~ Purtat (repede) de cineva (în cârcă, pe brațe, aproape târât etc.) cu, sau mai ales, fără voie, cu un vehicul. 44 av (Indică locul aproximativ pe verticală; îal) Prin înălțime Si: prin aer, de la (mare) înălțime, din aer. 45 av (Îal) În zbor. 46 av (Îe; înv) A fi purtat pe ~ A fi răsfățat. 47 av (Îvp) Mai (sau din) ~ de... (șîf mai în ~ de...., mai pe din ~, pe din ~, pe din ~ de...) (Cam) pe la un loc sau un punct (mai) ridicat, (mai) înalt (decât..., de...). 48 av (Îal) (Mai) pe la deal (de...). 49 av (Îal) (Mai) pe la nord (de...). 50 av (Îlpp) Mai (sau din) ~ de... (îf mai ~ de..., din ~ de...., (pop) pe din ~ de...) Deasupra (2). 51 av (Îal) Mai departe de... (pe verticală). 52 av (Îlav) De (nob din) ~ în jos În direcție verticală descendentă. 53 av (Îal; șîf de ~ până jos) De la vârful unei societăți, al unei organizații etc. (până) la baza ei. 54 av (Îlav) De jos în ~ În direcție verticală ascendentă. 55 av (Îal; șîf de jos până ~) De la baza unei societăți, a unei organizații etc. (până) în vârful ei. 56 av (Îlav) De ~ până jos (șîf de ~ și până jos) Din partea superioară până la bază. 57 av (Îal; pex) În întregime. 58 av (Îal) Din toate clasele sociale, (rar) de la stăpânii casei până la servitori. 59 av (Îe) A măsura pe cineva (cu privirea sau cu ochii) de ~ până jos (și de jos până ~) ori a privi pe cineva de ~ până jos (sau se jos în sus) ori a arunca a privire repede de ~ în jos și de jos în susu asupra cuiva A examina pe cineva cu atenție, apreciativ sau depreciativ, cu neîncredere sau, pex, cu dispreț. 60 av (Îlav) În ~ și în jos (îpp) și în ~ și în jos (înv) și ~ și jos, în jos și în ~ Încoace și încolo. 61 av (Pex; îal) Peste tot. 62 av (Îlav) Cu fața în ~ Culcat pe spate. 63 av Într-o poziție care e puțin deasupra poziției normale sau obișnuite. 64 av (Îlav) Cu fruntea (sau cu capul) ~ Cu o atitudine fermă, dârză. 65 av (Îal; pex) Mândru. 66 av (Îes; pop) A-i sta (cuiva) capul ~ A trăi. 67 av (Îe) A umbla (pop a se ține, a fi) cu nasul pe ~, (înv) a se ține cu mintea prea ~, sau a-și ține lucrul prea ~, (pop) a umbla cu capul în (ori pe) ~, a(-și) purta nasul (pe) ~, a ține (sau a purta) nasul ~, (reg) a ține (ori a fi cu) nasul în ~, (fam) a(-și) ridica nasul mai ~ decât se cuvine A fi îngâmfat. 68 av (Pex; îae) A avea pretenții prea mari. 69 av (Îlv; pop) A avea nasul (ridicat, sau întors, strâmb, cârnit) în ~, ori a fi cu nasul (sau cu nările) în ~ ori, (reg) a fi ~ de nas (sau la nări) A fi cârn (2). 70 av (Pop; îlv) A sta în ~ A sta în picioare sau (mai ales d. copii) în șezut. 71 (Pop; pex; îae) A sta drept. 72 av (Înv; îlv) A fi ~ la preț A fi scump. 73 av (Pex) În camera (sau camerele) din partea superioară a unei clădiri. 74 av (Reg; îs) Casa din ~ Cameră mare rezervată oaspeților Si: la etaj. 75 av (Înv; îs) Camera (sau casa) de ~ Camera lorzilor. 76 av Într-un loc al unei construcții sau al unei părți a acesteia situat desupra sau la mare înălțime. 77 av (Îla) De ~ (D. etaje sau d. camere, d. săli etc. ori de părți ale acestora) Care ține de sau se află în partea superioară a unei construcții. 78 av (D. personalul de serviciu dintr-o casă; îal) Care servește în apartamentele de deasupra ale stăpânului. 79 sn (Adesea figurat) Teren, loc, parte sau porțiune ridicate, înalte, superioare. 80 sn (Pex) Înălțime Si: vârf. 81 sn (Îlpp) Din ~ul (pop) din mai ~ul... Dintr-un loc (sau punct) mai ridicat sau (mai) înalt decât... Si: din(spre) vârful..., mai la deal de.... 82 sn (Pex; îal) Mai departe de... 83 sn (Pex; îal) Din afara... 84 sn (Pex; îal) Din(spre) nordul... 85 sn (Îal) (înv, de din ~ul) Din partea de deasupra, superioară, a... 86 sn (Îal) (rar, mai din ~ul...) Din(spre) direcția izvorului unei ape Si: din(spre) amonte. 87 sn (Înv; îla) De pre mai de ~ul Din înălțimea... 88 sn (Îlav) (Mai) în ~ul În(spre) partea superioară a... Si: deasupra. 89 sn (Reg; îlav) Pe din ~ul Printr-un loc sau printr-o regiune situată (mai) la nord de... 90 sn (Reg, îlv) A da (cu cineva sau cu ceva) de(a) a-n ~ul (sau ~elea, ~ili) A arunca (pe cineva sau ceva) în aer sau la (mare) înălțime. 91 a (Pop, d. locuri, d. obiecte sau d. părți ale acestora) Înalt. 92 av Într-un loc considerat sediu al divinității sau, spc, al lui Dumnezeu Si: în cer. 93 av (Pex) În rai. 94-95 av (Îljv) De ~ (care vine) din cer sau, pex, de la divinitate ori, spc, de la Dumnezeu. 96 av (Înv; îlav) În ~ Spre cer. 97 sm (Îvr) În (sau de) ~ul ori în ~e Slăvit. 98 sn (Înv; șîc cel sau cela de ~) Divinitatea, spc, Dumnezeu. 99 av (Îvr) Într-un fel sublim. 100 av (Fig) Într-o situație net superioară cantitativ sau calitativ. 101 av (Fig) Deasupra mediei pe scara valorilor sau a importanței (sociale, politice, morale etc.). 102-103 av, smf (Îla) De ~ (Om) care face parte din clasele privilegiate. 104-105 smf, av (Îal; șîf cea de ~) (Clasă, pătură etc.) Care se află în vârful ierarhiei sociale. 106 av (Îal; rar; d. manifestările oamenilor) Care aparține persoanelor din vârful ierarhiei sociale. 107 av (Reg; d. obiecte de îmbrăcăminte, în opoziție cu „de purtare”) De sărbătoare. 108 av (Îe) A lua (sau a privi pe cineva ori a se uita la cineva (cam) pe ~ A trata (pe cineva) ca pe un inferior. 109 av (Îe) A vorbi (cuiva sau cu cineva) de ~ A vorbi (cu cineva) în mod arogant, obraznic. 110 av (Rar) A pune cel mai ~ A prețui în mod deosebit. 111 av (Îvr) A merge (în) ~A se adresa unor persoane influente. 112 av (Înv) Din ~ (D. rude) Ascendent (8). 113 av (Îlav) De ~ De la clasele privilegiate. 114 av (Îc) ~-pus Care a ajuns într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale, cu mare influență. 115 av (D. poziția unui astru) Deasupra orizontului Si: pe cer. 116 av (Îla) De ~ De pe bolta cerului. 117 sn (Rar) Bolta cerească. 118 av (Pop) Departe (și la altitudine). 119 av (În legătură cu ceea ce a constituit obiectul unei descrieri, al unui comentariu etc. sau cu textul, cu pasajul în care a apărut descrierea sau comentariul respectiv, de obicei la comparativ de superioritate; șîla de mai ~, mai de ~ sau, înv, mai în ~, din ~) Anterior (3). 120-121 smf, a (Îc) ~-arătat, ~-citat, ~-menționat, ~-numit, ~-pomenit, ~-zis etc. (Persoană, obiect, fapt etc.) amintit (în cele spuse, scrise) mai înainte. 122 a (Îvr; d. ani) Precedent. 123 av (Înv; de obicei la gradul comparativ de superioritate, adesea urmat sau precedat de construcții numerice introduse de prepoziția „de”, indică situarea dincolo de limita vârstei, greutății, valorii etc. precizate de construcțiile numerice) Mai mult. 124 av (Sens curent; precedat de „în” și în legătură cu construcții cu sens local, temporal sau numeric introduse prin prepoziția „de la”, îvr, „din”, „de”, indică punctul de referință de unde pleacă situarea locala sau temporală, aprecierea numerica) Începând de la... 125 av (Fig; îvp; de obicei la gradul comparativ de superioritate; adesea urmat de construcții introduse prin prepoziția „de”, „decât” șîljv, mai presus, înv, pre mai ~, pre din ~, cu ceva mai ~) Care este (mai) presus (de..., decât). 126 av (Îlav) Cu un cap mai ~ Cu mult mai mult. 127 av (În legătură cu modul de a cânta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt sau ridicat al vocii, al tonului ori al unui instrument. 128 av (Îla) De ~ (D. note) (Cel mai) înalt. 129 a (D. voce sau d. ton) Care este acut, înalt sau ridicat. 130 av (După verbe de declarație; îlav) ~ și tare În auzul tuturor. 131 av (Pex; îal) Energic (4), ferm (1). 132 i Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-(te)!” sau „ridicați-(vă)!”, „urcă(-te)!” ori „urcați(-vă)!” etc. 133 i Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie etc. 134 i (Spc; reg) Comandă cu care cârmaciul unei plute anunță pe ajutorul său că trebuie să vâslească astfel încât partea din față a plutei să fie îndreptată către malul opus celui în care bate firul apei.

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, , doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

POLI- „mult, complex, numeros, supranumerar”. ◊ gr. polys „mult, numeros, abundent” > fr. poly-, engl. id., germ. id., it. poli- > rom. poli-.~acant (v. -acant), adj., cu spini numeroși; ~adelf (v. -adelf), adj., cu staminele reunite în fascicule prin filamentele lor; sin. poliadelfic[1]; ~aden (v. -aden), adj., cu glande numeroase; ~adenie (v. -adenie), s. f., hipertrofie simultană a mai multor ganglioni limfatici; ~andrie (v. -andrie), s. f., 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. Stare a unei flori poliandre; ~andru (v. -andru), adj., cu stamine numeroase; ~arhie (v. -arhie1), s. f., formă de guvernămînt în care puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane; ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune constînd în mai multe artropatii; ~artroză (v. -artroză), s. f., reumatism cronic deformat al mai multor articulații; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre organisme) care are nevoie de mai mulți factori de creștere; ~blast (v. -blast), s. n., spor multiseptat, prezent la licheni; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., prezență de pleoape supranumerare; ~cariocit (v. cario-1, v. -cit), s. n., celulă polinucleată din măduva osoasă; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus și indehiscent, format din mai multe carpele; ~carpoforie (v. carpo-1, v. -forie), s. f., formare a mai multor capsule la vîrful ramificațiilor mușchilor frunzoși; ~caziu (v. -caziu), s. n., pleiocaziu*; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Cu mai multe capete. 2. (Despre plante) Cu mai multe capitule florale. 3. (Despre rădăcini) Cu mai multe îngroșări terminale; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu mai mulți centromeri; ~cer (v. -cer1), adj., cu mai multe tentacule sau coarne; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., anomalie constînd în prezența de mîini supranumerare; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide marine prevăzute cu numeroși perișori chitinoși; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă mai multe fenomene periodice de frecvență diferită. 2. (Despre substanțe) Care conține mai multe cicluri formate din lanțuri închise de atomi. 3. (Despre flori) Cu mai multe verticile; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice, pe același film, ale umplerii și golirii vezicii urinare; ~cit (v. -cit), s. n., granulocit neutrofil de dimensiuni normale cu nucleul foarte segmentat; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., poliglobulie*; ~clad (v. -clad), adj., cu numeroși lăstari; ~cladie (v. -cladie), s. f., prezența unui număr mai mare de ramuri decît cel normal; ~clonie (v. -clonie), s. f., serie de convulsii succesive de ordin nevrotic; ~colie (v. -colie1), s. f., producere de fiere în cantitate excesivă; ~conte (v. -cont), s. n. pl., organisme inferioare care posedă mai mulți cili sau flageli; ~corie1 (v. -corie1), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența mai multor orificii pupilare; ~corie2 (polichorie) (v. -corie2), s. f., răspîndire a fructelor, semințelor și sporilor pe căi variate ca: apa, vîntul, animalele etc.; ~crom (v. -crom), adj., (despre picturi) executat în mai multe culori; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil1), adj., (despre celule) care se colorează ușor în nuanțe variate; ~cromatofilie (v. cromato-, v. -filie1), s. f., stare caracterizată prin prezența de globule roșii cu afinitate atît pentru coloranții acizi, cît și pentru cei bazici sau neutri; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Procedeu de imprimare a gravurilor în culori. 2. (Despre plante) Variație de culori la aceeași corolă; ~cronic (v. -cronic), adj., petrecut în timpuri sau în faze diferite; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem agricol cuprinzînd cultivarea mai multor soiuri de plante; ~dactil (v. -dactil), adj., 1. Cu mai multe degete. 2. (Despre frunze) Cu mai multe diviziuni sau fascicule în forme de deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de degete supranumerare la mîini sau la picioare; ~derm (v. -derm), s. n., țesut protector al cilindrului central, format din straturi alternative de celule endodermice și parenchimatice; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., sete excesivă manifestată în diabet și în unele boli psihice; ~edru (v. -edru), s. n., corp geometric mărginit de mai multe fețe plane poligonale; ~embrionie (v. -embrionie), s. f., dezvoltare a mai multor embrioni din același zigot sau din aceeași celulă-ou; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate în care o excitație unică determină senzații multiple; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre animale) Care utilizează hrană variată, vegetală sau animală. 2. (Despre paraziți) Care atacă mai multe plante-gazdă; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Ingestie exagerată și patologică de alimente. 2. Mod de nutriție al organismelor polifage. 3. Proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoare-gazdă din specii și familii diferite; ~falangie (v. -falangie), s. f., prezența falangelor supranumerare la un deget; ~fazie (v. -fazie), s. f., prezența în același loc a mai multor varietăți distincte ale unei specii vegetale; ~fenie (v. -fenie), s. f., totalitatea caracterelor controlate de o singură genă pleiotropă; ~fil (v. -fil2), adj., cu frunze numeroase; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre descendenți) care coboară din mai multe forme ancestrale comune; ~filie1 (v. -filie1), s. f., origine din mai multe tipuri ancestrale; ~filie2 (v. -filie2), s. f., mărire anormală a numărului de frunze dintr-un verticil; ~filogenie (v. filo-2, v. -genie1), s. f., filogenie din mai multe linii de descendență; ~flor (v. -flor), adj., (despre miere) care provine de la mai multe specii de flori; ~fonie (v. -fonie1), s. f., 1. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. 2. Halucinație auditivă constînd în perceperea simultană a mai multor voci inexistente; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plancton) aflat în zona apelor cu lumină abundentă; ~frazie (v. -frazie), s. f., locvacitate patologică; ~galactie (v. -galactie), s. f., secreție excesivă de lapte; ~gam (v. -gam), adj., s. m., 1. adj., (Despre plante) Cu flori hermafrodite și unisexuate pe același individ. 2. s. m., Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Situația unui bărbat poligam. 2. Stare a florilor hermafrodite și unisexuate pe același individ; ~gastrografie (v. gastro-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice multiple ale stomacului opacizat cu bariu, pentru analizarea cineticii acestuia; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Derivat din mai multe linii de descendență. 2. Care culori diferite după mordanții care i se asociază; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Concepție potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. 2. Descendență din mai multe linii parentale; ~genic (v. -genic), adj., (despre o caracteristică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene; ~genie (v. -genie1), s. f., doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; sin. poligenism[2]; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) care prezintă mai multe pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., prezență a mai multor pistile în fiecare floare; ~girie (v. -girie), s. f., existență a mai multor circumvoluții supranumerare pe suprafața creierului; ~globulie (v. -globulie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. policitemie; ~glot (v. -glot), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Persoană) care vorbește mai multe limbi. 2. adj., Care este scris în mai multe limbi; ~gon (v. -gon2), s. n., figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Autor care a scris opere aparținînd unor genuri variate. 2. s. n., Aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare; ~halin (v. halin), adj., (despre bazine acvatice) cu un conținut de clorură de sodiu de 10-17‰; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu un număr de cromozomi redus la jumătate față de numărul inițial; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., (despre ciclul evolutiv al unor paraziți) care în dezvoltarea sa necesită mai multe gazde; ~mastie (v. mastie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de mamele supranumerare; sin. politelie; ~melie (v. -melie), s. f., prezența unui număr mai mare de membre decît cel normal; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., apariție a ciclului menstrual la intervale mai scurte decît cele normale; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Format din mai multe părți sau diviziuni. 2. s. m., Substanță ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule de monomer; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Stare a unui corp polimer. 2. Condiționare a unui caracter de mai mulți factori genetici echivalenți; ~metrie (v. -metrie1), s. f., suprapunere simultană a două sau a mai multe măsuri în care timpii tari inițiali nu coincid întotdeauna; ~mialgie (v. mi/o-1, v. -algie), s. f., afecțiune dureroasă simultană a mai multor mușchi; ~morf (v. -morf), adj., 1. Care se prezintă sub mai multe forme. 2. (Despre specii animale) Cu variabilitate mare; ~morfie (v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; sin. polimorfism[3], pleomorfism[4]; ~nezie (v. -nezie), s. f., înmulțire exagerată a insulelor pancreatice; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil1), adj., (despre bacterii) care preferă azotul combinat; ~nom (v. -nom2), s. n., expresie algebrică formată din mai multe monoame; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic cu mai mulți electrozi; ~odont (v. -odont), adj., cu dinți numeroși; ~odontie (v. -odontie), s. f., prezența de dinți supranumerari; ~oecie (v. -oecie), s. f., prezența concomitentă în cadrul aceleiași specii a unor indivizi de sexualitate diferită; ~onichie (v. -onichie), s. f., malformație caracterizată prin prezența de unghii supranumerare la degete; ~onim (v. -onim), s. n., nume taxonomic cu semnificație nesigură, confuză; ~onimie (v. -onimie), s. f., caracteristică a unei limbi în care același obiect are mai multe denumiri; ~opie (v. -opie), s. f., percepție multiplicată a unui obiect; sin. poliopsie; ~opsie (v. -opsie), s. f., poliopie*; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame excesivă; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de testicule supranumerare; ~otie (v. -otie), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența de pavilioane supranumerare la același individ; ~pag (v. -pag), s. m., monstru monocefalian cu două coloane vertebrale complete și independente avînd și o mandibulă dublă; ~patie (v. -patie), s. f., stare a unei persoane atinse, simultan, de mai multe boli; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) cu mai multe petale; ~petalie (v. -petalie), s. f., stare a unei corole cu petale supranumerare; ~piren (v. -piren), adj., cu nuclei sau sîmburi numeroși; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre țesuturi organice) care conține mai multe plastide; ~plectic (v. -plectic), adj., care poate produce mai multe combinații de gene; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație cu frecvență mărită; ~pod (v. -pod), adj., s. m., 1. adj., Care are mai multe picioare. 2. s. m., Făt teratologic avînd mai multe picioare decît normal; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența unui număr de picioare supranumerare; ~por (v. -por), s. m., ciupercă cu numeroși pori, din clasa bazidiomicetelor, care crește pe arbori; ~pter (v. -pter), adj., cu mai multe aripioare; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) cu mai multe rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale utilizate ca indicatori biologici în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor; ~sarcă (v. -sarcă), s. f., dezvoltare anormală a unei plante, datorită excesului de suc nutritiv; ~semie (v. -semie), s. f., 1. Pluralitate de semnificații conținute de un cuvînt sau de o unitate frazeologică. 2. Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv, în funcție de contextul social-politic și istoric în care este receptată; ~sialie (v. -sialie), s. f., salivație excesivă; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. Care prezintă polispermie. 2. (Despre fructe) Cu semințe numeroase; ~spermie (v. -spermie), s. f., proces de producere a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care conține mai mulți spori. 2. s. m., Celulă reproductivă care se divide în mai mult de patru spori; ~stel (v. -stel), adj., (despre rădăcini) care posedă mai mulți cilindri centrali; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezență a mai multor cilindri centrali în rădăcină; ~stemon (v. -stemon), adj., 1. (Despre androceu) Care are stamine de două ori mai mult decît petale. 2. Cu mai multe serii de stamine; ~stih (v. -stih), adj., (despre organe vegetale) dispus pe mai multe șiruri, serii sau verticile; ~stom (v. -stom), adj., cu mai multe orificii sau haustorii; ~telie (v. -telie), s. f., polimastie*; ~tenie (v. -tenie), s. f., multiplicare a cromatidelor în interiorul fiecărui cromozom; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre specii) care cuprinde mai multe categorii sistematice inferioare; ~tom (v. -tom), adj., s. n., 1. adj., (Despre organe vegetale) Divizat sau ramificat în mai multe părți. 2. s. n., Tip de tomograf cu trei tipuri de deplasare a tubului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în mai multe părți, grupe sau specii. 2. Ramificare a vîrfului axei principale a tulpinii sau inflorescenței în mai mult de două ramuri secundare; ~topic (v. -topic), adj., (despre specii vegetale) format pe areale diferite; ~topie (v. -topie), s. f., 1. Localizare în mai multe organe sau țesuturi a unei boli. 2. Acțiune a unei substanțe față de mai multe țesuturi organice. 3. Posibilitate a formării unor soiuri, biotipuri sau ecotipuri polifiletice cu puține caractere diferențiale, pe areale separate; ~trih (v. -trih), adj., cu mai mulți peri, cili sau flageli; ~trof (v. -trof), adj., cu capacitate de adaptare la nutriție diferențiată, pe substraturi variate; sin. politrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., politrof*; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Exces în procesul de nutriție. 2. Nutriție pe mai multe plante-gazdă; ~trop (v. -trop), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) Care se efectuează în așa fel încît căldura specifică rămîne constantă. 2. s. f., Curbă care reprezintă o transformare politropă; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare abundentă de urină; ~valent (v. -valent), adj., (despre substanțe) care se poate prezenta în compușii săi în diferite stări de valență; ~xen (v. -xen), adj., s. n., 1. adj., (Despre paraziți) Care poate trăi pe mai multe gazde. 2. s. n., Amestec natural de platină și fier; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de animale microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și al căror corp este acoperit cu o crustă calcaroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., complex activ rezultat din sinteza proteinelor și constituit din mai mulți ribozomi uniți printr-o moleculă de ARN; sin. poliribozom[5]; ~zomie (~somie) (v. -zomie), s. f., prezență de cromozomi supranumerari.

  1. Sinonim fără definiție în dicționare. — gall
  2. Sinonim fără definiție în dicționar. — gall
  3. Sinonim fără definiție în dicționar. — gall
  4. Sinonim fără definiție în dicționar. — gall
  5. Sinonim fără definiție în dicționare. — gall

GERMÁN, -Ă (< lat. Germanicus) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumirea generală a unor popoare indo-europene (goții, vandalii, francii, longobarzii, burgunzii, anglii, saxonii etc.), care au locuit în Antichitate în centrul, V și E Europei ori au migrat dinspre E și NE sub presiunea hunilor și avarilor. ♦ Persoană aparținând uneia dintre aceste populații. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Germaniei. Mai trăiesc în S.U.A., Canada, Austria, Elveția, Rusia, Kazahstan, Țările Baltice, Brazilia și România. De religie protestantă și catolică. 3. Adj. Care aparține Germaniei sau populației, ei, privitor la Germania sau la populația ei. ◊ Arta g. = artă dezvoltată pe teritoriul Germaniei și Austriei. Începutul arhitecturii în piatră este marcat de Capela Palatină din Aachen (sec. 8). Romanicul este ilustrat de catedralele din Speyer, Worms, Mainz, Viena, goticul, de catedralele din Bamberg, Naumburg, Köln, iar spiritul Renașterii italiene numai în construcția câtorva palate (Heidelberg). Un moment reprezentativ îl constituie barocul germanic din sec. 18, reprezentat de palate și biserici construite de arhitecții Fischer von Erlach, frații C.D. și E.Q. Asam, M.D. Pöppelmann etc. Neoclasicismul este reprezentat prin K.F. Schinkel, C.G. Langhans, Leo von Klenze. Sec. 19 cunoaște și o revenire la vechile stiluri, iar la sfârșitul său se manifestă tendințele Jugendstil-ului. Caracteristic sec. 20 este încercarea artiștilor de la Deutscher Werkbund de a crea o arhitectură funcțională, direcție continuată de Bauhaus. Sculptura medievală este obgat reprezentată, atât de cea romanică (la catedrala din Hildesheim) cât, mai ales, de cea gotică (la catedralele din Bamberg, Naumburg), în care se cristalizează trăsături specifice, continuate de sculptura din epoca Renașterii prin V. Stoss, T. Riemenschneider, M. Pacher, M. Schongauer, și prin familia de bronzieri Vischer. Neoclasicismul, teoretizat de Lessing și Winckelmann, a fost reprezentat de A.R. Mengs, Chr.D. Rauch și J.G. Schadow. W. Lehmbruck și E. Barlach sunt cei mai de seamă sculptori din primele decenii ale sec. 20. Școlile regionale de pictori și gravori din sec. 15 (Westfalia, Franconia ș.a.) culminează, în sec. 16, cu Dürer, Altdorfer, Grünewald, Cranach cel Bătrân, Holbein cel Tânăr. În pictura sec. 19, după secole de declin, se afirmă artiști ca A. von Menzel, M. Liebermann, W. Leibl. Germania a fost patria expresionismului (E. Nolde, E.L. Kirchner, G. Grosz), dar și a lui P. Klee, unul dintre promotorii artei abstracte. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia limbilor germanice. Are c. 120 mil. vorbitori. Este limbă oficială în Germania, Austria, Elveția. Ortografie în general fonetică, grafie latină.

lege1 sf [At: COD. VOR. 60/14 / V: (Trs) le / Pl: legi / E: ml lex, legis] 1 (Bis) Precept divin. 2 (Bis) Normă religioasă. 3 (Bis) Ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate. 4 (Îs) ~a veche, ~a lui Moise Vechiul Testament. 5 (Îas) Religie mozaică. 6 (Îs) ~a nouă, ~a vieții Noul Testament. 7 (Îas) Religie creștină. 8 (Îs) ~a lui Mahomed Religie mahomedană. 9 (Îs) Tablele (sau, rar, tabla) legii Fiecare dintre cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul care, potrivit Vechiului Testament, i-a fost dat de către Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 10-11 (Pop; îljv) Fără de ~ (Într-un mod) care contravine normelor religioase, etice, juridice. 12 (D. oameni; îla) Fără de ~ Păcătos. 13 (D. oameni; îal) Mișel. 14 (Înv; îla) Pre (sau cu, după) ~ Care corespunde normelor religioase, etice, juridice Si: just. 15 (Înv; îlav) Cu (sau spre) ~ (dreaptă), cu ~ așezată În conformitate cu normele religioase, etice, juridice. 16 (Înv; d. divinitate sau d. persoane considerate ca purtătoare ale grației divine; îe) A pune ~, a da ~ A fixa normele de conduită, în conformitate cu preceptele religioase. 17 Doctrină religioasă. 18 Confesiune religioasă. 19 (Îe) Pe (îvr, pre) ~a mea, (înv) pre (a) me(a) ~ Se spune, adesea în exclamații, pentru a întări o afirmație sau un jurământ. 20 (Înv) Datină. 21 Practică religioasă. 22 Uzanță. 23 Normă de conduită. 24 (Îs) ~a pământului, (rar) ~a țării, ~ nescrisă Totalitate a normelor de viață necodificate, stabilite în decursul timpului între membrii unei colectivități și transmise prin tradiție, din generație în generație. 25 (Pex; îas) Obicei specific unei țări, unei regiuni etc. păstrat din vechime. 26 (Îvr; îlav) De ~ Care este conform uzanței. 27 (Îlav) După ~ În conformitate cu datinile religioase. 28 (Înv; îe) A avea ~ A avea obicei. 29-30 (Îljv) În (toată) ~a De-a binelea. 31-32 (Îal) Cu totul. 33-34 (Îal) (Care este) în adevăratul înțeles. 35 (Trs; îe) Cum e ~a Cum se cuvine. 36 (Îs) ~a junglei Luptă acerbă, fără scrupule pentru existență, determinată de anumite conjuncturi sociale. 37 Normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat. 38 Totalitate a normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 39 (Îs) ~ fundamentală, (sau, îvr, ~ constituțională) Constituție. 40 (Îs) ~ marțială Lege (35) care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. 41 (Îs) ~ salică Culegere fundamentală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. 42 (Îs) ~a talionului Lege (35) penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil. 43 (Îs) Om de ~ Jurist. 44 (Îas; reg, șîs doctor de ~) Avocat. 45 (Îs) Omul legii, (sau, rar, legilor), om al legii (sau, îvr, de ~) Reprezentant al autorității de stat. 46 (Îas) Persoană care respectă cu strictețe normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 47 (Îlav) După (sau, îvr, cu, pe) ~ În conformitate cu prevederile normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 48 (Îe) Vorba (sau cuvântul cuiva) e ~ Vorba cuiva se respectă cu strictețe. 49 (Înv; d. soți; îla) Cu ~, după ~ Legitim (7). 50 (Înv; îe) A pune (sau a da, a face, a tocmi) ~a, a da (sau a dicta, a face) legi A statua. (Înv; îae) A statornici. 51 (Înv; îae) A hotărî. 52 (Înv; îae) A porunci. 53 (D. oameni; îe) A pune (sau a scoate) în afara ~gii A decreta că o persoană încetează de a mai fi sub ocrotirea normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat, devenind pasibilă de execuție fără judecată. 54 (Îae) A declara ceva ca fiind incompatibil cu normele de drept. 55 (Îe) În numele legii Formulă care se utilizează atunci când se invocă autoritatea legală și cu care încep anumite acte sau hotărâri judecătorești. 56 (Îlav) În baza ~gii Potrivit prevederilor normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 57 (Îal) În conformitate cu normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 58 (Rar; îe) A fi în ~ A avea împuternicire legală. 59-60 (Îe) (Nu) e ~ (Nu) este neapărat așa. 61 (Lpl) Știință a dreptului. 62 (Îvr) Dreptate. 63 (Îvr) Justificare. 64 (Îs) ~a celui mai tare, ~a pumnului Se spune în cazul în care cineva, în baza forței, își realizează interesele după bunul său plac, în dauna altcuiva. 65 (Înv) Hotărâre judecătorească dată în favoarea sau în defavoarea cuiva. 66 (Îrg; îe) A face ~, a da ~, a rupe ~ A soluționa în favoarea sau în defavoarea cuiva o cauză juridică sau un litigiu. 67 (Îrg; îae) A decide în urma unei dezbateri judiciare. 68 (Pop; îe) A citi ~a A pronunța o sentință. 69 Pedeapsă. 70 (Îe) A pune ~a A pedepsi. 71 (Îrg) Judecată. 72 (Îrg) Proces. 73 (Înv; îe) A face (sau, îvr, a ține) ~a A cerceta dovezile aflate într-un proces în calitate de judecător. 74 (Trs; îe) A duce (sau a băga, îvr, a chema, a scotoci) la ~ A da în judecată. 75 (Trs; îe) A fi sub ~ A fi inculpat. 76 (Înv; îe) A rămâne de ~ A pierde un proces. 77 (Înv) Litigiu. 78 (Trs; îe) A-și face de ~, a-și face (sau a sta de) ~gi A chibzui. 79 (Trs; îs) În (sau după) ~a cuiva După părerea cuiva. 80 (Îal) În felul cuiva. 81 (Îrg; îs) Scaun de ~ Judecătorie. 82 (Îrg; îas) Tribunal. 83 (Îs) ~ naturală, (înv) ~a firii În concepția unor reprezentanți ai optimismului filosofic, tendință naturală a omului de a discerne binele de rău, de a manifesta în relațiile interumane bunăvoință și solicititudine, constituite în norme de conduită. 84 (Lpl) Ansamblu de reguli, principii, criterii, condiții etc. impuse de rațiune sau de intuiție manifestărilor dintr-un anumit domeniu de activitate spirituală. 85 Raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 86 Enunț sau formulă prin care se exprimă un raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 87 Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, proces etc., exprimând esența lui. 88 Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile în și între obiectele și fenomenele realității sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 89 Însușire inerentă și determinantă. 90 Factor director. 91 Fel de a fi, de a se manifesta, de a-și duce viața, considerat ca inerent cuiva. 92 Ceea ce constituie menirea cuiva. corectat(ă)

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

spirit sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (îvr) spirt, (reg) sprit, (nob) ~ret / A și: (reg) ~rit / Pl: ~e, (înv) ~uri, ~iți sm / E: lat spiritus, fr esprit, ger Spiritus] 1 (Înv) Aer1 (1). 2 (Înv) Adiere (1). 3 (Înv) Suflare (4). 4 (Chm; înv; șîs ~ de vin) Spirt1 (2) de vin. 5 (Chm; înv) Ferment (1). 6 (Flz; îoc materie) În concepția idealistă obiectivă, conștiință sau idee obiectivă, având o existență autonomă și fiind subiectul (agentul) istoriei și culturii. 7 (Flz) În concepția idealistă subiectivă, element al conștiinței individuale, fără condiționare exterioară și independent de subiect. 8 (Tlg) Forță creatoare a lumii Si: duh1 (6). 9 (Tlg; îs) Sfântul ~, (îrg) ~ sfânt Una dintre ipostazele trinității divine creștine Si: Sfântul Duh. 10 (Tlg; îs) ~ ceresc (sau bun , sfânt) Înger. 11 (Tlg; îs) ~ necurat (sau rău, al răului, al întunericului, împielițat) Diavol (1). 12 (Tlg; îoc trup) Substanță de sine stătătoare, independentă de corp, socotită de origine divină și nemuritoare Si: duh1 (12), suflet (37). 13 (Înv; îlv) A-și da ~ul A muri1 (1). 14 (În superstiții) Sufletul unui defunct care ar reveni pe pământ, fie sub înfățișarea anterioară morții, fie sub aceea a unei ființe ireale Si: apariție (4), arătare (27), duh1 (14), fantomă (1), nălucă, nălucire, spectru (2), stafie, strigoi, umbră, vedenie, viziune, (îvp) nălucitură, (pop) iazură, moroi2, (reg) arătanie, năhoadă, necurățenie, pater2, vedere, vidmă, zare. 15 (Mtp; urmat de determinări care arată felul) Ființă imaginară care are rolul să păzească apele, pădurile, comorile etc. Si: duh1 (15), geniu (2). 16 (Atm; îvr) Nerv. 17 (Îoc materie, existență) Factor ideal al existenței Si: conștiință (6), cuget (1), gândire (1). 18 (Pex) Rațiune1. 19 (Prc) Inteligență. 20 (Ccr; urmat de determinări calificative) Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. 21 (Ccr; îs) ~ universal (sau enciclopedic) Persoană care posedă cunoștințe și se manifestă în diferite domenii. 22 (Lpl) Societatea în întregul ei, reprezentată de oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale etc. 23 (Spc) Opinie publică. 24 Inteligență și vioiciune în felul de a percepe și a exprima ceva. 25 Fantezie, ingeniozitate, vioiciune și umor în felul de a percepe sau de a exprima ceva. 26 (D. oameni; îla) De (sau, înv, cu) ~ Spiritual (18). 27 (D. cuvinte; îal) Care exprimă inteligență și umor. 28 (Liv) Vorbă de duh. 29 (Spc) Glumă1 (2). 30 (Cu determinări care arată felul, domeniul etc.) Aptitudine, simț etc. pentru ceva, specifice pentru tipul de inteligență al cuiva. 31 Manifestare, atitudine specifice pentru caracterul sau temperamentul cuiva. 32 (Cu determinări care arată felul, domeniul) Concepție care determină o anumită atitudine. 33 (Îs) ~ de partid (sau partinic) Conștiință a apartenenței politice la partidul din care face parte cineva. 34 (Îas) Manifestare în conformitate cu teoria și ideologia propriului partid. 35 (Îs) ~ de clasă Conștiința apartenenței la o anumită clasă socială. 36 (Îs) ~ de echipă (sau de grup, de castă, de tabără, de turmă etc.) Tendință de a acționa conform cu principiile și interesele unui grup relativ restrâns din care face parte. 37 (Îlav) În (acest sau același) ~ În (acest sau același) mod... 38 (Îal) Ținând seama de… 39 (Îlpp) În ~ul cuiva (sau a ceva) După concepțiile, regulile etc. cuiva sau a ceva. 40 Fond de idei, de sentimente etc. care constituie felul caracteristic de a fi și de a se manifesta al unei persoane, al unei colectivități, al unei epoci etc. Si: suflet (131). 41 Element specific și distinctiv. 42 Ceea ce constituie caracteristica a ceva. 43 Sens real, precis și exact a ceva. 44 (Liv; șîs ~ aspru, ~ lin) Semn grafic asemănător unei litere „c” minuscule, folosit în scrierea greacă, deasupra minusculei sau în stânga majusculei, pentru a arăta cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației.

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

Tudor Theódoros, folosit frecvent de vechii greci cu multe secole înaintea erei noastre și păstrat în onomastica tuturor popoarelor europene, sub diverse forme, care se bucură de aceeași popularitate ca și în antichitate, se încadrează într-o bogată familie de nume teoforice compuse cu tema lui theós „zeu”. Iată o parte dintre acestea, binecunoscute și la noi: Theoklés, fem. Theokléia, rom. Tecla și Teocleia; Theókritos,Teocrit, numele celebrului poet grec din sec. 3 î.e.n. ale cărui Idile au constituit modelul Bucolicelor lui Vergiliu; Theódoulos - Teodul; TheóktistosTeoctist; TheóphanesTheóphilosTeofil; TheóphrastosTeofrast, numele naturalistului și filozofului grec din sec. 4-3 î.e.n., autor printre altele, al Caracterelor, operă ce a influențat profund comedia europeană și a servit drept model lui La Bruyère; TheoháresTeoharie; TheognisTeognis, numele unui poet elegiac din Megara, sec. 6 î.e.n. etc. Dacă unele dintre acestea aparțin epocii creștine și se referă deci la dumnezeul creștin, cele mai multe aparțin perioadei vechi, păgîne și politeiste; pe lingă formațiile cu theos (întîlnit și în neologismele teocrație, teogonie, teologie, teomahie), deci cu numele divinității în general, erau și altele în care apar numele diferiților zei, ca Atena, Apolo, Hera, Isis etc. (Atenodora, Apolodor, Heracle,Isidor etc.). Toate numele formate după acest model exprimau inițial sentimentele părinților față de divinitate la nașterea copilului, așa cum ne dovedește clar Theódoros, ai căror purtători erau la început considerați drept „daruri ale zeului” (din aceleași elemente theós și dorondar”, dar așezate în ordine inversă, adică nominativ-genitiv, este format și Dorotheos,Doroteia). Theódoros, al cărui corespondent feminin este Theodóra, are sinonime perfecte din punct de vedere al semnificației în antroponimia ebraică (Ionatan, Natanel) și a fost calchiat mai tîrziu în sl. → Bogdan, lat. Deodatus, fr. Dieudonné etc. Datorită semnificației sale, numele se bucură de o mare favoare printre primii creștini, o dovadă sigură fiind și numărul impresionant de martiri și martire numiți Teodor și Teodora (aproape 30) din onomasticonul creștin și din calendare. Prin cultul acestora, numele se răspîndește în toată Europa, Occidentul continuînd forma latină Theodorus, iar răsăritul Europei, forma grecească. Prin intermediar slav (v. sl. Theodor, Thedor), numele ajunge și la noi, devenind de-a lungul timpului unul dintre cele mai frecvente antroponime românești. Formele cele mai vechi atestate în documente probează că numele grecesc a pătruns la noi, fie pe cale cultă din izvoare scrise, fie pe cale orală, de la popoarele slave vecine; adăugînd apoi și alte influențe, dar mai ales diversele și numeroasele derivate sau variante apărute pe teren românesc, ajungem la o bogată familie onomastică a cărei bază este gr. Theódoros. În documentele Țării Românești este atestată forma cultă Teodor (între 1412 și 1500, cinci persoane cu acest nume), iar forma populară Toader (în calendarul popular apar două sărbători cu acest nume: Caii lui Sîn Toader și Sîn Toader, ultima fiind mobilă) apare din 1429; cel mai frecvent este însă Tudor – din 1424, cînd este atestat pentru prima oară în documente și pînă la 1500, apar nouă persoane cu acest nume, la acesta adăugîndu-se Tudoran (din 1417) și fem. Tudora (din 1492). În documentele moldovenești dinaintea și din timpul domniei lui Ștefan cel Mare este atestată o Veche formă Hodor (de aici toponimele Hodora, Hodoreasca, Hodorăști, Hodorăuți, Hodorani sau derivatele personale Hodorac, Hodorici, Hodco etc.); interpretat total nepotrivit ca o formație românească dintr-un pretins cuvînt regional (cu sensurile „odor”, „cadoul miresii” sau „claie de fin”), Hodor este în realitate forma specifică sub care apărea Theódoros la ucrainieni în sec. 14. (în secolul următor, Hodor a fost înlocuit de Fedor, dar urme ale vechii forme s-au păstrat în numele de familie ucrainene). Interesant de semnalat este și fenomenul de „migrație” a numelor de persoană, care circulă odată cu purtătorul; în anul 1483, un grămătic Hodor scrie un act domnesc la Tîrgoviște (tot în Țara Românească, în nordul Gorjului, unde apare și Foma pentru Toma, un sat poartă numele Hodoreasca). În documentele moldovenești din sec. 15, numele este foarte frecvent dar tot sub forme datorate influenței slave răsăritene: Fodor, Fedora, Fedorel, Fădor, Fedca, Fedco etc. Iată acum și alte forme sub care a circulat sau mai circulă numele la noi: Sîntoader (de la numele sărbătorii), Toader, Toadăr, Toadea, Tader, Tador, Toder, Toderaș, Toderașcu, Toderan, Toderică, Toderin, Toderiță, Todor, Todoran, Todorca, Toda, Todan, Todea, Todică, Dică, Dicu, Todilă, Todin, Todiță, Toduță, Tudor – formă veche populară și probabil cea mai frecventă, Tudorache, Tudoran, Tudorel, Tudorică, Tudur, Teder, Tivodar, Tivodor, – de influență maghiară, Toca etc. Cu frecvență apar astăzi ca prenume Tudor, Teodor (uneori cu ortografia savantă Theodor), Dorin, Doru (foarte apreciat datorită apropierii de subst. dor), Dorel, uneori Teo, împrumutat recent din Occident, fem. Teodora, Dorina, Dora etc. Dintre numele formate cu aceeași temă theó-, pe care le-am amintit la început, au circulat la noi în secolele trecute Tecla (gr. Theókleiakleos „glorie”, răspîndit prin cultul primei martire) și masc. Teclu (astăzi nume de familie), Teodul – foarte rar (gr. Theodoulosdoulos „rob, servitor”), Teoctist, folosit doar în mediile ecleziastice (gr. Theóktistosktistos „creat”); Teoharie (gr. Theoháres – haris „grație, milă divină, har”). Uneori sînt apropiate de numele amintite și Teodoric sau Teodolinda; ambele sînt vechi nume germanice, primul corespunde germ. Dietrich – de unde toponimul rom. Dridu (thiud „popor”, riks „stăpîn sau puternic, bogat”), iar al doilea, germ. Dietlinde (thiod și linda „tei” sau „scut din lemn de tei”). ☐ Engl. Theodor, fr. Théodore (hipoc. Doret, Dorot, Dorin), germ. Theodor (hipoc. Theo, Ted, Teddy – ultimele sînt curente și în engleză), Theodora (hipoc. Thea, Dora), it. Teodoro, Teodora, sp. Teodor, magh. Tivadar, Teodora, bg. Todor, Todora, rus. Feodor (hipoc. Fedea), ucr. Fedor etc. ☐ Tudor Vladimirescu, organizatorul și conducătorul mișcării revoluționare de la 1821 din Țara Românească. Pictorii Theodor Aman și Theodor Pallady, scriitorul Teodor D. Speranția, marele poet Tudor Arghezi, omul de cultură Tudor Vianu. Din istoria și cultura universală: Theodoros din Focida, sec. 5 – 4 î.e.n., arhitect grec renumit datorită tholosului (templul circular) din Delfi, Theodoros din Gadara, maestru de retorică din sec. 1 e.n., Teodoric cel Mare, regele ostrogoților, Theodora, împărăteasă bizantină din sec. 6, soția lui Iustinian; inteligentă și cultă, ea a avut o influență considerabilă și decisivă asupra treburilor de stat, dinastia de origine gaelică Tudor, cea prin care se pune capăt „Războiului celor două roze”, conduce Anglia din 1485 pînă la 1603, cînd se stinge regina Elisabeta I; scriitorul Feodor Mihailovici Dostoievski, pictorul șl sculptorul Théodor Gericault, renumitul cîntăreț rus Feodor Ivanovici Șaleapin etc.

JOS1 adv. 1. (În opoziție cu sus) Aproape de pămînt; într-un loc relativ mai puțin ridicat (decît altul). Hai acum jos în tîrg să vedem ce e acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 286. Colo jos, pe mlaștină, S-a-ntîlnit un pui de cioară C-un bîtlan de baștină. TOPÎRCEANU, B. 46. ◊ (Precizînd poziția unei locuințe într-o casă cu mai multe etaje) Mi s-a spus de jos, cînd te-am căutat la birou, că au venit sus la dumneata cei din comitetul de fabrică. DEMETRIUS, C. 20. ◊ (Precedat de prepoziția «în» arătînd direcția) Eu mă fac că pornesc în jos pe stradă. COȘBUC, P. I 106. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Expr. A da jos = a lua pe cineva sau ceva dintr-un loc mai ridicat (și a-l pune într-un loc mai puțin ridicat); fig. a obliga pe cineva să coboare, să se dea jos de undeva. A se da jos = a veni jos dintr-un loc mai ridicat; a coborî. Se dete fata jos din pom. ISPIRESCU, L. 28. Iedul cel mic se iute jos din horn și încuie ușa bine. CREANGĂ, P. 25. A lăsa jos = a lăsa din mînă, punînd să stea în altă parte. Ștefan și-a lăsat lingura jos, liniștit, și a început să soarbă și el supa din farfurie cu gura. SAHIA, N. 57. A lăsa ochii în jos = a privi spre pămînt (din modestie sau sfială). Da, stăpîne, zise Harap-Alb, lăsînd ochii în jos. CREANGĂ, P. 208. A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămîne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămîne în urmă, a nu se face de rușine. S-au bătut bine băieții noștri... dar... și noi n-am fost mai pe jos. GHICA, la TDRG. Cu fața în jos = culcat pe burtă. Îl culcă pe pat cu fața în jos. Cu capul în jos = a) cu capul plecat. Cu capul în jos, rămase o clipă pe gînduri. MIRONESCU, S. A. 34; b) atîrnat sau spînzurat de picioare; fig. pe dos, alandala, anormal. Lumea asta e pe dos. Toate merg cu capu-n jos. CREANGĂ, P. 248. Cu nasul în jos = supărat, umilit; amărît, trist. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. Adună cifrele de sus în jos. A privi (sau a măsura) (pe cineva) de sus în jos = a privi (pe cineva) cu dispreț. De sus pînă jos = în întregime, tot. Ne-a stropit cu noroi de sus pînă jos.Se bătură și se bătură pînă ce armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. (Popular) Pe din jos de... = dintr-o regiune inferioară, într-o parte situată mai jos. Pe din jos de Orăștie, vin doi frați din cătănie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. Pe din jos de ochișori, Rumeiorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ Loc. adj. (Învechit și popular) Din jos = care se află într-o regiune așezată mai în vale sau mai la sud. Nu mi-au venit încă buțile cu vin de la viile din jos. NEGRUZZI, S. I 82. De jos = a) arată poziția geografică a sudului sau cea topografică a unui teren coborît, inferior. Țările de jos; b) care vine din mase. Critica de jos constituie o puternică expresie a democratismului regimului nostru, a legăturilor sale indestructibile cu masele largi ale poporului, a relațiilor de deplină încredere reciprocă dintre partid, guvern și popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2799; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din mulțimea exploatată, care aparține acestei mulțimi. Eminescu a fost reprezentantul claselor de jos vechi romînești. IBRĂILEANU, SP. CR. 166. (Expr.) Muncă de jos = muncă la care este trimis cineva pentru că nu a corespuns într-o muncă de răspundere. ♦ (Cu valoare de interjecție) Arată ostilitatea față de unele persoane, instituții etc. Jos tirania!Fig. În stare de decădere morală sau materială. Nu mă așteptam să ajungi atît de jos. 2. La nivelul pămîntului sau al locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. Mă trîntesc jos, cu oamenii care se țin după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Flăcăii, jos, la umbră, stau rezemați în coate. BELDICEANU, P. 62. Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ◊ (Întărit prin «pe pămînt») Era jos pe pămînt. DUMITRIU, N. 149. ◊ Loc. adv. Pe jos = a) pe pămînt. Își pusese cobilița pe jos. DUMITRIU, N. 104. Și atunci o dată pornesc și turturica și calul fugînd pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Pe jos e un verde covor, Țesut cu mii tinere flori. EMINESCU, O. IV 3; b) cu piciorul (și nu cu un vehicul sau purtat de cineva). Ieși în oraș pe jos. DUMITRIU, N. 105. Nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliți după ce înnopta. NEGRUZZI, S. I 15. Tu-i mere (= merge) pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ (Precedat de alte prepoziții) Și acum parcă-l văd cît era de ferfenițos și cum își culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, P. 148. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pămînt sau pe dușumele. Se uită... la covorul de pe jos. DUMITRIU, N. 45. 3. (În legătură cu modul de a cînta) Profund, gros, grav. Cîntă prea jos. 4. (Învechit și regional; în legătură cu prețurile) Puțin, ieftin. Moșia a rămas tot cu nume rău... și de aceea s-a dat cel puțin cu 2000 de galbeni mai jos decît face. I. IONESCU, D. 355.

Filip Mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Fílip continuă în onomastica românească gr. Phílippos, unul dintre cele mai vechi, frecvente și larg răspîndite nume de persoană din Grecia antică. Bucurîndu-se de o deosebită favoare mai ales printre macedoneni, Philippos era nume de tradiție în casa regală a Macedoniei; primul rege cu acest nume atestat în izvoare este Filip I, iar cel mai cunoscut, Filip II (360-336 î.e.n.), tatăl lui Alexandru cel Mare. Ca majoritatea antroponimelor de aceeași origine, Philippos este la origine un compus din două elemente frecvente în onomastica vechilor greci și cunoscute vorbitorilor limbii române contemporane. Phil- sau -philos, „iubitor” și respectiv „drag, iubit de” (ca în → Filaret, Filimon; Filomela; Filoteia sau → Pamfil; Teofil etc.) apar și în subst. comune ca: filologie, filozofie, calofilie etc.; -ippos, care apare și în alte nume personale ca Antipa → Arhip; Xantipa etc. este gr. hippos „cal”. Intrat în onomasticonul creștin și devenit nume calendaristic (atît în apusul, cît și în răsăritul Europei, dintre numeroșii martiri și sfinți cu acest nume de cea mai mare popularitate s-a bucurat cultul apostolului Filip, unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus, care a contribuit la răspîndirea creștinismului în Asia Mică și Sciția), Filip a fost multă vreme nume favorit în întreaga Europă. La români Filip începe să apară în documente în jurul anului 1500, dar el este cu siguranță mult mai vechi. O dovadă sigură în acest sens este importanța pe care o are în calendarul popular sărbătoarea Filipii sau Pilipii (de iarnă și de toamnă, în unele regiuni numită și Gădineții), cunoscută și ținută mai ales în mediile păstorești; aceste sărbători se remarcă prin numeroasele credințe și practici magice legate de lupi, animalele care aduc cele mai serioase pagube turmelor (au fost făcute interesante apropieri de Lupercaliile celebrate de romani în februarie). Așa se face că apostolul Filip a devenit la noi un fel de patron al lupilor; se credea că cei care nu-i țin zilele cu nelucrare vor avea de suferit din partea lupilor. Cu siguranță că pentru a fi „îmbunat”, numeroși copii, mai ales cei născuți în perioada Filipilor, i-au purtat numele. Ca în multe alte cazuri, frecvența numelui calendaristic Filip se explică nu atît prin elemente creștine, cît prin reminiscențe păgîne, vechi credințe și practici magice păstrate doar sub alt nume. Din familia onomastică a lui Filip, constituită din împrumuturi sau creații pe teren românesc, fac parte și Filipan, Lipan (numele de familie al eroinei romanului sadovenian Baltagul), Filipache, Pache, Filipin, Filipoc, Hilip, Pilip, Lipa, Filea, Fîciu etc. Ca prenume feminine se folosesc astăzi Filípa (rar) și derivatul Filipína. Provenite tot de la numele personale sînt și cuvintele filipie sau filipesc (o monedă cu chipul regelui Filip) și filipică „discurs, cuvîntare cu caracter acuzator”, care amintește de celebrele „discursuri filipice” ale oratorului grec Demostene, îndreptate împotriva regelui Filip al Macedoniei (după modelul grecesc, Cicero și-a intitulat și el discursurile contra lui Antonius, Philippicae orationes). ☐ Engl. Philip, fr. Philippe, germ. Philippus, Philippa, Philippine, it. Filippo (cu hipoc. Pippo), sp. Felipe și Filipo (formă literară folosită mai ales pentru numele regelui macedonean), port. Filipe, magh. Fülöp, bg. Filip, Filipa, Filipina, rus. Filip, Filipa, scr. Filip etc.

da3 [At: COD. VOR. 32v/3 / V: (îvr) ~, de~ / Pzi: dau, 4 (reg) darem / Im: 1-4 dădeam, dam, (pop) dedeam, 6 (înv) da / Ps: 1 (îrg) dedei, (înv) dediu, dedu, (reg) detei, didei, 2 dede, dete, (înv) deade, deate, dedi, diede, 4 (reg) deterăm, 6 (îrg) deteră, (înv) deaderă, deateră, dediră, (reg) da / Mp: 1 dădusem, desem, (reg) dedesem, detesem, 3 dăduse, dase, (înv) dădeasă, dedease, didease, didese, (reg) dedese, detese, dedusă, 4 dăduse(ră)m, dasăm, 6 (înv) dideseră / Cj: 3 (înv) dee, (reg) deie / In: dare / Cnd: 3 dare-ar / E: ml dare] 1 vt (Fșa; d. oameni; c.i. de obicei obiecte, bunuri etc.) A pune la îndemâna sau în mâna, brațele, gura etc. cuiva Si: a încredința, a înmâna, a preda, a remite, (înv) a încrede, a porodosi, a tinde. 2 vt (Prc; fșa) A oferi de mâncat sau de băut Si: (nrc) a servi. 3-4 vtr (Îlv) A ~ gura sau (o) gură ori (o) guriță (sau gurița ori buzele) (cuiva) sau a(-și) ~ (o) sărutare (ori sărutări, săruturi sau sărutat) A (se) săruta. 5 vt (Îlv) A ~ țâță sau a ~ să sugă A alăpta. 6 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) papucii A face pe cineva să plece. 7 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 8 vt (Îlv) A ~ o masă A invita pe cineva la masă. 9 vt (Îe) A ~ o petrecere sau un chef A organiza o petrecere sau un chef (în cinstea cuiva sau a ceva). 10 vt (Fam; îe) A ~ de băut A oferi cuiva mâncare și băutură (plătind, de obicei, consumația la un local) pentru a sărbători ceva. 11 vt A oferi mai multora câte o parte dintr-un întreg. 12 vt (Pex) A distribui. 13 vt (Pex) A repartiza. 14-15 vtrp (Îvp; îe) A (se) ~ (ceva) în două A (se) împărți în mod egal Si: a (se) înjumătăți. 16 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva îndeplinirea unei activități. 17 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva ceva spre realizare, întreținere sau prelucrare. 18 vt (Îe) A ~ (ceva) pe (sau în, înv, la) mâna (cuiva) A încredința ceva (spre păstrare). 19 vt (Fig; îae) A lăsa ceva la dispoziția, la bunul plac, în voia cuiva. 20 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) de lucru (sau de furcă) A pricinui cuiva bătaie de cap. 21 vt (Îae) A pune pe cineva în mare încurcătură. 22 vt A face ca cineva să aibă, să beneficieze de ceva. 23 vt A preda ceva cuiva. 24 vt A face cuiva rost de ceva. 25 vt (Spc) A atribui cuiva un rol, o funcție, o demnitate etc. 26 vt A repartiza cuiva o sarcină spre executare. 27 vt (Îe) A ~ (cuiva) de lucru A însărcina pe cineva cu o treabă. 28 vt (Îae) A-i găsi cuiva un loc de muncă. 29 vt (Îe) A cere cuiva un mare efort. 30 vt (Îe) A ~ în folosință sau în funcțiune, în exploatare A pune ceva la dispoziția cuiva. 31 vt (D. un magazin, o fabrică etc.; îae) A inaugura. 32 vt (Îlv) A ~ creștere (sau educație) A forma. 33 vt (Îal) A educa. 34 vt (Îe) A ~ lecții (sau meditații) A preda cuiva lecții particulare. 35 vt (Fam; fig; îe) A ~ lecții A spune cuiva ce sau cum să facă. 36 vt (Fam; fig. îe) A ~ o lecție (cuiva) A pedepsi pe cineva. 37 vt (Pop; Îlv) A da ocară A ocărî. 38 vt (Îlv) A ~ un impuls A impulsiona. 39 vt (Înv; îlv) A ~ (bună) învățătură (sau învățături, rar, învățăminte) A învăța. 40 (Înv; îal) A sfătui. 41-42 vt (Îe) A ~ (destulă sau puțină ori puțintică sau o deosebită ori o mediocră) atenție sau anu ~ (nici o ori vreo) atenție A (nu acorda (mare) importanță, preocupare, interes, grijă unui lucru. 43-44 vt (Îae) A (nu) se ocupa de ceva. 45 vt (Îe) A ~ iertare (sau, înv, iertăciune) A ridica pedeapsa pentru păcatul, vina sau greșeala cuiva Si: a ierta. 46 vt (Îae) A scuza. 47-48 vtr (Îe) A(-și) ~ întâlnire (sau rendez-vous) A(și) fixa o întâlnire. 49 vt (Îe) A(-i) ~ legătura A face (cuiva) legătura telefonică, prin satelit etc. 50 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) cuvântul A permite cuiva să vorbească într-o ședință, adunare etc. 51 vt (Îe) A ~ (cuiva) frâu liber (sau reg, slobod) A lăsa pe cineva să facă ce vrea. 52 vt (Îlv) A ~ ocazia sau prilejul A permite. 53 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) revanșa A permite cuiva să-și ia revanșa după o înfrângere. 54 vt (Îe) A ~ (cuiva) nas (sau obraz) A îngădui cuiva prea multe. 55 vt (Îlv) A ~ în arendă A arenda. 56 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) chirie A închiria. 57 vt (Îlv) A ~ (cu) împrumut A împrumuta. 58 vt (Îe) A ~ (cuiva) un număr de ani A aprecia cu aproximație vârsta. 59 vt (Îae) A aprecia cu aproximație câți ani mai are cineva de trăit. 60 vt (Îlv) A ~ în primire A preda. 61 vt (Îal) A muri. 62 vt (Îvp) A restitui. 63 (Îe) A ~ înapoi (sau îndărăt) A înapoia. 64-65 vtr (Îe) A-și ~ acordul A fi de acord. 66 vt (Îlv) A ~ ajutor A acorda cuiva sprijin sau ajutor. 67 vt (Îlv) A ~ povață A povățui. 68 vt (Îlv) A ~ sfatul A sfătui. 69 vt (Îlv) A ~ uitării A uita. 70 vt (Îlv) A ~ răgaz A amâna. 71 vt (Îlv) A ~ o explicație A explica. 72 vt (Îlv) A ~ startul A începe. 73 (Îlv) A ~ întâietate sau prioritate A lăsa pe cineva să fie primul. 74 vt (Îlv) A ~ voie A lăsa. 75 vt(a) A face cuiva un dar Si: a dărui (1), a oferi, (îrg) a prosfora2, (înv) a prosforisi. 76 vt A ~ bacșiș, șpagă A oferi o sumă necuvenită de bani chelnerilor, ospătarilor etc. 77 vt (Îlv) A ~ mită A mitui. 78 vt (Îlv) A ~ viață (sau suflarea vieții) A procrea. 79 vt (Fig.; îal) A crea. 80 vt (Fig; îal) A făuri. 81 vt (Fig; îal) A însufleți. 82 vt (Fig; îal) înviora. 83 vt (Îlv) A ~ naștere A naște. 84 vt (Fig.; îal) A produce. 85 vt (Fig.; îal) A determina. 86 vr (Îlv) A-și ~ sfârșitul (sau duhul, obștescul sfârșit) A muri. 87 vr (Îlv) A-și ~ cuvântul A promite. 88 vt (Îlv) A ~ frumusețe A înfrumuseța. 89 vt (Îlv) A ~ pe piatră A ascuți. 90 vt (Îlv) A ~ găuri A găuri. 91 vt (Îlv) A ~ formă A modela. 92 vt (Îlv) A ~ la rindea A netezi cu ajutorul rindelei. 93 vt (Reg; d. țesături; îlv) A ~ în undă A spăla. 94 vt (Reg; d. țesături; îal) A clăti. 95 vt (Îe) A ~ o telegramă A trimite o telegramă. 96 vt (Îlv) A ~ un telefon A telefona. 97 vt (Îe) A ~ greș A nu nimeri ținta. 98 vt (Îae) A eșua într-o acțiune. întreprindere etc. 99 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) greș A găsi pe cineva vinovat. 100 vt (Îe) A ~ însemnătate A acorda atenție. 101 vt (Îlv) A ~ foc A aprinde. 102 vt (Îe) A ~ bici A lovi cu biciul. 103 vt (Fig; îae) A grăbi. 104 vt (Îe) A ~ la mână A pune ceva la dispoziția cuiva. 105 vt (Îae) A înmâna ceva cuiva. 106-107 vtr (Îe) A (se) ~ o luptă, o bătălie A (se) desfășura o luptă, o bătălie. 108 vt (Îe) A ~ un spectacol (sau o reprezentație) A prezenta un spectacol. 109 vr (Îe) A se ~ în spectacol A se face de râs. 110 vt (Îe) A ~ un concert A susține un concert. 111 vt (Fam; fig; îae) A face scandal, gălăgie. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) dezertor A face cunoscut, în mod oficial, că cineva este dezertor. 113 vt (Îlv) A ~ gata A termina. 114 vt (Îal) A lichida. 115 vt (Fig: îal) A impresiona puternic pe cineva. 116 vt (Fig; îal) A cuceri pe cineva. 117 vt A încredința pe cineva în seama, în grija, pe mâna cuiva. 118 vt (Îe) A ~ în judecată A chema pe cineva în fața instanțelor judecătorești. 119 vt A pune pe cineva la dispoziția cuiva. 120 vt (Îe) A ~ (cuiva) fata de soție sau de nevastă ori a ~ (pe cineva) de bărbat (sau de soție) A căsători pe cineva cu... 121-122 vtr (D. părinți; îe) A(-și) ~ binecuvântarea sau consimțământul A fi de acord cu o căsătorie. 123 vt (Îe) A ~ bună ziua, bună seara etc. sau a ~ binețe A saluta. 124 vt (În formule de salut) A ura. 125 vt (Îe) A ~ onorul A saluta unele autorități, unele evenimente deosebite (fapte de arme, evenimente memoriale etc.), prezentând arma sau sunând din goarnă. 126 vt (Construit cu substantive care indică însușiri morale) A insufla (forță, fermitate, avânt etc.) Si: a îmbărbăta, a întări. 127 vt(a) (Adesea la pasiv, subiectul, exprimat sau subînțeles, este divinitatea sau o ființă supranaturală) A permite ca un eveniment să aibă loc, să se producă într-un anumit fel sau ca cineva să aibă parte de..., să fie, să se manifeste într-un anumit fel Si: a destina, a face, a hotărî, a meni, a orândui, a predestina, a rândui, a ursi, (liv) a rezerva, (rar) a predetermina, a preursi, (pop) a noroci, a soroci, a sorti1, (înv) a hărăzi, a tocmi. 128-129 vt(a) (Îljv) Cum (sau din ce) Dumnezeu Sărăcăcios. 130 vt(a) (Pop; îe) (Ș-apoi) Doamne (bine) Se spune despre ceva (mai ales despre un ospăț, un chef) extraordinar. 131 vt (Reg; îlav) Ce-o (sau cum o) ~ târgul și norocul Cum se va nimeri. 132 vt (Îlav) (Bine că) a dat Dumnezeu În sfârșit! 133 vrim (Asr; îf negativă) A se pomeni. 134 vt(a) (Îvp; c.i. bunuri) A vinde. 135 vt(a) A achita o obligație materială Si: a plăti. 136 vt(a) A oferi bani cuiva pentru a obține ceva Si: a plăti. 137 vt(a) A oferi ca plată. 138 vt(a) A propune ca preț. 139 vt (Îlv) A ~ bir cu fugiții A dispărea. 140 vt (Îal) A fugi într-un mod laș. 141 vt (Fig; îlv) A ~ ortu’ popii sau a ~ pielea popii A muri. 142 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb” etc.) A înlocui cu altcineva sau cu altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar) Si: a schimba. 143 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb”) A ceda pentru a primi în loc altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar etc.) Si: a schimba. 144 vr (Fam; îe) A nu se ~ pe cineva A se considera superior cuiva. 145 vt (Fam; îe) A nu ~ (pe cineva) pe (sau pentru) altul A prețui mai mult pe unul decât pe altul. 146 vr (Fam; îe) Anu se ~ pentru mult A se prețui mult. 147 vt (Reg; îe) A ~ toate pe una A rămâne cu o singură alternativă. 148 vt A renunța la ceva de preț. 149 vt (Pex) A sacrifica. 150 vr (Îe) A-și ~ viața, sângele A muri din devotament pentru cineva sau ceva. 151 vt (Înv; îlv) A ~ jertfă A jertfi. 152 vr (Îe) Îmi ~u capul Se spune de către cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 153-154 vtr (Îvp) A (se) așeza (într-un anumit loc, într-o anumită poziție, într-un anumit mod). 155-156 vtr (Îe) A (se) ~ la (sau într-o) parte A (se) îndepărta. 157 vt (Îe) A ~ ușa, poarta etc. de perete A împinge în lături. 158 vt (Îae) A deschide larg ușa, poarta etc. 159 vr (Îe) A se ~ peste cap A se rostogoli. 160 vt (Îe) A ~ (ceva) peste cap A lucra superficial. 161 vt (Îae) A distruge. 162 vr (Reg; îlv) A se ~ la culcare A se culca. 163 vt (Rar) A petrece ochelarii, părul etc. după ureche. 164 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A fi orientat spre... 165 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A comunica cu... 166 vi (D. terenuri) A se întinde până la... 167 vi (D. lumină) A cădea într-o direcție. 168 vt (Cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A acoperi cu un strat de substanță, de vopsea, de metal Si: a spoi, a unge, a vopsi. 169-170 vtr (D. oameni) A se unge cu un strat de cremă, pudră, ruj etc. 171 vt (Pex; cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A stropi. 172 vt (Îlv) A ~ piper A pipera. 173 vt (Îlv) A ~ sare A săra. 174 vt (Îlv) A ~ cu poleială A polei1. 175-176 vtr (Îlv) A (se) ~ cu săpun A (se) săpuni. 177 vt (C.i. substanțe) A întinde pe ceva. 178 vt A schimba poziția, locul etc. 179 vt (Pex) A împinge. 180 vt (C.i. oameni) A pune în anumite circumstanțe. 181 vt (C.i. oameni) A supune unei activități sau acțiuni (organizate). 182 vt (C.i. oameni) A încredința cuiva în vederea unui scop. 183 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la școală (sau la învățătură) A înscrie pe cineva la școală. 184 vr (Îrg; îlv) A-și ~ moarte sau a se ~ morții A se sinucide. 185 vt (Înv; îlv) A ~ moarte cuiva A omorî pe cineva. 186-187 vtr (Înv; îlv) A (se) ~ vinovat A (se) învinovăți. 188 vi (Fam; îlv) A ~ de cap (la ceva) A rezolva. 189 vt (Înv; cu determinarea „prin târg”; c.i. răufăcători) A duce cu forța (sub pază), spre a fi expus privirilor oamenilor, în semn de pedeapsă. 190 vt (Pop; c.i. vite, mai ales oi) A mâna1. 191 vt (Îvr) A trimite. 192 vt (Îvr) A amâna. 193 vt (Înv) A impune. 194 vr (Pop) A ceda. 195 vr (Pop) A se opune. 196 vr (Pop) A se lăsa. 197 vr (Îe) A nu se ~ cu una cu două A nu renunța ușor. 198 vt (Îvr) A admite. 199-200 vtr (Îvp; d. armate, cetăți, comandanți, persoane urmărite) A (se) preda. 201 vr (D. femei; construit cu dativul) A avea, de bunăvoie, relații sexuale cu cineva Si: a se dărui. 202 vr (Pop; d. animale) A se împerechea. 203-204 vri (D. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A se lăsa atras, cuprins, copleșit de... 205-206 vri (Prc; d. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A lua un obicei rău Si: (pop) a se nărăvi. 207-208 vr, rar, vi (Îvp) A trece în altă tabără, grupă etc. 209-210 vtr (Îe) A (se) ~ pe (sau la) brazdă A (se) acomoda. 211-212 vtr (Îae) A (se) îndrepta. 213 vt (Înv) A traduce. 214 vt (C. i., în special, știri, informații, explicații) A aduce la cunoștință Si: a anunța, (rar) a înfățișa. 215 vt (Îe) A ~ la ziar A publica ceva în ziar. 216 vt (Îae) A trimite ceva spre publicare. 217 vt (Îe) A ~ la televizor A difuza ceva la televizor. 218 vt (Îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A descoperi. 219 vt (Îal) A arăta. 220 vt (Îal) A publica o scriere. 221 vt (Îe) A ~ în vileag A face publică o afacere, o acțiune etc. (necurată). 222 vt (Îe) A ~ (un) exemplu A explica ceva printr-un exemplu. 223 vt (Fig; îae) A se purta astfel încât să constituie un model de urmat. 224 vr (Îe) A-și ~ cu părerea A-și spune părerea Si: a considera, a crede, a opina. 225 vr (Îlv) A-și ~ cu presupusul A presupune. 226 vt (Îlv) A ~ dovadă de... A dovedi. 227 vt (Îal) A manifesta. 228 vt (Îe) A ~ un avertisment A avertiza. 229 vt (Îlv) A ~ răspuns A răspunde. 230 vt (Îlv) A ~ raportul A raporta. 231 vt (Îlv) A ~ ordin A ordona. 232 vt (Îlv) A ~ o comandă A comanda o anumită marfă. 233 vi (Îe) A ~ (cuiva) în cărți (sau cu cărțile), în bobi (sau cu bobii), cu norocul, cu ghiocul etc. A prevesti viitorul cu ajutorul cărților de joc, al bobilor etc. 234 vi (Reg; îe) A ~ să cunoască A lăsa să se înțeleagă. 235 vt (Îe) A-și ~ în petic A-și arăta anumite cusururi. 236 vi (Îe) A ~ seamă (sau socoteală) A răspunde de ceva. 237 vr (Îe) A-și ~ seama A se lămuri. 238 vr (Îal) A înțelege. 239 vt (Îe) A ~ sfară sau sfoară în țară ori a ~ de veste A răspândi o veste. 240 vt (Îe) A ~ de știre A face cunoscut un lucru. 241 vt (Mai ales în limbajul bisericesc) A aduce laudă, mulțumire etc. 242 vr (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de”, „drept”) A vrea fie considerat, să treacă în loc de..., în calitate de... 243 vr (Îe) A-și ~ aere sau a se ~ mare, a-și ~ importanță A lua o atitudine de superioritate Si: a se făli, a se îngâmfa. 244 vr (Olt) A se destăinui. 245 vi (D. fenomene, stări, etape etc.) A începe să se arate Si: a se declanșa, a se ivi, a izbucni, a se porni. 246 vi (Pop; îe) A ~ peste (cineva) A se ivi pe neașteptate asupra cuiva. 247 vt (Îe) A-i ~ cuiva lacrimile A i se umezi cuiva ochii de lacrimi. 248 vt (Pex; îae) A începe să plângă. 249 vt (Îe) A-i ~ cuiva sângele A începe să sângereze. 250-251 vtr (Îe) A(-și) ~ inima sau duhul (din cineva) Se spune despre cineva care se sufocă din cauza efortului. 252 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A trece. 253 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A intra într-o nouă fază. 254 vr (Pop; cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la infinitiv) A se apuca de... 255 vi (Îe) A ~ în clocot (sau în undă) A începe să fiarbă Si: a clocoti. 256 vi (Îe) A ~ în floare A înflori. 257 vi (Îe) A ~ în mugur A înmuguri. 258 vi (D. cereale; îlv) A ~ în spic A începe să facă spice. 259 vi (Îe) A ~ în copt (sau în pârg) A începe să se coacă. 260 vi (Îlv) A ~ în rod A rodi. 261-262 vt (Îe) A ~ roade sau rezultate A produce efectul dorit. 263-264 vir (Îvp; îe) A (se) ~ în vorbă cu cineva A începe o discuție. 265 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv) A fi pe punctul de a... 266 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv; pex) A încerca. 267 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A continua o acțiune. 268 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A nu se mai opri. 269 vi (Îe) A ~ cu paharul A bea mult. 270 vi (Fam; îe) -i (înainte) cu... Se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 271 vi (Rar; cu valoare de interjecție) Haide! 272 vt (D. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A realiza prin muncă. 273 vt (Prc; d. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A produce. 274 vt (Fig; fam; îe) A ~ găuri (sau o gaură) A fura. 275 vt (C.i. venituri, câștiguri) A aduce prin tranzacții. 276 vt A furniza. 277 vt (D. oameni; c.i. scrieri, concepții) A realiza prin mijloace intelectuale (concepând, redactând). 278 vt (C.i. legi, documente etc.) A elabora și a face cunoscut Si: a emite. 279 vt (D. candidați, elevi etc.; c.i. concursuri, teze de licență, de doctorat etc.) A-și prezenta cunoștințele în scris sau oral, în cadru organizat, pentru a obține un titlu, o promovare etc. Si: a susține. 280 vt (Îe) A ~ (un) examen A susține (un) examen. 281 vt (Fig; îae) A trece cu succes printr-o încercare. 282 vt A fi pricina, cauza, mobilul a ceva Si: a cauza, a ocaziona, a pricinui, a prilejui, a produce, a provoca, (rar) a prileji, (înv) a pricini. 283 vi (Pop) A vrăji. 284 vi (Pop) A dezlega de farmece. 285 vt (D. sol) A dezvolta. 286 vi (D. plante, animale) A produce printr-un proces fiziologic. 287 vt (Îlv) A ~ un chiot, strigăt etc. A scoate un sunet, țipăt etc. 288 vi (Înv; îlv) A ~ cu blesteme A blestema. 289 vt (Pop; îe) A ~ dintr-însul (sau dintr-însa) o vorbă (ori niște vorbe) Se spune pentru a arăta admirația față de înțelepciunea sau măiestria vorbitorului. 290 vt (Pan; c.i. mirosuri, raze etc) A trimite în spațiul înconjurător Si: a degaja, a emana. 291 vi (Îvp; mai ales cu determinări care indică instrumente muzicale, introduse prin prepoziția „în”) A suna. 292 vi (Urmat de determinări introduse prin prepozițiile „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată, ritmică) conștientă sau reflexă. 293 vi (Îlv) A ~ din mâini A gesticula. 294-295 vi (Îe) A ~ din cap (afirmativ sau negativ) A confirma sau a infirma cele spuse anterior. 296 vi (Îe) A ~ din umeri A ridica din umeri în semn de neștiință, nedumerire, nepăsare etc. 297 vi (Îe) A ~ din gură A vorbi mult. 298 vr (Pop; cu determinările „în leagăn”, „în scrânciob”) A se legăna. 299 vt (Îe) A ~ pe gât sau peste cap, pe spate A bea lacom, dintr-o dată, în cantități mari (băuturi alcoolice). 300 vt A aplica cuiva cu putere lovituri cu mâna, piciorul etc. sau cu orice alt fel de obiect Si: a bate, a izbi, a lovi, a trage. 301 vt (Îlv) A ~ brânci A îmbrânci. 302 vi (Îlv) A ~ în (sau din) palme A aplauda. 303-304 vti (D. două sau mai multe persoane; îe) A-și ~ coate sau cu cotul A (se) lovi cu cotul pentru a-și atrage atenția asupra unui lucru sau a unei persoane. 305 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) peste nas A pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. 306 vi (Îe) A-i ~ cu piciorul (cuiva sau la ceva) A respinge pe cineva sau ceva. 307 vi (Îae) A scăpa o ocazie favorabilă. 308 vt (Fam; îe) A ~ lovitura (sau, rar, lovituri) A reuși într-o acțiune, obținând un succes (important și neașteptat). 309 vi (Urmat de nume de instrumente introduse prin prepozițiile „cu”, rar, „din”, care indică acțiunea) A executa ceva lovind repetat, ritmic, cu ceva sau frecând cu ceva. 310 vi (Îlv) A ~ la piatră (sau pe amnar) A ascuți. 311 vi (Îe) A ~ din vâsle A vâsli. 312 vi A veni în contact. 313 vi A se lovi (atinge) de... 314 vt A freca (izbind). 315-316 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se deplasa dintr-un loc în altul Si: a merge. 317-318 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se pune în mișcare, părăsind ceva sau pe cineva, pentru a ajunge undeva Si: a se duce, a merge, a pleca, a porni. 319-320 vir (Îlv) A (se) ~ de-a rostogolul (sau de-a rostogoala) A (se) rostogoli. 321-322 vir (Îe) A (se) ~ la fund (sau a ~ în fund) A (se) scufunda. 323 vr (Fig; îae) A dispărea din societate Si: a se ascunde, a se retrage. 324 vt (Înv; îe) A ~ (cuiva) goană A goni pe cineva. 325 (Înv; îae) A prigoni. 326 vr (Îe) A se ~ în lături (de la...) A căuta să scape (de ceva nedorit). 327 vi (Pop; îe) A ~ de-a dreptul A merge direct la țintă. 328 vi (Pop; îe) A ~ pe ici, pe colo (sau încolo, încoace, ori pe dincolo sau la deal, la vale) A căuta (febril) o rezolvare. 329 vi (Pop; îae) A încerca mai multe alternative. 330-331 vit (Reg; îe) A nu ști încotro să dea (sau s-o deie) A nu ști ce să mai facă. 332 vi (Reg; îe) În ce ape se În ce ape se scaldă. 333 vt (Îe) A o ~ pe... A o schimba. 334 vt (Fam; îe) A ~ o raită A trece în grabă, (într-o recunoaștere sau verificare), pe undeva. 335 vt (Fam: îe) A ~ o fugă A se deplasa, într-o vizită scurtă, într-un anumit loc. 336 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A se apropia de cineva. 337 (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A fi mereu în preajma cuiva. 338 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A căuta compania cuiva (pentru a-i câștiga încrederea, bunăvoința, dragostea etc.). 339 vr (Fam; îe) A se ~ (la cineva) A face avansuri cuiva Si: a flirta. 340 vr (Urmat de determinări „pe gheață”, „pe derdeluș”) A se deplasa prin alunecare. 341 vr (Urmat de determinări „cu sania”, „cu patinele” etc.) A se deplasa cu sania, cu patinele etc. pe gheață. 342 vi (Înv; d. ape curgătoare; cu determinări introduse prin prepoziția „în”) A se vărsa. 343 vi (Îvr; d. ape curgătoare) A curge. 344 vr (Pop; de obicei urmat de determinări introduse prin prepoziția „la”) A se năpusti asupra cuiva. 345 vr (Pfm; îe) A se ~ în vânt (ca) să... sau după ceva ori cineva A se strădui să rezolve ceva. 346 vr (Îae) A aprecia. 347 vr (Îae) A-i plăcea foarte mult ceva sau cineva. 348 vt (Îvp) A arunca. 349 vi (Îe) A ~ cu banul A alege la întâmplare dintre două posibilități. 350 vi (Îe) A ~ cu zarul A se lăsa în voia sorții. 351 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) dracului (ori la draci, la dracul, la toți dracii, în plata Domnului) A nu se mai ocupa de cineva sau de ceva Si: a se detașa, a se dezinteresa. 352 vt (Fam; îae; șîe) a ~ pe cineva la mama dracului) A înjura. 353 vi (Pop; d. oameni; cu determinări introduse prin prepozițiile „cu” sau „din”) A trage cu o armă de foc. 354 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prepozițiile „pe”, „pe la”) A se opri (în treacăt) undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial) Si: a trece, a vizita. 355 vi (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A întâlni în drum pe cineva sau ceva. 356 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) de urmă A găsi pe cineva căutat. 357 vi De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A descoperi ceva căutând sau din întâmplare Si: a ajunge la..., a găsi. 358 vi (Pex) A ajunge într-o anumită situație. 359 vi (Îe) A ~ de fund A ajunge până la fund. 360 vi (Fam; fig; îae) A ajunge la capăt. 361 vi (Fam; fig; îe) A ~ de dracu A o păți. 362 vi (Îe) A ~ de necaz, rușine, etc. A păți o rușine, un necaz etc. 363 vi (Îe) A ~ de bine A ajunge într-o situație bună. 364 vi (D. lichide; urmat de determinările „prin afară”, „pe din afară”) A ieși din vas din cauza cantității prea mari. 365 vi (D. lichide în fierbere; îe) A ~ în foc A se umfla și a curge afară din vas. 366 vi (Îrg; îe) A ~ de cineva sau ceva că... A observa despre cineva sau ceva că... Si: a constata. 367 vi A nimeri în... 368 vi A cădea în... 369 vi (Pop; îe) A ~ peste cineva (cu mașina, cu caii, cu droșca etc.) A lovi sau a răsturna din mers pe cineva, accidentându-l (grav sau mortal). 370 vi (Îvp) A intra în ceva. 371-372 vir (Îe) A-i ~ cuiva în (sau prin) gând (ori prin minte, în sau prin cap, rar, prin cuget) sau a-și ~ cu gândul ori cu mintea A-i veni în minte o idee, un gând neașteptat Si: a se gândi. 373 vi (D. o nenorocire, un necaz etc.) A veni pe neașteptate asupra cuiva. 374 vi (Urmat de determinări locale) A merge. 375 vi (Urmat de determinări locale) A veni. 376-377 vir (Îlv) A (se) ~ îndărăt sau înapoi A (se) retrage. 378-379 vir (Îal) A (se) codi. 380-381 vir (Fig; îal) A (se) sustrage de la ceva. 382-383 vtr (Îlv) A (se) ~ jos A (se) coborî. 384 vr A se lăsa în voia cuiva. 385 vr A nu opune rezistență Si: a ceda. 386 vr (Îe) A se ~ bătut A se lăsa convins. 387 vr (Îae) A ceda. 388 vi (Îlv) A ~ cu mătura A mătura. 389 vt (Trs) A prinde de veste. 390 vt (Trs) A observa. 391 vi (D. păr) A ajunge în...[1] corectat(ă)

  1. vta → vt(a) Ladislau Strifler

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. -mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km2, populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

STRÎNGE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laț, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng lațul!Ce i l-aș strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! ALECSANDRI, T. I 333. Deci, o au strîns tare cu lațul, și apoi au tras-o în pădure. DRĂGHICI, R. 99. Voinicel tras prin inel Așa din gură zicea: Vină, puiculița mea, Vin’ de strînge brîul meu. ȘEZ. II 6. Expr. A strînge frîul (sau de frîu, mai rar frîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Strîngea de frîu și tremura: Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Plecînd apoi cu toții, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni. ALECSANDRI, P. III 227. A strînge cureaua = a răbda. ♦ A petrece una peste alta marginile unui veșmînt, pentru a acoperi bine corpul (și a-l feri de frig). Pe după-amiază, cu greu suind, îmi strînsei bine cojocul la piept. SADOVEANU, O. VIII 10. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. ♦ Fig. A întări o legătură care unește pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianță.Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295. 2. Tranz. A prinde cu mîna, a apuca și a apăsa (puternic). Îl strîngea de braț pe Pătru, îi spunea iarăși și iarăși focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Și pleacă, beat de mult noroc. COȘBUC, P. I 110. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă, de mănîncă și mere pădurețe, că n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Expr. A(-i) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). I-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate! C. PETRESCU, A. 298. Îmi strînse mîna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAHUȚĂ, O. A. 192. A strînge (pe cineva) de gît = a gîtui, a sugruma; fig. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viața-i scurtă, vremea lungă. BENIUC, V. 117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorîtă... Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, ranița crescuse cît un munte. GALACTION, O. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît... În toate zilele tot țipete și bocete. ALECSANDRI, T. 1015. A strînge pe cineva în brațe (la piept etc.) = a îmbrățișa pe cineva cu dragoste sau a înșfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoiește: «Mă strîngi la piept și-atîta ce-i?». Și pieptul Anei crește. COȘBUC, P. I 68. Atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus, și cînd îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și, strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. Se înțelege... am să te strîng în brațe pînă ți-o ieși sufletul. ALECSANDRI, T. I 445. (Fig.) Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. (Eliptic) Îl îmbrățișa pe bărbatu-său, îl strîngea, vorbea fără șir. DUMITRIU, N. 163. (Refl. reciproc) Ei la luptă s-au luptat, Cu putere s-au luptat, Cînd la vale se izbea, Cînd la piepturi se strîngea. ȘEZ. II 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părți sau din toate părțile. Și sosind acolo găsi un bălaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. RETEGANUL, P. III 15. Haț! dracul subsuoară și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul. CREANGĂ, P. 53. ◊ Expr. A strînge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. I-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi... și tronc! i-am strîns cu ușa. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. id. T. 444. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) și a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, O. II 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung. COȘBUC, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta.Cît de rău îmi pare... dar mă strînge o cizmă mă usc ca o prună pă streșină. ALECSANDRI, T. I 160. Fiecare știe unde-l strînge cizma (= fiecare își știe păsul său, necazurile sale). ◊ Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a se înfiora (de frig sau de frică). Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd așa. CREANGĂ, P. 246. Dar cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. id. ib. 314. ♦ A fixa (printr-o mișcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba tare. ◊ Expr. A strînge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestații] fuseseră trimiși spre arestul tribunalului. Scăpaseră de «șurubul» pe care numai subalternul mustăcios învățase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul și din piatră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 77. ♦ Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să știu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE, O. III 91. ♦ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spațiu mai mic); a înghesui. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părți ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleșta. Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine. HOGAȘ, M. N. 17. Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întunericn-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. ◊ Expr. A-și strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleșta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reține să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă și clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. Își strînse și-și strîmbă buzele.Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. SADOVEANU, B. 52. Fiecare drac și-a făcut cîte o pipă de lut... și, umplîndu-le de tutun și dîndu-le foc, începură a strînge din buze și a face: pî! pî! pî! RETEGANUL, P. II 67. Baba scrîșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. A-și strînge fruntea (sau sprîncenele, ochii) sau (intranz.) a strînge din sprîncene, din ochi = a lua o înfățișare posomorîtă; a-și încreți fruntea (sau sprîncenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomorî. Nu-ți strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal își strînge sprîncenile-ncruntate, Privește înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrșitul iubitei sale țări Ce arde-nflăcărată din zări și pînă-n zări. EFTIMIU, Î. 145. Te-a cuprins necaz deodată Și din ochi cu ciudă strîngi. COȘBUC, P. I 219. A-și strînge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-și strînge. Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plînge. COȘBUC, P. I 62. (Intranz.) A strînge din umeri = a ridica din umeri în semn de dispreț, nepăsare, nehotărîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb și cu ai săi au început a strînge din umere nepricepîndu-se ce-i de făcut. CREANGĂ, P. 263. Le privesc strîmbîndu-se și strîngînd din umeri. NEGRUZZI, S. I 37. 5. Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfășura, a îndoi, a împături. O găsește în sală, strîngînd sul covorul. BASSARABESCU, S. N. 17. Strînge-ți pînzele, că se pre clatină corabia!Mergi de te razămă de-un catarg! ALECSANDRI, T. I 330. Naframa nu se duce așa, ci se strînge binișor și se pune sub brîu ori în sîn. ȘEZ. I 89. ◊ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (Fig.) Apoi închipuirea își strînge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet. ALECSANDRI, O. 166. ◊ Refl. (În expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situație fără ieșire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 320. ♦ Refl. (Despre fire textile, țesături etc.) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strîmta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre ființe) A se ghemui, a se zgîrci, a-și contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns lîngă sobă și a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. C. PETRESCU, A. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul, ferindu-se de ceva rece. SAHIA, N. 118. S-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar, dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos. GHICA, S. A. 96. (Tranz.) Își strînge Florea capul între umeri și tace. GALAN, Z. R. 61. Pe urmă își strîngea genunchii la gură și rămînea așa. SAHIA, N. 115. ◊ Expr. A se strînge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. În ceasurile de odihnă, Cocor ședea uneori tăcut și se strîngea în sine. SADOVEANU, M. C. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o neliniște, o îngrijorare, o teamă. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivățul șuieră... plînge. MACEDONSKI, O. I 17. Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult, COȘBUC, P. I 263. Un sentiment de groază... îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, la TDRG. Să iubeascăideea aceasta îi strîngea adesea inima. – Cum ar fi știut el să iubească! EMINESCU, N. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul. id. ib. 48. II. 1. Tranz. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le așeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă semințele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. MIHALE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli și curse împrăștiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos și începu să le strîngă. SAHIA, N. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strîns frumos într-un pahar. IOSIF, PATR. 43. ◊ Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. MIRONESCU, S. A. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. – Am strîns-o mănunchi-n mînă Și-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ȘEZ. I 48. ♦ (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmp, să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALECSANDRI, T. I 249. ◊ Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîmp, ei au adunat... de la fiecare om... ȘEZ. I 261. ♦ A culege, a aduna spre a face provizii. Să strîngem niște tîrșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă țînțarii. CREANGĂ, P. 129. Mai întîi s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ș-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la țărmurile mării, ș-au strîns și ceva stridii. DRĂGHICI, R. 60. De la copacul căzut toți aleargă lemne să strîngă.Refl. A se aduna. Dar pîn’ ce s-or strînge nourii vremii rele și-or ține sfat mormăind din tunete și clipind din fulgere, noi ajungem. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuții) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decît atîta cît îmi trebuie ca să plătesc corabia... Și cu ce greutăți, frățioare, am putut să strîng și atîta lucru! GALACTION, O. I 84. Pe Buzești, moș Gheorghe are toată vremea să-și vie în fire și să cate mai de aproape de mersul tramvaiului.Bune parale trebuie să strîngă iștia cu tramvaiele. SP. POPESCU, M. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). ◊ Absol. [Boierii] strîng, strîng... și la sărăcime nu se mai gîndesc. SP. POPESCU, M. G. 55. ♦ A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere și au cumpărat sîrma și aparatele trebuitoare pentru instalarea rețelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. ♦ A percepe, a încasa. A strînge birurile.Se vorbi apoi și de chipul d-a impune și d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, O. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de ființe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni. În jurul coroanei, la picioarele tronului, se strîngeau neîmpăcați și hotărîți toți dușmanii poporului. COCEA, P. 29. Și după ce-am ieșit cu mare greu din apă, și m-am pus pe mal țiindu-mă cu mîinile de inimă, băieții s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. CREANGĂ, A. 61. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. (Expr.) A se strînge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om așezat. Spune domnului să se strîngă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. DELAVRANCEA, O. II 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrșit; are să se strîngă după drumuri. ISPIRESCU, L. 367. ◊ Tranz. [Tinerii] dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. Am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strîng. COȘBUC, P. II 33. (Expr.) A strînge dumnezeu (sau moartea) pe cineva (la sine) = a muri. Acolo și-a petrecut zilele cu bărbatul ei Ioniță Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. REBREANU, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PINCIO, P. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub evanghelie. GANE, N. III 163. A nu-și (mai) strînge picioarele (de pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă și din colibă în colibă și nu-și strînse picioarele după drum pînă ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă și văduvă care avea drept orice avere o căsuță mică și o singură fată. POPESCU, B. III 80. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. (Glumeț, parafrazînd expresia) Mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă. CREANGĂ, P. 253. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă și rebegiți de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. VLAHUȚĂ, O. A. 136. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. Strînge cărțile de pe masă. Strînge tacîmurile.Astăzi nu mai era chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. Începură să strîngă roaba și ciurul, la loc ascuns. C. PETRESCU, R. DR. 62. Să le dai răvașul meu să-l cetească și să-l strîngă, ca la întoarcerea me să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut. KOGĂLNICEANU, S. 6. Cum mergea e gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse și sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ȘEZ. V 65. Pe negrul încălica, Arc, săgeată își strîngea Și-napoi că se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ Expr. A strînge masa v. masă. A strînge prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. – Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strîns.

NATURĂ s. f. 1. Lumea materială, univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzind vegetația, formele de relief, clima. Natura răcoroasă. calendari (1733), 35/1. Natura sau firea. șincai, înv. 3. Nevinovata natură cuprinde în sine ce e mai plăcut pre lume. maior, t. 45/8. După legile naturii, noi putem fi acum ceea ce trebuie să fim. marcovici, c. 30/1, cf. 8/7, 15/15. Civilizația păgînă ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei. bălcescu, m. v. 1. Universul s-a-ntors și s-a schimbat natura. pann, e. iv, 28/21. Cum putea ei să înțeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sînge, în căutarea stelelor și a naturei? russo, s. 36. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. filimon, o.i, 114. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură. eminescu, o. i, 142. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. id. ib. 152. Și pînă astăzi, din natură nimica n-a îmbătrînit. macedonski, o. i, 63. Albastră era noaptea și fragedă natura, În cer plutea răzleață o pulbere de opal. id. ib. 90, cf. 96, 164, 239, 262. Acești poeți ai Renașterii... slăviră iubirea, natura, artele frumoase. f (1903), 2. Ce pustie e natura și omul în timp de toamnă. ib. (1906), 37, cf. 9. Tunetul era cuvîntul urii, El stăpînea puterile naturii. cerna, p. 158. Ce de lume! Ce de viață! Și ce larm-asurzitoare! A întinerit natura. iosif, v. 26. Cu cît înaintam pe drumul Sihlei, cu atît natura devenea mai aspră. hogaș, dr.i, 15. Eu caut în natură, pretutindeni, Ideile. camil petrescu, v. 9. Rațiunea pentru care atomul cu șase electroni posedă aceste proprietăți remarcabile își are origina în vreo lege primordială a naturii. id. p. 401. Se apropie iarna; a naturii și, poate, și a noastră. bacovia, o. 222. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. id. ib. 242. A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă și zăludă, Botezînd natura udă C-un mănunchi de ciumafai. topîrceanu, b. 53. Atitudinea artistului față de natură. oprescu, i. a. iii,13. Îndeletnicirea... vînatului și pescuitului i-ar fi prelungit bucuria luminii în natura veșnic înnoită, în cîmpii și dumbrăvi. sadoveanu, e. 43. Mistral și-a trăit viața laolaltă cu natura, în rînd cu soarele, cu griul, cu fructele. arghezi, t. c. 51. Bălcescu n-a fost un pictor al naturii. vianu, s. 76. Ne-ar trebui luni, poate ani... spre a admira această arhitectură diversă, colorată, adaptată asprelor condiții ale naturii. stancu, u.r.s.s. 124. Studiul fenomenelor naturii. stoilov, t. f. 7. În natură are loc un schimb continuu între aerul solului și aerul atmosferic. agrotehnica, i, 112. Rămase pe gînduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul și apa. tudoran, p. 33. Elementele se găsesc în natură libere sau, de cele mai multe ori, în combinații chimice. Chim. an. călit. 16. Problema transformării naturii nu poate fi rezolvată numai de specialiști în domeniul științelor tehnice, fără participarea geografilor. probl. Geogr. i, 19. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect studierea naturii (1); (ieșit din uz) științe naturale. ◊ loc. adj. și adv. După natură = avînd ca model obiecte din realitate. Plăsmuiți după natură, pești din cărnuri delicate. macedonski, o. i, 104. ◊ loc. adv. În natură = în realitate, aievea, în persoană. Aș! poza e moft! s-o vezi în natură, domle... caragiale, o. i, 195. (Învechit) Din natură = în mod natural (12), pe cale naturală. Acolo la țărmurile mării sînt niște văi din natură făcute. călătorie, i, 54r/10. Pămîntul cel din natură neroditoriu. or. ec. 1/2. Puține țări s-au îmbogățit din natură cu atîta îmbilșugare precum este Țara Rumânească. cr (1832), 2891/10. ♦ (Învechit; la pl.) (Contribuție în) produse ale solului. Toate naturile cîte sînt trebuincioase pentru curtea domnească să le cumpere cu riza-pazar din banii ce li se vor da de la visterie, iar din țeară să nu se ia nimic. (a. 1815). tes. ii, 388. Răspunderile naturilor ce din vechime era obicinuiți lăcuitorii să dea prin feluri de orînduieli. (a. 1817). ib. 360. ◊ loc. adj. și adv. În natură = în obiecte, în produse (nu în bani). Taxele sau plățile ce iau în bani sau în natură. șincai, hr. iii, 277/4. Am văzut într-o colecție privată ardeleană un contract prin care episcopia din Rîmnic... tocmea un dascăl latinesc, asigurîndu-i o plată în bani și în natură. iorga, l. i, 518. Respectivii vameși... nu primeau vama în natură. n. a. bogdan, c. m. 165. ♦ (Adjectival; învechit, despre aur) Nativ (1). Acești aurari din vechime au fost așăzați a-și răspunde dajdiia... în aur natură (a. 1829). ib. 440. 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă universul; (prin personificare) universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă de anumite legi. Pămîntul lăsat în grija naturii. i. c., poezii, 25. Însuș mama natură ne arată Că toată chivernisirea bună Vine și spînzură dintr-o mînă. budai-deleanu, ț. 340. Înțelepciunea și fericirea, păreche măreață de natură unită. marcovici, c. 37/24. Văzînd-o cineva, trebuia... să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. negruzzi, s. i, 38. Natura a pus amorul în inima fiecărui om. filimon, o. i, 114. Însemnat cu pata putrejunii de natură. eminescu, o. i, 150. Natura-l Înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. caragiale, o. i, 246. Cît de vădită se face pretutindenea dreptatea naturei. f (1897), 9. Natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă. anghel, pr. 61. Cuvîntul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvîntul scris de natură în inima lor? hogaș, dr. i, 14. Tot ce a avut de pus natura în el, i-a plasat în ochi și în mînă. c. petrescu, o. p. i, 90. Am descoperit că natura a mai așezat acolo și ficatul. id. c. v. 32. Natura luptă cu pericolul evaporării și al uscării. c. antonescu, p. 29. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezultă din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; structură; fel propriu de a fi, fire, temperament, (învechit și popular) nărav (3), (învechit și regional) natural (III). v. înclinare, caracter, predispoziție. Și-i era urîți ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era nătura lui. neculce, l. 109. Au dat multe daruri solilor nemțești și moschicești... ca să mai lungească, să treacă vara cu amăgele, după cum este nătura turcilor. id. ib. 351. Genunchile late arată holericească, călduroasă... natură sau fire. fiziogn. 110/9. Unghiile lungi pe deagete arată cu natură frumoasă. ib. 121/12. [Unele femei] se nasc cu natură grozavă (a. 1803). uricariul, vii, 129. Amiciția nu ține mult între cei neasemenea la natură (fire, nărav). tomici, î. 38/17. De mînie foarte groaznic tremura, Pentru că și din natura-și pe toți oamenii ura. pann, e. ii, 93/11. Fiecare generație produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social și istoric al fiecărei epoce. alecsandri, s. 25. Șiretenia... se află mai ales în natura ființelor celor slabe, la care ea ține locul puterii ce le lipsește. bolintineanu, o. 299. Șer este de șaizeci și șase de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puțin el crede. id. ib. 419. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. eminescu, n. 36. Sînt oameni închiși..., naturi posomorîte și refractare, care împrăștie în jurul lor ca o senzație de frig. vlahuță, o. a. iii, 86. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. ionescu-rion, c. 64. Totul părea așezat pentru o lungă viață... căreia naturile lor, puțin expansive, îi dau o ușoară umbră de ideal. d. zamfirescu, v. ț. 205. Foarte rar Caragiale nume care să nu indice natura personagiului dintr-un punct de vedere oarecare. ibrăileanu, s. l. 87. Natură de artist (era să fie pictor). id. s. 227. E o natură mîndră, deși sfioasă în același timp. sadoveanu, o. xi, 457. Dumneata exagerezi; ești o natură foarte impresionabilă. id. ib. xiv, .232. Aceștia au pierdut natura lor primitivă, și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. bart, s. m. 25. În rîndul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă. vianu, a. p. 47. Era celebru și prin natura sa zvăpăiată. oprescu, i. a. iii, 19. El știa să renunțe la toată bucuria naturii lui, făcută ca să strălucească și să se mistuie-n lumină, putea să rupă o prietenie, să renege un trecut. arghezi, t. c. 64. Zinele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei. reteganul, p. ii, 14. Haram-bașă și-or găsit Pe Piperea cel vestit, Voinic ager la natură, Făcut bine la stătură. id. tr. 36. Așa-i e nătura. com. din zagra-năsăud. Ăsta are natură bună. alr i 1 374/12. Are natură iute (să mînie iute). ib. 1374/158, cf. alr ii 3 682/102. Omul ista e rău la natură. com. din oravița.A două natură = ansamblu de însușiri dobîndite, care au căpătat forța și importanța celor înnăscute. Asprimea cea cu prea asupră a spartanilor, carea să făcusă a doua natură prin creștere. molnar, i. 274/3. Adevărat că obișnuința este o a doua natură. f (1900), 559. ◊ loc. adj. și adv. Din (sau de la) natură = din naștere, înnăscut. Prostia din natură nu se poate iscusi. pann, h. 60/3. De la natură omul are o impermeabilitate, o rezistență. arghezi, b. 7. Boală din natură. alr ii/i mn 56, 4181/836. Prostul uită din natură De la mînă pîn' la gură. zanne, p. ii, 244. ◊ Expr. (Regional) A avea (sau a fi cu) natură = a fi violent, periculos; a fi arțăgos. cf. CONV. LIT. XLIV, 268, FRÎNCU-CANDREA, m. 103. ♦ (Regional) Viciu, patimă (4), nărav (2). Are natura beției. com. din brașov. Lupu părul înschimbă dar natura ba. alr ii 4 958/29. ♦ Ceea ce ține de viața senzorială. Don Juan, așa cum îl cunoaștem, e un om care nu vrea să știe decît de plăcerile naturii. ionescu-rion, c. 81. ♦ Ceea ce este natural (I 3). Politețea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivității. vianu, m. 73. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică, trăsătură particulară și esențială, calitate; felul în care este alcătuit un lucru, structură, conformație; (mai ales în legătură cu abstracte) substanță, esență; p. ext. fel, soi, gen, varietate. Timpii... sînt trei, cel acum, cel trecut și cel viitoriu, aceștia apoi, după firea și natura fieștecăruia chip, să împarte îndăosebiri schimbătoare. vĂcĂREscuL, gr. 61/13. De la natura sau firea pămîntului... atîrnă. înv. vin. 5/14. Octavele proferetice sînt cu totul de altă natură de octavele fonetice. heliade, o. ii, 374. Este vorba de lucruri atît de depărtate de noi prin natura lor și prin trecerea atîtor veacuri. marcovici, d. 307/16. Un episod de astă natură este petrecerea principelui Svindrighelo în Moldova. asachi, s. l. ii, 31. Esența naturii spirituale a omului. bălcescu, m. v. 2. Conștiința naturei limbei. russo, s. 64. Datoria... fiecărui patriot era ca nici un minut să nu înceteze din lucrări, care de natura lor să fie ca o protestație energică. ap. ghica, a. 795. E constatat că nu toate părțile sistemului nervos au aceeași natură și aceeași funcțiune. conta, o. c. 38. Vei ști să-mi descrii toată natura vizionară și înșelătoare a lucrărilor lumești. eminescu, n. 61. [Rozele] natura lor nu și-o desmint. macedonski, o. i, 193. Despre natura împrumutului. hamangiu, c. c. 399, cf. 396, 413. În dureri, de orice natură ar fi..., medicamentele opiacee dau rezultate atît de sigure încît nu pot fi înlocuite. f (1900), 592. Suprafața sau numărul de arbori după natura tăierilor. p. antonescu, a. 99. De multe ori împrejurările sînt de așa natură, că încheierile trebuie să se facă și altă dată în decursul anului. i. panțu, pr. 90. Industria manufacturieră se vede de două naturi: sau se face cu materii indigene, sau se mărginește a fasona materiile importate. n. a. bogdan, c. m. 125. Te-ntorci totuși c-o simțire cu totul de altă natură în țintirimul trecutului! sadoveanu, o. ix, 184. Îmi închipui că este un lac de natură vulcanică. id. ib. 460. Oricît s-ar apropia, ca atmosferă, vorbirea familiară (orășenească, deci a oamenilor culți) de cea populară, natura ei este totuși, în multe privințe, alta. iordan, stil. 75, cf. id. g. 18. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Zugrăvirea mișcării este oarecum impusă de natura temei tratate. id. s. 142. Noțiuni și proprietăți de natură topologică. stoilov, t. f. 17. Polenul zbîrcit și anormal al acestor soiuri este o indicație asupra naturii hibride a plantei. bordeianu, p. 305. Preferințe pentru hrana de natură vegetală. c. antonescu, p. 55. Natura solului are o influență însemnată asupra eficacității îngrășării suplimentare. agrotehnica, i, 809, cf. 159. Dacă... mai sînt și alte motive, sînt numai de natură intimă. t. popovici, se. 90. Caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă și în fapte de natură strict lingvistică. contribuții, i, 164. Unele elemente... de natură radioactivă, au fost create artificial de om. Chim. an. călit. 11. Un factor de proporționalitate dependent de temperatură și de natura substanțelor. ib. 30. Cauza fundamentală a tuturor contradicțiilor dintre țările capitaliste trebuie căutată în existența proprietății private asupra mijloacelor de producție, care, prin natura sa, dezbină pe producători. lupta de clasă, 1961, nr. 7, 25. ◊ loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să... Îndărătnicia cu care defunctul s-a inspirat ani de zile... din mărunțișuri e de natură să releveze o stare sufletească. arghezi, t. c. 84. – Accentuat și: (regional) natură.pl.: naturi. – Și: (popular) nătu s. f. – Din lat. natura, it. natura, fr. nature, germ. Natur.

CAPITAL 1. Bogăție, sumă mare de bani, patrimoniu. 2. Sumă de bani constituind elementul principal al unei datorii. 3. P. ext. Ansamblul resurselor acumulate la nivel micro- sau macro-economic. 4. Ansamblul valorilor materiale, spirituale rezultate din activitatea umană și și totalitatea valorilor financiare deținute de o persoană, întreprindere, țară, utilizate în scopul obținerii unui venit. Din punct de vedere al rolului și modului de valorificare în circuitul economic, c. se diferențiază în c. productiv și c. financiar. ♦ C. productiv (factor de producție) cuprinde c. real (bunuri de c. tangibil) și c. uman (bunuri de c. intangibil). C. real (valorile materiale sub forma mijloacelor de producție folosite la obținerea altor bunuri de c. și a bunurilor de consum) este format din c. fix (mașini, utilaje, instalații, echipamente, construcții etc., care participă la mai multe cicluri de producție, depreciiindu-se treptat) și c. circulant (materii prime, combustibili, semifabricate, care se consumă într-un singur ciclu de producție). C. uman include valorile spirituale productive sub forma calificării profesionale, a cunoștințelor încorporate în forța de muncă prin investiții în educație, învățămînt, cultură, sănătate etc., care sporesc eficiența muncii. C. financiar reprezintă ansamblul c. bănesc și al hîrtiilor de valoare. C. bănesc include c. lichid (cantitatea de bani necesară cumpărării de c. real și creșterii stocului de c.) și c. de împrumut (credite). Hîrtiile de valoare cuprind acțiuni, obligațiuni etc. Din punctul de vedere al eficienței economice c. se împarte în c. utilizat, consumat și acumulat. C. utilizat semnifică valoarea totală a a resurselor economice folosite în procesele productive și de distribuire a bunurilor și serviciilor, provenite din c. subscris (c. vărsat la înființarea firmei), părți din profitul realizat, emisiuni de acțiuni, înprumuturi pe diferite termene, vînzări de acțiuni. C. consumat reprezintă valoarea recuperată din amortizările anuale, inclusă în costul de producție. C. acumulat desemnează sporul de c. obținut în urma procesului de acumulare și al investițiilor nete. ♦ C. brut = masa echipamentelor în expresie valorică. C. monetar = valoarea ansamblului fondurilor disponibile exprimată în unități monetare. C. intensiv = metodă productivă care folosește mai mult c. real în comparație cu cel uman pe unitate de produs. C. flotant = parte a c. unei societăți pe acțiuni care nu este deținută de acționarii ce controlează societatea, fiind disponibilă în orice moment pentru vînzare-cumpărare de acțiuni pe piața de valori. C. individual = patrimoniul firmei unui singur agent economic. C. social (nominal) = patrimoniul aflat în proprietatea întreprinzătorilor asociați sau al unei societăți pe acțiuni; infrastructura unei economii naționale. C. permanent = c. propriu (c. social plus rezerve) la care se adaugă creditele pe termen lung și mediu. C.-risc = parte a c. unei firme investit într-o afacere riscantă, dar cu un profit probabil mare. În funcție de domeniul activității economice, c. se diferențiază în c. industrial (v. industrial), c. comercial (v. comercial) etc. 5. (În teoria marxistă) Rezultat al muncii colective însușit de proprietarii mijloacelor de producție, reprezentînd sursă a plusvalorii extorcate producătorilor direcți (salariaților) și a valorii; cuprinde: c. constant (mijloace de producție) și c. variabil (parte a c. investit în cumpărarea forței de muncă).

SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar.~ abstract: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie.~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci.~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci.~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi.~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele -i cu bere, -i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist.~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbe – înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbe – împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe – acolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.

GOSPODĂRIE, (1, 2) gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor (în special casa cu acareturile ei și cu dependințele pentru animalele domestice), care constituie averea unui locuitor de la țară. Iuga avea de descurcat niște socoteli cu un slujbaș... care ținea contabilitatea gospodăriei. REBREANU, R. I 91. Cum aș fi vrut, zău, cumătră Irincă, să văd și eu pe Gheorghe al meu însurat, să aibă și el gospodăria lui. BUJOR, S. 96. O răzeșie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păseri, alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. ♦ Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele care o locuiesc și care trăiesc în comun. Satul e format din 300 de gospodării.Oamenii de la cele mai apropiate gospodării soseau într-ajutor. SADOVEANU, B. 103. ♦ Totalitatea bunurilor unei case de oraș. 2. (De obicei determinat prin «țărănească» sau «agricolă») Unitate de producție (mai ales agricolă) împreună cu toate instalațiile și utilajul necesar producției respective. Micile gospodării țărănești, nefiind în stare să facă o agricultură înaintată cu o înaltă productivitate a muncii, nu pot asigura țăranilor săraci și mijlocași bunăstarea materială și culturală, nu pot scăpa definitiv țărănimea săracă și mijlocașă de starea de dependență economică față de chiaburi, de exploatarea chiaburească. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 176. ◊ Gospodărie (agricolă) colectivă = mare gospodărie agricolă socialistă realizată prin asocierea de bunăvoie a gospodăriilor individuale ale țăranilor muncitori, bazată pe proprietatea cooperatistă de grup asupra pămîntului și a principalelor mijloace de producție, pe munca colectivă și al cărei scop este eliberarea definitivă a țărănimii muncitoare de exploatare și mizerie. V. colhoz. Mai aveau de mers ca la un ceas pînă la gospodăria agricolă colectivă «Drum nou». MIHALE, O. 8. Te luăm cu noi, mergem la Tupilați, întemeiem gospodărie colectivă și acolo. CAMILAR, TEM. 401. Gospodărie agricolă de stat = mare întreprindere agricolă socialistă în care statul este proprietar al pămîntului și al celorlalte mijloace de producție. V. sovhoz. Gospodăriile agricole de stat trebuie să devină astfel de gospodării-model, încît să dovedească maselor celor mai largi ale țărănimii muncitoare superioritatea muncii mecanizate și pe terenuri întinse. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1981. Gospodărie (agricolă) anexă = unitate de producție înființată pe lîngă o întreprindere sau o instituție, pentru cultivarea de zarzavaturi, pentru creșterea vitelor, a păsărilor, a albinelor etc. și care e menită să îmbunătățească aprovizionarea oamenilor muncii. Experiența de pînă acum a gospodăriilor anexe a arătat că ele au mari posibilități de valorificare a resurselor locale și că sînt baze temeinice de aprovizionare cu produse leguminoase și animale a cantinelor, a căminelor de copii și a creșelor de copii din cadrul întreprinderilor și instituțiilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2733. Gospodărie piscicolă de stat = întreprindere piscicolă socialistă de stat. Același entuziasm în muncă domnește și la pescarii din secția Ghecet a gospodăriei piscicole de stat Galați. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2733. 3. Munca, activitatea casnică a gospodinei. Dar mai pe urmă, strîngînd ea din umere, a zis în inima sa: Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie. Și s-a și apucat de gospodărie. CREANGĂ, P. 86. Eu sînt mama Adeluții de cînd o murit răposata... Eu am învățat-o gospodăria. ALECSANDRI, T. I 356.

semn sn [At: PSALT. HUR. 64r/3 / V: (îvp) sămn / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: ml signum] 1 Ceea ce se face sau se aplică pe un obiect, pe un animal etc. cu scopul de a-l deosebi, de a-l recunoaște de alte obiecte, animale etc. asemănătoare Si: marcă2. 2 (Rar) Crestătură pe răboj. 3 (Înv) Tatuaj. 4 Ceea ce constituie (sau este considerat ca) o probă (materială) a trecutului Si: relicvă, vestigiu. 5 Ceea ce rămâne după cineva sau ceva, rezultat în urma atingerii, apăsării etc. locului pe care a stat, pe unde a trecut etc. Si: amprentă, urmă. 6 (Spc; adesea urmat de determinări care arată proveniența, felul etc.) Ceea ce rămâne pe piele după vindecarea unei răni, a unei tăieturi, a unei bube, a unei boli etc. Si: cicatrice, (rar) rană1 (1), stigmat (8), (îrg) beleaznă, (reg) pupăză. 7 Pată de culoare roșie-vineție (evoluând până la galben) apărută pe piele datorită ieșirii sângelui la suprafață în urma unei lovituri (puternice), a unei mușcături etc. Si: echimoză, vânătaie, vinețeală, (înv) vânătare, urmă. 8 Elemente anatomice (patologice) caracteristice care există pe corpul uman (și care constituie o trăsătură individuală a acestuia). 9 (Rar; mpl) Semnalment (2). 10 (În credințele populare) Mișcare involuntară, convulsivă a unui mușchi al feței, a ochiului sau mâncărime a nasului, a podului palmei etc. interpretate ca având o anumită semnificație (bună sau rea). 11 Obiect așezat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție pentru a delimita, a marca, a jalona, a despărți etc. ceva. 12 (Pop; îs) ~ de (sau, înv, în) hotar Piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren, a unui teritoriu etc. 13 (Pex; îas) Hotar (1). 14 (Îvr; spc) Însemnare făcută spre a nu uita ceva sau spre a găsi ceva mai ușor. 15 (Îs) ~ de carte Fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura Si: (reg) zăloagă. 16 (Reg; în credințe populare; îe) A lăsa ~ A pune pe pieptul sau la căpătâiul unui copil nou-născut un fir roșu (destrămat dintr-o țesătură) pentru ca acesta să ocrotească somnul copilului. 17 (Rar) Reper (1). 18 (Mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a lovi”, „a nimeri”, „a trage” și precedat de pp „în” sau „la”) Loc marcat în care se trage cu arma Si: țintă, (înv) țel, (reg) șaibă2. 19 (Rar) Inscripție. 20 (Îvr) Titlu. 21 (Îvr) Însemnare (scrisă). 22 (De obicei cu determinări care arată felul) Simbol al unei meserii, al unui grad (militar), al unui rang, al demnității, al puterii etc. 23 Obiect care poartă sau reprezintă un semn (22) Si: emblemă, însemn. 24 Fenomen atribuit divinității sau altei forțe supranaturale și care adesea este considerat (în superstiții) un indiciu prevestitor. 25 Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului Si: zodie. 26 (Îs) ~ zodiacal (sau ~ele zodiacului) Fiecare dintre figurile simbolice ale zodiacului, reprezentând cele douăsprezece costelații corespunzătoare poziției soarelui în ecliptică. 27 (Îas) Fiecare dintre cele douăsprezece sectoare egale în care este împărțit zodiacul și în care soarele se află timp de aproximativ o lună Si: zodie. 28 (Înv; urmat de determinări care arată sensul) Crucea, ca simbol al credinței creștine. 29 (Îs) ~ul crucii (sau ~ sfintei cruci) Reprezentare grafică, gestuală etc. a semnului (28). 30 (Îe) A-și face ~ul crucii (sau, înv, ~ de pace) A se închina. 31 (Rar) Imagine (a divinității, a unui sfânt). 32 (Pex) Icoană. 33 (În superstiții; îs) ~ bun (sau rău, prost) Prevestire a unui lucru bun (sau a unei nenorociri). 34 (Îe) A avea ~e (sau a i se face cuiva ~) A avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. 35 (Îe) A da ~ (sau ~e) de viață A se manifesta. 36 (Îae) A face să se audă noutăți despre sine. 37 Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. 38 Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru, un fapt Si: amintire. 39 (Șîs ~ grafic) Simbol (literă, cifră etc.) folosit în scrierea curentă a unei limbi. 40 (Îs) ~ de punctuație Fiecare dintre semnele (39) convenționale (punct, virgulă etc.) care au rolul de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului comunicării etc. 41 (Îs) ~ul întrebării (sau ~ de întrebare, înv, ~ întrebătoriu, ~ răspunzătoriu) Semn (39) de punctuație folosit în scriere pentru a marca intonația propozițiilor sau a frazelor interogative Si: (rar) punct de întrebare. 42 (Îe) A pune sub ~l întrebării A se îndoi de adevărul unor fapte sau al unor afirmații. 43 (Îae) A pune sub observație. 44 (Îae) A suspecta (1). 45 (Rar; îae) A compromite (1). 46 (Îs) ~l exclamării (sau , rar mirării) sau ~ de exclamare (sau de exclamație) Semn (39) de punctuație care se pune la sfârșitul propozițiilor imperative, după o interjecție sau, uneori, după un vocativ pentru a marca natura exclamativă a comunicării Si: (rar) punct al mirării. 47 (Înv; îs) ~ele citării Ghilimele. 48 (Îs) ~e matematice Semn (39) care indică operațiile matematice. 49 (Îs) ~e convenționale Figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. 50 (Îs) ~ diacritic Semn grafic format din punct, virgulă, accent etc adăugat unei litere (deasupra, dedesubt sau în lateral), pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. 51 (Îs) ~ moale Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul palatal al consoanei precedente. 52 (Îs) ~ tare Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul dur al consoanei precedente. 53 (De obicei cu determinări care indică domeniul) Simbol grafic folosit într-un anumit domeniu de activitate. 54 (Îs) ~ convențional Simbol cu semnificație general acceptată, întrebuințat pentru a face diferite notări pe planșe, hărți etc. 55 (Îs) ~ de circulație Fiecare dintre simbolurile utilizate pentru a indica viteza, sensul de circulație, parcarea, staționarea etc. cuprinse în legi, în convenții, în regulamente sau în prescripții speciale privind circulația rutieră, feroviară, aeriană etc. 56 (Îs) ~ monetar Inscripționările de pe o monedă. 57 (Pex; îas) Monedă. 58 (Liv) Cuvânt (1). 59 (Îs) ~ lingvistic Unitate dintre un sens și un complex sonor. 60 Manifestare, particularitate etc. după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen, un fapt etc. sau după care poate fi anticipată apariția unui fenomen, declanșarea unui fapt etc. Si: indiciu, (reg) semeniște1. 61 (Îe) A da (un) ~ (sau, rar, ~e) de viață A-și manifesta prezența Si: a se manifesta. 62 (Îae) A comunica de la distanță cu cineva. 63 (Rar) Veste. 64 (Înv; îlv) A da ~ A vesti. 65 (Îlv) A da de ~ A înștiința. 66 (Șîs ~ caracteristic, ~ distinctiv, rar ~ deosebitor) Trăsătură caracteristică prin care o persoană, un lucru etc. se deosebește de altele. 67 (Rar) Criteriu (1). 68 Tulburare funcțională sau senzație anormală resimțite de o ființă, care indică prezența unui proces patologic sau fiziologic în organism Si: simptom (1). 69 Dovadă (1). 70-71 (Îlav) În (sau ca, înv, spre) ~ de (sau că) ... sau, înv, spre ~ul Pentru a dovedi (sau a întări) (că) ... 72 (Îal) Ca dovadă (că) ... 73 (Îal) Ca expresie a ... 74 (Îal) Ca probă (că) ... 75 Simbol (2). 76 (Îe) Sub (sau, rar, în) ~ul (cuiva sau a ceva) Sub conducerea cuiva. 77 (Îae) Sub protecția cuiva. 78 (Mai ales în legătură cu verbul „a face”) Gest al unei persoane care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau care comunică, sugerează cuiva ceva. 79 (Înv; mai ales în legătură cu verbul „a da”) Semn (60) sau succesiune de semne (60) cu o semnificație prestabilită (și cunoscută numai de cei inițiați), pentru a declanșa (au a întrerupe) o anumită acțiune sau pentru a arăta că acțiunea a fost declanșată. 80 (Pop; îlav) Pe ~e Probabil. 81 Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. 82 Tot ceea ce poartă o semnificație. 83 Pată de altă culoare decât restul corpului pe care o au unele animale Si: urmă, pată. 84 (Înv) Semnal (17). corectat(ă)

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola.Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

SPANIOL, -Ă (după fr. espagnol) s. m. și f., adj. 1 S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Spaniei. Mai trăiesc în America Latină, S.U.A., Franța și Filipine. De religie catolică. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Spania. 2. Adj. Care aparține Spaniei sau spaniolilor (1), referitor la Spania sau la spanioli. ◊ Artă s. = artă dezvoltată pe terit. Spaniei. Cele mai vechi manifestări datează din Preistorie (grotele pictate de la Altamira), păstrându-se și vestigii de artă feniciană, grecească, celtică, romană, vizigotă ca și paleocreștină. Între sec. 8 și 15. în partea sudică a Pen. Iberice înflorește arta arabă (Moscheea din Córdoba, Alcazarul din Sevilla, Alhambra din Granada). În N pătrunde arta romanică începând din sec. 11 (catedralele din Santiago de Compostela, Ripoll, Zamora, biserica San Isidoro din León), apoi între sec. 12 și 15 goticul (catedralele din Toledo, Burgos, Barcelona, Gerona, Sevilla, palatul din Segovia). Adoptarea în arhitectură a unor elemente ale artei arabe a determinat crearea sitlului „mudejar” (sinagoga din Córdoba, biserica San Maria la Blanca din Toledo, castelul din Medina del Campo, clopotnița catedralei din Teruel). La sfârșitul sec. 15, fuziunea cu elementele decorative italiene a dus la formarea unei arhitecturi foarte bogat ornamentate, denumită „stil plateresc” (colegiul Santa Cruz din Valladolid palatul Monterrey și fațada principală a Universității din Salamanca). Renașterea se manifestă în a doua jumătate a sec. 16 și în sec. 17 (palatul lui Carol al V-lea în în Alhambra din Granada, palatul Escorial, biserica Encarnación din Madrid, primăria din León). Pictorii Juan de Juanes, Luis de Morales, El Greco, Ribera, Zurbarán, Murillo, Velásquez, sculptorii Alonso Berruguete, Juan Martinez Montañés, Alonso Cano sunt, în sec. 16 și 17, merile figuri ale a.s. În arhitectură, stilul churrrigueresc ajunge la o decorație luxuriantă, excesivă, în vreme ce barocul propriu-zis se manifestă, la sfârșitul sec. 17 și în prima jumătate a sec. 18, într-o serie de contrucții (noua catedrală din Lerida, palatul San Telmo din Sevilla, palatul regal din Madrid). Personalitatea covârșitoare a picturii sec. 18 esre Goya. În a doua kumătate a sec. 19 se reiau stilurile în arhitectură. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, personalități ca A. Gaudi (în arhitectură), J. Gris, J. Miró, P. Picasso și S. Dali (în pictură) aduc o contribuție importantă la arta universală. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia romanică grupul ibero-romanic, vorbită de spanioli; este limbă oficială în toate țările Americii Centrale și Americii de Sud, exceptând Brazilia. Este cea mai importantă limbă romanică din punctul de vedere al numărului de vorbitori (c. 425 mil., 2005) și al expansiunii terit. Este limbă de lucru la O.N.U. Structura dialecticală este foarte bine conturată de dialectele castilian, asturian, leonez, aragonez, andaluzian. Cele mai vechi texte sunt două glose romanice din sec. 10 și o notă de cheltuieli din mănăstirea Rozuela (anul 980). Primele texte literare sunt strofe finale ale unor compoziții lirice arabe sau ebraice (sec. 11-12), dar în special „Cantar de mio Cid” (păstrat într-un singur manuscris copiat la 1307). În această epocă cele mai folosite în literatură erau dialectele aragonez și leonez; de la sfârșitul sec. 15 se impune dialectul castilian. Etapele de evoluție a limbii spaniole sunt: preclasică (sec. 10-15), clasică (15-17), modernă (din 1680) Alfabet latin, bazat pe principiul fonetic, cu unele particularități. Este singura limbă care are semnele ! și ? puse și la începutul propoziției, dar răsturnate. Accentul marchează abaterile de la regulă. Prin spaniolă au pătruns în Europa cuvinte amerindiene; din spaniolă s-au dezvoltat idiomuri creole vorbite în America de Sud; multe cuvinte spaniole au intrat în limbile amerindiene.

MĂRTURIE s. f. 1. (Învechit, în limbajul bisericesc) Susținere, mărturisire a credinței. În toate dzile leșuia să împiadece mărturiia și învățătura svîntului. VARLAAM, C. 372. Roagâ-te pentru mine ca să fiu iertat de cît rău ț-am făcut și să-mi obîrșesc viața în bună mărtorie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 5r/19. ◊ (Rar) Mărturia credinței = crezul. Cf. CADE. Parte dintr-o cîntare bisericească executată, alternativ, de două persoane; stare. Cînd nu cîntau împreună, își ținea una alteia ison și se ajutau la mărturii, adică la stări, ca să poată să răsufle. STANOIU, C. I. 193. Maica Natalia cînta la strană, căci era de „rînd”, iar maica Vitalia îi ținea ison ș-o ajuta la mărturii. id. ib. 195. ♦ (Învechit, rar) Supliciu, mucenicie, martiriu. Alți marturi a domnului H[risto]s depreună aflarâ sfîrșitul mărturiei sfîrșindu-să întru H[risto]s. DOSIFTEI, V. S. octombrie 109r/20. Și așa au obrășitu-și nevoința mărturiei dîndu -și s[u]fl[e]tele în mînule lui D[u]mn[e]dzău, sv[i]nții m[u]cin[i]ci. id. ib. noiembrie 127v/23. ♦ (Concretizat) Martir2 (2), mucenic. Fiind închiși multe mărturii, adecă m[u]cenici, prin temnițe și mearsă îngerul lui D[u]mn[e]dzău de i-au slobodzît. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 143r/17. 2. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru, văzut ori auzit, sau pentru a-și susține părerile; spec. depoziție a unei persoane în fața instanței judecătorești ; p. e x t. confirmare, adeverire a unui fapt săvîrșit, văzut sau auzit de cineva; (învechit) mărturisanie (1). Nu-ți voru preemi mărturiia ceaia ce e de menre. COD. VON. 42/19, cf. GCR I, 3/17. Cel ce propovedui mainte pre Hristos și cu mîinile sale boteză-l și de sus de el mărturie auzi. CORESI, EV. 525. Eu Pătrașco Păturniche fac mărturie cu această mică cărțulie, cum amu avut o țigancă la mănăstire de Bistriță (a. 1597). CUV. D. BĂTR. I, 77/23. Nu mărturisi pre vecinul tău mărturie strîmb[ă]. PARACLIS (1639), 251. Nu-l creade nime ce grăiaște, nice să creade necăiuri mărturiia lui. PRAV. 248, cf. 133, 189, 299. Și-l va sudui pre martur înaintea giudețului dzicînd cum mărturiia lui nu iaste bună. EUSTRATIE, ap. GCR I, 123/1. Iară și în leagea voastră scrisu-i, că a doi oameni mârturiia adevărată iaste. N. TEST. (1 648), 116v/l, cf. 203r/12. Deci acea mărturie de la acei oameni buni, măriia-sa domnu nostru au credzut-o, și noi toți (a. 1 657). GCR I, 174/36, cf. DOSOFTEI, PS. 115/15. Așa se grăbise de scrisese pîra lui Simion, susținînd-o și prin mărturia lui de preot. REBREANU, I. . 122. Poate fi cazul să ne cheme și pe noi, să ne cerceteze, să dăm vreo mărturie. SADOVEANU, M. C. 67. A venit nașa la noi și a vorbit cu mama și s-a jurat și a adus mărturia altor fini, că încuiase poarta servitoare. PAS, Z. I, 178. Codul, penal sancționează, într-adevăr, sub calificare de. mărturie mincinoasă, fapta unei persoane care, depunînd ca martor înaintea unei instanțe, face afirmații mincinoase. PR. DREPT, 699. Mărturia dreaptă te scapă din păcate. ZANNE, P. VIII, 318. Mărturia mincinoasă în groapă te lasă. id. ib. ◊ (învechit) Mărturie de cercetare = anchetă. Iar acei ce vor rămâne nemulțămiți cu mărturiia D[umnea]voastră de cercetare să-i sorociți ca să viie la Divan (a. 1 803). URICARIUL, iv, 216. ◊ P. e x t. (Învechit, rar); Judecată. Nu se cade episcopului să umble la mărturie (a. 1 640). MURNU, GR. 36. ♦ (Învechit) Cunoștință, știre. Acest nărav au bolnavii, -că nu vor niminea să aibă mărturie de boala lor. CORESI, EV. 244, cf. 170, 203. Și aceștia toți luară mărturie pren credință, nu dobîndiră făgăduința. N. TEST. (1648), 300v/12. ♦ (învechit și regional ; concretizat) Martor (2, 3) i Sculase pri menre mărturia nedreptății (m a r t o r i m i n c i n o ș i B 1 938) carile. . . întrebară-mă. PSALT. HUR. 29r/12, cf. PSALT. SCH. I 104/6, PSALT. 46, 62, 270. Și-i va împărți ei Dumnezeu că nu va trebui mărturii, că el însuși iaste și mărturisitoriu și judecătoria. CORESI,EV. 39. De va trimite vreunul să fie mărturie mincinoasă, atunce pentru căce iaste încă nu de vrăstă, tînăr, nu să va putea certa. PRAV. 329, cf. 44, 279. Iară să nu va asculta pre tine, mai ia lîngă tine încă unul sau doi, că de în gura a doi au a trei mărturii să întăreaște tot cuvîntul. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 1 128/1, cf. 134/27. Eu i-am zis să aducă 5 mărturii să mărturisească precum iaste bou al lui și să-l dau (a. 1 760). IORGA, S. D. XII, 72. Ai tu mărturii să pui de față pentru aceste cuvinte ci-m spusăș tu mie? (a. 1 773). GCR II, 97/34. Nu voi vorbi cu el fără de mărturii, ca să nu mai scornească de acestea despre mine. ȘINCAI, HR. III, 211/36, cf. I, 295/36, II, 282/9, gcr II, 206/8, MAG. IST. I, 361/29. Au adus. . . mărturii, oameni cinstiți, care dovedesc că să află cu deplină știință la meșteșugul testemelurilor (a. 1823). DOC. EC. 300. Ai tu mărturie, ca să stea dovadă, după datorie? – Am, el îi răspunse. . . Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume. PANN, P. V. I, 121/17. ◊ F i g. Sărmane flori. . . La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-ați fost? IOSIF, P. 36, cf. HODOȘ, P. P. 132. 3. (Învechit, în limbajul bisericesc) Învățătură, lege morală, precept, poruncă; (învechit, rar) mărturisit1. Se-ar ținrea feciorii tăi mărturiia mea. PSALT. HUR. 113v/26, cf. 14 v/17. Și ispitiră și mîniară Dzeul de sus, și mărturia (l e a g e a C2) lui nu feriră. PSALT, 161, cf. 195, 259, 265. Feri sufletul mieu mărturia ta (p o r ă n c i t e l e VH, p o r u n c i l e D) și iubii-o foarte. ib. 266, cf. GCR I, 12/34. Fi vor cădea căci nu vor asculta mărturia lui. VARLAAM, C. 418. Ce ei biruiră pre el pentru sîngele mielului și pentru cuvîntul mărturiei lui. N. TEST. (1 648), 312v/2. Mărturia ta, Dumnedzău sfinte, Credincioasă dînd poruncilor minte. DOSOFTEI, PS. 58/11, cf. MURNU,GR. 36. 4. Probă, dovadă ; semn, indiciu ; act, document (care servește drept dovadă, probă, indiciu) ; certificat, adeverință, (învechit, rar) mărturisire (3), (învechit) mărturisitură (3), mărturiseală (2). Aurulu vostru și argintulu rruginrii și rrugira loru întru mărrturie voao fi-va. COD. VOR. 132/12. Cum veade, nu știm, grairă, ce feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. CORESI, EV. 172, cf. 36. Făcutu-i-am de la noi această mărturie și am pus pecetia orașului ca să-i fie de credință (a. 1 591). GCR I, 38/37. Pentr-aceea i-am făcut cest zapis să-i hie d[u]m[i]sale de mărturie (a. 1 642). GCR I, 93/12. Într-această carte sînt învățături cu bună tocmire alcătuite și cu adevărate mărturii dentru sf[í]nta scriptură a legii cei vechi. CHEIA ÎN., ap. GCR I, 237/20. Am arătat cu mărturiile și a istoricilor și a numelui ce avem. N. COSTIN, L. 114, cf. 56. Arătăm grije și osîrdie întru aflarea și aducerea mărturiilor și învățăturilor a mulți dascăli și istorici aleși (a. 1714). GCR II, 8/29. Eu l-am sădit numai ție, Dragostei o mărturie, BĂRAC, A. 18/2. Și casa pentru ca s-o știe, Au pus ca semn și mărturie În fața casei o nuia. COȘBUC, B. 31, cf. MARIAN, Î. 78, MURNU, GR. 36. Luîndu-și de acolo mărturie pecetluită să vie slobozi la Suceava. N. A. BOGDAN, C. M. 22, cf. 170. Jalea și planșetele Saftei, pînă la ziuă, fură destulă mărturie. GALACTION, O. 73. Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge. BENIUC, V. 7. Marile construcții ale socialismului constituie mărturii vii și puternice ale politicii de pace. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 372, cf. nr. 2 394, 2399, ib. 1 953, nr. 2 592. După o mărturie bizantină de la începutul veacului al XI-lea, conducătorii populației din ținuturile Dobrogei căutau protecția „stăpînitorului de la nordul Dunării”. LUPTA DE CLASĂ, 1 954, nr. 1, 81. Căsuța apare ca o mărturie a unui trecut mort. CONTEMP. 1 954, nr. 408, 4/4, cf. V. ROM. ianuarie 1 954, 162. Numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. RETEGANUL, P. I, 8, cf. II, 25, RĂDULESCU-CODIN, Î. 134. ◊ (Regional) Mărturie de vestiri = dovadă prin care se adeverește că s-au făcut strigările sau vestirile mirilor înainte de cununie. Cf. m ă r t u r i s i r e (4). Cf. MARIAN, NU. 204. ** (Regional; și în sintagma mărturie de cununie) Certificat, extract de cununie. Cf. LM, COMAN, GL. ♦ (Și în sintagma mărturie de botez) Iconiță sau cruciuliță de metal dăruită de naș participanților la botezul unui copil. Cf. PONTBRIANT, LM, DDRF, TDRG. 5. (Transilv. și Maram.) Tîrg săptămînal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru mărturii 2). Concesiunea tîrgurilor (Uleiuri, mărturii), cum și luatul de vămi la tîrguri. BARIȚIU, P. A. I, 651. În zilele de mărturie el văzu. . . populația sătească ce inundează orașul. AGÎRBICEANU, L. T. 100, cf. VAIDA, CABA, SĂL. 90. Mi-am lăsat boii-n cîmpie Și m-am dus la mărturie. BÎRLEA, C. P. 71, cf. dr. IV, 1 080, T. PAPAHAGI, M. 225, CHEST. V 3/66, ALR I 1 580/255, LEXIC REG. 16. La Cluj miercurea-i mărturie. MAT. DIALECT, I, 79. 6. (Prin nord-estul Olt. ; în e x p r.) A veni la mărturie = a veni la calea cea bună, a se da pe brazdă. MAT DIALECT, I, 230. 7. (Învechit și regional ; în l o c. a d v.) De (sau drept) mărturie = de formă, de mîntuială ; fără folos. Cf. POLIZU, BARCIANU, CIAUȘANU, GL.Pl.: mărturii. – Și: (învechit) mărtoríe, mărturie (DHLR I, 394) s. f. -Martur +suf. $-ie. – Cf. gr. μαρτορία, bg. мартория.

REGÍM (< fr.) s. n. 1. (FIZ., TEHN.) Ansamblu de structuri sau de evoluții ale unui sistem fizic sau tehnic, determinat, într-un interval de timp limitat, de anumite condiții externe invariabile. Evoluția în timp a unui sistem fizic sau tehnic este caracterizată printr-o succesiune de r., care constituie serviciul sistemului respectiv. După modul de variație în timp al mărimilor al mărimilor caracteristice ale sistemului, r. poate fi: static, dacă nici una dintre mărimile lui de stare nu variază în timp și nu au loc transferuri sau transformări de energie; staționar, dacă mărimile de stare ale sistemului nu variază în timp, dar au loc transferuri sau transformări de energie; permanent, dacă mărimile de stare ale sistemului variază periodic în timp; nestaționar, dacă mărimile de stare variază în timp, și tranzitoriu, dacă cel puțin o mărime de stare variază în timp, ca urmare a trecerii sistemului dintr-un regim static, staționar sau permanent într-alt regim static, staționar sau permanent. – R. deformant, regim periodic de funcționare a rețelelor electrice de curent alternativ în care există curenți sau tensiuni care nu variază sinusoidal în timp. Apare fie datorită elementelor de circuit neliniare (redresoare, bobine cu miez feromagnetic saturat etc.), fie datorită faptului că tensiunile de alimentare nu sunt riguros sinusoidale. 2. (TEHN.) Ansamblu de condiții externe invariabile, care, pentru un anumit interval de timp, determină poziția funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice (mașini, aparate, instalații, clădiri etc.). Condițiile externe pot fi: a) valorile anumitor mărimi funcționale caracteristice (cuplu, putere, viteză, presiune, temperatură, tensiune electrică etc.), în cazul r. de funcționare, sau b) valorile mărimilor ce caracterizează fie condițiile în care este utilizat un sistem tehnic, fie condițiile în care se efectuează un proces tehnic, în cazul r. de utilizare. Din punctul de vedere al condițiilor generale, r. de f. al unui sistem tehnic poate fi: nominal, când este corespunzător condițiilor pentru care a fost construit, uzual și accidental, când este provocat de defecte interne sau de cauze exterioare. Din punctul de vedere al sarcinii, se deosebesc r. de subsarcină, de plină sarcină, adică de mers în sarcină nominală, și de suprasarcină. Pentru motoarele termice se definesc și r. economic (r. în care motorul funcționează cu consum minim de combustibil). 3. (HIDROTEHN.) Regim hidrologic, regim definit de ansamblul mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic (debitul apelor din precipitații, pierderile de apă prin evaporare, nivelurile suprafețelor libere, vitezele și curenții, debitele lichidelor și solide etc.). 4. (PEDOL.) Regim hidric, ansamblul fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol, care determină raportul dintre apa provenită din precipitații, din scurgerile de suprafață, din apa subterană și apa pierdută prin evaporare și prin infiltrare. R.h. al solurilor este determinat de factori fizico-geografici (climă, relief, apă freatică, vegetație) în raport cu cu anumite însușiri ale solului (permeabilitate, capacitate de a reține apa etc.). 5. (EC.) Regim preferențial, acordare de avantaje, în legătură cu comerțul exterior, de către un stat altui stat pe bază de reciprocitate (ex. reducerea taxelor vamale de import), fără ca față de statele să se aplice „clauza națiunii celei mai favorizate”. R.p. este folosit în Anglia în relațiile sale cu țările care fac parte din Commonwealth. 6. (MED.) Regim alimentar, utilizare a alimentelor și a băuturilor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală ale unei persoane. La omul normal, r.a. este mixt, cuprinzând toate principiile alimentare. În diferite boli, r.a. este un factor terapeutic și se prescrie în raport cu boala persoanei suferinde (ex. r.a. lactat, hidrozaharat, vegetarian etc.). 7. (LINGV.) a) V. recțiune. b) Termen dependent de altul, corespunzând cerințelor reacțiunii acestora. Se vorbește, de obicei, de r. unui verb sau al unei propoziții (ex. în limba română, r. celor mai multor propoziții este în cazul acuzativ: cu mine, la mine etc.). – R. direct, alăturarea unui determinant fără intermediul unui cuvânt auxiliar.

rău, rea [At: PSALT. HUR. 74r/11 / V: (înv) reu / S și: relle fp / Pl: răi, rele / E: ml reus „acuzat, vinovat”] 1 a (îoc „bun”) Care are însușiri negative. 2 a (Îoc „bun”) Lipsit de calități pozitive. 3 a (D. oameni și firea lor) Care face (în mod obișnuit) neplăceri altora Si: (pop) rânzos. 4 a (Îla) ~ la (sau de) suflet (sau, reg, Ia credință) Fără milă. 5 a (Îal) Răutăcios (1). 6 a (Îla) ~ de mama focului Plin de răutate (2). 7 a (Îc) Rea-voință Purtare (sau atitudine) ostilă față de ceva sau de cineva. 8 a (Îae) Lipsă de bunăvoință. 9 a (Îc) Rea-credință Atitudine necinstită. 10-11 a (Îljv) De rea credință (În mod) necinstit. 12 sm Spirit necurat. 13 sm (Îe) A da tuturor ~ilor (pe cineva) A blestema pe cineva. 14 sm (Îae) A abandona (1). 15 a Care exprimă răutate (1). 16 a Gata să producă neajunsuri. 17 a Dușmănos. 18 a Răuvoitor (2). 19 a Care este contrar binelui. 20 a Nesupus. 21 a (Îvp) Cumplit (3). 22 a (Îrg; cu valoare de superlativ) Mare. 23 a Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale cerute de o anumită calitate pe care o deține. 24 a (D. copii) Neascultător. 25 a (D. copii) Răsfățat (2). 26 a Contrar regulilor moralei. 27 a În dezacord cu opinia publică. 28 a Vinovat. 29-30 smf, a Păcătos. 31-32 smf, a (Îvp) Necinstit. 33-34 smf, a Netrebnic. 35-36 smf, a (Îvp) Desfrânat (4-5). 37 a (D. vorbe) Care jignește. 38 a (Pex) Necuviincios. 39 sfp Cuvinte urâte, jignitoare. 40 sfp Calomnii. 41 a (D. viață, trai etc.) Greu de suportat. 42 a (D. viață, trai etc.) Cu lipsuri. 43 a (D. viață, trai etc.) Neliniștit. 44 a (Îe) A duce casă rea (cu cineva) A trăi prost și în neînțelegere (cu cineva). 45 a (D. sentimente, stări sufletești) Care produc suferință. 46 a Întristat. 47 a (Îe) A(-și) face sânge ~ (sau inimă, voie rea) A (se) necăji. 48 a (D. vești) Care anunță un necaz. 49 a (D. vești) Neplăcut. 50-51 sm, a (Eveniment) care produce neplăcere. 52 a Care nu are calitățile proprii destinației sale. 53 a Care nu este apt (pentru ceva). 54 a Care nu e corespunzător unui anumit scop Si: nepotrivit. 55 a Care prezintă unele imperfecțiuni. 56 a (Fiz; d. corpuri; îs) ~ conducător de căldură (sau de electricitate) Prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite Cf izolator. 57 a (Reg; d. vaci; îs) Rea de lapte Stearpă (27). 58 a (Îrg; d. animale) Slab. 59 a (Îrg; d. animale) Cu defecte corporale. 60 a (D. drumuri, terenuri) Pe care se circulă greu. 61 a (D. organe sau părți ale lor) Care nu funcționează normal Si: bolnav (2). 62 a (D. funcțiuni fiziologice) Care nu se desfășoară normal. 63 a (D. ființe; îe) ~ la auz (văz etc.) Care nu aude (vede etc.) bine. 64 a (Îe) ~ de frig (de căldură) Sensibil la frig (la căldură). 65 a (D. vite, cai; îe) Rea (sau, rar, rău) de muscă Care suferă din pricina muștelor. 66 a (D. persoane; îae) Care nu-și poate înfrâna instinctele sexuale. 67 a (Îe) ~ de pagubă Se spune despre o persoană care se necăjește foarte mult când suferă o pagubă. 68 a (D. boli, răni) Greu de vindecat. 69 a (D. îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat. 70 a (Pex; d. îmbrăcăminte și încălțăminte) De purtare. 71 a (D. materiale, produse etc.) De proastă calitate. 72 a (D. materiale, produse etc.) Inferior. 73 a (Îe) Poamă rea sau soi ~ Persoană cu deprinderi urâte. 74 a (D. plante) Sălbatic. 75 a (D. plante) Nealtoit. 76 a (D. mâncăruri și băuturi) Neplăcut la gust. 77 a (D. mâncăruri și băuturi) Prost pregătit. 78 a (D. mâncăruri și băuturi; pex) Stătut. 79 a (D. miros, gust) Neplăcut. 80 a (D. ciuperci) Necomestibil. 81 a (D. apă) Care nu e bună de băut. 82 a Nereușit. 83 a (D. bani) Fals (5). 84 a (D. bani) Ieșit din circulație. 85 a (D. persoane, mai ales despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic. 86 a (Îla) ~ de lucru (sau de mână) Căruia nu-i place să muncească Si: leneș. 87 a Nesatisfacător. 88 a Dăunător (2). 89 a Neconform cu realitatea Si: inexact. 90 a (D. vreme, fenomene atmosferice, anotimpuri) Urât (friguros, ploios etc.). 91 a (D. vreme, fenomene atmosferice, anotimpuri) Nefavorabil. 92 a (D. ani) Neprielnic. 93 a (D. ani) Sărac (în recolte). 94 a Nerentabil. 95 a Prevestitor de rele. 96 a Nefast. 97 a (Îe) (A fi) ~ de... (A fi) neprielnic. 98 a (Îe) E ~ de moarte (sau de boală) Constituie pericol de moarte (sau de boală). 99 a (Îe) A fi ~ de (sau la) ochi sau a avea ochi răi A deochea (1). 100 a (D. soartă, ursită) Potrivnic. 101 av (îoc „bine”; exprimă o apreciere care pune în evidență caracterul negativ al unei acțiuni sau stări, adesea în concurență cu „prost”) Contra dorințelor sau intereselor cuiva. 102 av Supărător. 103 av (Îe) A-i fi (sau a-i merge) (cuiva) ~ A avea o viață grea. 104 av (Îae) A trece prin momente grele. 105 av (Îae) A nu-i prii. 106 av (Îe) A sta (sau a se găsi) ~ A nu avea cele necesare traiului. 107 av (Îae) A fi lipsit de confort. 108 av A sta (sau a se găsi) ~ de... (sau cu...) A fi în criză de ceva. 109 av (Îe) A-i fi (cuiva) – (sau a se simți ~) A fi (sau a se simți) bolnav. 110 a (Îe) A i se face (sau a-i veni) (cuiva) ~ A simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc. 111 a (Îae) A leșina. 112 av (D. un bolnav) A fi - A fi în stare gravă. 113 av (Îe) A se simți ~ A încerca un sentiment neplăcut de apăsare, de stinghereală. 114 av (Îe) A-i părea (cuiva) ~ (de sau după...) A regreta (ceva sau pe cineva). 115 av (Reg; îe) A fi ~ de A fi criză de... 116 av (Îe) A călca ~ A umbla fără nici un rezultat. 117 av (Trs; îe) A umba ~ A face o afacere proastă, ieșind în dezavantaj. 118 av În împrejurări defavorabile. 119 av Neplăcut (pentru auz, miros etc). 120 av (D. haine, podoabe etc. 121 av (Îe) A-i ședea (sau a-i sta, a-i veni) ~ A nu i se potrivi. 122 av (Îae) A fi caraghios. 123 av (D. atitudini; îae) A fî ridicol. 124 av (Fam; îe) A nu fi ~ A avea o înfățișare plăcută. 125 av Neconfortabil. 126 av În mod dezagreabil. 127 av Cu dușmănie. 128 av (Înv) Cu cruzime. 129 av (În legătură cu verbe ale vorbirii) Calomnios. 130 av Așa cum nu trebuie (să fie făcut ceva). 131 av (Mun; îe) A umbla – A avea o purtare imorală. 132 av Cu defecte (3). 133 av Neconform cu realitatea Si: incorect, inexact. 134 av (în legătură cu verbe ale percepției, ale distingerii etc.) Neclar. 135 av (Cu sens întăritor) Tare, foarte. 136 av (Înv) În număr mare. 137 av (Reg; în comparații) Cum trebuie. 138 sn (Îoc „bine”; rnpl) Ceea ce aduce nemulțumire. 139 sn (Îoc „bine”; mpl) Neplăcere. 140 sn (Îoc „bine”; mpl) Pricină de nefericire. 141 sn (Îoc „bine”; mpl) Nenorocire. 142 sn (Înv; îlav) De ~ Supărător. 143 sn (Îlav) Cu părere de ~ Cu regret. 144 av (Îlav) A ~ A nenorocire. 145 sn (Îe) A vrea (sau a voi, a dori, înv, a cugeta, a cere) (cuiva) ~l (sau, îvp, ~) A dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. 146 sn (Îe) A avea ~ (pe cineva) A dușmăni (1). 147 sn (Îe) A vorbi (sau, rar, a grăi, a povesti) (pe cineva) de ~ A bârfi pe cineva. 148 sn (Îae) A calomnia. 149 sn (Îe) A ține (de) ~ pe cineva A face pe cineva răspunzător. 150 sn (Îae) A fi supărat pe cineva. 151 sn (Îrg; îe) A ține (pe cineva sau ceva) de ~ A reține de la ceva. 152 sn (Îe) A băga (pe cineva) la ~ A provoca cuiva necazuri. 153 sn (Îe) A lăsa (pe cineva) ~lui A părăsi pe cineva aflat într-o situație dificilă. 154 sn (îe) E de ~ Se zice pentru a preveni pe cineva în urmările neplăcute ale unei acțiuni. 155 sn (Îe) Atâta ~ Exclamație care arată nepăsarea cuiva față de o situație neplăcută. 156 sn (îe) Uita-te-ar relele! Formulă glumeață prin care se ureză cuiva noroc și fericire. 157 sn (Comparat ca un adjectiv; îe) Din ~ în mai ~ Dintr-o nenorocire în alta. 158 sn Pagubă. 159 sfsa (Reg) Primejdie. 160 sn Boală (1). 161 sn (Pex) Suferință fizică. 162 sn (Îs) ~ de mare Stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. 163 sn (Îs) ~ de munte (sau de altitudine ori de înălțime) Stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 164 sn (Îe) A-i face (cuiva) ~ A produce cuiva o senzație neplăcută. 165 sn Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. 166 sn (Pex) Faptă urâtă. 167 sn (Mpl) Păcat. 168 sn (Mpl) Viciu. 169 sn (Îe) A vorbi (pe cineva) de ~ A ponegri (pe cineva). 170 sn (Îe) A lua (cuiva ceva) în nume de ~ A atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 171 sn (Îae) A interpreta eronat o observație. 172 sn (Lpl) Pozne copilărești. 173 sn Răutate (1). 174 sn (îlpp) De (rar, pentru) ~l (cuiva) Din cauza răutății cuiva.

sca sf [At: CORESI, EV. 461 / Pl: scări, (reg) ~re, sc'ăre / E: lat scala, cf fr échelle, it scala] 1-2 Obiect (portativ) format din două bare paralele ori ușor convergente sau din două bucăți de funie ori de cablu legate între ele la distanțe egale prin piese paralele transversale care servesc drept trepte pentru urcat și coborât Si: (îvr) scală1 (10). 3 (Îs) ~ra mâței (sau pisicii) ori ~ de pisică Scară (1) flexibilă formată din două parâme vegetale sau de sârmă între șuvițele cărora se fixează trepte cilindrice de lemn, folosită mai ales în navigație. 4 (Rar; pex; îas) Mod de a pătrunde într-o casă prin cățărare, fără a se folosi de intrarea obișnuită. 5 (Reg; îs) ~ mâței Jucărie de hârtie de forma unei mici armonici. 6 (Îs) ~ pisicii Spațiu alb format în textul cules în urma spațierilor neregulate. 7 (Reg; îs) ~ mâței Numele unui joc de copii, nedefinit mai îndeaproape. 8 (Reg; îe) A se face ~ și punte A se face luntre și punte. 9 (Reg; îe) A-i pune (cuiva) o ~ bună A ajuta (pe cineva). 10 (Reg; îe) A tăia (cuiva) ~ra A împiedica (pe cineva) să facă ceva. 11 (Pan) Obiect de forma unei scări (1) folosit ca reazem pentru plante. 12 (Reg; spc) Obiect format dintr-o prăjină prin care se introduc la distanțe egale cuie (de lemn) care servesc drept trepte pentru urcat și coborât. 13 (De obicei lsg) Ansamblu de trepte care fac legătura între diferite nivele ale unei construcții între nivelul solului și al parterului (ori etajelor) unei construcții sau între diferențele de nivel ale unui teren. 14 (Îs) ~ rulantă Scară (13) cu trepte mobile articulate pe o bandă rulantă, folosită în locuri cu circulație intensă sau cu diferențe mari de nivel Si: escalator. 15 (Îvp; îe) A pune (sau a întinde, a așterne, a așeza etc.) pe cineva la ~ A întinde (pe cineva) pe jos, de obicei în fața intrării casei, pentru a-l bate (cu biciul). 16 (Pex; îae) A bate cu biciul. 17 (De obicei lpl) Fiecare dintre treptele unei scări (13). 18 (Reg) Pârleaz. 19 (Pan; lpl) Lungime inegală ale șuvițelor din părul unui om sau al unui animal tuns cu neîndemânare. 20 (Îe) A tunde în scări A tunde părul unei persoane în așa fel încât firele să nu fie retezate la același nivel, ci la nivele diferite, mai mic spre ceafă și mai mare spre creștet. 21 (De obicei urmat de determinări în genitiv care arată felul vehiculului) Treaptă sau șir de câteva trepte care servesc la urcarea sau la coborârea dintr-un vehicul. 22 (Pop; la car, la căruță etc.) Cruce (de dinapoi). 23 Fiecare dintre cele două piese de metal care atârnă de o parte și de alta a șeii și în care se sprijină piciorul călărețului. 24 (Rar; îe) A da scări A îndemna calul lovindu-l cu scările (23) sau cu pintenii. 25 (Rar; îe) A nu-l ține bine scările A avea o poziție (socială) nesigură, instabilă. 26 (Îae) Se spune despre un om gârbovit de ani, de griji și de nevoi. 27 (Rar; îe) A se duce (sau a ajunge) până în (ori la) ~ra murgului A stărui până la izbândă. 28 (Îe) A pune piciorul în ~ A adopta o atitudine fermă într-o problemă, spre a o rezolva (operativ). 29 (Rar; îe) Cu piciorul în scara murgului Făcut în grabă. 30 (Rar; îe) La scara murgului Repede. 31 (Îae) Niciodată. 32 Parte a morii formată din două bare paralele unite între ele prin alte bouă bare așezate transversal, astfel încât să formeze un cadru în care este fixat coșul Si: (reg) scaun (66), ursoi, ursoaie. 33 (Trs; Ban) Obiect de lemn de forma unei scări (1), fixat deasupra ieslei, în care se pune nutrețul pentru ca vitele să-l poată trage pe măsură ce mănâncă. 34 (Reg) Cordenci (1) (la războiul de țesut). 35 (Reg) Schelă (la o construcție). 36 (Reg) Capră pentru făcut șindrilă. 37 (Reg) Cârjă (4) (pentru infirmi). 38 (Ban; Trs) Năsălie. 39 (Reg; îs) ~ra năvodului Obiect de lemn în formă de scară (1) folosit la transportarea năvodului, cu sănii speciale, când se pescuiește sub gheață. 40 (Trs; Olt) Parte a spicului care susține boabele Si: scaun (90). 41 (Trs; Olt) Loc în care se află fiecare grăunte în spic Si: scaun (91). 42 (Reg; șîs ~ra mare, ~ra sufletului) Colac pentru pomeni, care are forma unei scări (1) sau care se așază în chip de scară pe o crenguță (de măr). 43 (Reg) Constelație nedefinită mai îndeaproape. 44 Succesiune continuă sau progresivă de elemente. 45 (Îs) ~ra durității (sau de duritate, de durități) Succesiune progresivă a durității celor zece minerale adoptate ca etalon al gradului de duritate. 46 (Rar; îs) ~ de salarizare Ansamblul treptelor de salarizare (înscrise într-un tabel, într-un grafic). 47 (Muz; spc; de obicei urmat de determinări) Ansamblul sunetelor succesive conținute într-un sistem muzical Si: (înv) scală1 (8). 48 (Muz; spc; de obicei urmat de determinări) Succesiune a sunetelor muzicale care cuprinde opt ocatve Si: (înv) scală1 (9). 49 (Spc; de obicei urmat de determinări) Totalitatea ființelor imaginate ca o serie, începând de la cele mai simple, la cele mai complexe. 50 (Înv; ccr) Text în care se află înscrise, într-o anumită ordine, elemente informative, situații etc. privitoare la ceva sau la cineva. 51 (Spc) Tablă de materii Si: cuprins1 (10), sumar. 52 Indice sau glosar al unei lucrări. 53 Ierarhie a condițiilor, a stărilor, a treptelor, a rangurilor sociale, politice sau materiale. 54 Fiecare dintre stările, treptele, rangurile, ierarhiile sociale. 55 Ierarhie a valorilor morale și spirituale. 56 Mulțime ordonată de elemente (diviziuni, grade etc.) care servește la stabilirea, după o anumită regulă, a valorilor unei mărimi (fizice). 57 (Îs) ~ gradată (sau de măsură, grafică) Scară (56) ale cărei elemente sunt diviziuni ale unei linii marcate cu valorile numerice ale mărimii raportate corespunzătoare Si: scală1 (5). 58 (Îs) ~ termometrică Scară (56) constituită dintr-un interval cuprins între două temperaturi și divizat în grade. 59 (Îs) ~ra Beaufort Scară (56) pentru măsurarea intensității vântului, divizată în grade (de la 0 la 12). 60 (Îs) ~ de culori Fâșie de hârtie pe care sunt dispuse, unul după altul, opt sau douăsprezece dreptunghiuri colorate în nuanțele spectrului luminii solare, utilizată în tehnica reproducerilor policrome. 61 Linie divizată în părți egale, care servește la indicarea raportului între dimensiunile indicate pe un plan și dimensiunile reale (mai mari). 62 Raport constant care există între dimensiunile indicate pe un plan, pe o hartă etc. și dimensiunile reale (mai mari). 63-64 (Îljv) La (sau pe, de) ~ ori la (sau pe) scara... (Care se află, prin reducție) într-un anumit raport numeric, matematic cu realitatea. 65 (Îe) A reduce la ~ A reprezenta un obiect reducându-i dimensiunile, dar păstrând un raport constant al acestora față de realitate. 66 (Îae) A reproduce un desen, un plan etc. reducând dimensiunile lor și păstrând proporțiile în raport cu dimensiunile reale. 67 (Bot; îc) ~ra-domnului sau ~a-doamnei Plantă erbacee cu frunze numeroase, cu flori albastre sau albe grupate în buchete și cu fructul o capsulă cu numeroase semințe Si: scăricea (7) (Polemonium coeruleum). 68 (Bot; îc) ~ra-popei Plantă nedefinită mai îndeaproape.

talpă sf [At: PSALT. HUR. 82721 / Pl: tălpi, ~pe / E: mg talp] 1 Partea inferioară a labei piciorului la om și la unele animale, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. 2 (Pex) Laba piciorului. 3 (Iuz; îs) Sărut tălpile Formulă de salut. 4 (Îlav) Din ~ sau de sus (ori din vârf) și până în ~ sau din (ori de la) creștet până în tălpi (sau în ~) sau din tălpi (ori din ~) până în (sau la) creștet (sau creștetul capului), din tălpi până în subsuori, din ~ (sau din ~pe) până în cap În întregime. 5 (Pop; îlav) În tălpi În picioare. 6 (Pop; pex; îal) Vertical. 7 (Pop; îe) A fi (sau a scula (pe cineva) în tălpi A fi sculat (sau a se scula) din pat. 8 (Pop; îae) A (se) pune în mișcare, în acțiune. 9 (Pfm; în formule de amenințare; îe) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau tălpile A i se tăia cuiva capul. 10 (Pop; îe) Parcă îi arde jăratec (sau foc) sub tălpi sau arde focul la tălpile picioarelor Se spune când cineva este amenințat de o primejdie care se apropie și de care trebuie să fugă. 11 (Pfm; îe) A-l frige pământul sub tălpi A fi neliniștit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). 12 (Pfm; îe) A fî în tălpi (cu cineva) A fi aidoma cu... 13 (Pop; îe) A o apuca la ~ (sau a o lua la tălpi) sau a-și lua tălpile în spinare A pleca repede (de undeva). 14 (Pfm; îe) A cunoaște (pe cineva sau ceva) din ~ A cunoaște (pe cineva sau ceva) foarte bine. 15 (Pop; îe) A ieși cu tălpile înainte A muri. 16 (Reg; dep; îs) ~-lată Om cu tălpi (2) mari. 17 (Reg; dep; îas) Om cu mersul greoi și apăsat. 18 (Îc) ~pa-gâștei Plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz, care crește în locuri necultivate Si: (reg) apucătoare, buruiana-orbalțului, buruiană-de-bleasnă, cătâjnică, cătușniță, cervană, cione, creasta-cocoșului, gisdei, iarba-cășunăturii, iarbă-flocoasă, iarbă-de-dat, laba-lupului, somnișor, șanta2, talpa(33)-lupului (Leonurus cardiaca). 19 (îae) Plantă erbacee, cu frunze romboidale sau triunghiulare crestate, cu flori mici dispuse în spice nefoliate verzi, mai târziu roșii, cu semințe negre, lucitoare Si: (reg) troscot1 (16) (Chenopodium rubrum). 20 (Bot; reg; îae) Lobodă (Chenopodium album). 21 (Bot; reg; îae) Spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 22 (Bot; reg; îae) Căpșunică (7) (Trifolium fragiferum). 23 (Bot; reg; îae) Lobodă (Atriplex hortensis). 24 (Bot; reg; îae) Creasta-cocoșului (Celosia cristata). 25 (Bot; reg; îae) Meișor (Digitaria sanguinalis). 26 (Bot; reg; îae) Priboi (Geranium macrorrhizum). 27 (Bot; reg; îae) Colăcel (Pelargonium peltatum). 28 (Bot; reg; îae) Ciuboțica-cucului (Primula veris). 29 (Îvp; îs) ~pa gâștei Semnătură (pe un act) prin punerea degetului. 30 (Pfm; îas) Scris necaligrafic, puțin citeț, neîngrijit Si: (pfm) laba gâștei. 31 (Pop; îas) Răspântie. 32 (Reg; îc) ~pa-lupului Plantă erbacee cu flori mici roșietice și cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule albe Si: (reg) cimburel-sălbatic, cione, iarbă-flocoasă, iarbă-neagră (Chaiturus marubiastrum). 33 (Bot; reg; îae) Talpa(18)-gâștei (Leonurus cardiaca). 34 (Bot; reg; îae) Papanași (Trifolium arvense). 35 (îc) ~pa-stancei (sau, reg stâncii) Mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus squamatus). 36 (Bot; reg; îae) Flocoșele (3) (Lychnis coronaria). 37 (Îc) ~pa-ursului Plantă erbacee cultivată și ca plantă ornamentală, cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în fonnă de spic Si: (reg) brânca-ursului, buiedea-mamei-bune, matrună, pălămidă1 (Acanthus longifolius). 38 (îae) Plantă din familia cactacee, cu tulpina lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: limbă, (reg) bostan, limba-vecinii, limba-boului, palmă1, stoletnic (Phyllocactus ackermanni). 39 (Bot; reg; îae) Plăcinta-porcului (Heracleum palmatum). 40 (Bot; reg; îae) Brânca-ursului (Heracleum sphondylium). 41 (Bot; reg; îae) Piedicuță (Lycopodium clavatum). 42 (Bot; reg; îc) ~pa-iepurelui Golomăț (Dactylis glomerata). 43 (Bot; reg; îc) ~pa-mâței Parpian (Antennaria dioica). 44 (Bot; reg; îae) Flocoșele (1) (Filago arvensis). 45 (Bot; reg; îae) Firicică (Filago germanica). 46 (Bot; reg; îae) Albumeală (1) (Leontopodium alpinum). 47 (Înv) Unitate de măsură pentru lungimi. 48 (Pop; rar; urmat de determinări ca „pământ”, „teren”, introduse prin pp „de”) Distanță foarte mică. 49 Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (1). 50 (Pop; îe) A bate ~pa (Ia pământ) A călca apăsat. 51 (Reg; îe) A călca pe ~ putredă A se înșela. 52 (Pfm; îe) A pune sub ~ A pune sub papuc. 53 (Reg; îae) A nu ține seama de ceva. 54 (Reg; îe) A o ține ~ A nu ceda nimic. 55 Piele groasă, tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. 56 (Îs) ~ artificială Material fabricat prin aglomerare cu lianți din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (55), branțuri, bombeuri și glencuri. 57 Pedală la mașina de cusut. 58 (Reg) Partea de la scaunul lemnarului pe care se apasă cu piciorul în timpul lucrului și cu ajutorul căreia se fixează bucata de lemn care se trage la cuțitoaie. 59 (Reg) Piedică la car. 60 Ansamblu de piese care se așază la baza unei construcții și pe care aceasta se reazemă Si: (reg) taban1 (3). 61 (Pex) Temelie (1). 62 (Îs) ~pa țării (sau a casei) Țărănimea considerată în trecut ca temelie a țării și obligată să suporte tot greul îndatoririlor. 63 (Îs) ]~pa casei Capul familiei Si: bărbat. 64 (Îs) ~pa iadului (sau ~ la iad ori ~ de iad) Temelia iadului Si: (reg) tălpoi (9). 65 (Îas) Mama căpeteniei dracilor Si: tălpoi (10). 66 (Pfm; îas) Om foarte rău, păcătos. 67 (Pfm; îas) Babă rea. 68 (Reg; îas) Vrăjitoare. 69 (Fig) Totalitatea oamenilor simpli, considerați ca bază a societății. 70 (Fig) Persoană care constituie un sprijin esențial pentru o colectivitate Si: bază, stâlp. 71 (Fig; pex) Sprijin. 72 (Fig) întemeietor al unui neam, al unei spițe. 73 (Trs; îs) ~pa satului Omul cel mai din urmă din sat. 74 Fiecare din cele două lemne groase, orizontale, pe care se sprijină războiul de țesut manual Si: (reg) tălpete (1), tălpeț (1). 75 Pat1 la sucală. 76 Fiecare din cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel curbate în sus la capătul din față, pe care alunecă sania Si: (reg) tălpete (2), tălpeț (2). 77 Plaz1 la plug. 78 Partea de dedesubt a corăbiei. 79 Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 80 Fiecare din cele două bucăți de lemn curbate, pe care este așezat leagănul pentru copiii mici. 81 (Reg) Patină2 (de lemn). 82 Partea inferioară, mai lată, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. 83 (Spc) Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazămă pe traverse. 84 (Spc) Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. 85 (Spc) Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. 86 (Spc) Partea mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. 87 (Spc) Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. 88 (Spc) Suport pe care se clădește o claie sau un stog Si: (reg) pătul1. 89 (Reg) Posadă la moară. 90 (Reg; îs) ~pa cuptorului Ridicătură de zid pe care este așezată vatra sau soba. 91 Lemn care se așază în partea de jos a ușii. 92 (Reg; pex) Scândură groasă. 93 (Reg; lpl) Stinghii la grapă. 94 Fiecare dintre cele două grinzi mari așezate pe piloți deasupra apei și în care sunt fixați parii gardului sau îngrăditura de nuiele, la leasa de pescuit pentru năvod. 95 (Reg) Laviță în casele țărănești sau la stână, pe care se așază vasele cu apă sau alte obiecte.

LUME1, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților.Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun4 (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi.Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag2. Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, , 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. meto). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mê „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

lega1 [At: COD. VOR.2 10r/12 / Pzi: leg / E: ml ligare] 1 vt (C. i. fire, funii, fâșii dintr-o țesătură etc.) A uni strâns capetele printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: a înnoda, a strânge, a înnădi. 2 vt (Îe) A ~ gura pânzei, ~ nodurile, ~ la gură A înnoda firele de la capătul urzelii înainte de a începe țesutul unei pânze pentru a nu se destrăma bătătura. 3 vt (Fig; îae) A începe cu bine un lucru sau o afacere. 4 vt (Fig; îae) A începe să-i meargă bine cuiva. 5 vt (Reg; îe) A ~ băierile de la pungă A face economii. 6 vt (Reg; îae) A deveni mai econom, mulțumindu-se cu un trai mai modest. 7 vt (Îvp; îe) A ~ tei (sau teie) de curmei (sau curmeie) A căuta subterfugii. 8 vt (Îvp; îae) A vorbi fără temei. 9 vt A înnoda șireturi, nojițe etc. pentru a încheia sau pentru a fixa încălțămintea pe picior Si: a se încălța. 10 vt (Prc; c. i. opinci, obiele) A strânge pe picior cu ajutorul nojițelor. 11 vt (Reg; îe) Cât ți-ai ~ nojița (sau nojițele) la un picior Foarte repede. 12 vt A face noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: a înnoda. 13 vt (Îc) Ac de ~t Croșetă. 14 vt (Îae) Andrea. 15 vt A petrece în jurul gâtului cravata, pe sub gulerul cămășii, fixând în față capetele printr-un nod special executat. 16 vt (Pex) A purta cravata după o anumită modă. 17 vrp (D. bărbați îndrăgostiți; îe) A-i ~ calțaveta A fi foarte supus femeii iubite, făcându-i toate poftele. 18 vt A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine. 19 vt (Spc) A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc. pentru a-i oferi ca plată, ca pomană împreună cu obiectul în care au fost puși. 20 vt (C. i. fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație) A prinde de ceva prin înnodare pentru a aminti ceva sau ca semn a ceva. 21 vt (Spc; c. i. cozile împletite ale femeilor; urmat de determinările „în cunună”, „una peste alta”) A împreuna prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea peste cap dintr-o parte în alta. 22 vt (Reg; spc) A înnoda frunzele a două sau mai multe fire de porumb verde pentru a face umbră. 23-24 vtr (Fig; d. prietenie) A (se) consolida. 25 vt (C. i. saci, desagi, pungi etc.) A închide la gură, adunând marginile și înnodându-le sau strângându-le cu o sfoară ale cărei capete se înnoadă. 26 vt (C. i. obiecte, materii etc.) A pune într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini. 27 vt (Pop; îe) Leagă sacul până e plin Averea trebuie administrată chibzuit încă de la început. 28 vt (Pop; îe) În sacul ~t nu știi ce-i ~t Se spune despre o femeie însărcinată despre care nu se știe dacă va naște băiat sau fată. 29 vt (Pop; îe) A ~ paraua cu șapte (sau nouă, zece) noduri (ațe) A cheltui cu economie o sumă de bani. 30 vt (Pop; îae) A fi zgârcit. 31 vt (C. i. nervi, canalele unor glande, cordonul ombilical) A obtura prin strangulare. 32 vt (C. i. documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc.) A împacheta prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori pentru a nu se deteriora sau pentru a fi transportate. 33 vt (Reg) A petrece funii prinse de un drug de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns. 34 vt (Spc) A aplica o pecete pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila. 35 vt (C. i. fire de grâu, de cânepă sau nuiele, vreascuri etc.) A lua și a pune laolaltă, strângându-le cu ajutorul unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate. 36 vt A încinge cu o funie etc. snopuri, mănunchiuri etc. pentru a nu se desface. 37-38 vt (Pop; îe) A (nu) ~ două în (sau într-un) tei (prin etimologie populară trei) A (nu) pune nimic de-o parte din câștigul obținut. 39 vt (Reg; îe) A nu ~ două A nu aduna deloc bani sau avere. 40 vt (Pop; gmț; îe) Să-i legi cu tei (într-un curmei) și să-i dai pe apă (sau în gârlă) Se spune despre doi oameni la fel de netrebnici sau de ineficienți. 41 vt (C. i. părul oamenilor) A strânge la un loc cu ajutorul unei panglici, al unei funde etc., pentru a nu se împrăștia în dezordine, pentru a nu acoperi ochii. 42 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte sau părți ale acestora) A aduna pe lângă corp făcând din două sau mai multe părți un tot, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor, etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu, al unei panglici etc. ca să nu se desfacă, să nu alunece sau să nu stea neglijent Si: a încinge. 43 vt (Reg; c. i. opinci, urmat de determinarea „la cioc”) A strânge, a încreți marginile cu o sfoară, cu o curelușă trecută prin mai multe găuri. 44-45 vtr (D. oameni) A (se) încinge cu un brâu. 46 vt (Rar; c. i. pânzele corăbiei) A aduna la un loc Si: a strânge. 47 vt (Rar) A începe hora. 48 vt (C. i. uși, obloane, porți etc.) A consolida prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: a fereca. 49 vt (Fig; îe) A avea inima ~tă cu curele A fi nepăsător. 50 vt (Fig; îae) A fi insensibil. 51 vt A strânge butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența în utilizare. 52 vt A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 53 vr (Îvp; îe) Butia cu un cerc nicicum nu se leagă A nu putea anula un rău dintr-o dată. 54 vt A întări roțile de lemn ale unor vehicole prin aplicarea unei șine peste obezi. 55 vt (C. i. căruțe, care) A îmbrăca în fier caroseria. 56 vt (C. i. mai ales obiecte de podoabă) A îmbrăca cu plăci de metal prețios Si: a placa. 57 vt (C. i. piese de mobilier, pergamente sau acte de preț) A îmbrăca, prin acoperire integrală sau parțială, cu piele, cu catifea etc. pentru a proteja sau pentru a înfrumuseța. 58 vt A prinde una de alta foile unei cărți, prin coasere sau lipire și a-i pune coperți Si: a broșa, a cartona, a coperta, (reg) a compacta. 59 vr (Rar; d. oameni, urmat de „în zale”) A-și îmbrăca armura Si: (înv) a se împlătoșa, a se înzăua. 60 vt (C. i. obiecte dezmembrate sau piese detașabile ale unui obiect) A (re)compune prin punerea una lângă alta a părților componente sau desfăcute, prin strângerea lor cu o funie, lamă metalică, sârmă etc. Si: (pfm) a drege. 61 vi (Îe) Viața ~tă cu ață Se spune despre existența precară sau periclitată a cuiva. 62 vt (Înv; îe) A ~ tabăra (sau, rar, lagărul) A fortifica, prin diverse întărituri, în special prin care de luptă, o armată care staționează sau se află în marș, pentru a împiedica intruziunea inamicului în rândurile proprii. 63 vt (Înv; îae) A pune o armată în dispozitiv de luptă. 64 vt (C. i. obiecte de mărime sau de greutate mică) A fixa pe loc sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: a agăța, a atârna, a prinde, a țintui. 65 vt (Îvp; spc) A construi plute, asamblând trunchiuri de copaci. 66 vt (Îvp; c. i. părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc.) A fi fixat în toc sau în legătoare, pentru a putea fi utilizat sau pentru a nu-l pierde. 67 vt (Spc; c. i. lăstari de viță-de-vie ori tulpini ale unor plante de cultură agățătoare) A fixa pe araci Si: a arăci. 68 vt (Pop; c. i. fuiorul sau caierul de lână) A pune în furca de tors o cantitate de lână și a o prinde de aceasta cu o panglică, cu o sfoară etc. 69 vt (C. i. ambarcațiuni; udp „de”, „la” care indică locul sau obiectul de care se fixează) A fixa prin parâme Si: a acosta, a ancora. 70 vi (Mrn; îe) A ~ în barbă A ancora cu două ancore ale căror lanțuri sunt paralele. 71 vt (Mrn; îe) A ~ la schelă A opri într-un port o corabie, fixând-o cu parâme de stâlpii cheiului. 72 vt (Îvr) A întinde pânzele unei corăbii. 73 vt (C. i. ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți) A fixa de o parte a corpului cu o funie, cu o curea, cu un lănțișor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit. 74 vi (Reg; îe) A umbla cu ciolanele -te la gât Se spune despre cineva care se comportă nefiresc. 75 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) lingurile de gât A nu aștepta cu masa pusă pe cineva invitat, care a întârziat. 76 vt (Îvr; îae) A lăsa flămând pe cineva. 77 vt (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) bășica (sau tinicheaua) de coadă A concedia pe cineva cu scandal. 78 vt (Îrg; îae) A retrage cuiva bunăvoința sau favoarea de care se bucura Si: a disgrația. 79 vt (Pop; îe) Șoarecele nu încape-n gaură și-și mai leagă și-o tigvă de coadă Se spune despre oamenii care încearcă să facă mai mult decât pot. 80 vt (Fam; îe) A ~ cartea (sau vornicia etc.) de gard A întrerupe o activitate. 81 vt (Reg; îe) A nu fi ~t de gard A nu fi imuabil sau fără sfârșit. 82-83 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul de altul. 84-85 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul pe altul de ceva sau de cineva. 86-87 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) atârna. 88-89 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) înlănțui pentru a acționa ca o singură forță. 90 vt (Pop; îe) Bun să-l legi la rană Se spune despre un om blând și generos. 91 vt (Pop; îe) Omul bătrân și nebun leagă-l de gard și-i fân Se zice despre cel care nu mai poate fi educat sau îndreptat. 92 vt (Reg; d. copii mici; îe) A fi ~t de poalele mamei A depinde total de ajutorul mamei. 93 vt (Fam; îe) A ține (pe cineva) ~t de fusta (cuiva) A fi nedezlipit de cineva. 94 vt (Pop; d. musafiri; îe) A fi ~t de scaun A nu mai pleca. 95 vt (Fig; c. i. sunete, cuvinte) A îmbina în conformitate cu normele specifice unei limbi pentru a vorbi sau a citi cursiv. 96 vt (Fig; c. i. propoziții, fraze) A formula și a combina pentru a exprima ceva. 97-98 vt (Îe) A (nu) putea să lege un cuvânt, o vorbă (sau vreo câteva cuvinte, vorbe) A (nu) putea rosti. 99-100 vt (Îae) A (nu) putea construi (decât) cu dificultate un enunț. 101 vt (Rar; îe) A ~ vorbe fără șir A vorbi incoerent. 102 vt (Rar; îe) A nu ~ două A nu putea înțelege nimic din vorbirea cuiva. 103 vt (Fig; rar; c. i. subiectul scrierii, șîe a ~ în stihuri) A versifica. 104-105 vtr (D. activități psihice, în fiziologia umană) A (se) forma. 106 vt (D. divinitate, persoane cu putere de decizie) A crea. 107 vt (Îlv; d. oști) A ~ împresurare A se desfășura. 108 vr (Îvr; d. căldură) A se forma. 109 vr (Îvr; d. căldură) A se degaja. 110-111 vtr (D. căi de comunicație, poduri etc.) A uni orașe, locuri etc. aflate la o oarecare distanță unele de altele. 112-113 vtr (D. săli, camere, spații din imobile) (A face să comunice sau) a comunica. 114 vt (C. i. obiecte perechi, piese formate din două părți identice) A uni prin alăturare sau prin strângere cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 115 vt (C. i. pari, stâlpi etc.) A uni pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 116 vt (C. i. grinzi, bârne etc. folosite în construcție) A împreuna cu ajutorul cuielor sau prin încastrare. 117 vt A asambla părțile componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 118-119 vtr (D. sprâncene, linii geometrice sau ornamentale) A (se) îmbina. 120 vt A (re)face conexiunea dintre vase sanguine, nervi, oase, țesuturi etc. 121 vt (Med) A sutura. 122 vr (îvr) A se încleia. 123 vr (D. lapte) A se prinde. 124 vr (D. sirop) A se îngroșa, devenind cleios. 125 vt (Teh; c. i. conductori sau anumite piese și ansambluri ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip) A realiza o conexiune între un element al acestuia și o sursă de alimentare Si: a conecta, a cupla, a racorda. 126 vt (Teh; spc) A instala aparatele și dispozitivele necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 127 vt (C. i. piatră sau blocuri de piatră de construcție, pereți etc.) A fixa într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate Si: a încastra, a înțepeni. 128-129 vtr (D. atomi, substanțe chimice sau alimente în stare fluidă) A fi combinat sau a se combina cu... 130 vt A uni cuvintele cu ajutorul cratimei. 131 vt (C. i. cuvinte, propoziții, fraze) A nu marca grafic, prin spații albe, unitățile unui enunț. 132-133 vtr (D. propoziții sau d. elemente ale acestora) (A fi în relație sau) a se relaționa cu... 134-135 vtr (D. accentul silabic, sunete, secvențe muzicale) (A fi unit sau) a se uni în chip armonios Si: a (se) armoniza. 136-137 vtr (Spc; d. cuvinte, idei, secvențe narative) A (se) structura în mod logic, coerent. 138-139 vtr (Fig; c. i. oameni) A (se) aduna în aceeași parte sau la un loc. 140 vt (C. i. lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora A grupa pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 141-142 vtr (D. regiuni geografice sau istorice) A (se) situa în același plan ori în același sistem. 143 vr (Îlv) A se ~ prieteni A se împrieteni. 144 vr (Îlv) A se ~ tovarăși A se întovărăși. 145 vr (Îlv) A se ~ frați de cruce A deveni frați de cruce Si: (înv) a se înfrăți. 146-147 vtr (C. i. raporturi afective, de rudenie etc.) A (se) stabili o relație de prietenie, rudenie etc. 148 vt (Fam; îlv) A ~ (o) cunoștință A cunoaște pe cineva. 149 vt (Îe) A ~ vorbă (sau vorba, înv, voroavă) A intra în vorbă cu cineva. 150 vt (D. primari, conducători, state etc.) A intra în relații diplomatice, politice, unilaterale etc. 151 vt (Înv; îe) A ~ pacea (sau împăcăciunea) A încheia pace. 152 vt (Îe) A ~ cuvânt A face un legământ. 153 vt (Îvr; îe) A ~ tablele A ratifica un acord prin documente. 154-155 vtr (Înv) A (se) căsători. 156 vt (Îvp; îe) A-și ~ viața (sau, rar, viețile) ori soarta (și viața) (de cineva) A se căsători. 157-158 vt (Îvp; îe) A fi ~t cu Duhul (sau, rar, cu cel necurat) A fi unit (cu Duhul Sfânt sau) cu cel necurat. 159 vt (Îe) A-și ~ destinul (soarta) de cineva (sau de soarta ori de destinul cuiva) A împărtăși aceeași soartă, evoluție cu cineva. 160 vt (Rar; îe) A fi ~t cu veșnicia A fi predestinat veșniciei. 161 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se uni în jurul aceluiași ideal. 162 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se asocia. 163 vt (D. neamuri, așezăminte) A înfrăți. 164 vr (Rar; d. personalități creatoare) A se asemăna pe baza afinităților de creație. 165-166 vtr (D. oameni, suflet, inimă, minte) A fi atașat sau a se atașa de cineva. 167 vt (Rar; îe) A-și ~ ochii (de ceva) A nu-și putea lua privirea de la ceva. 168-169 vtrp (Înv; îe) A ~ de glie (sau de pâmânt, rar, de moșie) (A aduce pe cineva sau) a fi adus în situația de rob, de subordonare din punct de vedere economic, politic și social față de un anumit ținut, de o anumită moșie. 170-171 vti (Înv; pex; îae) A diminua sau a îngrădi libertatea de mișcare și de organizare a cuiva. 172 vi (Fig; urmat de „de pământ”, „de brazdă”) A fi constrâns să ducă o viață limitată spiritual. 173 vi A fi atașat de locul de muncă, de rangul deținut sau oamenii de care depind acestea. 174 vi (Pex) A fi în subordinea sau la cheremul cuiva. 175 vr (Îvp) A se ocupa cu pasiune de ceva. 176 vt (Înv) A fi interesat de... 177 vt (Înv; c. i. nume, orgolii, funcții) A-și face un merit, un renume etc. din ceva. 178 vr (Fam) A provoca la vorbă, la ceartă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: a se agăța, (înv) a se alega1, a persecuta, (îrg) a agasa, a enerva, a sâcâi, a supăra, a plictisi, a zădărî, a tracasa, (reg) a zăhăi. 179 vr (Îe) Ce te legi de (cineva)? Se spune când o persoană nu este lăsată în pace. 180 vr (Îvp; îe) A se ~ de cineva ca scaiul de oaie, a se ~ de capul (cuiva) A sta mereu în preajma cuiva, devenind uneori agasant. 181 vr (Rar; îe) A se ~ de coada (cuiva) A se ține după cineva. 182 vr (Îvr; îe) A-și ~ unul și altul gura (de cineva) A bârfi. 183 vr (Pop; d. dor, dragoste, boală etc.) A pune stăpânire pe cineva Si: a se aprinde, a se lipi. 184 vr (Îvp; d. blesteme, vrăji) A se adeveri. 185 vr (Îe) ~-s-ar moartea de...! Blestem prin care se dorește moartea cuiva. 186 vr A acosta o persoană de sex opus, cu intenția de a o seduce sau de a abuza sexual de ea. 187 vr A face avansuri cuiva într-un mod nepermis Si: a hărțui sexual. 188-189 vtr A pretinde pe nedrept ceva. 190-191 vtr A (se) folosi (de) ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna, etc. 192 vt (C. i. fenomene, procese, obiecte etc. aparent disparate) A fi în strânsă conexiune cu... 193 vr (C. i. noțiuni, concepte etc.) A fi în mod strict corelat cu ceva Si: a se corela, a se intercondiționa. 194 vt (C. i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A determina. 195 vt (C. i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A condiționa. 196 vt (Pex; c. i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A influența. 197 vt (C. i. oameni) A depinde de... 198-199 vtr (C. i. rezultatele unor activități intelectuale sau artistice și consecințele unor fenomene, procese etc.; udp „cu”, „de”) A (se) asocia cu... 200-201 vtr (C. i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) fundamenta. 202-203 vtr (Pex; c. i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) explica prin... 204-205 vtr (Îe) A(-și) ~ numele (de ceva) A (se) face cunoscut prin ceva. 206-207 vtr (Îae) A i (se) asocia reputația cu ceva. 208 vt (C. i. opinii, idei etc. sau efecte, rezultate etc.) A desprinde pe cale de consecință Si: a decurge, a deriva. 209 vrr (D. credințe, cunoștințe, anecdote, povestiri, tradiții etc.; udp „de”) A se referi la... 210 vrr (D. credințe, cunoștințe, anecdote, povestiri, tradiții etc.; udp „de”) A trimite la... 211 vt (C. i. oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei funii, al unui lanț, al unor cătușe Si: a fereca, a încătușa, a înlănțui. 212 vt (Spc; c. i. persoane urmărite, delincvenți etc.) A lua prizonier Si: a aresta, a captura, a închide, a întemnița. 213 vt (Îe) A ~ (pe cineva) fedeleș (sau burduf, butuc, bute, cobză, nod, snopi, îvr, ca butuc) A imobiliza complet pe cineva prin legături (89) foarte bine strânse. 214 vt (Îe) A ~ (pe cineva) spate în spate (sau la spate) A imobiliza într-o singură legătură trupurile a doi oameni așezați spate la spate. 215 vt (Fig; îe) A ~ (pe cineva) de mâini și de picioare A imobiliza total pe cineva. 216 vt (Fig; pex; îae) A priva pe cineva de libertatea de mișcare sau de acțiune. 217 vi (Fam; îe) A fi nebun (sau, rar, bun) de ~t A fi bolnav psihic, aflat într-o criză de agitație psiho-motorie. 218 vi (Fam; îae) A se comporta ca un nebun. 219 vt (Înv; c. i. condamnați) A imobiliza, prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a pedepsi, pentru a supune la cazne sau pentru a ucide Si: a țintui. 220 vt (Rar; îe) A ~ (pe cineva) la stâlpul infamiei A condamna pe cineva în public Si: a blama. 221-222 vtr (Fig) A (se) încurca. 223-224 vtr A (se) prinde în cursă. 225 vt (Îvp) A lua în stăpânire Si: a supune. 226 vrp (Fig) A fi ținut în loc. 227 vrp (Fig) A fi împiedicat. 228 vt (Fig; îe) A ~ mâinile A lipsi pe cineva de puterea de a acționa. 229 vt (Înv; îe) A fi cu mâinile ~te la piept A-și împreuna mâinile în semn de cucernicie sau de neputință. 230 vt (Înv; pex; îae) A fi uluit. 231 vt (Îe) A ~ limba (sau gura) cuiva A împiedica pe cineva să vorbească. 232 vt (Îae) A reduce la tăcere pe cineva. 233-234 vtr (Îe) A i (se) ~ cuiva limba (A face să nu mai vorbească sau) a nu mai putea vorbi Si: a amuți. 235-236 vtr (Spc; îae) A nu mai putea vorbi din motive de boală. 237 vt (Fam; îe) Leagă-ți gura (sau clanța, fleoanca, leorpa, troampa)! Nu mai vorbi! 238 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fierul A împiedica pe cineva să mai lupte, blocându-i mișcarea spadei Si: a dezarma. 239 vt (Înv) A împiedica mișcarea unei roți. 240 vt (C. i. animale domestice, rar, păsări; udp „cu”, „de”, „la”) A fixa printr-un lanț, printr-o funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a mâna în direcția dorită ori pentru a împiedica să fugă. 241 vt (Îe) A (-și) ~ măgarul (sau samarul) de gard A se îmbogăți în urma slujbei pe care o are. 242 vt (Rar; îe) A-și ~ calul (reg, caii) A se liniști. 243 vt (Reg; îe) A ~ câinele la gard A se lăuda în mod justificat. 244 vt (Fam; îe) A ~ cățeaua, leagă-ți cățeaua (sau haita)! A se opri din vorbit. 245 vr (Pop; d. pești) A se prinde în undiță, năvod etc. 246 vrr A se obliga să îndeplinească sau să respecte condițiile sau termenii unui contract, ai unei convenții etc. 247 vrr A cădea de acord Si: a se învoi. 248 vr (Pop) A paria. 249 vr (Pop; spc; d. călușari) A se constitui în formație în urma unui jurământ Si: a se jura. 250 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi constrâns prin ceva față de cineva sau ceva. 251 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi dator. 252 vt (Îe) A spune cuvinte care leagă A-și lua un angajament față de cineva cu ocazia logodnei sau căsătoriei. 253 vt (Spc) A pune drept zălog Si: (pop) a chiezăși. 254 vt (Înv; c. i. dări, impozite etc., legi, dispoziții etc.) A institui și a face să intre în vigoare. 255 vt (Îvr) A fixa un legământ care implică un anumit tip de credință morală. 256 vt (Bis; îvp; c. i. sărbători sau posturi din calendarul creștin) A institui prin hotărâre sinodală zilele de sărbătorire ale unui sfânt și zilele sau perioadele de timp în care creștinii sunt datori să postească. 257 vt (Pop) A impune o interdicție Si: a interzice. 258 vt (Înv) A anula printr-o lege (33), printr-un amendament etc. o dare, un impozit, etc. 259 vt(a) (Bis; îoc a dezlega; d. apostoli, preoți etc.) A opri, prin anumite dispoziții, reguli, canoane, etc., de la anumite fapte, conduite etc. Si: a interzice. 260 vt(a) (Bis; pex; îoc a dezlega) A lipsi de iertare abaterile de la canoanele instituite și pe oamenii care se fac vinovați de ele. 261 vt(a) (Bis; spc) A nu dezlega păcatele cuiva. 262 vt(a) (Pex; înv; d. oameni, instituții etc. cu mare influență sau putere de decizie) A dispune după bunul plac de putere, de prerogativele etc. unei funcții, meserii etc. 263 vt(a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A vrăji pe cineva. 264 vt(a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A descânta de ceva pe cineva. 265 vt (Pex; îvp; c. i. oameni, sentimente, privirile acestora etc.) A aduce în imposibilitate de a acționa sau de a funcționa normal. 266 vt (Îvp; c. i. bărbați, trupul, virilitatea acestora) A face impotent prin farmece. 267 vt (C. i. miri, sau unirea sexuală dintre aceștia) A împiedica, prin vrăjitorie să se producă. 268 vt (C. i. ploaie, vânt, furtună) A opri, prin vrăji, descântece, să survină. 269 vt (C. i. ploaie, vânt, furtună etc.) A face, prin vrăji, să se abată asupra unui anumit ținut. 270 vt (îvr; c. i. un ritual magic, o vrajă, efectele acestora) A opri să se producă Si: a anula, a desface, a suprima. 271-272 vtrp (Îe) A ~ (cuiva) drumul A împiedica pe cineva să meargă pe unde dorește. 273-274 vtrp (Îae) A zădărnici planurile cuiva. 275 vt (Pop; c. i. bani, comori, etc.) A fi sub puterea unui blestem. 276 vt A acoperi, de obicei prin înfășurare, cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 277 vt (Spc) A acoperi gura, ochii pentru a împiedica pe cineva să vadă, să vorbească etc. 278-279 vtr (D. femei) (A fi îmbrobodit sau) a se îmbrobodi. 280-281 vtr (D. bărbați, urmat de „turcește”) (A fi înfășurat sau) a-și înfășura capul, după moda orientală, cu un șal, un turban etc. 282 vt (Îe) A-și ~ capul cu..., a-și ~ de cap necaz (sau nevoie) A se căsători. 283 vt (Îae) A-și complica existența. 284-285 vti (Îe) A-și ~ ochii, a ~ la ochi A (se) amăgi. 286-287 vti (Îae) A(-și) face iluzii. 288-289 vti (Spc; îae) A fermeca. 290 vt (Pop) A acoperi cu un văl, basma etc. capul miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în rândul nevestelor. 291 vt A acoperi cu ceva corpul unei ființe sau părți ale acestora pentru a le proteja. 292 vt (Reg; c. i. stoguri, clăi, căpițe de fân, paie, etc.) A acoperi vârful cu ceva pentru a proteja de umezeală, de vânt etc. 293 vt A îngriji o rană sau pe cineva bolnav prin aplicarea de pansamente, comprese, bandaje Si: a bandaja, a pansa. 294 vr (Fam; îe) A se ~ la cap fără să-l doară A-și crea complicații, greutăți inutile. 295-296 vtrp (Pop) A (se) trata. 297 vt (Pop) A alina o durere sufletească. 298 vi (Îvp; d. plante de cultură, florile acestora) A se afla în perioada de fructificație Si: a rodi. 299 vi (Îe) A ~ sec A nu rodi. 300 vi (Spc; d. varză) A face căpățână. 301 vi (Îvp; d. pomi altoiți) A da naștere la tulpini secundare. 302-303 vir (D. roade, fructe etc.) A începe să se dezvolte, trecând de la stadiul de floare la cel de fruct. 304 vi (Pan; d. animale) A concepe. 305 vi (Rar; d. anumiți compuși chimici) A se solidifica în prezența unui reactiv. 306 vr (Fig; d. oameni) A deveni mai vânjos Si: a se întări. corectat(ă)

legá1 [At: COD. VOR.1 10r/12 / Pzi: leg / E: ml ligare ] 1 vt (C.i. fire, funii, fâșii dintr-o țesătură etc.) A uni strâns capetele printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: a înnoda, a strânge, a înnădi. 2 vt (Îe) A lega gura pânzei, lega nodurile, lega la gură A înnoda firele de la capătul urzelii înainte de a începe țesutul unei pânze pentru a nu se destrăma bătătura. 3 vt (Fig; îae) A începe cu bine un lucru sau o afacere. 4 vt (Fig; îae) A începe să-i meargă bine cuiva. 5 vt (Reg; îe) A lega băierile de la pungă A face economii. 6 vt (Reg; îae) A deveni mai econom, mulțumindu-se cu un trai mai modest. 7 vt (Îvp; îe) A lega tei (sau teie) de curmei (sau curmeie) A căuta subterfugii. 8 vt (Îvp; îae) A vorbi fără temei. 9 vt A înnoda șireturi, nojițe etc.. pentru a încheia sau pentru a fixa încălțămintea pe picior Si: a se încălța. 10 vt (Prc; c.i. opinci, obiele) A strânge pe picior cu ajutorul nojițelor. 11 vt (Reg; îe) Cât ți-ai lega nojița (sau nojițele) la un picior Foarte repede. 12 vt A face noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: a înnoda. 13 vt (Îc) Ac de ~t Croșetă. 14 vt (Îac) Andrea. 15 A petrece în jurul gâtului cravata, pe sub gulerul cămășii, fixând în față capetele printr-un nod special executat. 16 vt (Pex) A purta cravata după o anumită modă. 17 vrp (D. bărbați îndrăgostiți; îe) A-i lega calțaveta A fi foarte supus femeii iubite, făcându-i toate poftele. 18 vt A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc.. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine. 19 vt (Spc) A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc. pentru a-i oferi ca plată, ca pomană împreună cu obiectul în care au fost puși. 20 vt (C.i. fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație) A prinde de ceva prin înnodare pentru a aminti ceva sau ca semn a ceva. 21 vt (Spc; c.i. cozile împletite ale femeilor; urmat de determinările „în cunună”, „una peste alta”) A împreuna prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea peste cap dintr-o parte în alta. 22 vt (Spc; reg) A înnoda frunzele a două sau mai multe fire de porumb verde pentru a face umbră. 23-24 vtr (Fig; d. prietenie) A (se) consolida. 25 vt (C.i. saci, desagi, pungi etc.) A închide la gură, adunând marginile și înnodându-le sau strângându-le cu o sfoară ale cărei capete se înnoadă. 26 vt (C.i. obiecte, materii etc..) A pune într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini. 27 vt (Pop; îe) Leagă sacul până e plin Averea trebuie administrată chibzuit încă de la început. 28 vt (Pop; îe) În sacul ~t nu știi ce-i ~t Se spune despre o femeie însărcinată despre care nu se știe dacă va naște băiat sau fată. 29 vt (Pop; îe) A lega paraua cu șapte (sau nouă, zece) noduri (ațe) A cheltui cu economie o sumă de bani. 30 vt (Pop; îae) A fi zgârcit. 31 vt (C.i. nervi, canalele unor glande, cordonul ombilical) A obtura prin strangulare. 32 vt (C.i. documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc.) A împacheta prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori pentru a nu se deteriora sau pentru a fi transportate. 33 vt (Reg) A petrece funii prinse de un druc de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns. 34 vt (Spec) A aplica o pecete pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila. 35 vt (C.i. fire de grâu, de cânepă sau nuiele, vreascuri etc.) A lua și a pune laolaltă, strângându-le cu ajutorului unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate. 36 vt A încinge cu o funie etc. snopuri, mănunchiuri etc. pentru a nu se desface. 37-38 vt (Pop; îe) A (nu) ~ două în (sau într-un) tei (prin etimologie populară trei) A (nu) pune nimic de-o parte din câștigul obținut. 39 vt (Reg; îe) A nu lega două A nu aduna deloc bani sau avere. 40 vt (Pop; gmț; îe) Să-i legi cu tei (într-un curmei) și să-i dai pe apă (sau în gârlă) Se spune despre doi oameni la fel de netrebnici sau de ineficienți. 41 vt (C.i. părul oamenilor) A strânge la un loc cu ajutorul unei panglici, al unei funde etc., pentru a nu se împrăștia în dezordine, pentru a nu acoperi ochii. 42 vt (C.i. obiecte de îmbrăcăminte sau părți ale acestora) A aduna pe lângă corp făcând din două sau mai multe părți un tot, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor, etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu, al unei panglici etc. ca să nu se desfacă, să nu alunece sau să nu stea neglijent Si: a încinge. 43 vt (Reg; c.i. opinci, urmat de determinarea „la cioc”) A strânge, a încreți marginile cu o sfoară, cu o curelușă trecută prin mai multe găuri. 44-45 vtr (D. oameni) A (se) încinge cu un brâu. 46 vt (Rar; c.i. pânzele corăbiei) A aduna la un loc Si: a strânge. 47 vt (Rar) A începe hora. 48 vt (C.i. uși, obloane, porți etc.) A consolida prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: a fereca. 49 vt (Fig; îe) A avea inima ~tă cu curele A fi nepăsător. 50 vt (Fig; îae) A fi insensibil. 51 vt A strânge butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența în utilizare. 52 vt A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 53 vr (Îvp; îe) Butia cu un cerc nicicum nu se leagă A nu putea anula un rău dintr-o dată. 54 vt A întări roțile de lemn ale unor vehicole prin aplicarea unei șine peste obezi. 55 vt (C.i. căruțe, care) A îmbrăca în fier caroseria. 56 vt (C.i. mai ales obiecte de podoabă) A îmbrăca cu plăci de metal prețios Si: a placa. 57 vt (C.i. piese de mobilier, pergamente sau acte de preț) A îmbrăca, prin acoperire integrală sau parțială, cu piele, cu catifea etc. pentru a proteja sau pentru a înfrumuseța. 58 vt A prinde una de alta foile unei cărți, prin coasere sau lipire și a-i pune scoarțe Si: a broșa, a cartona, a coperta (reg) a compacta. 59 vr (Rar; d. oameni, urmat de „în zale”) A-și îmbrăca armura Si: (înv) a se împlătoșa, a se înzăua. 60 vt (C.i. obiecte dezmembrate sau piese detașabile ale unui obiect) A (re)compune prin punerea una lângă alta a părților componente sau desfăcute, prin strângerea lor cu o funie, lamă metalică, sârmă etc. Si: (pfm) a drege. 61 vi (Îe) Viața ~tă cu ață Se spune despre existența precară sau periclitată a cuiva. 62 vt (Înv; îe) A lega tabăra (sau, rar, lagărul) A fortifica, prin diverse întărituri, în special prin care de luptă, o armată care staționează sau se află în marș, pentru a împiedica intruziunea inamicului în rândurile proprii. 63 (Înv; îae) A pune o armată în dispozitiv de luptă. 64 vt (C.i. obiecte de mărime sau de greutate mică) A fixa pe loc sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: a agăța, a atârna, a prinde, a țintui. 65 vt (Îvp; spc) A construi plute, asamblând trunchiuri de copaci. 66 vt (Îvp; c.i. părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc..) A fi fixat în toc sau în legătoare, pentru a putea fi utilizat sau pentru a nu-l pierde. 67 vt (Spc; c.i. lăstari de viță-de-vie ori tulpine ale unor plante de cultură agățătoare) A fixa pe araci Si: a arăci. 68 vt (Pop; c.i. fuiorul sau caierul de lână) A pune în furca de tors o cantitate de lână și a o prinde de aceasta cu o panglică, cu o sfoară etc. 69 vt (C.i. ambarcațiuni; udp „de”, „la” care indică locul sau obiectul de care se fixează) A fixa prin parâme Si: a acosta, a ancora. 70 vi (Mrn; îe) A lega în barbă A ancora cu două ancore ale căror lanțuri sunt paralele. 71 vt (Mrn; îe) A lega la schelă A opri într-un port o corabie, fixând-o cu părâme de stâlpii cheiului. 72 vt (Îvr) A întinde pânzele unei corăbii. 73 vt (C.i. ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți) A fixa de o parte a corpului cu o funie, cu o curea, cu un lănțisor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit.. 74 vi (Reg; îe) A umbla cu ciolanele ~te la gât Se spune despre cineva care se comportă nefiresc. 75 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) lingurile de gât A nu aștepta cu masa pusă pe cineva invitat, care a întârziat. 76 vt (Îvr; îae) A lăsa flămând pe cineva. 77 vt (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) bășica (sau tinicheaua) de coadă A concedia pe cineva cu scandal. 78 vt (Îrg; îae) A retrage cuiva bunăvoința sau favoarea de care se bucura Si: a disgrația. 79 vt (Pop; îe) Șoarecele nu încape-n gaură și-și mai leagă și-o tigvă de coadă Se spune despre oamenii care încearcă să facă mai mult decât pot. 80 vt (Fam; îe) A lega cartea (sau vornicia etc.) de gard A întrerupe o activitate. 81 vt (Reg; îe) A nu fi ~t de gard A nu fi etern sau fără sfârșit. 82-83 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul de altul. 84-85 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul pe altul de ceva sau de cineva. 86-87 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) atârna. 88-89 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) înlănțui pentru a acționa ca o singură forță. 90 vt (Pop; îe) Bun să-l legi la rană Se spune despre un om blând și generos. 91 vt (Pop; îe) Omul bătrân și nebun leagă-l de gard și-i fân Se zice despre cel care nu mai poate fi educat sau îndreptat. 92 vt (Reg; d. copii mici; îe) A fi ~t de poalele mamei A depinde total de ajutorul mamei. 93 vt (Fam; îe) A ține (pe cineva) ~t de fusta (cuiva) A fi nedeslipit de cineva. 94 vt (Pop; d. musafiri; îe) A fi ~t de scaun A nu mai pleca. 95 vt (Fig; c.i. sunete, cuvinte) A îmbina în conformitate cu normele specifice unei limbi pentru a vorbi sau a citi cursiv. 96 vt (Fig; c.i. propoziții, fraze) A formula și a combina pentru a exprima ceva. 97-98 vt (Îe) A (nu) putea să lege un cuvânt, o vorbă (sau vreo câteva cuvinte, vorbe) A (nu) putea rosti. 99-100 vt (Îae) A (nu) putea construi (decât) cu dificultate un enunț. 101 vt (Rar; îe) A lega vorbe fără șir A vorbi incoerent. 102 vt (Rar; îe) A nu lega două A nu putea înțelege nimic din vorbirea cuiva. 103 vt (Fig; rar; c.i. subiectul scrierii, șîea lega în stihuri”) A versifica. 104-105 vtr (D. activități psihice, în fiziologia umană) A (se) forma. 106 vt (D. divinitate, persoane cu putere de decizie) A crea. 107 vt (Îlv; d. oști) A lega împresurare A se desfășura. 108 vr (Îvr; d. căldură) A se forma. 109 vr (Îvr; d. căldură) A se degaja. 110-111 vtr (D. căi de comunicație, poduri etc.) A uni orașe, locuri etc..aflate la o oarecare distanță unele de altele. 112-113 vtr (D. săli, camere, spații din imobile) (A face să comunice sau) a comunica. 114 vt (C.i. obiecte perechi, piese formate din două părți identice) A uni prin alăturare sau prin strângere cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 115 vt (C.i. pari, stâlpi etc.) A uni pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 116 vt (C.i. grinzi, bârne etc. folosite în construcție) A împreuna cu ajutorul cuielor sau prin încastrare. 117 vt A asambla părțile componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 118-119 vtr (D. sprâncene, linii geometrice sau ornamentale) A (se) îmbina. 120 vt A (re)face conexiunea dintre vase sanguine, nervi, oase, țesuturi etc. 121 vt (Med) A sutura. 122 vr (Îvr) A se încleia. 123 vr (D. lapte) A se prinde. 124 vr (D. sirop) A se îngroșa, devenind cleios. 125 vt (Teh; c.i. conductori sau anumite piese și ansamble ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip) A realiza o conexiune între un element al acestuia și o sursă de alimentare Si: a conecta, a cupla, a racorda. 126 vt (Teh; spc) A instala aparatele și dispozitivele necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 127 vt (C.i. piatră sau blocuri de piatră de construcție, pereți etc.) A fixa într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate Si: a încastra, a înțepeni. 128-129 vtr (D. atomi, substanțe chimice sau alimente în stare fluidă) A fi combinat sau a se combina cu… 130 vt A uni cuvintele cu ajutorul cratimei. 131 vt (C.i. cuvinte, propoziții, fraze) A nu marca grafic, prin spații albe, unitățile unui enunț. 132-133 vtr (D. propoziții sau d. elemente ale acestora) (A fi în relație sau) a se relaționa cu…. 134-135 vtr (D. accentul silabic, sunete, secvențe muzicale) (A fi unit sau) a se uni în chip armonios Si: a (se) armoniza. 136-137 vtr (Spc; d. cuvinte, idei, secvențe narative) A (se) structura în mod logic, coerent. 138-139 vtr (Fig; c.i. oameni) A (se) aduna în aceeași parte sau la un loc. 140 vt (C.i. lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora) A grupa pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 141-142 vtr (D. regiuni geografice sau istorice) A (se) situa în același plan ori în același sistem. 143 vr (Îlv) A se lega prieteni A se împrieteni. 144 vr (Îlv) A se lega tovarăși A se întovărăși. 145 vr (Îlv) A se lega frați de cruce A deveni frați de cruce Si: (înv) a se înfrăți. 146-147 vtr (C.i. raporturi afective, de rudenie etc.) A (se) stabili o relație de prietenie, rudenie etc. 148 vt (Fam; îlv) A ~ (o) cunoștință A cunoaște pe cineva. 149 vt (Îe) A lega vorbă (sau vorba, înv, voroavă) A intra în vorbă cu cineva. 150 vt (D. primari, conducători, state etc.) A intra în relații diplomatice, politice, unilaterale etc. 151 vt (Înv; îe) A lega pacea (sau împăcăciunea) A încheia pace. 152 vt (Îe) A lega cuvânt A face un legământ. 153 vt (Îvr; îe) A lega tablele A ratifica un acord prin documente. 154-155 vtr (Înv) A (se) căsători. 156 vt (Îvp; îe) A-și lega viață (sau, rar, viețile) ori soarta (și viața) (de cineva) A se căsători. 157-158 vt (Îvp; îe) A fi ~t cu Duhul (sau, rar, cu cel necurat) A fi unit (cu Duhul Sfânt sau) cu cel necurat. 159 vt (Îe) A-și lega destinul (soarta) de cineva (sau de soarta) destinul cuiva A împărtăși aceeași soartă, evoluție cu cineva. 160 vt (Rar; îe) A fi ~t cu veșnicia A fi predestinat veșniciei. 161 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se unui în jurul aceluiași ideal. 162 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se asocia. 163 vt (D. neamuri, așezăminte) A (se) înfrăți. 164 vr (Rar; d. personalități creatoare) A se asemăna pe baza afinităților de creație. 165-166 vtr (D. oameni, suflet, inimă, minte) A fi atașat sau a se atașa de cineva. 167 vt (Rar; îe) A-și lega ochii (de ceva) A nu-și putea lua privirea de la ceva. 168-169 vtrp (Înv; îe) A lega de glie (sau de pâmânt, rar, de moșie) (A aduce pe cineva sau) a fi adus în situația de rob, de subordonare din punct de vedere economic, politic și social față de un anumit ținut, de o anumită moșie. 170-171 vti (Înv; pex; îae) A diminua sau a îngrădi libertatea de mișcare și de organizare a cuiva. 172 vi (Fig; urmat de „de pământ”, „de brazdă”) A fi constrâns să ducă o viață limitată spiritual. 173 vi A fi atașat de locul de muncă, de rangul deținut sau oamenii de care depind acestea. 174 vi (Pex) A fi în subordinea sau la cheremul cuiva. 175 vr (Îvp) A se ocupa cu pasiune de ceva. 176 vt (Înv) A fi interesat de… 177 vt (Înv; c.i. nume, orgolii, funcții) A-și face un merit, un renume etc. din ceva. 178 vr (Fam) A provoca la vorbă, la ceartă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: a se agăța, (înv) a se alega1, a persecuta, (îrg) a agasa, a enerva, a sâcâi, a supăra, a plictisi, a zădărî, (liv) a bate la cap, a tracasa, (reg) a se ține de capul cuiva, a se ține scai de cineva, a zăhăi. 179 vr (Îe) Ce te legi de (cineva)? Se spune când o persoană nu este lăsată în pace. 180 vr (Îvp; îe) A se lega de cineva ca scaiul de oaie, a se lega de capul (cuiva) A sta mereu în preajma cuiva, devenind uneori agasant. 181 vr (Rar; îe) A se lega de coada (cuiva) A se ține după cineva. 182 vr (Îvr; îe) A-și lega unul și altul gura (de cineva) A bârfi. 183 vr (Pop; d. dor, dragoste, boală etc.) A pune stăpânire pe… Și: a se aprinde, a se lipi. 184 vr (Îvp; d. blesteme, vrăji) A se adeveri. 185 vr (Îe) ~-s-ar moartea de…! Blestem prin care se dorește moartea cuiva. 186 vt A acosta o persoană de sex opus, cu intenția de a o seduce sau de a abuza sexual de ea. 187 vt A face avansuri cuiva într-un mod nepermis Si: a hărțui sexual. 188-189 vtr A pretinde pe nedrept ceva. 190-191 vtr A (se) folosi (de) ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna, etc. 192 vt (C.i. fenomene, procese, obiecte etc. aparent disparate) A fi în strânsă conexiune cu… 193 vt (C.i. noțiuni, concepte etc.) A fi în mod strict corelat cu... Si: a se corela, a se intercondiționa. 194 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A determina. 195 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A condiționa. 196 vt (Pex; c.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A influența. 197 vt (C.i. oameni) A depinde de… 198-199 vtr (C.i. rezultatele unor activități intelectuale sau artistice și consecințele unor fenomene, procese etc.; udp „cu”, „de”) A (se) asocia cu... 200-201 vtr (C.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) fundamenta. 202-203 vtr (Pex; c.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) explica prin… 204-205 vtr (Îe) A(-și) lega numele (de ceva) A (se) face cunoscut prin ceva. 206-207 vtr (Îae) A i (se) asocia reputația cu ceva. 208 vt (C.i. opinii, idei etc. sau efecte, rezultate etc.) A desprinde pe cale de consecință Si: a decurge, a deriva. 209 vrr (D. credințe, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A se referi la... 210 vrr (D. credinte, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A trimite la…. 211 vt (C.i. oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei funii, al unui lanț, al unor cătușe Si: a fereca, a încătușa, a înlănțui, a pune în fiare. 212 vt (Spc; c.i. persoane urmărite, delincvenți etc.) A lua prizonier Si: a aresta, a captura, a închide, a întemnița. 213 vt (Îe) A ~ (pe cineva) fedeleș (sau burduf, butuc, bute, cobză, nod, snopi, îvr, ca butuc) A imobliliza complet pe cineva prin legături (89) foarte bine strânse. 214 vt (Îe) A ~ (pe cineva) spate în spate (sau la spate) A imobilza într-o singură legătură trupurile a doi oameni așezați spate la spate. 215 vt (Fig; îe) A ~ (pe cineva) de mâini și de picioare A imobiliza total pe cineva. 216 vt (Fig; pex; îae) A priva pe cineva de libertatea de mișcare sau de acțiune. 217 vi (Fam; îe) A fi nebun (sau, rar bun) de ~t A fi bolnav psihic, aflat într-o criză de agitație psiho-motorie. 218 vi (Fam; îae) A se comporta ca un nebun. 219 vt (Înv; c.i. condamnați) A imobliza, prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a pedepsi, pentru a supune la cazne sau pentru a ucide Si: a țintui. 220 vt (Rar; îe) A ~ (pe cineva) la stâlpul infamiei A condamna pe cineva în public Si: a blama. 221-222 vtr (Fig) A (se) încurca. 223-224 vtr A (se) prinde în cursă. 225 vt (Îvp) A lua în stăpânire Si: a supune. 226 vrp (Fig) A fi ținut în loc. 227 vrp (Fig) A fi împiedicat. 228 vt (Fig; îe) A lega mâinile A lipsi de puterea de a acționa. 229 vt (Înv; îe) A fi cu mâinile ~te la piept A-și împreuna mâinile în semn de cucernicie sau de neputință. 230 vt (Înv; pex; îae) A fi uluit. 231 vt (Îe) A lega limba (sau gura) cuiva A împiedica pe cineva să vorbească. 232 vt (Îae) A reduce la tăcere pe cineva. 233-234 vtr (Îe) A i (se) lega cuiva limba (A face să nu mai vorbească sau) a nu mai putea vorbi Si: a amuțî. 235-236 vtr (Spc; îae) A nu mai putea vorbi din motive de boală. 237 vt (Fam; îe) Leagă-ți gura (sau clanța, fleoanca, leorpa, troampa)! Nu mai vorbi. 238 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fierul A împiedica pe cineva să mai lupte, blocându-i mișcarea spadei Si: a dezarma. 239 vt (Înv) A împiedica mișcarea unei roți. 240 vt (C.i. animale domestice, rar, păsări; udp „cu”, „de”, „la”) A fixa printr-un lanț, printr-o funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a mâna în direcția dorită ori pentru a împiedica să fugă. 241 vt (Îe) A (-și) ~ măgarul (sau samarul) de gard A se îmbogăți în urma slujbei pe care o are. 242 vt (Rar; îe) A-și lega calul (reg, caii) A se liniști. 243 vt (Reg; îe) A lega câinele la gard A se lăuda în mod justificat. 244 vt (Fam) A lega cățeaua, leagă-ți căteaua (sau haita)! A se opri din vorbit. 245 vr (Pop; d. pești) A se prinde în undiță, năvod etc. 246 vrr A se obliga să îndeplinească sau să respecte condițiile sau termenii unui contract, ai unei convenții etc. 247 vrr A cădea de acord Și: a se învoi. 248 vr (Pop) A paria. 249 vr (Pop; spc; d. călușari) A se constitui în formație în urma unui jurământ Si: a se jura. 250 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi constrâns prin ceva față de cineva sau ceva. 251 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi dator. 252 vt (Îe) A spune cuvinte care leagă A-și lua un angajament față de cineva cu ocazia logodnei sau căsătoriei. 253 vt (Spc) A pune drept zălog Si: (pop) a chiezăși. 254 vt (Înv; c.i. dări, impozite etc., legi, dispoziții etc.) A institui și a face să intre în vigoare. 255 vt (Îvr) A fixa un legământ care implică un anumit tip de credință morală. 256 vt (Bis; îvp; c.i. sărbători sau posturi din calendarul creștin) A institui prin hotărâre sinodală zilele de sărbătorire ale unui sfânt și zilele sau perioadele de timp în care creștinii sunt datori să postească. 257 vt (Pop) A impune o interdicție Si: a interzice. 258 vt (Înv) A anula printr-o lege (33), amendament etc. o dare, un impozit, etc. 259 vt (a) (Bis; îoc a dezlega; d. apostoli, preoți etc.) A opri, prin anumite dispoziții, reguli, canoane, etc., de la anumite fapte, conduite etc. Si: a interzice. 260 vt (a) (Bis; pex; îoc a dezlega) A lipsi de iertare abaterile de la canoanele instituite și pe oamenii care se fac vinovați de ele. 261 vt (a) (Bis; spc) A nu dezlega păcatele cuiva. 262 vt (a) (Pex; înv; d. oameni, instituții etc. cu mare influență sau putere de decizie) A dispune după bunul plac de putere, de prerogativele etc. unei funcții, meserii etc. 263 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A vrăji pe cineva. 264 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A descânta de ceva pe cineva. 265 vt (Pex; îvp; c.i. oameni, sentimente, privirile acestora etc.) A aduce în imposibilitate de a acționa sau de a funcționa normal. 266 vt (Îvp; c.i. bărbați, trupul, virilitatea acestora) A face impotent prin farmece. 267 vt (C.i. miri, sau unirea sexuală dintre aceștia) A împiedica, prin vrăjitorie să se producă. 268 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună) A opri, prin vrăji, descântece, să survină. 269 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună etc.) A face prin vrăji să se abată asupra unui anumit ținut. 270 vt (Îvr; c.i. un ritual magic, o vrajă, efectele acestora) A opri să se producă Si: a anula, a desface, a suprima. 271-272 vtrp (Îe) A ~ (cuiva) drumul A împiedica pe cineva să meargă pe unde dorește. 273-274 vtrp (Îae) A zădărnici planurile cuiva. 275 vt (Pop; c.i. bani, comori, etc.) A fi sub puterea unui blestem. 276 vt A acoperi, de obicei prin înfășurare, cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 277 vt (Spc) A acoperi gura, ochii pentru a împiedica pe cineva să vadă, să vorbească etc. 278-279 vtr (D. femei) (A fi îmbrobodit sau) a se îmbrobodi. 280-281 vtr (D. bărbați, urmat de „turcește”) (A fi înfășurat sau) a-și înfășura capul, după moda orientală, cu un șal, un turban etc. 282 vt (Îe) A-și lega capul cu…, a-și lega de cap necaz (sau nevoie) A se căsători. 283 vt (Îae) A-și complica existența. 284-285 vti (Îe) A-și lega ochii, a lega la ochi A (se) amăgi. 286-287 vti (Îae) A(-și) face iluzii. 288-289 vti (Spc; îae) A fermeca. 290 vt (Pop) A acoperi cu un văl, basma etc. capul miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în râdul nevestelor. 291 vt A acoperi cu ceva corpul unei ființe sau părți ale acestora pentru a le proteja. 292 vt (Reg; c.i. stoguri, clăi, căpițe de fân, paie, etc.) A acoperi vârful cu ceva pentru a proteja de umezeală, de vânt etc. 293 vt A îngriji o rană sau pe cineva bolnav prin aplicarea de pansamente, comprese, bandaje Si: a bandaja, a pansa. 294 vr (Fam; îe) A se lega la cap fără să-l doară A-și crea complicații, greutăți inutile. 295-296 vtrp (Pop) A (se) trata. 297 vt (Pop) A alina o durere sufletească. 298 vi (Îvp; d. plante de cultură, florile acestora) A se afla în perioada de fructificație Si: a face fructe. 299 vi (Îe) A lega sec A nu rodi. 300 vi (Spec; d. varză) A face căpățână. 301 vi (Îvp; d. pomi altoiți) A da naștere la tulpini secundare. 302-303 vir (D. roade, fructe etc.) A începe să se dezvolte, trecând de la stadiul de floare la cel de fruct. 304 vi (Pan; d. animale) A concepe. 305 vi (Rar; d. anumiți compuși chimici) A se solidifica în prezența unui reactiv. 306 vr (Fig; d. oameni) A deveni mai vânjos Si: a se întări.

STIL s. n. (< fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei”, „compoziție”, gr. stylos „stilet”, „bățul cu care se scria pe tăblițele de ceară”): 1. totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivități de vorbitori. De aici și denumirile de s. individual (mod propriu unui individ, unei singure persoane – de obicei scriitor – de a folosi limba, de a-și exprima cât mai personal, mai îngrijit și mai sugestiv ideile și sentimentele) și de s. funcțional (mod de a folosi limba, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și activează în același mediu; s. folosit într-un anumit domeniu de activitate). S. individual se îndepărtează de normă și se prezintă, de cele mai multe ori, ca o variantă a s. funcțional artistic, având drept caracteristică esențială diferențierea. El se constituie pe axa orizontală a limbii. S. funcțional se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea (trăsături comune cu celelalte varietăți ale limbii literare). El se constituie pe axa verticală a limbii. ◊ ~ oral: s. cu elemente de limbă vorbită, de grai viu. ◊ ~ direct: s. care redă direct cuvintele cuiva, așa cum au fost spuse (v. vorbire directă). ◊ ~ direct legat: s. care redă direct cuvintele cuiva, legându-le prin conjuncția subordonatoare de cele ale autorului povestirii. Este caracteristic vorbirii populare (v. vorbire directă legată). ◊ ~ indirect: s. care redă spusele sau gândurile cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație din propoziția regentă, legând această reproducere de regentă cu ajutorul unor conjuncții subordonatoare, al unor pronume, adjective și adverbe relative (v. vorbire indirectă). ◊ ~ indirect liber: s. care redă spusele sau gândurile cuiva indirect, fără legarea acestora de regentă cu conjuncții sau pronume, adjective și adverbe relative, folosind numai pronume, adjective și adverbe interogative, caracteristice vorbirii directe (v. vorbire indirectă liberă). ◊ ~ concis (laconic, lapidar): s. concentrat, scurt, succint realizat cu puține cuvinte. ◊ ~ prolix: s. confuz și complicat, lipsit de concizie, neclar. ◊ ~ incoerent: s. lipsit de legătură logică între cuvinte și între propoziții; s. fără șir. ◊ ~ propriu: s. prin care se urmărește numai realizarea funcției de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă. Este folosit cu precădere în știință, în viața politică și administrativă. ◊ ~ figurat: s. prin care se urmărește realizarea funcției expresive a limbajului, de transmitere a reacției personale a vorbitorului față de realitatea respectivă. Întrucât recurge la figuri de s., este folosit în arta literară. ◊ ~ alegoric: s. care conține multe alegorii, căruia îi sunt specifice alegoriile. ◊ ~ hiperbolic: s. care conține multe hiperbole, căruia îi sunt specifice hiperbolele. ◊ ~ metaforic: s. care conține multe metafore, căruia îi sunt specifice metaforele. ◊ ~ oratoric: s. specific oratoriei, oratorului, celui ce compune și rostește discursuri; s. ales, elocvent. ◊ ~ retoric (emfatic): s. afectat, plin de emfază, pretențios, prețios, umflat, grandilocvent, pompos. ◊ ~ epistolar: s. specific scrisorilor literare. ◊ ~ redundant: s. încărcat cu termeni, expresii și imagini inutile, pline de emfază, sforăitoare. ◊ ~ arhaizant: s. cu aspect arhaic prin cuvintele, expresiile și topica folosită. ◊ ~ neologizant: s. cu aspect voit neologic, impregnat de neologisme. ◊ ~ pitoresc: s. plastic, bogat în imagini artistice, colorat, viu, variat, expresiv. ◊ ~ căutat: s. căruia îi sunt proprii cuvintele, expresiile și imaginile alese cu multă grijă, cu meticulozitate; s. pretențios, pedant. ◊ ~ neaoșist: s. care abundă în neaoșisme (v.). ◊ ~ discursiv: s. cu întindere exagerată, dispersat. ◊ ~ gongoric: s. excesiv metaforic, plin de neologisme, de cuvinte pompoase, de inversiuni și expresii eliptice, de prețiozitate exagerată. ◊ ~ solemn: s. impus de situația socială a vorbitorilor și de împrejurările în care aceștia se găsesc, caracterizat prin politețe pronunțată. ◊ ~ familiar: s. care exprimă un anumit grad de intimitate; s. bazat pe o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții, caracterizat prin cuvinte familiare (uneori de argou), prin fraze scurte, simple, realizate mai ales prin parataxă, în concordanță cu felul obișnuit de a vorbi al cuiva. ◊ ~ artistic (beletristic, literar, poetic): s. funcțional, propriu creațiilor literare (beletristice, poetice, artistice), specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. Este caracterizat prin ambiguitate, prin folosirea constantă a figurilor de stil, prin selecția vocabularului, prin diferențierea și expresivitatea cuvintelor, a formelor și a sintagmelor; prin îmbinări îndrăznețe și neobișnuite de cuvinte, prin emoționalitate, prin subordonarea comunicării emoției spontane a scriitorului, printr-o exprimare cât mai sugestivă a ideilor și a sentimentelor etc. ◊ ~ științific: s. funcțional propriu creațiilor științifice. Elemente de s. științific găsim în limba română înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. Între 1830-1860 terminologia științifică românească s-a îmbogățit și s-a modernizat datorită influențelor franceză (mai ales), italiană, latină și germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor, de adaptare fonetică și morfologică a neologismelor. În această perioadă, se remarcă: proprietatea termenilor, frecvența ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-gramaticală a frazei, inversiunile, structurile comparative și asocierile de cuvinte diferite etc. Între 1860-1880, s-au împrumutat noi termeni științifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un model latino-romanic; au rămas însă unele forme regionale muntenești și iotacizate, unele forme arhaice și populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. științific în această perioadă este: sobrietatea, restricțiile de expresie, delimitarea față de vorbirea familiară, față de s. retoric și cel publicistic. În limba română actuală, s. științific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neașteptate, prin conținut de gândire special, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane; prin derivate neobișnuite în alte stiluri, prin compuse speciale, prin respectarea strictă a normelor limbii literare etc. ◊ ~ publicistic (gazetăresc): s. funcțional, propriu publicisticii (tuturor publicațiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului, în care apar articole cu caracter politic, social și cultural). Nu dispune de trăsături proprii suficiente, care să justifice existența sa independentă, bazată pe o individualitate precisă (un articol din presă poate ține în același timp de s. științific într-o formă popularizată; ordonanțele, comunicatele, dispozițiile oficiale folosesc mijloacele s. administrativ; foiletoanele și reportajele folosesc mijloacele s. artistic etc.). S. publicistic nu are o terminologie proprie (o ia de la celelalte, adăugând unele elemente ale s. familiar sau ale s. popular). Este caracterizat prin frază simplă, telegrafică sau prin frază amplă; prin diversitate lexicală, prin cuvinte și expresii mai puțin specifice decât în celelalte s. funcționale; prin construcții eliptice și discontinuitate; prin repetiții căutate, enumerări și construcții antitetice; prin forme retorice și abundență de neologisme; prin procedee care incită curiozitatea (epitete, superlative etc.), printr-un amestec de elemente beletristice, științifice și administrative. ◊ ~ juridico-administrativ (oficial): s. funcțional propriu justiției și administrației de stat, dispozițiilor, ordonanțelor și decretelor unui organ juridic sau administrativ de stat. Până în 1830, el a purtat pecetea influenței turcești și grecești (în Muntenia și Moldova) și a influenței latino-germano-maghiare (în Transilvania); după aceea, a influenței rusești (în perioada Regulamentului Organic). S. oficial a devenit apoi tot mai neutru, mai impersonal, constituindu-se în formele actuale după Marea Unire din 1918. Este caracterizat prin simplitate, claritate și precizie; prin formule speciale, consacrate, stereotipe; prin cuvinte și sintagme specifice, prin coexistența termenilor vechi cu cei noi, prin abundență de gerunzii, prin uniformitate etc. ◊ ~ particular: s. în speță, precis determinat în timp și în spațiu, bazat pe reguli lingvistice care asigură modalitatea de structurare a mesajului. 2. expresie a unei individualități (întocmai ca și limba sau limbajul, în concepția lui Ferdinand de Saussure și Karl Vossler). 3. abatere de la întrebuințarea normală a limbii, care reflectă o abatere de la starea psihică normală, în concepția lui Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso și T. Vianu.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul.Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb1 (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare.Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou.Dacă poftești asta, -i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap1 (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap1 (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap1 (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei.Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și -mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap1 (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT DIN ROMÂNIA (P.S.D.R), partid creat (7-9 mai 1927) pe baza Federației Partidelor Socialiste din România, constituită la rândul ei (19-20 iun. 1921), în componența P.S.D. Bucovina, P.S. din Banat și P.S. din Transilvania și organizației social-democrate din Vechiul Regat. Din momentul înființării, P.S.D.R., în programul adoptat, și-a propus „desființarea exploatării economice, a asupririi politice și naționale și a înapoierii culturale... prin cucerirea puterii de stat, socializarea mijloacelor de producție”, toate acestea urmând să fie atinse pe calea reformelor, între care pe primul loc se situa: instituirea votului universal pentru toți cetățenii de la vârsta de 20 de ani în sus, numirea guvernului de către Parlament, adoptarea unui sistem de ocrotire socială pentru muncitori, întărirea micilor gospodării țărănești, dezvoltarea învățământului etc. În febr. 1928, P.S.D.R. realizează o înțelegere cu Partidul Național-Țărănesc în vederea înlăturării de la putere a liberalilor, urmată apoi de încheierea unui cartel electoral, în vederea alegerilor parlamentare din dec. 1928, obținând nouă mandate de deputați; la alegerile parlamentare (iun. 1931 și iul. 1932) a obținut șase și, respectiv, șapte mandate de deputat. După instaurarea regimului autoritar regal (10 febr. 1938), unii dintre fruntașii P.S.D.R. aderă la acesta și se află printre semnatarii apelului de înființare a Partidului Frontului Renașterii Naționale (F.R.N.); candidând pe listele F.R.N. (iun. 1939), au fost aleși în Parlament 14 senatori și 11 deputați social-democrați. În decursul existenței sale, a cunoscut mai multe sciziuni: în 15 iul. 1928, gruparea dr. Litman Ghelerter, Ștefan Voitec ș.a. pune bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care în sept. 1931 își schimbă denumirea în Partidul Socialist din România; în febr. 1933 se desprinde din P.S.D.R. gruparea Constantin Popovici, care în aug. 1933, fuzionează cu Partidul Socialist Independent din România, sub numele de Partidul Socialist Unitar. Aderarea unor lideri ai P.S.D.R. la regimul lui Carol al II-lea a provocat declanșarea unei greve crize de partid; în 1943 se constituie un nou Comitet Executiv al P.S.D.R., condus de Constantin-Titel Petrescu. Implicându-se în acțiunile de scoatere a României din război, P.S.D.R. încheie (1 mai 1944) cu P.C.R. un acord privind crearea Frontului Unic Muncitoresc, iar la 20 iun. participă la constituirea Blocului Național-Democratic, cu reprezentanții P.N.Ț., P.N.L. și P.C.R., care prevedea desprinderea de Reich, alăturarea la Națiunile Unite și restabilirea democrației; în oct. 1944, a aderat la Frontul Național Democrat. P.S.D.R. a deținut câteva portofolii în guvernele care s-au succedat la cârma țării după 23 aug. 1944. În condițiile creșterii presiunilor Moscovei de a instaura cât mai grabnic un regim comunist în România, are loc Conferința P.S.D.R. (1-2 dec. 1945), care adoptă rezoluția propusă de grupul C. Titel-Petrescu, președintele partidului, potrivit căreia se preconiza prezentarea separată a P.S.D.R. la viitoarele alegeri (nu pe liste ale F.N.D., cum propuseseră comuniștii). Congresul al XVII-lea extraordinar al P.S.D.R. (10 mart. 1946) hotărăște cu majoritate de voturi participarea la alegerile parlamentare din nov. 1946 în bloc cu celelalte formațiuni politice reprezentate în F.N.D. Are loc scindarea partidului, gruparea condusă de C. Titel-Petrescu, exclusă din partid (16 mart. 1946), care înființează, la 9 mai, Partidul Social-Democrat Independent. Aripa procomunistă din P.S.D.R. își asigură controlul deplin asupra partidului. La alegerile parlamentare (nov. 1946), P.S.D.R., candidând pe listele Blocului Partidelor Democrate, obține 81 mandate de deputați, primind în noul guvern patru ministere și trei subsecretariate de stat. La 23 febr. 1948, are loc fuziunea P.S.D.R. cu P.C.R., punându-se astfel bazele Partidului Muncitoresc Român, fapt care a marcat sfârșitul existenței de sine stătătoare a P.S.D.R. Începând din mart. 1948, liderii partidului sunt arestați și întemnițați. Reînființat la 18 ian. 1990, sub numele de Partidul Social Democrat Român de către un grup de inițiativă, condus de Adrian Dumitriu, fostul secretar general al Partidului Social-Democrat Independent. La alegerile legislative (20 mai 1990), P.S.D.R. a participat cu liste proprii, obținând două mandate în Adunarea Deputaților, iar în Senat nici un mandat, întrucât nu a întrunit numărul de voturi necesare. A participat (15 dec. 1990), alături de P.N.Ț.-C.D., P.N.L., P.E.R. și U.D.M.R., la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, la formarea Convenției Democratice din România, pe listele căreia în alegerile legislative (27 sept. 1992) a obținut 10 mandate de deputați și un mandat de senator. În 7-9 mart. 1991, a avut loc primul Congres al Partidului care a adoptat Statutul (care a suferit unele modificări la Congresele II (10-12 dec. 1993) și III (14-15 iun. 1997)) și Programul care, în linii mari, relua unele prevederi din Programul provizoriu, cum sunt: pluralismul politic, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat, egalitate în fața legii, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenești, restructurarea economiei naționale etc. Respingerea de către conducerea C.D.R. a propunerii P.S.D.R. de reorganizare a alianței, în sensul ca formațiunile civice să nu mai participe la luarea deciziilor. ceea ce ar fi avut drept consecință diminuarea rolului de hegemon al P.N.Ț.-C.D. în C.D.R., a determinat hotărârea Consiliului Național (15 fenr. 1995) de ieșire a P.S.D.R. din alianță. La 27 sept. 1995 a încheiat cu Partidul Democrat Uniunea Social Democrată (U.S.D.), cu scopul prezentării de liste comune la alegerile locale și parlamentare și susținerea unui candidat unic la președenție, în persoana lui Petre Roman, președintele Partidului Democrat. U.S.D. s-a plasat pe locul trei, după P.D.S.R. și C.D.R., în alegerile locale, obținând pentru primari (16,08% din mandate), pentru consiliile locale (14,96% din mandate), iar pentru consiliile județene (11,64% din mandate). În turul doi al alegerilor pentru Primăria Generală a Capitalei, U.S.D. a susținut candidatul C.D.R., Victor Ciorbea. La alegerile legislative (3 nov. 1996), U.S.D. a obținut 12,93% din voturi pentru Senat, astfel că P.S.D.R. i-a revenit 10 mandate de deputat și unul de senator. Candidatul U.S.D. pentru președenție, Petre Roman s-a plasat pe locul al treilea (din 16 candidați la funcția de președinte), cu 20,54% din voturi. În guvernele de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. (Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu), P.S.D.R. a deținut portofoliul Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Printr-o hotărâre a Consiliului Național al P.S.D.R. (13 mai 1999) se denunță unilateral alianța dintre cele două partide – U.S.D. La congresul partidului (16 oct. 1999), în condițiile retragerii lui Sergiu Cunescu din funcția de președinte al P.S.D.R., au loc alegeri pentru conducerea partidului, la care candidează Alexandru Athanasiu (adept al rămânerii și păstrarea individualității partidului) și Emil Putin (adept al ieșirii de la guvernare și fuziunii cu Ap.R.). Primul a ieșit, la limită, victorios, iar grupul condus de Emil Putin a demisionat în bloc și s-a înscris în Ap.R. Un grup de foști membri membri ai Partidului Democrat Agrar din România, în frunte cu Victor Surdu, intră în rândurile P.S.D.R. (27 ian. 2000). La scurtă vreme fostul lider al P.D.A.R., demisionează, după eșecul suferit la alegerile pentru funcția de primar general al Capitalei (iun. 2000), dar și nemulțumit de începerea de către conducerea P.S.D.R. a negocierilor cu alte partide din stânga eșichierului politic: P.D.S.R., P.D., Ap.R.; La 22 iul. 2000 are loc fuziunea prin absorbție a Partidului Socialist. La 7 sept. 2000 semnează cu P.D.S.R. două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.-P.D.S.R. după alegerile parlamentare și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat. Participând pe listele Polului Democrat Social din România, P.S.D.R. a obținut șapte mandate de deputați și două de senatori, precum și un portofoliu în guvernul Adrian Năstase. Membru al Internaționalei Socialiste (din 1996). În urma Congresului de fuziune (16 iun. 2001) a P.D.S.R. și P.S.D.R. se creează Partidul Social Democrat; se adoptă Statutul și Programul noului partid; președinte Adrian Năstase. Președinți: Gheorghe Grigorovici (1936-1938); Constantin Titel-Petrescu (1943-1946); Sergiu Cunescu (1991-1999). Alexandru Athanasiu (1999-2001). A editat publicațiile: „Socialismul” (1927-1933); „Lumea nouă” (1933-1940); „Libertatea” (1944-1948); „Lumina” (1990-1995).

Barbu Străvechi nume de tradiție românească, frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Barbu a stat în atenția specialiștilor noștri încă din secolul trecut. Ocupîndu-se pe larg de acest nume, B.P. Hasdeu propune și primele soluții etimologice pentru Barbu, pe care îl consideră, fie o creație românească pe baza subst. barbă, fie o moștenire din onomastica latină și anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus și numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbillianus, Balbilliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural) fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la români. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată și astăzi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A. Candrea, care pornind de la observația lui Hasdeu că persoanele numite Barbu își sărbătoresc ziua onomastică la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; între acesta și forma românească trebuiesc presupuse, susține I.A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbără, *Barboră (-o- precedat de -b- sau -p- devine -ă-, ca în *bătez-botez, *pătîrniche-potîrniche) *Barbură, Barbur (în această fază, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur (într-o baladă populară bulgărească). Deși etimologia lingvistului român nu a fost contestată direct, i-a fost opusă ideea generală că în onomastica românească nu este posibilă continuitatea unor vechi nume romane, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea ușor cu vederea peste cîteva elemente esențiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creștinismului la români trebuiesc căutate în perioada stăpînirii romane în Dacia; organizații religioase creștine au existat și pe teritoriul patriei noastre chiar înainte de anul 271 (interesante mărturii în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele cîteva inscripții creștine din centrul Transilvaniei), iar după părăsirea Daciei de către administrația romană (ceea ce n-a însemnat însă și ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranță creștinilor cel puțin garanția libertății cultului. O serie de termeni bisericești ca dumnezeu, cruce, păgîn etc. sînt dovezi sigure că o bună perioadă de vreme cultul se oficia în latină, limbă din care au pătruns la noi și o serie de nume personale, răspîndite și impuse de biserică începînd cu sec. 4. Este exclus ca, în aceste condiții, unele nume creștine, devenite deja populare și frecvente, datorită cultului martirilor și sfinților, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon și, de ce nu, chiar pînă în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte și Barbu. La romani cognomenul Bárbarus este atestat încă din epoca lui Augustus (după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli – în anii 71, 99, 157 etc.). Nu apare însă Barbara, lipsă suplinită de izvoarele grecești: masc. Bárbaros, fem. Barbára. În onomasticonul creștin sînt cunoscuți doi martiri Barbarus și o martiră Barbara, al cărei vechi cult este răspîndit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuității lat. Barbarus, Barbara. Rămîne de probat și continuitatea lingvistică, adică existența reală a unor forme care să se încadreze în evoluția normală a cuvintelor de origine latină. Și într-adevăr, cercetarea antroponimiei noastre documentare și chiar contemporane scoate în evidență existența acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluție a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate, forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbăr apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat, din orașul Deva (inscripție pe lemn) și poate fi dedus din toponimul Bărbărești, numele unui fost sat moșnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o mențiune deosebit de interesantă în ceea ce privește identitatea dintre Barbăr și Barbul: originalul după care se făcuse traducerea documentului se afla la doi moșneni din Bărbărești, „la un Ion... și la un Barbul”, ultimul fiind probabil, după cum reiese din calitatea lui de păstrător al actului de proprietate, un descendent al lui Barbăr, de la care și-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborică, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care și-a sprijinit teoria I.A. Candrea, apare și în toponimul Bărbureaua. Și în sfîrșit Barbul, forma cea mai frecventă și cea mai veche în documentele noastre (dovadă că în momentul apariției primelor noastre acte, evoluția numelui se încheiase de multă vreme) apare încă din anul 1389, cînd un jupan cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (pînă la 1500, în Țara Românească mai sînt atestați: Barbul paharnic, în sfatul domnesc – în 1431 și 1436, Barbul, cu proprietăți în jud. Gorj – în 1451, Barbul jupan din jud. Prahova – în 1492 și 1493 și – cunoscutul Barbul ban „craiovesc” – între 1494-1500). Pentru feminin apar formele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgășani, scris de Dionisie Ecleziarhul și chiar astăzi, ca nume la carașoveni, a căror antroponimie are un pronunțat caracter tradițional) și Barba, în documente din anii 1578 și 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sînt și formele atestate la sîrbi, croați și bulgari: Bárbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovici, nume de familie actual și bg. Barbol, o formă disimilată dintr-un mai vechi Barbor. Existența tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune că etimon masc. Bárbarus, nume de martiri înscriși în onomasticonul creștin, al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei → Barbara, nume continuat la noi de Bárbura, a însemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul că numiții Barbu își sărbătoreau ziua onomastică de Sf. Varvara sau Barbara este o dovadă clară a faptului că, în conștiința populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura și Barbul erau considerate ca făcînd parte din aceeași familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existența sărbătorii populare Bárbura, în ziua de 4 decembrie, cînd calendarul bisericii ortodoxe o celebrează pe sfînta mucenică Varvara (o veche creație românească de la numele pers. Barbura, este vb. a îmbărbura, „a face semnul crucii pe fruntea, bărbia, obrajii (copiilor) cu sucul roșu ce-l conțin barburele (căline) în ziua de Sf. Barbara, ca să nu se îmbolnăvească de vărsat (bubat)”. Deosebit de importante în probarea vechimii și răspîndirii unui nume sînt numărul și frecvența derivatelor; cu cît un nume este mai vechi, mai răspîndit și frecvent, cu atît numărul derivatelor sale este mai mare. Tema masc. Barb-, în combinație cu un număr de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Bărban, Bărbău, Bărbel, Barbeș, Bărbescu, Bărbică, Bărbior, Bărbocea, Bărbon, Bărboiu, Bărboncea, Bărbuc, Bărbucea, Bărbui, Bărbuică, Bărbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care aparțin temei Barb-, în antroponimia noastră apar și nume care au la bază subst. rom. barbă. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de poreclă pentru fiecare caz în parte. Rațiunea acestui deziderat este lesne de înțeles: mai ales în secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică și tradiție și din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moștenită sau căpătată în cursul vieții, este un lucru normal, un nume Barbă dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avînd în vedere aceste fapte putem considera că Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-rasă, Bărbosu etc. sînt porecle românești de la barbă și fără nici o legătură cu Barbu(l). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, considerat a fi o creație românească de la bărbat, cu sensul de „viteaz” (așa cum apare într-o variantă a Mioriței: „cîini mai bărbați”). În sec. 11, Bărbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voievod român cu acest nume (frate cu Litovoi și conducător al unei formații statale din nordul Olteniei între c. 1273-1290); în toponimie apar Bărbăteni, Bărbătești (locuitorii satului gorjan păstrează și astăzi, prin tradiție, amintirea descendenței lor din neamul unui viteaz Bărbat) sau Rîu Bărbat. Numele românesc are suprinzătoare corespondente în toate regiunile romanice: în Italia, Barbato (de aici și numele Barbat al celor două sate din Dalmația), în Franța Barbat (vechi supranume păstrat și în toponimele Barbazan și Barbazange „domeniul lui Barbatus”), în Spania, Barbato și hidronimul Río Barbato, corespondentul perfect al lui Rîu Bărbat din Hațeg. Cu siguranță că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman Barbatus (încă din anul 449 î.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat și în inscripțiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Bărbat, întrucît chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau și ei barbă, fiind de multe ori numiți barbati; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a răspîndit încet (primul roman care se rădea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele învingătorului lui Hannibal).

scaun sn [At: PSALT. HUR. 5v/3 / V: (îrg) scamn, scaon[1], (reg) ~d, scand, scant, scăuan, scoamn, (îvr) scan, scavn / Pl: ~e, (înv) ~i sm / E: ml scamnum] 1 Mobilă de lemn, de metal etc., cu sau fără spătar, susținută, de obicei, pe patru picioare, pe care poate ședea o singură persoană Si: : (reg) scamnie (1). 2 (Îs) ~ de tortură (sau de supliciu) Dispozitiv în formă de scaun (1) pe care, în vechime, era așezat cel supus torturii. 3 (Îs) ~ electric Dispozitiv folosit în unele țări pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte. 4 (Pex) Moarte provocată cu scaunul (3) electric. 5 (Reg; îe) A ședea între două ~e A fi nehotărât. 6 (Reg; d. soare; îe) A fi în ~ A fi la asfințit. 7 (Îrg; urmat de determinări) Bancă fără spătar Si: laviță. 8 (Reg; îs) ~ul diacului Strană (a dascălului). 9 (Pop) Bucată de scândură fixată la căruță, la barcă, la războiul de țesut etc., pentru a ședea pe ea. 10 (Reg) Butuc de lemn sau brazdă de pământ mărginită de (trei) țăruși bătuți în pământ, pe care se așază ciobanii când mulg oile. 11 (Reg) Năsălie. 12 (Arg; în limbajul școlarilor) Nota patru. 13 Loc pe care se stă la closet. 14 (Pex; șîs ieșire la ~) Eliminare a materiilor fecale. 15 (Ccr) Materii fecale eliminate de cineva. 16 (Înv; spc) Tron (pentru monarhi, înalții prelați etc. și, în credințele religioase, pentru divinitate). 17 (Pex) Simbol al puterii, al autorității (supreme) reprezentat de tron. 18 Autoritate sau funcție (supremă) a monarhului, a unui înalt demnitar (ecleziastic), a divinității etc. 19 (Îlv) A (se) pune sau a (se) așeza, a (se) urca, a (se) ridica, a veni, a intra etc. în ~ A (se) înscăuna. 20 (Îlv) A scoate (sau a arunca, a izgoni etc.) din ~ A detrona (1). 21-22 (Loc și) funcție deținute de cineva într-un consiliu, într-o adunare constituită într-o instituție etc. în virtutea unui drept, ca urmare a unor alegeri, prin numire, angajare, concurs etc. 23 (Înv; în credințele religioase; lpl) Numele unor cete îngerești (care ocupă un anumit loc în ierarhia îngerilor) Si: tron. 24 (Înv; adesea urmat de determinări care precizează sensul) Reședință (a unui monarh, a unui cleric înalt etc.) Si: capitală (2). 25 (Îs) Sfântul ~ sau ~ul apostolic (ori pontifical) Reședința papei. 26 (Pex; îas) Papalitatea. 27 (D. așezări; Îla) De ~ Care constituia reședința monarhului sau a cârmuirii Si: de reședință. 28 Loc unde se concentra o activitate, un fenomen, o facultate. 29 Explicație a unui fenomen. 30-31 (Îrg; de obicei urmat de determinări care arată felul) (Sediu pentru) consiliu, sfat, divan, instituție cu atribuții (predominant) juridice. 32 (Reg; îs) ~ul cel mare Curtea de casație. 33 (Rar; Îla) Cu ~ la cap Temeinic. 34 (Fam; îe) Cu ~ la cap (sau, rar, la minte, la judecată) Se spune despre un om care judecă temeinic. 35 (Rar; fam) Putere de judecată, de discernământ. 36-37 (Înv) (Sediu pentru autoritățile unor) diviziuni teritorial-administrative. 38-39 (Spc; adesea urmat de determinări) (Diviziune și) organizare teritorial-administrativă a sașilor și secuilor din Transilvania, în Evul Mediu. 40 (Îs) ~ de măcelar Butuc, trunchi sau masă1 specială pe care măcelarul taie carnea. 41 (Îvr) Tocător (de carne, de zarzavaturi). 42 (Înv) Abator (1). 43 (Înv) Măcelărie. 44 (Înv) Pescărie. 45 (Înv) Tejghea a unui măcelar sau a unui pescar. 46 (Reg) Baracă (la bâlci, la târg). 47 Parte a meliței, de forma unei scânduri scobite, pe care se așază mănunchiul de in sau de cânepă pentru melițat Si: (reg) trup. 48 (Reg; la războiul de țesut) Cordenci (1). 49 (Tip) Un fel de masă mică și înaltă pe care se așază formele mari pentru corectat. 50 (Îs) ~ de cioplit Butuc pe care lucrează rotarul Si: bedreag (1). 51 (Șîs ~ de cuțitoit, ~ de doage, ~ de lemnar, reg, ~ de cuțitoaie, ~ de cioplit, ~ de strujit, ~ de mezdrelit, ~ de mezdrit, ~ cu capră, ~ de lucrat, ~ de tras, ~ de văsărit) Obiect de forma unei bănci pe care se așază rotarul, dulgherul, tâmplarul când lucrează cu cuțitoaia Si: scăunoaie (1), (reg) capră (36) de cuțitoit. 52 (Prc) Parte a scaunului (51) pe care stă călare dogarul, dulgherul sau tâmplarul când lucrează. 53 (Ban) Parte a cuțitului cojocarului, formată dintr-un lemn pătrat, cu care se fățuiesc pieile. 54 (Pop; urmat de determinări care arată felul) Unealtă (rudimentară) alcătuită, de obicei, din scânduri prevăzute cu găuri, pe care se fixează un obiect la care se lucrează. 55 (Îs) ~ de spițe (sau de înspițat) Cobilă (4) (a rotarului). 56 (Reg; îs) ~ de cepi Unealtă a rotarului în care se fixează cepurile obezilor unei roți, când se cuțitoiesc. 57 (Reg) Unealtă a rotarului în care se așază obezile pentru a le găuri sau roata când se înspițează sau se obădează. 58 (Reg; șîs ~ de lumânări) Dispozitiv format din două scânduri orizontale sprijinite pe două scânduri verticale și prevăzute cu numeroase găuri, în care se introduc țevile (de sticlă) în care se toarnă seul pentru facerea lumânărilor. 59 (Pop) Oplean. 60 (Reg; îs) ~u coarnelor Bucată de fier care unește coarnele plugului Si: (reg) punte. 61 Partea de jos, mai masivă, a vârtelniței, a sucalei, a urzitorului, pe care se sprijină întreaga unealtă Si: butuc (22), pat1, talpă, strat2, (55), (reg) pitrucă. 62 (Reg; la car, la căruță) Perinoc. 63 (Reg; la moară) Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii (de apă sau de vânt), pentru a obține, după voie, o făină mai mare sau mai măruntă Si: (pop) posadă2. 64 (Reg; la moară) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului de la roata morii Si: (reg) broască (27). 65 (Reg; la moară; îs) ~u pietrilor Stâlpii care susțin podul1 morii. 66 (Reg; la moară; șîs ~ coșului) Scară (32). 67 (Reg; la moară; îas) Suport de lemn care fixează piatra zăcătoare Si: (reg) crivac (3). 68 (Reg; la moară; îas) Ansamblul andrelelor pe care se reazemă perna morii. 69 (Reg; la moară; îas) Strat de lemn de care este prins scaunul (64). 70 (Buc; Mar) Lemn așezat de-a curmezișul pe capătul din față al fiecărei table, la plută1 Si: (reg) călădău (1), chingă (35). 71 (Buc; Mar) Lemn lung așezat pe partea din față a primei table, pe care se prinde cârma plutei. 72 (Buc; Mar) Băț înfipt în unul dintre butucii plutei, în care își agață plutașul hainele sau alte obiecte în timpul deplasării pe apă. 73 (Reg) Săgeată (30) pe care se urcă trunchiurile la joagăr. 74 (Reg) Car al joagărului. 75 (Reg) Fiecare dintre corfele între care se mișcă jugul joagărului. 76 (Reg) Căpătâiul cel mare al joagărului. 77 (La casă; șîs ~ podului) Schelet din bare de lemn care susține învelitoarea unui acoperiș (și suportul acesteia), transmițând greutatea lui elementelor de rezistență ale construcției. 78 (La casă; îas) Lemn care unește câte doi căpriori ai casei Si: cocleț (1), chinga (23) căpriorilor. 79 (Reg; la casă) Căpătâiul crestat al stâlpilor unei case țărănești. 80 (Reg; la casă) Jgheab în care se îmbucă una într-alta șindrilele de pe acoperișul unei case. 81 (Olt; Mar) Vatra casei. 82 Parte a unor sisteme tehnice care servește la susținerea sau la rezemarea unor piese (componente). 83 (Spc) Piesă pe care se reazemă clapeta sau bila unei supape. 84 (Pop) Suport sau sistem de pari pe care se pune o albie, un cazan, o putină, un butoi etc. 85 (Trs; Mun) Capră de tăiat lemne. 86 (Reg) Butuc așezat pe pământ, sub uluc, pentru a-l susține. 87 Mică piesă de lemn așezată perpendicular pe cutia instrumentelor de coarde, susținând corzile și transmițându-le vibrația Si: căluș (10). 88 (Rar) Parte plată a unui inel de podoabă, pe care se incrustează o piatră sau se gravează ceva. 89 (Reg; îs) ~u cumpenelor Taler2 (2). 90 (Pop) Fiecare dintre părțile spicului cerealelor care susține câte un bob Si: scară (40). 91 (Pop) Locul grăuntelui în spicul cerealelor Si: scară (41). 92 (D. cereale; îe) A băga (sau a da) ~ A prinde rod Si: a lega. 93 (Reg) Unealtă rudimentară de desfăcut știuleții de porumb, alcătuită dintr-un fel de recipient îngrădit cu nuiele, în care se băgau știuleții și se băteau. 94 (Reg) Pârleaz. 95 (Reg) Pat1 de scânduri pe care curge apa dintr-un iaz. 96 (Reg) Limbă îngustă de pământ care a rămas nearată între brazde Si: (pop) greș (11). 97 (Reg) Motiv ornamental care se lucrează pe cojoace. 98 (Reg) Joc de copii în care unul dintre copii încearcă să smulgă un alt copil dintr-un șir. 99 (Îrg) Nume dat unor părți de organe sau părți ale corpului omenesc sau animal care au o formă sau o funcție asemănătoare cu un scaun (1). 100 (Îs) ~u gurii Falcă (1). 101 (Reg; spc) Greabăn (1) (la boul de jug). 102 (Ast; pop; șîs ~ul lui Dumnezeu) Constelația Casiopeea. 103 (Bot; îc) ~ ul-cucului Plantă erbacee robustă cu tulpina tetragonală în partea inferioară și cilindrică în partea superioară, cu flori purpurii reunite într-un capitul (Dianthus giganteus). 104 (Bot; reg; îc ~aunu-cucului) Ciuboțica (5)-cucului (Primula veris). 105 (Bot; Trs; îac) Garoafă (Dianthus). 106 (Bot; reg; îac) Neghină (Agrostemma githago). 107 (Bot; reg; îac) Plantă cu cotorul subțire și ramificat și cu flori de culoare vânătă, nedefinită mai îndeaproape. 108 (Bot; reg; îc) ~ul-popii, ~ul-lui-Dumnezeu Cuișoare (4) (Dianthus chinensis). 109 (Bot; reg; îac) Garoafă (11) (Dianthus barbatus). 110 (Bot; reg; îac) Arșinic (1) (Lychnis chalcedonica). 111 (Bot; reg; îac) Steluțe (Erigeron acer). 112 (Bot; reg; îc) ~ul-Domnului Brumărea (3) (Phlox paniculata). 113 (Bot; reg; îc) ~ul-ălor-bune Pătrunjel-de-câmp (Peucedanum oreoselinum). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-hălor-din-vânt Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). corectat(ă)

  1. În original, fără accent — LauraGellner

CRUCE, cruci, s. f. 1. Obiect de lemn, de piatră, de metal etc., format din două bucăți așezate perpendicular și simetric una peste alta, constituind simbolul credinței creștine. Noile tractoare înmormîntează fără cruci subt brazdă O lume putredă ce moare. BENIUC, V. 135. Face... o cruce și o înfige în pămînt. CREANGĂ, P. 48. Două lemne-ncălecate Stau la capu-ți după moarte (Crucea). ȘEZ. XIII 19. ◊ (În vechiul regim obiectul servea în armată, în fața instanțelor de judecată etc. pentru a depune un jurămînt) Dar pot spune cu mîna pe cruce. REBREANU, R. I 14. Cînd gîndesc că ieri, nu mai departe, luă crucea și jură pe sănătatea lui! NEGRUZZI, S. I 51. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, lichidat. De prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. M. I. CARAGIALE, C. 92. Cruce de aur (cu noi) în casă! invocație făcută de oamenii superstițioși, care cred că prin aceasta se pun la adăpost cînd se pomenește numele diavolului. Sîntem patru fete de împărat, pe cari ne-au luat patru draci,cruce de aur în casă! SBIERA, P. 149. N-am crezut că am a face cu dracul.- Ferească dumnezeu, cucoane; cruce de aur cu noi în casă! CREANGĂ, P. 160. (Mai ales ironic) A fi cu crucea în sîn = a fi evlavios; a face pe evlaviosul. 2. Figură sau desen (în general astăzi nemaifolosită) reprezentînd o cruce (1) și avînd diferite semnificații: într-o listă de nume personale arată că numele însemnat astfel reprezintă un om decedat, în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină etc. Este... sărbătoare mare și cu cruce? CONTEMPORANUL, III 554. Îmi arată lista, însemnată cu cruci de sus pînă jos. GHICA, S. 427. Cruce roșie = cruce de culoare roșie, desenată, brodată sau aplicată pe un fond alb și indicînd în război neutralitatea spitalelor, trenurilor și avioanelor sanitare, ambulanțelor etc.; organizație internațională pentru ajutorarea răniților și bolnavilor (în timp de război) și pentru popularizarea cunoștințelor de prim-ajutor medical. 3. Simbol al ritului creștin, abstract sau concretizat printr-un gest făcut cu degetele la frunte, la umeri și pe piept. Se ridică-n două rînduri Și domol își face cruce. TOPÎRCEANU, B. 20. Moraru-și face cruce Privind în urma mea. COȘBUC, P. I 60. Cum auziră sătenii, începură să-și facă cruce și să-și scuipe în sîn de frică. ISPIRESCU, L. 138. Se temeau [dracii] de turbincă... mai rău decît de sfînta cruce. CREANGĂ, P. 310. ◊ (În imprecații) Se schimbă ades, ca să înșele mai lesne, ucigă-l crucea. ALECSANDRI, T. 61. Bată-mi-te crucea, drac! Cum te-oi prinde, te dezbrac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 466. ◊ Frate de cruce = prieten bun, nedespărțit. Din prietenia asta a noastră ne legasem frați de cruce. SADOVEANU, N. F. 36. Făt-Frumos ți-i frate de cruce. EMINESCU, N. 13. Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea. ALECSANDRI, P. P. Frăție de cruce = prietenie, tovărășie strînsă. Om lega frăție de cruce pe cît om fi ș-om mai. trăi. EMINESCU, N. 7. ♦ Compus: ucigă-l crucea = diavolul. 4. Religia, confesiunea creștină, creștinism. Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri. EMINESCU, O. I 146. (În jurăminte) Cînd aș fi Por-împărat, pe crucea mea că te-aș lua giupîneasă-n casă. ALECSANDRI, T. 897. (Prin metaforă) Nu trage armata cruce-n cruce... Cine sîntem noi și cine sînt ei? Tot oameni săraci, feciori de gospodari. DUMITRIU, N. 11. Se va bate crucea dreaptă cu crucea dreaptă. ȘEZ. III 97. Ziua crucii = numele unei sărbători creștine.5. (Intră în componența numelor a diverse insigne, medalii, decorații) Calică-i era haina, dar strălucea pe ea Și Crucea Sfîntul Gheorghe, și-a Romîniei Stea. ALECSANDRI, P. A. 210. 6. Nume care se la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte formate din două lemne, două scînduri, două bețe sau lațuri încrucișate. Cruci dalbe de ferestre. TEODORESCU, P. P. 40. Se duse cu ea [cu vaca] acasă, o legă de crucea unei ferești. ȘEZ. IX 50. ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițînd transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezișul în proțap. Ptru! ciii!... sai binișor pe ici, pe crucea căruței. CREANGĂ, P. 123. (Popular) Crucea spinării = os de formă triunghiulară format- din cinci vertebre, care continuă șira spinării. Crucea amiezii = punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază. Soarele scăpase din crucea amiezii; pe lanurile de grîie verzi, pe fînețele de iarbă tînără, plutea o pace de lumină. SADOVEANU, O. IV 76. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. Sfîrșindu-și cuvîntarea cu brațele în cruce, A lanțurilor sale verigi le scutură Ș-o palidă zîmbire pe buze-i flutură. MACEDONSKI, O. I 253. ◊ Expr. E cruce amiazăzi sau soarele e în cruci sau,(în) cruce (amiazăzi) = e la amiază, e ora 12 din zi. Se bagă în tăul cel de lapte dulce și se scaldă cîndu-i cruce amiazăzi. RETEGANUL, P. V 61. Cînd va fi soarele cruce amiazăzi, atuncea te răpede iute. SBIERA, P. 25. La amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalțe o prăjină. ISPIRESCU, L. 127. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc să ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. În crucea (sau, rar, crucile) nopții =la miezul nopții. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopții, de curg neguri pe Prut. SADOVEANU, F. J. 429. Cunoștea cloșca cu pui și mișcările ei în crucea nopții. SADOVEANU, P. M. 148. Cînd stai d-ta în crucea nopții cu bufnițele. HOGAȘ, DR. II 59. ♦ (Adverbial) Cruciș. Cu brațele albe pe piept puse cruce. EMINESCU, O. I 36. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. ♦ Instrument de tortură în antichitate, pe care osînditul îl purta adesea în spinare pînă la locul execuției și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. 7. Numele popular al constelației lebedei, formată din cinci stele așezate cruciș. 8. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspîntie. Era aici, unde se lăsa în vale capul satului, o cruce de drumuri. DUMITRIU, N. 86. Șovăi, în crucea drumurilor, dacă s-o ia spre Crîngașu sau spre casă. CAMILAR, TEM. 29. Zîmbeau toate rudele și toți prietinii lui Matei Dumbravă, la cruci de drumuri, sub streșina porților, pe prispele caselor. SADOVEANU, O. IV 387. Cum stăm pe trunchiul de fag răzimat, Lenos, avînd capul pe spate lăsat, Priveam într-un loc la o cruce de străzi. COȘBUC, P. II 204. ♦ Expr. A da cu crucea, peste cineva = a întîlni pe cineva din întîmplare, pe neașteptate. Merge ea... prin codru... și pe-o tihăraie cu crucea peste lup. CREANGĂ, P. 30. A i se face (sau a-i fi cuiva) calea cruce (sau cruci) = a se deschide înaintea cuiva o răspîntie; fig. a se ivi piedici înaintea cuiva. Merseră... pînă ce li se făcu calea cruci, aici se opriră. ISPIRESCU, L. 220. Dacă mergi Și nu mă duci, Facă-ți-se drumul cruci. BIBICESCU, P. P. 131. De mit m-aș duce, duce, Calea mi se face cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. A i se face (cuiva) calea cruce (cu cineva) = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. (Despre vehicule cu orar fix) A face cruce = a se întîlni într-o stație, venind din direcții diferite. Trenul nostru face cruce la Teiuș. 9. (învechit) Echipă compusă din doi pînă la patru soldați, pedestrași sau călărași, care erau obligați să plătească căpeteniilor, în mod solidar, o anumită cotă de impozite. Toate puterile pămîntene, și roșiorii și ferentarii... și toate crucile de pedestrași. ODOBESCU, S. A. [Dorobanții] erau în număr de 5000 cruci, sau 10000 oameni, și alcătuiau pedestrimea cea grea a țării. BĂLCESCU, O. I 13. 10. Expr. Cruce de voinic = bărbat în toată puterea, voinic. Dar nici nu știau ele, fetele din sat, ce cruce de voinic era Bodea. AGÎRBICEANU, S. P. 19. Fruntea flăcăilor totuși era Nicolaie Dragoș, fratele învățătorului, o cruce de voinic, cu mustăcioara pana corbului, înalt și spătos, deștept, și harnic cît patru. REBREANU, R. I 130. Ăștia să fie cruci de voinic? ei să ție potera în loc? DELAVRANCEA, S. 171. Se rușină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, așa puțin la inimă. ISPIRESCU, L. 388. II. Compus: crucea-pămîntului = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe sau roze (Heracleum Sphondylium); brînca-ursului.

MICRO- „mic, redus, insuficient”. ◊ gr. mikros „mic” > fr. micro-, it. id., engl. id., germ. mikro- > rom. micro-.~aerofil (v. aero-, v. -fil1), adj., (despre vegetale) care trăiește într-un mediu sărac în oxigen; ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., metodă radiologică de punere în evidență a vaselor capilare, după observarea microscopică a preparatelor; ~angiopatie (v. angio-, v. -patie), s. f., stare patologică a vaselor capilare; ~aplanospor (v. aplano-, v. -spor), s. m., aplanospor de dimensiuni mici; ~barograf (v. baro-, v. -graf), s. n., tip de barograf care înregistrează variațiile mici și repezi ale presiunii; ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză1), s. f., componentă analitică a biocenozei, cuprinzînd populațiile de microorganisme; ~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază morfologia și fiziologia microorganismelor; ~biosferă (v. bio-, v. -sferă), s. f., parte din biotop ocupată de un individ sau de o populație, care oferă acestora toate condițiile de dezvoltare; sin. habitat; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Eritroblast de dimensiuni mici. 2. Lujer anual scurt, cu creștere limitată; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., anomalie congenitală care se caracterizează printr-o dezvoltare incompletă a pleoapelor; ~brahie (v. -brahie), s. f., malformație caracterizată prin brațe foarte mici; ~cardie (v. -cardie), s. f., inimă congenitală foarte mică; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă microcefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin dezvoltarea insuficientă a craniului și a creierului; ~cenoză (v. -cenoză1), s. f., parte a biocenozei, cu durată de existență redusă, apărută ca urmare a unor condiții favorabile; ~centru (v. -centru), s. n., constituent citoplasmatic situat lîngă nucleu, care intervine în procesul mitozei; ~cheilie (v. -cheilie), s. f., anomalie caracterizată prin scurtarea accentuată a uneia sau a ambelor buze; ~chirie (v. -chirie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin mîini foarte mici; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre ciuperci) care nu are toate cele cinci forme de spori; ~cist (v. -cist), s. n., celulă înconjurată de o membrană groasă, devenind spor de conservare al unor ciuperci; ~cit (v. -cit), s. n., globulă roșie de dimensiuni foarte mici; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., prezența excesivă a microcitelor în sînge; ~climatologie (v. climato-, v. -logie1), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul climatic al unor localități sau stațiuni balneoclimatice; ~clin (v. -clin), s. n., mineral din grupa feldspaților potasici, cristalizat în sistemul triclinic, fiind un constituent important al unor roci eruptive și metamorfice; ~cnemie (v. -cnemie), s. f., anomalie congenitală, constînd în existența unor gambe foarte scurte; ~coc (v. -coc), s. m., bacterie sferică de dimensiuni foarte mici; ~corie (v. -corie1), s. f., anomalie congenitală a irisului, caracterizată prin pupile foarte mici; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom de dimensiuni mici, cu centromer bine definit; ~dactil (v. -dactil), adj., care prezintă microdactilie; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație care constă în dezvoltarea insuficientă a degetelor; ~economie (v. eco-, v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu studiul relațiilor economice la nivelul fiecărei întreprinderi; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., anomalie congenitală, constînd în existența unui creier foarte mic; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate, constînd în recepția diminuată a volumului și a greutății obiectelor; ~eudiometru (v. eudio-, v. -metru1), s. n., aparat utilizat în microdeterminările gazometrice; ~fag (v. -fag), adj., s. n., 1. adj., (Despre organisme) Care se hrănește cu viețuitoare mărunte. 2. s. n., Fagocit de dimensiuni reduse; ~fachie (~fakie) (v. -fachie), s. f., anomalie congenitală care constă într-un cristalin anormal de mic; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., grup de fanerofite cuprinzînd arbori și arbuști înalți de 2-8 m; ~fil (v. -fil2), adj., cu frunze mici; ~filogeneză (v. filo-2, v. -geneză), s. f., proces de adaptare și diferențiere, caracteristic unor grupe de organisme mai mici; sin. microevoluție; ~filogenie (v. filo-2, v. -genie1), s. f., evoluție care are loc într-o perioadă scurtă de timp; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante inferioare unicelulare, de dimensiuni foarte mici; ~fitobentometru (v. fito-, v. bento-, v. -metru1), s. n., aparat pentru colectarea microorganismelor din stratul subțire format la suprafața fundului bazinelor acvatice; ~fitocenoză (v. fito-, v. -cenoză1), s. f., variantă locală a fitocenozei, cu compoziție și structură determinate; ~fitologie (v. fito-, v. -logie1), s. f., 1. Studiu al organismelor vegetale microscopice. 2. Bacteriologie*; ~fon (v. -fon), s. n., aparat care transformă vibrațiile sonore în oscilații electrice, utilizat în radioteleviziune și în telecomunicații; ~fonie (v. -fonie1), s. f., stare patologică caracterizată prin slăbirea vocii; ~fot (v. -fot), s. n., imagine realizată prin microfotografiere; ~fotometru (v. foto-, v. -metru1), s. n., aparat utilizat în spectroscopie pentru determinarea opacității negativelor fotografice, pe zone foarte mici; ~fotoradiografie (v. foto-, v. radio-, v. -grafie), s. f., tehnică radiologică prin care se pot obține radiografii pulmonare de dimensiuni reduse; ~gametofit (v. gameto-, v. -fit), s. n., gametofit mascul, generator de gameți masculini; ~gametogeneză (v. gameto-, v. -geneză), s. f., totalitate a proceselor care duc la formarea și maturizarea gameților masculini; ~gamie (v. -gamie), s. f., proces de fecundație la care copulează merogameți mai mici decît în cazul hologamiei; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., dezvoltare insuficientă a stomacului; ~genie (v. -genie2), s. f., dezvoltare incompletă a mandibulei, care duce la ștergerea reliefului bărbiei; ~girie (v. -girie), s. f., malformație a scoarței cerebrale, care se caracterizează prin circumvoluții foarte mici; ~glie (v. -glie), s. f., celulă nevroglică mică a sistemului nervos central; sin. celulă Hortega; ~glosie (v. -glosie), s. f., dezvoltare insuficientă a limbii; ~gnație (v. -gnație), s. f., dezvoltare insuficientă a unui maxilar, de obicei a mandibulei; ~graf (v. -graf), s. n., pantograf care permite desenarea unor figuri extrem de mici; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care tratează despre prepararea și descrierea obiectelor supuse observației microscopice; ~hematocrit (v. hemato-, v. -crit), s. n., metodă de determinare a hematocritului cu cantități minimale de sînge; ~hematurie (v. hemat/o-, v. -urie), s. f., hematurie microscopică; ~lite (v. -lit1), s. n. pl., 1. Elemente cristaline microscopice, de formă tubulară sau prismatică, prezente în compoziția rocilor vulcanice din terțiar. 2. Unelte de piatră cioplită, de dimensiuni mici, folosite în comuna primitivă, mai ales în mezolitic; ~litic (v. -litic1), adj., format din microlite; ~litotip (v. lito-, v. -tip), s. n., constituent microscopic al cărbunilor humici; ~logie (v. -logie1), s. f., tratat despre microorganisme; ~manie (v. -manie), s. f., complex de inferioritate exagerată; ~manometru (v. mano-, v. -metru1), s. n., instrument utilizat pentru măsurarea variațiilor foarte mici de presiune; ~mastie (v. -mastie), s. f., dezvoltare insuficientă a sînilor; ~mel (v. -mel1), adj., care prezintă micromelie; ~melie (v. -melie), s. f., dezvoltare incompletă a extremităților; ~mer (v. -mer), adj., s. n., 1. adj., Cu părți sau diviziuni de dimensiuni mici. 2. s. n., Celulă mică rezultînd din diviziunile succesive ale blastomerelor, la începutul segmentării oului; ~metrie (v. -metrie1), s. f., disciplină care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor foarte mici; ~metru (v. -metru1), s. n., 1. Instrument mecanic de mare precizie, cu care se măsoară dimensiunile foarte mici. 2. Instrument gradat, adaptat la ocularul unui microscop pentru a măsura dimensiunile obiectelor studiate; ~micete (v. -micete), s. f. pl., ciuperci minuscule, saprofite sau parazite, care nu pot fi văzute cu ochiul liber; ~mielie (v. -mielie), s. f., dezvoltare incompletă în lungime a măduvei spinării; ~mieloblast (v. mielo-, v. -blast), s. n., mieloblast caracterizat printr-o structură fină și prin prezența unui nucleol și a unei citoplasme bazofile; ~monolit (v. mono-, v. -lit1), s. n., monolit de dimensiuni mici; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie caracterizată prin dezvoltare incompletă, redusă a testiculelor; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie1), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul fosilelor de dimensiuni microscopice; ~pedagogie (v. ped/o-1, v. -agogie), s. f., pedagogie privită în perspectiva aplicării ei la procesul instructiv-educativ, realizat la structuri mici ca: elev, grup de elevi, clasă, școală; ~pil (v. -pil1), s. n., 1. Orificiu la partea terminală a ovulului prin care pătrunde de obicei tubul polinic. 2. Orificiu al integumentului seminal pe unde iese radicula; ~pletismografie (v. pletismo-, v. -grafie), s. f., metodă de studiu pletismografic a pulsului digital; ~podie (v. -podie), s. f., anomalie de dezvoltare a piciorului care rămîne de dimensiuni mici; ~por (v. -por), s. m., orificiu al pielii care nu poate fi văzut cu ochiul liber; ~pter (v. -pter), adj., cu aripi mici sau rudimentare; ~radiografie (v. radio-, v. -grafie), s. f., radiografie efectuată pe un film special de dimensiuni mici; ~radiofotografie (v. radio-, v. foto-, v. -grafie), s. f., radiografie medicală de mici dimensiuni; ~radiometru (v. radio-, v. -metru1), s. n., aparat pentru măsurarea lungimilor prin metode radiotehnice; ~scop (v. -scop), s. n., instrument optic construit pe baza unui sistem de lentile, utilizat la observarea și cercetarea corpurilor extrem de mici; ~scopie (v. -scopie), s. f., tehnică a observării și studierii corpurilor mici cu ajutorul microscopului; ~seismograf (v. seismo-, v. -graf), s. n., seismograf pentru înregistrarea cutremurelor de pămînt foarte slabe; ~sferă (v. -sferă), s. f., cameră inițială și foarte mică a foraminiferelor; ~sferocit (v. sfero-, v. -cit), s. n., globulă roșie cu diametrul foarte redus; ~sfigmie (v. -sfigmie), s. f., amplitudine redusă a pulsului; ~sociologie (v. socio-, v. -logie1), s. f., 1. Studiu sociologic al grupurilor mici. 2. Curent pozitivist în sociologia contemporană care consideră că factorul fundamental al vieții sociale îl constituie relațiile afective din cadrul unor grupuri mici; ~somie (v. -somie), s. f., reducere a dimensiunilor corporale; ~sor (v. -sor), s. m., grup de microsporangi; ~spectrofotometrie (v. spectro-, v. foto-, v. -metrie1), s. f., metodă pentru studiul cantitativ al elementelor chimice componente ale diferitelor țesuturi, cu ajutorul spectrelor de emisie și de absorbție; ~splanhnie (v. -splanhnie), s. f., scădere a volumului și a greutății viscerelor; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., tip de cifoză care se manifestă radiologic prin oprirea în dezvoltare a unuia sau a două corpuri vertebrale; ~spor (v. -spor), s. m., 1. Spor mascul de mici dimensiuni al unor criptogame vasculare, care naștere unui protal masculin. 2. Grăunte de polen prezent la antofite; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., 1. Organ al anumitor alge și criptogame vasculare în care se formează și se dezvoltă microsporii. 2. Sac polinic; ~sporie (v. -sporie), s. f., boală infecțioasă provocată de ciuperci microscopice; ~sporocit (v. sporo-, v. -cit), s. n., celulă care produce microspori; ~sporofilă (v. sporo-, v. -fil2), s. f., frunzuliță modificată pe care se dezvoltă microsporangele; ~sporofor (v. sporo-, v. -for), s. m., suport al microsporilor; ~sporogeneză (v. sporo-, v. -geneză), s. f., proces de formare a microsporilor la plantele cu flori; ~stilie (v. -stilie), s. f., tip de heterostilie la care unele flori au stile scurte și filamente staminale lungi; ~stilospor (v. stilo-, v. -spor), s. m., stilospor de dimensiuni reduse; ~stomie (v. -stomie), s. f., micșorare exagerată a orificiului bucal; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., clasificare a unităților taxonomice infraspecifice; ~term (v. -term), adj., (despre plante) care preferă regiunile reci; ~termofil (v. termo-, v. -fil1), adj., care crește în zona cu climă temperată rece din regiunea boreală; ~termofile (v. termo-, v. -fit), s. f. pl., plante boreale; ~tom (v. -tom), s. n., instrument de secționare a țesuturilor animale sau vegetale, spre a putea fi examinate la microscop; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., încrengătură de animale acvatice foarte mici, vizibile numai la microscop; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., granulă citoplasmică de dimensiuni foarte mici, bogată în proteine și fosfolipide; ~zoofag (v. zoo-, v. -fag), adj., (despre organisme) care consumă nevertebrate minuscule; ~zoospor (v. zoo-, v. -spor), s. m., zoospor de dimensiuni mici.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și elel vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. -mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc?Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) -mi-o pe asta albastră.Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o?Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva.Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală.Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva.Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta.Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, încolo, pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. ( complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion?Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine.Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește.Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

MAI1 adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..?Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. ( valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi , nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur.D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă?Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 441/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 1451/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI2, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV2, 76. Tot îți place ție Brașovulmai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.