ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă¹. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, (nici) masă = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire care adăpostește o scară. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație = construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

GINTĂ, ginți, s. f. Grup de oameni care provin dintr-un strămoș comun, formând unitatea (4) de producție fundamentală a comunei primitive; formă de organizare socială proprie unui asemenea grup de oameni. ♦ (Livr.) Neam; origine. ◊ (Jur.) Dreptul ginților = dreptul internațional. – Din lat. gens, -ntis.

GOT, goți, s. m. (La pl.) Neam germanic, originar din Scandinavia, care prin sec. II a început să migreze spre sud, fiind semnalat în secolul următor și pe teritoriul țării noastre; (și la sg.) persoană aparținând acestui neam. – Din fr. Goths, lat. Gothus.

HERB, herburi, s. n. (Înv.) Stemă a unei țări, blazon al unei familii nobiliare etc. ♦ Fig. Origine, neam nobil. [Var.: hierb s. n.] – Din pol. herb.

HERUL, -Ă, heruli, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană dintr-un neam germanic din uniunea de triburi a goților. 2. Adj. Care se referă la heruli (1), care aparține herulilor. – Din fr. Hérules.

HUN, huni, s. m. Persoană dintr-un neam mongolic care, în sec. IV-V, a pătruns până în apusul Europei, trecând și prin țara noastră. – Din fr. Huns, lat. Hunni.

IGHEMONICOS, -OASĂ, ighemonicoși, -oase, adj. (Grecism înv.) De neam nobil, boieresc. – Din ngr. ighemonikós.

ÎNNEMURI², înnemuresc, vb. IV. Refl. recipr. (Reg.) A se înrudi. – În + neamuri (pl. lui neam).

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcîndu-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fîșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

ȚAP, țapi, s. m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei. ◊ Țap ispășitor = a) (în Biblie) țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătorirea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert; b) fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. ◊ Expr. A sta ca un țap logodit = a sta țeapăn, prostit, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelații în care intră Soarele la solstițiul de iarnă. – Cf. alb. cap, cjap, scr. cap.

ȚIGANCĂ, țigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul țiganilor (I 1); soție de țigan. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Țigan + suf. -că.

MATCĂ, mătci, s. f. I. 1. Albie (minoră) a unei ape curgătoare; pat², făgaș, vad, albie. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea obișnuită a lucrurilor, a-și relua cursul normal. A readuce (pe cineva) la matcă = a readuce (pe cineva) la calea cea bună. ♦ (Rar) Izvor al unei ape curgătoare. 2. Fig. Origine, obârșie, început, izvor; spec. loc de naștere; familie, neam din care se trage cineva. 3. Parte a năvodului în care se strâng peștii când năvodul este tras din apă; matiță. II. 1. Albină femelă mai mare decât albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. ◊ Expr. Ca un roi fără matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. 2. (Reg.) Stup de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; roi². III. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc. care rămâne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile; cotor. – Din bg., scr. matka.

OBÂRȘIE, obârșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). 3. Locul de unde începe să se formeze albia unui râu; izvor. 4. Culme, muchie, vârf. – Din sl. obrŭšije.

SEMINȚIE, seminții, s. f. 1. Neam, naționalitate, popor; gen (uman). 2. Totalitatea urmașilor care au același străbun; familie, trib; descendență. 3. (Rar) Rasă, specie de animale. – Sămânță + suf. -ie.

PĂCAT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greșeală, vină. ◊ Păcatul strămoșesc (sau originar) = (în concepția religiei creștine) greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental și din care ar izvorî toate celelalte păcate. ◊ Loc. adj. și adv. Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit. ◊ Expr. A-și face păcat(e) cu cineva = a face o faptă rea în dauna cuiva, a oropsi, a nedreptăți pe cineva. A intra (sau a cădea) în păcat(e) = a comite o faptă condamnabilă, a greși. A-și spăla păcatul (sau păcatele) = a ispăși o greșeală, o vină. Lasă-mă păcatelor mele (sau lasă-l păcatelor lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă (sau lasă-l etc.) în pace! Păcatele mele (sau tale etc.)! = vai de mine (sau de tine etc.)! A trage păcatul (sau păcatele) cuiva = a) a suporta consecințele greșelii altuia; b) a fi ispitit, tentat să facă ceva. A vorbi cu păcat = a aduce învinuiri nedrepte, a greși, a se face vinovat spunând lucruri neadevărate. (E) păcat (de Dumnezeu) sau e mai mare păcat(ul) = nu se cuvine, nu e drept, nu e bine. ♦ (Înv. și pop.) Canon, osândă, primită pentru ispășirea unei vini. 2. Cusur, defect, scădere; slăbiciune, patimă, viciu. 3. Întâmplare rea; nenorocire, năpastă, pacoste, necaz. ◊ Loc. adv. Din păcate = din nenorocire, spre regretul cuiva. ◊ Expr. A-l împinge (sau a-l îndemna, a duce) pe cineva păcatul (sau păcatele) să... (sau de...) = a simți un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău, de o slăbiciune. (Exclamativ) Mai știi păcatul! = cine ar putea ști? se prea poate. Păcat că... (sau de...) = îmi pare rău că... (sau de...); e regretabil că... Ce păcat! = cât îmi pare de rău! 4. (Eufemistic) Diavol, drac, naiba. ◊ Expr. Al păcatelor = al naibii, teribil, strașnic, cumplit, grozav. Ce păcatul? sau ce păcatele? = ce naiba? ce dracu? Ba pe păcatele! = ba pe naiba! atât mai trebuie! – Lat. peccatum.

NEAM, neamuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, națiune. ◊ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. ◊ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Seminție; trib; populație. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianță; persoană care face parte din aceeași familie cu cineva (în raport cu acesta); rudă. ◊ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobilă sau dintr-o familie de oameni corecți, cumsecade. Neam prost = om bădăran, mitocan. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a șasea, a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. 3. (Înv. și pop.) Rând de oameni din aceeași generație; generație. ◊ Expr. Neam de neamul meu (sau tău etc.) sau neam de neam = a) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși, din generație în generație; b) (în propoziții negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. și reg.) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. 4. (La pl.; în evul mediu) Mulțime de boieri; clasă boierească; familie boierească; descendenți ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeași profesiune sau anumite însușiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuși de puțin, nimic. – Din magh. nem.

FAMILIE, familii, s. f. 1. Formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și din descendenții acestora. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristică, trăsături comune unui grup de persoane înrudite prin sânge. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoș comun; neam, descendență. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup, alcătuită din matcă, albine lucrătoare și trântori. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese și idealuri comune. 4. Categorie sistematică în botanică și în zoologie, inferioară ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. Grup de cuvinte, derivate și compuse, formate de la același cuvânt de bază. ♦ Grup de limbi care provin dintr-o limbă comună inițială. – Din lat. familia, it. famiglia (cu unele sensuri ale fr. famille).

POJIJIE, pojijii, s. f. (Reg.) 1. Totalitatea bunurilor dintr-o gospodărie; situația celui avut; avere. 2. Familie, neam. – Cf. ucr. požyva, rus. poživa.

POPESC, -EASCĂ, popești, adj. (Pop.) Care aparține unui popă (1), propriu, caracteristic unui popă, de popă; preoțesc. ◊ Mere popești = soi de mere dulci și gustoase. Pere popești = soi de pere dulci. ♦ (Pop.) Din neam de popă (1). ♦ Fig. (Despre voce) Cu timbru nazal, ușor cântat, specific popilor (1). ♦ Fig. De dimensiuni, de proporții mari. – Popă + suf. -esc.

POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Masa muncitoare; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

PRĂSILĂ, prăsile, s. f. 1. Reproducție (dirijată) între animale domestice (de rasă). 2. Animal tânăr, pui de animal domestic rezultat în urma prăsilei (1); p. ext. animal domestic de rasă bun pentru reproducere. ♦ Descendenții, produșii unui animal de rasă; p. ext. animal din rasă ameliorată. 3. (Rar) Rasă, neam, soi. [Pl. și: prăsili] – Prăsi + suf. -ilă.

VIȚĂ, vițe, s. f. I. (Adesea determinat prin „de vie”) Nume dat mai multor plante perene cu rădăcina puternică, cu tulpina lipsită de susținere proprie, din care ies mlădițe cu cârcei agățători, cu frunze mari, crestate adânc și cu fructele în formă de ciorchine, care se cultivă într-un număr mare de soiuri și de varietăți; vie (Vitis). ◊ Viță de Canada sau viță sălbatică = arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunze verzi care se colorează toamna în roșu, cultivat ca plantă decorativă (Vitis hederacea). ♦ Fiecare dintre lăstarele lungi și flexibile ale viței (I); p. gener. curpen, vrej. ♦ Compus: viță-albă = plantă agățătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe mirositoare (Clematis vitalba). II. 1. (Pop.) Șuviță de păr. ♦ Fiecare dintre firele, șuvițele etc. din care se confecționează, prin împletire sau răsucire, un obiect. ♦ (Mar.) Parâmă de sârmă. 2. Fig. Descendent, urmaș, vlăstar; p. ext. neam; soi, fel. ◊ Loc. adj. De viță = a) de calitate superioară; b) de obârșie boierească. – Lat. *vitea (= vitis).

NOROD, noroade, s. n. 1. (Pop.) Popor, națiune, neam; persoană sau grup de oameni care face parte dintr-un anumit popor, dintr-o anumită națiune. ♦ (Înv. și pop.) Totalitatea credincioșilor care aparțin unui cult creștin, unei eparhii etc. 2. Număr mare, mulțime, masă de oameni. 3. Grosul populației; spec. țărănimea. – Din sl. narodŭ.

OMENIRE s. f. 1. Întreaga populație a globului, totalitatea oamenilor de pe Pământ, neamul omenesc; umanitatea; omenime. ♦ Mulțime de oameni; lume, public. 2. (Înv.) Omenie; umanitarism. – Din om. Pentru 2, cf. omeni.

ORIGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru, a unui fenomen; început, proveniență; izvor, obârșie. ◊ Loc. adj. De origine = a) de proveniență, de natură; b) originar. 2. Apartenență prin naștere la o anumită familie, la un anumit grup social, la o anumită națiune. ◊ Loc. adj. De origine = de obârșie, de baștină, de neam, de naționalitate. ♦ Etimologie (a unui cuvânt). 3. Punct pe o linie, pe o suprafață sau în spațiu, de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un sistem de numerotație sau cu o gradație, de la care începe numerotația sau gradația. [Var.: origină s. f.] – Din lat. origo, -inis, fr. origine.

ZELOTISM s. n. 1. Mișcare naționalistă extremistă printre evrei, în antichitate, ai cărei adepți se entuziasmau pentru legea lui Moise și evitau contactul cu cei de alt neam. 2. Exces de zel, fanatism religios. (din fr. zélotisme)

OS, oase, s. n. 1. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. ◊ Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ◊ Expr. A(-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a nu mai putea îndura un rău; a-și pierde răbdarea. A băga (sau a-i intra cuiva) frica (sau spaima etc.) în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi. A fi numai piele și oase sau a-i număra oasele = a fi foarte slab. A(-i) trece (cuiva) os prin os = a fi extrem de obosit. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte mult, adânc. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) oasele = a bate foarte tare pe cineva. A-i rămâne (sau a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a muri departe de casă, prin locuri străine. A căpăta (sau a avea, a dobândi etc.) un os de ros = a obține (sau a avea) un avantaj, un profit. ♦ Os (1) sau material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc. 2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură. 3. Fig. Neam, familie, viță. ◊ Expr. (A fi) din os sfânt (sau din oase sfinte, din os de domn sau domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare. 4. Compus: osul-iepurelui = plantă cu miros greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase (Ononis spinosa). – Lat. ossum.

CIMOTIE, cimotii, s. f. (Reg.) Rudă, neam. – Din magh. csemete, csimota.

FEL, feluri, s. n. 1. Posibilitate de a fi, de a acționa etc. 2. Soi, varietate, gen, mod, sort (dintr-un produs). ◊ Loc. adj. Fel de fel sau de tot felul = diferit, variat, felurit. ◊ Loc. adv. Nici un fel de... = deloc. La fel = deopotrivă, asemenea, egal, întocmai, aidoma. ◊ Expr. De felul meu (sau tău, său etc.) = a) din fire, ca temperament; b) din punctul de vedere al originii, al provenienței; c) de profesiune, de meserie. De fel din... = de neam, de origine, de loc, originar din... În felul cuiva = într-un mod propriu cuiva. Un fel de... = un lucru asemănător cu..., ceva care vrea să fie sau să pară... A face felul (cuiva) = a) a omorî, a distruge (pe cineva); b) a cauza (cuiva) un rău; c) (pop. și fam.) a dezvirgina. ♦ (Reg.) Chef, poftă. 3. Obicei, datină, tradiție. 4. Sortiment de mâncare sau de băutură. – Din magh. féle.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

MOTĂNIME s. f. (Cu sens colectiv) Mulțime de motani; neamul motanilor. – Motan + suf. -ime.

NORMAND, -Ă, normanzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Nume sub care erau cunoscute neamurile germanice care locuiau în Peninsula Scandinavă, Irlanda și în insulele vecine; vikingi, varegi; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste neamuri sau populații. 2. Locuitor al Normandiei. 3. Adj. Care aparține normanzilor (1) sau locuitorilor Normandiei, privitor la normanzi sau la locuitorii Normandiei. – Din fr. normand.

NEMET, nemeturi, s. n. (Rar; colectiv) Totalitatea neamurilor cuiva; rude. – Neam + suf. -et.

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vine și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ◊ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpurie întunecată (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

EVREICĂ, evreice, s. f. Femeie care face parte din neamul evreilor. – Din rus. evreika.

TĂTĂRIME s. f. Neamul tătarilor (1); mulțime de tătari. – Tătar + suf. -ime.

TĂTĂROAICĂ, tătăroaice, s. f. Femeie din neamul tătarilor (1); tătarcă (1), tătăriță. – Tătar + suf. -oaică.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoară (smucind). ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) a face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a înfunda pe cap o bonetă, o căciulă; a duce un accesoriu de îmbrăcăminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (mânat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort greu. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți, a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

RĂSAD, răsaduri, s. n. Plantă tânără (crescută din sămânță în seră sau în răsadniță) care a fost sau urmează să fie răsădită. ♦ Fig. Neam, seminție. – Din bg. razsad, scr. rasad.

RUDĂ¹, rude, s. f. 1. Persoană care face parte din aceeași familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sânge sau prin alianță; rudenie (2), rubedenie. ◊ Expr. A avea rude la Ierusalim = a avea persoane influente care îți acordă protecție; a avea proptele. Pe rudă (și) pe sămânță = a) pe toți, fără excepție, până la unul; b) peste tot. ♦ Familie, neam, viță. 2. (Pop.) Soi, sămânță de animale sau de plante. ◊ Loc. adj. De rudă = de prăsilă, de reproducție. Berbec de rudă. – Din bg. roda.

UZI s. m. pl. Popor migrator de neam turcic. – Cf. engl. udi.

SĂMÂNȚĂ, semințe, s. f. 1. Parte a plantelor superioare (închisă în fruct) care conține embrionul și din care, în condiții prielnice, se poate dezvolta o nouă plantă; p. gener. orice parte a plantei care se seamănă. ◊ Loc. adj. De sămânță = păstrat și folosit pentru reproducere. ◊ Expr. Nici de sămânță = deloc, nimic. ♦ Fig. Cantitate mică din ceva; bob, strop, fărâmă. ♦ (La pl.) Grăunțe germinative întrebuințate în alimentație, în medicină, în industrie etc. Semințe de floarea-soarelui. 2. (Pop.) Nume dat ouălor unor insecte. 3. (Pop.) Produs al glandelor de reproducere ale animalelor și oamenilor, din care se dezvoltă fătul. ◊ Loc. adj. Bun de sămânță = prolific. ◊ Loc. adj. și adv. De sămânță = pentru prăsilă. 4. (Înv.) Progenitură, urmaș, descendent. 5. Specie, gen, fel, soi. ♦ Viță, neam, seminție. 6. Fig. Element din care se dezvoltă ceva; germen. ♦ Cauză, pretext, motiv. ◊ Expr. Sămânță de vorbă = prilej, ocazie, subiect de discuție, de ceartă. A avea sămânță de vorbă = a avea poftă de vorbă, a fi dispus la flecăreală. – Lat. pop. sementia.

SEMINȚENIE, semințenii, s. f. (Înv.) Seminție, neam. – Sămânță + suf. -enie.

SPIȚĂ, spițe, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn sau dintre barele subțiri de metal care leagă cercul sau obezile unei roți de butucul sau de centrul ei. ♦ Stinghie, spetează. 2. Fiecare dintre treptele unei scări; fuscel. 3. Fig. Grad de rudenie; neam; totalitatea persoanelor care descind din aceeași persoană; p. ext. origine. ◊ Spița neamului = arbore genealogic. 4. Unitate biologică formată din lanțuri de specii care au derivat una din alta în decursul istoriei lor. – Din bg., scr. spica.

STIRPE, stirpe, s. f. (Livr.) Neam, familie; origine. – Din lat. stirps, -is, it. stirpe.

CROBIZI s. m. pl. Populație de neam tracic așezată la sudul Dunării, în apropierea Mării Negre, în sec. V a. Cr. – sec. II d. Cr. – Et. nec.

CUMAN, -Ă, cumani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană aparținând unei populații de neam turcic care, migrând dinspre est, în sec. XI s-a așezat pe teritoriul țărilor românești, unde, în parte a fost asimilată de populația românească. 2. Adj. Care aparține cumanilor (1), privitor la cumani. – Din fr. Cumanes.

BARBAR adj., adv. 1. adj. primitiv, sălbatic, (înv.) sireap, varvar, vărvăresc. (Triburi, neamuri ~.) 2. adj., adv. v. rău. 3. adj. crud, feroce, inuman, nemilos, neomenos, sălbatic, (înv.) vărvăresc, (fig.) dur. (Un procedeu ~.)

BOIERIME s. aristocrație, nobilime, (reg.) boieret, (înv.) neamuri (pl.), (grecism înv.) evghenie. (~ din țările române.)

BROSCĂRESC adj. broștesc. (Neamul ~.)

BROȘTESC adj. broscăresc. (Neamul ~.)

CIMOTIE s. v. neam, rubedenie, rudă, rudenie.

DELOC adv. defel, nicicum, nicidecum, (înv. și pop.) necum, nicicât, nimic, (pop. și fam.) ioc, (reg.) hici, nicicacum, nicidecât, (Olt. și Munt.) neam. (Nu pot ~ să-l văd.)

DISTINS adj. 1. v. deosebit. 2. v. eminent. 3. v. ales. 4. ales, delicat, fin, manierat, politicos. (O purtare ~.) 5. ales, aparte, deosebit, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 6. ales, aristocrat, aristocratic, bun, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (De neam ~.) 7. v. elegant. 8. v. academic.

FAMILIE s. 1. neam, viță, (livr.) stirpe, (astăzi rar) seminție, (înv. și pop.) sămânță, (înv. și reg.) semințenie, tălaie, (Mold. și Transilv.) pojijie, (înv.) femeie, rudă, rudenie. (S-a adunat cu toată ~ lui.) 2. neam, sânge. (E din ~ noastră.) 3. v. casă. 4. v. dinastie. 5. (FIZ.) familie radioactivă = serie radioactivă.

FEMEIE s. v. familie, neam, nevastă, soție, viță.

GENERAȚIE s. (înv. și pop.) neam, (pop. și fam.) spiță, (înv.) rod, rudă, rudenie. (Până la a șaptea ~.)

GLORIE s. 1. grandoare, măreție, mărire, slavă, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul de ~ al neamului.) 2. cinste, cinstire, elogiu, laudă, mărire, omagiu, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire, (înv.) mărie, pohfală, pohvalenie. (Să aducem ~ eroilor patriei.) 3. v. fală. 4. v. celebritate. 5. (concr.) celebritate, (înv.) ilustrațiune. (A ajuns o ~ a medicinei.)

LIMBĂ s. v. agavă, cambulă, cordar, cuvânt, glas, grai, gură, iscoadă, întinzător, națiune, neam, popor, spion, strună, tastieră, termen, voce, vorbă.

LUME s. v. lumină, neam, popor, populație, seminție, strălucire.

MADEA s. v. bir, categorie, chestiune, chip, cusur, dar, dare, defect, deficiență, dijmă, fel, gen, imperfecțiune, impozit, insuficiență, lacună, lipsă, lucru, materie, meteahnă, nărav, neajuns, neam, patimă, păcat, poveste, pricină, problemă, scădere, slăbiciune, socoteală, soi, sort, specie, subiect, tip, treabă, varietate, viciu, zeciuială.

NAT s. v. chip, față, figură, individ, ins, neam, om, persoană, rubedenie, rudă, rudenie.

NAȚIUNE s. neam, popor, (înv. și pop.) norod, (înv.) limbă, seminție. (~a română.)

NEAM adv. v. defel, deloc, nicicum, nicidecum, nimic.

NEAM s. 1. seminție, trib, (înv. și pop.) sămânță. (Din ~ hunilor.) 2. v. popor. 3. v. națiune. 4. seminție, spiță, viță, (livr.) stirpe, (Transilv.) porodiță, (înv.) rod, soi, stepenă. (Oameni din același ~.) 5. v. rudă. 6. v. familie. 7. familie, sânge. (E din ~ nostru.) 8. v. specie. 9. neamul omenesc v. omenie. 10. v. naționalitate.

NEAM s. v. generație, naștere, obârșie, origine, proveniență, sex.

NEAMURI s. pl. v. aristocrație, boierime, nobilime.

NEMENIE s. v. neam, rubedenie, rudă, rudenie.

NEMET s. v. neam, rubedenie, rudă, rudenie.

NEMOTENIE s. v. înrudire, neam, rubedenie, rudă, rudenie.

NEMUȘUG s. v. înrudire, neam, rubedenie, rudă, rudenie.

NIMIC pron., adv., s. 1. pron. (rar) nicicât. (Totul sau ~.) 2. adv. (pop. și fam.) boacă, (pop.) neam, (arg.) canci. (Nu știe ~ la istorie.) 3. s. v. neant. 4. s. v. deșertăciune. 5. s. v. fleac. 6. s. v. mărunțiș. 7. s. (mai ales la pl.) v. palavră.

NOROD s. v. națiune, neam, popor, populație, seminție.

OBÂRȘIE s. 1. v. izvor. 2. v. origine. 3. naștere, origine, proveniență, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 4. ascendență, origine. (Are o ~ modestă.) 5. v. origine, (fig.) izvor, matcă. (S-a întors la ~.) 6. v. sursă. 7. v. cauză.

ORIGINE s. 1. geneză, (livr.) matrice. (~ unui fenomen.) 2. început, obârșie, proveniență, sursă, (livr.) sorginte, (înv.) începătură, (fig.) izvor, sâmbure. (~ daco-latină a limbii române.) 3. (LINGV.) v. etimologie. 4. naștere, obârșie, proveniență, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 5. ascendență, obârșie. (Are o ~ modestă.) 6. v. obârșie. 7. v. sursă. 8. v. cauză.

PLASĂ s. v. ascuțiș, categorie, călcâi, chip, fel, gen, jgheab, lamă, latură, limbă, mâner, neam, plaz, plăsea, soi, sort, specie, staul, streașină, talpă, tăiș, tip, varietate.

POJIJIE s. v. bagaj, familie, neam, viță.

POPOR s. 1. v. națiune. 2. norod, țară, (pop.) obște. (Întregul ~ s-a ridicat la luptă.) 3. v. gloată. 4. neam, populație, seminție, (pop.) norod, (înv.) lume, rudă, rudenie. (Un ~ de viteji.)

PORODIȚĂ s. v. coborâtor, descendent, neam, odraslă, progenitură, scoborâtor, seminție, spiță, urmaș, viță, vlăstar.

PROVENIENȚĂ s. 1. v. origine. 2. naștere, obârșie, origine, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 3. apartenență. (Care este ~ acestui utilaj?)

ROD s. v. avantaj, beneficiu, câștig, coborâtor, consecință, descendent, efect, folos, generație, neam, odraslă, profit, progenitură, repercusiune, rezultat, scoborâtor, seminție, spiță, testicul, urmare, urmaș, viță, vlăstar.

RUDĂ s. neam, rubedenie, rudenie, (înv. și reg.) nemotenie, (reg.) nat, nemenie, nemet, nemușug, (Mold.) cimotie. (Are câteva ~ foarte apropiate.)

RUDĂ s. v. băț, categorie, clasă, coadă, culme, drug, familie, fel, gen, generație, minereu, neam, nuia, oiște, par, popor, populație, prăjină, proțap, seminție, soi, specie, speță, tip, vargă, varietate, viță.

RUDENIE s. v. familie, generație, neam, popor, populație, seminție, viță.

SAD s. v. bărboasă, butaș, categorie, chip, fel, ferment, gen, grădină, livadă, maia, neam, plantă, pomet, răsad, sadină, sămânță, soi, sort, specie, tip, varietate, vegetală.

SĂMÂNȚĂ s. v. categorie, cauză, coborâtor, considerent, descendent, familie, fel, gen, izvor, microb, mobil, motiv, neam, odraslă, pretext, pricină, prilej, progenitură, rasă, rațiune, scoborâtor, seminție, soi, specie, spermatozoid, spermă, speță, temei, tip, trib, urmaș, viță, vlăstar.

SEMINȚENIE s. v. coborâtor, descendent, familie, neam, odraslă, progenitură, scoborâtor, urmaș, viță, vlăstar.

SEMINȚIE s. 1. v. neam. 2. neam, spiță, viță, (livr.) stirpe, (Transilv.) porodiță, (înv.) rod, soi, stepenă. (Oameni din aceeași ~.) 3. v. popor.

SEMINȚIE s. v. coborâtor, descendent, familie, naștere, națiune, neam, obârșie, odraslă, origine, popor, progenitură, proveniență, scoborâtor, urmaș, viță, vlăstar.

SEX s. 1. (înv.) neam. (Copil de ~ masculin.) 2. v. organ genital.

SÂNGE s. 1. rasă. (Cal de ~ arab.) 2. familie, neam. (E din ~le nostru.) 3. viață. (Și-a dat ~le pentru patrie.) 4. jertfă, sacrificiu. (Și-au dobândit libertatea prin ~.) 5. (BOT.) sângele-voinicului = a) (Lathyrus odoratus) indrușaim, (reg.) hărăgică, măzărată, măzărean, măzărică, măzăriche, măzăroi, măzăruică, oreșniță, pejmă, floare-de-mazăre; b) (Nigritella rubra) (reg.) musucel; c) (Nigritella nigra) (reg.) musucel, puțoi.

SOI s. v. neam, rasă, seminție, spiță, viță.

SORT s. categorie, chip, fel, gen, neam, soi, specie, tip, varietate, (reg.) madea, sad, (înv., mai ales în Transilv.) plasă. (Toate ~urile de fructe.)

SPECIE s. 1. speță. (~ umană.) 2. rasă, soi, (pop.) sămânță, (prin Transilv. și Munt.) strană. (~ de vite.) 3. categorie, chip, fel, gen, neam, soi, sort, tip, varietate, (reg.) madea, sad, (înv., mai ales în Transilv.) plasă. (Toate ~ iile de fructe.) 4. v. tip. 5. v. categorie. 6. fel, gen, mod, soi, specimen, tip, varietate, (reg.) modru. (Există următoarele ~ de silogisme...)

SPIȚĂ s. I. (TEHN.) fuscel, treaptă, (reg.) cui, pretcă, stinghie. (~ unei scări de lemn.) II. 1. neam, seminție, viță, (livr.) stirpe, (Transilv.) porodiță, (înv.) rod, soi, stepenă. (Oameni din aceeași ~.) 2. (JUR.) tulpină. (~ la o succesiune.)

STEPENĂ s. v. grad, neam, poziție, rang, seminție, situație, spiță, stare, treaptă, viță.

STIRPE s. v. familie, naștere, neam, obârșie, origine, proveniență, viță.

TĂLAIE s. v. familie, neam, viță.

TRIB s. v. neam.

VIȚĂ s. 1. (BOT.; Vitis) vie. (Frunză de ~; plantează ~.) 2. (BOT.) viță de vie (Vitis vinifera, riparia etc.) = (reg.) acrid, loază, poamă. 3. (BOT.) viță sălbatică (Vitis hederacea) = (rar) viță de Canada, (pop.) viță puturoasă, (reg.) aguridar. 4. (BOT.) coardă. (Butucul de vie are mai multe ~.) 5. v. neam. 6. v. familie. 7. v. urmaș.

neam adv.

neam s. n., pl. neamuri

BUN² ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care se deosebește prin calități morale pozitive; care face bine altora; binevoitor; blând. ~ la inimă. ◊ Fii ~! fii drăguț; fii amabil. Oameni ~i! formulă de adresare către mai mulți ascultători. 2) Care manifestă aptitudini în domeniul său de activitate; priceput; înzestrat. Scriitor ~. Șofer ~. 3) (despre manifestări ale oamenilor) Care este demn de laudă; corect; cinstit. Faptă ~ă. ◊ A fi sau a ajunge pe (sau în) mâini ~e a nimeri în condiții favorabile. A privi pe (a se uita la) cineva cu ochi ~i a simpatiza pe cineva. A pune o vorbă ~ă pentru cineva a interveni în favoarea cuiva; a susține pe cineva într-o chestiune. A fi în toane ~e a avea dispoziție bună. 4) (referitor la lucruri sau noțiuni abstracte) Care se distinge prin calitate. Stofă ~ă. Traducere ~ă. Marfă ~ă. 5) (despre mâncăruri) Care are gust plăcut; gustos. * Poamă ~ă (~ă poamă) calificativ negativ la adresa unei persoane cu apucături rele. 6) (despre recoltă) Care este în cantitate mare; din belșug; bogat; îmbelșugat. Roadă ~ă. 7) Care se caracterizează prin echilibru moral. A duce viață ~ă cu cineva. 8) Care are calități corespunzătoare destinației. Apă ~ă de băut. ~ de însurat. ~ă de măritat. ~ pentru tipar. 9) (despre organele corpului) Care funcționează bine. Ochi ~i. Dinți ~i. ◊ ~ de gură care vorbește mult; vorbăreț; guraliv. ~ de picior (sau de picioare) iute; sprinten. 10) (despre bani) Care are curs oficial; care circulă; care nu este fals. 11) (despre timp și fenomene atmosferice) Care este binevenit; favorabil. Ploaie ~ă. Vreme ~ă. 12) Care este convenabil; rentabil. Preț ~. 13) Care este suficient de mare. O bucată ~ă de timp (de loc, de teren etc.). ◊ A trage un somn ~ a dormi mult. 14) Care poate fi considerat o unitate. Cam de-o oră ~ă. 15) (despre relații de rudenie) Care au legături de sânge. Mamă ~ă. Văr ~. 16) (despre neam, origine) Care impune respect prin merite deosebite; nobil; ales; de viță. 17) (în diferite formule de salut sau de urare) ~ă ziua! Noapte ~ă! Drum ~! ~ sosit! 18) (despre îmbrăcăminte) Care nu este uzat; nou încă. 19) (în construcții care exprimă o atitudine ironică): A-i face cuiva una ~ă (sau a i-o face ~ă cuiva) a-i face cuiva o neplăcere, un rău. A o păți ~ă a da de dracul; a se încurca. ~ă treabă! frumos, n-ai ce zice. Na-ți-o ~ă! asta mai lipsea. Na-ți-o ~ă, că ți-am frânt-o (sau na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!) se ripostează cuiva, care, pentru a ieși dintr-o situație, vine cu o propunere absurdă. /<lat. bonus

CIMOTIE ~i f. pop. Persoană înrudită prin alianță cu altă persoană; membru al aceleiași familii; rudă; neam. ◊ Cu toată ~a cu toți ai casei; cu toată familia. [Art. cimotia; G.-D. cimotiei; Sil. -ti-e] /<ung. csimota

COBORÂTOR² ~i m. Persoană care descinde dintr-un anumit neam sau dintr-o familie oarecare; urmaș; descendent. /a coborî + suf. ~tor

CROBIZI m. pl. Populație de neam tracic, așezată la sud de Dunăre, în apropierea Mării Negre. /Orig. nec.

A DERIVA deriv 1. intranz. 1) A fi de origine; a se trage dintr-un neam oarecare; a proveni. 2) (despre cuvinte) A fi format prin afixare. 3) (despre vase plutitoare sau avioane) A se abate de la direcția dată sub influența vânturilor sau a curenților; a devia. 2. tranz. 1) (cuvinte) A forma cu ajutorul afixelor. 2) mat. (funcții) A determina prin calcul pentru a obține derivata. 3) (ape curgătoare) A abate din albie, dând o direcție nouă. 4) (vehicule) A orienta de pe o cale de comunicație pe alta. /<fr. dériver, lat. derivare

DESCENDENT² ~tă (~ți, ~te) m. și f. Persoană care descinde (dintr-un anumit neam sau dintr-o anumită familie); rudă în linie directă; coborâtor; urmaș. /<fr. descendant, lat. descendens, ~ntis

DESPRE prep. 1) (exprimă raporturi deliberative, relevând obiectul de referire) De; cu privire la; în legătură cu; referitor la; privitor la. A vorbi despre istoria neamului. 2) (exprimă un raport temporal, indicând apropierea de un anumit moment) Aproape de; cam spre; către; dinspre. /de + spre

DINASTIE ~i f. 1) Familie de suverani (regi, împărați), ai cărei reprezentanți se succed consecutiv la cârma țării. 2) Serie de suverani dintr-o astfel de famifie; neam domnesc. ~a Mușatinilor. [Art. dinastia; G.-D. dinastiei; Sil. -ti-e] /<fr. dinastie

FAMILIE ~i f. 1) Grup de persoane înrudite prin căsătorie sau prin sânge care trăiesc împreună (soț, soție, descendenții acestora). 2) Succesiune de generații ce se trag dintr-un strămoș; neam; seminție. ◊ ~ de limbi grup de limbi înrudite, care provin din aceeași limbă inițială. ~ de cuvinte totalitate a cuvintelor compuse și derivate formate de la rădăcina aceluiași cuvânt. 3) fig. Reuniune de oameni sau de popoare legate între ele prin interese și idealuri comune. 4) biol. Categorie sistematică superioară genului și inferioară ordinului. [Art. familia; G. D. familiei; Sil. -li-e] /<lat. familia, fr. famille

GENEALOGIE ~i f. 1) Filiație a membrilor unei familii, de diferite generații, în funcție de gradul lor de rudenie. 2) Reprezentare într-un tablou, într-un grafic a unei astfel de filiații. 3) Știință care se ocupă cu studiul diferitelor filiații; istorie a neamului. /<fr. généalogie, lat. genealogia

GINTĂ ~ți f. 1) ist. Comunitate de oameni bazată pe rudenia de sânge, constituind principala formă de organizare obștească în epoca primitivă; neam. 2) Apartenență etnică; origine. /<lat. gens, ~ntis

A IEȘI ies intranz. 1) (în opoziție cu a intra) A trece din interior în exterior; a pleca afară; a părăsi un spațiu sau un mediu (închis). ~ din clădire. ~ din pădure. Ies la plimbare. ◊ ~ cuiva înainte a întâmpina pe cineva. 2) A ajunge undeva. ~ la marginea șoselei. ~ primul la finiș. ◊ ~ la liman v. LIMAN. 3) A-și face apariția; a se lăsa văzut; a deveni vizibil. Soarele ieși de după nori. ◊ ~ la lumină (sau la iveală) a deveni cunoscut. ~ la suprafață a) a deveni vizibil; a apărea; b) a deveni cunoscut. ~ de sub tipar a fi editat; a apărea pe calea tiparului. A nu-i ~ din cap (ceva) a fi urmărit în permanență (de un gând, de o idee); a fi obsedat. A-i ~ vorbe rele (cuiva) a fi vorbit de rău. 4) A trece de anumite limite. Apa a ieșit din maluri. Aluatul a ieșit din formă. 5) A-și face apariția prin creștere. Grâul iese. Copilului i-au iesit dintii. 6) A se trage dintr-un neam oarecare; a fi de o anumită origine; a-și avea obârșia; a proveni; a coborî; a deriva. ~ dintr-o familie de țărani. ◊ ~ din comun a fi neobișnuit. 7) A înceta de a mai fi într-o stare, poziție sau funcție. ~ din directorie. ~ din criză. ◊ A-și ~ din sărite (sau din fire, din răbdări, din țâțâni) a-și pierde calmul; a se enerva. ~ din joc a) a înceta să mai participe la un joc; b) a nu mai fi părtaș la o acțiune. ~ basma curată a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A-și ~ din minți a) a-și pierde calmul; b) a înnebuni. 8) A rezulta în urma unui efort; a da rezultatul scontat. Scenariul îi iese. ◊ A-i ~ cuiva ceva după plac a-i reuși cuiva ceva. Cum va ieși cum va fi. ~ din mâna cuiva a fi realizat de cineva. A-i ~ pe nas v. NAS. 9) (despre calcule, probleme etc.) A fi rezolvat corect; a da rezultatul cerut. 10) A-și pierde culoarea inițială (la spălat, la soare); a se decolora; a se șterge; a se spălăci. Rochia a ieșit în apă. /<lat. exire

A SE ÎNNEMURI mă ~esc intranz. 1) A deveni neam (unul cu altul); a se înrudi. 2) A fi neam (unul cu altul); a se înrudi. /în + ne + a muri

LIMBĂ ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă. ◊ (A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului. ◊ ~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

NEAM ~uri n. 1) pop. Totalitate a oamenilor de o anumită naționalitate; seminție; popor; norod. * De ~ (sau de ~ul lui) de origine; de naționalitate. 2) ist. Organizare obștească principală a comunei primitive (bazată pe rudenie de sânge); gintă. 3) Succesiune de generații care provin dintr-un strămoș comun; seminție; familie. * ~ul omenesc specia umană; omenire. Din ~ în ~ din generație în generație. ~ de ~ul cuiva (sau ~ de ~) din tată-n fiu; din moși-strămoși. 4) Persoană de origine comună sau înrudită prin alianță; membru al aceleiași familii; rudă. * A fi (de un) ~ cu cineva a fi rudă cu cineva. A se face ~ cu cineva a deveni rudă cu cineva; a se înrudi. A fi ~ după Adam a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă deloc cu cineva. 5) înv. Proveniență socială. * De ~ bun (sau ales, mare) se spune despre cineva, care aparținea păturii sociale de sus. De ~ prost se spune despre cineva, care provenea din păturile de jos. 6) Grup de ființe sau de obiecte ce se caracterizează printr-o anumită însușire; fel; categorie; soi; gen; specie. * Cu tot ~ul cu toții câți sunt; împreună. De tot ~ul a) de diferite naționalități; b) de toate felurile; fel de fel. Fără ~ și fără țară se spune despre cineva care nu-și cunoaște originea. /<ung. nem

NOROD ~oade n. pop. 1) Totalitate de persoane care trăiesc pe un anumit teritoriu; populație; popor. 2) Totalitate a oamenilor de o anumită naționalitate; popor; neam; seminție. 3) Masa truditoare a unei țări; popor. /<sl. narodu

OMENIRE f. Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; neamul omenesc; umanitate; lume. [G.-D. omenirii] /Din om

OS oase n. (la om și la animalele vertebrate) 1) Țesut organic dur și rezistent, de culoare albă, din interiorul corpului; parte constitutivă a scheletului. ◊ A-și lăsa (sau a-i rămâne, a-i putrezi) oasele pe undeva a muri pe meleaguri străine. A băga (sau a-i intra) frica în oase a speria sau a fi speriat foarte tare. A(-i) rupe (sau a(-i) frânge, a(-i) muia) cuiva oasele a-l bate foarte tare pe cineva. A(-i) ajunge cuiva cuțitul la ~ a nu mai putea răbda o stare de lucruri. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor cu desăvârșire; complet. În carne și oase în persoană. A căpăta (sau a dobândi, a avea etc.) un ~ de ros a căpăta o favoare însemnată. A avea oase în burtă a se apleca anevoie. ~ mort afecțiune a oaselor de la picioarele calului, cauzată, de regulă, de o lovitură. ~ul-iepurelui plantă erbacee cu tulpină erectă, foarte ramificată, spinoasă, cu frunze eliptice, zimțate și cu flori mici, trandafirii, dispuse în vârful ramurilor. 2) Materie primă obținută din acest țesut organic. Nasturi de ~. 3) fig. Neam din care se trage cineva; sânge. ◊ (A fi) din ~ sfânt (sau din oase sfinte, din ~ domnesc (sau de domn) (a fi) de viță nobilă. /<lat. ossum

PARTE părți f. 1) Element din care se compune sau în care se împarte un tot. O ~ din recoltă a fost strânsă. O ~ din deputați n-au susținut proiectul. ◊ Cea mai mare ~ marea majoritate; în mare măsură. În ~ a) într-o oarecare măsură; parțial; b) separat; pe rând; c) aparte. ~ de vorbire clasă de cuvinte grupate conform anumitor caracteristici morfologice. ~ de propoziție element constructiv al unei propoziții care îndeplinește o anumită funcție sintactică. 2) Cantitate care îi revine cuiva la o împărțeală. ◊ ~ea leului cantitate preponderentă pe care și-o ia cineva dintr-un câștig obținut în comun. A avea ~ de ceva a dispune, a se bucura de ceva. A face ~ dreaptă a împărți egal. 3) Contribuție la o activitate comună. ◊ A lua ~ a participa. 4) Porțiune dintr-un spațiu; loc. Din care ~ vine? ◊ Cele patru părți ale lumii cele patru puncte cardinale. Din ~ea (sau părțile) locului din ținutul (localitatea) despre care se vorbește; localnic. În toate părțile peste tot; pretutindeni. 5) Extremitate laterală a unui obiect; margine; latură. ◊ A se da la o (sau într-o, de-o) ~ a) a se feri; a se da în lături; b) a se eschiva; a se sustrage. A lăsa la o ~ a înceta de a mai îndeplini; a abandona. A pune la (sau de o) ~ a economisi; a lăsa în rezervă. A da (sau a face) într-o ~ a ocoli. Din ~ea cuiva (sau a ceva) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; din punctul de vedere al cuiva. Pe de o ~ privind sub un aspect. Pe de altă ~ privind sub alt aspect. 6) Persoană (organizație sau stat) antrenată într-o anumită acțiune. 7) Totalitate de persoane care alcătuiesc aceeași categorie socială sau profesională. ◊ ~ bărbătească ființă de sex bărbătesc. ~ femeiască ființă de sex feminin. Din ~ea mamei (a tatălui etc.) din neamul mamei (al tatălui etc.). Din ~ea (cuiva) în numele cuiva; ca reprezentant al cuiva. A fi de ~ea cuiva a susține pe cineva. A-i lua (sau a-i ține) cuiva ~ a-i lua cuiva apărarea. 8) Porțiune dintr-o lucrare; compartiment. ~ea finală. ~ea practică. [G.-D. părții] /<lat. pars, ~tis

POJIJIE ~i f. 1) reg. Avut al unei gospodării. 2) Persoană care se află în legătură de sânge sau prin alianță cu altă persoană; membru al aceleiași familii; neam; rudă. [G.-D. pojijiei] /cf. ucr. požyvu, rus. poživa

POPOR ~oare n. 1) Comunitate de oameni care locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceleași tradiții culturale. 2) Ansamblu de persoane care locuiesc pe un anumit teritoriu; populație. 3) Totalitate de oameni de o anumită naționalitate; neam; seminție. 4) Masă formată din oamenii muncii ai unei țări. 5) pop. Mulțime de oameni; lume. /cf. lat. populus, it. popolo

POSTERITATE f. (cu sens colectiv) 1) înv. Totalitate a urmașilor unei persoane, unui neam. 2) Totalitate a generațiilor posterioare; viitorime. /<fr. postérité, lat. posteritas, ~atis

A PROVENI provin intranz. 1) (despre persoane) A se trage dintr-un neam oarecare; a fi de o anumită origine; a-și avea obârșia; a coborî; a deriva. 2) (despre obiecte) A apărea ca urmare; a decurge. /<fr. provenir

RĂDĂCINĂ ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care îndeplinește funcția de fixare în sol și de absorbire a apei și a substanțelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da rădăcină; b) a se stabili într-un loc pe un timp îndelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat într-un țesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a stârpi, a tăia) răul din (sau de la) ~ a înlătura un rău în mod radical. 4) mat. Număr care, ridicat la o anumită putere, dă numărul dat; radical. ~ pătrată. 5) lingv. Element al unui cuvânt dotat cu sens lexical și comun pentru toate cuvintele din aceeași familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a născut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obârșie; proveniență. [G.-D. rădăcinii] /<lat. radicina

RUDĂ ~e f. Fiecare dintre persoanele care se află în legături de rudenie, privite în raport una față de alta; neam. ◊ (A avea) ~e la Ierusalim a fi în relații bune cu persoane care pot face protecție; a avea proptele. [G.-D. rudei] /< bulg. roda

SÂNGE n. 1) Lichid care circulă prin vasele sangvine ale organismului, asigurând activitatea vitală a țesuturilor. * Lacrimi de ~ lacrimi de mare suferință. A vărsa ~ a ucide; a omorî. Cu ~ rece cu stăpânire de sine; fără emoții. A-și păstra ~le rece a-și păstra calmul. A-i îngheța cuiva ~le în vine (sau a îngheța ~le în cineva) a se speria foarte tare. A fierbe (sau a clocoti) ~le în cineva a fi stăpânit de mânie. A-și face (sau a-i face cuiva) ~ rău a se amărî sau a amărî pe cineva foarte tare. A nu avea (nici o) picătură de ~ în obraz a fi foarte palid la față. A-i intra cuiva în ~ a se transforma în obișnuință; a deveni obicei. A suge ~le cuiva a exploata crunt pe cineva; a chinui. A avea mâinile pătate de ~ a purta vina unui omor. A face să curgă ~ a provoca un măcel, o vărsare de sânge. A dona ~ a oferi o cantitate de sânge pentru transfuzii; a fi donator. 2) fig. Neam din care se trage cineva; os. * Rudenie de ~ rudenie pe linie directă (între părinți și copii, frați și surori). Frate de ~ frate de la aceiași părinți; frate bun. A fi de același ~ cu cineva a fi rudă cu cineva; a fi din aceeași familie cu cineva. 3): ~le-voinicului a) plantă erbacee cu tulpina culcată și cu frunze alungite, cu flori roșii (uneori violete sau albe), dispuse în umbele și cu fructul păstaie; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze liniare și cu flori purpurii, dispuse în inflorescențe terminale, sub formă de spic. /<lat. sanguis

SEMINȚIE ~i f. 1) Totalitate a oamenilor de o anumită naționalitate; neam; popor. 2) Succesiune de generații ce se trag dintr-un strămoș comun; neam; familie. 3) Specie de animale; rasă. [G.-D. seminției] /sămânță + suf. ~ie

SPIȚĂ ~e f. 1) Fiecare dintre piesele care leagă obada unei roți cu butucul acesteia. 2) fig. Grad de rudenie. * Neam de pe a șaptea ~ rudă foarte îndepărtată. 3) Totalitate a celor care își trag obârșia dintr-un strămoș comun. * ~a neamului arbore genealogic. /<bulg., ucr. spica

TĂTĂRIME f. (colectiv de la tătar) 1) Totalitate a tătarilor; neamul tătăresc. 2) Mulțime de tătari. /tătar + suf. ~ime

ȚIGĂNIME f. (colectiv de la țigan) 1) Totalitate a țiganilor; neam țigănesc. 2) Mulțime de țigani. /țigan + suf. ~ime

UMANITATE f. 1) Caracter uman. 2) Compasiune și bunăvoință față de nenorocirile altora. 3) Totalitate a oamenilor de pe glob; neam omenesc; omenire; lume. /<lat. humanitas, ~atis, fr. humanité

UNGURIME f. (colectiv de la ungur) 1) Totalitate a ungurilor; neamul unguresc. 2) Mulțime de unguri. /ungur + suf. ~ime

URMAȘ ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană care descinde dintr-un neam sau dintr-o familie oarecare; descendent; coborâtor. 2) Copil care descinde dintr-o familie; progenitură. 3) Persoană care continuă cauza cuiva. 4) Persoană care succedă pe cineva într-un post sau într-o funcție; succesor. ~ul tronului. /urmă + suf. ~aș

VIȚĂ ~e f. 1): ~ de vie arbust cu tulpină noduroasă și rădăcini puternice, cu frunze mari, crestate adânc, și cu fructe dispuse în ciorchini. 2) Șuviță de păr sau din alt material, din care se confecționează prin răsucire sau împletire anumite obiecte. 3) ramificație a rădăcinii plantelor. 4) fig. Persoană care descinde dintr-un neam sau dintr-o familie oarecare; urmaș. 5) fig. Succesiune de generații care provin dintr-un strămoș comun; neam; seminție; familie. [G.-D. viței] /<lat. vitis

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor înrudite, care sunt din același neam; rude de sînge, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la bază căsătoria și este alcătuit din soți și copii. ♦ Neam, descendență. ♦ Copiii în raport cu părinții lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau în aceeași casă sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strîns unit, legat prin interese și idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care derivă din același cuvînt. ♦ Grup de limbi care au aceeași origine, trăgîndu-se dintr-o limbă mai veche, numită limbă comună. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinații chimice cu trăsături comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viață organizată; ◊ (fiz.) familie radioactivă = ansamblul format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

FILO²- Element prim de compunere savantă cu semnificația „trib”, „neam”. [< fr. phylo-, it. filo-, cf. gr. phyle – trib].

FILUM s.n. (Biol.) Serie evolutivă a formelor animale sau vegetale; încrengătură. [< lat., fr. phylum, cf. gr. phyle – neam, trib].

GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, manieră, atitudine specifică. 2. Diviziune a creațiilor artistice în care intră opere cu trăsături comune în ceea ce privește forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele literare. ♦ Stil personal, manieră de a compune. 3. Totalitatea lucrărilor muzicale clasificate în funcție de tematică, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arăta sexul ființelor și care s-a extins prin analogie și la substantivele nume neînsuflețite, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietăți cu trăsături comune importante. // (Și în forma geno-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) neam”, „origine”, „generație”. [< lat. genus].

GINTĂ s.f. 1. Grup de descendenți ai unui strămoș comun, legați între ei prin rudenie de sînge, care constituie unitatea de producție fundamentală a comunei primitive. 2. Neam; (p. ext.) popor. ◊ (Jur.) Dreptul ginților = dreptul internațional. [Pl. -nți, -nte. / < lat. gens].

TRIB s.n. 1. Formă de organizare a societății primitive, constînd dintr-o grupare de mai multe ginți sau de familii reunite între ele prin legături de înrudire, care trăiau pe un teritoriu propriu, aveau o limbă și credințe comune și erau supuse autorității unui șef (ales din mijlocul lor). 2. (La unele popoare din antichitate) Seminție, gintă, neam. ♦ Populația fiecărui district în Roma antică. 3. (Biol.) Subdiviziune a familiei, cuprinzînd genuri înrudite. [< lat. tribus, cf. fr., it. tribu].

UMANITATE s.f. 1. Neamul omenesc, omenire. ♦ Colectivitate de oameni. 2. Umanitarism; omenie, bunătate, milă. [Cf. lat. humanitas, fr. humanité].

ALOGEN, -Ă adj. (Chim.) Deosebit prin natură și prin origine de mediul înconjurător. ♦ (Despre un component al unei roci) Format anterior rocii și într-un alt loc decît aceasta. ♦ (Despre o populație) Venit din altă parte, de altă origine. [< fr. allogène, cf. gr. allos – altul, genos – neam].

CONGENER, -Ă adj. De același gen sau de aceeași specie cu altă ființă. [< fr. congénère, cf. lat. congener < con – cu, genus – neam].

cometie s.f. (reg.) rude, neamuri.

comșie s.f. (reg.) 1. vecin, vecină. 2. cei înrudiți laolaltă, neamuri, rude, cimotie.

corenie s.f. (reg., înv.) 1. începutul, origine, obârșie, cap. 2. familie, viță, neam, genealogie.

fară, fare, s.f. (înv.) neam, ginte, națiune; soi.

făeș, -ă, adj. (reg.) 1. de soi bun, de neam bun; ales, nobil. 2. (despre oameni) arătos, chipeș, chipos, bine făcut, frumos; zdravăn, voinic.

fălie² s.f. (reg.) rudenie, neam.

hereghie², hereghii, s.f. (reg.) origine, neam.

EMIR s.m. 1. Titlu dat guvernatorilor unor țări musulmane. 2. Titlu dat de turci acelora care pretind că se trag din neamul lui Mahomed. [Cf. fr. émir, ar. amir – prinț].

inoplemenic, inoplemenici, s.m. (înv.) om de alt neam.

limbătăți s.f. pl. (reg.) neamuri străine.

GENOCID s.n. Exterminare intenționată a unei comunități naționale, etnice, rasiale sau religioase, constituind o crimă împotriva umanității. [Pl. -duri, -de. / cf. fr. génocide < gr. genos – neam, lat. caedere – a ucide].

GENOTIP s.n. Totalitatea calităților ereditare ale unui individ. [Pl. -uri. / < fr. génotype, cf. lat. genus – neam, typus – tip].

neam¹ s.m. sg. (înv. și reg.) partea de țarină pe care o lucrează o familie.

nemeș², nemeșă, adj., s.m. (înv.) 1. (adj.) care făcea parte din rândul nemeșilor, care aparținea nemeșilor; de famile boierească, de neam mare, nobil. 2. (adj.) de dimensiuni potrivite; frumos. 3. (s.m.) nobil maghiar (mic sau mijlociu); stăpân de pământ mult, fără titluri nobiliare; boier. 4. (s.m. la pl. art.) nobilime maghiară mică și mijlocie. 5. (s.m. pl.; reg.) papuci.

nemetenii s.f. pl. (reg.) neamuri (pentru o familie).

nemotenie, nemotenii, s.f. (înv. și reg.) 1. legături de familie, de rudenie; înrudire. 2. rudă, neam. 3. bocitoare.

nemurele s.n. pl. (reg.) neamuri.

nemuresc, nemurească, adj. (Înv.) referitor la neamuri, care aparține neamurilor.

nemuț, nemuțuri, s.n. (reg.) neam.

nemzet, nemzeturi, s.n., adv., adj. (înv.) 1. popor, națiune; neam. 2. (adj.; adv.) de demult, din alte vremuri, vechi.

pleamă¹ s.f. (înv.) neam, seminție, familie; fel, soi.

popean, popeni, s.m. (reg.) persoană înrudită cu un preot, neam, rudă a unui preot (care participă pe la toate praznicele).

preablagorodnic, preablagorodnică, adj. (înv.) de neam foarte mare.

prirod, priroduri, s.n. (înv.) neam.

puhoier, puhoieri, s.m. (reg.) 1. pasăre de pradă din neamul șoimilor; gaie prevestitoare de ploi cu puhoaie. 2. hăitaș la o vânătoare.

răgulă, răgule, s.f. (înv.) neam, seminție.

sadină, sadine, s.f. (reg.) 1. numele a două plante erbacee: cipcină și bărboasă. 2. butaș de salcie. 3. pepinieră. 4. vie sădită de curând. 5. loc, câmp necultivat. 6. neam, soi, fel, specie.

bun (-nă), adj. – 1. Care are calități, cu fire generoasă sau cu inimă miloasă. – 2. Favorabil, propice. – 3. Inspirat, fericit, care produce satisfacție. – 4. Potrivit, adecvat. – 5. Desăvîrșit, de calitate. – 6. Adevărat, sincer. – 7. Legitim, autentic, veritabil. – 8. Direct, de gradul întîi. – 9. De neam mare, nobil. – 10. Capabil. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 12. (Antepus unui adj.) Complet, definitiv. – 13. (S. n.) Parte bună a ceva. – 14. Bogăție, avere. – 15. (Înv.) Bunătate. – 16. (Adv.) Introduce o propoziție printr-un acord sau o concesie retorică (se preferă, cu această funcție, adv. bine). – 17. Element de compunere care se combină cu unele substantive, pentru a le adăuga noțiunea de „desăvîrșit, perfect, autentic”: bună credință, bună cuviință, bun gust, bun plac, bunăstare, Buna-Vestire, etc. – Mr., megl. bun, istr. bur. Lat. bŏnus (Pușcariu 237); REW 1208; Candrea-Dens., 195; DAR); cf. it. buono, prov. bo(n), fr. bon, sp. bueno, port. bom. Cf. bun „bunic”, bunătate. Der. bunețe, s. f. (înv., bunătate); îmbuna (var. îmbuni), vb. (a îmbunătăți; a împăca, a liniști; înv., a adula, a linguși); îmbunător, adj. (înv., lingușitor); îmbunăciune, s. f. (adulare; bunăvoință); îmbunătăți (var. bunătăța), vb. (a face ca ceva să devină mai bun); îmbunătură, s. f. (înv., adulare, lingușire); nebun, adj. (dement, smintit; nemaipomenit; bufon; piesă de șah); nebunariță, s. f. (măselariță, Hyosciamus niger); nebunatic, adj. (neastîmpărat, năzdrăvan); nebuneală, s. f. (demență, sminteală, țicneală); nebunesc, adj. (de nebun, nebun); nebunește, adv. (ca un nebun); nebunie, s. f. (demență, sminteală; năzdrăvănie, poznă; aiureală, trăzneală); nebuni (var. înnebuni), vb. (a-și pierde mințile; a se prăpădi, a se da în vînt după ceva); răsbuna, vb. (a-și face singur dreptate), al cărui semantism („a îmbunătăți”) se potrivește cu cel al lui vindicare › vindeca „a lecui”; răsbunător, adj. (vindicativ; care răzbună). Din rom. provine bg., sb., rut. bunika (Hyosciamus niger), cf. nebunariță (Capidan, Raporturile, 219).

străneam, străneamuri, s.n. (reg.; în expr.) neam de străneamul meu = neam de neamul meu.

PIGMEU s.m. 1. Personaj mitologic despre care se credea că ar fi făcut parte dintr-un neam de pitici cu care s-ar fi luptat Hercule. 2. Pitic de rasă neagră din Africa centrală, cu înălțimea între 1,20 și 1,40 m. ♦ (Fig.) Om fără valoare, fără putere, fără merite. [Cf. fr. pygmée, gr. pygmaios < pygme – mare cît un cot].

țicanie s.f. (reg.) neam, viță, soi, fel.

țică² s.f. (reg.) neam, viță, soi, fel, țicanie.

cimotie (-ii), s. f. – 1. Ramură, creangă. – 2. Rudă, neam. – Var. cemetie. Mag. csimota, csemete (Cihac, III, 490).

cirac (ciraci), s. m. – 1. Client, protejat, favorit. – 2. Rubedenie, neam. – 3. Servitor, slugă. – 4. Discipol, adept. – Mr. cirac, megl. ciărac. Tc. çirak (Cihac, II, 566; Roesler 608; Șeineanu, II, 133; Meyer 446; Lokotsch 426; Ronzevalle 76); cf. ngr. τσιράϰι, alb. čirak. – Der. ciraclîc, s. n. (înv., protecție, favoare; ucenicie), din tc. çiraklik; ciracladiseală, s. f. (înv., învățătură, instruire).

cocon (coconi), s. m. – 1. Copil, prunc. – 2. Prinț. – 3. Tînăr de neam. – 4. Domn. – 5. Floare, Zinnia elegans. – Var. cucon. Probabil der. de la coc(a) „copil”, deși suf. -on nu este prea clar (DAR înceacă să-l explice ca o formă asimilată -un). Cuvîntul este înv. – Der. cocoană (var. cucoană), s. f. (înv., copilă; Trans., fecioară, tînără, doamnă, femeie din clasa socială superioară; Arg., găină; coropișniță); coconaș (var. cuconaș, conaș), s. m. (domnișor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(ăș)i, vb. (a trata cu multă considerație, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s. f. (copilărie, anii copilăriei; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet, s. n. (aristocrație); coconiță (var. cuconiță, coniță), s. f. (domnișoară); cocoșneață, s. f. (femeie înfumurată), formă umoristică. Formă f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. ϰοϰόνα „doamnă”, ϰοϰονίτσα „domnișoară”, de unde a trecut probabil în mr. cuconă, megl. cucoană, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se referă aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie bună.

corenie (corenii), s. f. – 1. Origine, început. – 2. Obîrșie, neam, familie. Sl. korenĭ „rădăcină”. Sec. XVIII, înv.

cuscru (cuscri), s. m. – 1. Grad de rudenie spirituală între părinții soților. – 2. Impropriu, gradul de rudenie spirituală între fratele unui soț și fratele soției. – 3. În unele regiuni, martorul de cununie al miresei. – 4. Cumătru. – 5. Plantă (Pulmonaria officinalis). – Mr. cuscru, cuscur, megl., istr. cuscru. Lat. consǒcer (Pușcariu 464; REW 2166; DAR; Philippide, II, 638), cf. alb. krušk, vegl. consegro, sp. consuegro. Termen general răspîndit (ALR, I, 265). Der. cuscrie (var. cuscrenie), s. f. (gradul de rudenie între cuscri); cuscră, s. f. (mama unuia dintre soți în raport cu mama celuilalt); cuscret, s. n. (rude, neamuri); încuscri, vb. (a-și căsători copiii, a deveni cuscri); cuscrișor, s. m. (plantă, Pulmonaria officinalis). Din rom. provin bg. kuskr (Capidan, Raporturile, 232) și mag. kuszkura (Edelspacher 16).

evreu (evrei), s. m. – Persoană de religie mozaică, israelit. – Var. ebreu, ovrei. Ngr. Ἐβραιος. Sec. XVII. Var. din lat. (sec. XIX); și ovrei, din ngr. Ὀβραῖος. – Der. evreică (var. ovreică), s. f. (femeie care face parte din neamul evreilor); evreesc (var. ovreesc), adj. (ebraic); evreește (var. ovreește), adv. (ca evreii); evreime (var. ovreime), s. f. (totalitatea evreilor).

faeș (-șe), adj. – (Înv.) Nobil, generos, strălucit, ilustru. Mag. faj, poate prin intermediul unui der. neatestat *fajos (Pușcariu, Dacor., VI, 117; Scriban). Din mag. fajt(a) provine faitoș (var. haitoș, haidoș, faidoș, haiteș), adj. (de neam, de vază). Fagliș, adj. (Mold., robust, frumos), pe care DAR îl consideră necunoscut, pare a fi același cuvînt; ca și faidă, s. f. (Mold., gen, clasă), cf. mag. fajta „gen”. De la faidă provine faidoș, adj. (de neam; voinic, puternic), provine din mag. hajtos „leneș”.

FAMILIE s. f. 1. formă istorică de comunitate umană, grup de oameni legați prin consangvinitate și înrudire; (spec.) grup social având la bază căsătoria, alcătuit din soți și copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un strămoș comun; neam, descendență. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau în aceeași casă sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strâns unit, legat prin interese și idealuri comune. 3. ~ lexicală = serie de cuvinte înrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la același cuvânt de bază. ◊ grup de limbi cu trăsături comune care provin din aceeași limbă inițială. 4. diviziune a ordinului, mai mare decât genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinații chimice cu trăsături comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactivă = ansamblul format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. 6. (mat.) mulțime de drepte, curbe sau suprafețe care au o caracteristică intrinsecă comună, ecuațiile lor conținând un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

FILO¹-, -FILIE elem. „trib, neam, specie, rasă”. (< fr. phylo-, -phylie, cf. gr. phylon)

FRATROCRAȚIE s. f. conducere a unui grup social de tipul fratriei (1) de către membrii aceleiași spițe de neam. (< fratro- + -crație)

GENEALOGIE s. f. 1. ordine cronologică a ascendenței membrilor unei familii, a unui neam etc.; filiație. 2. disciplină auxiliară a istoriei care studiază filiația familiilor domnitoare, nobiliare etc. (< fr. généalogie, lat. genealogia)

GENO- /GENEA- /GENEZIO-, -GEN, -GENEZĂ, -GENEZIE, -GENIE elem. „care produce, care ia naștere”; „specie, gen, fel”, „familie, neam”. (< fr. géno-, généa-, génésio-, -gène, -genèse, -génésie, -génie, cf. gr. genos, genesis)

GENTILICIU I. adj., s. n. (nume) de familie, de neam, care se intercala între prenume și poreclă, constituind semnul cetățeniei romane. II. adj. care aparține gintei romane. (< lat. gentilicius, fr. gentilice)

GINTĂ s. f. 1. grup de descendenți ai unui strămoș comun, legați între ei prin rudenie de sânge, care constituie unitatea de producție fundamentală a comunei primitive. 2. neam, origine. ♦ (jur.) dreptul ~ților = dreptul internațional. (< lat. gens, -ntis)

STIRPE s. f. neam, familie; origine. (< lat. stirps, it. stirpe)

TRIB¹ s. n. 1. formă de organizare economică și social-politică a societății primitive, dintr-o grupare de mai multe ginți sau de familii înrudite, reunite pe baza comunității teritoriului și supuse autorității unui șef unic. 2. (la unele popoare din ant.) seminție, gintă, neam. ◊ (biol.) subdiviziune a familiei cu genuri înrudite. (< lat. tribus, fr. tribu)

UMANITATE s. f. 1. neamul omenesc, omenire. ◊ colectivitate de oameni. 2. omenie, bunătate, compasiune pentru neonorocirile altuia; umanitarism. (< fr. humanité, lat. humanitas)

genuchi (genuchi), s. m. – 1. Parte a piciorului care cuprinde articulația femurului cu tibia. – 2. (Înv.) Neam, spiță. – Var. genunchi(u). Mr. genuncl’u, megl. zenucl’u, istr. jeruncl’u. Lat. genuc(u)lum (Diez, I, 212; Pușcariu 706; Densusianu, Hlr., 161; Candrea-Dens., 161; REW 3937; DAR), cf. it. ginocchio, prov. genolh, fr. genou, cat. genoll, sp. hinojo, port. jeelho. Forma cu infix nazal, paralelă cu prima, este comună mai ales în est (ALR, I, 57); a dat naștere acelorași der. Sensul 2, pe care DAR îl explică prin influența sl. kolĕno, ar putea fi de asemenea primitiv. Der. genucher, s. n. (pieptar lung pînă la genunchi; genunchieră; scîndură pe care lucrează cizmarii, ținînd-o pe genunchi); îngenunchia, vb. (a se așeza în genunchi; a înfrînge, a umili, a supune), care ar putea fi de asemenea rezultat al lat. *ingenuculāre (Densusianu, Hlr., 165; Pușcariu 850; Candrea-Dens., 730; DAR); îngenunchetură, s. f. (articulație).

gint (ginturi), s. n. – (Înv.) Rasă, neam, națiune. – Mr. g’intă. Lat. gens (Pușcariu 722; Candrea-Dens., 747; REW 3735; DAR), cf. it., sp. gente, fr. gent. Este dublet al lui gintă, s. f. (rasă), latinism din sec. XIX, astăzi puțin folosit.

gotcă (-ci), s. f. – 1. Urzică (Tetrao bonasia). – 2. Varietăți de rațe (Anas tadorna, Anas moschata). Origine incertă. Ar putea fi o formație expresivă, ce ar imita strigătul păsării, cf. cotco(dac), după DAR; însă acest cuvînt diferă foarte mult de la rață la urzică. După Scriban, de la got „neam germanic”, ceea ce nu pare posibil. După Bogrea, Dacor., IV, 820, din rut. gotka „urzică”, ce pare totuși a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 405). Cihac, II, 502, pleca de la mag. goca „rață”.

hadă (-de), s. f. – (Maram.) Castă, stirpe, neam. Mag. had (Candrea).