CHIȘIȚĂ, chișițe, s. f. Încheietură a piciorului, deasupra copitei, la animalele cu copite; moțul de păr de deasupra copitei. – Din bg. kitčice, scr. kičica.

IERUNCĂ, ierunci, s. f. Pasăre cu penele brune-roșcate împestrițate cu pene albe, negre și cenușii, cu un cerc roșu în jurul ochilor și cu un moț pe cap, vânată pentru carne (Tetrastes bonasia); brădioară. – Cf. sl. jarenbĭ.

LOPĂTAR, lopătari, s. m. I. 1. Vâslaș, barcagiu. 2. Lucrător cu lopata. II. Pasăre migratoare din grupul picioroangelor, de culoare albă, cu ciocul lung și lat ca o lopată și cu un moț de pene pe cap; cosar (Platalea leucorodia). – Lopată + suf. -ar.

ȚULUC, țuluci, s. m. (Reg.) Moț¹, ciuf. – Cf. bg. culuf, rom. zuluf.

MOȚ¹, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el, se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosite în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe] – Et. nec.

MOȚĂI, moțăi, vb. IV. Intranz. 1. A ațipi șezând; a adormi ușor și intermitent; a picoti, a dormita. 2. A da din cap (în semn de afirmație, de salut, de mustrare). [Prez. ind. și: moțăiesc] – Moț¹ + suf. -ăi.

MĂTĂSAR, -Ă, mătăsari, -e, s. m., adj. 1. S. m. (Înv.) Persoană care lucra sau vindea mătase (1). 2. S. m. Pasăre din nordul Europei (care petrece iarna la noi), de culoare sură-roșietică, cu aripile și gâtul negre cu pete roșii și cu un moț de pene în creștetul capului (Bombycilla garrulus). 3. Adj. (Reg.) Care produce mătase (1). – Mătase + suf. -ar.

PERCICĂ, percele, s. f. (Reg.) Cârlionț, moț (pe frunte). ♦ Smoc de păr pe fruntea cailor. [Var.: percea s. f.] – Din tc. pürçek.

MOȚ², MOAȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Român din Munții Apuseni; moțogan. – Cf. moț¹.

CIOCÂRLAN, ciocârlani, s. m. 1. Pasăre de culoare brună-cenușie, cu un moț în vârful capului (Galerida cristata). 2. Bărbătușul ciocârliei. – Cf. cioc².

NAGÂȚ, nagâți, s. m. Pasăre migratoare de baltă de mărimea unui porumbel, cu penele negre-verzui pe spate și pe piept, albe pe pântece și cu un moț negru în creștet; bibic² (Vanellus vanellus). ♦ Epitet glumeț dat în special copiilor. – Probabil formație onomatopeică.

MOȚA, moțez, vb. I. Tranz. și refl. A(-și) aranja moțul¹ (1); p. ext. a (se) găti, a (se) împodobi; a se împopoțona. – Din moț¹.

MOȚAT, -Ă, moțați, -te, adj. 1. (Despre oameni și animale) Care poartă moț¹ (1), cu moț. ♦ Fig. Care caută să iasă în evidență, care se crede superior; îndrăzneț, cu gura mare. 2. Cu vârf ascuțit, țuguiat. – V. moța.

MOȚESC, -EASCĂ, moțești, adj. Care aparține Țării Moților sau moților², privitor la Țara Moților sau la moți², caracteristic moților². – Moț² + suf. -esc.

MOȚOGAN, -Ă, moțogani, -e, s. m. și f. (Reg.) Moț². – Din moț².

TÂRG, târguri, s. n. 1. Loc mai întins și special amenajat într-un oraș sau la marginea unui oraș, unde se vând și se cumpără (zilnic sau la anumite date) vite, cereale, alimente, zarzavaturi etc. ◊ Târgul de fete = serbare populară anuală, tradițională, care are loc pe Muntele Găina, în Țara Moților, și cu care prilej tinerii își aleg adesea miresele. 2. Operație de vânzare și cumpărare care are loc într-un târg (1); p. gener. operație de vânzare și cumpărare; tocmeală, târguiala. ◊ Loc. adv. La spartul târgului = la sfârșit de tot, târziu. ◊ Expr. A face (sau a încheia) târg(ul) cu cineva = a încheia cu cineva, o tranzacție comercială. A se ajunge (sau, rar, a ajunge pe cineva) cu târgul = a cădea de acord asupra prețului unei vânzâri sau cumpărări, a cădea la învoială, a se învoi din preț. ♦ (Pop.) Învoială, acord, înțelegere. 3. Așezare orășenească (mai mică). ♦ (Pop.) Centrul unui oraș; partea orașului unde se află centrul comercial. – Din sl. trŭgŭ.

CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene la capul păsărilor. – Lat. *cucullius (= cucullus).

CREASTĂ, creste, s. f. 1. Excrescență cărnoasă, de obicei roșie și dințată, sau moț de pene pe care le au la cap unele păsări. ◊ Compus: creasta-cocoșului = a) plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori roșii sau galbene, reunite la vârful tulpinii în formă de creastă ondulată (Celosia cristala); b) numele a două specii de ferigi cu sporii dispuși pe fața interioară a frunzelor (Polystichum braunii și lobatum); c) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina cărnoasă, groasă, foarte ramificată (Clavaria flava). ♦ (Anat.) Proeminență osoasă. 2. Partea cea mai de sus a unui munte, a unei case, a unui copac, a unui val de apă etc. 3. Coamă de acoperiș. 4. (În sintagma) Creasta de taluz = linia de intersecție dintre fața unui taluz și suprafața terenului natural sau a platformei unui rambleu. – Lat. crista.

BUSUIOC s., adj. 1. s. (BOT.; Ocimum basilicum) (prin Transilv.) mătăcină. 2. s. (BOT.) busuioc-de-câmp (Prunella vulgaris) = șopârlaiță, șopârliță, busuioc-roșu, busuioc-sălbatic, (reg.) șopârlariță, iarbă-neagră; busuioc-roșu (Prunella vulgaris) = șopârlaiță, șopârliță, busuioc-de-câmp, busuioc-sălbatic, (reg.) șopârlariță, iarbă-neagră; busuioc-roșu (Amaranthus caudatus) = (reg.) bujor, moțul-curcanului, nasul-curcanului; busuioc-sălbatic (Prunella vulgaris) = șopârlaiță, șopârliță, busuioc-de-câmp, busuioc-roșu, (reg.) șopârlariță, iarbă-neagră. 3. adj. v. tămâios.

CREASTA-COCOȘULUI s. v. breabăn, ferigă, granat, laba-ursului, moțul-curcanului, pieptănariță, rămurele, spilcuță, talpa-gâștei.

CUCUI s. v. coc, moț.

INFLORESCENȚĂ s. (BOT.) (reg.) moț. (~ la papură.)

MATIȚĂ s. (PESCUIT) matcă, (reg.) coadă, moț, sac, sân. (~ este o parte a năvodului.)

MOȚ s. 1. (reg.) moțoc, moțochină, (Transilv., Mold. și Bucov.) cucui, (prin vestul Transilv.) pup, (prin Transilv. și Ban.) pupui, (Mold.) țuluc. (~ de pene, de păr.) 2. (BOT.) moțul-curcanului = a) (Polygonum orientale) = (reg.) creasta-cocoșului, nasul-curcanului; b) (Amaranthus angustifolius) știr.

MOȚ s. (reg.) moțogan. (~ din Apuseni.)

MOȚ s. v. inflorescență, matcă, matiță.

MOȚOC s. v. coc, moț.

MOȚOCHINĂ s. v. gală, gogoașă de ristic, gogoașă de stejar, moț.

MOȚOGAN s. v. moț.

MOȚUL-CURCANULUI s. v. busuioc-roșu, răculeț.

NASUL-CURCANULUI s. v. busuioc-roșu, moțul-curcanului.

PUP s. v. boboc, calotă, căpiță, cifoză, ciuciulete, claie, coc, cocoașă, gibozitate, gură, minciună, minciunea, minciunică, moț, mugur, ochi, porcoi, sărut, sărutare, scovardă, stog, uscățea, uscățică, zbârciog.

PUPUI s. v. cifoză, cocoașă, gibozitate, moț.

RĂCULEȚ s. 1. (ZOOL.) răcușor, (rar) răcuț. 2. (BOT.; Polygonum bistorta) (reg.) cârligat, cârligățică, cârligel, nodurar, șerpariță, troscot, troscoțel, buruiana-rândunicii, iarba-balaurului, iarba-șarpelui, iarbă-iute, iarbă-roșie, lemn-dulce, moțul-curcanului, rădăcina-șarpelui.

ȘTIR s. (BOT.) 1. (Amaranthus retroflexus) (reg.) știriță. 2. (Amaranthus angustifolius) moțul-curcanului.

ȚULUC s. v. moț.

moață s. f., g.-d. art. moaței; pl. moațe

moț (persoană) s. m., pl. moți

moț (șuviță de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. moțuri

moț (fundă în cap, bigudiu rudimentar) s. n., pl. moațe

moțul-curcanului (bot.) s. n.

BÂTLAN ~i m. Pasăre de baltă, asemănătoare cu barza, de talie mare, cu penaj cenușiu și cu un moț negru la ceafă. [Sil. bâ-tlan] /<bulg. batlan

BIBIC ~ci m. Pasăre migratoare de baltă, de talie mică, cu moț și cu penaj colorat; nagâț. /<ung. bibic

BOGHET ~tă (~ți, ~te) pop. (despre găini) Care are moț; cu moț; moțat. * Ochi ~ți ochi mari și frumoși. /Orig. nec.

CACADU m. 1) Specie de papagali cu penajul de obicei alb și cu un moț viu colorat. 2) Papagal din această specie. /<germ. Kakadu

CHIȘIȚĂ¹ ~e f. 1) (la animale copitate) Parte a piciorului situată între gleznă și coroană. 2) Moțul de păr situat deasupra copitei. /<bulg. kitțica, sb. kițica

CIOCÂRLAN ~i m. 1) Pasăre sedentară de talie mică, cu un moț pe cap, cu picioare lungi și cu penaj brun-cenușiu. 2) reg. Bărbătușul ciocârliei. /cioc + îrlă + suf. ~an

CIOVICĂ ~ci f. 1) Pasăre marină sedentară, de talie mică, cu picioare lungi și cu coadă ca la rândunică; ciovică-de-mare. 2) Pasăre răpitoare, nocturnă, sedentară, asemănătoare cu bufnița, dar de talie mai mică. 3) reg. Pasăre de baltă, migratoare, de talie mică, cu moț și cu penaj colorat; nagâț; bibic. [Sil. cio-vi-] /Onomat.

CUCUI ~ie n. 1) Umflătură care iese pe cap provocată de o lovitură. 2) Moț de pene pe capul unor păsări. [Sil. -cui] /<lat. cucullius

CUCUIAT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păsări) Care are un moț în vârful capului; moțat. 2) (despre animale cornute tinere) Cărora încep să le răsară coarnele. [Sil. -cu-iat] /cucui + suf. ~at

GĂINĂ ~i f. Pasăre domestică de talie medie, cu cioc conic, crescută pentru carne și ouă. * A avea orbul ~ilor a nu vedea bine, deslușit (mai ales seara). De râsul ~ilor de nimic; de batjocură. A se culca o dată cu ~ile a se culca foarte devreme, decuseară. A sta ca o ~ (sau curcă) plouată a) a fi lipsit de curaj; b) a fi indispus. ~-de-apă pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu, având un moț alb între ochi; lișiță. [G.-D. găinii] /<lat. gallina

IERUNCĂ ~ci f. Pasăre de talia unei ciori, cu moț pe cap și cu penaj roșiatic punctat, vânată pentru carnea ei gustoasă. / Cuv. sl.

LĂCUSTAR ~i m. Pasăre migratoare, de talie mică, cu un moț în creștet, cu penaj trandafiriu, care se adăpostește prin găurile stâncilor și se hrănește, mai ales, cu lăcuste. / lăcustă + suf. ~ar

LIȘIȚĂ ~e f. Pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu și cu un moț alb între ochi; găină-de-apă. [G.-D. lișiței] /cf. bulg. liška

LOPĂTAR² ~i m. Pasăre migratoare de culoare albă, cu ciocul asemănător unei lopeți și cu un moț în vârful capului. /lopată + suf. ~ar

MĂTĂSAR ~i m. Pasăre de talie mică, cu penajul cenușiu-roșiatic și cu moț pe cap. /mătase + suf. ~ar

MOȚ¹ moțuri n. 1) Smoc de fire din frunte sau din creștetul capului. * A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de păr pe cineva; a părui. 2) Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3) Pielea roșie de pe capul curcanului care atârnă ca un ciucure. * ~ul curcanului plantă erbacee ornamentală cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la căciulițe, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminentă (ascuțită) a unui lucru. /Orig. nec.

MOȚ² moațe n. 1) Tub special (din hârtie sau din metal) în jurul căruia se răsucește o șuviță de păr pentru a o ondula; bigudiu. 2) Șuviță răsucită în acest fel. /Orig. nec.

MOȚ³ ~i m. Nume dat românilor din Munții Apuseni. /cf. moț

A MOȚA ~ez tranz. 1) (părul) A aranja în formă de moț. 2) fig. fam. A găti excesiv și fără gust. /Din moț

MOȚAT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păsări) Care are moț pe cap; cu moț. 2) (despre căciulă) Care are vârful (fundul) ascuțit; țuguiat. 3) fig. Care manifestă prea multă îndrăzneală. * A se crede mai ~ a se crede mai deștept. /v. a moța

A MOȚĂI moțăi intranz. 1) A ațipi, la intervale scurte, șezând sau stând în picioare; a dormita; a piroti; a picoti; a somnola. 2) A da ușor din cap (în semn de salut, de aprobare etc.). /moț + suf. ~ăi

MOȚOC ~oace n. reg. Pieptănătură femeiască cu părul răsucit sau împletit și strâns la ceafă ori în creștet. /moț + suf. ~oc

NAGÂȚ¹ ~i m. Pasăre migratoare de baltă, de talie mică, cu moț și cu penaj colorat; bibic. /Onomat.

PERCICĂ ~ele f. reg. 1) Smoc de păr lăsat puțin pe frunte; moț. 2) Șuviță de păr care acoperă fruntea unui cal; perciune. /<turc. pürçek

PUPĂZĂ ~eze f. 1) Pasăre migratoare de talie mică, cu cioc lung, subțire și puțin încovoiat, cu moț stufos și înalt (în evantai) pe cap și cu penaj divers colorat. 2) fig. Femeie fardată sau îmbrăcată țipător. 3) fig. fam. Persoană guralivă. 4) reg. Colac asemănător la formă cu o pasăre (sau cu un cuib de păsări). ◊ Colac peste ~ v. COLAC. [G.-D. pupezei] /cf. alb. pupëzë

ȚULUC ~ci m. pop. Smoc de păr zbârlit; moț; ciuf. /< bulg. țuluf, ngr. tsulúfi

MOT A MOT adv. (Fam.) Cuvînt cu cuvînt; literal. [< fr. mot à mot].

chișiță, chișițe, s.f. (reg.) 1. colivie (pentru păsări). 2. moțul de păr de la încheietura dindărăt deasupra copitei calului sau boului; scobitura de deasupra copitei; glezna calului, pintenul. 3. pensulă sau periuță de încondeiat ouăle; bijară, condei, vizaric. 4. pămătuf, șomoiag, șterț. 5. mănunchi, chită, ciucure de tei. 6. mănunchi, chită de flori. 7. legătură de câteva tuleie de porumb; cunună, maldăr. 8. grămadă de vase de lemn care încap unul în altul: chișița mare = 14 vase; chișița mică = 12 vase. 9. legătură de lemne despicate de scânduri, de șindrile.

ciucă¹, ciuci, s.f. (reg.) 1. vârf (de munte), pisc, măgură. 2. măciulie. 3. moț de păr.

ciup², ciupi, s.m. (pop.) 1. (mai ales la pl.) șuviță de păr, moț, chică, percică, ciuf, smoc, chică. 2. lână rămasă în pieptenii de scărmănat; resturile câlților de cânepă; târș, buhaci, bujoi, ghijar, corci, muzac, huci.

cleașcă s.f. (reg.) 1. instrument de lemn cu care ciubărarii moți prind doagele de cerc; cârligel, schimbaș. 2. (reg.) mașină hodorogită. 3. mămăligă rău făcută, cir, fleașcă, terci.

costrăș, costrăși, s.m. (reg.) 1. biban. 2. mânz (cu coama, coada sau moțul de pe frunte tăiate). 3. vițel tuns pe la coarne. 4. băiat tuns rău, neregulat.

loloț, loloațe, s.n. (reg.) lațe, mițe care atârnă din păr sau de pe haine; moațe.

moțoc, moțoace, s.n. (reg.) 1. moț care atârnă. 2. coc, conci. 3. harțag, neastâmpăr. 4. măciulie.

percică, percele, s.f. (reg.) 1. cârlionț, moț (pe frunte); smoc de păr pe fruntea cailor. 2. coadă făcută prin împletirea părului.

pupuiat², pupuiată, adj. (reg.) 1. ascuțit, țuguiat. 2. (despre păsări) moțat, cu moț.

căciulă (-ci), s. f. – 1. Moț de pene la unele păsări. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic țăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. – 3. Pălărie. – 4. Prin sinecdocă, individ, cap. – 5. Partea cărnoasă a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperiș de paie deasupra stogurilor de fîn. – Mr., megl. cățiulă. Origine obscură, dar cu siguranță expresivă. Prezența unor cuvinte ca ciocîrlan „pasăre moțată”, ciocîrlău „bot”, pare a atesta contaminarea temei expresive cioc „plisc”, cu coc „obiect rotund”, și în același timp existența unei forme *ciocîrlă, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrlă. Pentru forma simplă, fără r, care trebuia să fie *ciocilă sau *cioculă se poate avea în vedere o metateză căciulă, ca în gămălie < măgălie, ciocan › cocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Pușcariu, Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton și Graur, BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din lat. Explicațiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în Jb., XV, 108). Este puțin probabilă der. din alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur”, în timp ce Pușcariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. *cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu, Suf., 248, sugerează un lat. *catteula, de la *cattea „pisică”, pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrșit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb. košulja prin lat. casula; ipoteză dificilă, îmbunătățită în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 și REW 1752), care sugerează lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la același etimon, Popa-Lisseanu, Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorită unor dificultăți fonetice, îl transformă într-un lat. *caciubla sau *caciulla, extrem de improbabil. Der. căciular, s. m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaților infanteriști, în războiul din 1877); căciulat, adj. (cu căciulă; moțat); căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap); căciuleală, s. f. (adulare, umilință); căciuli, vb. (a aduna, a se umili); căciulie, s. f. (moț de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapă). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) „moț”, këculjer „ciocîrlan”, këculoń „a avea urechile căzute”, ngr. ϰατσοῦλα „bonetă” (care ar putea deriva și de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”; bg. kačula „bonetă; moț”, kačulat „moțat”, kačulka „bonetă”, kačuljă se „a-și pune pe cap” (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a „pălărie”; kacsulia „capră albă cu capul negru” (cf. căcior).

caier (caiere), s. n. – Mănunchi, cantitate de lînă sau cînepă de tors. – Mr. caer, megl. cair, istr. caier. Lat. *călērus. Acest cuvînt apare numai în lat. în forma gălērus, cu sensul de „căciulă de blană cu părul pe din afară”, considerată a fi der. de la gălea, și necesită o explicație. Ideea de bază a lui gălērus nu trebuie să fie cea de „coif”, ca în gălea, ci aceea de „coc de păr”, ca în lat. căliendrum „coc fals, coc de păr care servește de podoabă”, de unde abruz. kelyendrę „boboc de floare” (REW 1514). Se știe că căliendrum reprezintă gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpretează ca „tout ce qui sert à nettoyer”, de unde „pămătuf, coamă, smoc, șuviță de păr, moț” și îl pune în legătură cu ϰαλλύνω „a curăța, a înfrumuseța”. Pare a fi mai probabil să se plece de la χαλαρός „moale, fleșcăit”, χαλᾶν „a slăbi”; astfel încît ar însemna „obiect flasc, fără consistență”, explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeași familie provine ϰάλανδρος „ciocîrlie”, numită astfel datorită moțului, cf. numele său lat., gălērῑ tus, de la gălērus după Boissacq, origine necunoscută; Walde 83 se gîndește la χαράδριος „specie de pasăre”. Presupunem că gălērus, care trebuie să reprezinte un *călĕrus, este corespondentul lat. al gr. χαλαρòς „fleșcăit” tot așa cum căliendrum este al lui ϰάλλυντρον; caz în care este evident că a însemnat probabil „moț, ciuf”, cf. gălērῑtus „(pasăre) moțată”, fiind secundară accepția de „căciulă”. Celelalte explicații nu sînt convingătoare. Sl. kǫdrĭ „încrețit” (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 329) sau kǫdrjavŭ „încrețit” (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Pușcariu 251 (și ZRPh., XVIII, 689 și DAR) a propus un lat. *carium, de la carĕre „a scărmăna”, al cărui fonetism este dificil; același autor Dacor., III, 669, de la lat. *cavabile, pe care nu-l înțelegem. Pascu, Archiva, XV, 439, (repetat în Lat., 256 și Pascu, I, 192) presupune un lat. *cairum, de la gr. ϰαĩρος „fir”. În sfîrșit, Giuglea, Contributions, 15-19, de gîndește la lat. caia „par”, cf. gasc. cay, sp. cayado prin intermediul unui dim. de tipul *caiulus (cf. Densusianu, GS, VII, 275); în afară de acestă dificultate fonetică, acestă explicație pare a admite o confuzie nefirească între caier și furcă. Der. încăiera, vb. (a pedepsi; refl., a se părui, a se bate, a se lua la bătaie); încăierătură, s. f. (bătaie). Sensul se explică pornind de la noțiunea de „încurcătură”. Totuși DAR preferă să plece de la un lat. *incavellare, de la cavella „coș”, ipoteză dificilă și totodată inutilă, pe cînd Spitzer, Dacor., IV, 654, propune un lat. *incavulare.

sosna s.f. (reg.) 1. cătină-roșie. 2. numele a două specii de arbori: arborele-vieții (tuia-oriental și occidental). 3. moțul-curcanului.

țiflic s.n. (reg.) 1. țiflan. 2. colț mai lung al basmalei. 3. omușor. 4. moț de păr.

țopi s.m. pl. (reg.) nume dat moților.

țuțui, țuțuiuri, s.n. (reg.) 1. țugui, vârf, pisc. 2. moț de păr. 3. cucui.

ciocîrlan (ciocîrlani), s. m. – 1. Bărbătușul ciocîrliei (Alauda cristata). – 2. Plantă (Coronilla varia). – 3. Dans tipic. Probabil de la *ciocîrlă „obiect cu forma curbată sau în spirală”, der. de la cioacă, și astăzi cunoscut numai cu forma cocîrlă, v. cuvîntul. Se explică prin imaginea zborului caracteristic al acestei păsări cînd se lasă jos din înalt, și de asemenea prin analogia primei părți a cuvîntului cu cioc „moț, smoc de pene”, cu totul caracteristic păsării respective. Suf. este cu siguranță expresiv, cf. cocîrlă, codîrlă, modîrlan, șopîrlă, țopîrlan. Prezența imaginii spiralei la acest nume a fost semnalată, cf. Spitzer, Arch. Rom., XII, 160; Pușcariu, Dacor., VI, 306-9; DAR; s-a încercat însă să se explice prin surse onomatopeice, ca în bg. čevruliga „ciocîrlie”, sb. čevrljuga „ciocîrlie”, cf. sb. čokrlije „cîrcel de viță”. Înainte Candrea, Elemente, 405, plecase de la cioc, pe care îl considera compus cu un element expresiv -îrlă. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110, este cuvînt dac; după Philippide, II, 706, trebuie pus în legătură cu alb. zok „pasăre”. Lahovary 322 crede că este cuvînt anterior indoeurop. Der. ciocîrlie, s. f. (pasăre cîntătoare mică, ce zboară vertical la mari înălțimi); ciocîrleț, s. m. (pasăre, Sitta europaea), al cărui nume se poate compara cu ciocănitoare. Existența lui *ciocîrlă reiese și din prezența lui ciocîrlie, s. f. (vargă, nuielușă; la plug, plaz, talpă), al cărui prim sens este identic cu cel de cioancă; ciocîrlău, s. m. (Munt., colină, deal). Ciocîrlie, s. f. (cîrcel de viță) provine fără îndoială din sb.; în schimb din rom. provine sb. čokrljan (Candrea, Elemente, 405).

ciucure (ciucuri), s. m. – 1. Moț, smoc de păr. – 2. Ornament făcut dintr-un mănunchi de fire, canaf. – 3. Pompon. – 4. Franj, ceapraz. – 5. Țurțur de gheață. – 6. Lacrimă de cristal, la candelabre. – 7. Ciorchine. – Istr. cicur. Din ciuc „smoc,” pe baza unui pl. astăzi puțin folosit, ciucuri, de la care s-a refăcut un nou sing. Nu poate proveni din mag. csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gáldi, Dict., 172), deoarece cuvîntul mag. este un împrumut dialectal în rom. Pare puțin probabilă der. propusă de DAR, din lat. ciccum < gr. ϰίϰϰος „partea cărnoasă a rodiei” (cf. REW), sau de la dim. său *cicculum (Pușcariu, Studii istrorom., II, 226). Der. ciucuri, vb. (a face ciucuri); ciucurar, s. m. (fabricant de pasmanterie); ciucuriu, adj. (moțat); ciucuros, adj. (cu multe ornamente); înciucura, vb. (a împodobi; a încărca). Din rom. sau din mag. provine sb. čokur „nod”.

ciuf (ciufi), s. m. – 1. Smoc de păr zbîrlit. – 2. Moț. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, sluțenie, persoană urîtă și caraghioasă. – 6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. – 7. Șarlatan, pungaș. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creație expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moțul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „șarlatan” prezintă aceeași asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csúf; dar același Pușcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf „moț” drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puțin probabilă der. din bg. čuch (Conev 54), și mai puțin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), și din sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57). Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s. f. (bufniță; sperietoare); ciuș, adj. (moțat); ciuș, s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s. m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harță, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-și bate joc de cineva; Trans., a înșela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă și huhurez. Nu este clară relația acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s. m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s. m. (tufiș, mărăciniș); și cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giufà, cu arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.

ciup (ciupi), s. m. – 1. Smoc de păr, moț, tupeu. – 2. Șuviță, plete, cîrlionț. – 3. Copac stufos, frunziș. – Mr. ciup „ață de cînepă”. Sl. (sb. čup „smoc”, rus. čup „moț”), cf. alb. čupë „plete”. Nu poate proveni direct din sb., cum crede DAR, datorită circulației extinse a cuvîntului rom. Pare cuvînt diferit de cel anterior, probabil în legătură cu ciuf. – Der. ciupos, adj. (zbîrlit, ciufulit).

coc (cocuri), s. n. – 1. Chiflă. – 2. Pieptănătură cu părul strîns la ceafă, conci. Formație expresivă. Cf. gr. ϰόϰϰος, lat. coccum (de unde mr. cocă „fruct” Pascu, I, 69, megl. cocă „cap”), alb. kok(jë) „cap”, sard. kokka „pîine rotundă”), sp. coco „larvă; mărgea din mătănii”, etc. Pentru mai multe ex., cf. DAR; Lacea, Dacor., II, 623; Iordan, BF, VI, 150); coacăză. Este mai puțin probabilă der. din fr. coque „coc” (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 323; DAR). Cf. și REW 2009. Der. cocă, s. f. (cocoloș făcut din pîine; chiflă; aluat; păpușă; copil), cf. it. coccolo „copil”, cuvînt din limbajul copiilor, care circulă și în forma diftongată coacă; cocuță, s. f. (chiflă; copil); cocoli (var. gogoli), vb. (Olt., a frămînta aluatul pentru a face prăjituri; a răsfăța, a alinta; a răzgîia; a înfofoli), cu suf. expresiv -li (Graur, BL, IV, 92), cf. it. coccolarsi „a face nazuri”, Rovigo, cuculío „mîngîi”; cocoleală, s. f. (acțiunea de a frămînta aluat; acțiunea de a răsfăța); cocoloș, s. n. (bulgăre, boț; bilă, bulgăre, grunz; știulete de porumb; cucui) din cuvîntul anterior, cu suf. -oș; cocoloși, vb. (a mototoli, a face cocoloș; a răsfăța, a răzgîia; a înfofoli; a strînge, a stoarce; a strica o afacere; a trece sub tăcere un subiect), cf. mr. mi cuculescu „mă ghemuiesc”; cocoloșeală, s. f. (acțiunea vb. anterior); cocoașe, s. f. (gheb), pentru a cărui formație cf. gogoașe (mr. cucoașe „nucă”, cucoș „nuc”; după Pușcariu 390, din lat. *cocca); cocoșa, vb. (a încovoia; a curba; a deșela; a îmbătrîni); cocoșat, s. m. (care are cocoașă, ghebos), pentru a cărui răspîndire în Olt., Munt. și Dobr., cf. ALR, I, 41; cochiță, s. f. (boabă; bob; grăunte); cococ, s. n. (Trans., gaură; cuvînt care nu apare în dicționare cf. Enciclopedia romînă, III, 22); cocor, s. n. (bombare, umflătură, tumoare); cocoradă, s. f. (Trans., pesmet, prăjitură), a cărui formare pare a indica o contaminare cu paparadă. Corcoman, s. m. (în Trans. de Nord, coc caracteristic femeilor măritate), pus în legătură de DAR cu lat. *cocculus „melc”, pare a se explica mai bine plecînd de la coc, cu suf. -man cf. și colcovan, s. n. (Munt., grunz, bulgăre). Curculez, s. m. (gărgăriță, Calendra granaria), explicat de către Scriban pe baza lat. curculio, pare a fi o der. ca cea anterioară (cf. cocor „umflătură”), cu suf. -ez; bg. kokolëza, kukulëza (urechelniță) pare a proveni din rom. Cf. și cocon, cocîrlă, coclete, cocoța, cucui. Din rom. provin mag. kóka „moț, creastă” și iud. sp. koko „coc”. Coincidența lui a cocoșa „a deșela” cu rus. kokošiti „a asasina” (din rut. kokoš „a asasina”, cf. Vasmer 594), pare cauzală.

cocor (cocori), s. m. – Pasăre migratoare (Grus cinerea). – Var. cocoară (-ori), s. f. (pană, penaj; model de broderie; stîlp, semn de hotar). – Megl. cocor. Sl. kokorĭ, kokora „creț” (Drăganu, Dacor., V, 341; DAR), nume care s-a dat cocorului datorită moțului său care pare încrețit. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, este legat de lat. ciconia; pentru Cihac, II, 494, der. din mag. Diferențierea semantică între m. și var. sa f. nu este absolută, confundîndu-se frecvent. – Der. cocorat, adj. (cu picioarele lungi; creț); cocorăței, s. m. pl. (narcisă, Narcissus peoticus); cocoreț, adj. (Olt., mîndru, trufaș); cocoroși (var. încocora, cocoroșa), vb. (a face să se mîndrească; a face curte), cf. bg. kokorjă se. – Comp. cocobarză, s. f. (Trans., barză); cocostîrc, s. m. (barză), cu stîrc, cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 107 și Pușcariu, Lr., 22 (cf. alb. sterkoko, din sl. strŭkŭ).

comănac (-ce), s. n. – 1. Căciulă, pălărie. – 2. Acoperămînt al capului caracteristic călugărilor ortodocși. – 3. (Trans.) Capac, acoperiș. – 4. Creangă, ramură. – Var. cumănac, cămănac. Istr. coromac, cumarac. Origine obscură. După Scriban, Arhiva, 1914, 133 (urmat, cu rezerve de DAR), din lat. calamancum „moț, vîrf”, de unde sp. calamaco, germ. Kalmank, însă această der. prezintă multe dificultăți. Cf. Densusianu, GS, II, 390. Scriban menționează și sb. kalamank „bonetă” și ngr. ϰαμηλαύϰιον. – Der. comănăci, vb. refl. (Trans., a se umili, a adula servil).

conci (conciuri), s. n. – 1. Coc de păr. – 2. Basma. – 3. Moț de păr, smoc. Mag. konti (Cihac, II, 492; DAR; Gáldi, Dict., 120), din it. concio, cf. sb. konča rut. konča, kanča, pe care Miklosich, Wander., 16 îl presupune der. din rom. Tot din rom. provine bg. konč (Capidan, Raporturile, 227), pe care Bernard 28, îl derivă în mod greșit direct din mag., recunoscînd că așa se numește pieptănătura tipică femeilor romînce din Vidin.

creastă (creste), s. f. – 1. Excrescență cărnoasă pe care o au pe cap unele păsări. – 2. Moț de pene, panaș. – 3. Partea cea mai de sus a unei case, coamă de acoperiș. – 4. Capăt al unui obiect, cînd prezintă un aspect mai mult sau mai puțin asemănător cu cel al unei creste. – 5. Vîrf, culme, apogeu, punct culminant. – 6. Vîrf de munte, culme. – 7. Masă pentru frămîntat brînza. – 8. Crestătură, deschizătură. – Mr. criastă „culme”, megl. creastă. Lat. crĭsta (Pușcariu 410; Candrea-Dens., 403; REW 2330; DAR); cf. alb. kreštë (Meyer 205; Philippide, II, 639), it., prov., cat., sp. cresta, fr. crête, port. crista. Pentru sensul 8, cf. cresta. – Der. crestat, adj. (cu creastă mare); crestos, adj. (cu creastă mare). Din rom. provine sb. kreasta (Candrea, Elemente, 407). Cf. cresta.

cucui (cucuie), s. n. – 1. Moț de pene la păsări. – 2. Vîrf, culme, apogeu. – 3. Culme, creastă. – 4. Umflătură, protuberanță. – 5. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. – Mr. cucul’u, megl. cucul’. Lat. *cucullium, în loc de cucullus (Candrea-Dens., 419; Pascu, I, 71), cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl. kukuli, rom. cuculiu, s. n., înv., potcap caracteristic călugărilor ortodocși, sec. XVII, cf. culion), › alb. kukül’ „glugă”. Cf. și calabr. cuccua „tumoare, bășică”, calabr. kukuggyata „ciocîrlie”, nume datorat moțului. Der. susținută de Pușcariu, Dacor., IX, 440 și DAR, din lat. coccum „boabă”, cu suf. -ui, este de nesusținut, atît din cauza dificultății de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului rom., cît și a rezultatului din dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον „pustulă”, după Roesler 571; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însă în vest se folosește adesea cu sensul de „cocoș” (ALR, I, 6). Der. cucuia, vb. refl. (a se umfla, a face cucuie; despre păsări, a se duce la culcare, a se cocoța, a se sui; a se găti, a se dichisi); cucuiat, adj. (moțat; care are cucuie; cocoțat; deosebit, ieșit din comun); cuculei, s. n. (culme, înălțime). Sb. kukulj „glugă” nu provine din rom., cum credea Candrea, Elemente, 407, ci din mag.

egretă (egrete), s. f. – Mănunchi de pene, moț. Fr. aigrette, cf. rus. jegret.

CACADU s. m. papagal din Australia, cu penajul alb, care poartă pe cap un moț de pene viu colorate; cacatoes. (< germ. Kakadu)

GOURA s. f. porumbel mare, purtând un moț ridicat, din Noua Guinee; porumbel evantai. (< fr. goura)

MOT À MOT [MOTAMO] adv. (fam.) cuvânt cu cuvânt; literal. (< fr. mot à mot)

fulie (fulii), s. f. – 1. Narcisă (Narcissus poeticus). – 2. Moț de pene. Tc. fulya (Șeineanu, II, 175).

ghioagă (ghioage), s. f. – Măciucă. – Var. (înv.) ghigă, ghegă, ghioacă. Mr. cl’oagă, gl’ogă. Origine obscură. Se pleacă de obicei de la lat. clāva (Hasdeu, Col. lui Traian, III; DAR), al cărui rezultat ar fi *ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat, cf. buturugă, bîzdoagă, măciucă. Totuși, explicația nu este convingătoare; pare preferabil să se presupună un *ghiob (< gheb?) cu varianta f., ca moț, moacă, boț, boacă; pentru variația consonantică, cf. ghiborț, ghigorț, precum și ghidănac, s. n. (Olt., măciucă), probabil în loc de *ghibănac. Der. din lat. *clāvica (Weigand, Jb., XII, 109; cf. REW 1978 și Pascu, Beiträge, 9), din lat. *globica (Giuglea, Dacor., IV, 1554), sau din sl. glogŭ (Miklosich, Consonantismus, II, 57), nu pare posibilă. Alb. kljokë trebuie să provină din mr.; bg. gega (cf. Romansky 105) și ngr. γλογίά „lance” depind evident de rom. – Der. ghigar, s. m. (înv., porcar, cioban); ghiogar, s. m. (bătăuș).

hu interj. – Imită strigătul unor păsări cum sînt ciuful sau cucuveaua. Creație expresivă, cf. fr. huer, chat-huant. – Der. huhăi, vb. (a striga bufnița sau ciuful); huhura (var. huhureza), vb. (a țipa; a necheza); huhurez, s. m. (ciuf, Asio otus), cu suf. -ez (DAR; din mag. huhogni „a țipa” și bagoly „cucuvea”, după Cihac, II, 507; de la ciuhurez, după Tiktin și Scriban), și cu multe var., hurez, huhureț, huhurete, buhurete, ciuhurete, aceasta din urmă prin încrucișare cu ciuf sau ciuh „moț”.

lațe s. f. pl. – 1. Plete, chică. – 2. Smoc, moț. – Var. (lo)loațe. Origine necunoscută. Giuglea, Dacor., II, 394 pornea de la var. loațe pe care o considera reprezentantă din germ. Locke „buclă”. DAR se gîndește la un lat. *lacia „petic”, din aceeași rădăcină cu lacerāre. – Der. lățos, adj. (pletos, cu păr lung; Trans. zdrențăros, murdar); loloți, vb. refl. (a face noduri, a se încurca); loloțată, s. f. (varietate de struguri).

mont (monturi), s. n. – 1. Capăt al unui obiect, mai ales a unui membru scurtat; ciot. – 2. Vîrf, buric de deget. – 3. Rest, reziduu, rebut. Var. expresivă din bont (Scriban). Der. din mag. mont „tescovină, foloștină” (Drăganu, Dacor., VIII, 136) s-ar putea da numai pentru ultimul sens al cuvîntului. Cf. mot-.

morman (mormane), s. n. – Grămadă, stivă. Origine suspectă, dar sigur expresivă, cum o indică suf. -man. Poate se datorează unei confuzii între rădăcina expresivă mot „bot” cu mor-, cf. morînci. Ipoteza unei origini prerom. (Rusu, Dacor., XI, 148) nu pare sigură.

moș (moși), s. m. – 1. Bătrîn. – 2. Bunic. – 3. Strămoș. – 4. Fondatorul, predecesorul unei familii, străbun comun. – 5. (Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moșie care provine dintr-o singură moștenire. – 6. Titlu de respect care se dă bărbaților în etate; bunic, unchi. – 7. (Mold.) Unchi. – 8. Ziua moșilor. – 9. (Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ține de obicei în Ziua morților. – Mr. moașe, megl., istr. moș. Origine suspectă. Prezența cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat și Trans. este în realitate mult mai extins) și compunerea cu stră- (v. strămoș), care nu apare decît în elementele tradiționale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annōsus „încărcat de ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu pl., ca în cossus › coș. Afereza lui a- nu este imposibilă, cf. amita › măt(ușe), și care a fost susținută de prezența lui strămoș. Schimbul *noș › moș este mai greu de explicat, fără îndoială cf. măgar, și pînă la un anumit punct miel, miță. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu alb. mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539; cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi, Notițe etim., 38, din mamă, cu suf. -oș, ipoteză care nu se susține. Comp. moș Martin, s. m. (numele ursului), cf. REW 5381; moșteacă, s. m. (ofițer leneș), din Moș Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbașa (1893). Der. moașe, s. f. (bătrînică; bunică; mătușă, titlu de respect; femeie care asistă la naștere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moșean, s. m. (înv., moștenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); moși, vb. (a da ajutor la naștere; a se foi); moșit, s. n. (asistența moașei la naștere); moșic, s. m. (bătrînel); moșie, s. f. (înv., origine, speță; înv., patrie, țară; înv., patrimoniu; proprietate, moștenire); moșier, s. m. (proprietar funciar); moșieresc, adj. (de moșier); moșinaș, s. m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui suf. cf. boiernaș; moșneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moșneac, pentru al cărui suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moșteneag, dim. al lui moștean; după Scriban, în loc de *moșineac, cf. și Bogrea, Dacor., III, 733); moșnegește, adv. (ca bătrînii); moșoaică, s. f. (Mold., oală, ulcior), numită așa pentru că se obișnuiește să se dea de pomană în ziua morților (Candrea); moșuț, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *motuț › moț „smoc”; strămoș, s. m. (străbunic; antecesor), cu pref. stră-; strămoașe, s. f. (străbunică); strămoșesc, adj. (ancestral); strămoșie, s. f. (calitate de strămoș). – Cf. moșnean. Din rom. provin rut. mošul „bunic”, moša, „bunică” și „moașă” (Candrea, Elemente, 408); bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).

mot- Rădăcină expresivă care arată ideea de „măciulie” sau de „obiect rotund” în general. Creație spontană, cf. bot. – Der. motan, s. m. (pisoi, cotoi), pentru al cărui semantism cf. sp. morro (de la mîță, după Cihac, II, 204; de la un lat. *maritanŭs, după Crețu 338; imitator al glasului pisicii, după Tiktin; de la motoc cu schimb de suf., după Candrea și Scriban); motîntan (var. motîntoc), s. m. (nătăfleț); motoc, s. m. (motan), pe care Cihac, II, 189 îl confundă cu motcă, cf. cotoc (după Iordan, Dift., 214 și Scriban, din rut., rus. motok, dim. de la mot „fuior”); motocel, s. m. (pisoi; minge, moț; plantă); moțochină, s. f. (baros, ciocan); moțochinos, adj. (căpățînos); motocol, s. n. (Bucov., minge); mototol, s. n. (minge; ghemotoc; nătăfleț); mototoli, vb. (a boți, a cocoloși); motofleașcă, s. f. (Arg., gură, plisc); motolog, s. m. (tont, nătăfleț); motoflete, s. m. (tont, nătărău); motoșcă (var. motoașcă, motîlcă, modîlcă), s. f. (minge,; umflătură), ultimele var., probabil prin încrucișare cu gîlcă; motroașcă, s. f. (Trans., umflătură); motroc, s. m. (Trans., prost): motrună, s. f. (Mold., femeie încotoșmănată, varietate de pere și de prune), pe care Scriban îl leagă în mod echivoc de lat. matrona; motocoși, vb. (Trans., a boți, a răvăși, a perturba); motroși (var. mitroși, mătrăși), vb. (a zvîrli în dezordine; a se strica; a șterpeli, a fura). Legăturile încercate între aceste cuvinte și termeni străini nu sînt concludente: mototol, legat de sl. motati sę „ a se agita” (Cihac, II, 189) sau motati „a depăna” (Tiktin); motîlcă, cu bg. motaja „a depăna” (Conev 97). Pentru motîlcă, cf. motîrcă, metearcă. Cf. moț, moacă, morman, mozoc, mont.

moț (moațe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. – Var. (pl.) moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boț față de bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ț s-ar explica prin pl. moți, care nu apare). Der. moța, vb. (a da formă de vîrf); moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul); moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu moț apare evident (Tiktin; Candrea); moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență); moțăilă, s. m. (somnoros); moțăitură, s. f. (picoteală); muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf); muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.

movilă (movile), s. f. – 1. Monticul, gorgan, măgură. – 2. Morman, maldăr. – Var. (înv.) moghilă. Origine îndoielnică. Coincide cu sl. mogyla, păstrat în bg., rus. mogila, sb., cr. mògila, ceh. mohyla, rut. mohylja, pol. mogila, și de asemeni sb., cr. gòmila, alb. gamulje. A fost considerat drept cuvînt sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 378; Cihac, II, 204; Danicic, III, 264); dar e cuvînt străin în sl. (Berneker, II, 69; Vasmer, II, 143). Der. din alb. nu pare posibilă (Barič, Alb. St., I, 51), dată fiind extensiunea cuvîntului; și cu atît mai puțin explicația sb. gomila prin gr. γέμω „a fi plin” (Mladenov 105). E mai probabil că-i vorba de un cuvînt rom. de natură expresivă. Atît familia lui moc-, cf. moacă „căpățînă”, cît și cea a lui mot- „măciulie” ar fi putut produce un *mogîlă, cf. mogîldă, modîlcă, sau mai înainte vb. moghili, prin intermediul suf. expresiv -li. Movilă în loc de moghilă este efectul destul de recent al unui hiperurbanism mold. Numai un cuvînt rom. poate explica larga extensiune a unui cuvînt neslav în mediul sl.; cu atît mai mult, cu cît gorganele numite așa sînt caracteristice Dunării de Jos și Ucrainei de S. Der. gomilă, s. f. (Banat, ridicătură de pămînt), din sb.; movili, vb. (a face grămezi).

mozoli (mozolesc, mozolit), vb. – 1. A molfăi, a morfoli. – 2. A mînji. Creație expresivă, după cum o demonstrează suf. său -li și semnificația sa. Der. din mag. majzolni (Cihac, II, 205), din ceh. mozoliti „a obosi” (Șeineanu, Dict.), din rut. mozoljuvati (Candrea) sau din rus. mazólitĭ „a produce bătături” (Scriban) nu convinge. Probabil că la aceeași rădăcină expresivă se referă mozoc (var. mosoc, mozac), s. m. (cîine; mucos, copil; persoană bosumflată), format ca motoc din mot- sau moțoc din moț (după Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 174, ar fi cuvînt dac; după Cihac, II, 204, din rus. mosĭka „cîine”; pentru Densusianu, GS, IV, 388, e legat de alb. madh „mare”). Cf. mozomaină, s. f. (Banat, pocitanie) și probabil mosoi, vb. (Trans., a molfăi, a rasoli).

muncel (-ei), s. m. – Colină, înălțime, mușuroi. Lat. monticellus (Pușcariu 1126; Candrea-Dens., 1170; REW 5670), cf. it. monticello, vegl. munčal, fr. monceau, prov. moncel, sp. montecillo, calabr. munziollu. E dubletul lui mușcel (var. muscel), s. m. (Munt., Olt., colină), a cărui derivare e mai puțin clară (poate prin încrucișare cu rădăcina expresivă mot- „măciulie”, cf. motocel, caz în care ar trebui să se pornească de la *moțcel; după Tiktin, din *munțicel).

peleș (-și), s. m. – 1. (Înv.) Ciucure, franj. – 2. (Olt.) Îndoitura de sus a pantalonilor prin care se trece brăcinarul. Sb. peleš „moț” (Tiktin). – Der. peleșel, s. m. (ghiocel-bogat, Leucoium aestivum).

pup (pupi), s. m. – 1. Boboc, mugure. – 2. Pîine coaptă în spuză. – 3. Zbîrciog (Morchella). – 4. Pistrui, aluniță. – 5. Model de cusătură în cerc. Creație expresivă, var. a lui pop, cf. coc. Der. din sl. pąpū „buric, mugure” (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 299; Byhan 326; Tiktin), cf. bg., rus. pup, sb., cr. pup(a), ar explica numai primul sens. Der. din lat. pŭppa „tîță, mugure” (Pușcariu 1403; REW 6854) nu pare mai convingătoare; coincidențele se explică prin izvorul comun expresiv, cf. ngr. πούπη „cocoașă”, alb. pupë „moț”. Der. pupa, vb. (a săruta; familiar, a obține, a căpăta), cuvînt infantil și familiar, a cărui der. din lat. *pŭppāre „a suge” < pŭppa „sîn” (Pușcariu, Cov. Lit., 1905, 299; Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1475; REW 6854; Pascu, Arhiva, XVI, 1905), cf. it. poppare, pare improbabilă; pupat (var. familiară pupic, pupui), s. n. (sărut); pupăcios (var. pupător), adj. (care sărută mult); pupătură, s. f. (sărut); împupi, vb. (Trans., a încolți, a înmuguri); pupuică, s. f. (vlăstar, puicuță), contaminare a lui pup cu puică; popui, s. n. (Trans., cocoașă), pe care Tiktin și Candrea îl puneau în legătură cu mag. pup; pupăi, vb. (a face ca pupăza; a flecări, a cleveti); pupui, vb. (a șopti). Cf. pop, pupăză.

pupăză (pupeze), s. f. – 1. Pasăre migratoare (Upupa epops). – 2. Colac în formă de cuib. – 3. Specie de măzăriche (Orobus vernus). – 4. Ciocan de cioplitor. – 5. (Olt.) Cicatrice. – 6. (Olt.) Semnul dogarilor. – 7. Femeie fandosită, sclivisită. – 8. (Arg.) Prostituată. – Mr. pupăză, megl. pupcă, pupează. De la pupă, cuvînt care apare numai în mr. (cf. megl. pupcă) și care este o var. a lui pup, creație expresivă. S-a dat acest nume pupezei atît pentru moțul său (cf. alb. pupë „moț”, pupui „cocoașă” și fr. huppe „moț” și „pupăză”), cît și pentru glasul ei (Tiktin), cf. gr. ἔποψ, lat. upupa, fr. huppe și pupăi „a cînta pupăza”, pupui „a pupăi”. Oricum, formația pare să se fi creat în rom. prin atașarea la un element expresiv inițial a suf. -ză, care, în ciuda unanimității filologilor, nu este alb., căci a fost productiv în rom., cf. cinteză, fofează, sfîrlează, bogză < boaghe, etc. Se consideră în general că primul element reprezintă lat. upupa, prin intermediul unei reducții *pupa, și că suf. indică un împrumut din alb. (Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1476; Densusianu, Bausteine, 475; Pascu, I, 149; Weigand, Jb., XVI, 74; Philippide, II, 730; Bogrea, Dacor., IV, 843; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 121; cf. Graur, BL, V, 116). Der. din lat. *upupacea (Koerting 9910) este neverosimilă, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 284. Diculescu, Elementele, 473, reduce sensul 2 la gr. ποπάς, -άδος, fără prea multă probabilitate. – Der. pupăzoi, s. m. (masculul pupezei); pupăza, vb. refl. (Trans., despre vedere, a se voala); împupăza, vb. (a se dichisi). Din rom. provin bg. pupŭza (Capidan, Raporturile, 218), și probabil alb.

spirit (-te), s. n. – 1. Minte, rațiune, inteligență, părere; semn grafic. – 2. Glumă, banc. Lat. spiritus (sec. XIX); sensul al doilea după fr. mot d’esprit. Este dubletul lui spirituș (var. spiriduș), s. m. (familiar, duh rău în serviciul unui vrăjitor), din lat., cu pronunțarea mag. (Tiktin), cf. pol. spiritusek; și al lui spirt (var. megl. șpirț, mr. șpirtu), s. n. (alcool; înv., esență; zvîrlugă, om neastîmpărat), din it. spirito, cf. ngr. σπίριτο, rus. spirt (Cihac, II, 357; Sanzewitsch 209), tc. ispirto; der. spirtos, adj. (alcoolic). Der. (din fr.) spiritism, s. n.; spiritist, s. m.; spiritual, adj.; spiritualism, s. n.; spiritualist, s. m.; spiritualitate, s. f.; spiritualiza, vb.

țop (-pi), s. m. – 1. Panglică, fundă. – 2. Poreclă dată moților, care obișnuiesc să-și împletească părul. Germ. Zopf, prin intermediul săs. tsôp (Borcea 216). În ciuda afirmației acestui autor, nu are nimic în comun cu țopîrlan, cel puțin cu primul sens; cu cel de-al doilea ar putea exista o confuzie, destul de naturală, între țop și țoapă.

țugu interj. – Chemare, servește mai ales pentru porci. – Var. Trans. țugule. Creație expresivă, cf. tiugu (var. tiucu), interj. (chemare pentru păsări), cică, cicio, interj. (chemare pentru porci). Se pronunță cu vîrful buzelor, de unde der. țuguia, vb. (a ascuți, a face vîrf; a face buzele ca pentru a suge; refl., a se subția, a avea vîrf), pe care Cihac, II, 537, îl lega de mag. csücsozni „a face vîrf”; țugui, s. n. (moț, vîrf; pisc, culme). Țuhăi, vb. (a maltrata) în Mold. pare să fie același cuvînt. Țugulea, s. m., este numele unui personaj fictiv din unele povești pentru copii.

cu moț în frunte expr. (iron.) grozav, nemaipomenit; superior.

a fi mai cu moț expr. a fi lăudăros / înfumurat.

ANDRIȚOIU, Alexandru (1929-1996, n. Vașcău, jud. Bihor), poet român. Debut cu versuri de circumstanță, sau purtînd amprenta ascendenței sale ardelenești („În Țara Moților se face ziuă”, „Dragoste și ură”). Lirică de sensibilitate neoclasică și virtuozitate a formei („Constelația lirei”, „Aur”, „Poeme noi”).

BAIA DE CRIȘ, com. în jud. Hunedoara, pe Crișu Alb; 3.556 loc. (1991). Expl. de cărbune brun (Țebea, Lunca Moților) și min. auro-argentifere (Căraci). Centru pomicol. Stație de c. f. În satul Căraci, biserică de lemn (sec. 17).

BALINT, Simeon (1810-1880, n. sat Copand, jud. Alba), prefect în oastea lui Avram Iancu. Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania. După înfrîngerea revoluției, a continuat lupta în sprijinul revendicărilor sociale și naționale ale moților.

BÂTLAN, bâtlani, s. m. Pasăre de baltă din ordinul picioroangelor, înaltă de un metru și chiar mai mult, cu pene cenușii, cu gâtul, cu ciocul și picioarele lungi și cu un moț de câteva pene date pe ceafă; stârc cenușiu (Ardea cinerea). – Din bg. batlan.

BRAD 1. Depr. de origine tectonică în M-ții Apuseni, pe valea superioară a Crișului Alb, între M-ții Bihor la N și M-ții Metaliferi la S. Supr.: 320 km². Relief colinar, intens fragmentat, și de terase. Cuprinde trei compartimente: Vîrfurile în NV, Hălmagiu-Vața, în partea centrală și Brad în SE. Expl. de cărbune brun și min. auro-argentifere. 2. Oraș în depr. omonimă, în jud. Hunedoara, pe Crișu Alb; 19.657 loc. (1991). Expl. de min. auro-argentifere încă din epoca romană (sec. 2-3). Panificație, produse textile (conf., tricotaje), mobilă, cherestea; ateliere de reparații. Centru pomicol. Stațiune climaterică. Muzeu al mineritului. Prima mențiune documentară în 1585. Victorie a țăranilor răsculați ai lui Horea (nov. 1784). Izbînda moților lui Avram (iun. 1849) împotriva trupelor ungare. În com. Crișcior, biserică (sec. 14), ctitoria cneazului Bâlea.

ardeleana 1. Categorie de jocuri populare românești, de cuplu, răspândite în Țara Crișurilor, Țara Moților, Banat și Hunedoara. Au la bază formația de „perechi în linie” cu partenerii situați față în față ținându-se de mâini, de umeri, sau de talie și o desfășurare a mișcărilor pe o traiectorie bilaterală. În cadrul categoriei se pot distinge 3 grupe de tipuri de joc: a) a. sincopate – a. în șir (v. pe picior), a. în roată (roata prin casă), a. sărită, țarina mocanilor, ț. văsarilor, lunga, sorocul; a. nesincopate lente – poarga bihoreană (v. luncanul), ardeleanul rar; a. pe doi pași, a. pe trei pași; a. bănățeană, țarina minerilor (ț. Abrudului); a. nesincopate repezi – mânânțălul*, pre loc, bradul, măzărica, de doi bănățean. 2. A. feciorește – grupă de jocuri fâcând parte din categoria „jocurilor feciorești”*. 3. Dans de salon introdus pe la sfârșitul sec. 19 în pătura intelectuală din Transilvania și popularizat prin școală și în alte regiuni ale țării. 4. Joc din Moldova de N, în monom, bărbătesc, cu multe figuri de virtuozitate (ardeleneasca). 5. Jocuri de diferite tipuri (în perechi, cerc sau linie) de origine presupusă ardelenească și cu nume înrudite (Ardelenește, Ardelenia etc.).

bucium, instrument aerofon natural specific folclorului românesc. Plaiurile munților noștri răsună încă de sunetul pătrunzător al acestui străvechi instrument păstoresc. Pe povârnișurile de miazăzi și de răsărit ale Carpaților, în munții din N țării și în Munții Apuseni se pot întâlni cinci tipuri de b., deosebite prin forma țevii, lungă între un metru și jumătate și peste trei metri, dreaptă ori încovoiată, conică pe toată lungimea sau cilindrică, cu capătul inferior ușor conic. Păcurarii îl mai numesc bucin, bucen, trâmbiță, trâmbită, tulnic etc. și îl fac din doage lungi de lemn de brad, frasin, tei sau alun. Doagele le dobândesc despicând în lung lemnul bine uscat și scobind miezul. Cele două jumătăți sunt pe urmă lipite și strâns înfășurate cu curmei de tei, coajă de mesteacăn sau coajă de cireș. În partea de miazănoapte a țării, b. sunt adesea din tablă, făcute de meșteșugari din sate sau târguri, uneori cu țeava de două ori încolăcită (cam ca un trombon*). „Tulnicu” Țării Moților, din care cântă mai ales fetele și nevestele, este întotdeauna din doage de brad, legate din loc în loc cu inele de răchită. B. este un instrument de suflat natural. Sunetele pe care le scoate (seria de armonice* ale sunetului fundamental, între armonicele 3 și 16), diferă după lungimea și forma tubului sonor, după îndemânarea instrumentistului, dar și pe potriva melodiilor specifice, obișnuite în partea locului. Întrebuințat altădată și pentru semnalizări militare – bătrânele cronici pomenesc adesea de glasul b., care dădea semn de război – actualmente este folosit aproape numai de păstori. Din el intonează felurite semnale (2), strâns legate de munca lor de toate zilele: A oilor, Cînd vin oile la muls, La făcutul cașului, Când coboară oile de la munte ș.a., dar și diferite „zicăli” în scop de divertisment. În ținuturile din partea de miazănoapte a țării, din b. se cântă și la înmormântare. V. Alphorn.

CACADU s. m. Numele mai multor specii de papagali din Australia, ins. Noua Guinee, Arh. Moluce, cu penajul alb, roz, cenușiu, negru și cu un moț de pene pe cap pe care și-l pot ridica și coborî în funcție de dispoziție (bucurie, furie, frică).

CĂLINESCU, Paul (1902-2000), regizor român de film. Filme documentare („Țara Moților”, „Agnita-Botorcea”) și lung-metraje („Răsună valea”, „Desfășurarea”, „Titanic vals”).

PUPUI, pupuie, s. n. 1. Moț (de păr, de pene). 2. (Reg.) Cocoașă.

NEMOTENIE, nemotenii, s. f. 1. (Reg.) Înrudire. 2. Rudă, neam, cimotie. – Din neam + [ci]mot[ie] + suf. -enie.

MOȚOC, moțoace, s. n. (Reg.) Păr adunat și legat în vîrful capului; coc. – Din moț¹ + suf. -oc.

CIOCÎRLÁN (< cioc) s. m. 1. Bărbătușul ciocîrliei. 2. C. moțat = pasăre de c. 18 cm, din ordinul paseriforme, înrudită cu ciocîrliile, cu penele brun-cenușii și cu un moț de pene pe cap (Galerida cristata). 3. (ARHIT.) Rînd de șiță profilat în scop decorativ pe coama acoperișului.

Cizer, com. în jud. Sălaj, unde, în 1773, a fost construită bis. ortodoxă din lemn de către o echipă de meșteri moți condusă de Vasile Nicola Ursu, cel care, sub numele de Horea, a intrat în istoria națională ca martir al răscoalei țărănești din 1784. Pe o grindă a ei se află incizată inscripția: „Lucrat Ursu H(orea)”. Bis. se află azi la Muzeul etnografic din Cluj-Napoca.

CÎMPENI, oraș în jud. Alba, în depr. cu același nume, pe stg. Arieșului, în Țara Moților; 8.801 loc. (1991). Combinat de expl. și prelucr. lemnului (mobilă stil, cherestea, dogărie); produse textile (tricotaje) și alim. Menționat documentar în 1565; la 24 mai 1782, la C. a avut loc o revoltă țărănească, preludiu al răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan. Ocupat de țăranii răsculați (nov.-dec. 1784); în timpul Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania a fost cartier general al lui Avram Iancu. Declarat oraș în 1968.

astronaută s. f. Femeie cosmonaut ◊ „În laboratoarele NASA a început testarea unui lot de 12 femei, în vederea lansării în spațiul extraterestru a unei echipe de astronaute.” R.l. 4 XI 73 p. 6. ◊ „Nu se pune problema unei pregătiri mai îndelungate a astronautelor [...] ci a realizării unor nave spațiale ușor modificate, în concordanță cu specificul feminin.” R.l. 3 XI 75 p. 6; v. și Cont. 14 X 77 p. 4 (din astronaut + suf. moț. -ă; BD 1970; Ec. Goga Lex. 51)

cuvânt-cheie s. n. Cuvânt de mare importanță ◊ „Cuvântul-cheie al politicii externe franceze este independența.” R.l. 22 I 67 p. 6. ◊ „La New York a apărut al doilea volum al unei biografii scrise de L.S. Primul volum, publicat în 1968, se numea «O’Neill, fiu și dramaturg». Volumul al doilea se numește «O’Neill fiu și artist». Cuvântul-cheie este, în ambele titluri «fiu».” R.lit. 21 III 74 p. 30; v. și L. 27 V 67 p. 9, Cont. 16 II 73 p. 11, 2 II 74 p. 10, R.lit. 23 V 74 p. 18 (din cuvânt + cheie, după fr. mot-clef; DMN 1968)

căcĭúlă f., pl. ĭ (mlat. casibula, chepeneag, manta cu glugă, de unde s’a făcut casibla, casiula, cășulă, ca sulă, fiulă din subula, fibula, ĭar de aci căcĭulă, ca cĭut, cĭutură, cĭoarice, cimpoĭ, cepeleag din ș-. Din var. casubula vine fr. chasuble și sp. casulla, patrahir. D. rom. vine ngr. kasúla, haĭnă grosolană, și în Epir katsúla, scufie; alb. kâšúlĭă, scufie, vsl. bg. rut. rus. koŭlĭa, sîrb. kóšulia, cămașă, rus. „blană scurtă, ie, bluză”; bg. kačúl, moț, kačúlka, glugă; ung. kacsulya. Cp. cu capot. V. Meyer, EWaS. și Bern. 1,586). Glugă (Hațeg). Cușmă, acoperemînt de blană p. a apăra capu de frig. Lucru care seamănă a căcĭulă (ca circumflexu). Prietin de căcĭulă, un om pe care nu-l cunoștĭ de cît din salut (din scosu căcĭuliĭ). Altă căcĭulă, altă afacere, altă socoteală. Un franc de căcĭulă, plătind cîte un franc de fie-care persoană. Cu musca pe căcĭulă, V. muscă. V. și chĭulaf și căiță.

căíță f., pl. e (sîrb. kaíca, salbă purtată la cap). Vest. Scufie de copil. Trans. Căcĭulă neagră a țăranilor de la Jiŭ. Fes acoperit c’o cîrpă albă purtat de țărancele bătrîne. Moț la păsărĭ. Placentă, scufia cu care se naște copilu. V. ceapsă, căcĭulă.

chíșiță f., pl. e (bg. kitica „păru din apoĭa copiteĭ caluluĭ”, rut. „buchet”; sîrb. kitica, kičica, d. kita, chită, buchet). Moțu de păr din apoĭa copitelor caluluĭ. Mold. Bețișor saŭ periuță de încrestit oŭăle.

cĭocîrlan m. (d. cĭoc cu înț. de „moț”, de ex., barbă’n cĭoc, pin aluz. la moțu acesteĭ păsărĭ, cum se vede și din ngr. tsutsulĭános, cĭocîrlan, care vine d. rom. țuțuĭan. Cp. cu it. sud cucugghiata, cĭocîrlan, adică „cucuĭată, moțată”, și cu rom. țopîrlan și cĭocoĭ). O pasăre necăjătoare din neamu vrăbiiĭ, dar maĭ mare și moțată (galerita cristata). Umblă pin semănăturĭ și pe marginea drumurilor și nu se pune pe ramurĭ. V. cĭocîrlie.

cĭocîrlíe f. (imit. după cîntecu acesteĭ păsărĭ, după cum se vede și din ardelenescu țirloĭ și țirlug, cĭocîrlie, și din bg. čevrŭliga čuruliga, čučuliga, dan. skovlärken, sued. skoglarken, supt infl. luĭ cĭocîelan. V. ciricăĭ și șofrac. Cp. Bern. 1, 157 și 164). O pasăre călătoare înrudită cu cĭocîrlanu, dar fără moț (alauda arvensis). Nu se pune pe copacĭ și are obiceĭ să zboare sus și să cînte ținîndu-se pe loc în aer. (Este și varietatea alauda arbórea, maĭ mică, și melanocórypha [calandra, tatarica ș. a.], maĭ mare). Est. Un fel de horă și melodia eĭ (V. tril). Ramură de viță tăĭată cu o bucată din ramura maĭ mare și răsădită ca să se prindă. Țăruș care e legat de un pălimar (funie), ĭar acesta de plută și pe care un plutaș îl înfige în mal cînd vrea să oprească pluta din mers.

cĭocóĭ m., pl. tot așa (d. cĭoc [ca moț față de Moțoĭ, nume de familie] cu înț. de „moț” [ca și în cĭocîrlan], nume care s’a dat întîĭ păsăriĭ moțate, apoĭ pîndaruluĭ, valetuluĭ, lacheuluĭ, vătăjeluluĭ, perceptoruluĭ, funcționaruluĭ, arendașuluĭ, și, în sfîrșit, boĭeruluĭ. Tot așa, fr. hobereau, „erete” și „nobil rural”. Cp. și cu curcan și stigleț, care înseamnă și un fel de soldațĭ. V. cĭoclu). Trans. Criș. (și cĭocloĭ. Cp. cu țîrloĭ). Cĭocîrlan. Mold. Munt. Fig. Vechĭ. Fecĭor de casă, valet orĭ lacheŭ (V. camerier). Lingușitor, curtizan. Perceptor, mumbașir, arendaș, funcționar: cĭocoĭ gulerat. Azĭ. Iron saŭ fam. Moșier, boĭer, mare proprietar („cĭocoĭ” zic Turciĭ din Dobr. cĭobanilor Ardelenĭ și Bulgariĭ moșierilor din România). Fig. Om cu înfățișare boĭerească saŭ cu pretențiunĭ de boĭer: da de cînd te-aĭ făcut așa de cĭocoĭ de nu maĭ poțĭ umbla pe jos? Epitet ironic adresat de liberalĭ, socialiștĭ și alte felurĭ de democrațĭ conservatorilor. (La 1821-48, boĭeriĭ „ruginițĭ” ĭ-aŭ taxat pe liberalĭ de „cĭocoĭ”, adică „parvenițĭ”. Liberaliĭ adresaŭ și eĭ acest cuvînt boĭerilor, dar cu înțelesu de „vampirĭ”, și, la 1907, fiind încă partid de stînga (pe cînd astăzĭ îs de dreapta), aŭ răsculat țăraniĭ contra „cĭocoilor”, și apoĭ tot eĭ aŭ trebuit să-ĭ potolească cu tunu. Astăzĭ în sfîrșit, Româniĭ liberațĭ taxează de „cĭocoĭ” pe ceĭ din vechĭu regat, maĭ ales pe liberalĭ! V. boĭer, camerier, cĭofligar.

cĭucĭuléte m. (cp. cu ung. csucs, vîrf, și bg. čučulka, moț. V. cĭurcĭulit). Munt. Trans. Zbîrcĭog. Un fel de prăjitură de făină. Cucuruz, fructu braduluĭ. Adv. Ud cĭucĭulete, ud leoarcă, ud pînă la pele (așa în cît haĭnele să stea lipite de trup ca cum ar fi o frunză cĭucĭulită saŭ ca solziĭ pe cucuruzu braduluĭ). – În Arg. ud cĭurcĭumél.

2) cĭuf n., pl. urĭ (long. zuppfa, de unde și it. ciuffo, moț; vsl. čupŭ, čubŭ, rus. čup, moț; sîrb. čupa, moț, čupati, a cĭupi; ung. csup, csuf, moț; alb. čupă, moț; ngr. tzúpa. V. tufă, țop 1. Cp. cu cep 1). Moț de păr care atîrnă (cum purta Napoleon I pe frunte). Bidinea mică orĭ proastă: un cĭuf de bidinea. V. gîță.

1) cĭup m. (vsl. čupŭ). Vest. Cĭuf, moț. Fulg de lînă rămas de la dărăcit și de la pĭeptănat.

cĭurléz n., pl. urĭ și e (cp. cu cĭurez, olt. îld. huhurez, pin aluz. la moțurile luĭ). Munt. vest. Sfiștoc. (La Bobotează, copiiĭ umblă c’un sfiștoc stropind și strigînd: Cĭurlez, Bobotez!).

boț n., pl. urĭ și (vechĭ, rar azĭ) m. (cp. cu moț maĭ degrabă decît cu it. bosso, bolovan răŭ cĭoplit, bozza, unflătură; pv. bossa, fr. bosse). Est. Grămadă de pastă: un boț de aluat, de brînză, de unt, de mămăligă (care poate fi și umplut cu brînză, bulz). Mototol, ghĭomotoc. Fam. Un boț cu ochĭ, un copilaș. Vest. Chilimoț. V. bulgăre.

cîrliónț m. (din cîrligonț, d. cîrlig. V. cîrlibonț). Cĭuf orĭ moț încovoĭat, ca zulufiĭ, saŭ ca percĭuniĭ (V. buclă). Penele cele încovoĭate de deasupra coadeĭ rățoĭuluĭ. Ĭal. Br. Cĭorpac, chipceag (forma ca laba gîșteĭ). – Și scîrlionț. În Vc. scărlăunț, în Meh. (s)cărlăonț.

1) coc n., pl. urĭ (d. cocă 1, care e înrudit cu cocuță și lat. cucutium, scufie, și tútulus, coc, ca și cu rom. cocoloș și fr. coque, cocoloș de păr. D. rom. vine ung. kók, nod, și kóka, moț). Mold. Munt. est. Un fel de peptănătură femeĭască care consistă în îngrămădirea coadeĭ deasupra cefeĭ orĭ în creștet. Trans. Pînișoară rătundă. – În vest concĭ, pe care țărancele îl maĭ măresc făcîndu-l și din lemn orĭ carton, ĭar în Trans. și din sîrmă învîrtită ca niște coarne, peste care se pune ceapsa. V. moțoc.

coĭf n., pl. urĭ (mlat. cofea, cofia, coffia, cuffia și coifa, scufie, cuv. germanic derivat din lat. cuppa, cupa pin aceĭașĭ evoluțiune ca și rom. pălărie; fr. coiffe, it. [s]cúffia, pv. pg. coifa, sp. [es]cofia; engl. coif; pol. scofia, rus. skufĭĭá, sîrb. skvija, turc. üskĭuf, uskufa, ngr. skúfia și skúfos. V. scufie). Cască, un fel de căcĭulă de metal, orĭ și de pele groasă, pe care o poartă ostașiĭ în luptă. (De la 1917 s’a introdus în toată armata românească coĭfu francez, ĭar jandarmiĭ ruralĭ și gardieniĭ publicĭ, la paradă, poartă coĭfu cu moț de metal, ca al Germanilor. Pompieriĭ, la incendiŭ, poartă un coĭf galben de alamă cu o mică creastă).

colcován m. (cp. cu încîlcesc și cu rut. kločók, moț, zuluf). Munt. est. Fofoloc, sul, vălătuc, lucrurĭ învălătudite: colcovan de postav. – În Olt. „bulgăre”. În Tel. (rev. I. Crg. 8, 88) molcovan, halcă de pîne ș. a.

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

SOHODOL, com. în jud. Alba, situată în SV depr. Câmpeni, în Țara Moților, pe cursul superior al Arieșului, la confl. cu râul Sohodol, la poalele E ale m-ților Bihor; 2.039 loc. (2005). Expl. de marmură (în satul S.). Peșteri ocrotite (Lucia Mică și Lucia Mare).

1) corcodél și -íl m., pl. elĭ, ilĭ și eĭ (alb. korkodhilĭ, d. ngr. krokódilos, vgr. -deilos, lat. corco- și crokodilus, crocodil. Cp. cu lat. hirudo, lipitoare, și hirundo, rîndunică; lacerta, șopîrlă, și ngr. lakérda, lacherdă; vsl. liliĭakŭ, bodîrlăŭ, și rom. liliac, un animal, ș. a. multe). Dun. Cufundac, o pasăre acŭatică cu picĭoarele ca lișița și cu moț de pene în prejuru capuluĭ (colymbus). V. califar și bodîrlăŭ.

cotoroánță (oa dift.) f., pl. e (cp. cu cotroanțe și cu ung. kotronc, moț). Iron. Hodoroagă, babă hodorogită. – V. bahorniță, hoașcă, zgîrță.

creástă f., pl. este (lat. crĭsta, it. pv. sp. cresta fr. crête). Moț de carne saŭ de pele îngroșată, cum are la cap cocoșu și alte păsărĭ și unele reptile. Fig. Muche, punct culminant: creasta caseĭ, a dealuluĭ. Creasta cocoșuluĭ, o plantă din familia amarantuluĭ (celosia cristata). Trans. O plantă labiată numită și talpa gîșteĭ (leonurus cardiaca). O cĭupercă foarte gustoasă (clavaria flava).

1) cucúĭ n., pl. ĭe (lat. cucullium saŭ cucullio = cucullus, cuculla, glugă, înrudit cu cucutium, un fel de glugă. De aicĭ maĭ vin: it. cocolla, fr. coule și cagoule, apoĭ ngr. kukúlĭ, sîrb. kúkulj și rus. kúkulĭ, glugă; înrudite maĭ sînt și: curculez, gurguĭ, pupuĭ, țuguĭ, glugă, cocoț, cocoașă, gogoașă, gogoloș, gogolesc ș. a. V. cuculion). Unflătură produsă pe cap de o lovitură. Moțu păsărilor.

cucuĭát, -ă adj. (d. cucŭĭ). Cu cucuĭ. Cu moț, moțat: găină cucuĭată. Cocoțat. S. f. Iron. Moartea: l-a trimes la cucuĭata!

cufundác, fundác și cufundár m. (d. cufund). Un fel de lișiță c’un moț de pene albe în prejuru capuluĭ, numită și bodîrlăŭ (colymbus). Un fel de rață sălbatică cu pene negre lucitoare și pîntecele alb, numită și corcodel (pódiceps).

cuvînt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n’aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, a-ĭ urma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într’un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într’un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire, perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.

*egrétă f., pl. e (fr. aigrette, d. aigron, dial. îld. héron, stîrc). Moț de fire de păr la chipiŭ.

ØVERLAND, Arnulf (1889-1968), poet norvegian. După Primul Război Mondial devine membru al grupului marxist de la revista „Mot dag”. Versuri exprimând compasiunea pentru cei oropsiți și revolta față de oprimatori („Pâine și vin”, „Muntele albastru”, „Frontul roșu”). Deportat de naziști (1941-1945), devine poet național cu poemele de război („Supraviețuitorii noștri în toate”, „Reîntoarcerea vieții”). În ultimii ani, poezie lirică („Minutele vieții”).

MEHESI, Iosif (sec. 18), om politic român. Funcționar la Cancelaria aulică de la Viena. Luptător pentru emanciparea românilor din Transilvania; a îndrumat pe conducătorii moților veniți în audiență la Curtea imperială și a participat la elaborarea și susținerea memoriului Supplex Libellus Valachorum.

fĭonc n., pl. urĭ (ngr. fĭóngos, d. it. fiocco, moț, cĭuf). Mold. Fundă, nod elegant făcut dintr’o cordică. – Pop. și fĭong (ca frang îld. franc).

LĂCUSTÁR (< lăcustă) s. m. Specie de pasăre călătoare din ordinul paseriformelor, înrudită cu sturzul, lungă de 21-23 cm, cu pene trandafirii pe piept, negre strălucitoare pe cap, gât, aripi și pe coadă, având un moț de pene pe cap (Sturnus roseus). Se hrănește în special cu lăcuste. În România trăiește, în timpul verii, cuibărind în colonii pe locuri stâncoase sau maluri lutoase, în special în Dobrogea.

LOPĂTÁR (< lopată) s. m. 1. Vâslaș; barcagiu. 2. Pasăre călătoare din ordinul ciconiiformelor, de mărimea unei berze, de culoare albă, cu gâtul și picioarele lungi, cu ciocul lățit spre vârf ca o lopată și cu un moț de pene pe cap (Platalea leucorodia); cosar. Trăiește în colonii. Cuibărește în Delta Dunării și este ocrotit prin lege. Toamna migrează spre valea Nilului, Africa Centrală și de Sud-Est. ◊ Cerb-lopătar v. cerb.

floc m. (lat. flŏccus, it. fiocco, fiocca, pv. fr. cat. floc, fr. floche adj., sp. llueco, pg. choco). Cĭuf, moț de păr. Pl. Păr mult și lung, mițe, lațe: acestuĭ cîne bătrîn îĭ atîrnă flociĭ. Triv. Păru din regiunea pubiană. V. fulg și flotac.

fofolóc și -óg n., pl. oace (var. din folmotoc, holmotoc, glomotoc și din rus. hoholók, dim. d. hohól, moț. V. înfofolesc). Mold. sud. Colcovan, vălătuc de stofă. S. m. Mold. nord (-oc). Boboc de gîscă, de rață. Munt. est. Fam. Copil durduliŭ. Adj. Mold. sud. (-og, -oágă). Prost, bleg. V. mototol, tofolog, budulac.

fúndă și (Munt.) fúntă f., pl. e (ngr. funda [scris fúnta], moț, cĭucure, d. turc funda, tufiș). Fĭonc. Mar. (fundă). Frînghia care susține o amtenă saŭ rîdică o pînză (și fungă, pl. ĭ).

LUPȘA, com. în jud. Alba, situată în depresiunea cu același nume, în Țara Moților, pe râul Arieș; 3.716 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul L.) și haltă de c. f. (în satele Hărădău și Mușca). Expl. de calcar cristalin. Centru de dogărit. Muzeu etnografic și de artă populară (fondat în 1939), în satul L. cu colecții de icoană pe sticlă și pe lemn din sec. 18-19, tulnice, fluiere, pluguri etc. În satul L., atestat documentar în 1325, se află mănăstirea c cu același nume (de călugări), cu biserica Sfântul Gheorghe, ctitorie din anii 1421-1429 a cneazului Vladislav, cu picturi murale din 1855, iar în satul Hărădău există biserica Pogorârea Duhului Sfânt (1770). Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1429, restaurată în 1694) și Adormirea Maicii Domnului (1799), în satul Valea Lupșii.

hoț m. (probabil, din răd. slavă hot- și hvat-, de unde vine poftă și înșfac [Bern. 1, 398 și 407]. Cp. și cu înhaț și cu moț, pin aluz. la căcĭula moțată a hoților orĭ a Moților din Ardeal. D. hoț numele Huțanilor saŭ Huțulilor în Bucov.). Fur, acela care fură. Fig. Fam. Epitet glumeț unuĭ șiret. – Fem. hoață și hoțoaĭcă, pl. e. – În vest și oț (VR. 1927, 5, 156, de doŭă orĭ). V. tîlgar.

huhúĭ n., pl. e (rudă cu rus. hohól, moț; pol. chichol, vîrf. Cp. cu cucuĭ). Btș. Deluleț.

FÂNTÂNELE 1. Lac antropic pe cursul superior al Someșului Cald (jud. Cluj), folosit în scop energetic (hidrocentrala Mărișel: 220 MW); supr.: 8,15 km². Vol.: 225 mil. m³. 2. Com. în jud. Arad pe Mureș; 5.693 loc. (1995). Cadtel (sec. 19). 3. Com. în jud. Mureș, pe Târnava Mică; 5.262 loc. (1995). Termocentrala Sângeorgiu de Pădure – F. (250 MW). Stație de c. f. 4. Com. în jud. Prahova; 4.239 loc. (1995). 5. Com. în jud. Suceava; 4.884 loc. (1995). 6. Sat în com. Matei (jud. Bistrița-Năsăud), în apropierea căruia a fost descoperită o importantă necropolă celtică (sec. 4-2 î. Hr.). Unele dintre mormintele de incinerație parțin dacilor timpurii, care au folosit necropola împreună cu celții. 7. Loc istoric în M-ții Apuseni, lângă com. Mărișel (jud. Cluj). Aici, la 24 iun./6 iul. 1849, oastea moților, condusă de tribunul N. Corcheș, a înfrânt oastea maghiară a lui Vasvári Pál.

încîlcésc v. tr. (vsl. *klŭčiti, ca’n sŭklŭčiti, a încreți, d. klŭkŭ, urzeală; rus. klok, kločók, cĭuf, moț, kločitĭ, a încîlci. V. cîlțĭ. Cp. cu colcovan). Încurc, amestec (ițele, firele, sfoara, păru). Fig. A încîlci lucrurile, afacerile.

jmoc n., pl. urĭ (rus. žemók, cocoloș de ceară strînsă între degete. V. smugă). Mănunchĭ, chită, fascie, fascicul: un jmoc de florĭ, de păr, de raze. – Și zmoc, șmoc, smoc. – La Panțu smoc, o plantă numită și zglăvoc. V. moț și dup 2.

LA MOTHE LE VAYER [la mot lə vaié], François de (1588-1672), scriitor și filozof francez. Tutore (1652-1657) al regelui Lodovic XIV. Istoriograf al Franței desemnat de rege. Adept al scepticismului („Considerații asupra elocinței franceze a timpului nostru”, „Asupra virtuții păgânilor”).

LA MOTTE-HOUDAR [la mót-udár], Antoine de (1672-1731), scriitor și teoretician literar francez. Tragedii („Inès de Castro”), ode, fabule. A redeschis polemica dintre „antici” și „moderni” („Reflecții asupra tragediei”).

mătăhúz (Trans.) și mătăúz (Munt. vest) n., pl. e și urĭ (rus. motovĕáz, fir, legătură, d. mot, motók, fuĭor, fascicul, și vĕazáti, a lega; rut. mótuz; pol. motovąz, lanțu de la vîrtelniță, ceh. motous, motovous, parte din fuĭor). Sfeștoc. Fascicul de ramurĭ cu care se amestecă laptele în căldare la stînă. Băț c’un șomoĭog de măturat cuptoru.

*motét n., pl. e (fr. motet, dim. d. mot, cuvânt, lat. mŭttum, grohăit, de unde vine și it. motto, dim. mottetto. V. motto). La catolicĭ, bucată muzicală religioasă vocală compusă după cuvinte liturgice latine.

motîlcă și modîlcă, motóșcă (pl. ca piroșcă) și moștólcă f., pl. ĭ (rut. mótočka, a. î. Cp. și cu moț, moțoc, motoc, șomoltoc, holmotoc și pol. motolka, om scund). Moțoc, ghem, unflătură: ce e motîlca ceĭa în buzunaru tăŭ? Chist, broască, bolfă. – Și motoașcă (Mold.) și tomoașcă, pl. ca motoșcă (Munt. vest. VR. 6, 4, 13), și nădîlcă (Trans. Șonfalăŭ). V. colcotoș și mișcă.

motóc m. (rut. mótok, rus. motók, dim. d. mot, caĭer. V. cotoc). Est. Rar. Motan: și motocu nu-șĭ află locu (P. P.).

motocél m., pl. eĭ (dim. d. motoc). Mold. Moț, canaf, cĭucure. Motan mic. Pl. Chercurĭ, trifoĭ de cîmp.

moț n., pl. urĭ (cp. cu it. mazzo, buchet, și cu rom. boț și hoț. Există și bg. moč?). Creastă de pene, cĭuf de pene saŭ de păr, cum are păunu, cĭocîrlanu saŭ cum îșĭ lasă uniĭ oamenĭ. Fig. A fi cu moț, a avea mare îndrăzneală, marĭ pretențiunĭ, tupeŭ. Moțu curcanuluĭ, o plantă erbacee poligonace ornamentală originară din India (polýgonum orientale). V. gîță.

moțát, -ă adj. (d. moț). Cu moț: cĭocîrlanu e moțat. Fig. Pretențios, îngînfat, obraznic. A te crede maĭ moțat de cît alțiĭ, a te crede maĭ breaz, superior.

moțóc n., pl. oace (dim. d. moț). Moț care atîrnă. Motîlcă, mototol, ghem. Mold. Coc, concĭ. Munt. est. A-țĭ abate (saŭ a-țĭ veni) moțocu, a-țĭ veni gust de ceartă. V. bîzdîc.

MERIȘOREANU, Elena (n. 1951, Paroșeni), cântăreață de muzică populară. Valorifică repertoriul țărănesc și pastoral din subzonele Hunedoarei și Țara Moților. Solistă a ansamblului folcloric „Rapsodia Română” (1968-1996).

MIRACOVICI, Paul (1906-1973, n. București), pictor român. Peisaje, naturi moarte, portrete, realizate cu un acut simț al decorativului („Copii din Țara Moților”, „Zi de sărbătoare la Gura Humorului”). Pictură murală (Hotel Internațional din Mamaia). Unul dintre creatorii afișului românesc modern (mai ales turistic, în anii ’30).

pămătúf și (est) pomătúf n., pl. urĭ (ung. pemetfü, pemete și pemet, mătură mare cu mănuchĭu lung [contaminat în înț. de pemecs, pamacs, pensulă, de unde și pamacsolni. V. morcĭolesc], d. bg. pomet petică de șters o țeavă, vsl. pometŭ, măturătură, gunoĭ, d. metatĭ, a mătura; fü e cuv. ung. și înseamnă „ĭarbă”, ca și în sacfiŭ. D. rom. vine bg. pometuša, petică de șters. V. mătură, omăt). Legătură de pene, de păr saŭ de peticuțe care servește la uns, la spoit, la spălat, la pus săpun pe obraz cînd te razĭ (și în acest caz are forma uneĭ periuțe), la pudrat ș. a. Moțu stufuluĭ: pomătufurile stufuluĭ (Sadov. VR. 1911, 3, 335). – Și pănătuf (Mold. sud).

NAGÂȚ (probabil formație onomatopeică) s. m. Pasăre migratoare din ordinul caradriiformelor, de c. 40 cm, cu penajul negru-verzui cu luciu purpuriu și cu un moț de pene lungi pe cap (Vanellus vanellus); bibic. Trăiește în fânețe umede, cuibărind pe lângă aproape toate bălțile din România; iarna, majoritatea se îndreaptă către țările din jurul M. Mediterane și S Asiei.

périe f. (vsl. periĭe, pene, pero, pană [că peria primitivă a fost un moț de pene]; sîrb. perije, pene, peniș, peraja, peraje, păr gros de porc. V. pernă, părășin, năpîrlesc. Cp. cu brusture). Pensulă, fire de păr legate la capătu unuĭ bețișor de care se servesc zugraviĭ și văpsitoriĭ. (Cînd e maĭ mică, se numește periuță saŭ penel. Placă de lemn în ale căreĭ găurĭ s’aŭ fixat fire de păr egal de lungĭ (de ordinar, păr de porc, dar și imitațiunĭ) care servește la înlăturat colbu de pe haĭne, încălțăminte, mobile, la lustruit încălțămintea, la curățat pelea capuluĭ ș. a. – Peria a fost inventată de Germanu Lendegart din ducatu Badenuluĭ la 1763. El era calfă de morar și, ca să scape de mustrările stăpînuluĭ luĭ, care-l acuza că lasă făina să se risipească, a inventat peria de păr de porc. La 1770 șĭ-a brevetat invențiunea și a deschis o fabrică de periĭ. Peria de dințĭ a fost inventată la 1683 de Englezu Addis pe cînd se afla arestat din motive politice. V. bidinea, mătură, ghebrea, cesală, peptene.

pitonóg n., pl. óage (din pintenog, cotonog, papaĭnog, în care nog e vsl. noga, picĭor). Vest. Un băț care are la un capăt o traversă pe care apeșĭ cu picĭoru în pămînt ca să facĭ găurĭ de pus sămînța saŭ de înfipt haragiĭ (numit în est chitonog, chitănog și chitonag, ĭar în Munt. cotonoagă). Pl. Catalige, niște prăjinĭ pe care se poate fixa picĭoru p. a merge la oarecare înălțime de la pămînt, cum obișnuĭesc păstoriĭ și curieriĭ ruralĭ în landele Franciiĭ. – Se numesc și pitoroage și pitonoage (Bz.), picioroage (Rț.) și maĭ des picĭoroange (supt infl. luĭ picĭor). În Trans. sud picĭoroange și chitoroange, patine (de lemn cu șina de fer). – P. înț. de „păsărĭ cu picĭoroange”, naturaliștiĭ ar face maĭ bine să zică picĭorongate, ca buzat, care are buze marĭ; codat, care are coadă (mare); moțat, care are moț, ș. a. V. brucesc.

OLINESCU, Marcel (1896-1992, n. Dorohoi), grafician român. Motive preluate din tematica și stilistica folclorului, cărora le-a dat o interpretare ce asociază vibrația lirică și organizarea riguroasă și spațiul („Balaurii”, „Meșterul Manole”, „A plecat moțu din țară”, „Fecioara și pasărea măiastră”, „Pictorul Nicolae Grigorescu”).

*poligonacéŭ, -ée adj., pl. tot ee (d. polýgonum, numele planteĭ „moțu curcanuluĭ” în bot.). Bot. Din familia moțuluĭ curcanuluĭ. F. pl. Familie de plante al căror tip e moțu curcanuluĭ, din care face parte și măcrișu, răculețu, reventu, stevia, troscotu ș. a.

popîndác n., pl. e (ca și popîndăŭ și popînzac). Ĭașĭ. Grupă de plante care se înalță ca un moț la suprafața mocirlelor și pe care vînătoriĭ pășesc fără să se ude.

PIETROASA 1. Com. în jud. Bihor, situată la poalele de NV ale m-ților Bihor, pe râul Crișu Pietros; 3.403 loc. (2003). Expl. de marmură (Chișcău), de calcar și de granit. Centru etnografic și de artă populară (sculpturi în lemn, mobilier țărănesc, rotărit, țesături și costume populare). Teritoriul comunei este inclus în Parcul Național al Munților Apuseni; în cadrul lui se află o serie de rezervații naturale: Pietrele Galbenei, Valea Galbenei, platoul carstic Padiș, Piatra Bulzului, ghețarul „Focul Viu”, Avenul Borțigului, molhașurile din valea Izbucelor, Cetățile Ponorului, Fâneața izvoarelor Crișului Pietros, Pietrele Boghii, Săritoarea Bohodeiului, depr. Bălileasa, Groapa de la Barsa, vf. Biserica Moțului, platoul carstic Lumea Pierdută. Pe terit. satului Chișcău se află Peștera Urșilor. Satul P. apare menționat documentar în 1587. În satul Cociuba Mică, atestat documentar în 1587, se află biserica Sf. Gheorghe (sec. 18). 2. Com. în jud. Timiș, situată la poalele de NV ale m-ților Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega Poieni; 1.169 loc. (2003). Expl. de min. de fier și de calcar. În satul P., atestat documentar în 1514, se află biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1779), iar în satele Crivina de sus și Poieni, bisericile de lemn cu hramul Cuvioasa Parascheva (1676, renovată în 1778 și din 1791, pictată în 1812).

púpăză f., pl. eze (alb. pupă, dim. pupăză, d. lat upupa, vgr. épops; sîrb. pupavac, fr. huppe. Mrom. pupăză, „fofează”). O pasăre mare cît merla, cu cĭocu lung, cu penele pestrițe și cu un mare moț de pene în cap. Colivă (Cod. M. N. 1, 162). Fig. Colac peste pupăză, o bucurie saŭ (maĭ des) o întristare peste alta. Cozonăcel saŭ pînișoară p. copiĭ. Pîne împodobită cu poame care se oferă fetelor care vin în vizită la mireasă (Cod, M. N. 1, 84 și 88). Un fel de cĭocan de sfărămat peatra și de făcut găurĭ în lemn (Ban.). Un fel de orăstică (V. orăstică) numită și pipigĭoĭ (Trans.), care face niște florĭ purpuriĭ, apoĭ albastre, apoĭ verzuĭ și rar albe și care crește pin pădurile umbroase, maĭ ales la munte (órobus vernus).

răscoáge f., pl. ogĭ (cp. cu bg. raskovniče, o plantă, hippocrépis comosa). Vest? O plantă erbacee cu florĭ marĭ purpuriĭ, rar albe, cu fructu capsular și cu semințele prevăzute c’un moț de perĭ mătăsoșĭ (epilóbium angustifólium). – Se numește și zburătoare.

cipili, cipilesc, vb. tranz. – A îndepărta penele de pe o găină pentru a putea fi pregătită / gătită (Antologie 1980). – Din ciup „smoc de păr” (< srb. čup „smoc”, rus. čup „moț”), probabil cu un interm. *ciupili.

ciuclă, -e, s.f. – Buclă de păr, moț (în Giulești); creștetul găinii sau al cocoșului (Ieud). – Din magh. csuklya „cornet (de hârtie)” (DA); Din lat. cicculum (= cicum „ciorchine”), care a dat în rom. ciucure, contaminat cu ciucă „vârf, pisc”.

ciup, -i, s.m. – 1. Smoc de păr, moț: „Saie-le ochii, / Pice-le ciupu” (Bilțiu 1990: 294). 2. Mătasa-porumbului; cosâță (ALR 1971: 404). 3. În expr. dă ciup = leagă rod (ALR 1973: 806). – Cf. alb. čupë „pleată”, srb. čup „smoc”, rus. čup „moț” (DER).

coc, -uri, s.n. – 1. Cucui, umflătură (ALR 1969: h 8; Strâmtura). 2. Cocoașă: „Are un coc în spate” (ALR 1969: 110; Berbești). – Cf. lat. coccum, alb. kok(jë) „cap”, sard. kokka „pâine rodundă” (DER); Din rom. provin magh. kóka „moț, creastă”.

peleș, -i, s.m. – (înv.) Ciucure, franj. În expr. oaie peleșă = oaie cu lână lungă. Peleșata, peșteră în Maramureș, de unde izvorăște „lapte de piatră.” – Din sl. peleš „moț” (Titkin cf. DER).