GABÉLĂ (GABÉLLA) (< fr.) s. f. (În Ev. med., în Franța) Impozit pe sare, introdus în sec. 14, bazat pe monopolul statului asupra acesteia și pe obligația populației de a cumpăra anual o anumită cantitate. Abolit la 1790.

chibrit (chibrituri), s. n. – Bețișor de lemn cu gămălie din material inflamabil care se aprinde prin frecare. Tc. (arab., per.) kibrit „sulf”, de unde și sp. alcrebite (Roesler 596; Șeineanu, II, 109; Meyer 224; Lokotsch 1171; Ronzevalle 144). Invenția datează aproximativ din 1830; prima fabrică romînă din 1879 (din 1886, monopol de Stat). Însă cuvîntul circula înainte, la începutul sec. XIX, ca turcism, cu accepția „ardoare, mînie”. Cf. alb., bg. kibrit, cu sensul rom., ngr. ϰιμπρίτης „slab ca un băț”. – Der. chibritelniță, s. f. (suport de cutie de chibrituri).

REGIE s.f. 1. Concepția interpretării textului și activitatea de îndrumare și de supraveghere a jocului artiștilor, desfășurată la punerea în scenă și la montarea unei piese de teatru, a unui film. ♦ Regie tehnică = conducerea tehnică a realizării unui spectacol; cel care desfășoară această activitate. 2. Exploatare a unui bun sau executarea unei lucrări de către un administrator prin angajați sau agenți direcți. ♦ Cheltuieli de regie = cheltuieli de întreținere (la o întreprindere sau instituție); cheltuieli făcute la executarea unei lucrări. 3. (Înv.) Administrație care se ocupa cu perceperea impozitelor indirecte. ♦ Administrație a unor produse sau bunuri asupra cărora exista un monopol de stat. [Gen. -iei. / < fr. régie].

*monopól n., pl. urĭ (vgr. monopólion, d. mónos, singur, și poléo, vînd). Privilegiu de a vinde singur, neavînd nimenea altu dreptu de a maĭ vinde: statu are monopolu tutunuluĭ și altor articule. Fig. Iron. Drept pe care ți-l arogĭ: acesta are monopolu deșteptăcĭuniĭ. V. apalt.

monopol n. 1. dreptul de a vinde singur o marfă, de a exercita singur o industrie: în România Statul are monopolul tutunurilor, sărei, spirtoaselor etc.; 2. fig. drept ce-și arogă cineva; 3. loc ocupat excluziv de un mic număr.

ACUMULARE, acumulări, s. f. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. Acumularea de bogăție la un pol este deci, în același timp, acumulare de mizerie, de chinuri, de muncă, de robie, de ignoranță, de brutalizate și de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care își produce propriul său produs sub formă de capital. MARX, C. I 578. ◊ Fig. Acumulare de cunoștințe. Acumulare de experiență. ◊ (În legătură cu schimbările cantitative) Trecerea de la o stare calitativă a limbii la o altă stare calitativă nu s-a făcut pe calea exploziei, pe calea nimicirii dintr-o dată a vechiului și a construirii noului, ci pe calea acumulării treptate și îndelungate a elementelor noii calități, a noii structuri a limbii. STALIN, PROBL. LINGV. 24. ◊ Acumulare primitivă = acumulare care constituie punctul de plecare al modului de producție capitalist și care constă în despărțirea micului producător de mijloacele de producție, printr-o acțiune de jaf, prin prădarea coloniilor, prin războaie etc. O anumită acumulare de capital în mîna unor producători individuali de mărfuri formează deci condițiunea modului de producție specific capitalist. Din această cauză a fost nevoie să o presupunem la trecerea de la exploatarea meșteșugărească la cea capitalistă. Putem să o numim acumulare primitivă, pentru că nu este rezultatul istoric, ci temelia istorică a producției specific capitaliste. MARX, C. I 560. Acumulare capitalistă sau acumulare a capitalului = retransformarea plusvalorii în capital. Marx a stabilit legea generală absolută a acumulării capitaliste ▭ O dată cu acumularea capitalului se dezvoltă deci modul de producție specific capitalist, și o dată cu modul de producție specific capitalist se dezvoltă acumularea capitalului. MARX, C. I 560. Acumulare socialistă = partea din venitul național care este destinată lărgirii producției. Prin trecerea principalelor întreprinderi industriale, miniere, de transport, bancare și de asigurări în mîinile stalului, precum și prin monopolul de stat al comerțului exterior, clasa muncitoare deține o mare parte din mijloacele de producție din industrie și are posibilitatea materială de a mobiliza resurse financiare și rezerve de tot felul în vederea acumulării socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 261.

MONOPOL, monopoluri, s. n. 1. Drept exclusiv al statului de a produce unele bunuri de consum și de a face comerț cu anumite mărfuri. Monopolul alcoolului. ▭ În Republica Populară Romînă comerțul exterior este monopol de stat. CONST. R.P.R. 13. 2. (În economia capitalistă) Înțelegere, alianță, uniune de capitaliști care concentrează în mîna lor producția și desfacerea unei importante părți de produse cu scopul stabilirii unor prețuri ridicate și al unor profituri maxime. Principala bază economică a imperialismului este monopolul. LENIN, O. XXII 271. ♦ Fig. Drept exclusiv pe care și-l arogă cineva. V. privilegiu. Cel ce are plin stomacul Rîde de cel cu el gol, Traiul bun e luat, în fine, de bogați în monopol. DEMETRESCU, O. 43.

*ANTREPOZIT (pl. -ite) sn. 1 ⚚ Loc unde se țin mărfuri în cantitate mare ¶ 2 Magazin în care se vînd mărfurile asupra cărora Statul are monopolul: ~ul de sare [fr. entrepôt].

MONOPOL s. n. 1. Drept exclusiv pe care îl are cineva, de obicei statul, de a dispune de ceva, de a efectua ceva. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Făină și orice zaherea, care pînă acum era monopol pe seama unuia. CR (1829), 57²/12. A să nemici rămășița sistemului. . . monopoliei. AR (1829), 190²/41. Petru. . . au desființat toate monopoliile și au așezat coleghia de comerție. ASACHI, I. 286/16. Sistema de monopol să zice cînd cineva numai singur vre să aibă privelegi (slobozenie) de neguțătorie. GT (1838), 16¹/53. Ca să să ție o fabrică pă un curs de ani numai de către întreprinzătorul iei. . . să socotește monopol (a. 1839). DOC. EC. 732. La un an veni monopolul de tabac. BARIȚIU, P. A. II, 668, cf. RUSSO, S. 120. Își asiguraseră monopolul luării în arendă a moșiilor statului și ale mînăstirilor. KOGĂLNICEANU, S. A. 201, cf. 157. Legea a desființat monopolul crîșmelor. I. IONESCU, D. 102, cf. 218. Crearea și sporirea veniturilor din monopolul tutunurilor. MAIORESCU, D. II, 2. Întocmirea feudală, cu clasa magnaților, cu servii, cu monopolurile-i de tot felul. GHEREA, ST. CR. I, 69. Speculatori cari căpătau prin stăruințe un monopol de la domnie, întemeiară spițerii particulare. IORGA, C. I. II, 178, cf. OȚETEA, R. 58. Statul are monopolul producerii, transformării și comercializării produselor cinematografice. LEG. EC. PL. 47. ◊ F i g. Știința nu trebuie să fie monopol. MN (1836), 38¹/16. Străini prinți. . . Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, M. 23. Poezia lirică e un monopol exclusiv al epocii noastre. GHEREA, ST. CR. III, 174. Traiul bun e luat, în fine, de bogați în monopol. DEMETRESCU, O. 43. ♦ (Adjectival) Fabricat de o întreprindere (de stat) care deține un monopol (1). Baia de la bazinul al 3-lea și al 4-lea e de 45° și mai conține 5 kg săpun monopol. IONESCU-MUSCEL, FIL. 417. Se consumă de asemenea foarte multă țuică, fie de prune, fie „monopol”. ARH. FOLK. VII, 42, cf. CHEST. VIII 103, ALR II 4 156/928. ♦ (Substantivat; popular) Rachiu fabricat de o întreprindere (de stat) care deține un monopol (1). 2. Asociație de capitaliști care concentrează in mîna lor cea mai mare parte din producția și desfacerea unor produse importante, cu scopul stabilirii unor prețuri ridicate și al obținerii unor profituri mari. Elementul esențial în trecerea capitalismului de la stadiul preimperialist la stadiul imperialist, stadiul contemporan, este înlocuirea liberei concurențe cu monopolurile. LUPTĂ DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 68, cf. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 613. – Pl.: monopoluri. – Și: monopolíe s. f. – Din germ. Monopol, fr. monopole. – Monopolie < ngr. μονοπώλιον.

CAPITALISM s.n. Orînduire social-economică bazată pe proprietatea privată a unui grup restrîns asupra mijloacelor de producție. ◊ Capitalism monopolist de stat = formă de existență a capitalismului monopolist, caracterizată prin îngemănarea forței statului cu forța monopolurilor. [Cf. fr. capitalisme].

CAPITALISM s. n. orânduire social-economică bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. ♦ ~ monopolist de stat = formă actuală de existență a capitalismului monopolist, caracterizată prin îngemănarea forței statului cu forța monopolurilor. (< fr. capitalisme)

Cărțile albastre – În Anglia s-a încetățenit procedeul ca rapoartele parlamentare și documentele oficiale să fie tipărite în volume in folio și învelite în coperte de culoare albastră. Obiceiul a fost adoptat și de alte țări. Astfel, mult timp, culoarea oficială a acestor colecții de documente a fost roșie în Spania, verde în Italia, galbenă în Franța, albă în Germania și Portugalia. Practica se mai păstrează și astăzi, cu dilerența că aceeași culoare a încetat să mai fie monopolul unui singur stat. IST.

praf și (vechĭ) prah n., pl. urĭ (vsl. prahŭ. V. prășesc, prahaviță). Sud. Colb, pulbere, pămînt redus în părticele foarte micĭ de uscăcĭune și de mult umblet: prafu drumurilor se depune pe haĭne. Toată țara. Substanță pulverizată: praf de zahăr, de chinină. Pl. Medicament pulverizat împărțit în doze: am luat doŭă prafurĭ de chinină. Pulbere explozivă cu care se încarcă armele de foc ca să arunce proĭectilele și care se compune din salitră, pucĭoasă și cărbune (numită și praf de pușcă și ĭarbă de pușcă). A face (a preface) în praf, a nimici. A se alege prafu de ceva, de cineva, a se nimici, a se prăpădi. A trage cuĭva o bătaĭe în cît să-ĭ meargă prafu, a-ĭ trage o bătaĭe strașnică (V. hucĭum). A arunca praf (orĭ sperlă) în ochiĭ lumiĭ, a minți fără de rușine vrînd să ascunzĭ fapte evidente. – În nord prav, în Ban. Buc. praŭ. V. colb, toz. – E demonstrat că chear din primele secule ale ereĭ creștineștĭ Chinejiĭ știaŭ de prafu de pușcă, de care se serveaŭ la făcut focurĭ de artificiĭ, dar nu și la aruncat proĭectile. Pe la mijlocu secululuĭ VII fu întrebuințat de Greciĭ bizantinĭ, care făceaŭ niște artificiĭ incendiare numite foc grecesc. De abea în seculu XIV a fost întrebuințat la armele de foc, și anume de Englejĭ în bătălia de la Crécy (1346). Numele luĭ Roger Bacon, Albert cel Mare și Berthold Schwarz se leagă de invențiunea saŭ maĭ de grabă de introducțiunea prafuluĭ de pușcă în Eŭropa, dar fără să se știe sigur cine e inventatoru. În zilele noastre acest praf s’a perfecționat și se distinge după compozițiune prafu de războĭ, de vînat și de mină. Cel de vînat și de mină e praf obișnuit, pe cînd cel de războĭ are bază de celuloză și nu produce fum. În fine, cu bumbac și acid nitric s’a preparat un noŭ exploziv numit fulmicolon, care produce efectele prafuluĭ ordinar, dar care, din cauza inconvenientelor, nu prea e întrebuințat azĭ. Fabricarea și vinderea prafuluĭ de pușcă putînd fi periculoasă siguranțeĭ publice, statu șĭ-a rezervat monopolu luĭ.

monopol [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~ie / Pl: ~uri / E: ger monopol, fr monopole, cf ngr μονοπώλιον] 1 sn Drept exclusiv pe care îl are cineva, de obicei statul, de a dispune de ceva, de a efectua ceva. 2 a Fabricat de o întreprindere de stat care deține un monopol (1). 3 sn (Iuz) Rachiu fabricat de o întreprindere de stat care deținea un monopol (1). 4 sn Asociație de capitaliști care concentrează în mâna lor cea mai mare parte din producția și desfacerea unor produse importante, cu scopul stabilirii unor prețuri ridicate și al obținerii unor profituri mari. 5 sn Privilegiu exclusiv, de drept și de fapt, pe care-l posedă un individ, o întreprindere sau un organism public de a fabrica, de a vinde sau de a exploata anumite bunuri și servicii. 6 sn (Fig) Drept exclusiv pe care și-l arogă cineva.

ANTIMONOPOLIST ~stă (~ști, ~ste) Care este împotriva monopolurilor. /anti- + monopolist

amakudari s. 1974 (cuv. jap.) ◊ „Parașutare” a unui funcționar (japonez) de stat într-un post important pentru monopoluri v. post-cheie

NEOLIBERALISM s. n. curent în economia politică contemporană care, formal, critică intervenția statului în economie și se declară împotriva monopolurilor, dar care teoretizează de fapt necesitatea unor forme ale capitalului monopolist de stat. (< fr. néolibéralisme)

oteup, oteupuri, s.n. (înv.) bun al statului dat în arendă; antrepriza vămilor, a ocnelor; monopol; accize.

post-cheie s. n. Funcție foarte importantă ◊ „Practica «amakudari», care constă în a «parașuta» un funcționar de stat într-un post-cheie de larg interes pentru monopoluri, este curentă în Japonia – informează ziarul «Asahi».” Sc. 16 III 74 p. 8; v. și sculer-șef (1969) (din post + cheie, după fr. poste-clé; DMN 1966)

COSTA RICA, stat în America Centrală istmică; 50,9 mii km²; 2,94 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: San José. Orașe pr.: Limón, Alajuela, Puntarenas. Este împărțită în șapte prov. Relief muntos (alt. max.: 3.820 m). între ale cărui lanțuri se întinde un podiș central: vulcani activi. Climă caldă, tropicală, nuanțată de altitudine, cu precipitații bogate, mai ales pe litoralul caraibean (Limón, 4.228 mm/an). Terenurile cultivate reprezintă 10,3% din supr. țării, iar pășunile ocupă 45,2% (se cresc în special bovine, 1,73 mil. capete, 1989). Culturile de bază se practică în plantații: banane (1,26 mil. t, 1989), cafea (93 mii ha, 147 mii t, 1989), cacao, ananas, trestie de zahăr (2,6 mil. t, 1989). Pentru consumul intern se cultivă porumb, orez, manioc. Pădurile cu esențe valoroase (cedru, guayacan ș.a.) ocupă 1/3 din supr. țării. Resurse de bauxită, aur și ape geotermale (parțial valorificate), ind. diversificată cu întreprinderi de prelucr. a produselor agricole (tutun, lichioruri, țesături, zahăr) și a lemnului (cherestea mobilă); fabrici de ciment (520 mii t, 1987), de prelucr. a metalelor, îngrășăminte chimice ș.a. Pescuit: 20,4 mii t (1988). C.f: 1,3 mii km. Căi rutiere: 26,6 mii km. Moneda: 1 colón = 100 céntimos. Exportă cafea (c. 30%), banane (c. 1/4), produse chimice, carne, zahăr, textile și conf., produse electrotehnice ș.a. și importă materii prime ind. și semifabricate (peste 40%), mașini, utilaje și mijloace de transport, combustibili, produse agro-alim. ș.a. – Istoric. Locuit în vechime de triburi de amerindieni (descoperită în 1502 de Columb), a fost cucerită în sec. 16 de spanioli, care au exterminat majoritatea populației băștinașe. La 15 sept. 1821, în timpul Războiului pentru Independența Coloniilor Spaniole și America (1810-1826), și-a proclamat independența. În 1822 a fost ocupată de Mexic, iar din 1823 a făcut parte din Federația Provinciilor Unite ale Americii Centrale pînă în 1838, cînd a devenit stat de sine stătător. În a doua jumătate a sec. 19 a început modernizarea economiei țării. În cel de-al doilea război mondial a făcut parte din coaliția antihitleristă. După războiul civil din 1948, care a făcut numeroase victime, armata fost desființată (C.R. fiind astfel primul și singurul stat din lume care a întreprins o asemenea măsură). În condițiile intensificării mișcării democratice, în țară au fost înfăptuite unele reforme progresiste, vizînd dezvoltarea economiei naționale și limitarea activității monopolurilor străine. C.R. este o republică constituțională. Șeful statului și guvernului este președintele republicii. Organul legislativ este Adunarea Națională.

MONOPOL, monopoluri, s. n. 1. Drept exclusiv al cuiva, de obicei al statului, de a dispune de ceva, de a efectua ceva; dominație într-un domeniu, într-una sau mai multe ramuri economice. ♦ (Pop.) Rachiu fabricat de o întreprindere care deține un monopol (1). 2. Privilegiu exclusiv, de drept și de fapt, pe care îl posedă un individ, o întreprindere sau un organism public de a fabrica, de a vinde sau de a exploata anumite bunuri sau servicii. ♦ Întreprindere mare sau uniune de întreprinderi care concentrează în mâna lor producția și desfacerea unor produse importante, cu scopul stabilirii unor prețuri mari și al obținerii unor profituri ridicate. 3. Fig. Drept exclusiv pe care și-l arogă cineva. – Din germ. Monopol, fr. monopole.

PREMONOPOLIST ~stă (~ști, ~ste) Care precedă monopolismul; anterior apariției și dezvoltării monopolurilor. /pre- + monopolist

LOBBYISM s.n. (Anglicism) Parlamentări, tranzacții făcute în lobby. ♦ Metodă de influențare prin agenți speciali, a oamenilor de stat, pentru a adopta în parlament, guvern etc. poziții avantajoase monopolurilor. [< engl. lobbyism < lobby – culoar din clădirea parlamentului].

IMPERIALISM s. n. 1. politică de dominare a unui stat sau a unui grup de state asupra altui stat sau altor state. 2. fază superioară de dezvoltare a capitalismului, caracterizată prin dominanța monopolurilor, aparținând unor regiumi autoritare, conflagrații etc. (< fr. impérialisme)

regie f. 1. administrațiunea bunurilor supusă controlului; 2. administrațiunea contribuțiunilor indirecte: regia monopolului tutunurilor; 3. biurourile acestei administrațiuni; lucrări în regie, cele ce Statul le face pe socoteala sa și sub privegherea agenților săi.

MONOPOL, monopoluri, s. n. 1. Drept exclusiv al cuiva, de obicei al statului, de a dispune de ceva, de a efectua ceva; dominație într-un domeniu, într-una sau mai multe ramuri economice. ♦ (Pop.) Rachiu fabricat de o întreprindere care deține un monopol (1). 2. Privilegiu exclusiv, de drept și de fapt, pe care îl posedă un individ, o întreprindere sau un organism public de a fabrica, de a vinde sau de a exploata anumite bunuri sau servicii. ♦ Firmă sau companie care exercită un control exclusiv asupra producției și comercializării unui produs material sau serviciu, pe un anumit teritoriu, astfel încât are posibilitatea să stabilească atât prețul de vânzare unitar, cât și cantitatea de produse sau de servicii oferite. 3. Fig. Drept exclusiv pe care și-l arogă cineva. – Din germ. Monopol, fr. monopole.

tutún (vest) și tĭutĭún saŭ titĭún (est) m. ca plantă și n., pl. urĭ, ca marfă (turc. tutün, ngr. tutúni, bg. rut. rus. tĭutĭún, sîrb. tutun, pol. tutun, tytun. Cp. cu petunie). O plantă solanee care se cultivă p. fumat (nicotiana tabacum). A bea tutun (turc. tütún içmek), a fuma. Pl. Administrațiunea (saŭ regia) tutunurilor: a intra la tutunurĭ. – Tutunu e o plantă viguroasă care ajunge pînă la o înălțime de 2 metri și cu frunze care ajung pînă la 60-70 de centimetri. E originar din America (V. tabac, mahorcă). În Eŭropa a fost introdus la 1560 de Ion Nicot (de la care-ĭ și vine numele în botanică), ambasadoru Ecaterineĭ de Medicis (regentă a Franciiĭ) la Lisbona. La 1565 se introduse în Germania ca plantă medicinală. Ca plantă de fumat fu introdus întîĭa oară la 1585 de soldațiĭ care s’aŭ înturnat din America în Spania și Portugalia. La 1620 fu adus în Germania de trupele auxiliare engleze care treceaŭ în Bohemia. Pe urmă se lăți în toată Eŭropa, cu toate măsurile opritoare. Româniĭ l-aŭ luat de la Turcĭ în sec. XVII. Astăzĭ se cultivă în toată lumea, maĭ ales în Cuba, Statele Unite (Maryland și Virginia), Java, Sumatra, peninsula Balcanică și Asia Mică. – Frunzele de tutun recoltate se pun la uscat în locurĭ acoperite, se supun în grămadă uneĭ fermentațiunĭ, și apoĭ se răsucesc în forma unor țigărĭ maĭ groase orĭ se taĭe ca niște firicele de fidea (care se pun în narghilea, în lulea orĭ se înfășoară într’o foiță de „hîrtie de țigară”) și se fumează. Altă cantitate se preface în praf (tabac). Tutunu conține un alcaloid veninos numit nicotină, care, la ceĭ ce fumează mult, cauzează boala nicotizmuluĭ saŭ tabagizmuluĭ (duhoare a guriĭ, faringită, dispepsie și turburărĭ ale vederiĭ saŭ ale memoriiĭ). Frunzele de tutun se întrebuințează și în medicină. Cu zeama de tutun fert poporu tratează boalele de pele. Vițiu fumatuluĭ e astăzĭ foarte întins, și de aceĭa, cele maĭ multe state, ca să-și facă un venit maĭ mult, aŭ stabilit monopolu tutunuluĭ. În țările româneștĭ, în seculu 18 era biru tutunărituluĭ, care aducea pe an cîte-va miĭ de leĭ vechĭ venit domniiĭ. În seculu 19 acest venit crescu. La 1832 (Regulamentu Organic), acest bir deveni impozit comunal pînă la 1863, ĭar de la 1863-1864 impozit fiscal pe vînzare. La 1864 s’a declarat monopolu statuluĭ. Dar negustoriĭ, maĭ toțĭ supușĭ străinĭ, s’aŭ agitat, și la 1867 s’a desființat, ĭar la 1872 s’a reînființat și s’a modificat la 1881 și 1887. – Fiind-că această plantă conține otravă și e fumată nu din nevoĭa trupuluĭ, ci din slăbicĭunea sufletuluĭ, se consideră ca o necuviință cînd un copil fumează. Numaĭ la Țiganĭ copiiĭ fumează de micĭ, și încă în fața părinților. Și femeile fumează, maĭ ales în popor. De multe orĭ, fumatu e primu pas spre alte vițiĭ. Tînăru care ĭese din școală și vrea să arăte că „s’a emancipat”, maĭ în ainte de toate se exibă cu țigara în public. Uniĭ „artiștĭ” susțin că fumatu te inspiră. Cu toate astea, el tot un obiceĭ „țigănesc” rămîne! V. țigară, havană, trabuco.

MONOPOLIST¹ ~stă (~ști, ~ste) 1) Care ține de monopolism; propriu monopolismului. 2) Care deține un monopol; cu drept de monopol. /<fr. monopoliste

BUGETAR, -Ă, bugetari, -e, adj. Privitor la buget, prevăzut în buget, de buget. Politica guvernelor burghezo-moșierești din Romînia în materie de comerț exterior era o politică de înfeudare economică a țării față de marile monopoluri imperialiste și bănci capitaliste internaționale. Balanța comercială deficitară ducea la dezechilibru bugetar, la creșterea datoriei de stat, la accentuarea dependenței Romîniei de țările imperialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 550. ◊ Sarcini bugetare = a) obligații (ale statului) care se acoperă prin buget; b) realizări de venituri și efectuări de cheltuieli. Prevederi bugetare = credite aprobate prin planurile de cheltuieli prevăzute în buget. Realizări bugetare = sume încasate la veniturile prevăzute în buget. Economii bugetare = a) sume necheltuite din prevederile bugetare și care nu mai sînt necesare pînă la finele anului; b) reducere a cheltuielilor prevăzute în buget. Evidență bugetară = evidență a operațiilor legate de executarea bugetului. Instituție bugetară = instituție ale cărei venituri se varsă integral la buget și ale cărei cheltuieli se acoperă în întregime din buget. An (sau exercițiu) bugetar = perioadă de timp de un an în care se efectuează operațiile legate de executarea bugetului statului.

NEOLIBERALISM s. n. Doctrină economică contemporană care susține intervenția limitată a statului în economie pentru a stabili cadrul juridic care să permită organizarea concurenței, funcționarea armonioasă a mecanismului prețurilor și stăvilirea abuzurilor monopolurilor. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néolibéralisme.

FINANȚE s. f. Totalitatea mijloacelor bănești care se găsesc la dispoziția puterii de stat ca element al circulației din economia națională. Ministerul Finanțelor. ▭ Finanțele de stat din țările imperialiste, întregul sistem financiar, bănesc și de credit din aceste țări reprezintă un instrument de asigurare a profiturilor maxime monopolurilor prin exploatarea cruntă și jefuirea oamenilor muncii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 319, 5/2. ◊ (Ieșit din uz) Om de finanțe = financiar. Oaspe socotit unul din cei mai bogați și temuți oameni de finanțe ai țării. C. PETRESCU, R. DR. 199. ♦ Totalitatea mijloacelor financiare ale unei întreprinderi. O mare atenție din partea conducătorilor întreprinderilor economice față de problemele economiei și finanțele întreprinderilor va contribui la executarea cu succes a bugetului de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2734. ♦ (Familiar, glumeț) Averea în bani a unei persoane particulare. Stătea rău cu finanțele.

REGIE, regii, s. f. 1. Concepția interpretării textului și activitatea de îndrumare și de supraveghere a montării unui spectacol, unei piese de teatru, a unei opere, a turnării unui film etc. V. scenografie. Cu o seară mai înainte, văzusem la Teatrul Moscovei «Othello», în regia profesorului Zavadski. STANCU, U.R.S.S. 46. 2. Sistem de exploatare a unui bun sau de executare a unei lucrări (publice sau particulare) de către un administrator care urmează să justifice conturile organelor superioare sau față de proprietar. ◊ Cheltuieli de regie = cheltuieli de întreținere (la o întreprindere sau instituție), cheltuieli ce se fac cu ocazia executării unei lucrări și care se adaugă la costul materiei prime, al materialelor etc. Scăderea cheltuielilor de regie. 3. (Învechit) Administrație însărcinată cu perceperea unor impozite indirecte. Veniturile regiei n-au fost nici a zecea parte din ceea ce... încasa antreprenorul. I. IONESCU, P. 148. ♦ Administrație a unor bunuri monopolizate de stat; localul acestei administrații. Epitetul se adresa în aceeași măsură capitalei de județ... și țigărilor... pe care le punea în comerț regia monopolurilor. C. PETRESCU, Î. II 131. Noi plătim jumătate preț, că dumnealui e funcționar la regie. SEBASTIAN, T. 116. ♦ Prăvălie unde se vînd țigări, chibrituri etc.; debit, tutungerie. Intră la o regie să cumpere o cutie de țigări. C. PETRESCU, C. V. 155.

FISCÁL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la fisc. ◊ Agent f. = a) funcționar al administrației financiare locale sau centrale; b) bancă sau companie (sistem trust) care acționează printr-o înțelegere de corporație cu alte corporații; în calitate de a.f., banca sau compania trust poate avea funcția de trezorier general al corporației sau poate fi desemnată să îndeplinească anumite funcții fiscale (obținerea sumelor pentru plata dividendelor, plata rentelor, alte plăți). Monopol f. = monopolizarea de către un guvern a unei întreprinderi sau a vânzării unui anumit produs pentru obținerea de venituri necesare bugetului de stat. Politică f. = componentă a politicii economice care constă în manevrarea pârghiei fiscale (dozajul între tipurile de impozite direct și indirecte, gradul de impozitare a veniturilor, nivelul presiunii fiscale) pentru realizarea obiectivelor economice stabilite.

NAȚIONALIZÁRE (< naționaliza) s. f. Acțiunea de a naționaliza. ♦ Procesul de preluare în proprietatea statului a activelor unei companii sau ale unui domeniu de activitate. N. este justificată prin argumente politice și economice. Un argument economic este monopolul național din unele domenii (ex.: electricitate, gaze naturale, căi ferate), caracterizat prin faptul că cererea de viață are are un astfel de volum încât permite funcționarea doar a unei singure companii care să producă sau să distribuie produsele/serviciile la nivelul rentabilității sale minime. În acest fel, proprietatea statului este un instrument pentru instituirea controlului asupra producției și distribuției unor bunuri economice. Alt argument al n. este importanța strategică națională deosebită a unei companii sau domeniu de activitate, care nu pot fi lăsate să funcționeze numai în interes particular.

IMPÓZIT (< lat. impositum, după fr. impôt) s. n. Formă de prelevare la dispoziția statului, cu titlu obligatoriu, definitiv și nerambursabil, a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice, conform reglementării puterii centrale și organelor administrației locale de stat. Scopul plății i. este procurarea resurselor necesare pentru finanțarea cheltuielilor publice. Prin perceperea de i. se realizează distribuirea unei părți importante din produsul intern brut. ◊ I. indirect = i. stabilit în mod nominal în sarcina persoanelor fizice și juridice, într-un cuantum și la termene de plată precizate și cunoscute, având ca bază de impozitare veniturile sau averea acestora. Formele de i.d. sunt: i. pe venituri (salariu, venitul liber-profesioniștilor, dividend, profit) și i. pe avere (asupra terenurilor și clădirilor, pe succesiuni, donații și pe vânzarea bunurilor imobiliare, asupra plusului de valoare a bunurilor imobiliare). ◊ I. indirect = i. inclus în prețul de vânzare al unor bunuri materiale și servicii, vărsate la bugetul de stat de agenții economici, dar suportate de consumatori. I.i. îmbracă forma taxelor de consumație pe produs (accize), a taxei pe valoarea adăugată, a veniturilor monopolurilor fiscale, a taxei vamale, a taxelor de timbru și înregistrare. ♦ (În trecut) Bir, dare.

NEOLIBERALÍSM (< fr.) s. n. Doctrină economică contemporană, născută ca urmare a rejudecării principiilor liberalismului prin prisma realităților economice interbelice și de la începutul perioadei postbelice. N. susține intervenția statului în economie nu pentru a dirija viața economică, ci pentru a stabili cadrul juridic care să permită organizarea concurenței, funcționarea armonioasă a mecanismului prețurilor și stăvilirea abuzurilor monopolurilor. Dintre elementele fundamentale ale n. face parte teoria „tipurilor economice ideale”. Principalii susținători: W. Eucken, W. Röpke, J. Rueff, L. von Mises, F.A. von Hayek, G. Becker.

CARTEL, carteluri, s. n. 1. Una dintre formele monopolurilor capitaliste, în care mai multe întreprinderi din aceeași ramură de producție încheie o convenție stabilind prețuri de vînzare unice și regiuni geografice de desfacere pentru fiecare în parte, în vederea eliminării concurenței și a obținerii de cît mai multe profituri. 2. (În statele burgheze) Alianță între două sau mai multe partide politice. 3. (Înv.) Convenție scrisă între state, pentru schimbul sau răscumpărarea prizonierilor. – Fr. cartel.

ALGERIA, Republica Algeriană Democratică și Populară ~, stat situat în NV Africii, cu largă ieșire (1.200 km) la Marea Mediterană; 2,38 mil. km²; 23,84 mil. loc. (1988; 82,6 la sută arabi, 17 la sută berberi, 0,1 la sută francezi etc.). Limba oficială: araba. Cap.: Alger. Orașe pr.: Oran, Constantine, Annaba, Ech Cheliff. Este împărțit în 31 villayate. Relief muntos în partea nordică – lanțurile muntoase Atlas Saharien și Tell Atlas – fragmentat de văi transversale și depresiuni de alt. Sahara, principala reg. a țării, cu alt. variabile (36 m în Chott Melrhir, 2.918 m în m-ții vulcanici Ahaggar) ocupă peste 4/5 din terit. A. Climă mediteraneană în N, tropical-deșertică în S. Expl. de petrol (32,4 mil. t. 1989), gaze naturale (39,4 miliarde m³, 1988), min. de fier (3,38 mil. t., 1987), de plumb, zinc, mercur (locul 3 pe glob), fosfați, sare ș.a. Numai 3,2 la sută din supr. țării este cultivată cu cereale (1,77 mil. t, 1988 din care 1,15 mil. t. grîu), cartofi (0,95 mil. t, 1988), sfeclă de zahăr, legume ș.a.; viticultură (132 mii ha, 1 mil. hl. vin, 1988), plantații de măslini (170 mii t măsline, 1988), curmali (182 mii t, 1988), și citrice (283 mii t, 1988 din care 190 mii t portocale). Întreprinderile ind. produc: produse petroliere, gaze naturale lichefiate, îngrășăminte chimice, ciment, produse textile și alim. ș.a. C. f.: 4.074 km. Căi rutiere: 80,5 mii km. Moneda: 1 dinar = 100 centimes. Exportă petrol și produse petroliere (aproape 2/3), gaze naturale (c. 1/3), produse siderurgice, fosfați, vin ș.a. și importă utilaje înd. și mijloace de transport, materii prime industriale, semifabricate, produse alim., cereale, bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Locuit în antic. de triburi numide, terit. A. este transformat în sec. 1 î. Hr. – 1 d. Hr. în posesiune romană (prov. Numidia și Mauretania) pînă în sec. 5. Ocupată de vandali (sec. 5-6) și bizantini (sec. 6-7). A. este cucerită de arabi (sec. 7-8) și înglobată în Califatul omeiad. Majoritatea pop. autohtone adoptă, în sec. următoare, araba ca limbă și islamismul ca religie. În sec. 11-12, sub dinastia Hammanizilor, își cucerește independența. Procesul de fărîmițare feudală din sec. 14-15 sfîrșește prin recunoașterea, la 1518, a suzeranității Imp. Otoman. A. se bucură din 1711 de o independență de facto. Cucerirea colonială franceză, începută la 5 iul. 1830 prin ocuparea orașului Alger, a întîmpinat o dîrză rezistență a populației condusă de emirul Abd el-Kader (1832-1847). După al doilea război mondial, lupta pentru independență ia forma luptei armate prin declanșarea, la 1 nov. 1954, a revoluției antiimperialiste conduse de Frontul de Eliberare Națională (FLN). Crearea Guvernului Provizoriu al Republicii A. (19 sept. 1958), încetarea focului în urma acordului franco-algerian de la Evians-les-Bains (18 mart. 1962), referendul privind independența (1 iul. 1962) duc la proclamarea independenței de stat a A. la 3 iul. 1962. Adunarea Națională și Constituantă proclamă Republica ALgeriană Democratică și Populară. La 19 iun. 1965, puterea este preluată de Consiliul Revoluției în frunte cu Houari Boumedienne. În 1976 un referendum popular adoptă noua constituție a țării, care proclamă A „republică democratică și populară, stat socialist, avînd ca religie de stat islamismul”. Deși, la 16 ian. 1986, Carta Națională elaborată de Frontul de Eliberare Națională a fost aprobată cu o zdrobitoare majoritate, în 1988 au izbucnit manifestații de protest, generate de dificultăți economice, care au determinat o revizuire fundamentală a politicii interne. Constituția adoptată în 1989 preconizează abolirea monopolului puterii în beneficiul Frontului de Eliberare Națională și introducerea unui sistem cu mai multe partide A. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Adunarea Populară Națională, iar cea executivă de președinte și de Consiliul de Miniștri. Alegerile din febr. 1992 au fost cîștigate de Frontul Islamic al Salvării (F.I.S.). După evenimentele legate de întreruperea procesului electoral și scoaterea în afara legii a F.I.S. (4 mart.), A. este condusă de Înaltul Comitet de Stat (președinția colegială). Instabilitatea politică a culminat cu asasinarea la 29 iun. a președintelui Mohammed Boudiaf.

EXPORT, exporturi, s. n. 1. Faptul de a exporta; trimitere de produse dintr-o țară în altă țară, în vederea vînzării sau a schimbului comercial. ◊ Export de capital = învestire de capital făcută de către un grup monopolist dintr-un stat imperialist în alte țări (mai ales în țările înapoiate) unde se pot obține mai ușor profituri maxime prin aservirea și jefuirea sistematică a acelor țări. Pentru vechiul capitalism, în care libera concurență domnea din plin, era caracteristic exportul de mărfuri. Pentru capitalismul actual, în care domnesc monopolurile, caracteristic a devenit exportul de capital. LENIN, O. XXII 236. Imperialismul înseamnă export de capital spre izvoarele de materii prime. STALIN, PROBL. LEN. 3. Mijlocul cel mai important și cel mai parazitar folosit de către marii monopoliști pentru stoarcerea de profituri uriașe din țările aservite este exportul de capital. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2617. 2. Totalitatea mărfurilor exportate.

IMPERIALÍSM (< fr.) s. n. Trăsătură a relațiilor internaționale moderne, ilustrată prin tendința unui stat dezvoltat de a-și extinde influența politică și economică asupra altor state, mai puțin dezvoltate, impunându-le propriile lui legi. Interpretarea economică a i., deosebit de influentă în sec. 20, dată mai întâi de R. Hilderfing, apoi de V.I. Lenin, prezintă i. drept stadiu suprem al capitalismului (fuziunea între capitalul industrial și cel bancar duce la formarea unor oligarhii financiare ce impun diverse monopoluri; exportul de capital are o importanță deosebită, a început împărțirea economică între trusturile internaționale; a luat sfârșit împărțirea teritorială a lumii între cele mai mari țări capitaliste). După ce critică abordarea lui Lenin, filozoful Raymond Aron oferă o interpretare politică a i., una dintre puținele ce-și păstrează valoarea explicativă după modificările geopolitice petrecute în anii din urmă. Prin extensiune, termenul este utilizat și pentru alte epoci istorice (de ex. i. roman).

*protecționíst, -ă s. (d. protecțiune; fr. protectionniste). Partizan al protectionizmuluĭ. Adv. Sistemă protecționistă. Protecționiștiĭ îs aceĭa care vor să acorde mărfurilor naționale monopolu pĭețeĭ interne lovind cu taxe mărfurile străine. Acestea, țintind să scumpească mărfurile, lovesc în consumator în folosu fabricantuluĭ. Din contra, liber schimbiștiĭ nu admit aceste taxe, ci libera concurență; eĭ susțin că avantaju consumatoruluĭ nu trebuĭe sacrificat p. producător și că masa națiuniĭ nu trebuĭe obligată să plătească maĭ scump produsele de care are nevoĭe dacă fabricanțiĭ țăriĭ nu-s în stare să susțină concurența străină.

TRUST, trusturi, s. n. 1. (În economia capitalistă) Monopol în cadrul căruia proprietatea asupra unor întreprinderi este unificată, proprietarii acestora devenind acționari, producția și finanțele întreprinderilor fiind reglementate de un consiliu de administrație. V. cartel, sindicat, concern. A citit în ziar: «La conferința petrolului, lupta petrolului se dă între Royal Dutch și Standard Oil». Îndată închipuirea a prelungit războirea dintre cele două trusturi pînă în cotloanele cele mai îndepărtate ale continentelor. C. PETRESCU, A. 276. 2. (În economia socialistă) Grupare de întreprinderi de producție sau de desfacere a cărei proprietate o deține statul și care este organizată pentru producerea în comun a bunurilor unei ramuri de producție. Trustul alimentației publice.

KENYA, Republica ~ (Jamhuri ya Kenya, Republic of Kenya) 1. Stat în partea de E a Africii ecuatoriale, cu ieșire la Oc. Indian; 582.65 mii km²; 30,5 mil. loc. (1995). Limbi oficiale: swahili și engleza. Religia: creștină (protestanți, catolici) c 80%, islamică ș.a. Cap.: Nairobi. Orașe pr.: Mombasa, Garissa, Kisumu, Nakuru. Este împărțit în opt provincii. Relief predominat de podiș, mai înalt în V, dominând L. Victoria care coboară spre E, trecând într-o îngustă câmpie litorală de-a lungul Oc. Indian. Podișurile din V sunt străbătute de la N la S de Rift Valley, cu numeroase lacuri (Victoria, cel mai mare din Africa, Turkana, Nakuru) și jalonate de masive muntoase vulcanice (Aberdare, Mount K., 5.199 m alt. max. din țară și a doua din Africa). Climat tropical cu variații determinate de altitudine sau de vecinătatea oceanului Vegetație predominantă de savană; pădurea ecuatorială ocupă supr. restrânse. Faună bogată, ocrotită în numeroase parcuri naționale. Expl. de aur, argint, cupru, plumb, magnetit, magnezit, fluorit, diatomit, grafit, azbest și sare. Economia este centrată pe agricultură, care concentrează peste 70% din populația activă și asigură 30% din PNB și 70% din valoarea exporturilor. Pe 4% din supr. țării (terenuri arabile) se cultivă porumb (2,9 mil. t, 1994), sorg și mei (1/3 din supr. cultivată), grâu, orz, orez, floarea-soarelui, ricin, cartofi și batate, manioc, susan, tutun, legume. Există plantații de ceai (209 mii t, 1994, locul 4 pe glob și locul 2 pe glob la prod./loc.), arbori de cafea (74 mii t, 1994), bumbac, nuci de cocos, mahon, trestie de zahăr, ananas, citrice, mango, banane, sisal (34 mii t, 1994, locul 3 pe glob), piretru (c. 80% din necesarul mondial). Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (11), ovine (5,5), caprine (7,4), cămile (0,8), porcine, cabaline. Pescuit; vânătoare. Ind. prelucrătoare (c. 15% din populația ocupată), produce (1994): energie electrică (3,2 miliarde kWh), derivate petroliere, televizoare (4,19 mil., 1990), sodă calcinată, îngrășăminte chimice, ciment (1,5 mil. t), cherestea, hârtie, fire și țesături din bumbac și lână, produse alim. (lapte și produse lactate, zahăr, carne, bere, țigarete, miere – 19 mii t, 1992). K. dispune de una dintre cele mai dezvoltate rețele de transport din Africa. C. f.: 2,6 mii km. Căi rutiere: 55 mii km. Turism dezvoltat: 680 mii turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala, țărmul Oc. Indian, orașul Mombasa, Mount Kenya și Aberdare Range, L. Victoria, parcurile naționale Nairobi, Tsavo, Aberdare, Nakuru și rezervațiile de vânătoare (safari) Rift Valley, cu lacurile Naivasha, Nakuru, Turkana, Victoria. Moneda: 1 Kenya shilling = 100 cents. Export: cafea și ceai (peste 40% din exporturi), fructe, produse petroliere, ciment, sisal, carne, bumbac, aur. Import: combustibili, mașini și echipament de transport, produse chimice și agro-alimentare, produse manufacturate de bază. – Istoric. Terit K. a fost locuit din timpuri străvechi. Importante descoperiri de hominizi de acum 2-3 mil. ani au fost făcute aici, în reg. Rift Valley, de o echipă de arheologi condusă de prof. L.S. Leakey. În sec. 1 d. Hr. regiunea de coastă este amintită, sub denumirea de Azania, de Pliniu cel Bătrân, care menționează aici existența comercianților arabi și indieni. Expansiunea islamului, care începe în sec. 7, e marcată de înființarea comptoarelor comerciale de la Lamu, Mombasa și Malindi, care au dezvoltat importante relații comerciale cu populația autohtonă. Vizitat de Vasco de Gama în 1498, devine în sec. 16-18 obiectul luptei dintre arabi și portughezi, așezările ocupate de portughezi fiind abandonate sub presiunea Sultanatului de Oman și Zanzibar, care, în 1729, încheie ocuparea întregii regiuni de coastă. În 1890, după o îndelungată luptă între Marea Britanie și Germania, K. a trecut sub control britanic, devenind, din 1895, posesiune a Coroanei, iar din 1920, colonie. În condițiile accentuării nemulțumirilor populației, administrația colonială a permis apariția unor organizații naționaliste. În 1952 a izbucnit revolta anticolonială a organizației „Mau-Mau”, violent reprimată și în urma căreia a fost instaurată starea excepțională (până în 1960). În vara anului 1960, autoritățile coloniale au autorizat apariția partidelor politice (Uniunea Națională Africană din Kenya – K.A.N.U., condusă de J. Kenyatta și Uniunea Democratică Africană din Kenya – K.A.D.U., condusă de R. Ngala). Ca urmare a intensificării mișcării naționale, britanicii acordă K. autonomia internă (1961) și apoi independența (1963) cu statut de dominion în cadrul Commonwealth-ului. În 12 dec. 1964, devine republică, iar. J. Kenyatta, primul președinte al țării (1964-1978), asigurând stabilitatea politică a țării. Moartea președintelui declanșează noi tulburări etnice, soldate cu venirea la putere a lui Daniel arap Moi. Deteriorarea vieții politice prin asasinarea opozanților politici, intensificarea mișcărilor interetnice și creșterea corupției atrag nemulțumirile opiniei publice, care impune reintroducerea pluripartidismului, punând capăt monopolului exercitat de K.A.N.U. (1991). În fața unei opoziții dezbinate, președintele Moi câștigă (1993) un nou mandat și introduce o serie de măsuri în scopul democratizării vieții politice și al creșterii nivelului de trai. Republică prezidențială potrivit Constituției din 12 dec. 1963. Activitatea legislativă este exercitată de președinte de Adunarea Națională, iar cea executivă, de președinte și de un guvern numit și condus de președinte. 2. Vulcan stins, al doilea vârf ca înălțime din Africa (după Kibo), situat la E de Marele Galben Est African, în statul cu același nume la S de Ecuator. Alt.: 5.199 m. Până la 1.200 m acoperit de păduri umede ecuatoriale, între 2.000 și 3.000 plantații de cafea, banane, de la 3.000 până la 4.500 m păduri umede montane și pajiști alpine; la peste 4.800 m, zăpezi perene și ghețari (c. 15 cu lungimi până la 1,5 km). Face parte din Parcul Național Mount K. (716 km², înființat în 1949).

CONCURÉNȚĂ (< fr.) s. f. 1. Rivalitate, luptă dusă cu mijloace economice (reducerea prețului de cost, lansarea de produse noi, cumpărări de acțiuni etc.) și extraeconomice (spionaj industrial, acțiuni de sabotaj etc.) între producători sau comercianți, monopoluri, țări etc. pentru producerea și desfacerea unor mărfuri, acapararea unor piețe și obținerea de profituri mari. ◊ C. neloială = infracțiune care constă în fabricarea și punerea în circulație a unor produse care poartă denumiri de origine ori indicații de proveniență false, precum și aplicarea pe produsele puse în circulație a unor mențiuni false privind brevetele de invenție sau în folosirea unor nume comerciale ori a denumirilor organizațiilor de comerț sau industrie în scopul de a induce în eroare pe beneficiari. ◊ Liberă c. = c. între întreprinzătorii privați, neîngrădită de organizații monopoliste, de stat etc. 2. Întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate; competiție.

CARTEL, carteluri, s. n. 1. Una din formele monopolurilor capitaliste, în care mai multe întreprinderi din aceeași ramură de producție încheie o convenție prin care, păstrîndu-și independența comercială și de producție, stabilesc prețuri de vînzare unice și raioane geografice de desfacere pentru fiecare în parte, în vederea eliminării concurenței, a stoarcerii de cît mai mari profituri și a întăririi exploatării muncitorilor. Cartelurile monopoliste, care domină în industrie, caută să mențină prețurile ridicate la mărfuri, împrejurare care face ca criza să fie deosebit de dureroasă și împiedică resorbirea stocurilor de mărfuri. STALIN, PROBL. LEN. 446. Cartel internațional = cartel la care participă firme din mai multe țări. 2. (În statele burgheze) Alianță între partide politice. Cartel electoral = înțelegere între două sau mai multe partide pentru acțiuni comune în vederea desfășurării alegerilor. 3. (Învechit) Convenție scrisă între state pentru schimbul sau răscumpărarea prizonierilor.

IMPERIALISM s. n. 1. Stadiul cel mai înalt și ultim al capitalismului, ajunul revoluției socialiste. «Imperialismul este capitalismul ajuns într-un stadiu de dezvoltare cînd dominația monopolurilor și a capitalului financiar a fost statornicită, cînd exportul de capital a căpătat o însemnătate primordială, cînd a început împărțirea lumii între trusturile internaționale și cînd s-a terminat împărțirea între țările capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pămîntesc» (Lenin). Epoca imperialismului capitalist este epoca capitalismului copt și răscopt, aflat în ajunul prăbușirii sale, suficient de copt ca să cedeze socialismidui locul său. LENIN, O. XXII 102. Imperialismul înseamnă export de capital spre izvoarele de materii prime, luptă turbată pentru stăpînirea monopolistă a acestor izvoare, luptă pentru reîmpărțirea lumii deja împărțite, luptă dusă cu deosebită înverșunare de către noile grupuri financiare și de către statele care își caută «un loc sub soare», împotriva grupurilor și statelor vechi care se cramponează de ceea ce au acaparat. STALIN, PROBL. LEN. 3. Imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului. Imperialismul este capitalismul în putrefacție, în agonie, și sfîrșitul său, cu toate zvîrcolirile sale, este inevitabil. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 132. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, capitalismul a trecut la o nouă formă și ultimă fază de dezvoltare – imperialismul. IST. R.P.R. 443. 2. (Ieșit din uz, referitor la vechile imperii) Politică de cotropire a teritoriilor străine cu scopul de a le exploata. – Pronunțat: -ri-a-.

ISLANDA 1. Republica ~ (Lýdveldid Island), stat în NV Europei, situat pe insula cu același nume, în partea de N a Oc. Atlantic; 103 mii km²; 271 mii loc. (1996). Limba oficială: islandeza. Religia: creștină (protestanți 96,2%, catolici 1% ș.a.). Cap.: Reykjavik. Orașe pr.: Kópavogur, Hafnarfjördhur, Akureyri, Keflavík. Este împărțit în 8 regiuni, În afara insulei mari, țara mai cuprinde grupul Vestmannaeyjar (Heimaey, Surtsey ș.a.), alte insulițe și stânci. Relieful, de origine vulcanică, este format din podișuri înalte de lavă bazaltică, dominate de c. 100 vulcani, din care c. 30 sunt activi (Hekla – 1.491 m, Asjka – 1.510 m, Laki). Numeroase gheizere (între care Great Geysir, care a și dat numele acestui fenomen), solfatare și izvoare termale (utilizate pentru încălzit). C. 1/8 din supr. țării este acoperită de ghețari (cel mai mare, Vatnajökull, are 8.410 km²) ce coboară din masivul Oraefajökull (2.119 m alt max. din țară). Țărmurile au numeroase fiorduri însumând c. 6.000 km lungime. Climă temperat-oceanică, mai umedă pe litoralul sudic (până la 4.000 mm precipitații anual), în ciuda poziției latitudinale, în apropierea Cercului Polar de Nord, grație influenței curentului cald Golfstrom. Vegetație arborescentă aproape inexistentă. Economie dezvoltată, bazată în pr. pe pescuit (peste 1,5 mil t anual) și prelucr. peștelui, care reprezintă c. 75% din producția ind. și asigură 2/3 din exporturi (ocupă locul 1 pe glob la cantitatea pescuită/loc.). Expl. de diatomită, perlit, lignit, sulf și roci de construcție. Ind. produce energie electrică, cu o mare pondere a hidroenergiei și energiei geotermice (care asigură încălzirea locuințelor și apă caldă pentru 58% din populația țării), nave maritime de pescuit, ciment (80,9 mii t, 1994), aluminiu (99,3 mii t, 1994), îngrășăminte azotoase, produse textile și alim. (conserve de pește, carne, bere, tutun de pipă, ulei de balenă, făină de pește). Se cultivă (în mare parte în solarii încălzite cu ape geotermale) cartofi și tomate, apoi ricin, sfeclă de zahăr etc. 22,1% din supr. țării este ocupată de pășuni și fânețe pe baza cărora se cresc ovine (499,1 mii capete, 1995), bovine (71,9 mii capete. 1995) și cabaline. Animale pentru blană. Nu are c. f. Căi rutiere: 12,3 mii km (1995). Flota comercială maritimă: 177,3 mii t. r. b. (1994). Turism: 179,2 mii turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala Reykjavik, orașul Akureyri și lacul Mývatn, parcul național Thingvellir, centrul turistic Langarvatn, grupul insulelor Vestmannaeyjar. Principalul punct de plecare pentru excursii sau expediții în Groenlanda. Moneda: 1 króna (plural krónur) = 100 aurar (singular eyrir). Export: pește și produse din pește, aluminiu, piei și blănuri, produse alim. Import: mașini, utilaje și echipament industrial, echipament de transport, petrol și produse petroliere, bunuri de larg consum, produse agricole. – Istoric. Menționată pentru prima dată de navigatorul Pitea di Marsiglia (sec. 4 î. Hr.), sub denumirea de Tule sau Thule (pe unele hărți Friesland), și considerată, potrivit legendei, limita nordică a lumii, I. a fost identificată inițial cu ins. Shetland. Locuită probabil mai întâi de călugări irlandezi (sec. 8), I. a fost populată în sec. 9-10 de vikingi (care au numit-o „Pământul de gheață”), nobilul Ingólfr Amarson, de origine norvegiană, debarcând aici în 874. În câteva decenii în I. s-a constituit o societate formată din clanuri războinice, guvernarea aparținând unei adunări de oameni liberi, Althing. Pătrunderea creștinismului (sec. 10) a dus la formarea diocezelor, subordonate arhiepiscopiei norvegiene, prima episcopie autonomă fiind creată în 1056. În urma conflictelor interne, în 1262, a fost supusă de regele Haakon IV al Norvegiei, iar din 1380, va trece, împreună cu aceasta din urmă, sub stăpânirea Danemarcii. Regele Christian III a impus reforma luterană (1550), iar monopolul comercial a fost conferit danezilor prin crearea (1730) a Companiei Daneze a Islandei. În sec. 18, populația a fost decimată de epidemia de variolă (1707-1709), erupțiile vulcanice (1765, 1783) și foametea din 1785. Constituția din 1903 a acordat I. autonomie, aceasta devenind, în 1918, regat independent, în uniune personală cu Danemarca. Datorită importanței sale strategice, în timpul celui de-al doilea război mondial a fost ocupată de Aliați. La 23 dec. 1943, în urma unui referendum, a denunțat uniunea personală cu Danemarca, proclamându-se republică independentă (17 iun. 1944). După 1958, problema delimitării zonelor de pescuit a opus permanență I. Marea Britanie, I. extinzându-și limita apelor teritoriale la 200 de mile (1975). Având instituții democratice de veche tradiție (Althing-ul este considerat cel mai vechi parlament din lume) și o economie în continuă dezvoltare, I. a devenit o țară cu un nivel de trai foarte înalt. Între 1980 și 1996, timp de patru mandate, funcția supremă în stat a fost deținută de prima femeie din lume aleasă președinte, Vigdis Finnbogatóttin. I. este republică prezidențială, potrivit Constituției din 17 iun. 1944. Activitatea legislativă este exercitată de un președinte și de Althing, iar cea executivă, de președinte și un guvern numit de acesta. 2. Insulă în N Oc. Atlantic, la c. 500 km SE de Groelanda; 102,8 mii km². Țărmul de V, N și E este puternic fragmentat de fiorduri. În relief, predomină platourile vulcanice cu înălțimi ce ajung până la 2.119 m (vf. Hvannadalshnúkur); 11,8 mii km² din supr. ins. este acoperită de ghețari. Vegetație de tundră.

ÎNFIRIPA, înfiripez și înfirip, vb. I. 1. Tranz. A alcătui (ceva) cu oarecare greutate din mai multe elemente, a face să ia ființă în grabă; a înjgheba. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Și-apoi, încetul cu încetul, mi-am înfiripat iar gospodăria. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Refl. Satul s-a înfiripat fără voia nimănui, de aceea e cum e. REBREANU, R. I 75. ♦ Refl. A lua naștere, a prinde consistență. Mătușă-mea... a aflat... taina ce începea să se înfiripeze între noi amîndoi. GALACTION, O. I 76. Imagini, frînturi de gînduri se înfiripau în mintea ei obosită. BART, E. 382. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. 2. Refl. A-și reveni în puteri, a se reface, a se restabili după o boală, a se întrema. Bătrînul începea să se înfiripeze mîncînd mai bine și nemaitremurînd iarna de frig. PAS, Z. I 202. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa. CREANGĂ, P. 76. Nu se mai putu înfiripa de pe lehuzie, și muri. CONTEMPORANUL, V_I 104. ◊ Fig. Cultura tutunului, încetată în timpul monopolului, începe iarăși a se înfiripa în satele unde locuitorii sînt deprinși cu dînsa. I. IONESCU, M. 356. ♦ A prinde puteri mai mari, a se încorda, a se avînta. Deodată mi se înfiripă zmăul, rădică pe Sucnă-Murgă în sus și-l trîntește. SBIERA, P. 103.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

POZITIVÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. (În general) Orice concepție care recunoaște științei monopolul cunoașterii despre Univers. P. este antimetafizic și antireligios. Termenul a fost introdus de Saint-Simon și popularizat de urmașul său A. Comte. ♦ (În sens strict) Filozofia lui A. Comte, care susține că cea mai înaltă formă de cunoaștere este descrierea fenomenelor senzoriale. Acesta este stadiul „pozitiv” și a fost precedat în istoria științelor de stadiile „teologic” și „metafizic”. Revoluția franceză a dus Franța, credea Comte, de la stadiul „teologic” și „metafizic”; pentru a trece la stadiul „științific” era nevoie de o „sociologie pozitivă”. Comte a transformat, însă, p. într-o religie seculară a umanității. ◊ P. logic (cunoscut și ca empirism logic) = mișcare modernă în filozofie, care a încercat să introducă metodologia și precizia matematicii și a științelor naturii în domeniul filozofiei, ceea ce a marcat începutul începutul orientării analitice în cercetarea filozofică. P.l. a reprezentat inițial poziția unui grup de filozofi și oameni de știință, devenit cunoscut ca Cercul de la Viena, și având drept principala sursă de inspirație scrierea lui L. Wittgenstein „Tractatus logico-filosoficus”, unde se afirmă că obiectul filozofiei îl constituie clarificarea logică a gândirii, filozofia nefiind o o teorie, ci o activitate. De aici, eforturile concertate ale pozitiviștilor logici de a clarifica limbajul științei, în sensul reducerii conținutului teoriilor științifice la adevăruri ale logicii și matematicii, coroborate cu enunțuri care se referă care se referă la experiența sensibilă. Cât despre propozițiile metafizicii, eticii și teologiei, acestea erau considerate ca lipsite de sens. Concepția Cercului de la Viena, susținută de grupurile asociate din Berlin, Lvov și Uppsala, a cunoscut o largă răspândire în Europa și Statele Unite, în general, accentul pus de aceasta pe funcția filozofiei ca analiză a limbajului făcând carieră în Occident. 2. P. juridic = curent în știința dreptului care combătea orice tendință metafizică în drept, admițând numai existența dreptului pozitiv. 3. P. sociologic = orientare din sociologia sec. 19-20, care preconiza elaborarea unei științe sociale „pozitive”, după modelul științelor naturii și recurgea, în acest scop, la extrapolarea noțiunilor mecanicii, biologiei, psihologiei asupra societății la un descriptivism empirist, încerca să reducă legile sociale la corelații formale, să înlocuiască explicațiile cauzale prin explicații funcționale, să identifice metodologia sociologică cu o tehnologie; totodată, însă, a subliniat necesitatea observației controlate, a standardizării și codificării informației, a utilizării unor procedee riguroase de analiză. 4. Interes exagerat pentru problemele practice, materiale; tendință de a lua în considerare numai avantajele imediate.