APARTEU, aparteuri, s. n. Scurt monolog rostit cu glas scăzut de un actor pe scenă, ca pentru sine, în așa fel încât să fie auzit numai de spectatori, nu și de partenerii aflați pe scenă. – Din fr. aparté.

MONOLOG, monoloage, s. n. 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. ♦ Monolog interior = procedeu literar specific romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care personajul supune introspecției propriile sentimente. ♦ Lucrare dramatică de proporții reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor. 2. Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. [Pl. și: monologuri] – Din fr. monologue.

SOLILOC, solilocuri, s. n. (Livr.) Monolog; operă scrisă sub formă de monolog. – Din fr. soliloque.

MONOLOG s. (livr.) soliloc.

SOLILOC s. v. monolog.

monolog s. n., pl. monoloage/monologuri

MONODIE ~i f. 1) Monolog liric în tragediile grecești. 2) Melodie executată de o singură voce, cu sau fără acompaniament. /<fr. monodie

MONOLOG ~oage n. 1) Scenă dintr-o lucrare dramatică în care vorbește un singur personaj. 2) Lucrare dramatică de mici proporții, pentru un singur actor. 3) Discurs lung al unei persoane, care nu permite intervenția interlocutorilor. /<fr. monologue

A MONOLOGA ~ghez intranz. A vorbi numai cu sine însuși; a vorbi în formă de monolog. /<fr. monologuer

SOLILOC ~uri n. livr. Lucrare scrisă sub formă de monolog. /<lat. soliloquium, fr. soliloque, it. soliloquio

PIRANDELLISM s.n. (Lit.) Caracteristică a teatrului lui Luigi Pirandello, a cărui problematică și mod de rezolvare sparge tiparele clasice, introducînd inovații moderne și îndrăznețe și experiențe ale tehnicii dramatice (monologul interior, dedublarea actorului etc.). [< it. pirandellismo, cf. Pirandello – scriitor italian].

SOLILOC s.n. (Liv.) Convorbire cu sine însuși; monolog. ♦ Scriere cu caracter de monolog. [Pl. -curi. / < fr. soliloque, cf. lat. solus – singur, loqui – a vorbi].

MONODIE s.f. Monolog liric în tragediile antice grecești. ♦ Stil muzical bazat pe simpla succesiune a sunetelor melodiei; cîntec executat pe o singură voce. [Gen. -iei. / < fr. monodie, cf. gr. monodia < monos – unic, ode – cîntec].

MONOLOG s.n. 1. Scenă dintr-o piesă de teatru în care vorbește un singur personaj. ♦ Mică piesă comică recitată de un singur personaj. ◊ Monolog interior = modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează propriile stări sufletești. 2. Vorbire cu sine însuși a cuiva. [Pl. -oage, -oguri. / cf. fr. monologue, gr. monologos < monos – singur, logos – vorbire].

MONOLOGIC, -Ă adj. (Rar) Care se bazează pe monolog (interior). [< monolog + -ic, cf. germ. monologisch, fr. monologique].

cînta (cîntat, at), vb. – 1. A emite cu vocea un șir de sunete muzicale. – 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. – 3. (Despre păsări) A scoate sunete plăcute la auz. – 4. A se exprima poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. – 5. A boci, a jeli un mort. – 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pînă la sațietate. – 7. (Fam.) A vorbi, a spune, a recita. – 8. (Arg.) A spune, a mărturisi, a ciripi. – 9. (Arg.) A denunța. – 10. (Arg.) A înșela. – Mr. cîntu, megl. cǫnt, istr. cănt. Lat. cantāre (Pușcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR); cf. it. cantare, prov., cat., sp., port. cantar, fr. chanter, alb. këntoń (Meyer 187). Cf. cîntec, descînta. Der. cînt, s. n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it. canto, fr. chant (Pușcariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însă că nu a fost niciodată popular, chiar dacă exista în megl. cǫntu); cîntare, s. f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios); cîntăreț, s. m. (artist care cîntă; pasăre cîntătoare; cantor, dascăl; poet); cîntat, s. n. (acțiunea de a cînta; cîntec); cîntător, adj. și s. (care cîntă; cîntăreț; pasăre care cîntă); cîntătoare, s. f. (Arg., gură). Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantată, s. f., din it. cantata; canto, s. m., din it. canto; cantor, s. m., din lat. cantor (sec. XVIII); canțonetă, s. f. (monolog comic, total sau parțial în versuri; cîntec, romanță), it. canzonetta; canțonetist, s. m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Pușcariu 822 și DAR și Candrea-Dens., 355, îl derivă direct din lat. ῑncantāre); dar nu este cuvînt popular, cu toate că există mr. ncăntare, ci pare creație a scriitorilor romantici; încîntător, adj.; încîntec, s. n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu.

CONFIDENT, -Ă s. m. f. 1. cel căruia i se fac confidențe. 2. personaj convențional în teatru, căruia un erou îi face confidențe, permițând autorului să informeze pe spectator fără a recurge la monolog. (< fr. confident, lat. confidens)

MONODIE s. f. 1. monolog liric în tragediile antice grecești. 2. muzică bazată pe o singură linie melodică; cântec la o singură voce. (< fr. monodie, gr. monodia)

MONOLOG s. n. 1. scenă dintr-o lucrare dramatică în care vorbește un singur personaj. ◊ mică piesă comică recitată de un singur personaj. ◊ ~ interior = modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează propriile stări sufletești. 2. vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)

MONOLOGIC, -Ă adj. care se bazează pe monolog (interior). (< fr. monologique)

SOLILOC s. n. 1. convorbire cu sine însuși; monolog. 2. scriere cu caracter de monolog. (< fr. soliloque)

monolog (monologuri), s. n. – Soliloc. Fr. monologue. – Der. monologa, vb. (a vorbi singur), din fr. monologuer; monologhist, s. m. (persoană care recită un monolog).

ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

ANALÍZĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relațiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părțile lor componente, în scopul cunoașterii; examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. ♦ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecție, monolog interior etc.) a conștiinței, a trăirilor sufletești, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcțională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidențierea articulațiilor reciproce ale elementelor și pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. sistemică = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conținut = ansamblu de tehnici aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivizilor, în vederea interpretării lor științifice. A. critică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive; analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziției chimice (calitative sau cantitative) a substanțelor cu ajutorul unor reacții chimice specifice sau pe baza proprietăților fizico-chimice specifice. A. conformațională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietățile fizice și chimice ale conformerilor, stabilind conformația privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidență o substanță chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operație prin care se determină acțiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă sau calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor și fenomenelor economice, a factorilor de influență în scopul cunoașterii științifice a întregii activități economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operațiune economică, a conturilor corespondente și a părților acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleași sume; stabilirea corelației dintre pozițiile (posturile) de bilanț. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea multiplicatorilor, a metodelor calculului diferențial și integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea și explicarea legăturilor și legităților în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obținute prin observare și prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele și aplicațiile lor (ex. derivatele, diferențialele, integralele etc.), precum și relațiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton și Leibniz prin introducerea calculului diferențial și integral. Dezvoltări ulterioare se datorează Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor și evaluarea erorilor ce pot să apară în soluțiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spațiilor vectoriale, topologice și al funcțiilor definite pe aceste spații. Contribuții în a.f. au adus V. Voltera, D. Hilbert și St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, combinările și problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilități de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului și a planului de polarizare a luminii. ♦ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informației = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte informația stocată. 7. A. granulometrică v. granulometrie.

monolog s. n., pl. monologuri

cântecul bradului, (în folclorul românesc) cântec ceremonial funebru, executat în grup, de femei „numite” (care nu sunt rude ale mortului), în momente fixe și după legi tradiționale. Ca și celelalte cântece ceremoniale (zorile*, cocoșdaiul, cântecul mare, de petrecut, cântec „la priveghi”*), „poate cele mai arhaice din lit. noastră pop.” (Brăiloiu), c. se bazează pe elementele de expresie (poetice și muzicale) reduse, dar de o „neasemuită frumusețe” (Brăiloiu); c. are astăzi o arie de circulație redusă la V țării și face parte din cel mai vechi strat cultural. Textele epice, de o mare frumusețe (plecarea tinerilor pentru a tăia bradul: în „revărsat de zori / Pe la cântători”; întoarcerea în sat „cu roua pe față / Cu ceața pe brață”; metafora „dalbul de pribeag” etc.), descrierea naturii, a momentelor ceremoniale, dialogul (care potențează tensiunea dramatică), monologul impresionant, de un puternic tragism în simplitatea lui, repetarea versurilor cheie, ce menține sentimentul dramatic („Eu dacă știam / Nu mai răsăream; / Eu de-ași fi știut / N-ași mai fi crescut”). Melodiile, totdeauna strofice, sunt unitare în în elementele lor esențiale; în general silabice, adesea melismatice (melismele* având un loc fix în discursul muzical), preptentatonice sau pentatonice*, reduse ca formă la 3-4 rânduri înrudite, de ritm liber, parlando rubaro [v. sistem (II, 6)], caracter sobru, dramatic. Obiceiul de a pune un arbore la căpătâiului mortului (la români, bradul este simbolul tinereții) este cunoscut de multe popoare, însă cântecul se păstrează numai la români, având intonații străvechi de o intensitate expresivă și o măreție deosebite. Sin.: buhaș; steag; suliță.

SOLILÓCVIU (< it., fr.; lat. solus „singur” + loqui „a vorbi”) s. n. 1. Conversație a unei persoane cu sine însăși; monolog (2). 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog (ex. „Solilocviile” Sf. Augustin).

biografist, -ă adj. Privitor la biografie ◊ „[...] ca un comentator, ca un teoretician al discursului biografist, cultivând de preferință monologul interior.” Cont. 7 VII 78 p. 10 (din biograf + -ist)

delesta vb. I (fig.) A elibera, a epura ◊ „Acum, prin gândirea regizorală și interpretarea extraordinară a personajului Satin de către Toma Caragiu, care delestează celebrul monolog de orice patetism, tema omeniei are o vibrație cu totul nouă.” R.lit 1 V 75 p. 16 (din fr. délester; DT; DN, DEX, DN3 – alt sens)

neototalitarism s. n. (pol.) Nouă formă de totalitarism, după decembrie 1989 ◊ „[...] o nouă interdicție, o nouă formă de monolog, ca să nu spun neototalitarism.” Dr. 20 II 90 p. 2 (din neo- + totalitarism)

CROS, Charles (1842-1888), poet francez. Unul dintre inventatorii fonografului și al fotografiei în culori. Precursor al simbolismului („Cufărașul de santal”). Monologuri comice („Hering afumat”).

LARBAUD [larbó], Valéry-Nicolas (1881-1957), scriitor francez. Eseuri și critică literară („Lectura – acest viciu nepedepsit”). Poeme și romane autobiografice de subtilă analiză psihologică („Fermina Marquez”, „A.O. Barnabooth, poezii și jurnal intim”). Nuvele folosind tehnica monologului interior, inspirată de Joyce („Îndrăgostiți, fericiți îndrăgostiți”). Traduceri, note de călătorie („Galben, albastru, alb”).

PENDZÍKIS, Nikos Ghavril (1908-1993), scriitor grec. Membru marcant al școlii de la Salonic. Romane în care folosește monologul interior și descrieri pline de savoare („Romanul doamnei Ersi”).

OGARIOV, Nikolai Platonovici (1813-1877), publicist și poet rus. Adversar al autocrației și al iobăgiei, a emigrat la Londra (1856), unde, împreună cu Herzen, a scos ziarul „Kolokol”. Partizan al „socialismului țărănesc rus”. În poemele sale romantice a exprimat idei democratice și tristețea pentru fericirea ratată („Casa cea veche”, „Cartea iubirii”, „Monologuri”, „Libertatea”).

LICOFRON (LYKOPHRON) (c. 325-250 î. Hr.), poet și filolog grec. Autorul tratatului „Despre comedie” (pierdut), primul studiu de gen și al monologului epico-liric „Alexandra”, bogat în referințe erudite și locuțiuni rare. Tragedii („Andromaca”, „Edip”).

MARCEAU [marsó], Félicien (pseudonimul lui Louis Carette) (1913-2012), scriitor francez de origine belgiană. Autor de comedii pline de vervă și ironie („Oul” – prin care inaugurează piesa monolog, „Bărbatul în chestiune”, „Viață de artist”), romane („Creazy”, „Trupul dușmanului meu”, „O pasăre pe cer”), eseuri („O libertate neobrăzată”).

DUJARDIN [düjardẽ], Edouard (1861-1949), poet, dramaturg și romancier francez. Simbolist. Precursor al romanului modern, a introdus tehnica monologului interior („Laurii sunt tăiați”.)

*monológ n., pl. urĭ și oage (vgr. monológos, care vorbește singur, d. mónos, singur, și lógos, discurs, cuvînt. V. dia- și catalog). Scenă teatrală în care un personagiŭ vorbește singur. Mică pĭesă teatrală recitată de un singur actor.

O’NEILL [ouní:l], Eugene Gladstone (1888-1953), dramaturg american. Viață tumultuoasă (navigator, căutător de aur, actor, publicist), care i-a marcat opera. Vastă (peste 40 de piese) și contradictorie prin caracterul său experimental, creația sa, de un profund umanism, reflectă neliniștile omului societății moderne, insistând în mod special asupra temei destinului. Piese de factură naturalistă cu sugestii psihanalitice („Dincolo de zare”, „Anna Christie”, „Maimuța păroasă”). Utilizând procedee expresioniste (măștile, monologul interior) ori ale romanului modern (fluxul conștiinței, solilocviul), a pus bazele teatrului american contemporan, încercând prin crearea unei mitologii colective să opună civilizației mecanice viziunea unui pietism poetic („Patima de sub ulmi”, „Straniul interludiu”, „Marele zeu Brown”, „Din jale se întrupează Electra”, „Sosește omul de gheață”, „Lungul drum al zilei către noapte”). Premiul Nobel pentru literatură (1936).

PHILIPPIDE 1. Daniil (Dimitrie P.) (c. 1770-1820), istoric grec. Stabilit în Țara Românească. A scris în grecește „Istoria României” și „Geografia României”, apărute la Leipzig. 2. Alexandru P. (1859-1933, n. Bârlad), lingvist și filolog român. Nepotul lui P. (1). Acad. (1900), prof. univ. la Iași. Întemeietor al Școlii lingvistice ieșene. Specialist în istoria limbii române și al teoriei limbii („Principii de istoria limbii”, „Gramatică elementară a limbii române”). Autor al unei teorii originale despre formarea poporului și a limbii române („Originea românilor”). A condus lucrările de elaborare a „Dicționarului limbii române”, din care a redactat, într-o primă formă, literele A-D. Remarcabilă activitate publicistică (la „Arhiva”, „Convorbiri literare”, „Viața românească”). 3. Alexandru A.P. (1900-1979, n. Iași), poet român. Fiul lui P. (2). Acad. (1963). Lirică neoromantică, meditativă, cu accente faustice și prometeice, valorificând visul, imaginația și amintirea ca modalități de cunoaștere („Aur sterp”, „Stânci fulgerate”, „Visuri în vuietul vremii”); poeme clasicizante („Monolog în Babilon”). Proză nuvelistică („Floarea din prăpastie”); eseuri („Studii și portrete literare”, „Scriitorul și arta lui”, „Considerații confortabile”, „Puncte cardinale europene: orizont romantic”). Traduceri. Premiul Herder.

PONI, Ioan (1819-1853, n. Iași), actor și poet român. Participant la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova. Roluri din dramaturgia românească („Iașii în carnaval” de V. Alecsandri) șui universală (piese de Shakespeare, Alfieri, Hugo). Versuri de factură meditativă („O vizită la munte”); monologul dramatic „Vechiul ostaș moldovan în războaiele lui Ștefan cel Mare”. Traduceri.

PROUST [prust], Marcel (1871-1922), scriitor și estetician francez. Domină romanul francez al sec. 20 prin vastul ciclu „În căutarea timpului pierdut”, operă de analiză psihologică și de observație socială, puternic influențată de bergsonism, reconstituind trecutul pe baza fluxului viu al memoriei afective. Tehnica monologului interior, asociațiile inconștiente, digresiunile eseistice, fraza amplă și muzicală, înlănțuirile subtile de imagini fac din această operă unul dintre reperele istorie literaturii universale. Nuvele („Plăcerile și zilele”), eseuri („Pastișe și amestecuri”, „Portrete de pictori”), texte critice („Contra lui Sainte-Beuve”), corespondență.

JAMES [dʒeimz] 1. William J. (1842-1910), filozof și psiholog american. Preocupat inițial de anatomie și fiziologie, s-a reorientat către psihologie și filozofie, devenind celebru prin lucrarea „Principii de psihologie”. J. a reformulat pragmatismul inițiat de Ch.S. Pierce, reușind, prin eseurile sale, să comunice principii noii filozofii unui larg cerc de cititori; totodată, el a dezvoltat pragmatismul în direcții noi, abordând probleme de psihologie și religie. J. și-a numit propria concepție „empirism radical” pentru a arăta că nu numai lucrurile fizice, dar și cele de ordin spiritual sunt, deopotrivă, elemente ale experienței („Voința de a crede”, „Pragmatismul”, „Eseuri despre empirismul radical”, „Varietatea experienței religioase”). 2. Henry J. (1843-1916), scriitor american. Naturalizat englez. Frate cu J. (1). Inovația sa în tehnica romanului îl consacră ca pe unul dintre primii psihologi și un precursor al monologului interior, având ca motiv dominant confruntarea dintre civilizația europeană și spiritul american („Americanul”, „Portretul unei doamne”, „Washington Square”, „Ambasadorii”, „Aripile porumbiței”, „Cupa de aur”, „Strângerea șurubului”). Nuvele („Daisy Miller”). Proză fantastică („Turnul de fildeș”). Eseuri și critică literară („Poeți și prozatori francezi”, „Însemnări despre prozatori”).

JOYCE [dʒois], James Augustine Aloysius (1882-1941), scriitor irlandez de limbă engleză. A debutat cu versuri melancolice și cantabile („Muzică de cameră”) și cu nuvele expresioniste („Oameni din Dublin”). Autorul unei opere de mare originalitate, a revoluționat tematica și forma romanului contemporan. Maestru al limbajului, a pus în circulație tehnica monologului interior pentru redarea fluxului conștiinței. Prima sa scriere revelatoare este romanul „Portret al artistului în tinerețe”. Romanul „Ulise” (1922) ridică la dimensiuni mitice și epopeice, printr-un paralelism homeric, existența obișnuită a antieroului Leopold Bloom, urmărită pe parcursul unei singure zile. „Veghea lui Finnegan”, încercând, prin explorarea somnului și a subconștientului, să sugereze, o dată cu devenirea unei vieți individuale, evoluția umanității, a împins căutările limbajului până la ermetism.

KÁNYÁDI [ká:ñá:di], Sándor (n. 1929, sat Porumbenii Mari, jud. Harghita), poet și traducător maghiar din România. Poezii în manieră tradiționalistă („Înflorește cireșul”), ulterior modernistă („Cai verticali”). Volume antologice („Monolog interior cu ușa deschisă”). Traduceri în maghiară din T. Arghezi, N. Labiș, A.E. Baconsky, Ioan Alexandru.

KUNDERA, Milan (n. 1929), scriitor francez de origine cehă. Stabilit în Franța (1975). Poeme („Monologuri”), eseuri („Arta romanului”), o piesă de teatru („Proprietarul de chei”). Nuvele („Iubiri ridicole”) și romane („Gluma”, „Valsul de adio”, „Nemurirea”, „Cartea râsului și a uitării”) în care evocă destinul oamenilor implicați în „Primăvara de la Praga” și denunță regimurile totalitare.

RAKUGO, spectacol japonez care datează din sec. 16. Constă într-un monolog comic, fără decor, cu acompaniament de șamisen, tobă și fluier. Efectele de mimă și cele sonore sunt mai importante decât însuși firul narațiunii. În Tōkyō există și astăzi patru teatre în care se dau spectacole de r. cel puțin o dată pe lună. Formă de spectacol mediatizat prin emisiuni radiofonice și televizate, ceea ce explică supraviețuirea lui.

monolog n. scenă în care un personaj vorbește lui însuș.

lungime f. 1. întinderea unui obiect dela o extermitate la alta: lungimea bățului; fig. lungimea cărții; 2. timp îndelungat: lungimea negoțierilor politice; 3. fig. supraabundanță: monologul tragediei e de o lungime nesuferită; 4. extensiunea cea mai mare a unei suprafețe: măsuri de lungime.

soliloc n. vorbire cu sine însuș (cf. monolog).

APARTEU, aparteuri, s. n. Scurt monolog rostit cu glas scăzut de un actor pe scenă, ca pentru sine. – Din fr. aparté.

SOLILOCVIU, solilocvii, s. n. (Livr.) Monolog; operă scrisă sub formă de monolog. [Var.: soliloc s. n.] – Din fr. soliloque.

MONOLOG, monologuri, s. n. 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. ♦ Monolog interior = procedeu literar specific romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care este reprodus fluxul gândirii personajului. ♦ Lucrare dramatică de proporții reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor. 2. Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. [Pl. și: monoloage] – Din fr. monologue.

DEBITA¹, debitez, vb. I. Tranz. 1. (În terminologia tehnică și administrativă) A vinde marfă cu amănuntul. Persoanele din gospodăriile particulare care mulg și debitează laptele în consumație publică sînt obligate să se prezinte trimestrial la vizita medicală. B. O. 1951, 1122. 2. A furniza o cantitate de fluid, de material mărunt sau de energie. Generatorul debitează curent. ♦ Fig. A rosti, a vorbi (de obicei repede, mult, pe nerăsuflate); a recita, a declama. Faimosul monolog [din Hamlet] e ridicul, dacă e considerat ca filozofie și debitat ca atare. CAMIL PETRESCU, T. II 88. De cîte ori îi întîlnești, îți debitează aceleași banalități pe care ți le-au spus și ieri. VLAHUȚĂ, O. A. 434. Închipuiți-vi-l... venind în fața scenei, luînd o poză demnă și începînd să ne debiteze o tiradă. CARAGIALE, O. III 257. 3. A tăia un material în bucăți de formele și dimensiunile cerute pentru folosirea lui.

DIGESTIE, digestii, s. f. Totalitatea operațiilor prin care alimentele intrate în tubul digestiv sînt transformate, spre a fi asimilate de organism; mistuire, digerare. Se întreba ce rost au aci, el și monologul lui, între oamenii sătui, bine dispuși după digestie și cu desăvîrșire indiferenți. C. PETRESCU, Î. I 16.

CÎNTECEL, cîntecele, s. n. Diminutiv al lui cîntec. Dă-mi răgaz să cînt un cintecel. ISPIRESCU, L. 338. Destule cîntecele făcui eu mai de mult, Ce fetele le cîntă. NEGRUZZI, S. II 219. Cîntecel comic = monolog comic, satiric. V. canțonetă. – Variantă: (regional) cînticel (ODOBESCU, S. III 10) s. n.

CONTA, contez, vb. I. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A se încrede în cineva, a se bizui pe cineva sau pe ceva, a spera în ajutorul sau sprijinul cuiva sau a ceva. Agitatorul care vorbește numai el singur și nu dă voie oamenilor să spună ce au de spus, care nu se interesează de părerile acestora, nu poate conta pe succes. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. Biata Raluca! auzi, biata fată! să-i strice... tocmai monologul!... [Raluca:] Închipuiește-ți, dragă, tocmai scena pe care contam! CARAGIALE, O. III 8. 2. A reprezenta o valoare, a prezenta o importanță, a avea însemnătate, a intra în calcul. În regimul capitalist omul nu contează. 3. (Învechit, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A ține seamă de cineva. Să-l silim de a conta cu noi. ALECSANDRI, T. 1735.

CONVENȚIE, convenții, s. f. 1. Înțelegere între două sau mai multe state cu privire la anumite probleme sau obiective de realizat. Republica Populară Romînă a semnat o convenție comercială cu Republica Populară Ungară. ▭ Diplomaticul romînesc va cuprinde deosebite acte cruficiale autentice... tratate, convenții și alte scrieri cu interes istoric. BĂLCESCU, O. 1 54. ♦ înțelegere între instituții privitoare la anumite probleme sau obiective comune. Convenție pentru livrare de materiale. ♦ Înțelegere între două sau mai multe persoane asupra unui lucru; învoială. Socoți c-ai descoperit aici convenție cu bandiții? SADOVEANU, P. M. 118. Cerînd actul convenției... îl rupse. NEGRUZZI, S. II 146. 2. (Numai la pl.) Deprinderi păstrate prin tradiție. Strîmtorat în convențiile teatrale, în monologuri... [Caragiale] varsă toate observațiile atît de fine, atît de exacte, în paranteze. GHEREA, ST. CR. 358. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) convențiune (GHEREA, ST. CR. II 248, GHICA, S. 226) s. f.

INTERLOCUTOR,-OARE, interlocutori,-oare, s. m. și f. Persoană care vorbește cu alta sau cu alții, care participă la un dialog, la o conversație. Ei erau singurii săi interlocutori sau, mai exact, singurii ascultători ai monoloagelor sale. V. ROM. noiembrie 1953, 328. Acestea mi le spunea cu foc interlocutorul meu. ODOBESCU, S. II 525.

MOBIL¹, mobile, s. n. 1. Cauză determinantă a unei acțiuni, motiv. În acest mic monolog... se arată totodată și mobilul ce-l mișcă [pe Pristanda] și cauza întregii lui activități. GHEREA, ST. CR. I 346. Nu se poate admite că singurul mobil al acțiunilor lor să fie interesul. GHICA, A. 176. 2. Corp în mișcare.

MONOLOG, monoloage, s. n. Lucrare dramatică de proporții reduse, cu un singur personaj; scenă dintr-o lucrare dramatică, în care vorbește un singur personaj. Anca, într-un lung monolog, își exprimă nehotărîrea. GHEREA, ST. CR. II 161. Serghe ținea la monologul lui, decît nu știa boabă din rol, ca de obicei. CARAGIALE, N. S. 106. ♦ Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. Ivan îmi curmă monologul. NEGRUZZI, S. I 61.

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

PLICTISITOR, -OARE, plictisitori, -oare, adj. 1. Care plictisește; plicticos, anost, searbăd. Ce rost au aci, el și monologul lui, între oameni sătui... cu desăvîrșire indiferenți unor chestiuni care trebuie să li se pară grozav de plictisitoare. C. PETRESCU, Î. I 16. 2. Supărător, enervant.

VORBIRE s. f. (< vorbi < vorbă + suf. -i): folosire a unei limbi în procesul de comunicare între membrii unei anumite colectivități. V. concretizează organizarea limbii. Numai prin cercetarea ei și a comportamentului pe care ea îl determină la ascultători putem ajunge la o cunoaștere a limbii. ◊ ~ articulată: v. care se bazează pe articularea cuvintelor, pe pronunțarea lor integrală și clară. ◊ ~ afectivă: v. care conține sentimente, care sugerează anumite stări sufletești. ◊ ~ neutră: v. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești. ◊ ~ curentă (cursivă): v. ușoară, curgătoare, fluentă, rapidă. ◊ ~ directă (dialogată): v. care prezintă cuvintele cuiva așa cum au fost spuse, care se desfășoară între două persoane sub formă de dialog. Astfel: „M-a întrebat: – Ce faci acolo?” I se mai spune și stil direct (v.). ◊ ~ directă legată: v. prin care se redau direct spusele cuiva (păstrând intonația și persoana verbului), legându-le prin conjuncția că de spusele autorului povestirii. Este caracteristică vorbirii populare: „M-a întrebat că ce faci acolo”. I se mai spune și stil direct legat (v.). ◊ ~ indirectă: v. care prezintă cuvintele cuiva nu așa cum au fost spuse, ci prin mijlocirea conjuncțiilor că, să, de, dacă, a pronumelor, adjectivelor și adverbelor relative, subordonând comunicarea unui verb de declarație. Astfel: „M-a întrebat ce fac acolo”. I se mai spune și stil indirect (v.). ◊ ~ indirectă liberă: v. care prezintă indirect spusele cuiva, păstrând însă intonația, pronumele, adjectivele și adverbele interogative, caracteristice v. directe. Este folosită în literatura artistică mai ales pentru a reda gândurile unui personaj în monologuri interioare: „Văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe Kir Ianulea un fel de groază. Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară?” (I. L. Caragiale). I se mai spune și stil indirect liber (v.). ◊ ~ indirectă legată: v. prin care se redau indirect spusele cuiva (prezintă doar intonația v. directe), legându-le prin conjuncția că de spusele autorului povestirii. Astfel: „M-a întrebat că ce fac acolo”. I se mai spune și stil indirect legat. ◊ ~ incoerentă: v. lipsită de legătură logică între cuvinte și între propoziții; v. fără șir. ◊ ~ discursivă: v. care are o extindere exagerată, care se dispersează. ◊ ~ prolixă: v. confuză și complicată, lipsită de concizie. ◊ ~ laconică (lapidară): v. scurtă, concisă, succintă. ◊ ~ emfatică: v. plină de emfază, nenaturală, umflată, bombastică. ◊ ~ familiară: v. obișnuită într-un mediu intim, simplă, fără pretenții. ◊ ~ literară: v. îngrijită, care respectă normele limbii literare. ◊ ~ populară: v. specifică poporului, caracterizată prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică de factură populară. ◊ ~ dialectală: v. caracteristică vorbitorilor unui dialect sau grai; vorbire cu pronunțări regionale, cu termeni regionali etc. ◊ ~ artificială: v. produsă cu mijloace artificiale, cu ajutorul calculatoarelor, al computerelor. ◊ ~ colocvială: v. folosită curent în situații familiare, obișnuite. ◊ ~ interioară: v. fără rostirea sunetelor (în cazul lecturii pentru sine, a gândirii unei teme etc., când vocalizarea nu este necesară); v. în gând. ◊ parte de ~: clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice (v. parte de vorbire).

POTENȚARE, potențări, s. f. Acțiunea de a potența; intensificare, întărire. D. Bogdan citează un monolog din Macbeth, pentru a arăta că în artă nu e vorba de imitarea naturii, imitarea realității, ci de potențarea realității. GHEREA, ST. CR. II 47.

VÎNTURATIC, -Ă, vînturatici, -e, adj. (Rar) Neserios, ușuratic, flușturatic. Elena întrerupse monologul lui vînturatic. D. ZAMFIRESCU, R. 60.

SOLILOC s. n. (Livresc) Conversație cu sine însuși, monolog.

SPUMA, spumez, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre ape, valuri) A face spumă, a spumega. [Apele] veneau vijelioase, sunînd bolovani, spumînd, sărind în arcuri, căzînd mlădioase în volburi, într-o larmă măreață. SADOVEANU, O. VIII 245. Valurile se ridicară, se spumară. BOLINTINEANU, O. 270. 2. Intranz. (Mai ales despre cai) A se acoperi de spumă, a face clăbuci; a spumega. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. ◊ Expr. (Despre oameni) A spuma de furie (sau de ciudă) = a fi mînios din cale-afară. El spumează și toarnă de ciudă un monolog enorm. CARAGIALE, O. III 14.

MONOLOGAL, -Ă adj. sub formă de monolog. (< monolog + -al)

MONOLOGISM s. n. vorbire de unul singur. (< monolog + -ism)

CONVORBIRE. Subst. Convorbire, discuție, discutare, conversație, dialog, schimb de păreri; dezbatere, deliberare, deliberație (înv.), colocviu. Congres; consfătuire; conferință; simpozion; masă rotundă; interviu. Tratative, negocieri, consultații. Controversă, polemică, dispută, contradicție. Taifas, taifet (înv.), taclale (fam.), cozerie (livr.), șuetă, parolă (înv.). Întrebare; răspuns, replică. Monolog interior. Interlocutor. Negociator. Consultant. Cozeur. Adj. Consultativ. Dialogat; colocvial; polemic, disputat; controversat. Vb. A conversa, a vorbi, a convorbi (rar), a discuta, a dialoga (rar), a purta o discuție, a purta (a susține) un dialog, a face un schimb de păreri (opinii). A dezbate, a delibera, a controversa (rar), a polemiza. A trata, a duce tratative, a negocia. A întreba, a pune întrebări; a răspunde, a da un răspuns. A se sfătui, a se consulta, a se consfătui, a sta la sfat, a convorbi (înv.), a se întreține, a sta de vorbă, a schimba o vorbă; a sta de taină, a sta la taclale, a sta la taifas, a sta la o parolă, a sta la o șuetă, a sta la un pahar de vorbă, a pune țara la cale. A se apuca de povești, a se așterne la vorbă, a se pune la taifas, a se prinde cu cineva la vorbă, a intra în vorbă; a se pune în vorbă cu cineva. V. destăinuire, limbuție, sfat, sociabilitate, vorbire.

TEATRU. Subst. Teatru, artă teatrală, artă dramatică, scenă, dramaturgie. Teatru antic, teatru clasic; teatru modern. Teatru dramatic; teatru de operă, operă; teatru de balet, balet; teatru de operetă, operetă; teatru liric; teatru de estradă, estradă; teatru de revistă; muzic-hall; teatru de păpuși. Teatru național; teatru municipal; teatru popular; teatru de amatori. Teatru radiofonic; teatru TV. Spectacol de teatru, reprezentație, gală; premieră. Piesă (de teatru); dramă; melodramă; tragedie; comedie; scenetă; scheci. Spectacol, reprezentație; revistă; premieră; avanpremieră. Repetiție. Sală de teatru; parter; stal; lojă; avanlojă; balcon; galerie. Scenă; avanscenă; prosceniu (ant.); rampă. Cortină. Act; scenă; prolog; epilog; monolog; replică; cuplet. Actor de teatru, artist, actriță, interpret; tragedian; comedian, comediant (înv.). Sufleur. Dramaturg. Regizor. Scenograf. Critic teatral (de teatru). Teatrologie. Teatrolog. Adj. Teatral, de teatru, dramatic, scenic. Vb. A pune în scenă, a regiza; a dramatiza. A da (a prezenta) un spectacol; a avea o premieră. V. actor, artă, autor, construcție, dramaturgie, literatură.

VORBIRE. Subst. Vorbire, vorovire (înv. și reg.), rost (azi rar), rostire, grai, glăsuire, zicere, spunere; cuvînt, afirmație, spusă, parolă (fam.). Șoaptă, șoptire, șoptit, șopăială (fam.), șopăire (fam.), șopotire, șoșoire, șoșoit, șușoteală, șușotire, șușotit (rar). Limbuție, locvacitate (livr.), logoree (fam.), debit (fig.), flecăreală, flecărie, vorbărie. Conversație, cozerie (livr.), taifas, taifet (înv.), taclale, șuetă, convorbire, voroavă (înv. și reg.), vorbă, discuție, dialog, colocviu. Cuvîntare, cuvînt, discurs, alocuțiune, perorație, perorare (rar), logos (ir. și fam.), orație (livr., înv.), tiradă; expunere, conferință, prelegere, prelecție (înv.). Întrebare; interpelare, ințerpelație (rar). Monolog, soliloc (livr.); recitare, declamație. Oratorie, oratorism (rar), retorică, elocvență, elocuțiune; retorism, grandilocvență (livr.). Oralitate. Vorbitor, cozeur, rostitor (rar). Limbut, flecar, vorbăreț, vorbă-lungă. Orator, retor, conferențiar, cuvîntător (rar); predicator, propovăduitor. Adj. Oral, verbal. Vorbitor, cuvîntător, cuvîntăreț (rar), rostitor. Șoptitor, șopotitor. Limbut, locvace (livr.), vorbăreț. Vb. A vorbi, a vorovi (înv. și reg.), a cuvînta (rar), a rosti, a grăi (pop.), a glăsui (pop. și poetic), a zice, a spune. A șopti, a șopăi (fam.), a șopoti, a șoșoi, a șușoti. A rupe tăcerea, a deschide gura, a deschide vorba, a da drumul la gură, a prinde (a da) grai, a începe vorba, a intra în vorbă, a începe cuvînt; a i se dezlega cuiva limba, a i se descleșta cuiva fălcile, a i se dezmorți cuiva limba; a vorbi în barbă; a vorbi cu gura altuia. A limbuți (înv.), a flecări, a avea limbă lungă, a fi lung de limbă (limbă lungă), a avea mîncărime de (vierme la) limbă, a da din gură, a vorbi vrute și nevrute. A conversa, a convorbi (rar), a conferi (rar), a se întreține, a discuta, a dialoga (rar), a sta de vorbă, a sta la taclale, a sta la taifas, a tăifăsui, a sta (a ședea) la divan, a divăni (reg.). A lua cuvîntul, a rosti o cuvîntare (o alocuțiune), a face o expunere, a ține un discurs, a perora. A monologa, a vorbi singur; a declama, a recita. A avea limbă de aur, a fi cu limba (fagure) de miere. Adv. Oral, prin viu grai, verbal. V. aforism, afirmație, conversație, cuvînt, destăinuire, grandilocvență, limbuție, particularități de vorbire, sfat, sociabilitate.

SENDER, Ramón José (1902-1982), scriitor spaniol. Participant la Războiul civil, a trăit în exil până în 1974; aici și-a scris majoritatea lucrărilor. Romane de un realism dur, într-o tehnică narativă compozită, incluzând monologul interior („Regele și regina”, „Contraatac”, „Fugitivul”). Povestiri pentru copii.

MONOLOG s. (livr.) soliloc.

aparteu sn [At: MACEDONSKI, O. II, 414 / S: aparte / Pl: ~euri / E: fr aparté] 1 (Teatru) Scurt monolog rostit de personaj pentru sine (și pentru public), presupunându-se că celelalte personaje de pe scenă nu aud Cf aparte (3-4). 2 Convorbire între patru ochi.

soliloc s. v. MONOLOG.

cântecel sn [At: ALEXANDRIA, 100/1 / V: ~tic~ / Pl: ~e / E: cântec + -el] 1-2 (Șhp) Cântec (6) (scurt) Si: cântecaș (1-2), cântecea (1-2), cântecuță (1-2). 3 (Îs) ~ comic Monolog comic, satiric, în versuri, adesea fredonat.

deliberare (fr. délibération „reflecții asupra motivelor unei decizii finale”), figură care constă în analiza și respingerea motivelor ce ar putea contrazice o concluzie sau decizie a cărei valabilitate trebuie astfel întărită. Figura poate fi ilustrată cu monologul Didonei (care cuprinde în mare măsură și elemente de dubitație, o figură înrudită) (A): „Era noapte și toate viețuitoarele gustau pe pământ liniștea somnului după trudă [...] Numai biata Didona nu-și putea găsi odihnă în somn; pentru ochii și inima ei nu era noapte; grijile îi creșteau și, izbucnind din nou, patima-i se dezlănțui, umflată de valurile mâniei. Ea se întări în hotărârea luată și se frământa cu astfel de gânduri: «Ce-mi mai rămâne de făcut? Să mă întorc la vechii mei pețitori pentru a fi înjosită și să cer cu umilință mâna numizilor, pe care de atâtea ori n-am voit să-i iau de bărbați? Să plec și eu cu corăbiile troienilor și să mă supun hotărârii lor? Mi-a și folosit că i-am ajutat și și-au amintit multă vreme de binele ce le-am făcut! Dar chiar dacă aș voi, cine mi-ar îngădui-o? Cine ar primi în corăbiile lor trufașe o ființă atât de nesuferită ca mine? Nu cunoști, încă, nenorocito, viclenia seminției lui Laomedon! Și chiar dacă m-aș duce cu dânșii, îi voi însoți eu singură pe corăbierii ăștia biruitori, ori voi lua cu mine și pe tirieni și pe toți ai mei, pe care, după ce i-am smuls atât de anevoie din Tir, îi voi purta din nou pe mări și-i voi lăsa în voia vânturilor? Mai bine mori, după cum ai merita-o, și caută-ți leacul durerii în fier [...] N-ar fi fost mai bine să nu mă mărit și să duc o viață fără prihană, ca fiarele, ferită de astfel de griji? De ce nu mi-am păstrat credința jurată cenușii lui Siheu?» Așa se plângea de i se rupea inima.” (Vergilius)

monolog, pl. monoloage

monodie sf [At: DM / Pl: ~ii / E: fr monodie, lat monodia] 1 Monolog liric în tragediile antice grecești. 2 Stil muzical bazat pe simpla succesiune a sunetelor melodiei. 3 Cântec executat pe o singură voce, solo sau amplificat de un ansamblu la unison sau la octavă.

monolog sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~loage, ~uri / E: fr monologue] 1 (Rar) Vorbire prelungită a cuiva, neîntreruptă prin nici o replică a altcuiva. 2 (Rar) Vorbire cu sine însuși. 3 Lucrare dramatică de mici proporții, cu un singur personaj, de obicei cu caracter comic. 4 Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, rămas singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. 5 (Îs) ~ interior Analiză a propriilor stări sufletești ale unui personaj, specifică literaturii de analiză psihologică.

monologic, ~ă a [At: GL 1961, nr. 14, 215 / Pl: ~ici, ~ice / E: monolog + -ic] 1 Care se bazează pe monolog interior. 2 Care aparține unui monolog.

monolog, -loage.

ACȚIUNE (< fr. action < lat. actio, lucrare) Totalitatea faptelor, întâmplărilor, într-o operă literară epică sau dramatică, denumită și afabulație. Unul din elementele compoziționale sau de structură ale acestor opere. Ca procedeu al tehnicii narative, acțiunea își vădește esențiala ei funcție estetică – evocarea – prin mai multe modalități: desfășurarea cronologică a evenimentelor, printr-o acțiune lineară – ca în romanul picaresc – apoi, odată cu romanul balzacian, acțiunea cu planuri paralele, iar în proza modernă ajungîndu-se la fragmentarism și discontinuitate. Ea mai poate fi continuă, ca în Iliada, și discontinuă, cu întreruperi, ca în Odiseea. Alcătuită dintr-o succesiune de momente, unele mai importante – momente principale – altele mai puțin importante, dar necesare în desfășurarea ei – momente secundare – acțiunea dintr-o opera literară, epică sau dramatică, se caracterizează printr-o gradație ascendentă sau climax a acestor momente, pînă la un punct culminant (v.) și o gradație descendentă a acestora sau anticlimax, gradație ce duce spre deznodămînt (v.). În poezia lirică nu se poate vorbi de acțiune, deoarece în creația lirică se exprimă emoții (bucurie, tristețe, dor etc.) pe care poetul le trăiește și ni le mărturisește nemijlocit. O sumară și simplă acțiune se află doar în idilă (v.) și în poemele lirice obiectivate (Luceafărul de M. Eminescu). În astfel de poezii, nu acțiunea constituie fondul. Ea este doar un mijloc prin care se realizează conținutul liric, subiectiv, al poemului. Acțiunea dramatică se caracterizează și ea printr-o succesiune de evenimente, relații reciproce complexe ale personajelor cu năzuințele lor care, întruchipate integral, în mișcările și dialogurile actorilor, capătă un caracter dramatic. Ea diferă de acțiunea unei opere epice (roman, poem) prin faptul că întregul ei conținut este întruchipat în „gesturi verbale”, în monologurile și dialogurile personajelor.

CARACTERIZARE (< fr. caractériser < caractère) Modalitatea artistică, folosită de scriitori în conturarea personajelor, prin reliefarea trăsăturilor lor fizice și morale. Caracterizarea personajelor într-o operă literară, epică sau dramatică, poate fi directă, realizată de autor sau indirectă, aceasta rezultând din faptele personajelor, felul lor de a fi, moravurile acestora, limbajul și numele lor, cum și descrierea mediului în care trăiesc, a îmbrăcăminții, a înfățișării. Prin toate aceste mijloace se structurează imaginea personajului epic sau dramatic, cu deosebirea că personajul dramatic se precizează și se autocaracterizează prin comportament, prin replici și alte mijloace scenice. Imaginea personajului nu trebuie identificată cu conceptul caracter. Ea rezulta din ordonarea și stratificarea altor elemente – spațiul sau mediul ambiant, îmbrăcămintea, relațiile cu alte personaje etc. – care contribuie la realizarea personajului ca prezență vie, individualitate concretă. Caracterizarea se referă atît la imaginea integrală a personajului, cît și la caractere. În caracterizarea personajelor, clasicii păstrează unitatea caracterelor, analizindu-le în nemișcare, potrivit cu concepția unui univers static, romanticii stăruie asupra tumultului mișcării din viață și din caractere, iar realiștii, ca și scriitorii contemporani, pornind de la înțelegerea interdependenței dintre caracter și împrejurări, redau acest raport în sensul că mediul social, împrejurările formează trăsăturile de caracter, iar personajele reacționează potrivit acestor trăsături. Ex. de caracterizare directă, caracterizarea lui M. Eminescu de I.L. Caragiale, în Nirvana: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr, coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea seninul unor chinuri viitoare.” Un exemplu de caracterizare indirectă, prin folosirea onomasticei, îl oferă numele personajelor lui I.L. Caragiale (Farfuridi, Brînzovenescu, Cațavencu etc.). Un procedeu folosit în proză, dramaturgie și epica versificată este și acela al monologului interior (v. monolog).

EPISOD (< fr. épisode < gr. epeisodion, ceea ce vine din afară) Acțiune secundară legată de acțiunea principală a unui poem, roman etc. Episoadele sau acțiunile episodice sporesc posibilitățile unei epopei sau ale unui roman de a oglindi veridic o realitate socială complexă. Prin acțiunile episodice se lărgește aria de cuprindere și de oglindire a vieții, se îmbogățesc aspectele reflectate, făcînd posibilă reconstituirea și evocarea unei epoci sau chiar a unei civilizații, ca în poeme și în romane, a căror valoare constă și în această capacitate de vastă oglindire artistică. Ex. drumul abatelui Paul de Marenne prin ținuturile Moldovei, în romanul Zodia Cancerului de M. Sadoveanu: „Lăsînd îndărăt lucirea măreață a asfințitului, abatele de Marenne începu să coboare, întrebîndu-se ce căi minunate și cotite îi rezervă clipa viitoare în aceste singurătăți. Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuf, grămădite în rovină, o ființă în zdrențe răsări amenințătoare, înarmată cu un par rupt din castanii de aproape. Privea speriată printre pletele pe care le batea vîntul dinaintea ochilor, încîlcindu-le cu barba zbîrlită.” Acțiunile episodice întîlnite în Iliada (scena de bun rămas dintre Hector și Andromaca; aceea a făuririi armelor lui Ahile de către Hefaistos ș.a.) îngăduiau poetului să lărgească orizontul acțiunii principale și să zugrăvească amănunțit multe aspecte ale vieții sociale din epoca respectivă. Episoade se întîlnesc și în poemele epice. De exemplu episodul al IV-Iea din Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri, în care este înfățișată Fulga, fiica lui Ursan, mînînd cu un harapnic o herghelie de armăsari sălbatici și îmblînzind pe unul dintre ei, pentru a-l da tatălui său, ca să plece cu Dan la luptă împotriva cotropitorilor. Ex. Deodată se aude un tropot pe pămînt, Un tropot de copite, potop ropotitor! Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare cată Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată, Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși, Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare. Un voinicel în floare pe-un alt fugar călare Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește Și ca un șarpe negru prin aer se-nvîrtește. Ursan le-aține calea și caii stau în loc. Apoi către voinicul ce poartă busuioc El zice: – Fulgo! prinde-mi pe murgul cel țintat; Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat! Dar eu, întrebă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?Tu să rămîi aice, ca să-mi păzești averea...În tragedia clasică antică, episodul apare ca o diviziune a acesteia. Tragedia clasică avea cinci unități ale acțiunii, un prolog și patru episoade, care corespundeau oarecum actelor din operele dramaturgiei moderne. Ultimul episod se numea exod. Formate din grupe de scene cuprinse între două stasime, episoadele alcătuiau chiar corpul tragediei și realizau tema și desfășurarea acțiunii prin: monologuri, cîntecele corului, dialoguri între personaje, dialoguri între cor și personaje etc. De întindere diferită la început, întindere determinată de cerințele subiectului, ulterior, episoadele s-au prezentat cu întindere uniformă, anticipînd astfel alcătuirea actelor din dramaturgia modernă. Episodul, în structura lui, nu era decupat în ceea ce numim scene, dar organizarea lui se realiza printr-o serie de mijloace care marcau trecerea de la o împrejurare la alta, ca alternarea vorbirii cu cîntecul, întreruperea dialogurilor cu reflecții ale corifeului, introducerea cîntecelor corului în mersul acțiunii etc. În felul acesta, structura fiecărui episod se subordona și susținea structura generală a tragediei clasice.

STIL RETORIC Quintilian și Cicero împărțeau stilul oratoric în trei genuri: stilul simplu, stilul temperat, stilul sublim, acestea corespunzînd celor trei cerințe ale oratorului – a instrui, a plăcea, a emoționa – împărțire însa rigidă date fiind interferențele ce se produc în cuprinsul aceluiași discurs. Ca în orice operă literară, stilul oratoric cuprinde mai toate figurile de stil. Actuala încercare de restructurare a retoricii la obiectul și metoda stilisticii nu ignoră aceste figuri de stil. Scriitorul francez Marmontel a rezumat toate aceste figuri în discursul unui om din popor, pe care el îl arată mîniat împotriva femeii sale; un quasi-monolog. De spun da, ea spune nu; zi și noapte ea bombăne (antiteză). Niciodată, nu niciodată chip de liniște cu ea (repetiție). E o furie, un demon (hiperbolă). Dar, nenorocito, spune-mi ce ți-am făcut? (interogație). O, cerule! ce nebunie luîndu-te în căsătorie! (exclamație). Să mă fi înecat mai degrabă (opțiune). Nu-ți reproșez nici cît mă costă, nici necazurile ce le am de îndurat (preteriție). Dar, te rog, te conjur, lasă-mă să muncesc în liniște (obsecrație), sau să mor dacă... Teme-te de a mă împinge pînă la capăt (imprecație și reticență). Plînge! Ah! Suflet bun! Ai vrea să vezi că eu îs de vină? (ironie) Ei, bine! Să presupunem că-i așa. Da, sînt prea iute, prea simțitor (concesie). De-o sută de ori am dorit să fii groaznică. Am blestemat, am detestat acești ochi perfizi, această mină înșelătoare care m-a atras. Dar spune-mi dacă prin blîndețe n-ar fi fost mai bine să mă cîștigi? (comunicare). Copiii noștri, prietenii noștri, vecinii noștri, toată lumea ne vede ducînd un menaj ca vai de lume (enumerație). Ei aud țipetele tale, văicărelile tale, insultele cu care mă împovărezi (acumulare). Ei te-au văzut cu ochii rătăciți, aprinsă la față, despletită, urmărindu-mă, amenințîndu-mă (descriere). Vorbe cu spaimă; vecina sosește; i se spun cele întîmplate; trecătorul ascultă și o spune mai departe (hipotipoză). Au să creadă ca sînt un om rău, o brută; că te bat, că te dobor la pămînt (gradație). Dar eu, știu prea bine că te iubesc; ca am un suflet bun, că vreau să te văd liniștită și mulțumită (corecție). Aide, lumea nu-i atît de nedreaptă; amărăciunea e de partea celui ce o are (sentință). Vai! Biata ta mamă îmi promisese atît de mult că tu ai să-i semeni. Ce-i sa spună ea? Ce spune ea? deoarece ea vede ce se petrece. Da, nădăjduiesc că mă ascultă și parcă o aud reproșîndu-ți că ma nenorocești. Ah ! sărmane ginere, va spune ea, ai fi meritat o soartă mai bună (prosopopee). Toate aceste figuri de stil, consemnate pe seama artei retorice, au fost transferate ulterior poeziei, formînd obiectul stilisticei tradiționale.

CÎNTEC COMIC (< lat. canticum, fr. comique) Specie a genului dramatic, monolog în proză sau versuri, cîntat pe o arie veselă, actorul întruchipînd caricatural un personaj (Sandu Napoilă, ultraretrogradul, Clevetici, ultrademagogul, Ion Păpușarul, Herșcu Boccegiul, Șoldan Viteazul de V. Alecsandri). Ex. CLEVETICI (cu frac negru, jiletcă Robespierre, cravată de mătasă albă și cu barba-n furculiță, intră pe ușa din fund). „Sănătate și frățietate, domnilor cetățeni! Am aflat că sînteți adunați în colegiu electoral, pentru alegerea unui deputat, și iată-mă-s, alerg să vă spun profesiunea mea de credință: Eu sînt celebrul Clevetiri Cunoscut nu de mult pe-aici, Liberal ultra, jurnalist Și constituționalist. Unii îmi zic că-s demagog, Alții că sînt supus unui gog, Dar eu n-aud, eu sufăr tot, Căci sînt un mare patriot!” (V. ALECSANDRI, Clevetici, ultrademagogul)

MONOLOG (< fr. monologue < gr. monologos, vorbire de unul singur) Procedeu literar care constă în vorbirea cu sine însuși a unui personaj, procedeu folosit în tragedia clasică franceză din secolul XVII, cum și în drama romantică, dar apărînd și în proză (nuvele, romane etc.) sau în film. Monologul este folosit ca un procedeu artistic, în teatru. Prin el, personajul dezvăluie intențiile, sentimentele sale, de unde rezultă o mai bună înțelegere a acțiunii piesei. În același timp, el contribuie și la caracterizarea personajului dramatic. O altă formă a monologului este aceea a monologului interior ce apare îndeosebi în romanul modern. În tragedia antică, monologul uneori lipsește, corul, prin comentariile lui, făcînd inutilă folosirea acestuia. În teatrul modern, gustul pentru adevăr i-a restrîns tot mai mult folosirea, pentru a dispărea în teatrul realist și verist. Exemplu de monologuri în dramaturgia universală: acela al lui Hamlet, asupra morții; al lui Figaro, din piesa lui Beaumarchais; al lui Carol Quintul, în fața mormîntului lui Carol cel Mare, din Ernani de V. Hugo etc., iar în literatura noastră dramatică, monologul lui Despot Vodă, în închisoare, din drama Despot-vodă de V. Alecsandri. Ex. DESPOT (pe scaun lîngă masă): „O, soartă schimbătoare ce rîzi de omenire! Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire! Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiș. Prăpastia-l așteaptă, cu-adîncu-i prăvăliș! Așadar eu, sărmanul, a soartei jucărie, Ajuns, iubit de-un înger, aproape de domnie, Iată-mă-acum aice din raiul meu căzut Și din lumina lumii în umbră iar căzut!” Scurt text dramatic, de natură comică, rostit de un singur actor pe scenă (Clevetici, ultrademagogul, Sandu Napoilă, ultraretrogradul de V. Alecsandri).

pirandellism sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: it pirandellismo] (Lit) Caracteristică a teatrului lui Luigi Pirandello, a cărui problematică și mod de rezolvare sparge tiparele clasice, introducând inovații moderne și îndrăznețe și experiențe ale tehnicii dramatice, cum ar fi monologul interior, dedublarea actorului etc.

soliloc sn [At: I. GOLESCU, C. / V: ~ocviu (Pl: ~ocvii) / Pl: ~uri / E: lat soliloquium, fr soliloque, it soliloquio] (Liv) 1 Monolog. 2 Operă scrisă sub forma unui monolog.

soliloghie sf [At: DM / Pl: ~ghii / E: ctm soliloc și polologhie] (Liv; rar) Monolog.

vînturatic, -ă adj. Care este neserios, ușuratic, nestatornic, flușturatic. Elena întrerupse monologul lui vînturatec (D. ZAMF.). ◊ (subst.) Îl considera un vînturatic. • pl. -ci, -ce. și vînturatec, -ă adj. /vînturi, pl. lui vînt + -atic.

All the world’s a stage (engl. „Toată lumea e o scenă”) – vers celebru din Cum vă place de Shakespeare (act. II, sc. 7). Se citează de obicei împreună cu versul următor, care întregește ideea: and all the men and women merely players (și toți oamenii sînt simpli actori). Cu aceste cuvinte, adresate ducelui surghiunit de către Jacques, prietenul rămas credincios, începe vestitul monolog al vîrstelor omului. Shakespeare spune că omul joacă în viață mai multe roluri, iar actele sînt cele șapte vîrste: prunc, școlar, îndrăgostit, soldat, judecător, bătrîn și în sfîrșit, în ultima scenă... prunc din nou! LIT.

monolog s. n., pl. monologuri

Frailty, thy name is woman (engl. „Slăbiciune, numele tău e femeie!”) – din monologul lui Hamlet (act. I, sc. 2). Nefericitul prinț al Danemarcei, revoltat că mama lui, regina, s-a remăritat după numai o lună de la înmormîntarea soțului ei, exclamă cu amărăciune: "O, slăbiciune, tu te numești femeie! (Shakespeare, Opere, vol. 7, ESPLA, pag. 531). Aceste cuvinte se adresează unei femei cînd săvîrșește o greșeală morală. LIT.

Il fallait un calculateur; ce fut un danseur qui l’obtint (fr. „Trebuia un calculator și postul l-a obținut un dansator”) – Pasaj din Nunta lui Figaro de Beaumarchais. În monologul din act. 5, sc. III, Figaro, povestind greutățile de care s-a lovit în viață, rostește fraza de mai sus, prin care autorul își bate joc de felul cum se acordau în acea vreme posturile: trebuia un matematician și a fost angajat un... dansator! Se citează cînd vrem să luăm în zeflemea o numire nepotrivită, atribuirea de funcții unor persoane necompetente. LIT.

To be or not to be, that is the question (engl. „A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea!”) – primul vers cu care Shakespeare începe vestitul monolog al lui Hamlet din actul III, scena 1. Cîteodată expresia e înjumătățită și părțile ei componente sînt întrebuințate în mod separat: prima parte, „A fi sau a nu fi”, exprimă neputința de a ieși dintr-o situație dificilă, iar a doua parte „Iată întrebarea”, sau „Asta-i întrebarea”, spre a exprima o îndoială, o ezitare. Eminescu spune în Mortua est: „Și-apoi... cine știe de este mai bine A fi sau a nu fi... Dar știe oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri Și multe dureri-s, puține plăceri”. LIT.

Zwar weiss ich viel, doeh möcht’ ich alles wissen (germ. „Într-adevăr știu multe, dar aș vrea să știu totul”) – Tragedia Faust de Goethe (partea I) începe cu monologul bătrînului învățat, care constată că, deși a studiat multe o viață întreagă, nu știe totuși mare lucru. Această idee centrală a fost condensată în fraza de mai sus, care-i folosită spre a exprima nepoltolita sete de cunoaștere a omului. LIT.

MOBÍL¹, -Ă adj., s. n. 1. Adj. Care se mișcă, se deplasează, mișcător (II); care poate fi mișcat, deplasat. Orizonul... este mobil sau mișcător. GENILIE, G. 98/23. Tunurile românești erau mai mici, de aceea erau mai mobile și putea trage tot folosul dintr-însele. BĂLCESCU, M. V. 615, cf. NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Această posibilitate de situațiune simetrică a distanței puntului mobil de puntul A, constituie pentru aceasta din urmă câtime două moduri de existență opuse. CULIANU, A. 8, cf. DDRF. La dreapta. . . odaia de lucru: fotolii și canapea. . ., birou american cu capac mobil. TEODOREANU, M. II, 22. Podul mobil se ridică și ne lasă cale deschisă. SADOVEANU, O. IX, 291. Spre deosebire de lanțurile fixe, avem lanțurile mobile, destinate a transmite mișcări. SOARE, MAȘ. 126. Masa mobilă se mișcă abia simțit. V. ROM. martie 1955, 238. ◊ (Jur.; de obicei cu accentul pe prima silabă) Ai mobilă sau bunuri mobile = avere, bunuri care pot fi mutate dintr-un loc în altul; avere mișcătoare. Bunurile sînt mobili prin natura lor, prin determinațiunea legei. HAMANGIU, C. C. 119. Timbru mobil = (în opoziție cu timbru s timbru care se aplică. Se pun în circulație noile timbre mobile fiscale. BO 1952, 181. (Tipogr.) Caractere (sau litere) mobile = litere izolate care se culeg una cîte una (alăturîndu-se pentru a forma cuvinte). Cf. COSTINESCU, LM. (Mil.) Trupe mobile = unități militare cu capacitate de deplasare rapidă. Cf. COSTINESCU, LM. ♦ (Despre ochi, privire, figură) Care își schimbă mereu expresia; mereu în mișcare. Cu coatele pe masă, se uita țintă în ochii lui calzi, mobili, expresivi. VLAHUȚĂ, O. A. III, 31. Din oglindă, o privea o femeie cu ochi aprinși, . . . cu față mobilă. DEMETRIUS, A. 325. 2. S. n. Corp în mișcare. A zice, spre exemplu, că distanța mobilului M de origine este de 5 metri, nu este a fixa posițiunea acestui punt, mobilul putîndu-se atunci afla în M sau M'. CULIANU, A. 8. Dacă am avea un mobil oarecare, supus la acțiunea unei puteri constante, el se va mișca după aceleași legi la care este supusă și căderea corpurilor. PONI, F. 24. Viteza tinde să crească, de cîte ori mobilul se îndreaptă spre poziția inițială de repaus, și să scadă cînd se îndepărtează de dînsa. CIȘMAN, FIZ. I, 105. 3. Adj. Nestabil; schimbător, variabil. Cf. NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Principiul este hotărît, este fix; aplicarea e mobilă, după împrejurări. MAIORESCU, D. I, 368, cf. id. CR. III, 402. Echilibriul mobil al temperaturelor. PONI, F. 151. Termenii tehnici sînt printre cele mai mobile elemente ale vocabularului. GRAUR, F. L. 83. Accentul liber . . . poate să se schimbe ín cursul flexiunii cuvîntului, și atunci se numește accent liber mobil. id. I. L. 56, cf. 68. ◊ Substantiv mobil = substantiv care, prin adăugarea unui sufix, își poate crea formă de feminin de la cea de masculin sau formă de masculin de la cea de feminin. Formarea de substantive feminine de la masculine și de substantive masculine de la feminine prin adăugarea unui sufix.. . poartă numele de moțiune, iar substantivele în stare de a suferi această modificare se numesc mobile. L. ROM. 1953, nr. 2, 32. Sărbătoare mobilă = sărbătoare din calendarul creștin care nu cade în fiecare an la aceeași dată. Cf. CADE. . S. n. Cauză, impuls, imbold; scop, obiectiv. V. r e s o r t, m o t o r. Simțămintul național fu cel dintîi mobil al planurilor sale. KOGĂLNICEANU, S. A. 99. Nu se poate admite că singurul mobil al acțiunilor lor să fie interesul. GHICA, A. 176. Mobilul. . . nu a putut fi decît vanitatea. MAIORESCU, CR. I, 267. În acest mic monolog. . . atît de caracteristic pentru Pristanda se arată totodată și mobilul ce-l mișcă, și cauza întregei lui activități. GHEREA, ST. CR. I, 346. Într-un grup de manifestanți participă un număr de indivizi diferențiați psihologic dar legați momentan de un mobil comun. LOVINESCU, C. IV, 113. Mobilul acestor fapte nu apare limpede. CONTEMP. 1949, nr. 159, 5/4. – Accentuat și: (1) móbil. – Pl.: mobili, -e și (învechit, f.) mobili. - Din fr. mobile, lat. mobilis.

MONOLOG s. n. 1. (Rar) Vorbire prelungită a cuiva, neîntreruptă prin nici o replică; vorbire cu sine însuși. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ivan îmi curmă monologul. NEGRUZZI, S. I, 61. 2. Lucrare dramatică de mici proporții, de obicei cu caracter comic, cu un singur personaj; scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj (rămas singur pe scenă) își exprimă cu glas tare gîndurile. Cf. NEGULICI, POLIZU, COSTINESCU. Serghe ținea la monologul lui, decît nu știa boabă din rol, ca de obicei. CARAGIALE, N. S. 106, cf. 107. Caragiali.. . , strîmtorat în convențiile teatrale, în monologări. . . , varsă toate observațiile atît de fine, atît de exacte, în paranteze. GHEREA, ST. CR. I, 358, cf. II, 161. Monologul e ceva în afară de felul normal de a vorbi. PU;CARIU, L. R. I, 101. Monoloagele ating în teatru momente de adîncă respirație artistică, în timp ce în film ele ar frîna acțiunea. CONTEMP. 1956, nr. 521,1/3. ♦ Monolog (interior) = analiză a propriilor stări sufletești ale unui personaj, specifică literaturii de analiză psihologică. Răsunătoarele lui articole porneau ca niște monoloage interioare, dictate penei care le așterne pe hîrtie. CAMIL PETRESCU, O. II, 32. – Pl.: monoloage și monologări. – Din fr. monologue.

MONOLOGIC, -Ă adj. (Rar) Care se bazează pe monolog (interior), de monolog. Factura monologică a cărții nu este însă atît de complicată, încît să fie necesară căutarea unor izvoare străine. GL 1961, nr. 14, 2/5. – Pl.: monologici, -ce. – Monolog + suf. -ic.