cadmiu s. n. [-miu pron. -miu], art. cadmiul; simb. Cd

fermiu s. n. [-miu pron. -mĭu], art. fermiul; simb. Fm

holmiu s. n. [miu pron. -mĭu]; simb. Ho

miuon s. m. (sil. miu-), pl. miuoni

osmiu s. n. [-miu pron. -mĭu], art. osmiul; simb. Os

premiu s. n. [-miu pron. -mĭu], art. premiul; pl. premii, art. premiile (sil. -mi-i-)

CADMIU n. Metal moale de culoare alb-argintie, folosit, mai ales, pentru obținerea unor aliaje. [Sil. cad-miu] /<fr. cadmium

DEMIU ~ri n. Palton subțire și ușor care se poartă primăvara și toamna; pardesiu. [Sil. de-miu] /<fr. demi

FERMIU n. Element chimic obținut pe cale artificială. [Sil. fer-miu] /<fr. fermiun

CADMIU s.n. Metal moale, de culoare albă-argintie, care se aseamănă cu zincul. [Pron. -miu, var. cadmium s.n. / < fr. cadmium].

FERMIU s.n. Element transuranic sintetic. [Pron. -miu. / < fr. fermium, cf. Fermi – fizician italian].

OSMIU s.n. Metal alb și foarte dur, care se găsește în natură împreună cu platina. [Pron. -miu. / < fr. osmium].

DEMIU s.n. Haină mai ușoară decît paltonul și mai groasă decît pardesiul. [Pron. -miu, pl. -uri. / după fr. demi-saison].

HOLMIU s.n. Element din familia pămînturilor rare. [Pron. -miu. / cf. fr. holmium, germ. Holmium].

OSRAM s.n. (Tehn.) Aliaj de osmiu și wolfram, folosit la fabricarea filamentelor de becuri electrice cu incandescență. [< germ. Osram, cf. os(miu) + (wolf)ram].

PREMIU s.n. Recompensă acordată cuiva pentru merite sau succese deosebite într-un domeniu de activitate. [Pron. -miu. / < lat. praemium, cf. it. premio].

miu (literă grecească) [pron. mĭu] s. m., pl. miu; μ, Μ

haiducească (haiducesc) 1. Baladă (IV) h., cântec epic popular care reflectă lupta poporului împotriva asupritorilor externi și interni; haiducul „vrea să restabilească cumpăna dreptății” (Al. Russo), el ajută pe cei asupriți, de aceea poporul i-a conferit cele mai înalte calități, adesea hiperbolizate. Producție poetic-muzicală de largă respirație epică, de mari dimensiuni, ale cărei mijloace de expresie au fost grefate pe vechiul fond al baladelor eroice-vitejești, B.h. se grupează tematic în două categorii: b.h. antiotomane și antitătărești (ciclul Novacilor, Badiu, Tănizlav, Tătarii și robii, Doicin Bolnavul, Marcu Viteazu, Stanislav) și b.h. împotriva asupritorilor interni (Pintea Viteazul, Corbea, Toma Alimoș, Miu, Gheorghilaș, Radu Anghel, Ion ăl Mare, Botea, Codreanu, Iancu Jianu, Pantelimon, Bujor, Stoian etc.). Recitativul* epic este stilul propriu b.h., iar în unele zone, textul poetic se așterne pe melodii de cântec (I, 1) liric. B.h. au avut o perioadă de înflorire în sec. 17-19. Unele teme ale b.h. se întâlnesc și în folc. popoarelor sud-dunărene. 2. Dans h., dans pop. românesc care a luat naștere în mediul haiducesc. Primele notații de d.h. le deținem din sec. 16 (o melodie în colecția lui Jan de Lublin, două melodii în colecția de la Dresda), iar din sec. următor sunt consemnate trei variante ale melodiei din colecția Jan de Lublin, intitulate: Dansul al IV-lea în 6; Dansul lui Lazăr Apor și Dansul Coloman (în Codex Caioni). Melodiile Haiducky (pol.) sunt variante ale cunoscutului dans Banul Mărăcine*. Sulzer clasifică dansurile românești în: d.h., dansuri mocănești și dansuri cătănești, iar Densușianu subliniază apropierea dintre folc. haiducesc și cel păstoresc. D.h. se caracterizează prin complexitatea coregrafică (pași și figuri de virtuozitate), utilizarea unei recuzite speciale, spectaculoase (Ghircoiașiu). În repertoriul actual se mai păstrează unele dansuri bărbătești numite Haiduceasca, fără vreo asemănare melodică sau coreografică cu d.h.

-meu/-miu (fam., pop., numai după nume de grade de rudenie) adj. pr. m. (frate-meu/frate-miu; lui frate-meu/lui frate-miu); f. -mea (maică-mea), g.-d. -mii (maică-mii)

MIU, miu, s. m. Numele literei m din alfabetul grecesc. – Din fr. mu.

*taică-miu (-tu,-su) (fam.) s. m. + adj. pr.

premiu [miu pron. mĭu] s. n., art. premiul; pl. premii, art. premiile (-mi-i-)

osmiu [miu pron. mĭu] s. n., art. osmiul; simb. Os

-mea v. -meu/-miu

-mii v. -meu/-miu

-miu v. -meu

miuon (miu-) s. m., pl. miuoni

holmiu [miu pron. mĭu] s. n., art. holmiul; simb. Ho corectat(ă)

fermiu [miu pron. mĭu] s. n., art. fermiul; simb. Fm

fii-miu v. fiu-miu

fiu-miu/fii-miu (-tu, -su) (pop., fam.) s. m. + adj. pr.

cadmiu [miu pron. mĭu] s. n., art. cadmiul; simb. Cd

ADUCE, aduc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). M-am dus, am căutat în glugă și am adus cavalul. SADOVEANU, N. F. 18. Venise fata de-mpărat Cu alte fete, pe-nserat, S-aducă apă din izvor. COȘBUC, P. I 280. Da de prînz Ce mi-ai adus? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. ◊ (Cu privire la ființe) Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat. ISPIRESCU, L. 42. Cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Fig. Nu știu însă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri. ODOBESCU, S. III 23. ◊ Expr. Ce vînt te-aduce? se spune celui care vine pe neașteptate. Da ce vînt te-o adus pe la noi, soro dragă? ALECSANDRI, T. I 123. ♦ (La imper.) Dă-mi! (În forma regională adă) Adă la mine cele trei smicele de măr dulce! CREANGĂ, P. 273. O slugă... a adus acest bilet. – Adă, am zis. NEGRUZZI, S. I 53. 2. Tranz. A apropia (ceva) de sine sau de o parte a trupului său. De-abia putu aduce puțin mîna spre gură. CREANGĂ, P. 15. ♦ A da (unui lucru) o anumită mișcare sau direcție. Aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 28. Miu Zglobiul Bine-l aducea, Cu sete-l trîntea. TEODORESCU, P. P. 499. ♦ Expr. A o aduce (bine) din condei sau a o aduce bine = a-și potrivi vorbele cu dibăcie, pentru a atinge scopul urmărit. A aduce vorba (de sau despre ceva) = a îndrepta vorbirea asupra unui obiect, a pomeni despre... Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăși despre broasca fratelui lor. ISPIRESCU, L. 36. 3. Tranz. A produce, a crea, a da naștere, a pricinui. A aduce beneficii. ◊ Omul neînvățat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. NEGRUZZI, S. I 8. Vița ce n-aduce rod se taie. Usturoiul, cînd îl strivești, lacrimi îți aduce. ◊ Expr. Ce-i aduce? = ce-i folosește? ce-i pasă? ce-l importă? De-oi petrece-ncă cu mițe și cu pureci și cu luna, Ori de nu – cui ce-i aduce? EMINESCU, N. 44. 4. Tranz. A face să ajungă (într-o anumită stare, într-o anumită situație). Iată în ce stare m-ai adus! NEGRUZZI, S. I 19. ◊ Expr. A aduce (pe cineva) la realitate = a face (pe cineva) să înțeleagă o anumită situație, să vadă un lucru sub aspectul lui real. Vartolomeu Diaconu încercă să-și aducă fata la realitate, de la distanță, cu tot soiul de schime elocvente, încruntîndu-se și făcîndu-i semn să înceteze. C. PETRESCU, A. 286. A aduce (pe cineva) la sapă de lemn v. sapă. A aduce pe (sau la) brazdă (bună) v. brazdă. ◊ (În legătură cu substantive abstracte introduse prin prep. «la», exprimă acțiunea corespunzătoare sensului substantivului) Am adus la îndeplinire ordinul. ◊ M-a trimis... să aduc la cunoștința măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.. CREANGĂ, P. 80. 5. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin. prep. «cu») A semăna (cu cineva sau cu ceva). Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela [al copiilor de bogătași]. BENIUC, V. 36. [Părintele Palamon] aduce puțin și cu poetul Costache Conachi. IBRĂILEANU, A. 129. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește și aduci la mers cu de-a noastre. CREANGĂ, P. 129. Aducea de departe cu un amic al maiorului. ALECSANDRI, T. I 352. 6. Refl. (În expr.) A-și aduce aminte = a-și aminti, v. aminte. – Forme gramaticale: imper. adu și (regional) adă, perf. s. adusei, part. adus.

FOIȚĂ, foițe, s. f. Diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hîrtie. ◊ Foiță (de țigară) = bucată mică de hîrtie foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul ca să se facă o țigară. Dă-mi... o foiță, că jurnalul ăsta mi-a ars gîtul. PREDA, Î. 111. Cel mai înalt se depărta încet, răsucind între degete o foiță de țigară. BART, S. M. 67. ♦ (La pl., familiar, ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lîngă masă. CARAGIALE, O. III 34. ♦ Foaie subțire de hîrtie roșie folosită în loc de fard. Aveau voie astăzi să dea și cu puțină pudră pe obraz și să-și coloreze buzele cu foiță. PAS, Z. I 121. Chiar de n-ar avea sprincenile trase ca din condei, și buzele rumene ca bobocul de trandafir cînd crapă de fierbințeala soarelui, tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Surda ostenești tu babă cu ale tale albeli În deșert sînt și degeaba foițe și rumeneli! PANN, P. V. I 172. ♦ Foaie subțire de metal. Foiță de staniol. 2. (Uneori servind ca element de introducere în poezia populară) Frunzuliță. Foiță verde de fragă, Că i-am fost iubită dragă; Foiță verde de-alună, Că i-am fost mîndruță bună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. Prin desiș Miu umbla, Cu foițe că-m plesnea, De departe s-auzea. ȘEZ. IV 130.

GRIJI, grijesc, vb. IV. (Mai ales în Transilv. și Mold.) 1. Tranz. (Pe cale de dispariție) A avea grijă (de cineva sau de ceva), a purta (cuiva) de grijă, a da toate îngrijirile necesare; a îngriji. Am grijit pămîntul ca pe o carte!... Mergeam singură la plug, dar nu m-am lăsat. VINTILĂ, O. 39. Fată frumoasă și harnică, grijește-mă și curăță-mă de omizi, că ți-oi prinde și eu bine vrodată. CREANGĂ, P. 287. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, ca mîne Inima la tin’ rămîne... Grijește-mi-o, mîndră, bine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Lasă, voinice, nu fi supărat, că în bun loc ai întrat, griji-voi eu și de tine. RETEGANUL, P. III 35. ◊ Refl. S-au grijit și de unele și de altele. SBIERA, P. 132. ♦ A feri de stricăciune, de uzură; a cruța. El își grijea peptarul ca ochii. RETEGANUL, P. V 62. 2. Tranz. A curăța. Scoală, ca să grijim bordeiul. SADOVEANU, P. M. 157. Să grijească casa cum știu ele. RETEGANUL, P. V 61. Fata rînește fîntîna și o grijește foarte bine; apoi o lasă și-și caută de drum. CREANGĂ, P. 287. ◊ Intranz. Grijește prin casă. 3. Tranz. A pregăti. Romîni, să ne grăbim, În șes la vînătoare Pe Dragoș să-nsoțim. Grijiți armele voastre, Curînd să alergăm. NEGRUZZI, S. II 23. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «cu») A aproviziona (pe cineva cu ceva). Tată-său i-au cumpărat carte și l-au grijit de toate cîte-i trebuia. SBIERA, P. 152. 4. Tranz. (Despre preoți) A spovedi și a împărtăși pe cineva. Miu-i nalt și subțirel, Pleacă inima-mi cu el! – Stai, Miule, nu pleca, Vin’ de-i adu inima, Binișor, să n-o smintești, Că n-ai bani ca s-o plătești, Nici lacrămi ca s-o jelești, Nici popă ca s-o grijești. TEODORESCU, P. P. 323. ◊ A-și griji sufletul = a se spovedi, a se împărtăși înainte de moarte. Rogu-te, să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul. CREANGĂ, P. 319. ♦ Refl. A se împărtăși. Nu s-a grijit la paște și la crăciun? DELAVRANCEA, S. 30. 5. Refl. și intranz. A băga de seamă, a lua seama. Te grijește dar, să nu ajungi și tu pe aici. RETEGANUL, P. II 62.

CEATLĂU, ceatlaie, s. n. (Regional) Bucată de lemn cu care se răsucește funia sau lanțul trecut peste o sarcină (de fîn, de lemne etc.) spre a o strînge. ♦ Prăjină de lemn sau drug de fier adăugat la inima căruței pentru a înhăma un al doilea sau al treilea cal. (Atestat în forma cetlău) Miu s-a aruncat pe șalele calului din cetlău. DELAVRANCEA, S. 203. ♦ Băț gros; bîtă, ciomag. – Variantă: cetlău s. n.

ROSTOGOL, rostogoluri, s. n. 1. (În legătură cu verbe de mișcare) Mișcare de rostogolire. Peste această mișcare a rostogolului mai are pămîntul și alta. PISCUPESCU, O. 55. ◊ Fig. Cînd rostogolul [împușcăturii] ajunse cine știe unde și fumul se risipi, Mantu Miu văzu jăraticul măturat în două brazde. GALACTION, O. I 271. Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap. ALECSANDRI, P. P. 108. ◊ Loc. adv. De-a rostogolul sau (învechit și popular) de-a rostogol, (rar) de-a rostogoala = rostogolindu-se, învîrtindu-se peste cap; de-a tumba, de-a dura, de-a berbeleacul. [Vîntul] sălta acoperișul, încercînd... să-l poarte de-a rostogolul peste pădure. DUMITRIU, N. 187. Pietre mărunte, măcinîndu-se și ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale. HOGAȘ, M. N. 160. Zmeoaica... venea de-a rostogolul, gemînd. ISPIRESCU, L. 195. Să mă dau de-a rostogoala, Să ajung la Timișoara. HODOȘ, P. P. 95. ◊ (Adverbial) Luna mere (= merge) rostogol Și ți-a fi, mîndră, cu dor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. 2. Pantă cu înclinare destul de mare într-o mină, pentru a permite transportarea materialului prin simplă alunecare sau rostogolire. – Formă gramaticală: (în expr.) rostogoala.

TÎRÎȘ¹ adv. (Uneori cu elipsa verbului) 1. Tîrînd pe jos, trăgînd după sine. [Cîinii] luau oaia și o duceau tîrîș. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 51. Cu coșul într-o mînă, iar cu urciorul de apă într-alta, tîrîș după dînsa, merse drept la lumina ce zărise. ISPIRESCU, L. 396. S-arată... vulpea cu coada tîrîș. ODOBESCU, S. III 42. 2. Tîrîndu-se pe jos (ca să nu fie văzut); abia mișcînd picioarele (din lipsă de putere). Agenți de la posturile de comandă, urcînd tîrîș, aduceau ordine. CAMILAR, N. I 48. Mantu Miu se întoarse la matahala împușcată, care trecuse tîrîș printre tovarăși. GALACTION, O. I 271. Ne luăm tîrîș, cu moș Bodrîngă cu tot, și ne băgăm într-o cinstită crîșmă. CREANGĂ, A. 96. ♦ Fig. Cu greu. Lucrarea o să meargă greu. Tîrîș o să meargă. V. ROM. noiembrie 1950, 36. ◊ Loc. adv. Tîrîș-grăpiș = cu mare greutate, anevoie; cu chiu cu vai. Își făcu apoi loc... îndreptîndu-se așa tîrîș-grăpiș, cătră sprînceana cea de dîmb. MIRONESCU, S. A. 120. Tîrîș-grăpiș, scoborîrăm Gitioara și ne trezirăm în fundul strîmt, al unei văi. HOGAȘ, M. N. 208. Am învățat c-un profesor în casă și, tîrîș-grăpiș, am isprăvit liceul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 250.

TÎRLICI s. m. pl. (Și în forma tîrligi) Papuci moi de casă fără tocuri, făcuți din postav sau din lînă. Surorile împleteau zorit la ciorapi, la tîrlici și mînuși. DELAVRANCEA, H. T. 269. ♦ (Învechit) Un fel de pantofi căptușiți cu postav peste care se purtau alți papuci. [Miu] sărută imineii Ciaușului și îi plînge pe tîrligii care i să ridică pe fluiere. DELAVRANCEA, S. 206. – Variantă: tîrligi s. m. pl.

PUSTIU², -IE, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ținuturi, regiuni) În stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat de oameni. Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape? TOPÎRCEANU, P. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut. CREANGĂ, P. 237. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină. EMINESCU, O. I 96. Cucule, de unde vii? De la niște vii pustii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ♦ (Substantivat; învechit și popular, în imprecații) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaș miere. El, pustiul, e tot fiere! BIBICESCU, P. P. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GALACTION, O. I 266. Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură! CREANGĂ, P. 331. Pustiul de urît nu-i dădea răgaz. CONTEMPORANUL, V_I 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deșert, lipsit de viață, de mișcare. Moara nu umblă... pare pustie. SADOVEANU, O. I 514. Umbre răzlețe se deslușeau de-a lungul cheiului pustiu. BART, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Așadar școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 9. ◊ Fig. Și se duc pe nesimțite Nopți pustii și zile reci. TOPÎRCEANU, B. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină, CERNA, P. 12. De cînd s-a dus bădița Mi-i pustie ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. 3. Fig. Gol, deșert. Se jucă așa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. DUMITRIU, N. 85. Copilele ți s-au culcat – Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! COȘBUC, P. I 193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Fig. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea aude – plînge. – Parcă îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gînduri Și de-un dor fără de nume. EMINESCU, O. I 65. ◊ (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat... – Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești! răspunse fata. RETEGANUL, P. II 38. 4. Singur (fără părinți, frați, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiu și singur. SADOVEANU, A. L. 150. Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Și stai cu ei, ți-e milă Să-i lași pustii, să pleci. COȘBUC, P. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr’de soție! ALECSANDRI, P. II 184. Mîndră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste. BIBICESCU, P. P. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. TEODORESCU, P. P. 295. – Pl. și: (f., învechit) pustie.

ZBICI³, zbicesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A se smuci (pentru a se elibera dintr-o strînsoare). Iana îmi zbicea și cîtva fugea, Și cruce că-și făcea. PAMFILE, CER. 144. ♦ Tranz. A smuci pe cineva, a trage după sine. Dară Miu ce făcea? La ciobănaș că mergea, De spinare îl lua, Pe potecă îl zbicea. MAT. FOLK. 1076.

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.

EUFIMIA < gr. Eὺφημία „vorbă bună, laudă” I. 1. Eyfimiia sau Ethimiia (Syn); Eufemia (Puc); Eufimia. 2. Eofimia (Bibl. rom. veche III). 3. Efimița act. 4. Efemi b. (Sur IV); -a (Ceas. 16 sept.). 5. Ifimie (Mar); Ifemie, Gh., mold. (Sd VII 334). 6. Ifenie, mold., 1687 (RI II 146). 7. Afemia j-ța (17 B I 45); Afimia (Hur 193; 17 B I 478). 8. Cu f>h: Ahimia (Sur III; Ard II). 9. + Iustina: Eustenia f. (valea Bistriței-Bicaz). II. Cu afer.: 1. Fimia (17 B III 8). 2. Himia f. (Sur II). Cf. ucr. Хима <Evfimia (Grinc). 3. Fima b. (13-15 B 212; 16 A II; -n (17 B II 88, 160); Fimești t. 4. Cu u < y: Fume Gl. (Sur IV), ca Aculina < Akylina. 5. Cu afer.: Mia f.; dar Miu < Mihu < Mihail. 6. Cu n pt. m: Finie = Fenii b., 1710 (BCI VII 37). 7. Fenie; Fene popa (Sur III)

MIHAIL gr. Mιϰαήλ < ebr. Mikhāel, nume teoforic < mi khael (Tagl), sau Mikhăyăh (EI). I. 1. Mihail, -â (Dm; Ștef) frecv., act.; -escul (Tec I); -aș, frecv. (C Ștef); -ești s,; -așcu (Nif); ipoc. Lașcu sau și < Vasile; -eș (CL). 2. Mihăil (Rel; Tis 36); -ă (Ștef; Tec I); -aș (Ștef); -aș Vvd, Movilă; -ețu t.; -eanca, -eni, -ești ss.; -oń, hațeg. (Cand); -uț (17 A II 102). II. MIHAI: 1. -frecv.; -ca b. (16 BVI 274). 2. Mihăeș (Mar); Mihăjeni, -ești ss.; -escu; -eț (Ard II 78). 3. Diminutiv: Mihăiță; sinc.: Măiță, act.; Mihăiasă f. marital (BCI VII 81); Miai (Ard I 89). III. MIHU, cf. ngr. Mίϰος 1. Mih, olt. (Cand); -u (Cat; C Ștef.; Paș; Cand); -o Cotrăceanul (17 B I 5); Mihul, frecv. (Ștef); -a f. (17 A III 164); -eni s.; -escu; -eț. 2. Miha (Mar; Cara 96, 268; 17 B I 432; Ur XXII 288; Sd XI 258); Mihă (Răc 24; RI XII 242). 3. Mihașco (Sd XXII; 17 A II 33); Mihașca b. dobr. (RI XI 210). 4. Mihău (Ștef). 5. Mihov/a, -eni ss.: Mioveni s. (Mus). 6. Mihea. 7. Miheci, C., mold. (RI XI 314) 8. Miheț (Moț; Paș). 9. Mihel = Mihil (Sd VI 485); Mihil (Dm; Ard; Giur 325; Sd X; Sur VI și VII); – călăraș, 1655 (Sd IV 42); – olt. (Sd V 451); Mihelție (Sur XXII); -ea (Paș). 10. Mihi, act.; -ul (17 B II 357). 11. Mihicescu boier, 1829 (Fil). 12. + -oi: Mihoi; -ul, olt. (Sd XXII). 13. + -on: Mihon (Moț). 14. + -oc: Mihoc (Ard; Mar; Met 120); Mihociu (C Ștef; Tec I); Mihocel, V. (Sur IV); fără h: Mioc (An Com); -u, R., băn., act. 15. Mihuc, ard. (Braș); -eni s. 16. Mihuț (Cand; Ard); -iu; -ești s.; -ă (Dm 57; Ștef); -a, b., băn., act.; prob. cu afer.: Huțu, Pachița, act. 17. Mihancea, de V. (Pușc.; Paș); Mihanciu (Paș). 18. Cf. Mihart (Tis; Giur 104, 145; Sd XI 261; AO XXI 193) etc. 19. + -lea: Mihlea, I. (Met 30). IV. Alte forme: A. MIHNEA 1. Mihne (Mar); -a (Dm; Cat); Mihnea Vvd. 2. Micnea, Gh. (AO XVII 318; P Bor 55). 3. Mihna f. (Cat; 16 B VI 33); – j-să, 1688 (BCI XI 65). B. Contaminări: 1. Mihorea, olt., 1623 (SdVI 465). 2. Mihoarcă (Gorj 101). 3. Mihord/a: -ea (Isp V²). 4. Cu met.: Mihodr/a și -ea ss. (Dm); Mihodriciu (Ștef). V. MIU, scurtat < Mihu, cf. Mihucenis., zis și Miuceni. 1. Miu, Ciocîrlan (Acte Sc); Miul Cobiul, din baladă; -escu; -ești, -eți ss.; Miești s. 2. Miuț, 1687 (AO III 149); -ă (AO VI 361); -ă, Cotoraga (Sd XI 269); Miuțoiu (Cand). 3. Miia (16 B II 156); – țig. (16 B I 156). 4. Miiul (G Dem). 5. Mieilă (IO 136). 6. Sîn-Mihai (Col 115) și Simihai s., ard. (Bis R), < magh. Szent Mihály. VI. Din magh. Mihály (cit. Mihai) și ca filiație + -i: Mihali „al lui Mihali” (expl. Al. Cristurean), sau < ucr.; Mihali forme ardelene și moldovene: Mihali (Mar); Mihală (17 B II 102); Mihal/e, -escu, act.; -ea s. 2. Mihăleni s. 3. Mihai (Dm); -aș (ib; RI VI 78); -așa s.; Mihălaș, -a s. (Sd XXI); -eni s. 4. Mihole, Gh., act. 5. + -uc: Mihălucă, Ciogolea (Arh). VII. Din gr. Mιϰάλης și Xάλης: forme aromîne: 1. Mihali și ipocor. Hali: Mihalina f. 2. + -ache, Mihalache și Lache. VIII. Cu sufixe slave -co, -cea, din ucr. sau sîrbo-blg.: 1. Mihal/co (C Ștef; 17 B I 320); -ca (Ștef); -ca (M mar). 2. Mihal/ce (C Ștef); -cea Banul, căpitan sub Mihai Viteazul; -cea Păușasca, f. (AO XIX 130). 3. Mihăl/ceni, -cești ss.; -cescu (R Gr). 4. Mihăl/cioiu, Gh. (Ocina); -ciue băneasa (17 B IV 123). IX. Din srb.-blg. Mишa ipoc. < Michael. 1. Mișa b., ar.; – f., ard. (RI VIII 145). 2. Mișu, Gh. ar. (RI V 78). 3. Mișea b. (Dm); Mișescu (Hur 128). 4. + -ca: Mișca b. (Sd XI 57); Mișcul, olt (Sd XXII). 5. + suf. turc -oglu: Mișolu(Arh). 6. Ipoc. act. Mișu reprezintă pe fr. Michel.

Miu, -ceni v. Mihail VI.

CAP subst. I. 1. Capa, spătar, 1512 (Dealu 18). 2. < subst. capăt: Capătă, fam. (16 BI 18; Viciu 15); – ard., 1726 (Paș). 3. + -an, Căpătan (Vr). 4. < subst. căpătîi: Câpătîi, pren. (AO XVII 300).II. Cu sufixe: + -otă 1. Căpet, Aurel, băn. act. 2. Capotă (16 B I 18; Tec I; Sd XXII; AO XVIII 141); – Nicoară (16 AII 14); pren. (16 B II 328). 3. Capot, N. (Sur XXII). 4. Capotea s. (Dm; 16 A I 371); Căpot/eni s. vechiu.; -ești s. (Dm; Cat; Ștef). 5. Căpotici (C Bog; Băl VI); – moșinaș (16 A I 88); – Ionaș (17 A II 243); Cîpoticiu (17 A IV 35). 6. + -lea: Caplea, f., munt. (Hurm; – în lit. pop.: sora lui Miu Cobiul; soția meșterului Manole (G. Dem 461); fam., ard. (Paș); Caple f. (Stavr 2); – fata lui Gh. Părtoc 1667 (Vieri 67); Căplescu (Tec I). 7. + -lea, -an: Caplan, vornic, 1708 (BCI VII 26); Căplan, P. (AO XIX 170). 8. + -șa: Capșa (Arh; Băl VI); – Chirica (Sd V 64); Capșea, Sim. (17 A V 60); Căpșești s (Cat. mold. II); Căpșuleț, Sava (17 A II 105) = Căpșulea, Sava, 1607 (BIR 231). III. Compuse: 1. Capdebo[u] Erna (An Com); – Iohan din Brașov (Cat gr. I). 2. Capdeghindă, Ioan clucer (Sd V 232); Capdeșer (Viciu 33) = de fier: Caplat, 1820 (Sur XV 259). 3. Capmare act. (V. Bistr. – Bicaz): Caproșu s. 4. Capverde, Ioan, buc. (An Com); – Natalia, act. 5. Caprău (Glos). 6. Captare, diac (16 B I 115) zis și Căptar (Cat; 16 BI 115; V 450); Căptari(u), Radu (17 B I 316, II 280); Căptărești s. (17 B I 188); cu suf. ucr. -enco: Captarenco, mold.; cf. Căputaru, Ion (Tut) sau < subst. captar „capac” (Tiktin). 7. Capdehier, Radu (Cat; Braș. 380). 8. Cătcăunu, Ilie (Meșt Cr) < căpcăun.

COBIL < sl. кoвыдa „iapă”. 1. Cobilan moșn. (AO X 130). 2. Cobilaș. T., act. 3. Cobiu, supranumele haiducului Miu, pentru că a haiducit în părțile Cobiei (rîu, m-te, s., m-re), n. explicat deE. Petrovici < sl. кoвжль; l muiat a dispărut în sec. al XV-lea (Studii lingv. IV 1953 p. 68). 4. Direct din slavă (rus) Cobîlca s. (Sd XXI); > Cobălcescu Gr. naturalist.

COPIL subst, 1. – vlah Serbia, sec. al XIV-lea (DR IV¹); -ul diac 1641, (Cat mold II) – escu, Fronie (Î Div); -ul t. (Drăg). Miu Cobiu zis și Copilul, fie prin etim, pop., fie ca amintire a funcției vechi „copil de casă” (paj la curtea domnească), unde se afla, ca paharnic, sora sa Caplea (G. Dem). 2. Copiloniul t. (Drăg). V. și DEAT.

TRĂI vb. 1. Trăescu, Miu (AO XV 158). 2. Trăilă prenume: – fiul popii Nichii 1780 (AO XXI 194); – Turturea, olt. (RA VI 42); – Bobei, olt. (BCI VIII 18); – Boghici din Chiojd (Mz Pl I 67); – feciorul Mihnii Buzieanu 1781 (AO III 427). Acest prenume este luat în sensul unei urări la nașterea copilului, echivalent cu sl. Dabija. 3. – nume de familie (Sd XV 8; Arh; LB; Am 108; Sd XXII). 4. Traiulă (Sur XV); Trăilescu act. 5. Din blg. Тpaйкo: Traico cel Bătrîn (17 B III 616).

COSILĂ, Miu (Î Div), < vb. a coase, sau vb. a cosi.

hipodrom sn [At: DOSOFTEI, V. S. 32 / V: (înv) ~miu, ~drum / Pl: ~uri, ~oame / E: ger Hippodrom, gr ἱπποδρόμιον, lat hippodromos] 1 Incintă amenajată pentru desfășurarea concursurilor hipice, prevăzută cu tribune pentru spectatori. 2 Câmp amenajat pentru cursele de cai.

meu, mea pps, aps [At: PSALT. HUR. 50^r/10 / Nom: (enclitic, la ms, pop) -miu, -mio; G-D: (enclitic, la fs) -mei, (pop) -mii / Pl: mei, mele / E: ml meus, mea, meum] 1 pps Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, precum și numele acestuia A mea e mai bună. 2 pps (După verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.; îlav) Pe-a mea După dorința sau după părerea vorbitorului. 3 pps Soț sau soție a persoanei care vorbește. 4 pps (Îf ai mei) Familie sau rude ale vorbitorului. 5 pps (Îf ale mele) Lucruri personale, proprietate, avut al vorbitorului. 6 pps (Îaf) Indică preocupări, obiceiuri ale vorbitorului. 7-9 aps Determină numele obiectului și ține locul posesorului, indicând (posesiunea) (apartenența sau) dependența. 10 aps Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului. 11 aps (Fam; în stilul oral narativ) Despre care am vorbit mai înainte. 12 aps Care este spus, îndeplinit, săvârșit de vorbitor Greșeala mea.

HIPERBOLA (< fr. hyperbole < gr. hyperbole, cf. gr. hyper, peste și ballein, a arunca) Figură de stil opusă litotei (v.) vizînd o exagerată mărire sau micșorare a trăsăturilor unei ființe, ale unui lucru, fenomen, întîmplare. Ex. „Fierbeau văzduhurile și cerurile, clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor și pămîntul înfricoșat se cutremura nemernic pînă în cele mai din adînc temelii ale sale.” (C. HOGAȘ, Pe drumuri de munte) Sălbaticul vodă e-n zale și fier Și zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Și vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barda-i din stînga ajunge la cer, Și vodă-i un munte. (G. COȘBUC, Pașa Hassan) Cum? Cînd lumea mi-e deschisă a privi gîndești că pot Ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? (M. EMINESCU, Scrisoarea III) În creația populară, mai ales în balade și în basme, se întîlnește deseori hiperbola sau tendința de a imprima caracter hiperbolic unor procedee stilistice ca repetiția și enumerația. Ex. Buzdugan lua, Și mi-l opintea, Și mi-l învîrtea, Și mi-l azvîrlea, Și cînd l-azvîrlea Frunza șuiera, Codrul răsuna... (Miu Cobiul, baladă populară) Hiperbolic este, de exemplu, și începutul basmelor populare. Ex. „A fost odată ca niciodată pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci și nouaă oca de fier la un picior și se suia în slava cerului și striga că nu-i e greu...” Se întîlnesc adesea chiar și acumulări de hiperbole. Ex. Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri, Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspămîntată marea de-ale lor corăbii. (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Frecventă și în vorbirea curentă (ex. crapă de necaz).

proimion sn [At: CANTEMIR, IST. 33 / V: proemiu, ~mie sf, ~mios, ~miu, / Pl: ~oane / E: ngr προοίμιον] 1 (Îvr, îf proimiu) Parte introductivă la un discurs. 2 (Înv) Prefață. 3 (Îvr; îf proimiu) Prevestire.

Mihai(l) Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume din onomastica popoarelor europene (și nu numai a lor), Mihail corespunde unui vechi nume ebraic Mikael, purtat de numeroase personaje biblice. Considerat a fi cel mai mare dintre îngeri (arhangel), atît în tradiția creștină cît și în cea iudaică, Mikael apare în Cartea lui David (V.T.) ca „mare voievod” și „ocrotitor al copiilor poporului lui Israel”. Numele ebraic în care se recunoaște unul dintre numele divinității, -el, Elohim, se încadrează în seria teoforicelor frazeologice, frecvente la popoarele antice. Prima parte a lui Mikael perfect identic, atît din punctul de vedere al semnificației cît și din cel al formei cu un alt nume ebraic, Mikajah (-jah, din Jahve, alt nume al divinității), înseamnă „cine ca”, întreaga frază putînd fi interpretată „cine este ca El (sau Jahve)?”, tip de construcție interogativă cu interesante similitudini în onomastica asiro-babilonenilor. Redat în Septuaginta prin gr. Michael (în inscripțiile grecești apare și Michaelos), iar în Vulgata prin lat. Michael, vechiul nume ebraic se răspîndește în Europa. În Germania de ex. numele era atît de popular, încît a ajuns să fie folosit ca un simbol pentru țăranul german. De aceeași popularitate se bucură numele și la slavi. Primele atestări documentare, la români, datează din sec. 15, Mihail, Mihăilă, Mihailo, Mihalco, Mihu, Mihnea. Devenit foarte frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Mihail strînge în jurul său numeroase forme, hipocoristice, derivate, fie preluate de la popoarele vecine, sau mai îndepărtate (în epoca modernă), fie creații românești. Alături de forma specific românească, frecventă încă din sec. 15 și apărută probabil în Transilvania, vom aminti aici numai o parte din „membrii familiei” numelui în discuție, chiar și unele forme rămase astăzi doar nume de familie: Mihăilă, Mihăilaș, Mihailașcu, Mihăileț, Mihăica, Mihăiță, Mihu(l), Mihea, Mihoc și Mioc, Mihocea, Mihuț, Huțu, Mihancea, Miu, Miuț, Mihale, Mihalache, Mihalcea, Mișa, Mișcu etc. Astăzi, cele mai frecvente sînt Mihai, Mihnea (reluat din istoria noastră veche), fem. Mihaéla (formă livrescă), toate cu numeroase hipocoristice, folosite uneori și ca prenume independente (chiar și Mișu < fr. Michel). ☐ Engl. Michael (Michaelmas este numele sărbătorii de la 29 septembrie), fr. Michel (cu multe hipoc. și derivate, dintre care amintim doar numele de fam. Michelet), germ. Michaël (Michel, Much etc.), Michaela, it. Michele, Micheline, Micaela, sp. Miguel, Micaela, magh. Mihaly, Mihaela, bg., rus. Mihail, Mihailina, etc., pol. Michal etc. ☐ Mihail, Mihai și Mihnea, nume purtate de 10 domni ai Țării Românești și Moldovei, începînd cu Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrîn (1418 – 1420) cel mai cunoscut fiind fără îndoială Mihai Viteazul (1593 – 1601), primul voievod român care a încercat și reușit pentru o scurtă perioadă de timp să unească cele trei țări ale românilor, Țara Românească, Moldova și Transilvania. Mihail a fost purtat și de 8 împărați bizantini. Istoricul și scriitorul Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor și unul dintre cei mai de seamă poeți ai literaturii universale, Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai mari prozatori din literatura noastră etc., savanții Mihail Vasilievici Lomonosov și Michael Faraday, scriitorii Michel de Montaigne, Mihail Iurievici Lermontov, compozitorul Mihail Ivanovici Glinka etc.

vârtolomei¹ s [At: PAMFILE, VĂZD. 48 / V: (reg) hortolomei, var~, văr~, ~e, ~mie, ~miu, vortolomeiu / E: Vartolomeu] Sărbătoare bisericească populară care se celebrează la 11 iunie (în cinstea apostolului Vartolomeu) sau după Sf. Ilie.

+fi-miu/-tu/-su (pop., fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. art. lui fi-miu/-tu/-su

!fiu-miu/-tu/-su (pop., fam.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui fiu-miu/-tu/-su

!-meu (fam.)/-miu (pop.) (după nume de rudenie) adj. pr. m. (frate-meu/frate-miu, g.-d. art. lui frate-meu/lui frate-miu); f. -mea (soră-mea), g.-d. -mii (soră-mii)

+socru-miu/-tu/-su (fam., pop.) (desp. so-cru-) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui socru-miu/-tu/-su

+taică-miu/-tu/-su (fam., pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. lui taică-miu/-tu/-su

+tată-miu/-tu/-su (pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui tată-miu/-tu/-su

+tătâne-miu/-tu/-su (înv., pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui tătâne-miu/-tu/-su

+văru-miu/-tu/-su (fam., pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui văru-miu/-tu/-su corectat(ă)

+bunică-miu/-tu/-su (fam., pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. lui bunică-miu/-tu/-su

+cumnatu-miu/-tu/-su (fam., pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui cumnatu-miu/-tu/-su

+frate-miu/-tu/-su (fam., pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui frate-miu/-tu/-su

+frățâne-miu/-tu/-su (înv., pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui frățâne-miu/-tu/-su

premiu [miu pron. mĭu] s. n., art. premiul; pl. premii, art. premiile (desp. -mi-i-)

osmiu [miu pron. mĭu] s. n., art. osmiul; simb. Os

-mea v. -meu/-miu

-mii v. -meu (fam.)/-miu

miu (literă grecească) s. m., pl. miu; μ, Μ

-miu v. -meu

miuon (desp. miu-) s. m., pl. miuoni

holmiu [miu pron. mĭu] s. n., art. holmiul; simb. Ho corectat(ă)

fermiu [miu pron. mĭu] s. n., art. fermiul; simb. Fm

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

demiu (desp. de-miu) s. n., art. demiul (desp. -mi-ul); pl. demiuri

cadmiu [miu pron. mĭu] s. n., art. cadmiul; simb. Cd

CEATLĂU¹, CETLĂU (pl. -lae, -lăe) sn. 1 Băț, bucată de lemn peste care se pune o sfoară sau o frînghie care apoi se răsucește spre a struni, a strînge sau a stoarce ceva (🖼 1033) ¶ 2 Prăjină de care se leagă un al doilea cal (la un car): Miu s’a aruncat pe calul din cetlău (DLVR.) ¶ 3 Funie cu care se strunește proțapul de sanie [ung. csatló].