ALBINĂREL, albinărei, s. m. Pasăre migratoare cu pene viu și pestriț colorate, care se hrănește cu insecte, în special cu albine și viespi; prigoare, furnicar, albinar (Merops apiaster). – Albinar + suf. -el.

ALBINĂREL ~i m. Pasăre migratoare de talie medie, cu pene pestrițe, cu cioc subțire și alungit, care se hrănește cu insecte, mai ales cu albine și viespi; prigorie. /albinar + suf. ~el

ALBINĂREL, albinărei, s. m. Pasăre migratoare cu pene viu și pestriț colorate, care se hrănește cu insecte, în special cu albine și viespi (Merops apiaster). – Din albinar + suf. -el.

ANGHILĂ, anghile, s. f. Pește migrator cu corpul în formă de șarpe (Anguilla anguilla). – Din lat. anguilla.

ANGHILĂ s.f. 1. Anghilă-de mare. Pește comun în Oceanul Atlantic, de 0,50-1,5 m lungime, putând ajunge până la o greutate de 15 kg (Conger conger). 2. Anghilă-de-râu. Pește migrator având forma unui șarpe, cu carnea foarte grasă, consumat proaspăt sau afumat, cu precădere în țările scandinave și în partea de nord a Germaniei (Anguilla anguilla)

ANGHILĂ s. f. pește teleostean migrator, cu corpul în formă de șarpe; țipar. (< fr. anguille, lat. anguilla)

ANGHÍLĂ (< lat. anguilla, după fr.) s. f. Pește teleostean migrator, cu corpul în formă de șarpe, de c. 3 m lungime și c. 65 kg (Anguilla anguilla). Adulții migrează în M. Sargasselor, unde, după depunerea icrelor, mor. Larvele duse de Gulfstream, ajung după 2-4 ani în fluviile Europei, unde se transformă în adulți. Pătrunde și în M. Neagră și Dunăre.

ANGHILĂ s.f. Pește teleostean migrator, cu corpul alungit, care trăiește în fluviile Europei, dar care își depune ouăle în Marea Sargasselor; (pop.) țipar. [Cf. fr. anguille, lat. anguilla].

AUȘEL ~i m. Pasăre migratoare, de talie mică, cu pene măslinii pe spate și cenușii pe burtă, asemănătoare prin colorit cu sticleții.

BABIȚĂ ~e f. pop. 1) Pasăre migratoare acvatică, de talie mare, cu cioc lung și gros, cu o pungă sub maxilarul inferior, în care își depozitează hrana; pelican. 2) (nume generic) Ciupercă care crește pe copaci și din care se prepară iasca. /<bulg., sb. babica

BARBAR² ~i m. 1) (în antichitate) Nume dat de greci și de romani celor care aparțineau unei populații străine. 2) la pl. Nume dat popoarelor migratoare care au invadat Europa la începutul evului mediu. 3) Individ care aparținea unui asemenea popor. 4) fig. Persoană care se comportă în mod necivilizat. /<lat. barbarus, fr. barbare

BARBAR, -Ă, barbari, -e, s. m. și f. 1. Nume dat în antichitate de greci și de romani oricărei persoane care făcea parte dintr-o populație străină și pe care ei o considerau pe o treaptă de cultură inferioară. 2. (La m. pl.) Nume dat în trecut popoarelor migratoare care s-au așezat, la începutul evului mediu, în Europa; (la sg.) persoană făcînd parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoană care se comportă în mod necivilizat, care are o purtare grosolană, sălbatică. – Fr. barbare (lat. lit. barbarus).

BARBAR, -Ă s.m. și f. 1. Nume dat de greci și romani oricărui individ care aparținea unei populații străine care nu vorbea latina sau greaca; străin. 2. (La pl.) Nume dat în trecut popoarelor migratoare care au invadat Imperiul roman în primele secole ale erei noastre; (la sg.; rar) individ care aparține unui asemenea popor. 3. (Fig.; adesea adj.) Om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. [Acc. și barbar. / < lat. barbarus, gr. barbaros – străin, cf. fr. barbare].

BARBAR, -Ă s. m. f. 1. nume dat de greci și romani oricărui individ care aparținea unei populații străine. 2. (pl.) nume dat în trecut popoarelor migratoare care au invadat Europa la începutul evului mediu; (sg.) individ aparținând unui asemenea popor. 3. (fig.; și adj.) om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. ◊ (adv.) în mod crud, sălbatic. (< fr. barbare, lat. barbarus)

BÁRZĂ (cuv. autohton) s. f. Gen de păsări migratoare din ordinul ciconiformelor, foarte mari, avînd 17 specii răspîndite în reg. calde și temperate. Ciocul, gîtul și picioarele lungi, sînt ținute în linie perfect orizontală în zborul planat; nu au glas, clămpănesc prin deschiderea și închiderea ritmică a ciocului; cuibăresc în arbori sau pe stîncării și se hrănesc cu artropode și vertebrate mici. În România există două specii: b. albă (Ciconia ciconia) și b. neagră (C. nigra); cocostîrc.

BARZĂ berze f. Pasăre migratoare, de talie mare, cu cioc roșu, cu gât și picioare lungi, cu penaj alb, având doar vârfurile aripilor negre; cocostârc. [G.-D. berzei] /Cuv. autoht.

BASARABIA, prov. istorică românească, parte integrantă a Moldovei, situată pe terit. dintre Nistru, Prut, Dunăre și Marea Neagră, denumită astfel prin extinderea numelui atribuit în 1812 doar părții sale sudice. Urme de locuire umană din Paleoliticul mijlociu. Vestigii aparținînd triburilor traco-getice. În sec. 2-4, sudul B. a intrat în stăpînirea Imp. Roman, în restul terit. continuînd să viețuiască triburile dacilor liberi. A urmat un larg proces de romanizare, care a continuat și după retragerea aureliană (sec. 3). În sec. 6-10, B. a cunoscut numeroase incursiuni ale populațiilor migratoare. În 1359 s-a întemeiat statul independent Moldova, care, ulterior, a unit în hotarele sale toate teritoriile românești cuprinse între Marea Neagră și Ceremuș pe de o parte, și Carpații Răsăriteni și fl. Nistru pe de altă parte. Domnii Moldovei au creat un sistem complex de apărare, construind cetăți la: Soroca, Orhei, Chilia Nouă, Tighina, Hotin, Cetatea Albă ș.a. În 1583, sudul B. a fost anexat Imp. Otoman (raiaua Tighina). Prin tratatul de la Luck (apr. 1711) încheiat între Petru I și Dimitrie Cantemir, Rusia a recunoscut suveranitatea și integritatea Moldovei, obligîndu-se să o apere împotriva tendințelor de aservire totală venite din partea Imp. Otoman. Prin Tratatul de pace de la București (1812), încheiat în urma Războiului Ruso-Turc (1806-1812), Poarta Otomană a cedat B. (care număra c. 500.000 de locuitori, în imensa lor majoritate români), Rusiei. Ulterior, B. a fost transformată în gubernie a Rusiei și supusă unui dur proces de deznaționalizare, intensificat în perioada 1878-1905, condiții în care peste un milion de români basarabeni, s-au refugiat în Vechiul Regat. În 1856, Congresul de la Paris, convocat în urma Războiului Crimeei, a restituit Moldovei trei județe din B. (Cahul, Ismail și Bolgrad) care, în 1878, potrivit hotărîrilor Congresului de la Berlin, au fost reîncorporate Rusiei. În 1905, B. a fost zguduită de puternice mișcări sociale, care au îmbrăcat un caracter național. În urma frămîntărilor izbucnite în Rusia după declanșarea Revoluției burghezo-democratice din febr. 1917, la 3 apr. 1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc, iar la 18 apr. Comitetul Central Ostășesc. În oct. 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească în cadrul Republicii Federative Democratice Ruse. La 24 ian. 1918, exprimînd voința poporului, în virtutea dreptului istoric și de neam, Sfatul Țării a adoptat, cu o majoritate covîrșitoare de voturi, unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. În urma tranzacției dintre Stalin și Hitler din 23 aug. 1939 și a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26 și 27 iun., U.R.S.S. ocupă, la 28 iun. 1940, teritoriul românesc al B. și Bucovinei de Nord, inclusiv ținutul Herța (jud. Botoșani), nenominalizat în notele ultimative. Prin deciziile sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 2 aug. 1940 și ale Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 nov. 1940, S Basarabiei, jud. Hotin, N Bucovinei, precum și cea mai mare parte a Transnistriei au fost trecute în componența Ucrainei. După intrarea României în al doilea război mondial (iun. 1941), B. a fost eliberată și integrată în hotarele firești ale României, pînă in 1944 cînd a fost din nou ocupată de trupele sovietice și anexată la U.R.S.S. V. și Republica Moldova.

BECAȚĂ s.f. Pasăre migratoare de baltă, cu ciocul și picioarele lungi, a cărei carne este foarte gustoasă. [Cf. fr. bécasse, it. beccaccia].

BECAȚĂ s. f. pasăre migratoare de baltă, cu ciocul și picioarele lungi, gustoasă; becațină. (după fr. bécasse)

BECAȚĂ ~e f. Pasăre migratoare, de talie mică, cu cioc lung și cu penaj pestriț, care trăiește prin locuri mlăștinoase și este vânată pentru carnea ei. ~ mare. [G.-D. becaței] /<ngr. becátsa, fr. bécasse

BECAȚÍNĂ (după fr. becassine) s. f. Pasăre migratoare din ordinul caradriiformelor, de pasaj în România, cu ciocul lung, drept, subțire și flexibil, cu penaj maroniu dungat cu galben și negru, cu carnea gustoasă, care trăiește în regiunile mlăștinoase (Gallinago); becață.

BECAȚINĂ s.f. Pasăre migratoare înrudită cu becața, dar mult mai mică. [< fr. becassine].

BIBIC ~ci m. Pasăre migratoare de baltă, de talie mică, cu moț și cu penaj colorat; nagâț. /<ung. bibic

BRUMĂRIȚĂ, brumărițe, s. f. Numele a două specii de păsări alpine: a) pasăre de mărimea mierlei (Prunella collacis subalpinus); b) pasăre mai mică, migratoare (Prunella modularis). – Din brumă¹ + suf. -(ă)riță.

CARPI (lat. {i}) s. m. Populație geto-dacică care în sec. 2-3 d. Hr. a locuit pe terit. românesc la E de M-ții Carpați. Organizați într-o puternică uniune tribală, c. neînglobați în provincia romană Dacia au avut un rol important în revitalizarea elementului daco-roman în condițiile confruntării acestuia cu populațiile migratoare, în perioada care a urmat retragerii stăpînirii romane la S Dunării.

CĂLĂTOR¹ ~oare (~ori, ~oare) 1) Care călătorește; care este în călătorie. 2) (despre păsări) Care pleacă să ierneze în țările calde; migrator. 3) (despre popoare) Care migrează. /cale + suf. ~ător

CĂLĂTOR, -OARE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător.

CĂLĂTOR s., adj. 1. s. drumeț, (reg.) drumaș, (Transilv.) drumar, drumătoriu, (înv.) strainic. (Un ~ obosit de drum.) 2. s. v. trecător. (Un ~ întârziat trecea strada.) 3. s. v. pasager. 4. adj. v. nomad. 5. adj. v. migrator. 6. adj. v. voiajor.

CĂLĂTOR, -OARE, călători, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care călătorește, care e în călătorie. 2. (Despre popoare) Nomad. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Fig. Care trece repede; trecător. – Din cale + suf. -ător.

călător (călătoare), adj. – 1. Care călătorește. – 2. (S. m.) Vizitator. – 3. Mobil, nomad, migrator. Origine incertă. Este considerat în mod normal a fi der. de la cale „drum, stradă”; însă der. prezintă dificultăți. Suf. -tor se aplică de obicei der. verbali; și, pe de altă parte, nu poate da naștere la rîndul său la un der. verbal, ca a călători (verbi gracia, supărător este conceput numai ca un der. posterior de tipul *a supărători). Pușcariu 262 și DAR a încercat să evite dificultatea, presupunînd că termenul călător ar fi provenit din cale, precum alb. udhëtar „călător” de la udhë „drum”. La fel de justificat s-ar putea invoca lat. viator față de via. Totuși, trebuie să semnalăm posibilitatea ca legătura între cale și călător să fi fost stabilită a posteriori de imaginația populară. Călător ar putea fi un der. normal de la caballus sau, mai bine zis, de la o formă verbală der. de la acest cuvînt. Ideea de „călătorie” era strîns legată de cea de „a călări”, cf. germ. reisen și reiten. Dacă presupunem că lat. caballus a format aceeași der. ca equus, vb. *caballare sau *caballitare (ca equitare) putea avea drept der. cuvîntul călător „persoană care merge călare” și, mai tîrziu, „persoană care călătorește”. Der. călătoreț, adj. (care călătorește mult); călători, vb. (a fi călător, a fi pe drum; refl., a se duce; refl., a muri, a deceda); călătorie, s. f. (acțiunea de a călători); călătorit, adj. (care a călătorit mult).

CĂLIFAR s. m. Numele a două specii migratoare, acvatice, din ordinul anseriformelor, cu caractere intermediare între rațe și gîște care cuibăresc în SE Deltei Dunării și pe malurile lacurilor dobrogene: c. alb (Tadorna tadorna) are c. 61 cm, penaj alb, verde-metalic, roșu și negru; c. roșu (Tadorna ferruginea) are c. 63 cm și penaj cărămiziu, masculul cu un inel de pene negre, la gît. Declarate în România monumente ale naturii.

CĂLIFAR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar.

CĂLIFAR ~i m. Pasăre migratoare acvatică asemănătoare cu rața. ~ roșu. ~ alb. /<bulg. kalefar

CĂNĂRUȘ (< canar) s. m. Pasăre cîntătoare, migratoare, din familia fringilidelor, de c. 12 cm, care cuibărește frecvent în lungul văilor rîurilor carpatine și în M-ții Măcin, cu penaj gălbui, aripile și coada maronii-gălbui, capul verde-gălbui (Serinus serinus). Considerat ruda cea mai apropiată a strămoșului canarului de colivie, a pătruns în România acum un secol, venind din regiunile sudice ale Europei.

CHEFAL (< ngr.) s. m. Pește teleostean, marin, migrator, din familia mugilide, răspîndit pe litoralul european și african al Oc. Atlantic, în mările Mediterană, Neagră, Azov, de c. 20-50 cm și 200-800 g, cu corpul fusiform, solzi și pe cap, de culoare cenușiu-verzui-albăstrui cu auriu și argintiu (Mugil auratus).

CINTÉZĂ (< cintez) s. f. Pasăre cîntătoare, sedentară, din familia fringilidelor, răspîndită din pădurile de sălcii ale Deltei Dunării pînă în zona jneapănului, cu penajul cărămiziu-roșcat și cenușiu-albăstriu (Fringilla coelebs). ♦ C. de iarnă = pasăre migratoare, cîntătoare, de 16 cm, din familia fringilidelor, oaspete de iarnă în Carpați, cu penajul negru și cărămiziu-roșcat.

CIOC² ~uri n. 1) (la păsări) Formație cornoasă care constituie o prelungire a gurii; plisc; clanț. ◊ ~ul-berzei plantă erbacee mirositoare, cu tulpina erectă, cu frunze digitat-lobate și cu fructul o capsulă. ~-întors pasăre migratoare acvatică, de talie mare, cu plisc subțire, întors în sus, cu picioare lungi și cu penaj alb-negru. 2) fig. Parte terminală alungită și ascuțită a unui obiect; vârf. 3) Barbă mică și ascuțită, lăsată să crească numai pe vârful bărbiei; barbișon; țăcălie. Om care poartă ~. 4) Gură subțiată și alungită a unui vas. 5) depr. Gură a omului. /Cuv. autoht.

CIOCÎRLÍE (< cioc) s. f. Nume dat la mai multe specii de păsări mici, zburătoare și cîntătoare foarte bune, din ordinul paseriforme, cu penaj pestriț și care zboară, aproape vertical, pînă la înălțimi foarte mari. În România se cunosc 8 specii, mai reprezentative fiind: c. cu degete scurte (Calandrella cinerea), pasăre migratoare, cu penaj cafeniu-roșcat-striat; c. de Bărăgan (Melanocorypha calandra), cea mai mare specie de c. din România, bună imitatoare a glasului altor specii; c. de cîmp (Alauda arvensis), la care masculul cîntă în zbor, la mare înălțime, deasupra cuibului.

CIOVICĂ ~ci f. 1) Pasăre marină sedentară, de talie mică, cu picioare lungi și cu coadă ca la rândunică; ciovică-de-mare. 2) Pasăre răpitoare, nocturnă, sedentară, asemănătoare cu bufnița, dar de talie mai mică. 3) reg. Pasăre de baltă, migratoare, de talie mică, cu moț și cu penaj colorat; nagâț; bibic. [Sil. cio-vi-] /Onomat.

COCOR, cocori, s. m. Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și picioarele lungi, cu penele cenușii, cu o pată roșie pe cap (Grus grus). [Var.: cucor s. m., cocoară, cucoară s. f.] – Et. nec.

cocor (cocori), s. m. – Pasăre migratoare (Grus cinerea). – Var. cocoară (-ori), s. f. (pană, penaj; model de broderie; stîlp, semn de hotar). – Megl. cocor. Sl. kokorĭ, kokora „creț” (Drăganu, Dacor., V, 341; DAR), nume care s-a dat cocorului datorită moțului său care pare încrețit. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, este legat de lat. ciconia; pentru Cihac, II, 494, der. din mag. Diferențierea semantică între m. și var. sa f. nu este absolută, confundîndu-se frecvent. – Der. cocorat, adj. (cu picioarele lungi; creț); cocorăței, s. m. pl. (narcisă, Narcissus peoticus); cocoreț, adj. (Olt., mîndru, trufaș); cocoroși (var. încocora, cocoroșa), vb. (a face să se mîndrească; a face curte), cf. bg. kokorjă se. – Comp. cocobarză, s. f. (Trans., barză); cocostîrc, s. m. (barză), cu stîrc, cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 107 și Pușcariu, Lr., 22 (cf. alb. sterkoko, din sl. strŭkŭ).

COCOR ~i m. Pasăre migratoare, cu gâtul și picioarele lungi, de culoare cenușie, cu o pată roșie pe cap și cu penele în formă de seceră la vârful aripilor. /Orig. nec.

COCOSTÂRC ~ci m. Pasăre migratoare din ordinul picioroangelor, cu ciocul, gâtul și picioarele lungi și cu penele albe, vârfurile aripilor fiind negre; barză. /cocor + stârc

CODOBATURĂ, codobaturi, s. f. Pasăre migratoare mică, cenușie, cu coada lungă, în veșnică mișcare, care trăiește pe lângă ape; prundar, prundaș (Motacilla alba). – Lat. *codabattula.

CODOBATURĂ ~i f. Pasăre migratoare de talie mică, cu corpul zvelt și coadă lungă, pe care o mișcă întruna. ~ albă. ~ galbenă. [G.-D. codobaturii] /<lat. codobatulla

CODROȘ, codroși, s. m. Gen de păsări migratoare mici, cântătoare, cu penajul cenușiu-roșiatic și cu coada lungă, roșie (Phoenicurus); pasăre din acest gen. – Coadă + roșu.

CODROȘ ~i m. Pasăre migratoare de talie mică, cu coada lungă de culoare roșie-aprinsă. /coadă + roșu

COREGON s. m. pește migrator teleostean de lac, din familia salmonidelor, cu solzi argintii. (< fr. corégone)

COREGÓN (< fr. {i}; {s} gr. kore „pupilă” + gonia „unghi”) s. m. Pește teleostean, salmonid, dulcicol și marin, migrator, de c. 30-60 cm, cu solzi argintii (Coregonus). Trăiește în lacuri în regiunile din N Europei. Aclimatizat și în România.

CORLĂ, corle, s. f. Pasăre acvatică migratoare, de mărimea unui porumbel, care trăiește în bălțile și iazurile cu stuf: găinușă-de-baltă (Gallinula chloropus). – Et. nec.

CORVÍDE (< fr.; {s} lat. corvus „corb” + gr. eidos „aspect”) s. n. pl. Familie de păsări cu c. 100 de specii cosmopolite, de talie mijlocie și mare, incluzînd, cu excepția păsărilor liră, cei mai mari reprezentanți ai ordinului paseriforme (corbul), migratoare (cioara neagră), sedentare (coțofana), carnivore (corbul), vegetariene (stăncuța), omnivore (cioara de semănătură); răpitoare îndrăznețe și viclene, sînt în general dăunătoare; au instincte sociale dezvoltate, sînt foarte bune imitatoare ale oricărei voci și se pot dresa (Corvidae).

CUC cuci m. Pasăre migratoare cu penele cenușii, având coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburile altor păsări, cunoscută după strigătul său caracteristic. ◊ De flori de ~ în zadar; degeaba. I-a cântat ~ul din față se spune despre cineva care prosperă. Așa are să-i cânte ~ul se spune despre cineva care nu se va întoarce niciodată. /< lat. cucus

CUC (lat. cuccus) s. m. 1. Pasăre migratoare de 32-37 cm, cu coada lungă și penaj cenușiu, cu pieptul albicios, striat transversal la mascul și ruginiu cu striuri întunecate la femelă; își depune ouăle în cuiburi străine unde sînt clocite de alte păsări; are un cîntec caracteristic (Cucculus canorus). ◊ Cuc alergător = pasăre din S.U.A. (California, Texas) și Mexic, de c. 60 cm, cu penaj cafeniu pătat cu nuanțe mai închise și deschise, picioare lungi, slab-zburătoare, ținută în stare semidomesticită, pentru vînarea șerpilor cu clopoței (Geoccoccyx californianus). Expl. Singur cuc = foarte singur. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. 2. Intră în compunerea unor nume de plante (ex. ciuboțica-cucului, laptele-cucului, limba-cucului).

DUMBRĂVEANCĂ ~ence f. Pasăre migratoare, de talie medie, cu penajul albastru-verziu, care trăiește de obicei prin dumbrăvi. /dumbravă + suf. ~eancă

DUMBRĂVEANCĂ, dumbrăvence, s. f. Pasăre migratoare cu pene albastre-verzui (Coracias garrulus). [Pl. și: dumbrăvenci] – Cf. dumbravă, dumbrăvean.

EGRETĂ s.f. 1. Pasăre migratoare care are pe spate un smoc de pene albe, subțiri. 2. Mănunchi de pene sau de fire albe, purtat odinioară, mai ales de femei la pălării și de militari la chipiuri. 3. Aglomerație de perișori la extremitatea superioară a fructelor. [< fr. aigrette].

EGRETĂ s. f. 1. pasăre migratoare de baltă, albă, care are pe spate un mănunchi de pene ornamentale lungi. 2. mănunchi de pene sau de fire albe purtat în trecut de femei la pălării și de militari la chipiuri. 3. aglomerație de perișori la extremitatea superioară a fructelor. (< fr. aigrette)

EGRETĂ ~e f. 1) la pl. Gen de păsări migratoare de baltă, de culoare albă, care au pe spate un mănunchi de pene lungi. 2) Pasăre din acest gen. 3) Mănunchi de pene sau de fire albe purtat în trecut, ca ornament, la pălăriile și coafurile femeiești. /<fr. aigrette

EGRETĂ, egrete, s. f. 1. Gen de păsări migratoare de baltă, de culoare albă, cu spatele împodobit cu un mănunchi de pene ornamentale lungi; erodiu, stârc alb (Egretta); pasăre care face parte din acest gen. 2. Mănunchi de pene de egretă (1) sau de fire albe, folosit ca podoabă la pălării, la chipie militare, la turbane etc. 3. Aglomerare de perișori la extremitatea superioară a fructelor. 4. (Fiz.; în sintagma) Descărcare în egretă = descărcare electrică produsă sub forma unei succesiuni rapide de scântei luminoase între electrozi aflați la o tensiune înaltă. – Din fr. aigrette.

ERÉTE s. m. Gen de păsări răpitoare de zi (falconiforme), migratoare, cu corpul zvelt, robust, ciocul scurt, foarte curbat și un disc de pene pe părțile laterale (ale capului (Circus). În România sunt oaspeți de vară e. alb (C. macrourus, 46 cm), e. de stuf (C. aeruginosus, 48-56 cm), e. sur (C. pygargus, 44 cm); apare și o specie de pasaj, e. vânăt (C. cyaneus, 45-60 cm).

FÂSĂ ~e f. Pasăre migratoare, de talie mica, asemănătoare cu ciocârlia, care umblă alergând și mișcându-și necontenit coada. / Orig. nec.

FÂSĂ, fâse, s. f. Nume dat mai multor specii de păsări migratoare mici (asemănătoare cu ciocârlia), de culoare cafenie-cenușie, cu pântecele albicios, care aleargă mișcându-și în permanență coada (Anthus). – Et. nec.

FÂSĂ s. f. Nume dat speciilor de păsări migratoare mici, asemănătoare cu ciocârlia, din genul Anthus. Sunt păsări cântătoare, de culoare cafeniu-cenușiu, cu pântecele albicios, care fug balansându-și coada.

FILATOV, Vladimir Petrovici (1875-1956), medic rus. A elaborat (1917) metoda grefei cutanate cu ajutorul lamboului migrator (lambou F.) și a introdus tehnica transplantelor de cornee conservată la rece (1924), tratamentul cu biostimuline și terapie tisulară, care-i poartă numele (1933).

FILOMELĂ ~e f. poet. Pasăre migratoare de talie mică, cu penajul brun-cafeniu, care produce sunete foarte melodioase; privighetoare. /<fr. philomele

FLAMINGO s.m. Pasăre migratoare de apă, cu gîtul și picioarele lungi și cu pene roșii pe aripi și pe spate. [Var. flaming s.m. / < germ. Flamingo].

FLAMINGO s. m. pasăre migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul și picioarele lungi și cu pene roșii pe aripi și pe spate. (< germ. Flamingo)

FLAMÍNGO (< germ.) s. m. Pasăre migratoare, din ordinul fenicopteriformelor, de mărimea unei berze, cu gâtul și picioarele foarte lungi și cu pene roz cu nuanța corai (Phoenicopterus ruber roseus). Exemplare răzlețe ajung uneori și în România (în Delta Dunării și complexul lagunar Razim).

FLAMINGO ~gi m. Pasăre acvatică migratoare, de talie mare, cu cioc încovoiat, cu gâtul și picioarele deosebit de lungi și cu penaj alb-roz. /<germ. Flamingo

FLAMINGO, flamingi, s. m. Pasăre migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul și cu picioarele foarte lungi și cu pene de culoare albă cu nuanțe roz (Phoenicopterus ruber). – Din germ. Flamingo.

FUGACI, -CE, fugaci, -ce, adj., s. m. 1. Adj. (Despre cai) Bun alergător, iute la fugă; fugar. ♦ (Substantivat, m.) Cal. 2. Adj. Fig. (Livr.) Trecător, fugitiv. 3. S. m. Nume dat mai multor specii de păsări migratoare de mărimea unui porumbel, cu picioarele lungi și foarte iuți, bune alergătoare. – Lat. fugax, -acis. Cf. fr. fugace.

fund (-duri), s. n. – 1. Parte de jos a unui obiect. – 2. Parte de jos și interior al unei concavități, adîncime. – 3. Depărtare, parte mai îndepărtată a unei perspective. 4. Taler de lemn, cîrpător. – Mr., megl., istr. fund. Lat. fŭndus (Pușcariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s. n. (fund, mai ales în accepțiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Șincai, sec. XVIII), l-au folosit și cu forma fund. Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formațiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s. n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adînci), format pe baza adv. (după Pușcariu 36 și Candrea-Dens., 681, de la un lat. *affŭndāre, cf. it. affondare, v. fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd consideră cuvîntul drept der. intern, dar se îndoiește nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalți termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putină; a închide, a astupa; a înțesa, a îndesa; a adînci; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adînci, a (se) astupa; a se duce la fund; a pune într-o situație grea, a încolți; a zăpăci, a năuci; refl. și cu pron. dativ, a se da învins, a se lăsa păgubaș), cu pref. -în, cf. lat. infŭndāre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, înțesat; grăsuț, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); înfundător, adj. (atacator); (în)fundătoare, s. f. (parte din spate a carului); (în)fundătură, s. f. (stradă, uliță care se înfundă; colț, ungher; ascunzătoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putină; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grăsuț, dolofan; s. n., nume dat mai multor păsări migratoare care se cufundă în apă: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septentrionalis); fundac s. n. (Trans., așternut de paie pus la baza unei căpițe sau a unui stog; vestă de piele; (în)fundătură); fundar, s. m. (pasăre migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s. n. (pînză de sac); fundei, s. n. (fundac, așternut de paie; parte care rămîne dintr-un material; parte inițială a intestinului gros); fundoaie, s. f. (temelia casei; temelia pietrei de moară; cotitură, meandră); fundoare, s. f. (Trans., firidă, ocniță); fundurei, s. n. (brînză făcută din ce rămîne de la zerul laptelui), numit astfel datorită acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s. f. (culcuș, pat; bază de stog). Cf. cufunda. Der. neol. funda, vb., din fr. fonder, cu influența lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundați(un)e, s. f. (fundament, bază, temelie); fundător, s. m. (fondator); fundal (var. fondal), s. n. (decor care acoperă fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s. n. (bază, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esențial).

GAIE găi f. Pasăre migratoare răpitoare, de talie medie, cu cioc puternic, încovoiat, având coadă lungă, bifurcată, și penaj brun-închis; șorliță. * A-l lua (pe cineva) gaia a nimeri într-o situație neplăcută; a o păți. De-a puia-gaia (sau de-a baba-gaia) v. BABĂ. A se ține ~ după cineva a deranja în permanență pe cineva. [Sil. ga-ie] /Orig. nec.

GĂINĂ ~i f. Pasăre domestică de talie medie, cu cioc conic, crescută pentru carne și ouă. * A avea orbul ~ilor a nu vedea bine, deslușit (mai ales seara). De râsul ~ilor de nimic; de batjocură. A se culca o dată cu ~ile a se culca foarte devreme, decuseară. A sta ca o ~ (sau curcă) plouată a) a fi lipsit de curaj; b) a fi indispus. ~-de-apă pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu, având un moț alb între ochi; lișiță. [G.-D. găinii] /<lat. gallina

GĂINUȘĂ, găinușe, s. f. 1. Diminutiv al lui găină. 2. Numele mai multor păsări sălbatice de munte sau de baltă. ◊ Găinușă de baltă = pasăre migratoare acvatică, cu penaj negru, cu o pată roșie de piele golașă în frunte și cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Cloșca-cu-Pui. 4. Cărăbuș, corlă. 5. (La pl.) Plantă veninoasă cu tulpina lungă și subțire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: gă-i- Pl. și: găinuși] – Găină + suf. -ușă.

GĂINUȘĂ¹ ~e f. (diminutiv de la găină) 1) Pasăre sălbatică semiacvatică, migratoare, de talia unei prepelițe, cu cioc scurt și cu penaj cafeniu-verzui. * ~ de alun pasăre sedentară de talia unui porumbel, având penaj cenușiu cu puncte negre, apreciată pentru carnea ei gustoasă; ieruncă. ~ de baltă pasăre acvatică de talie medie, cu cioc scurt, roșu la bază, având picioare lungi, verzui, și penaj divers colorat; corlă. 2) Insectă de talie medie, cu elitre tari, de culoare brună-cafenie, care apare la începutul lunii mai și atacă culturile agricole; cărăbuș; gândac de mai. 3) art. astr. pop. Ansamblu de stele din constelația Taurului; Cloșca-cu-Pui; Pleiada. /găină + suf. ~ușă

găinușă-de-baltă (pasăre migratoare) s. f., pl. găinușe-de-baltă

GEPID ~zi m. pl. ist. Populație germanică migratoare, care, pe la mijlocul sec. IV, s-a stabilit temporar în nordul Daciei. /<lat. Gepidae, ~arum, fr. Gépides

GOT goți m. 1) la pl. Popor migrator, ramură a vechilor germani, care în sec. III s-a stabilit și pe teritoriul dintre Carpați și Don. 2) Persoană care făcea parte din acest popor. /<lat. Gothus, fr. Goth

GRANGUR ~i m. 1) Pasăre migratoare, cântătoare, cu penaj galben și negru la mascul și verde împestrițat cu alb la femelă (care trăiește în păduri și livezi). 2) fig. peior. Persoană care ocupă o poziție socială sau politică înaltă. /<lat. galgulus

GRANGUR, granguri, s. m. 1. Pasăre cântătoare migratoare, cu penele galbene-aurii pe corp și negre pe aripi și pe coadă (la bărbătuș) ori de culoare verzuie pe corp, cu pântecele alb și aripile sure (la femelă) (Oriolus oriolus). 2. (Peior.) Persoană care ocupă o poziție socială sau politică înaltă (în rândurile clasei dominante); ștab. [Var.: (pop.) gangur, grangor, grangure s. m.] – Lat. galgulus (=galbulus).

GRAUR ~i m. Pasăre migratoare, mai mare decât vrabia, cu cioc ascuțit și cu penaj negru-verzui, împestrițat cu alb. /<lat. graulus

GRAUR, grauri, s. m. Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit de culoare gălbuie și cu pene negre-verzui cu pete albe (Sturnus vulgaris). ♦ (Adjectival^[1]; despre cai) Care are culoarea cenușie (împestrițată cu pete albe). [Var.: (pop.) graure s. m.] – Lat. graulus.

graur (grauri), s. m. – 1. Pasăre migratoare cu pene negre-verzui, Sturnus vulgaris. – 2. Gri, cenușiu. – 3. Țigan. Lat. graŭlus, forma vulg. de la gracŭlus (Meyer-Lübke, ZRPh., X, 172; Pușcariu 731; Candrea-Dens., 754; REW 3850; DAR; cf. și Candrea, Éléments, 19, care pleacă de la *gravulus), cf. romagn. gravolo, calabr. gravulu, lec. raulu, fr. grolle.

HEL s. m. Pește migrator, cu corpul asemănător cu al șarpelui (Anguilla anguilla). – Ngr. héli.

HERING s. m. pește marin migrator, asemănător cu scrumbia, foarte prolific. (< germ. Hering)

HERNÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Ieșire printr-un orificiu sau traiect, preexistente embrionar, a unuia sau a mai multor viscere, în afara cavității în care se găsesc în mod normal. În cazul h. externe, care se produce prin peretele abdominal, viscerul migrator poartă în cap „peritoneul”, care formează un sac herniar (ex. h. inghinală, h. ombilicală). În cazul h. interne, viscerul migrator trece din cavitatea abdominală în cea toracică (ex. h. diafragmatică). Viscerele ieșite din cavitatea abdominală (ansele intestinale) pot fi strangulate în orificiile herniare. V. eventrație, eviscerație. H. de disc = ieșire a discului cartilaginos din spațiul intervertebral. 2. (FITOPAT.) Hernia verzei = boală a verzei provocată de ciuperca Plasmodiphora brassicae, manifestată prin apariția pe rădăcinile plantelor atacate a unor tomuri galbene, apoi brune.

HIRUNDINIDE s. f. pl. familie de păsări migratoare: rândunica. (< fr. hirondinidés)

INĂRIȚĂ ~e f. Pasăre migratoare, de talie mică, din familia fringilidelor, având penajul castaniu pe spate, roșu pe frunte și roz pe piept, care se hrănește mai ales cu semințe de in. /in + suf. ~ăriță

INĂRÍȚĂ (< in) s. f. Pasăre mică, migratoare, din familia fringilidelor. cu capul roșu, gușa neagră și pieptul roz (Acanthis flammea); i. roșie. Cuibărește în N Europei și al Asiei. I. polară trăiește în ținuturile de tundră din N Europei și Asiei. Identificată și în România.

IONO- elem. „ioni, ionizare”. (< fr. iono-, cf. gr. ion, migrator)

IONOSFÉRĂ (< fr. {i}; {s} gr. ion „călător, migrator” + gr. sphaira „sferă”) s. f. (FIZ., GEOGR.) Strat superior al atmosferei terestre cuprins între 50 și 500 km; este alcătuit din gaze rarefiate și puternic ionizate, care reflectă undele radioelectrice scurte și parțial medii, permițând ca acestea să poată fi recepționate la mari distanțe. Se caracterizează prin temperaturi ridicate (până la 3.000°C), din cauza proceselor de ionizare a aerului, precum și a radiațiilor cosmice. În i. se produc aurorele polare și se dezagregă majoritatea meteoriților. Sin. termosferă.

LA GUMA, Alex (1925-1985), scriitor sud-african de expresie engleză. Proză ce exprimă suferința populației oprimate din țara sa, precum și experiența din timpul detenției („Plimbare prin noapte”, „Țara de piatră”, „întreita funie”, „Vremea păsării migratoare”). Arestat pentru convingerile sale politice, a murit în exil.

LĂCAR ~i m. Pasăre migratoare, cântătoare, de talie mică, cu cioc subțire și cu penaj brun-roșcat, care trăiește în stufărișul din jurul lacurilor și al mlaștinilor. /lac + suf. ~ar

LĂCUSTAR ~i m. Pasăre migratoare, de talie mică, cu un moț în creștet, cu penaj trandafiriu, care se adăpostește prin găurile stâncilor și se hrănește, mai ales, cu lăcuste. / lăcustă + suf. ~ar

LĂCUSTAR, lăcustari, s. m. Pasăre migratoare cu pene trandafirii pe corp și negre-violete pe cap, pe picioare și la coadă, care trăiește prin găurile stâncilor și se hrănește mai ales cu lăcuste (Sturnus roseus). – Lăcustă + suf. -ar.

LĂSTUN, lăstuni, s. m. Pasăre migratoare mică, asemănătoare cu rândunica (Delichon urbica). ♦ Lăstun de apă (sau de mal) = pasăre migratoare cu penajul cenușiu-cafeniu pe spate și alb pe abdomen, care trăiește pe lângă ape (Riparia riparia). ◊ Expr. (Adverbial) A sta lăstun pe capul cuiva = a plictisi pe cineva, a se ține scai de cineva. [Var.: (pop.) lostun s. m.] – Din sl. lastunŭ.

LĂSTUN ~i m. Pasăre migratoare de talie mică, asemănătoare cu rândunica, dar cu coada mai puțin bifurcată și cu o pată albă pe ea. * A sta ~ pe capul cuiva a deranja pe cineva (cu rugăminți insistente); a nu da pace cuiva. /<sl. lastunu

LEBĂDĂ ~ede f. Pasăre acvatică migratoare de talie mare, cu gât lung, arcuit și cu penaj alb sau negru. ◊ Gât de ~ a) gât lung și grațios; b) conformație defectuoasă a gâtului. Cântecul ~edei ultima operă de valoare a unui autor ilustru. 2) art. Constelație din emisfera nordică. [G.-D. lebedei] /<sl. lebedi

LIȘIȚĂ ~e f. Pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu și cu un moț alb între ochi; găină-de-apă. [G.-D. lișiței] /cf. bulg. liška

LONGOBARD, -Ă, longobarzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Triburi migratoare ale germanilor răsăriteni, care au locuit în antichitate în bazinul inferior al fluviilor Elba și Dunăre, iar în sec. VI s-au stabilit în nordul și în centrul Italiei; (și la sg.) persoană care aparținea acestor triburi. 2. Adj. Care aparține longobarzilor (1), privitor la longobarzi. – Din lat. Longobardus, it. longobardo.

LONGOBÁRD, -Ă (< lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Triburi migratoare ale germanilor răsăriteni care au locuit în Antichitate în bazinul inferior al fluviilor Elba și Dunăre. S-au stabilit în sec. 6 în Panonia, de unde, sub conducerea lui Alboin, au invadat regiunile nordice și centrale ale Italiei, punând bazele unui regat cu capitala la Pavia, ajuns la maxima dezvoltare în timpul lui Liutprand și supus, în 774, de Carol cel Mare. Limba vorbită de l., aparținând grupului dialectelor germanice de sud, a influențat ca superstrat dialectele italiene de nord. 2. Adj. Care aparține longobarzilor (1); privitor la longobarzi.

LOPĂTAR, lopătari, s. m. I. 1. Vâslaș, barcagiu. 2. Lucrător cu lopata. II. Pasăre migratoare din grupul picioroangelor, de culoare albă, cu ciocul lung și lat ca o lopată și cu un moț de pene pe cap; cosar (Platalea leucorodia). – Lopată + suf. -ar.

LOPĂTAR² ~i m. Pasăre migratoare de culoare albă, cu ciocul asemănător unei lopeți și cu un moț în vârful capului. /lopată + suf. ~ar

LÓSTRIȚĂ s.f. (Iht.) Pește migrator din fam. salmonidelor (somoni și păstrăvi), de talie mare, putând ajunge la o lungime de 1,5 m, frumos colorat în albăstrui-argintiu (Hucho hucho); este un somon specific bazinului dunărean, urcând pe Tisa și Sava, dar și până în râurile de munte românești, Bistrița, Vișeu ș.a., numit în it. salmone di Danubio, în germ. Donaulachs (= somon de Dunăre).

MĂCĂLEANDRU, măcălendri, s. m. Pasăre mică migratoare și cântătoare, cu penajul cenușiu și cu fruntea, părțile laterale ale capului, ale gâtului și pieptului roșii-galbene (Erithacus rubecula rubecula). – Cf. ucr. makoliandra.

MĂCĂLEÁNDRU (< ucr.) s. m. Mică pasăre migratoare, cântătoare, cu penaj cenușiu și cu fruntea, părțile laterale ale capului, ale gâtului și pieptului roșii-galbene; gușă-roșie (Erithacus rubecula). În România se întâlnește în tot timpul anului, vara în păduriel de munte, iar iarna în pădurile de șes; populațiile de iarnă sunt deseori formate din exemplare nordice. Unele populații iernează în S Europei, N Africii și SV Asiei.

MĂCĂLEANDRU ~endri m. Pasăre migratoare, cântătoare, de talie mică, cu penaj cafeniu pe spate și roșiatic pe piept, care se hrănește cu insecte. /cf. ucr. makoliandra

MĂRĂCINAR ~i m. Pasăre migratoare, de talie mică, insectivoră, cu pene castanii-închise și cu gâtul negru, care își face cuib prin mărăcinișuri. /mărăcine + suf. ~ar

MEROPIDE s. f. pl. familie de păsări migratoare, viu colorate, cu cioc lung și curbat și cu coadă lungă și ascuțită: prigoriile. (< fr. méropidés)

MIERLĂ ~e f. Pasăre migratoare cântătoare, de talie mică, cu cioc galben și cu penaj negru la mascul, iar la femelă cu cioc și penaj brun. /<lat. merula

MIERLĂ, mierle, s. f. Pasăre cântătoare de pădure, cu cioc galben și cu pene negre (Turdus merula). ◊ Mierlă sură (sau gulerată) = pasăre migratoare cu pene de culoare brună, cu un guler de pene albe în jurul gâtului (Turdus torquatus). Mierlă de pârâu = pescărel. – Lat. mer(u)la.

MIGRATOR, -OARE adj. care migrează (1). (< fr. migrateur, lat. migrator)

Migrator ≠ sedentar

MIGRATOR, -OARE, migratori, -oare, adj. Care migrează; călător. – Din fr. migrateur.

MIGRATOR, -OARE adj. Care migrează, călător; migratoriu. [Cf. lat. migrator, fr. migrateur].

migrator adj. m. (sil. -gra-), pl. migratori; f. sg. și pl. migratoare

MIGRATOR ~oare (~ori, ~oare) Care migrează; călător. Păsări ~oare. /<fr. migrateur

MIGRATOR adj. călător, (reg.) mutător. (Păsări ~oare.)

MIGRATORIU, -IE adj. Migrator. [Pron. -riu. / < fr. migratoire].

migratoriu adj. m. (sil. -gra-) [-riu pron. -riu], f. migratorie (sil. -ri-e); pl. m. și f. migratorii

MUSCAR ~i m. 1) Pasăre migratoare, de talie mică, insectivoră, cu penele de culoare cenușie, cu ciocul și picioarele negre. 2) Insectă cu corpul lunguieț, roșiatic și cu aripile negre, care se hrănește cu musculițe. 3) Pescar cu undița, care folosește ca nadă insecte. /muscă + suf. ~ar

MUSCAR, muscari, s. m. 1. Pescar care prinde peștele cu undița, întrebuințând ca nadă muște. 2. Numele mai multor păsări migratoare insectivore (Muscicapa). 3. Gândăcel insectivor de formă lunguiață, cu gâtul de culoare roșie, cu o pată neagră pe partea ventrală și cu aripile negre (Catharis fusca). – Muscă + suf. -ar.

MUSCÁR (< muscă) s. m. Pasăre insectivoră migratoare, care trăiește în Europa, Africa și Asia; are irisul cafeniu, ciocul și picioarele negre, iar penajul cenușiu cu galben-ruginiu (Muscicapa striata).

MUTĂTOR adj. v. călător, contagios, infecțios, migrator, molipsitor.

NAGÂȚ, nagâți, s. m. Pasăre migratoare de baltă de mărimea unui porumbel, cu penele negre-verzui pe spate și pe piept, albe pe pântece și cu un moț negru în creștet; bibic² (Vanellus vanellus). ♦ Epitet glumeț dat în special copiilor. – Probabil formație onomatopeică.

NAGÂȚ¹ ~i m. Pasăre migratoare de baltă, de talie mică, cu moț și cu penaj colorat; bibic. /Onomat.

NAGÂȚ (probabil formație onomatopeică) s. m. Pasăre migratoare din ordinul caradriiformelor, de c. 40 cm, cu penajul negru-verzui cu luciu purpuriu și cu un moț de pene lungi pe cap (Vanellus vanellus); bibic. Trăiește în fânețe umede, cuibărind pe lângă aproape toate bălțile din România; iarna, majoritatea se îndreaptă către țările din jurul M. Mediterane și S Asiei.

NEUSIEDLER [nóizi:dlər] (FERTÖ), lac tectonic în Europa Centrală, la frontiera Austriei cu Ungaria, la S de M-ții Leitha la 115 m alt.; 319-356 km² (în funcție de anotimp). Lungime: 37 km; ad. max.: 4 m. Legat printr-un canal de râul Raab, construit în anii 1873-1895. 80% acoperit cu vegetație acvatică. Turism. Pescuit. Rezervație naturală pentru păsări migratoare.

OBLEȚ (OBLÉTE) (< oblu, pop., „neted, drept”) s. m. Pește ciprinid, dulcicol, cu corpul zvelt și solzi mici, argintii, lung de 10-20 cm, cu gura oblică, fără mustăți (Arburnus alburnus). Trăiește în apele dulci din nordul și centrul Europei și ale Asiei. În România este abundent în Dunăre și în afluenții ei, în Deltă și în bălți. Din solzii lui se prepară „esența de Orient”, folosită la fabricarea perlelor artificiale. Sin. sorean. ◊ O. mare = pește migrator asemănător cu oblețul, lung de 10-25 cm, cu carnea grasă și gustoasă (Chalcalburnus chalcoides); țușcov.

OBLEȚ, obleți, s. m. Pește mic, zvelt, de culoare albă-argintie, cu gura oblică, fără mustăți, care trăiește în apele dulci; albișoară, albiță, sorean (Alburnus alburnus) ◊ Obleț mare = pește migrator, asemănător cu oblețul, lung, cu carnea grasă și gustoasă; țușcov (Chalcalburnus chalcoides) [Var.: oblete s. m.] – Oblu + suf. -eț.

ODESSOS, oraș-stat grec întemeiat de milesieni în prima jumătate a sec. 6 î. Hr. pe țărmul tracic al Mării Negre, pe teritoriul de astăzi al orașului Varna (Bulgaria). În sec. 3-2 î. Hr. cunoaște apogeul economic și cultural. Inclus în provincia romană Moesia. A suferit mari distrugeri provocate de invazia populațiilor migratoare.

OLBIA, colonie grecească întemeiată de milesieni în 625 î. Hr., pe coasta de N a Mării Negre, la gura fl. Hypanis (Bugul de astăzi). Important centru comercial în sec. 6-5 î. Hr., a întreținut relații cu regii traci din preajmă. Distrusă de Burebista și refăcută, și-a continuat existența sub Imp. Roman și cel Bizantin. Începe să decadă în urma atacurilor migratorilor. Azi Parutino (Ucraina).

ORTOLAN s. m. pasăre migratoare cu penele galbene-roșcate, cu capul cenușiu-verzui și cu gușa galbenă. (< fr. ortolan)

ORTOLAN, ortolani, s. m. Pasăre migratoare cu penele de culoare brună-roșcată, cu capul cenușiu-verzui și cu gușa galbenă (Emberiza hortulana). – Din fr. ortolan.

ORTOLAN s.m. Pasăre migratoare cu penele de culoare galbenă-roșcată, cu capul cenușiu-verzui și cu gușa galbenă. [< fr. ortolan, cf. lat. hortulanus].

ORTOLAN ~i m. Pasăre migratoare cu capul verde-cenușiu, cu gușa galbenă și spatele brun-roșcat. /<fr. ortolan

PASĂRE păsări f. Animal vertebrat ovipar, având corpul acoperit cu pene, aripi adaptate, de obicei, pentru zbor, și un cioc în partea anterioară a capului. ~ domestică. ~ de pădure. ~ migratoare. ◊ ~ călătoare pasăre care pleacă iarna în țările calde. ~-muscă pasăre tropicală de talie foarte mică, cu cioc lung, subțire, cu penaj viu colorat, strălucitor, care poate zbura foarte iute; colibri. ~-liră pasăre australiană cu coada în formă de liră (la bărbătuși). ~ea-paradisului v. PARADIS. ~ măiastră pasăre înzestrată în credințele populare cu puteri supranaturale; pasăre năzdrăvană. [G.-D. păsării] /<lat. passer

PASERIFÓRME (< fr.; {s} lat. passer „vrabie” + forma „formă”) s. n. pl. Ordin de păsări insectivore sau granivore, bune zburătoare, de talie mică (pitulici, vrăbii, rândunici), mijlocie (ciori, sturzi) sau mare (pasărea-colibri, corbul), unele bune cântătoare (privighetoarea) și care își construiesc adesea cuiburi (Passeriformes). Este ordinul de păsări cu cel mai mare număr de specii (peste 5.000, grupate în patru subordine), răspândite pe tot Globul; unele sunt sedentare, altele migratoare.

păcău, păcăi, s.m. (reg.) pasăre migratoare cu pene albastre-verzui; dumbrăveancă.

PECENEG, -EAGĂ, pecenegi, -ge, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Populație migratoare din familia populațiilor turcice, care a trecut în migrațiune prin estul și sud-estul Europei, între sec. IX și XI; (și la sg.) persoană care aparține acestui popor. 2. Adj. Care aparține pecenegilor (1), privitor la pecenegi. – Din germ. Petschenege, fr. Petchenègues, rus. peceneg.

PELICAN, pelicani, s. m. Pasăre acvatică migratoare de talie mare, cu pene albe, cu cioc lung și puternic, cu un sac elastic sub maxilarul inferior, în care adună peștii cu care se hranește; babiță (Pelecanus onocrotalus). [Var.: pelecan, s. m.] – Din ngr. pelekán, lat. pelicanus, fr. pélican.

PELICAN ~i m. Pasăre migratoare acvatică, de talie mare, cu penaj alb, având cioc lung și gros, sub care se află o pungă, unde își depozitează hrana. /<ngr. pelekan, lat. pelicanus, fr. pélican

PELICÁN (< ngr., fr., lat.) s. m. Gen de păsări migratoare, ihtiofage, din ordinul pelecaniforme, răspândite în ținuturile tropicale și temperate din Asia, Africa, S Europei și America. În România se întâlnesc: p. comun = pasăre lungă de c. 1,40-1,80 m, cu anvergură de 2,7-3,3 m, cu penaj alb, marginea aripilor neagră și cu cioc lung și puternic, sub care se află o pungă de piele galbenă și elastică în care adună peștii ce-i servesc drept hrană (Pelecanus onocrotalus); bun înotător; zboară cu ușurință pe distanțe lungi; trăiește în stoluri și clocește în colonii în Delta Dunării(unde se află cele mai importante colonii de p. din Europa); este ocrotit de lege; sin. babiță; p. creț = p. asemănător cu primul, ceva mai mare, cu marginea aripilor gri-albicioasă, cu pene crețe pe ceafă, ocrotit prin lege (Pelecanus crispus); babiță creață.

piepturaș, piepturași, s.m. (reg.) 1. pasăre migratoare, mică și cântătoare, cu coadă lungă, roșie; codroș. 2. pasăre denumită și căldăraș (cu aripi negre lucitoare).

pietrăriță, pietrărițe, s.f. (reg.) pasăre migratoare mică, cenușie, cu coada lungă și în veșnică mișcare, care trăiește pe lângă ape; codobatură.

PIETROȘEL, pietroșei, s. m. 1. Nume dat mai multor pești: a) pește mic de culoare cafeniu-închis pe spate și galbenă pe burtă (Umbra krameri); b) porcușor. 2. Nume dat mai multor păsări migratoare care trăiesc între stânci și prin locuri pietroase. ◊ Pietroșel sur = pasăre mică, cenușie pe spate și galbenă-ruginie pe piept; pietrar (Oenanthe oenanthe). Pietroșel cânepiu = cânepar. – Pietros + suf. -el.

PIETROȘEL, pietroșei, s.m. 1. (Iht.) Porcușor. 2. Nume dat mai multor specii de păsări migratoare, care trăiesc printre stânci și prin locuri pietroase.

piscar, piscari, s.m. (reg.) pasăre mică, migratoare, cu coadă lungă pe care o mișcă necontenit; codobatură.

piscăruș, piscăruși, s.m. (reg.) pasăre migratoare, cu coadă lungă, pe care o mișcă mereu; codobatură.

PITPALAC² ~ci m. Pasăre de câmpie, migratoare, de talie mică, cu coadă scurtă, având penaj brun cu dungi albe pe spate, vânată pentru carnea ei gustoasă; prepeliță. /Onomat.

PITULICE ~i f. 1) Pasăre sedentară cântătoare, de talie mică, cu penaj alburiu pe pântece și brun-roșcat pe spate. 2) Pasăre migratoare, cântătoare, de talie mică, cu penaj cenușiu pe pântece și brun-verziu pe spate; sfredeluș. [G.-D. pitulicii] /a (se) pitula + suf. ~ice

PITULICE, pitulici, s. f. Numele mai multor păsări cântătoare divers colorate: a) pasăre mică, cu ciocul ascuțit, cu penele brun-ruginii pe spate și cenușii-albicioase pe pântece; ochiul-boului (Troglodytes troglodytes); b) mică pasăre migratoare insectivoră, cu pene brun-verzui pe spate și cenușii pe pântece (Phylloscopus collybita). – Pitula + suf. -ice.

pițilingă, pițilingi, s.f. (reg.) codobatură (pasăre migratoare de pe marginea bălților, care se mișcă mereu din coadă).

plescaviță, plescavițe, s.f. 1. (pop.) nume dat mai multor boli de piele caracterizate prin erupții, eczeme, bube, puroi, răni; spuzeală. 2. (reg.; cu sens colectiv, în forma „plercaniță”) părticele lemnoase rămase în fuiorul de cânepă. 3. (reg.) plantă erbacee cu frunze ovale, cu tulpina întinsă pe pământ și cu flori albe. 4. (reg.; în forma „plescaiță”) mică plantă cu flori mari albe și cu fructul o capsulă; șopârliță albă. 5. (reg.) plantă erbacee cu frunze opuse și ascuțite, cu flori albe-verzui și cu fructe ca niște bobițe negre; gușa-porumbelului. 6. (reg.; în forma „pleșcaiță”) codobatură (mică pasăre migratoare, care trăiește pe marginea apelor, cu coada lungă, mereu mișcătoare).

PLOIER ~i m. Pasăre de baltă, migratoare, de talia porumbelului, având frunte bombată, coadă scurtă, picioare subțiri și penaj divers colorat. /ploaie + suf. ~ar

plugăriță, plugărițe, s.f. (reg.) 1. țărancă. 2. codobatură (pasăre migratoare mică, cu coadă lungă, tremurătoare, care trăiește pe lângă ape).

PREPELIȚĂ ~e f. Pasăre de câmpie, migratoare, de talie mică, cu coada scurtă, având penaj brun cu alb pe spate, vânată pentru carnea ei gustoasă; pitpalac. ◊ A căuta coada ~ei a căuta ceva inexistent. [G.-D. prepeliței] /<bulg., sb. prepelica

PRÉPELIȚĂ (< bg., scr.) Pasăre migratoare de câmpie din ordinul galiformelor, de c. 18 cm lungime, de culoare brună, cu dungi pe spate (Coturnix coturnix). Vânat apreciat pentru carnea gustoasă. Sin. pitpalac (2). O varietate domestică (p. japoneză) este crescută pentru carne și îndeosebi pentru ouă, prescrise în alimentația dietetică.

PREPELIȚĂ, prepelițe, s. f. Pasăre migratoare din ordinul galinaceelor, de culoare brună, cu dungi pe spate, care se vânează pentru carnea ei gustoasă; pitpalac (Coturnix coturnix). [Acc. și: prepeliță] – Din bg., scr. prepelica.

PRESURĂ ~e f. Pasăre migratoare cântătoare, de talie mică, cu cioc scurt și gros, cu aripi bombate și cu coadă lungă, bifurcată. /Orig. nec.

PRESURĂ¹, presuri, s. f. Gen de păsări (cântătoare) migratoare, de mărimea unei vrăbii, cu ciocul scurt și gros, cu coada lungă și bifurcată, cu spatele brun și dungat (Emberiza); pasăre care face parte din acest gen. – Et. nec.

PRIGOARE, prigori, s. f. Pasăre migratoare zveltă, de mărimea unei turturele, viu colorată (cu roșu, galben, negru, albastru-verzui), cu ciocul lung și subțire, care trăiește pe malurile lutoase ale apelor și se hrănește mai ales cu albine și viespi; albinărel (Merops apiaster). [Var.: prigorie s. f.] – Din prigori (derivat regresiv).

PRIGORIE ~i f. Pasăre migratoare de talie medie, cu cioc subțire și alungit, cu penaj divers și viu colorat, care își face cuibul în maluri lutoase și se hrănește mai ales cu viespi și albine; albinărel. [G.-D. prigoriei] /v. a prigori

PRIVIGHETOARE ~ori f. Pasăre migratoare de talie mică, cu penaj brun-cafeniu, care cântă foarte plăcut; filomelă. /a priveghea + suf. ~toare

PRUNDĂRAȘ ~i f. Pasăre acvatică migratoare de talie mică, cu cioc drept, cu picioare lungi, având penaj alb-negru sau variat colorat. /prund + suf. ~ăraș

PUPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu ciocul lung și curbat și cu o creastă de pene mari, portocalii, în vârful capului (Upupa epops). ◊ Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza = a vorbi mult, a fi flecar. A-i cânta (cuiva) pupăza = a-i merge rău, a nu avea noroc. 2. Fig. (Fam.) Persoană flecară. ♦ Femeie îmbrăcată sau fardată strident; p. ext. femeie de moravuri ușoare. 3. (Reg.) Colac (în formă de pasăre sau de cuib de pasăre). ◊ Expr. Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste un necaz deja existent vine altul (și mai mare). – Cf. alb. pupëzë.

pupăză (pupeze), s. f. – 1. Pasăre migratoare (Upupa epops). – 2. Colac în formă de cuib. – 3. Specie de măzăriche (Orobus vernus). – 4. Ciocan de cioplitor. – 5. (Olt.) Cicatrice. – 6. (Olt.) Semnul dogarilor. – 7. Femeie fandosită, sclivisită. – 8. (Arg.) Prostituată. – Mr. pupăză, megl. pupcă, pupează. De la pupă, cuvînt care apare numai în mr. (cf. megl. pupcă) și care este o var. a lui pup, creație expresivă. S-a dat acest nume pupezei atît pentru moțul său (cf. alb. pupë „moț”, pupui „cocoașă” și fr. huppe „moț” și „pupăză”), cît și pentru glasul ei (Tiktin), cf. gr. ἔποψ, lat. upupa, fr. huppe și pupăi „a cînta pupăza”, pupui „a pupăi”. Oricum, formația pare să se fi creat în rom. prin atașarea la un element expresiv inițial a suf. -ză, care, în ciuda unanimității filologilor, nu este alb., căci a fost productiv în rom., cf. cinteză, fofează, sfîrlează, bogză < boaghe, etc. Se consideră în general că primul element reprezintă lat. upupa, prin intermediul unei reducții *pupa, și că suf. indică un împrumut din alb. (Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1476; Densusianu, Bausteine, 475; Pascu, I, 149; Weigand, Jb., XVI, 74; Philippide, II, 730; Bogrea, Dacor., IV, 843; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 121; cf. Graur, BL, V, 116). Der. din lat. *upupacea (Koerting 9910) este neverosimilă, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 284. Diculescu, Elementele, 473, reduce sensul 2 la gr. ποπάς, -άδος, fără prea multă probabilitate. – Der. pupăzoi, s. m. (masculul pupezei); pupăza, vb. refl. (Trans., despre vedere, a se voala); împupăza, vb. (a se dichisi). Din rom. provin bg. pupŭza (Capidan, Raporturile, 218), și probabil alb.

PUPĂZĂ ~eze f. 1) Pasăre migratoare de talie mică, cu cioc lung, subțire și puțin încovoiat, cu moț stufos și înalt (în evantai) pe cap și cu penaj divers colorat. 2) fig. Femeie fardată sau îmbrăcată țipător. 3) fig. fam. Persoană guralivă. 4) reg. Colac asemănător la formă cu o pasăre (sau cu un cuib de păsări). ◊ Colac peste ~ v. COLAC. [G.-D. pupezei] /cf. alb. pupëzë

RÂNDUNICĂ ~ci f. 1) Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc scurt, cu aripi lungi și cu coadă bifurcată, având penajul negru-albastru pe spate și alb pe pântece. ◊ ~ de mare a) pasăre din ordinul pescărușilor, care trăiește pe malul mării și se hrănește cu pești mici; b) pește marin, de talie medie, care se mișcă pe fundul apei cu ajutorul unor aripi pectorale. 2) Ultima (a cincea) pânză din vârful unui catarg. [G.-D. rândunicii] / <lat. hirundinella

SALMONÍDE (< fr.; {s} lat. salmon „somon” + gr. eidos „aspect”) s. n. pl. Familie de pești teleosteeni migratori din ape dulci, mai ales de munte (ex. păstrăvul, lipanul, lostrița) sau care migrează în mări și oceane, unde își petrec viața de adult, revenind în fluvii pentru a-și depune icrele (ex. somonul, keta), caracterizați printr-o a două înotătoare dorsală, adipoasă (Salmonidae).

SANISLĂU, com. în jud. Satu Mare, situată în C. Carei, la granița cu Ungaria; 3.670 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.). Viticultură. Pomicultură. Complex avicol. Pe terit. satului Ciumești, atestat documentar în 1306, au fost descoperite (1961-1965) urmele mai multor așezări suprapuse datând din Paleolitic, Neolitic, Epoca bronzului, perioada dacică și din perioada de trecere la feudalism. În arealul satului Berea au fost identificate vestigiile unei așezări dacice (sec. 3-2 î. Hr.) în care s-a găsit ceramică autohtonă, lucrată cu mâna, ceramică, celtică, lucrată la roată (vase mari cu gât înalt, castroane) ș.a., iar în satul S., menționat documentar în 1306, a fost scoasă la iveală o necropolă feudală timpurie (sec. 10-12) cu morminte de cneji români. În satul Ciumești se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), în stil gotic, o biserică ortodoxă cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sec. 18) și o biserică romano-catolică (1856). În arealul com. S. se află o rezervație naturală, reprezentată printr-un sector de câmpie nisipoasă, cu porțiuni depresionare, cu exces de umiditate, cuprinse între șiruri de dune, cu vegetație și faună caracteristice, între care trifoiștea (Menyanthes trifoliata) și broasca de mlaștină (Rana arvalis). Important loc de popas pentru păsările de apă, migratoare.

SCORȚAR ~i m. Pasăre migratoare, insectivoră, de talie mică, cu ciocul în formă de sabie, cu gâtul alb și cu pântecele galben; țiclete. /scoarță + suf. ~ar

SCORȚAR, (1, 2) scorțari, s. m., (3) scorțare, s. n. 1. S. m. Pasăre migratoare insectivoră mică cu gâtul alb, cu spinarea cenușie, cu pântecele galben, cu ciocul drept, tare și ascuțit și cu coada scurtă și retezată (Sitta europaea). 2. S. m. Scorțărel. 3. S. n. (Reg.) Covor (țărănesc); scoarță. – Scoarță + suf. -ar.

SCORȚĂREL ~i m. (diminutiv de la scorțar) Pasăre migratoare, de talie mică, de culoare cenușie, cu pete albe, cu cioc lung, ascuțit și încovoiat, care își face cuibul în scorburi și se hrănește cu insecte și larve de sub scoarța copacilor. /scorțar + suf. ~el

SCRUMBÍE s.f. (Iht.) În general, pește marin migrator din fam. clupeizi, genul Alosa, înrudit cu heringul și cu sardina. Scrumbia-de-Dunăre (Alosa pontica), de 35-45 cm lungime și o greutate de până la 1 kg, scrumbia-de-mare (Alosa maeotica), de până la 35 cm lungime și rizeafca (Alosa caspica) populează Marea Neagră și Caspica, urcând și pe Dunăre; scrumbia mediteraneană (Alosa finta) de până la 45 cm și peștele-de-mai (Alosa vulgaris) de până la 60 cm sunt prezente în mările care scaldă coastele europene, de unde migrează în râurile aferente.

Sedentar ≠ migrator, nomad, transhumant

SEMIMIGRATOR, -OARE adj. (despre pești) care migrează adânc în interiorul apelor dulci, deplasându-se din bălți în râuri și invers, ori dintr-un râu într-altul. (< semi- + migrator)

SFRÂNCIOC ~ci m. Pasăre migratoare de pradă, de talie medie, cu cioc scurt și încovoiat la vârf, cu gheare ascuțite, puternice, și cu coadă lungă; lupul-vrăbiilor. /<sb. svrațak

SIC, com. in jud. Cluj, situată în zona dealurilor Sicului; 2.697 loc. (2005). Piscicultură în iazuri și heleșteie. În arealul com. S. se află o rezervație ornitologică (biocomplexul acvatic „Stufărișurile de la Sic”), care constituie loc de pasaj pentru păsările migratoare. În satul S., menționat documentar în 1291, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu forme de tranziție de la arhitectura romanică la cea gotică, ce păstrează fragmente de picturi murale interioare din sec. 14, bisericile de lemn Sf. Ioan Gură de Aur (1707), cu decor sculptat și turn-clopotniță cu foișor pe pronaos, și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1731) și o biserică romano-catolică (1758-1795).

SITAR¹ ~i m. Pasăre migratoare, de talie mică, cu cioc lung și subțire și cu penaj cafeniu, vânată pentru carnea ei gustoasă. /Orig. nec.

SMARID, smarizi, s. m. Pește marin migrator, lung până la 20 cm, cu corpul alungit, ușor turtit lateral, cu botul ascuțit și gura largă (Spicara smaris flexuosa). – Din lat. smaris, -idis.

SPURCACI, spurcaci, s. m. Pasăre migratoare, înrudită cu dropia, de mărimea unei găini, brună pe spate și albicioasă pe pântece (Otis tetrax). [Var.: spârcaci s. m.] – Spurc (reg. „excremente” < lat.) + suf. -aci.

SPURCACI ~ m. Pasăre migratoare, înrudită cu dropia, dar mai mică, cu penaj brun-albui. /spurc + suf. ~aci

STÂRC ~ci m. Pasăre de baltă migratoare, asemănătoare cu barza, dar de talie mai mică, care se hrănește cu pește. /<sl. struku

STEGANIPOD ~e n. 1) la pl. Ordin de păsări acvatice migratoare de talie medie sau mare, cu cioc lung și puternic (reprezentant: pelicanul, fregata etc.). 2) Pasăre din acest ordin. /<fr. stéganopodes

STURZ ~i m. Pasăre migratoare de talie mică, cu cioc conic, puternic, cu penaj brun, răspândită prin locuri păduroase. /<lat. turdus

sulițar, sulițari, s.m. (înv.) 1. ostaș în vechea organizare a armatei, care purta suliță; lăncier, sulițaș, fuștaș. 2. meșter care făcea sau vindea sulițe. 3. (reg.) pasăre acvatică migratoare, asemănătoare cu rața domestică, vânată pentru carnea ei gustoasă.

ȘOFRAC ~ci m. Pasăre migratoare, de talie mică, cu cioc subțire și ascuțit, cu penaj roșiatic pe spate și albicios pe abdomen. /cf. sb. țvorak

TALIAN, taliane, s. n. (Reg.) Năvod mare fixat cu ancore și cu piloți, folosit la prinderea în cantități mari a peștilor migratori. [Pr.: -li-an] – Din rus. dial. taliian, ngr. taliáni.

TĂCĂITOARE ~ori f. Pasăre migratoare insectivoră cu penaj cenușiu (pe spate), albicios (pe abdomen) și negru (pe aripi, pe coadă și pe părțile laterale ale capului), cu ciocul scurt, încovoiat, și cu gheare puternice; berbecel; sfrâncioc; lupul-vrăbiilor. /a tăcăi + suf. ~toare

TURTUREA ~ele f. Pasăre migratoare cu penaj cenușiu, asemănătoare cu porumbelul, dar mai mică, cu gâtul scurt, cu coada lungă și cu pete negre în jurul gâtului. [Art. turtureaua; G.-D. turturelei; Var. turturică] /<lat. turturella

ȚICLETE ~ți m. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; scorțar. /Orig. nec.

ȚIGĂNUȘ ~i m. (diminutiv de la țigan) 1) Pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu cioc lung și coroiat, cu picioare lungi și cu penaj aproape negru. 2) Pește dulcicol, răpitor, de talie mică, de culoare neagră pe spate, răspândit în apele mocirloase. /țigan + suf. ~uș

ȚINTAR² ~i m. Pasăre migratoare, de talie mică, cu penaj castaniu pe spate, roșu în frunte și roz pe piept. /țintă + suf. ~ar

ȚOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

ȚUȘCOV, țușcovi, s. m. Pește migrator, asemănător cu oblețul, dar mai mare decât acesta (Chalcalburnus chalcoides). – Et. nec.

UZI s. m. pl. Popor migrator de neam turcic. – Cf. engl. udi.

ÚZI s. m. și pl. Populație migratoare de neam turcic. În sec. 9 au trecut m-ții Ural, iar în sec. 11 s-au așezat în Moldova și în Dobrogea, de unde făceau dese incursiuni în Pen. Balcanică; au fost înfrânți de o coaliție inițiată de Imp. Bizantin.

VÂRTECAP ~i m. Pasăre migratoare de talie mică, cu cioc conic, ascuțit, cu penaj brun-cenușiu, dungat, care își răsucește des capul; capântortură. /a [în]vârti + cap