românește [At: MOXA, 356/21 / V: (înv) rum~ / E: român + -ește] 1 av Ca românii (1). 2 av În limba română. 3 av (Îe) Ce, nu știi ~ Nu înțelegi ce-ți spun? 4 av (Îe) A spune ~, în ochi, a spune verde, ~ A spune adevărul în față, fără menajamente. 5 av (Înv) Râmlenește. 6 sf Limba română (17).

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

român, ~ă [At: CORESI, PS. 443/4 / V: (îvp) rum~ / Pl: ~i, ~e / E: ml romanus] 1-2 smf Persoană din populația de bază a României sau originară din România Si: (înv) valah. 3 smp Popor constituit ca națiune pe teritoriul României Si: (înv) valah. 4 sm (Îe) (Dă-mi, Doamne) mintea sau gândul ~ ului, cea (sau cel) de pe urmă Exprimă situația celui care vede prea târziu că a greșit. 5 sm (Înv; îf rumân) Roman³ (1). 6 smf (Reg) Ortodox. 7 sm (Îe) L-am făcut rumân L-am creștinat. 8 sm (Pop) Țăran. 9 sm (Pop) Bărbat (2). 10 sm (Pop; determinat prin „meu”, „tău”) Soț. 11 sm Om (în general). 12 sm (Îf rumân; în orânduirea feudală, în Țara Românească) Iobag. 13-16 a Românesc (1-4). 17 sf Limbă vorbită de români (3).

baroc (< fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr. dă b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.

HURMUZAKI, veche familie românească cu rol important în viața politică și culturală. Mai importanți: 1. Docsachi (Eudoxiu) H. (1782-1857, n. sat Horodiștea, jud. Iași), boier bucovinean. A sprijinit lupta cărturarilor și patrioților moldoveni, care și-au găsit refugiu în Bucovina în urma evenimentelor revoluționare din 1821 și 1848. Pentru meritele sale, a fost ridicat de domnii Moldovei la rangurile de căminar (1819), mare agă (1827) și mare vornic (1856). 2. Constantin H. (1811-1869, n. Carnauca-Cernăuți), jurist și om politic. Fiul lui H. (1). Membru în Comisiunea învățământului public (1850) și în aceea a legilor (1852). A sprijinit alegerea lui Alexandru I. Cuza ca singur domnitor în Principate. De mai multe ori ministru al Dreptății. 3. Docsachi (Eudoxiu) H., baron (1812-1874, n. Cernauca-Cernăuți), istoric și om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1872). A luptat pentru drepturile naționale ale românilor din Imp. Habsburgic, combătând încorporarea Bucovinei la Imperiu. Primul român care a întreprins cercetări în arhivele vieneze, de unde a strâns numeroase documente publicate postum în „Documente privitoare la istoria românilor”, colecție ce-i poartă numele. 4. Gheorghe H. (1817-1882, n. Cernauca-Cernăuți), publicist și om politic român. Fiu lui H. (1). Participant la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova. Redactor responsabil (1848-1849) al primului periodic al românilor bucovineni, „Bucovina”, în paginile căruia s-a pronunțat pentru acordarea de drepturi politice românilor din Imp. Habsburgic. Promotor (1862), împreună cu fratele său Alecu, și președinte al „Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina” (1865-1882). A luptat pentru caracterul unitar al limbii, publicând articole și recenzii despre valoarea folclorului românesc (apreciat ca „sufletul națiunii”). 5. Alecu H. (1823-1871, n. Cernauca-Cernăuți), publicist și om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1866). Redactor (1848-1849) și redactor responsabil (1850) la ziarului „Bucovina”. A susținut în dieta Bucovinei și Camera Deputaților a Consiliului Imperial din Viena drepturile românilor, cu precădere limba și literatura națională. 6. Nicolae H., baron (1826-1909, n. Cernauca-Cernăuți), om politic. Fiul lui H. (1). M. de onoare al Acad. (1883). Activitate politică și culturală pentru emanciparea românilor bucovineni. 7. Constantin H. (1863-1937, n. Cernăuți), entomolog și publicist. Fiul lui H. (6). M. de onoare al Acad. (1919), prof. univ. la Cernăuți. Cercetări în domeniul lepidopterelor și al coleopterelor („Opiniuni mai nouă despre evoluția geografică a faunei și florei europene aplicate la fauna lepidopterelor”, „Cercetări nouă asupra raporturilor faunistice din Bucovina cu privire la clasa coleopterelor”).

NERVOS, -OĂSĂ adj. 1. Care are nervi (4), musculos, vînos; p. ext. puternic, viguros; care denotă forță, energie. Afla-va... în mici domniile lor, chiverniseale și cumpătări cu multul mai isteațe și mai nervoasă decît la mari crăii. cantemir, hr. 106. Cunoscînd... păstrarea unor particule și terminații, rămășițe a unei limbi sintetice strînse și nervoase, vom vedea că singură limba românească... a păstrat mai mult haracterul unei limbi cultivate oarecînd. HELIADE, O. II, 249, cf. 98, VALIAN, v., NEGULICI. Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant. ghica, s. 682. Românul ce din seculi... Cu-a lui nervoase brațe victorii a produs. mureșanu, p. 69/8, cf. pontbriant, d., costinescu, lm. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor? Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor. eminescu, o. i, 15, cf. alexi, w. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subțire și nervos, cu unghia fină și sensibilă. hogaș, dr. i, 89, cf. șăineanu, d. u. În făptura lui măruntă, nervoasă și atentă este ceva din sălbătăciunea de pădure. sadoveanu, o. xiv, 495. 2. Care se referă la nervi (2), care aparține nervilor; alcătuit din nervi (2); care este provocat de nervi (2), de natură nevrotică (2); (rar) nerval. Viță nervoasă, amfilohie. g. f. 256^r/14. Apoplexia nervoasă sau spasmodică se cunoaște după firea melancolică. kretzulescu, m. 130/24. Cu doi ani înaintea morții, căzu în friguri nervoase (lungoare). vasici, m. i, 110/19. S-ar fi prelungit coșmarul... dacă o agitație nervoasă nu mă deștepta. negruzzi, s. i, 295. Centrele nervoase ale funcțiunii de relațiune sînt creierul și măduva spinării. conta, o. c. 29. Vinul... aduce podagră și de multe ori îți aduce atacuri nervoase. contemporanul, ii, 247. O regăsea atît de străină, cu glasul acela strident, cu ticuri nervoase, cu ochii sticloși! c. petrescu, c. v. 20. Leziunile nervoase ar putea să influențeze mai ușor un teren pregătit de turburări endocrine. parhon, o. a. i, 295. Excitații transmise prin fibrele nervoase. c. antonescu, p. 36. Orice nevroză se datorește supraîncordării proceselor nervoase în scoarța cerebrală. v. rom. ianuarie 1960, 104. Substanța albă a creierului este constituită din fibre nervoase. der. ◊ Sistem nervos = totalitatea centrilor nervoși și a căilor de transmisiune centripetă și centrifugă din organism. Mîncăreală viă... care aruncă dezordinea în tot sistemul nervos. man. sănăt. 325/3. Osebite cazuri pentru care această apă este mai aplicată sînt... atonia generală a trupului și slăbiciunea sistemului nervos. fătu, d. 174/5. Sistemul nervos nu are... altă funcțiune decît pe aceea de a pune în legătura cea mai strînsă animalul cu lumea exterioară. conta, o. c. 29. Sistemul nervos joacă mare rol la tragere. stoica, vîn. 44. Sistemul nervos și organele de simțuri au... rolul de a stabili legături între organism și mediul înconjurător. c. antonescu, p. 43, cf. 36, 44. La om, emanațiile foarte slabe excită sistemul nervos. agrotehnica, i, 229. (Fig.) Sute de mii de galerii subțiri, întortocheate și tremurate, ca un complicat, uriaș și fragil sistem nervos al muntelui, se împrăștie pe sub toată suprafața lui. bogza, c. o. 90. Sistem nervos central = ansamblul alcătuit din creier, cerebel, bulb și măduva spinării. cf. der. Boală nervoasă = boală care afectează psihicul, fără a fi cauzată de o leziune organică cunoscută; boală de nervi. Boalele nervoase. episcupescu, practica, 276/25. Aicea se numără și o mulțime de boale nervoase. nep. vind. 6/12, cf. descr. ape, 5/10. Profesor de boale nervoase la Facultatea de medicină din București. f (1900), 597. Este o boală nervoasă care lovește mai mult pe orășeni. ygrec, m. n. 333. Mă găseam în primăvara anului, în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase. arghezi, p. t. 93. 3. Care nu-și poate păstra calmul, care se enervează ușor, iritabil, mînios (I 1), (familiar) nevricos; p. ext. emotiv. Dragomir e nervos, rău. gherea, st. cr. ii, 153. Bătrînul a devenit nervos de dureri și necazuri. f (1897), 213. Sînt nervoasă de o bucată de timp. c. petrescu, c. v. 261. Un om nervos va fi întotdeauna un trăgător nesigur. stoica, vIn. 44. ◊ (Glumeț) Un țînțar, nervos și foarte Slab de constituție, În zadar vrea să ia parte Și el la discuție. topîceanu, b. 47. ◊ fig. Un lan de porumb își mișca vîrful foilor nervoase. d. zamfirescu, v. ț. 26. ♦ Care se găsește într-o stare de încordare, de surescitare; enervat, iritat. Un camarad stăruitor mă cheamă Grăbit, nervos, De teamă Să nu-nceteze pînă vin, prin șanț, Miraculoasa scenă. camil petrescu, v. 110. Rămîn un timp nervos, pe gînduri. id. u. n. 296. Unchiul Petrică umblă la mustăți, nervos. sahia, n. 50. Nu suportă să-l întreb ce face, unde umblă... E veșnic întunecat, nervos. baranga, r. f. 36, cf. alr ii 4 166/928. ♦ (Despre gesturi, manifestări) Care trădează nervozitate, iritare, nerăbdare. Găsi două scrisori pe care le luă cu o nerăbdare nervoasă. filimon, o. i, 296. Toți rîd cu prea multe mișcări nervoase. camil petrescu, v. 110. Boiangiu, vorbind la telefon, făcuse semne nervoase nevestei sale să tacă. rebreanu, r. ii, 63. Cu un gest nervos ei stinseră atunci lumina. bacovia, o. 207, cf. 19. Mă gîndeam la prietenul meu, ...băiatul plin de avînt, cu gesturile foarte repezi și nervoase. sadoveanu, o. vi, 509. ♦ (Adverbial) Cu nervozitate. Alaltăieri, în faptul zilei, mă deștept tresărind: bate cineva foarte nervos la geam. caragiale, o. iv, 115. Ea... începu să-și plimbe, nervos, degetele prin părul lui. rebreanu, r. i, 245. La casa iubitei de-ajung, Eu zgudui fereastra nervos, Și-o chem ca să vadă cum plouă. bacovia, o. 19. Tresărea, clipea nervos, ridica din umeri... vorbind vertiginos, dar fin și nuanțat. teodoreanu, m. u. 29. Întreaga lui ființă era grămădită nervos asupra baltagului. sadoveanu, o. vii, 345. Bătrînul, ce urmărea de pe chei toate mișcările, scrîșni nervos din din. bart, s. m. 63. Pascalopol lovea nervos în birou. călinescu, e. o. i, 134. Bălean, care așteaptă nerăbdător... bate nervos în geam. davidoglu, m. 18. Își scuipă nervos chiștocul țigării. il ianuarie 1962, 30. – pl.: nervoși, -oase. – Și: (învechit) nevros, -oasă adj. polizu, pontbriant, d., costinescu, LM. – Din lat. nervosus, it. nervoso, fr. nerveux. – Nevros < nevru sau nevră.

HELIADE-RĂDULESCU, Ion (1802-1872, n. Târgoviște), scriitor, lingvist, gânditor și om politic român. Acad. (1867), primul președinte al Acad. Române (1867-1870). Prof. la Liceul Sf. Sava. Spirit enciclopedic, animatorul mișcării culturale românești pre- și postpașoptiste. Unul dintre inițiatorii „Societății literare” (1927) și ai „Societății filarmonice” (1933). În 1829, editează prima gazetă în limba română apărută în țară, „Curierul românesc”, iar în 1837, „Curier de ambe sexe”, revistă de cultură și literatură adresată unui larg cerc de cititori; aici, el promovează o politică literară de încurajare a debuturilor și a traducerilor, precum și de valorificare a creației populare. Activitatea sa culturală și publicistică, nelipsită de violente accente critice (împotriva protectoratului rusesc, a cenzurii etc.) manifestate în pamflete, articole de gazetă, versuri satirice, îi aduce o mare popularitate. Ca membru al Guvernului provizoriu și al Locotenenței domnești, a avut o atitudine moderată, căutând să împiedice, fără a reuși însă, intervenția armată a Rusiei și a Imperiului Otoman. În perioada emigrației, în Franța și apoi în Imperiul Otoman, a desfășurat o bogată activitate propagandistică în favoarea țării și a revoluției, situându-se pe pozițiile unui liberalism cu elemente doctrinare conservatoare (de unde dictonul său „nu există progres fără conservație”), colaborând la diferite publicații franceze și tipărind mai multe volume („Amintiri și impresii ale unui proscris”, „Memorii asupra istoriei regenerației române”). Într-o viziune poetică a trecutului național pe baza unor păreri proprii, elaborează o concepție filozofică „trinitaristă”, având la bază triada spirit-materie-univers și o variantă proprie a unei dialectici diferite de cea hegeliană („Echilibru între antiteze”, „Istoria critică universală”). Spirit imaginativ și sarcastic, poet al marilor spectacole apocaliptice, infernale și paradisiace, și-a proiectat textele lirice într-un mare ciclu consacrat genezei cosmosului și umanității, pentru care elaborează un fel de „legendă a secolelor”, neterminată: „Anatolida sau omul și forțele”. A cultivat meditația („O noapte pe ruinele Târgoviștei”), a proiectat o epopee națională („Michaida”, neterminată) și a valorificat liric mitologia populară („Sburătorul”) etc. Memoriile sale și publicistica sunt presărate cu portrete și schițe savuroase, de tipul fiziologiilor („Cuconița Drăgana”, „Cuconul Drăgan”, „Domnul Sarsailă autorul”). A tradus și prelucrat din Safo, Dante, Tasso, Boileau, Ariosto, Molière, Voltaire, Byron, Hugo, Ossian, Lamartine, Dumas ș.a. Inițial, adept al ortografiei fonetice („Gramatică românească”, 1828), devine ulterior teoreticianul unui sistem ortografic italienizant („Paralelism între dialectele român și italian”), dar va combate pe latiniștii exagerați din Academie.

Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin seculu 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa nu e o scornitură a latiniștilor! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian¹ a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s{ca,2c} întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu Serbii și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s’aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).^[1]

ROMÂN, -Ă, români, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f.^[1] 1. Persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromână. [Var.: rumân s. m.] – Lat. romanus.

ROMÂN, -Ă, români, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care aparține populației României sau este originară de acolo. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în Evul Mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România ori la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromâna. [Var.: rumân s. m.] – Lat. romanus.

MOȘTEN͹ vb. IV. 1. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) (Complementul indică un bun, p. e x t. un drept) A deveni proprietar, beneficiar, pe cale de succesiune; (învechit) a moșneni. Mulți adună și de multe ori nici feciorii lor nu moștenesc. CORESI, EV. 403. Cela ce va vrea să dobîndească și să moșnenească (moștenească MUNT.) avuțiia nescui după moarte. PRAV. 53, cf. 93. Monastirea nu moștenea decît datorii (a. 1855). URICARIUL, IV, 440/13. Boierii. . . nu formau o clasă nobiliară ca în Europa, n-aveau . . . dreptul d-a fi singuri proprietari de pămînt, d-a moșteni titluri și slujbe. BĂLCESCU, M. V. 10, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Cine moștenește, plătește. ZANNE, P. V, 436. A moșteni crîșma, se spune despre un om bețiv. Cf. CHEST. VIII 111/9. ◊ F i g. Aveți o frumoasă campanie de făcut, aveți de apărat tezaurul cel mai scump ce ați moștenit de la strămoși, limba. ALECSANDRI, S. 50. În lupta pentru progres social și independență națională, comuniștii români au moștenit tradițiile lăsate in popor de lupta lui Doja și Horia, a lui Tudor Vladimirescu și Nicolaie Bălcescu. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 140. ♦ (Complementul indică oameni) A deveni succesorul, moștenitorul (1) cuiva (la posesiunea unor bunuri, a unor drepturi). (F i g.) Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește. ALEXANDRESCU, M. 4. ♦ P. e x t. (Complementul indică o însușire, o caracteristică etc.) A deține pe cale ereditară (de la cineva). Moștenind lîngă acestea și bubele lui Gheizi (a. 1818). URICARIUL, XV, 252. Firea lui aprigă și nedomolită, Pușkin o moștenea în parte de la mama sa. SADOVEANU, E. 209. 2. T r a n z. f a c t. (Învechit; complementul indică oameni) A pune în stăpînirea unui bun, a face să fie proprietar al unui bun; (învechit) a dărui. D[o]mnul îl moșteni pre el. BIBLIA (1688), 224²/14, cf. 371/19. ♦ T r a n z. A lua în stăpînire, a pune stăpînire pe ceva. Cercă să moștenească crăia. VĂCĂRESCUL, IST. 261. Din toată lumea romană nemărginită mulțime de oameni au dus acolo ca satele și orașele să le moștenească. MAIOR, IST. 11/4, cf. 182/8. Omenirea ce moșteni pămîntul, Ființe, lighioane ce-n urmă s-au ivit, întrec ele p-acelea ce ș-au găsit mormîntul. ALEXANDRESCU, O. I, 269. ♦ T r a n z. A obține, a dobîndi. Ce voiu face ca să moștinescu viiața veacilor ? N. TEST. (1648), 54^v/2, cf. 33^v/26. Pentru cei ce vor să moștenească mîntuire. DOSOFTEI, ap. TDRG. Fericit, măreț acela care sub un falnic soare, Pentru patria sa moare, Nemurire moștenind, ALECSANDRI, P. II, 8. Unii ca aceștia au să moștenească împărăția ceriurilor. CREANGĂ, P. 298, cf. 186. 3. I n t r a n z. (Regional) A fi originar, băștinaș (din. . . ) (Osica de Jos-Caracal). ALR I 444/878. A moștenit aicea. ib. – Prez. ind.: moștenesc. – Și: (învechit și regional) muștiní vb. IV. ALR II/I MN 90, 2 716/463, 646, 705, 769, 958. – V. moștean.

ODĂ (< fr. ode < gr. ode, cîntec) Specie a genului liric în care sînt exprimate sentimente de admirație pentru faptele unor eroi, pentru o persoană, față de patrie etc. Ca specie de sine stătătoare, oda s-a dezvoltat din cîntecele și jocurile rituale, închinate zeilor în lumea antică. Ilustrată în lirica greacă de Pindar, în ale cărui ode triumfale erau slăviți atleții, învingători în jocurile olimpice, iar în lirica latină, de Horațiu. Alcătuită din strofă, antistrofă și epodă, la început a avut caracterul unei poezii cu formă fixă, cîntată sau declamată în acompaniament instrumental. Mai tîrziu însă ea nu a mai fost legată de muzică. Indiferent de temă, oda se caracterizează prin invocația retorică de la început, prin motivarea concentrată a sentimentului de preamărire și admirație, menținîndu-se astfel vigoarea emoției, prin comparații uimitoare, ritm amplu și plin de avînt. De obicei, strofa ultimă a unei ode conține un îndemn mobilizator. Stilul ei este variat, în funcție de diversitatea subiectelor. După conținut, oda poate fi: eroică (Umbra lui Mircea. La Cozia de Gr. Alexandrescu); religioasă sau sacră (Psalmii lui David, iar în poezia noastră Rugăciune de Gr. Alexandrescu, Rugăciune de O. Goga); filozofică (Cuvîntul de Al. Vlahuță); personală (Odă la Schiller de I.H. Rădulescu, Lui Eminescu de Al. Vlahuță). Ex. Alcătuire de cuvinte românești, Îți văd prin veacuri inedita bogăție... Întinerind, pe zi ce-mbătrînești, O, grai din viitor, mărire ție! Din auroră magic te-arătai... Ai preschimbat bordeiele-n palate. Te văd cum gloriosul drum ți-l tai În falduri de sonorități catifelate. (V. EFTIMIU, Odă limbii române) Partidul e-n toate: E-n cele ce sunt Și-n cele ce mîine vor rîde la soare; E-n holda întreagă și-n bobul mărunt, E-n pruncul din leagăn și-n omul cărunt, E-n viața ce veșnic nu moare. El sfarmă ce-i putred, doboară ce-i greu, Cu steagul cel roșu învinge și cîntă; Așterne al păcii senin curcubeu; E-n inima care zvîcnește mereu Și-n sufletul care se-avîntă... (N. LABIȘ, Partidului)

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

NEOLOGISM s. n. (< fr. néologisme, cf. gr. neos „nou” + logos „cuvânt”): 1. (în sens larg, etimologic) orice cuvânt nou format prin mijloace proprii unei limbi sau împrumutat (mai demult sau de curând) din altă limbă; orice accepțiune nouă a unui cuvânt deja existent în sistemul unei limbi. Pentru limba română, în lumina acestei concepții, sunt n.: muncă, mândru, a trăi, razna, of! (< v. sl.); grădină, bolnav, a zvârli, ba, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă! (< slavii de nord-est); oraș, viclean, a cheltui, musai (< magh.); basma, murdar, tiptil, halal (< tc.); dascăl, nostim, a vopsi, agale (< ngr.); cartof, fain, a absolvi (< germ.); bravo!, basta!, adio! (< it.); algebră, dinamic, milion, a explica, marș!, ura!, contra, or (< fr.); prim, ultim (< lat.) etc. Caracterul de noutate al unui cuvânt este deci în funcție de etapa de dezvoltare a limbii respective. Astfel, împrumuturile din vechea slavă, din limbile slave, din maghiară și de factură bizantină, ca și formațiile românești foarte vechi, realizate prin derivare, reprezintă niște n. ale limbii române comune; împrumuturile din turcă, neogreacă, slavonă, latină și germană, ca și formațiile românești vechi realizate prin derivare, compunere sau prin conversiune, reprezintă niște n. ale limbii române vechi; împrumuturile din franceză și din italiană, ca și formațiile românești relativ recente, realizate prin aceleași procedee interne amintite mai sus, constituie niște n. ale limbii române moderne (sfârșitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea); împrumuturile și formațiile românești din epoca noastră (de după al doilea război mondial) reprezintă n. ale limbii române contemporane și actuale. Abuzul de n. constituie o abatere de la calitatea generală a stilului individual denumită puritate. 2. (în sens restrâns) orice cuvânt împrumutat din italiană, franceză, engleză, germană și rusă, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea până astăzi. 3. (în dialectologie) formă (fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică) pătrunsă, în anumite condiții, din limba literară într-un grai oarecare. Conceput astfel, n. se opune împrumuturilor (din graiurile învecinate aparținând aceleiași limbi) sau creațiilor (inovațiilor din cadrul sistemului graiului respectiv). El reprezintă o consecință de ordin cultural, deoarece rezultă din influența limbii literare. Pătrunderea n. în graiuri este favorizată de caracterul „deschis” (geografic, economic, cultural și social) al unei regiuni și comunități. Rezultatul infiltrării n. în graiuri este reprezentat de coexistența și concurența formelor, de „adaptarea” lor fonetică, morfologică și semantică, de specializarea pentru anumite terminologii a sinonimelor din fondul vechi al limbii.

Ciprian Cu ușurință vor recunoaște vorbitorii limbii române că prenumele Ciprián (folosit la noi și ca nume de familie) este un derivat cu sufixul -an de la numele insulei Cipru și că semnificația lui este „din Cipru” (astăzi un locuitor din Cipru este numit cipriot). Bineînțeles că numele personal în discuție nu este o formație românească. În latină numele pers. Cyprianus, fem. Cypriana este atestat încă din primele secole ale erei noastre, dar numai la creștini. Frecvența lui este deosebit de mare în inscripțiile creștine din Cartagina (20 de persoane cu acest nume față de numai 6 la Roma) întrucît aici era mai răspîndit cultul unui martir cu acest nume, fost episcop al Cartaginei, decapitat în anul 258. Numele latinesc, desemnînd inițial originea locală a purtătorului, este format din cyprius (din gr. kyprios) „din Cipru”. Pe cîtă vreme lat. Cypriánus s-a răspîndit în limbile din apusul Europei, gr. Kyprianos, preluat de slavi, a ajuns și la români, care foloseau în secolele trecute numele Chiprian, Chipriana și Cuprian (formă intrată la slavi pe cale scrisă). Formele actuale Ciprian, Cipriana își trădează imediat proveniența occidentală, iar mai vechiul Chiprie corespunde gr. Kyprios. ☐ Fr. Cyprian, it. Cipriano, Cipriana, magh. Ciprian, Cipriana, bg., rus. Kiprian, Kipriana. ☐ Ciprian Porumbescu.

Simion Nume vechi, răspîndit și destul de frecvent la noi, Simión continuă ebr. Shimeón, purtat în V.T. și N.T. de mai multe persoane. Acceptată de mulți specialiști și astăzi, etimologia care apare chiar în Geneză („Leea... a zis: Domnul a auzit... și mi-a dat și pe acesta. De aceea i-am pus numele Shiméon”) are la bază vb. shama „a auzi”, „a îndeplini”. Ca toate numele biblice, ebr. Shimeón intră în Europa prin intermediar grecesc; dar alături de forma normală Symeon, mult mai frecvent este în textele evanghelice gr. Simon. Explicația acestei modificări, cu urmări în antroponimia europeană, se află probabil în faptul că ebr. Shimeon a fost apropiat de un vechi și frecvent nume grecesc, Simon, la origine un supranume format de la adj. simós, simé, simón „cîrn” (de aici Simonides, nume purtat de poetul din Keos, c. 556 – c. 467, reprezentant, alături de Pindar, al poeziei dorice) și echivalent cu numele de familie Cîrnu sau Camus (la francezi). Cum era și normal, aproape toate personajele care apar în Biblie au fost celebrate cu mult fast de biserică, prin cultul acestora numele răspîndindu-se în Europa; în afară de apostolul Petru (numit la început Simon) și de Simion Zilotul sau Cananeeanul, o poveste interesantă are călugărul sirian Simion Stilpnicul (c. 388 – 459) numit așa după credințele care îi atribuiau funcția de „a ține vînturile” sau stîlpii pe care este sprijinit pămîntul. A trăit retras, pe o stîncă în deșert, iar apoi, în vîrful unui stîlp (s-a născut astfel o întreagă grupă de „stîlpnici”, dintre care mai cunoscut este unul din Antiohia, mort în 597). Prin intermediul lat. Simon, Simonis numele se răspîndește în apusul Europei (cu toate că apare și forma grecească normală Simeon, aceasta este foarte rară și li- vrescă); preluate de slavi, cele două forme grecești sînt confundate încă din vechea slavă, în care apar Simonu, Sumeonu, Semeonu fără a se mai continua și distincția dintre personaje. Suferind diverse modificări pe teren slav (în limbile slave răsăritene, de ex., se ajunge la forma Semén, primul -e- fiind comun și bulgarei, iar al doilea, prin simplificarea lui -eo-), numele ajunge apoi la români pe două căi, una savantă (adică prin cărți de cult) și cealaltă populară. Dacă adăugăm transformările pe teren românesc și alte influențe primite în cursul timpului, vom ajunge la un mare număr de forme, variante și derivate care formează familia onomastică a lui Simion, atestate încă de la începutul sec. 15 în documentele Țării Românești sau ale Moldovei: Simeon, Semion, Simioana, Simin, Simina, Sămina, Siminel, Siminic, Siminica, Simi, Siman, Simca, Sema, Seman, Semen, Seminea, Semenic, Semca, Sima, Simu(l), Simache, Simcea, Simoc, Simota, Simon, Simona, Simoneta, Simonela, Simonica etc. Astăzi sînt folosite ca prenume masc. Simion, Siminel și fem. Simina, Simona (și derivatele). Cuvîntul simonie „trafic de lucruri sfinte” are la bază tot numele personal în discuție și amintește de un personaj al N.T., Simon Magul din Samaria, care a vrut să cumpere cu bani puterea de a face miracole. ☐ Engl. Simon, fr. Simon (și derivatele Simonel, Simonet, Simonin), Siméon, fem. Simone, Simonne, germ. Simon, it. Simone, Simona, Simonetta, sp. Simón, mag. Simon, Simeon, Semjen, Szimona, Szimonetta, bg. Simeon, Simon, Simona, rus. Semion, Simon etc. ☐ Simion Ștefan, mitropolit al Transilvaniei, prin grija căruia s-a făcut prima traducere românească integrală a Noului Testament (Bălgrad, 1648), Simion Bărnuțiu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania, geograful Simion Mehedinți, matematicianul Simion Stoilov. Dintre personalitățile istorice, Simeon I, cneaz și țar renumit al bulgarilor din sec. 9-10, Simon Bolivar, conducător al luptei de eliberare din America de Sud etc.

MODIFICARE s. f. (< modific'a, cf. lat., it. modificare, fr. modifier): schimbare, transformare a unui sunet, a sensului, a formei (structurii, aspectului exterior), a funcției sintactice a unui cuvânt, datorită unor cauze determinate. ◊ ~ fonetică: transformare suferită de un sunet în evoluția unei limbi. Ea poate fi de două feluri: a) necondiționată (necombinatorie): transformare spontană care depinde numai de natura sunetului respectiv, indiferent de sunetele înconjurătoare. Astfel, diftongarea lui e deschis în ie sau dispariția sunetului h în cuvintele moștenite de limba română din latină, ca de exemplu ferrum > fier, pectus > piept, homo > om, prehendere > prinde etc. b) condiționată (combinatorie, pozițională): transformare provocată de coarticulație, de influența sunetelor învecinate. Astfel: diftongarea lui e accentuat în ea înaintea unei silabe care conține un ă, în unele cuvinte românești ca negru – neagră, sterp – stearpă etc. Sunt condiționate următoarele m. fonetice: asimilarea, disimilarea (disimilația), haplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza și sincopa (v. fiecare din aceste noțiuni). ◊ ~ lexicală: m. a sensului sau a formei cuvintelor. ◊ ~ gramaticală: m. a părților de vorbire, a propozițiilor sau a frazelor. ◊ ~ morfologică: m. a formei, a structurii unei părți de vorbire. ◊ ~ sintactică: m. a structurii unei părți de propoziție, a unei propoziții sau a unei fraze. ◊ ~ semantică: m. a sensului unui cuvânt datorită unor factori intralingvistici și extralingvistici. ◊ ~ analogică: m. care se produce sub influența unui alt element asemănător (v. analogie).

MÎNDRÍE s. f. 1. (învechit) înțelepciune; pricepere, istețime; (concretizat) lucru înțelept, faptă înțeleaptă. Neștinre de voi lipsitu iaste de mîndrie (înțelepciune, N. TEST. 1648, BIBLIA 1688), se ceară de la Dumnedzeu. COD. VOR. 110/21. Ascunsul mîndria ta (p r e a î n ț e a l e p c i u n r i e i H, î n ț ă l e p c i u n e i D) ivitu-mi-ai. PSALT. 99. Și vine în ocina lui și învăța ei în gloatele lor că se mirară ei și grăia de-ncătro aceaste mândrii și aceaste puteri. TETREAV. (1574), 224. Cartea mîndriei lui Solomon. PALIA (1581), 4/24. ♦ Gînd, cuget. Toți întru ura mîndrie (t o ț i l a u n g î n d, BIBLIA 1688), plătitori, COD. VOR. 154/4. O mîndrie ce vă e dată. CORESI, ap. DHLR II, 456. 2. (Învechit, rar) Omenie, bunăvoință, generozitate. În trei dzile sațu cu mîndrie (o m e n i e N. TEST. 1648, d r a g o s t e, BIBLIA 1688) nă uspătă. COD. VOR. 98/14. 3. (Învechit, rar) Legătură strînsă, atașament (față de cineva sau de ceva). Cine va vrea să lăcuiască pre dreptate . . . mîndriia ceștii lumii și pohteei cade-i-se să le lase.. .; că mîndriia trupului vrăjmășie iaste lu Dumnedzeu. CORESI, ap. DHLR II, 456. 4. Mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. Muerilor și bărbaților o mîndrie vesteaște. COD. VOR. 138/7. Văzînd fericirea acestora, mîndriia naționalicească, ne-am adus aminte și de vrednicii de milă ai noștri frați români. GOLESCU, Î. 101. Ș-apoi este vreo faptă din cîte sînt lăudate, Ce mîndria sau rușinea să nu le aibă-nsuflate ? CONACHI, P. 283. Mîndria. . . are osebire din fudulie, cea întîi este morală și prin natura sa duce la virtute, m-am smerit. ALEXANDRESCU, O. I, 173. Am conservat, cu o justă mîndrie națională, limba, legile și tradițiunile (a. 1865). URICARIUL, X, 370. După cîte mi-ai spus, Sînziana are mîndrie și energie ? ALECSANDRI, T. I, 424. Cînd îl vedeau aruncîndu-se pe cal. . . amîndoi soții nu mai puteau de mîndrie. CARAGIALE, O. II, 151. I se umplea inima de mîndrie, căci fiul cel mai mic al împăratului lor adusese o așa zînă. ISPIRESCU, L. 39. Eram puternic împărat: Prin sufletească poezie, Prin tinerețe, prin mîndrie, Prin chip de înger întrupat. MACEDONSKI, O. I, 39. E un om foarte mîndru. Mîndria este singurul lux al oamenilor săraci. SADOVEANU, O. VI, 630, cf. id. E 111. Sîntem neam de plutași, am declarat cu mîndrie. VORNIC, P 137. ♦ Fală, măreție. Ochii săi mari și negri avea mîndria ochilor de vultur. ALECSANDRI, O. P. 11, cf. id. O. 259, id. P. I, 124, HASDEU, R. V. 167. Viforul care a început va răsturna mîndria Moldovei ! DELAVRANCEA, O. II, 137. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală pentru cineva. Titu era mîndria familiei Herdelea. REBREANU, I. 60. Țara întreagă cinstește pe nenumărații fruntași ai recoltelor bogate, mîndria poporului nostru muncitor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 931, cf. BOGZA, C. O. 31. STANCU, U.R.S.S. 21. ♦ (Învechit, rar) Fast, lux. Lui Constantin Vodă nu-i era urîtă datoria și-i era dragă și mîndria. Și ave casă gre. NECULCE, L. 18. 5. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, íngîmfare, (învechit) mîndrețe (1). Să să părăsască omul de mîndrie. DOSOFTEI, PS. 31/18, cf. 53/1. Lui Haizler încă să-i pogoare nasul cel nalt al mîndriii lui. IST. Ț. R. 29. Nu avea nici o mîndrie nici el, nici oamenii lui. MUSTE, let. iii, 10/28. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni. . . ca să îndestuleze mîndria și trufia ta? MARCOVICIi, D. 11/15, cf. id. c. 12/3. Grecii în mîndria lor îi numeau barbari. NEGRUZZI, S. I, 200. Tu însă, ce cu mîndrie Astfel îmi poruncești mie Și atîta zgomot faci, Tu nu cînți căci n-ai putere. ALEXANDRESCU, O. I, 301. Acolo unde credeam că voi găsi toiagul și traista, sacrul simbol al umilinței și pietăței creștine, am găsit ignoranța . . ., invidia, mîndria. FILIMON, O. I, 94. Nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mîndrie. ISPIRESCU, L. 176. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrie, cruzimi, zavistii. MACEDONSKI, O. I, 167, cf. PAMFILE, D. 7. Fiindcă aveau mîndrie de la diavolul, tot așteptînd care să înceapă, pacea s-a tot amînat. STĂNOIU, C. i. 202. Mîndria nu-i îngădui să-și recunoască slăbiciunile. STANCU, R. A. III, 362. Cînd mîndria merge înainte, rușinea după ea să ține. ZANNE, P. VIII, 391, cf. 392. 6. (Învechit și regional) Frumusețe, strălucire, splendoare; (concretizat) lucru frumos, strălucitor, splendid. Prinde a țîpa din mu[n]că sufletul cătră trup și va dzice așe:. . . amu, trupe, astădzi iuo ți-i mîndriele tale. COD. TOD. 224. Mîndria de pe iehturi cu tine n-o împarte ? CONACHI, P. 291. Mîndrii peste mîndrii de te ia groaza de atîta cheltuială. BĂNUȚ, T. P. 85. Ho ! calul meu și dragul meu că prea mîndră mîndrie văd. RETEGANUL, P. III, 17, cf. ALR I 790/158, 229. ◊ (Ca epitet, precedínd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Să vie să vadă ce au făcut dintr-o mîndrie de fecior. SADOVEANU, M. C. 50. - Pl.: (rar) mîndrii. – Mîndru + suf. -ie.

Elisabeta Prenume feminin cu o mare răspîndire și frecvență în onomastica europeană, Elisabéta corespunde unui vechi nume ebr. Elisheba, cunoscut din textele biblice. Conform unei vechi tradiții, Elisheba este interpretat în mod curent prin „Dumnezeu este jurămîntul” (El și radicalul shb- „a jura”). Considerînd că această primă analiză a numelui nu este decît o etimologie populară, specialiștii de astăzi apropie partea secundară a lui Elisheba de numărul sheba „șapte”. Pentru ca traducerea „Dumnezeu este șapte” să nu pară cel puțin ciudată, va trebui să apelăm însă la simbolismul numerelor, cunoscut și în folclorul românesc. Ca peste tot în Orient, și în Israel numerele determinate 4, 7, 10, 12, 24, 40, 48, 70, 72 etc. aveau valoare simbolică. Dintre acestea, șapte este un concept foarte vechi, întîlnit în religia babiloneeană, al cărui sens este „perfecțiunea, plenitudinea” (săptămîna de șapte zile este și ea o veche unitate de măsură a timpului). În acest context, semnificația numelui în discuție este deci „Dumnezeu este perfecțiunea”. Pentru a ajunge la forma actuală a numelui va trebui să explicăm și apariția lui -t final. În greacă și latină Elisheba este redat prin Elisabeth sau Elisabet, probabil datorită unei etimologii populare și anume apropierea elementului final -sheba de vb. shabat „a se odihni” (de aici sabat „zi de odihnă” și rom. sîmbătă). Devenit calendaristic, vechiul nume ebraic se răspîndește atît în apusul cît și în răsăritul Europei. Intrat din grecește în limbile slave (atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484), numele ajunge și la români, care îl foloseau încă în sec. 15. împrumutate sau create pe teren românesc, formele Elisaveta, Lisaveta, Veta, Vetuța, Ilisaveta, Saveta, Elisafta, Ilisafta, Safta (și un masc. Saftu, devenit nume de fam.), Săftica, Săftița, Elizafta, Eliza, Liza, Lizeta, Lizi, Lizica, Lizuca, Lili etc. sînt astăzi în uz (cu puține excepții), unele chiar frecvente. Dintre împrumuturile occidentale, cel mai interesant este Isabéla, asupra căreia ne vom mai opri. Vechea formă spaniolă Elisabet a fost modificată întîi în Elisabel (terminația -el era neobișnuită în spaniolă), apoi în Isabel (prin înlăturarea părții inițiale el-, prea asemănător cu articolul masculin, deci nepotrivit). Trecut în Franța unde este atestat din sec. 13, „noul” nume devenit independent și răspîndit în Europa nu pare să mai fie pus astăzi în legătură de către vorbitori cu Elisabeta. ☐ Engl. Elizabeth, Isabella (cu hipoc. Betty, Bessie, Lizzi, Alice), fr. Elisabeth (Elise, Lise, Babette), Isabel, Isabelle, germ. Elisabeth (Elise, Elly, Elsbeth, Lisbeth, Elsa, lise, Sisi), Isabella, it. Elisabetta (Bettina), Isabella, port. Isabela, sp. Isabel, magh. Erszebet, Izabella, bg. Elisaveta (Elisava, Else, Eliza etc.), Izabela, pol. Etzbieta, ceh. Elzbeta, rus. Elisaveta (Veta, Liza etc.). ☐ Regina Angliei Elizabeth I 1558-1603. ☐ Deosebit de cunoscut este numele din diferite opere literare și muzicale: Elsa de Brabant, eroină a poemului anonim german din sec. 13, Lohengrin, care a inspirat opera cu același nume de R. Wagner, Elise, cîteva personaje din comediile lui Molière. Elsa, personaj din opera Tannhäuser de R. Wagner, Elise, personaj din romanul cu același nume de E. de Goncourt.

Traian Nume cu largă răspîndire în toate regiunile românești, frecvent și apreciat în epoca noastră, Traián continuă la noi cognomenul lat. Traiánus, celebru în istoria Imperiului roman datorită împăratului Marcus Ulpius Traianus. Originar din Spania, remarcat prin popularitatea de care se bucura în rîndurile armatei și guvernator al Germaniei, Marcus Ulpius Traianus (53 – 117) este adoptat de Marcus Cocceius Nerva și îl urmează pe acesta la tron în anul 98. Desigur că, dintre faptele celor 19 ani de domnie ai împăratului, de o uriașă importanță pentru istoria noastră rămîn cele două războaie din anii 101-102 și 105-106 prin care învinge dîrza rezistență a lui Decebal și transformă cea mai mare parte a vechii Dacii în provincie romană. Ca urmare a victoriei lui Traian începe intensul proces de romanizare oficială a teritoriilor de la nord de Dunăre, al cărui rezultat va fi, în ultimă instanță, apariția în istorie a poporului român și a limbii române, continuatoare„ directă ”a limbii latine vorbite neîntrerupt pe teritoriul vechii Dacii și în regiunile romanizate de pe malul drept al Dunării (vom adăuga apoi că în timpul lui Traian, Imperiul roman atinge cea mai mare extindere teritorială, prin crearea altor patru provincii – Arabia, Armenia, Asiria, Mesopotamia și tot lui i se datoresc cele cîteva cunoscute lucrări publice, Forul, Columna, modernizarea portului Ostia, Via Traiana etc.). Fostul cognomen Traiánus, rămas și astăzi enigmatic din punct de vedere etimologic, este introdus în onomastica românească, pe cale cultă și întîi în Transilvania în secolul trecut; prin capacitatea sa de evocare istorică, numele se impune și se răspîndește în toate regiunile țării noastre. Ipoteza continuității vechiului Traianus în limba română, mai exact în toponimie și antroponimie este reluată cu noi argumente. Singura urmă a numelui este la noi subst. troian, care desemna inițial un val de pămînt cu rol de întăritură, construirea unei astfel de fortificații este atribuită lui Traian „valul lui Traian” (extrem de interesant ar fi un studiu privind prezența în limbile sud-slave a cuvîntului troian și chiar a numelui propriu cu aceeași formă, semnalată în folclor și mitologie). ☐ Bg. Traian (a fost propusă și o altă etimologie), magh. Trajanusz. ☐ Scriitorul Traian Demetrescu, inventatorul Traian Vuia, cel care a realizat primul zbor cu mijloace proprii de bord ale aparatului, biologul Traian Săvulescu, cîntărețul de operă Traian Grozăvescu.

bancă¹ Bancă¹ „scaun” e explicat de DLRM, copiind ca de obicei pe CADE, prin fr. banc, fără nici o vorbă despre diferența de terminație și de gen. DA îl explică prin it. banca, dar dă și varianta banc, explicată prin germană. Ciorănescu, care tratează pe bancă¹ și bancă² împreună, pornește de la it. banca, fr. bangue, cu adaosul că varianta banc reproduce exact fonetismul francez, apoi notează că toate derivatele sînt împrumuturi directe: bancar, bancher etc., din italiană, franceză etc. (dar it, banchiero, fr. banguier trebuiau să devină *banchier). Scriban pune și el ambele sensuri împreună și trimite la mai multe limbi: italiană, franceză, germană, greacă, rusă. Ca de obicei, pentru noțiuni de acest fel, nu vom porni direct de la franceză, și nici măcar de la italiană, ci trebuie să avem în vedere nn intermediar într-o limbă mai apropiată de noi. Bulgara are forma банкa, pe care PCБKE o explică prin germană, iar БEP prin română sau prin italiană. Pentru mine nu încape nici o îndoială că atît forma bulgară, cît și cea română (eventual una prin intermediul celeilalte) provin din greacă, unde se cunosc două variante, desigur numai grafice μπάγϰα și μπάνϰα în românește forma populară bangă a fost multă vreme folosită și mi se pare sigur că e mai veche decît cealaltă. Ea reproduce pronunțarea grecească, iar bancă a fost refăcut sub influența occidentală.

GOLESCU, familie de boieri din Țara Românească, cu rol politic și cultural însemnat în sec. 19. Mai importanți: 1. Iordache (Gheorghe) G. (c. 1768-1848, n. probabil București), cărturar. Efor al școlilor (1818), a sprijinit dezvoltarea învățământului în limba română din Țara Românească. Autor al unei gramatici românești („Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticești”) și al unui dicționar („Condica limbii române”). Tablouri dramatice („Comédiia ce se numește Barbul Văcărescu, vânzătorul țării”), pamflete, o culegere paremiologică. 2. Dinicu (Constantin) G. (1777-1830, n. sat Golești, jud. Argeș), cărturar iluminist. Frate cu G. (1). A înființat, în 1826, la Golești, o școală de limbă română, deschisă tuturor categoriilor sociale; unul dintre fondatorii Societății culturale, înființată la Brașov (1822), continuată de Societatea literară română (București, 1827). Opera sa reprezentativă, „Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826”, primul jurnal românesc de călătorie tipărit, înregistrează cu amărăciune decalajele dintre civilizația europeană occidentală și situația social-economică din Țara Românească; este, în fapt, un program politic și cultural, fondat pe convingerea că „luminarea poporului” poate conduce la regenerarea patriei. A publicat prima culegere de documente istorice („Adunare de tractaturile...”). 3. Ștefan G. (1809-1874, n. Câmpulung), om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; membru al Guvernului Provizoriu. Ministru și prim-min. (1867-1868). 4. Nicolae G. (1810-1877, n. Câmpulung), general și om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, membru al Guvernului Provizoriu. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru și prim-min. (mai-nov. 1868). A luat parte la complotul care l-a detronat pe Al. I. Cuza (11/23 febr. 1866). 5. Alexandru C.G. (Albu) (1815-1873), om politic și publicist român. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească și luptător pentru Unire. 6. Alexandru G. (Negru sau Arăpilă) (1819-1881, n. București), om politic. Fiul lui G. (1). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; apropiat al lui N. Bălcescu. Secretar al Guvernului Provizoriu din Țara Românească și agent al acestui guvern în Occident. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru și prim-min. (febr.-apr. 1870).

MOD s. n. (cf. fr. mode, it. modo, lat. modus): categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune, felul în care acesta exprimă acțiunea. ◊ ~ personal: m. la care un verb are în flexiunea sa categoriile gramaticale de persoană și de număr, precum și morfemele necesare marcării acestora. Sunt considerate m. personale în limba română: indicativul, conjunctivul, condițional-optativ-potențiatul, imperativul și prezumtivul. ◊ ~ nepersonal: m. la care un verb nu are în flexiunea sa categoriile gramaticale de persoană și de număr și nici morfemele necesare marcării acestora. Sunt considerate m. nepersonale în flexiunea verbului românesc: infinitivul, gerunziul, participiul și supinul. ◊ ~ predicativ: m. la care verbul poate apărea independent în comunicare, cu funcție de predicat. Sunt predicative în limba română toate m. personale (v. mai sus). ◊ ~ nepredicativ: m. la care verbul nu poate apărea independent, ci dependent, cu altă funcție decât aceea de predicat. Sunt nepredicative în limba română toate m. nepersonale (v. mai sus). ◊ ~ simplu: m. realizat cu ajutorul sufixelor flexionare, fără verb auxiliar morfologic. Sunt m. simple în limba română: imperativul, gerunziul și participiul. ◊ ~ compus: m. realizat cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice a avea, a vrea (a voi) sau a fi sau cu ajutorul conjuncției să și al prepoziției de. Sunt m. compuse în limba română: conjunctivul, condițional-optativ-potențialul, prezumtivul și supinul. ◊ ~ mixt: m. realizat atât cu ajutorul sufixelor flexionare, cât și cu ajutorul auxiliarelor morfologice. Sunt m. mixte în limba română: indicativul și infinitivul. ◊ ~ sintetic: m. realizat cu mijloace sintetice (sufixe flexionare). Sunt sintetice în limba română m. simple (v. mai sus). ◊ ~ analitic: m. realizat cu mijloace analitice (auxiliarele morfologice, prepoziția de și conjuncția să). Sunt analitice în limba română m. compuse (v. mai sus).

ROMÂNĂ s. f. (< adj. român, -ă, lat. romanus): limbă romanică din grupul oriental vorbită de românii din toate provinciile istorice românești (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, Bucovina, Ținutul Herței, Moldova, Basarabia – devenită între timp Republica Moldova, din trupul căreia, în prezent, Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, alcătuit din trei județe, au rămas Ucrainei după odiosul diktat Molotov-Ribbentrop) și de cei aflați în alte țări (Federația Rusă, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria, S.U.A. etc.) R. este un rezultat al încrucișării limbii latine orientale, a cuceritorilor romani, cu limba dacă, a poporului autohton din Dacia; ea este continuatoarea latinei orientale vorbite în provincia romană Dacia, în zonele limitrofe cu aceasta și în regiunile romanizate din dreapta Dunării. R. este limba de stat a României. Se caracterizează prin postpunerea articolului hotărât (ca în albaneză și bulgară), prin formarea viitorului cu a voi – a vrea (ca în dalmată și neogreacă), prin păstrarea formelor flexionare mai bine decât celelalte limbi romanice, prin păstrarea unor cuvinte latinești necunoscute de celelalte limbi romanice etc. În istoria limbii române se disting următoarele momente importante: a) româna primitivă comună (străromâna, romanica dunăreană, tracoromanica, protoromâna): limba română vorbită de poporul român între secolele al VI-lea si al XIII-lea în nordul și în sudul Dunării, până în momentul terminării bilingvismului slavo-român și al scindării ei în cele patru mari dialecte cu denumiri savante – dacoromân (vorbit cu aproximație pe teritoriul tuturor provinciilor istorice românești, amintite mai sus, și în zonele limitrofe acestora și devenit ulterior, în cadrul statului național unitar român, limbă națională), aromân (macedoromân), meglenoromân și istroromân (vorbite în anumite zone ale Peninsulei Balcanice din sudul Dunării – v. în acest sens dialect); b) româna veche, vorbită de poporul român între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea inclusiv (limba română din secolele al XIII-lea – al XV-lea este cunoscută foarte puțin din lipsă de documente – doar prin câteva nume proprii și comune care apar în texte bizantine, latine, maghiare și slave din evul mediu – și din cauză că limba oficială în ținuturile românești era slavona sau slava bisericească); c) româna modernă, vorbită de poporul român în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea; d) româna contemporană, vorbită de poporul român în secolul nostru, începând cu sfârșitul primului război mondial. Primele documente românești datează din secolul al XVI-lea. Ele sunt reprezentate prin texte traduse după modele slave și maghiare. Primul text românesc original este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către Hans Benkner, judele Brașovului (există totuși mărturii indirecte privind eventuale documente înainte de 1521), iar cele mai importante traduceri, acelea ale diaconului Coresi. Folosind în traducerile sale limba română vorbită în nordul Munteniei și în sudul Transilvaniei, Coresi a pus bazele limbii române literare, devenind creatorul primului stil literar din limba noastră – stilul religios. Se remarcă în această perioadă și limba îngrijită a producțiunilor populare orale. Numărul scrierilor originale în limba română a crescut în secolul al XVII-lea prin operele cronicarilor, care impun, alături de stilul religios, al doilea stil literar, stilul cronicăresc. În secolul al XVIII-lea, limba română a înlocuit definitiv slavona, devenind limba oficială a bisericii și a cancelariei. Numărul stilurilor limbii române literare se îmbogățește prin apariția a încă trei noi categorii: stilul filozofic, stilul științific și stilul beletristic. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea s-a format limba română literară modernă, perfecționată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de marii noștri scriitori clasici – Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc. Treptat, baza dialectală a limbii române literare s-a deplasat din zona amintită mai sus în zona Bucureștiului, datorită prestigiului cultural de capitală a țării, pe care acesta l-a avut în decursul istoriei. Limbii române actuale îi sunt proprii cinci tipuri (sub) dialectale: muntean (vorbit în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și în valea Timocului din Iugoslavia), moldovean (vorbit în Moldova dintre Prut și Carpați, în Basarabia – azi Republica Moldova, în Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, luate de Stalin prin rapt samavolnic și trecute la Ucraina – și în familiile tuturor moldovenilor basarabeni împrăștiați de teroarea stalinistă pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice), bănățean (vorbit în Banat și în zona limitrofă cu Iugoslavia), crișean (vorbit în Crișana) și maramureșean (vorbit în Maramureș). Trebuie spus că așa-zisa „limbă moldovenească” inventată de imperialismul rus stalinist, pentru a-și masca politica de cotropire a unor teritorii străine și de genocid etnic, practicată peste 150 de ani în Basarabia, a fost definitiv compromisă prin intervențiile lingviștilor români și străini (inclusiv ale unor mari lingviști ruși), îndeosebi la Congresul al VI-lea al Filologilor români – Iași, Chișinău, din 6-9 iulie 1994. Redăm mai jos, ca o concluzie, două extrase de mare importanță istorică: „Limba română este unica reprezentantă a latinității orientale în România, Republica Moldova, nordul Bucovinei, Transcarpatia, fosta Iugoslavie și în alte regiuni limitrofe.” – din „Apelul adresat Parlamentului Republicii Moldova” de către Congresul al VI-lea al filologilor români; „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie și, din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural.” – acad. Eugen Coșeriu, Latinitatea orientală, raport prezentat în prima ședință plenară a lucrărilor Congresului al VI-lea al filologilor români. În continuare, arătăm că celelalte arii din Transilvania (care nu intră la subdialectele bănățean, crișean și maramureșean) sunt cuprinse, în raport de vecinătate, în aceste cinci tipuri (sub)dialectale. Astăzi diferențele dialectale (care sunt mai ales de natură fonetică) se șterg tot mai mult, ca urmare a acțiunilor școlii, presei, literaturii, radioului și televiziunii. Se constată o apropiere tot mai accentuată a limbii vorbite de popor de aspectul literar al limbii noastre naționale. Vocabularul limbii române actuale se intelectualizează ca rezultat al acțiunilor politico-sociale de perfecționare a vieții națiunii și de creștere a nivelului ei cultural. Existența unor elemente lexicale din limbile albaneză, bulgară, sârbo-croată, cehă, slovacă, poloneză, ucraineană, rusă, maghiară, secuiască și a ceangăilor, turcă, neogreacă, germană (vorbită de sași și de șvabi) și a unor elemente lexicale din limba română în aceste idiomuri i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a tuturor idiomurilor amintite asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra fiecăruia dintre aceste idiomuri (v. influență și fiecare dintre limbile amintite).

BĂRNUȚIU, Simion (1808-1864, n. Bocșa, jud. Sălaj), om politic și gînditor român. Fruntaș al Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania; vicepreședinte al Adunării Naționale de la Blaj din 3-5/15-17 mai 1848, unde a rostit un discurs celebru, în care cerea egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naționalități. După înfrîngerea Revoluției a emigrat în Moldova (1851), unde a activat ca profesor de filozofie și drept public al Univ. din Iași. A sprijinit domnia lui Al. I. Cuza și politica de reforme a acestuia („Dreptul public al românilor”). A introdus predarea în limba română a filozofiei, în Transilvania. A promovat kantianismul, fapt care a favorizat deschiderea gîndirii filozofice românești către știință și atitudine critică („Psihologia empirică și logica”, „Metafizica”).

PUȘCARIU, familie de cărturari români: 1. Ioan P. (1824-1911, n. sat Sohodol, jud. Brașov), jurist, scriitor, istoric și om politic român. Acad. (1900). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Țara Românească și Transilvania. Animator al vieții culturale din Transilvania. Documente de arhivă („Date istorice privitoare la familiile nobile române”, „Fragmente istorice despre <boierii din Țara Făgărașului> dimpreună cu documente istorice”). Memorii („Notițe istorice despre întâmplările contemporane”). 2. Ilarion P. (1842-1922, n. sat Sohodol, jud. Brașov), cărturar român. Frate cu P. (1). Carieră de prelat. M. de onoare al Acad. (1916), prof. univ. la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. Președinte al filialei Sibiu a ASTREI (1889-1901). Luptător pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania. Lucrări de teologie, pedagogie și istorie („Principii de pedagogie generală”, „Documente pentru limbă și istorie”, „Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania”). 3. Emil P. (1859-1928), histolog și bacteriolog român. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Iași. A colaborat cu V. Babeș la metoda românească de vaccinare antirabică. 4. Sextil P. (1877-1948, n. Brașov), lingvist li filolog român. Nepotul lui P. (1). Acad. (1914), prof. univ. la Cernăuți și Cluj. Primul rector (din 1919) al Universității din Cluj. A întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut de lingvistică din România care a editat (1920-1940; 1941-1948) revista „Dacoromania”. A condus (1906-1940) lucrările de elaborare a Dicționarului Academiei Române. A inițiat și condus colectivul de alcătuire a Dicționarului Academiei (primele 3 vol.) și a „Atlasului lingvistic român” (3 vol. – conceput în 10 vol.). Specialist în istoria limbii („Limba română”) și literaturii române („Istoria literaturii române. Epoca veche”). Lucrări de lingvistică generală și romanistică („Studii de lingvistică românească”), de lexicografie („Dicționar etimologic al limbii române. I: Elementul latin”), de dialectologie („Studii istro-române”, în colab.). Proză scurtă și memorialistică (Călare pe două veacuri).

Florin În onomastica românească modernă sînt frecvent folosite un mare număr de prenume care pot fi încadrate în aceeași familie a cărei temă este Flor -: Florea, Floarea, Flora, Florela, Florentina, Florentin, Florența, Florian, Floriana, Florin, Florina (la acestea se adaugă o lungă serie de variante, hipocoristice și derivate, multe dintre ele folosite și independent). Din toate numele amintite, doar primele două, masc. Flórea (folosit frecvent și ca nume de familie) și fem. Floárea sînt specifice pentru antroponimia românească, toate celelalte fiind curente și la popoarele romanice, germanice, slave, la greci, maghiari etc. Se poate afirma deci, că Florea și Floarea sînt creații românești, iar restul împrumuturi mai vechi sau mai noi. Pentru a plasa această bogată familie de prenume în cadrul onomasticii europene, ne vom ocupa întîi de grupa celor împrumutate. În onomastica latină sînt atestate cu mult timp înaintea epocii creștine, numele pers. Flórus, Flora, strîns legate de numele unei cunoscute divinități din mitologia romană, Flóra, zeiță a florilor și a vegetației. Veche divinitate italică a primăverii (cultul Florei pare a fi de origine sabină), identificată de către Ovidiu cu gr. Chloris, zeița era celebrată prin cunoscutele serbări denumite Floralii, între 28 aprilie și 3 mai. Semnificația numelui Flora era binecunoscută romanilor (ca dealtfel și vorbitorilor limbii române) întrucît are la bază un radical italic *flo-(s), reprezentat în latină de flos, floris, devenit în română floare (cuvîntul apaține radicalului indo-european *bhlo- ca și germ. blume). Intrate în onomastica creștină, Florus și Flora devin nume calendaristice și se răspîndesc, prin cultul unui număr destul de mare de martiri și martire, mai ales în apusul Europei, dar și în răsărit Florus, devenit Flóros în greacă, ajunge prin acest intermediar și în limbile slave: în rusă, de ex., este atestat, destul de rar însă, un vechi nume Flórii. Flor, Floru(l) sînt adevărate rarități în onomastica noastră, cultul mucenicului Flor, care apare în calendarul ortodox, nefiind cunoscut la români. Deși prenumele Flora apare într-o culegere de nume de sfinți tipărită la Buzău în 1698 (inclusă în „12 Minee sau mineate slavo-române”), el este folosit curent de abia în perioada modernă, cînd a fost reluat pe cale cultă, fie din onomastica apuseană, fie, mai probabil, din mitologia romană. Tot din perioada precreștină erau folosite de către romani cognomenele Florens, gen. Florentis, create de la forma de participiu florens, florentis „înfloritor” a verbului floreo „a înflori”. De la Florent-, cu suf. -ius, se formează cognomenul Florentius, fem. Florentia. Considerate nume de bun augur și pronunțate încă de prin sec. 2 – 3 Florențiu, Florentia (-t- urmat de -i- devenise în latina tîrzie -ț-), acestea sînt atestate cu mare frecvență în inscripțiile creștine ca nume independente. Devenite și ele calendaristice (mai ales în apus sînt celebrați mulți martiri cu acest nume), numele se păstrează pînă în zilele noastre. Ca și în cazul lui Flor, numele calendaristic Florentie apare cu totul sporadic în onomastica românească (sub formele Florente, Florinte). Este frecventă și la modă astăzi forma feminină Florența (dintr-un mai vechi Florenția, ca și Constanța din Constanția), împrumutată tot din onomastica apuseană. Un alt derivat latinesc tîrziu de la Florentis sau Florentius este Florentinus, fem. Florentina, la origine un adjectiv în -inus (așa cum se folosește la noi adj. florentin). În apusul Europei, calendarul catolic păstrează amintirea unui fost episcop de Strasbourg, Florentinus. Florentina (numele unei sfinte spaniole moarte în jurul anului 600), împrumutat din apus pe cale cultă este și el mult mai frecvent în onomastica noastră actuală decît corespondentul masculin. Apărut la noi încă de prin secolul trecut, Florian, devenit și nume de familie, corespunde unei forme latine Floriánus (în calendarul catolic nume al unui legendar martir din timpul împăratului roman Dioclețian), dar este posibil ca apariția numelui românesc să se datoreze unei „latinizări” a lui Florea, în perioada cînd erau la modă numele cu finala -ian. Probabil cele mai frecvente prenume actuale din seria celor în discuție sînt Florín și Florína. Încadrat în bogata familie a prenumelor în -in, -ina (sufix foarte productiv în onomastica modernă, apărînd uneori chiar în derivate surprinzătoare pentru specialiști), Florin corespunde unei forme latine tîrzii, Florinus, de la Florus. În momentul în care numele în -in, ina erau numeroase la noi, Florina a putut fi derivat direct în română de la Flora, Florin sau Floarea (atestat din sec. 15, în limba noastră s-a folosit și un cuvînt comun florin, numele unei monede bătute întîi la Florența în 1252, apoi și în alte părți). O situație asemănătoare are și Floréla, la început împrumutat din apus și apoi creat din nou pe teren românesc, cînd s-au înmulțit femininele terminate în -ela. După cum am arătat mai sus, specifice românești sînt Floréa și Floarea. Dacă ultimul nu pune probleme, fiind identic cu subst. floare, masc. Florea a pus unele probleme specialiștilor, referitor la baza de la care a fost derivat. După cum ușor se observă, Florea este un derivat în -ea, încadrîndu-se într-o lungă serie de nume asemănătoare care sînt la origine fie porecle, devenite nume de familie, formate de la cuvinte comune (cf. Corbea, Grozea, Negrea), fie adaptări ale unor hipocoristice. Cum onomastica popoarelor slave vecine nu înregistrează un astfel de nume (bg. Flor sau rus. Florii, singurele nume calendaristice care ar putea intra în discuție, sînt extrem de rare pentru a putea explica vechimea, răspîndirea și frecvența rom. Florea), singura soluție logic valabilă este derivarea de la rom. floare, probabil într-o epocă destul de veche a limbii române (obiecțiile de natură fonetică ridicate de unii specialiști nu sînt concludente pentru limba română). Numele este foarte vechi la români: din documentele muntenești este cunoscut un jupan în divanul domnesc care purta numele Vlăcsan al lui Florea (adică Vlăcsan fiul sau probabil nepotul lui Florea). Cum Vlăcsan apare ca membru al divanului domnesc între 1421 și 1445, înseamnă că Florea, tatăl sau bunicul lui, s-a născut cu aproximativ 50 – 80 de ani înainte de 1421, deci cam pe la 1340-1370. Tot în sec. 15, sînt atestate toponimele Florei (la 1441), Florești (la 1477) și numele de familie Florescu (la 1478, un mare dregător muntean Vintilă Florescu). Către finele aceluiași secol, Florea apare și în documentele moldovene. Nume necalendaristic Florea s-a menținut în uz pînă astăzi, sprijinit de tradiție, de semnificația lui mereu prezentă în mintea vorbitorilor și de existența unei vechi și cunoscute sărbători, Floriile (Dumineca floriilor sau Dumineca florilor, sărbătorită la Ierusalim încă din primele secole ale erei noastre, iar în apusul Europei atestată de prin sec. 6-7 -dies florum sau pascha florum); această sărbătoare creștină (existentă sub nume diferite la toate popoarele eruopene) este cu siguranță o suprapunere tîrzie peste vechi tradiții și rituri păgîne legate de cultul diferitelor zeități ale primăverii și ale vegetației. În ceea ce privește numele românesc al sărbătorii, el pare să fie tot o creație românească de la subst. floare. Alături de fem. Floarea, atestat la începutul sec. 16, Florea a dat naștere unei lungi serii de derivate, unele folosite ca prenume independente: Florac, Floran, Floreciu, Florei, Florică, Florica, Ica, Floriță, fem. Florița, Floareș, Floruța; fem. Floricel, Flóri sînt recente. ☐ Engl. Flora, fr. Fleur, Flore, Florel, Florance sau Florence, Florent, Florentin, Florin, germ. Flor, Flora, Florian, Florentinus, Florentine, Florinus, it. Floro, Flora, Fiore, Fiorenzo, Fiorenza, Fiorella, Fiorentino, Fiorentina etc., magh. Flora, Florencia, Florentin, Florentina, Florian, Florina, etc., sp. Florez, Flora, rus. Flor, Flora, Florentii, Florentin, Florian, Florii, bg. Flor, Flora, Florana, Floriana, Florentina, Florina. ☐ Frecvente și cunoscute sînt toponimele care au la bază tema Flor-. Unul din vestitele orașe italiene, cunoscut din timpul etruscilor, apoi colonie romană cu numele Florentia, este actualul Firenze (rom. Florența). Numele italienesc actual provine prin intermediul formei Fiorenza, din aceeași bază latină ca și numele personal Florentia (un locuitor din Firenze este denumit fiorentino). Florianopolis este numele unui oraș brazilian, port la Atlantic, iar Florida denumește peninsula, strîmtoarea și statul din sud-estul S.U.A. (Peninsula a fost descoperită în 1513, în dumineca Floriilor, în sp. pascua florida, de către Juan Ponce de Leon). ☐ Foarte frecvente sînt derivatele de la tema Flor- în literatură. Florit apare deja în „Cîntecul lui Roland”. La T. Tasso apare un personaj numit Floreo, iar în literatura spaniolă pastorală sînt frecvente Florela, Florisia, Floristo, Floridon, Floridora, Floremio, Florenta sau combinații cu alte nume ca Florisbella (cu Isabella), Floralba (cu Alba). La fel de frecvente și ingenioase sînt numele cu tema Clor- (de la numele zeiței gr. Chloris, identică cu Flora). În operele unor scriitori celebri (T. Tasso, Cervantes, Ariosto, DUrfe etc.) apar o mulțime de personaje cu nume de tipul Clorinda, Cloridea, Cloridano, Clori, Clorineo, Clorida etc. Multe dintre aceste creații ale onomasticii literare au intrat în uz, cîteva apărînd ca adevărate rarități și la noi.

vorb'i vb. IV. (despre oameni) 1 intr. A avea facultatea, capacitatea de a utiliza limbajul articulat. Mioara..., zguduită de emoție, nu poate vorbi, îi dau lacrimile (CA. PETR.). 2 intr. A rosti, a pronunța, a emite sunetele, cuvintele unei limbi; a spune, a zice; (înv., reg.) a vorovi. Cînd vorbea, făcea un zgomot ca și cînd din gură i-ar fi căzut niște noduri (PRED.). ◊ expr. A vorbi în barbă = a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine. A vorbi în buze v. buză. A vorbi cu sufletul la gură v. gură. A vorbi monosilabic v. monosilabic. A vorbi în (sau din) vîrful limbii (sau buzelor) v. vîrf. 3 tr. A se exprima într-o anumită limbă. Mulți români ardeleni culți... vorbesc limba maghiară frumos, cum mulți maghiari culți ar dori s-o vorbească (CAR.). ◊ (refl. pas.) A prins o franțuzească curentă, care se vorbește pe la noi, dar franțuzească, în fine (CĂL.). ◊ (intr) În ce limbă vorbeai tu cu Vavila, de nu v-am înțeles deloc? (HOG.). ◊ expr. A nu vorbi aceeași limbă sau a vorbi (două) limbi diferite v. limbă. A vorbi (pe) păsărește v. păsărește. A vorbi turcește v. turcește. 4 intr. A exprima prin cuvinte gînduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi; a vorovi. Nu mai rîdea, nu mai vorbea, nici nu ofta și nici că spunea cuiva vrodată ce vrea (VLAH.). ◊ (tr.) Rafira nu era vorbăreață. Viața... o învățase, între multe altele, să nu simtă nevoia de a vorbi oricînd și orice (STANCU). ◊ expr. A vorbi în numele cuiva = a se exprima în numele cuiva, invocînd autoritatea cuiva sau reprezentînd pe cineva. Sentimentul solidarității umane îl înfioară adesea și îl face să vorbească în numele unei colectivități (PER.). A vorbi în pustiu = a vorbi fără a fi luat în seamă, zadarnic, degeaba. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? (EMIN.). A vorbi aiurea (sau într-aiurea) = a) a spune tot felul de nimicuri, de lucruri nejudecate; b) a spune cuvinte fară sens, inconștient. Toată noaptea a vorbit într-aiurea și te-a chemat (GAL.). A vorbi cu gura altuia = a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv. Mai marele zeilor se uita la dînsul tot chiondorîș și îi vorbea cu gura altuia, cum se zice (ISP.). (tr.) A vorbi cîte-n lună și-n stele = a vorbi multe și de toate; a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi. A vorbi ca la (sau ca din) carte v. carte. A vorbi (cam) în dodii v. dodii. A vorbi în ponturi v. pont. A vorbi cu subînțeles (sau subînțelesuri) v. subînțeles. A vorbi în șarade v. șaradă. A vorbi (la sau cîte) verzi și uscate v. verde. A vorbi în vînt v. vînt. A vorbi vrute și nevrute v. vrut. ◊ fig. Nebunia vorbește în mine (CA. PETR.). ♦ analog. A se exprima, a comunica prin alt mijloc natural decît limbajul articulat. Liana vorbea prin ochii ei, prin toată înfățișarea ei (REBR.). 5 intr. A-și exprima o anumită părere, o anumită convingere despre cineva sau ceva, a-și expune punctul de vedere; a aprecia, a considera, a crede; a vorovi. George se scandalizează că un tată poate vorbi astfel despre niște oameni așa de simpatici (REBR.). ◊ expr. (La) drept vorbind = în realitate, de fapt. La drept vorbind, nici nu era mare lucru de înțeles (POPA). A vorbi (pe cineva) de bine v. bine. A vorbi cu parti-pris v. parti-pris. ♦ (cu determ. introduse prin prep. „împotriva”, „contra”, înv., „asupra”) A-și exprima dezacordul, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. Trebuie să vorbim în contra acelor neologisme deprisos (MAIOR.). ◊ expr. A vorbi împotrivă v. împotrivă. ♦ (tr., intr.) A comenta, a bîrfi. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori (CR.). ◊ expr. A vorbi pe (sau de) cineva (de rău ori rău) = a bîrfi, a calomnia pe cineva. Nu te-a vorbit nimeni de rău pe față..., firește, că n-ar fi îndrăznit (CAR.). A vorbi cu păcat v. păcat. 6 intr., tr. A afirma, a susține. A vorbi despre astfel de tendințe înseamnă a considera limba ca o realitate distinctă de realitatea socială (IVĂN.). ♦ fig. A adeveri, a atesta, a confirma. Să lăsăm faptele să vorbească (PER.). ♦ fig. A pleda în favoarea cuiva. Toată cariera ta vorbește pentru tine (CE. PETR.). 7 intr. A aduce în discuție; a aminti, a invoca. Economiștii, oamenii politici vorbesc des astăzi de dezastrul economic și de cel moral sau civic al acelor ani (PER.). ◊ (refl. pas.) N-am auzit niciodată vorbindu-se despre ei! (CA. PETR). ◊ A vorbi defunie în casa spînzuratului v. funie. 8 intr. A se adresa cuiva; a vorovi. Iaca că nu mă mai supăr..., îți vorbesc blînd (EMIN.). 9 intr. A(-i) aduce la cunoștință (cuiva), a comunica ceva prin viu grai, a spune, a zice; a povesti. Mumă-sa... îi vorbise adesea de tatăl său, de acel copil cine știe cum rătăcit în clasele poporului de jos (EMIN.). ◊ expr. (Ca să) numai vorbesc (sau vorbim) de... ori fără a mai vorbi (sau să mai vorbim) de... = trecînd sub tăcere..., excluzînd faptul... (fiind cunoscut, superfluu etc.); independent de... Casa e superbă, poate servi ca local pentru o instituție publică... Cît despre vie, nu mai vorbesc (CĂL.). A vorbi din experiență v. experiență. A vorbi numai prăpăstii v. prăpastie. ♦ (despre autori) A menționa, a semnala în scris (ceva); a expune, a relata prin scris; a trata o temă, un subiect etc. în scris. Se cuvine ca, pomenindu-l, să vorbim și de alții, mulți, din aceeași familie sufletească (GAL.). ◊ (refl. impers.) Citea romane, dar numai dacă se vorbea în ele de amoruri moderne, nu leșinate (PAPAD.). 10 intr. A ține o cuvîntare, un discurs; a lua cuvîntul. Convingerea cu care vorbi notarul învioră numaidecît pe mineri (AGÂR). 11 intr. A discuta, a comenta; a sta de vorbă, a tăifasui. Am vorbit cu țărani bătrîni și tineri (FIL.). ◊ (refl. recipr.) Nu vorbeam cu el... Știți că eram certați (CE. PETR.). ◊ expr. A vorbi între patru ochi (sau pereți) = a discuta (cu cineva) în taină, confidențial, fără martori. Zice că trebuie să vorbească între patru ochi cu dumneata (AGÂR.). A vorbi (cu cineva) pe sîrmă v. sîrmă. A-i vorbi cuiva la ureche v. ureche. ♦ (reg., fam.) A avea relații de dragoste cu cineva, a umbla cu cineva. Cu cine vorghește a Brădeanului? – Cu Niculaie Salcu! (POP.). 12 refl. recipr., intr. A se sfătui, a se învoi, a se înțelege; a vorovi. După cum se vorbiseră din vreme, luaseră același cabalîc și același număr de cai la fiecare sanie (CA. PETR.). Va veni vremea să îndeplinim fapta de care am vorbit (SADOV.). • prez.ind. -esc. /vorbă + -i.

ADJECTIV Clasă de cuvinte constituind, în limbile cu flexiune, o parte* de vorbire flexibilă* a cărei caracteristică semantică este raportarea la substantiv, fie exprimând calități și relații ale substantivului (adjectiv calificativ și adjectiv relațional), fie asigurând actualizarea* acestuia în vorbire (adjectiv determinativ), și a cărei caracteristică gramaticală este subordonarea față de substantiv, manifestată prin acord*. • Morfologic, adjectivul se caracterizează, în limbile cu flexiune, prin categoriile de gen, de număr și de caz, impuse prin acordul cu substantivul și manifestate adesea solidar (vezi AMALGAMARE_^[1]; de ex., rom. unei stele luminoase, unde o singură desinență [-e] marchează cele trei categorii), și prin categoria specifică a comparației*, care exprimă gradarea calității, fie în mod absolut, fie prin comparație. Marcarea gradării este diferită de la un grup de limbi la altul, realizându-se sintetic (sau afixal), în cazul latinei sau al germanei (în lat., de ex., adjectivul primește la comparativ* afixele: -ior, pentru mase. și fem., și -ius, pentru neutru; clarior, clarius „mai strălucitor”), sau analitic, cu ajutorul morfemelor mobile* de proveniență adverbială, în cazul limbilor romanice (rom. mai frumos; fr. plus beau; it. più bello). • Sintactic, adjectivul se caracterizează prin acordul cu numele (substantiv și unele pronume) și prin așezarea într-un G(rup) N(ominal), în poziția de atribut* adjectival (o casă frumoasă și nouă), într-un G(rup) V(erbal), în vecinătatea unui verb copulativ, în poziția de nume predicativ*, iar, în structuri derivate*, în poziția de element predicativ suplimentar* (ea este sinceră; o consider sinceră). În gramatica franceză, poziția de atribut este denumită, pentru adjectivele calificative, epitet* (vezi fr. une belle maison), iar pozițiile nume predicativ și element predicativ suplimentar sunt desemnate terminologic prin atribut (vezi fr. elle est sincère; je la considere comme sincère). Semantic, se disting trei clase de adjective, clasificare susținută și de particularități morfosintactice: a) adjective calificative, care exprimă însușiri ale obiectelor, iar, morfosintactic, sunt singurele care permit gradarea și singurele care satisfac atât poziția de atribut, cât și pe cea de nume predicativ (ea este (o studentă) frumoasă și inteligentă / este mai frumoasă și mai inteligentă decât sora ei); b) adjective relaționale, care exprimă o relație între două substantive, iar, morfosintactic, nu cunosc categoria comparației și, în mod normal, nu apar în poziția de nume predicativ (ex. uniformă școlară „de școlar”, magazin sătesc „de la sat”, urs polar „de la pol”, vin românesc „din România”, comportare psihică „privind psihicul” etc.); c) adjective determinative, a căror funcție este fie de actualizare a unui substantiv, apropiindu-se de rolul articolului* (se comportă astfel adjectivele demonstrative*, posesive* și unele nedefinite*), fie de cuantificare, deci de specificare cantitativă a extensiunii* predicatului (unele adjective nedefinite și negative) și care, morfosintactic, se caracterizează prin restricții de topică, până la situații de topică fixă* în raport cu capul* de grup, precum și prin absența categoriei comparației și prin imposibilitatea apariției lor ca nume predicative (vezi acest elev, elevul acesta, unii elevi, fiecare elev, oricare elev, nici un elev, toți elevii). Dată fiind deosebirea semantică, susținută și morfosintactic, unele gramatici propun distingerea terminologică între determinative și adjective sau chiar între determinative, adjective și pseudo-adjective, păstrând termenul adjectiv numai pentru „calificative”, eventual, pentru „calificative” și „relaționale”. În gramatica românească, toate cele trei clase sunt desemnate terminologic prin adjectiv, pe baza trăsăturii sintactice comune a acordului cu substantivul; termenii calificativ / relațional / determinativ se păstrează pentru subspecii semantice de adjectiv. • Ca proveniență, se disting, cu unele diferențe de la o limbă la alta, clase cum sunt: a) adjective propriu-zise, clasă deschisă, care grupează adjective moștenite și împrumutate, precum și adjective create pe teren românesc prin derivare cu sufixe adjectivale (ex. alb, negru; kaki, sincer; auriu, încântător); b) adjective pronominale, clasă închisă de adjective, fiecare având un corespondent pronominal, identic ca formă sau aproape identic. în funcție de corespondența cu un anume tip de pronume, adjectivele pronominale sunt: DEMONSTRATIVE, POSESIVE, NEHOTĂRÂTE, NEGATIVE, RELATIVE, INTEROGATIVE (ex.: acest elev, elevul meu, oricare elev, fiecare elev, nici un elev, care elev); c) adjective participiale, cuprinzând clasa participiilor acordate (în română, participiile se comportă adjectival, cu excepția celor din structura formelor verbale compuse*; ex.: om învățat, pământ moștenit); d) adjective gerunziale, cuprinzând clasa, puțin numeroasă în româna actuală, a gerunziilor acordate (ex.: femeie suferindă); e) adjective provenind din numerale acordate (ex.: puteri înzecite). Adjectivele gerunziale și participiale se comportă ca orice adjectiv calificativ, acceptând combinarea cu morfemele comparației; adjectivele pronominale și cele provenind din numerale nu acceptă gradarea și comparația, includerea lor în clasa adjectivelor realizându-se pe baza acordului cu substantivul. Raportând clasificarea semantică la cea după proveniență, se constată corespondența adjectivelor determinative și a celor pronominale. • Ca parametru tipologic, este relevantă poziția adjectivului calificativ în GN în raport cu capul* (centrul) grupului, în funcție de care se disting: limbi „head first” (cu capul, pe prima poziție și cu adjectivul postpus) și cele „head last” (cu capul, pe ultima poziție, iar adjectivul antepus). Româna aparține limbilor de tip „head first”, caracterizându-se printr-o topică sintactică normală cu adjectivul calificativ postpus (un oraș frumos, o fată inteligentă, o carte nouă). Antepunerea* (vezi INVERSIUNE) reflectă o așezare a componentelor cu rol stilistic, dobândind valoare emfatică sau afectivă (frumosul oraș, iubita mea mamă). G.P.D.

ADJECTIVAL,-Ă 1. Grup ~ Termen impus de gramatica generativă*, desemnând o structură de constituenți alcătuită în jurul unui adjectiv, în calitate de centru* (sau cap*) de grup*, însoțit sau nu de un predeterminant cantitativ sau gradual (ex. (prea) capabil, (grozav de) capabil, (destul de) capabil) și urmat de determinanții lui obligatorii (complementele* sau argumentele* adjectivului) și/sau de determinanții facultativi; sin. parțial cu sintagmă ~, termen utilizat de gramatica structurală* pentru un grup adjectival a cărui structură are doi componenți: adjectivul și determinantul său. • Numai o clasă restrânsă de adjective are capacitatea de a primi complemente, care pot fi realizate nominal sau prepozițional (vezi util studenților, cu un complement realizat prin nominal, dar sigur de ceva / ~ că va reuși, unde complementul se poate realiza sau nominal sau propozițional) și cărora adjectivul le impune restricții de formă: de caz, de prepoziție (capabil de..., sigur pe..., necesar cuiva, prielnic mie) și le impune rolul tematic (vezi gelos pe..., rolul țintă*; util studenților, rolul beneficiar*; capabil de..., rolul pacient* etc.). Alte adjective primesc numai determinanți facultativi, a căror funcție semantică este de a limita predicația adjectivului sau de a reduce semantismul vag al unora dintre ele (ex. bună la matematică, fericită în căsnicie) sau de a stabili circumstanța de manifestare a calității (ex. fericită acum și aici). Structura unui GA_j = (simbol pentru grup adjectival) este: (Det) Aj Compl. (Adjunct). 2. Locuțiune ~ Grup fix* (neanalizabil) de cuvinte (vezi LOCUȚIUNE) care funcționează global ca un adjectiv, exprimând o calitate sau o relație a obiectelor, iar, morfosintactic, apare în contextele și cu funcțiile proprii adjectivului. Vezi, de ex., comportamentul grupurilor neanalizabile de seamă, în stare, care apar în contextul unui verb copulativ și al unui substantiv regent (este un poet de seamă; este în stare / om în stare de efort), unul primind obligatoriu un complement prepozițional, iar amândouă având capacitatea de a primi morfeme ale gradării și complemente ale comparației (este cel mai de seamă dintre poeți; este mai în stare decât mine de efort). 3. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, atașate la baze* substantivale sau verbale, creează cuvinte noi aparținând clasei adjectivului (vezi DERIVARE). în limba română, cele mai productive* sufixe adjectivale sunt: -esc (ceresc, pământesc); -iu (auriu, pământiu); -os (inimos, dureros); -tor (chinuitor, fermecător), iar dintre sufixele neologice, -bil (locuibil, lăudabil). 4. Articol ~ Specie de articol* hotărât* proprie limbii române; sin. demonstrativ. Creație pe teren românesc din formele pronumelui demonstrativ, repetă aproape identic un proces anterior petrecut în trecerea de la latină la română: ștergerea valorii demonstrativului și transformarea lui în articol hotărât, probând sensibilitatea limbii române față de parametrul individualizării*. Această sensibilitate se manifestă prin inventarul bogat de articole (vezi și articolul GENITIVAL* sau POSESIV) și prin nevoia expresă de marcare redundantă* a individualizării (în ex. rochia mea cea nouă, limitarea extensiunii* predicatului la un anumit obiect se realizează, simultan, prin două articole hotărâte, precum și prin determinantul posesiv). • Articolul adjectival apare obligatoriu în grupuri de patru termeni: substantiv + art. sudat + articol adjectival + adjectiv (sau grup prepozițional sau numeral ordinal), preferând însă construcția cu cinci termeni, în care substantivul este însoțit de un determinant posesiv (ex. rochia mea cea nouă; rochia cea dintâi; rochia cea din cuier). Ca orice articol, repetă informația de gen, de număr și de caz a substantivului individualizat. Când regentul substantival lipsește, articolul adjectival preia funcția capului* de grup, transformându-se în pronume semiindependent* (vezi Rochia de pe pat este curată, cea de pe scaun este murdară). Pe lângă rolul semantic de individualizare, articolul adjectival, apărând în grupuri nominale cu structură amplă, îndeplinește și rolul sintactic de legare a componentelor și de explicitare a relațiilor sintactice, trimițând neechivoc, prin formele flexionare, spre capul de grup. Vezi ARTICOL; SEMIINDEPENDENT. G.P.D.

CÎINE (Mold. Tr.-Carp. CÎNE sm. 1 🐒 Animal domestic, foarte inteligent, supus și credincios omului; după specii și rase, poartă diferite numiri: ~ ciobănesc (🖼 1249); ~ de vînat; ~ de Teranova (🖼 1248), bernardin, boldeiu brac, buldog, copoiu, coteiu, dulău, fox(terier), mops, mozoc, ogar, prepelicar, zăvod etc.; ~ lup, varietate de cîine care are înfățișarea unui lup; (P): ~le care latră nu mușcă, nu toți aceia cari fac mai multă gură sînt cei mai primejdioși; din coadă de ~, sită de mătase nu se face, dintr’un lucru prost, dintr’un om mojic, nu poți face ceva bun; nu e numai un ~ scurt la coadă, se zice cînd cineva caută să identifice o persoană numai după aparență, după unele trăsături pe care le au și alții; și ~le iese din iarnă, dar numai pielea lui o știe, se zice cînd cineva a izbutit să săvîrșească un lucru, să scape dintr{co,2c} nevoie, dar cu multe necazuri și cu pierderi însemnate; vîntul bate, cîinii latră, gura lumii, bîrfelile, înjurăturile, etc. nu mă pot atinge; trăesc ca ~le cu pisica, nu se învoesc de loc unul cu altul, o duc tot cu ceartă și bătaie; a tăia cîinilor frunză, a umbla fără rost, fără a face ceva; a-i mînca cîinii din traistă (CRG.), a fi un netrebnic; sat fără cîini, țară, loc, casă unde fie-care face ce-i place, fără să-i pese de nimeni și de nimic; 👉 ALBIE, APĂ, BRÎNZĂ, LĂTR'A, OGAR ¶ 2 Ⓕ Om rău la inimă: atîta am avut, pe Lixandru, și mi l-au mîncat cîinii ăștia (BR.-VN.) ¶ 3 F Porc de ~, om rău din cale afară, cu inima împietrită ¶ 4 💫 CÎINELE-MARE și CÎINELE-MIC, două constelațiuni numite de popor „dulăul” și „cățelul” (OT.) (🖼 1250) ¶ 5 🐦 Bucov. ~ -TĂTĂRESC -NAGÎȚ; după legendă, Tătarii ar fi dresat aceste păsări; slujindu-se de ele spre a se descoperi, în timpul năvălirilor lor, pe Românii ce se ascundeau ¶ 6 🐙 Mold. Bucov. CÎINELE-BABEI¹, larva mai multor specii de fluturi (MAR.) (🖼 1251): --CÎINELE-BABEI², mic crustaceu care trăește prin locurile umede și întunecoase, prin pivniți, etc.; numit și „molie” sau „mîța-popii” (Oniscus asellus) (🖼 1252) ¶ 7 🌿 IARBA-CÎINELUI, plantă ierboasă, cu frunzele păroase, numită și „pir-gros” sau „curcubeu” (Cynodon dactylon) (🖼 1253) ¶ 8 🌿 LAPTELE-CÎINELUI, numele a mai multor specii de Euphorbia, 👉 ALIOR, AIOR, LAPTELE-CUCULUI, LAPTELE-LUPULUI ¶ 9 🌿 LEMNUL-CÎINELUI 👉 LEMN-CÎINESC ¶ 10 🌿 LIMBA-CÎINELUI – ARĂRIEL ¶ 11 Cîine-cîinește, loc. adv. Cu mare greu, mai mult în silă: și d’abia, cîine-cîinește, putu să urnească din loc acea murdărie (ISP.) [lat. canis, canem].

Carol Vechi la noi, dar puțin folosit astăzi, Carol este corespondentul românesc al lui Karl, cunoscut nume de origine germanică, frecvent și răspîndit sub diferite forme la toate popoarele din apusul și centrul Europei. Dar, spre deosebire de marea majoritate a antroponimelor germanice create prin compunere, Karl este la origine un nume simplu, format pe baza subst. comun karl, cuvînt atestat în toate limbile germanice vechi sau medii și păstrat, cu unele modificări pînă astăzi (vechiul nordic karl „om, bărbat, om liber, om din popor”; vechiul german de sus karl, charal sau charlo, cu aceleași sensuri; vechiul englez ceorl, vechiul frisian tzerl, tzirl, medio-germanul de jos kerle, medio-olandezul kerel „bărbat liber, fără rang, soț”; germ. Kerle „bărbat, om”, engl. churl „bădăran” etc.). De origine indo-europeană, karl, kerle ș.a.m.d. aparțin radicalului *ger-, fiind astfel înrudite cu gr. geron [-ghe-] „matur, bătrîn”, cunoscut și la noi din cîteva compuse, precum călugăr (din kalógeron) sau neologismele geriatrie, gerontologie etc. Folosit întîi pentru a-i denumi pe cei care deveneau maeștri la curtea regilor franci, karl a început apoi să fie probabil un nume de funcție și, în sfîrșit, titlu ereditar într-o singură familie. De aici pînă la valoarea de nume personal nu mai este decît un singur pas și, într-adevăr, în anul 689 se naște primul purtător cunoscut al numelui Karl, maestru al palatului și principe al francilor, învingător al sarazinilor și creștinător al germanilor din nord, Karl Martells, fiul lui Pepin de Heristall. Peste puțin timp numele va deveni celebru și cunoscut în toată Europa, datorită lui Carol cel Mare (742 – 814), rege al francilor și împărat al Occidentului, întemeietorul dinastiei carolingiene. Latinizat în Carolus (de aici provin formele numelui în engleză, franceză, română, maghiară), Karl devine nume calendaristic prin sanctificarea celebrului împărat și se răspîndește sprijinit de biserică, dar în primul rînd, de tradiție și faimă. Așa se face că astăzi Karl se bucură de o favoare deosebită la popoarele de limbi germanice (dar și la francezi, italieni, spanioli maghiari etc.). O statistică de acum cîteva decenii scotea în evidență faptul că a zecea parte din populația masculină a Germaniei purta acest nume. Ciudat este că, în anumite regiuni, Karl apare în documente destul de tîrziu: la Breslau nu înainte de 1400, în Rottweil (care făcea parte din vechea Confederație elvețiană), pînă la 1500, doar o singură atestare, iar în Elveția centrală prima atestare documentară datează doar din 1688. La români, prezența sub diferite forme a numelui în discuție poate fi pusă în legătură fie cu influența slavă, fie cu cea săsească sau maghiară. Variantele vechi atestate în documente începînd cu sec. 16, Cărlea, Cîrlă, Cărlan, sau numele de sate Cărlești, Cîrlești, Cîrlomănești atestă momentul inițial al pătrunderii numelui în onomastica românească (satul Cîrlomănești are la bază un nume pers. Cărloman, corespunzător unui vechi compus germanic Karlmann, redat în latina medievală prin Carlomannus). Numele de familie al primului poet român modern, Cîrlova, nu este decît un derivat cu sufixul slav -ov(a) de la o formă a numelui în discuție. Forma Cárol folosită astăzi la noi este modernă și savantă; fem. Cárola (corespunzătoare germ. Karla) are o frecvență mult mai redusă decît un derivat ceva mai nou, Carolína, format în limbile apusene de la radicalul formei latine medievale Carolus. Împrumutat din franceză, Charlota (Charlotte) deși apare în cîteva cazuri, nu a prins la noi (se folosește în schimb cuvîntul comun șarlotă pentru o prăjitură cu cremă). Tot aici trebuie amintite prenumele fem. Crăița, Crălița sau numele de familie Craia, Craiu, Crăiuțu, Craliu, Chirai, Chirali, formate pe teren românesc din subst. crai „rege” sau împrumutate de la slavi ori maghiari. Pentru a înțelege rostul acestor nume în articolul dedicat lui Carol, vom aminti că, datorită faimei regelui franc, numele său a redevenit, de astă dată, la popoarele slave, cuvînt comun cu sensul „rege, împărat”. De la slavi (bg. kral, scr. kralj, apoi rus. korol) cuvîntul trece la maghiari (kiraly) și la români (crai). ☐ Engl. Charles, Charley, fr. Charle(s), Charlotte, it. Carlo, Carla, Carolina, sp., port. Carlos, oland. Kárel, magh. Károly, Karola, Karolina, rus. Karl, Karolina, bg. Karl, Karlo, Karlio, Karolina, ceh. Kárel. ☐ Nenumărați regi și împărați cu acest nume în Franța, Anglia, Imperiul romano-german, Suedia, Ungaria, Spania, Țările de Jos etc. Carol Davila, organizatorul învățămîntului medical din țara noastră; scriitorul belgian Charles de Coster, autorul Legendei lui Ulenspiegel; poetul francez Charles Peguy; fizicianul american Carl David; scriitorul ceh Karel Čapek. ☐ Charlotte, Lotte din Suferințele tînărului Werther de Goethe, romanul Lotte la Weimar de Th. Mann, drama Bon Carlos de Fr. Schiller, Karl din Hoții de F. Schiller.

MICU (CLAIN) 1. Ioan Inocențiu (1692-1768, n. Sasu, jud. Sibiu), iluminist român, deschizătorul luptei politice a românilor din Transilvania. Fiu de oier. Studii la Cluj și Târnavia (azi Trnava, în Slovacia). În calitate de episcop greco-catolic (1729-1751), pornind din cadrele bisericii, a întreprins o complexă și cutezătoare luptă pentru ridicarea poporului său sub toate raporturile, înainte de toate politice, pentru încetarea situației lui numai de „tolerat” pe pământul patriei și ridicarea acestuia la condiția de națiune politică, în virtutea numărului și a sarcinilor pe care le poartă, a greutății și utilității lui în stat. Dar și în temeiul dreptului său istoric: originea romană, prioritatea și continuitatea viețuirii sale pe acest pământ. În consecință, a militat pentru reprezentarea lui corespunzătoare în organele de guvernământ, în dietă, în instituții. A luptat pentru ridicarea și dotarea clerului, pentru drepturile poporului la meserii, la școală, la funcții, pentru ușurarea sarcinilor iobăgești, reducerea robotei. Venind cu un nou concept de națiune, incluzând în ea și masele aservite, cu revendicarea ridicării la națiune politică a unui popor repudiat până aci de națiunile politice consacrate ale țării, a trebuit să înfrunte 15 ani în șir ostilitatea lor acerbă, prin nesfârșite petiții, întâmpinări, demersuri personale, memorii, inclusiv un amplu „Supplex Libellus”, la Guvern, în dietă, la Curte. Lupta sa însă depășind mult și intențiile regimului imperial, agitând și masele populare, I.M. a devenit în cele din urmă incomod, indezirabil. Chemat în 1744 la Viena și pus sub acuzație, a luat în taină, spre a cere sprijinul papei, drumul Romei, de unde apoi împărăteasa nu i-a mai îngăduit, împotriva tuturor insistențelor sale și ale poporului său, nicicând revenirea; a rămas un exilat, iar în 1751 a fost silit să abdice. A continuat însă și din depărtare să agita lupta de acasă. I.M. a conceput programul politic al românilor din Transilvania, el i-a fixat, durabil, și argumentele fundamentale. Programul său politic a indicat și sarcinilor științei Școlii Ardelene; pe firul lui va apărea, după 50 ani, Supplex Libellus Valachorum de la 1791. 2. Samuil M. (1745-1806, n. Sadu, jud. Sibiu), filolog și istoric iluminist român. Nepotul lui M. (1). Unul dintre corifeii Școlii Ardelene. Studii la Blaj și la Institutul Pazmanian din Viena. Prof. la Blaj. Coautor la Supplex Libellus Valachorum și autor a peste 60 de lucrări pe teme diverse. Scrieri istorice („Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae...”, „Scurtă cunoștință a istoriei românilor” și „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor...”) în care susține originea romană și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu. Autor al primei gramatici tipărite a limbii române („Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, în colab. cu Gh. Șincai). În „Carte de rogacioni...” (1779) a folosit, pentru a întâia oară în istoria tipăriturilor românești, alfabetul latin. A redactat un dicționar român-latin care a stat la baza „Lexiconului de la Buda”. Traduceri și prelucrări de opere iluministe, științifice, filozofice („Loghica”, „Legile firei”, „Învățătura metafizicii”, „Politica sau filozofia cea lucrătoare”) și literare; dintre cele religioase, cea mai importantă este „Biblia” (1795).

NOICA, Constantin (1909-1987, n. Vitănești, jud. Teleorman), filozof român. Format sub influența spirituală a Lui Nae Ionescu; unul dintre editorii cursurilor universitare ale acestuia și ai anuarului „Izvoare de filosofie”. Cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române (1965-1975). Veritabil mentor spiritual în cadrul așa-numitei „Școli de la Păltiniș”. În scrierile sale, care reflectă preocupări din întregul câmp al filozofiei, cu predilecție totuși pentru fenomenologia culturii și a limbii pentru metafizică, N. a exersat o hermeneutică liberă, nedelimitând o anumită metodă, aplicată experiențelor filozofice esențiale și într-un limbaj nemodificat de epistemologie („Devenirea întru ființă”, „Scrieri despre logica lui Hermes”, „Rostirea filozofică românească”, „Creație și frumos în rostirea românească”, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”, „Sentimentul românesc al ființei”, „Șase maladii ale spiritului contemporan”, „Despărțirea de Goethe”, „De dignitate Europae”). Lucrări de istorie a filozofiei („Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, „Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou”, „Povestiri despre om”, „Douăzeci și șapte de trepte ale realului”). Traduceri însoțite de comentarii din presocratici, Platon, Aristotel, comentatori aristotelici, Descartes, Kant ș.a. Domiciliu forțat (1949-1958); deținut politic (1958-1964). Premiul Herder (1988). M. post-mortem al Acad. (1990).

Nicolae Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite nume românești, cu paralele în toate limbile europene, Nicoláe (Nicoláie) reproduce un vechi nume pers. gr. Nikólaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre, printre cele mai timpurii izvoare în care este atestat numele trebuie să amintim opera istoricului Tucidide (c. 460-396 î.e.n.). Nikólaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (vb. nikáo „a învinge”, subst. nike „victorie”), semnificația acestuia explicînd în bună măsură favoarea de care se bucurau numele și, implicit, frecvența lor în onomastica greacă. Cu siguranță că anticilor nu le erau indiferente nici legătura acestor antroponime cu numele zeiței victoriei, Nike (la romani identificată cu → Victoria) și nici faptul că Nikátor sau Nikephóros (rom. Nichifor) erau și supranume ale lui Zeus. Dacă vom mai aminti aici pe Nikandros (rege al Spartei, cunoscut din istoria lui Herodot), Nikánor, Níkarhos, Nikódoros, Nikoklés, Nikokrátes etc., sau pe Nichifor, Nichita, Nicodim, folosite și la noi, ne vom putea da seama de poziția elementului nik- în onomastica greacă (am lăsat la o parte o altă serie, în care -nikos este element secundar de compunere, ca în → Andronic, Calinic etc.). A doua parte a lui Nikólaos este laós sau leós „popor” (ca în Leandru). Trecut în latină sub forma Nicolaus, continuată în limbile moderne din apus, numele era folosit de către romani cu funcție de cognomen. Odată cu apariția creștinismului, Nikolaos și Nicolaus au fost purtate și de persoane care au îmbrățișat noua religie, printre care un episcop de Myra (în sud-vestul Asiei Mici), din sec. 4, sanctificat de biserică, învăluit în aura legendelor și devenit unul dintre cei mai populari sfinți din evul mediu. De aceeași popularitate s-a bucurat cultul episcopului din Myra și în regiunea balcanică, dar frecvența numelui în această parte a Europei nu poate fi explicată exclusiv prin biserică. În calendarul popular al românilor, Niculai este sărbătorit în mai și mai ales în decembrie, de numele lui fiind legată o serie întreagă de credințe, legende și practici în esență păgîne, care au favorizat popularitatea cultului și a numelui (→ Gheorghe; Ion). În legătură cu prezența numelui în onomastica românilor, a fost emisă de mai multă vreme ipoteza că forma veche (Sîn) Nicoară ar continua lat. (Sanctus) Nicolaus. Într-adevăr transformarea lui -l- în -r- și diftongarea lui -o- în -oa- (ca în móla – moară) ar sprijini originea latină. Dar, trecînd în latină, gr. Nikólaos și-a mutat accentul pe vocala lungă -a- și a devenit Nicoláus (faptul este probat de forma veche din italiană, Nicoláo, cît și de cea modernă, Niccoló (accentuate pe finală); conform legilor fonetice -o- neaccentuat trebuia să devină în română -u-, deci Nicuráu, formă neatestată încă la noi. Atragem însă atenția că în unele cazuri evoluția numelor proprii poate fi diferită de cea a cuvintelor comune și acest lucru a fost probat nu o singură dată. Mai mult decît atît, neexistența unui indice complet al tuturor formelor personale din documente și graiuri populare nu permite încă afirmații definitive în ceea ce privește continuitatea numelor din latină și română. Nicolaie trebuie considerat așadar ca provenind de la popoarele vecine într-o etapă veche, lucru care ar explica mulțimea variantelor, hipocoristicelor și derivatelor, multe dintre ele fiind create pe teren românesc, atunci cînd numele a atins o frecvență deosebită. (Deși nu dispunem decît de două prelucrări statistice ale prenumelor, din zone restrînse, rezultatele acestora sînt totuși elocvente; pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, în cîteva comune din Valea Sebeșului, Nicolaie este situat pe locul al doilea, după → Ion, cu un procent de 10%, situația fiind aceeași și într-un sat din apropierea Sebeșului). În documentele Țării Românești, Nicolaie este cunoscut de la jumătatea sec. 14, cînd a fost purtat de voievodul Nicolae Alexandru (1352 – 1364); din 1417 începe să apară Nicola sau Nicula (13 persoane cu acest nume numai pînă la 1500). Aproximativ din aceeași perioadă trebuie să amintim și formele Nicoară, Necoară, Micolai atestate în documente moldovenești. Iată acum o parte dintre membrii „familiei” onomastice Nicolaie: Necora și Nicora (ambele forme sînt moldovenești), Nicorina, Nicorici, Nicoriță, Sîmnicoară și Sînicoară (de la numele sărbătorii), Necola, Nicola, Nicolinu și Nicolina, Colin, Nicoliță, Coliță, Nicolițel (și în toponimie), Necula, Neculai, Culai, Culiță, Neculachi, Neculce(a), Neculuță, Niculăiță, Nică, Nicu, Nicușor, Nicuțu, Naie, Năică, Năiță, Laie etc., la care se adaugă în perioada modernă împrumuturile occidentale Nicoleta, Coleta, Nic, Nichi etc. ☐ Engl. Nicholas (hipoc. Nick, Nicky etc.), fr. Nicolas (Nicol, Nicolet, Colas, Collet, Colin), fem. Nicole (Nicolette, Colette, etc.), germ. Nikolaus (Niklaus, Nickel, Klaus, la care îl adăugăm pe Nils, specific țărilor nordice), it. Nicolá, Niccoló etc., sp. Nicolás, magh. Miklos (Kolos, Mika, Miki, Mikló, Miku etc ), fem. Nikoletta, alb. Nikkolă, bg. Nikolai, Nikola etc., rus. Nikolai, Mikolai, Mikola etc. ☐ N. Olahus, umanist român din Transilvania, N. Milescu Spătaru, cărturar și diplomat, primul român care a vizitat China, N. Bălcescu, mare om politic, istoric, democrat revoluționar, organizatorul și conducătorul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, N. Iorga, renumit istoric, orator, publicist și scriitor, N. Titulescu, cunoscut diplomat român, scriitorii N. Văcărescu, N. Filimon, pictorii N. Grigorescu, N. Tonitza; Nicolá Lorenzo Gabrini sau Cola di Rienzi (eroul operei lui R. Wagner), umanist italian, conducător al Republicii din Roma (sec. 14), gînditorul progresist Nicolaus Cusanus, celebrul astronom Nicolaus Copernic, renumitul lutier Niccolò Amati, scriitorii Niccolò Machiavelli, Nicolaus Lenau (născut în Banat, în actualul Lenauheim), Nikolai Vasilievici Gogol, pictorul Nicolas Poussin, violonistul Niccolò Paganini etc.

cumătru, cumnat, cuscru Aceste trei nume de rudenie prezintă toate dificultăți pentru etimologie. Originea ultimă a tuturor este latină, dar cumnat are nevoie de explicații în ce privește înțelesul (deși același înțeles ca în românește apare și în celelalte limbi romanice și este atestat încă din latină), iar cumătru și cuscru prezintă dificultăți de formă. Cel mai simplu din cele trei este cumnat < lat. cognatus S. Pușcariu, DR, I, p, 125, vede o dificultate în faptul că grupul mn s-a păstrat aici, pe cînd în mioară < *agnelliola și în miață < ignitia s-a redus la m. Trec cu vederea faptul că etimologiile sînt cel puțin discutabile (de ce am avea nevoie să reconstruim un *agnelliola, nereprezentat în altă parte, cînd mioară se poate explica în românește ca derivat de la mia? DLRM a mers și mai departe și a suprimat asteriscul), dar cum n-a observat Pușcariu că în exemplele alese de el grupul mn s-a muiat, pe cînd în cumnat a rămas dur? Cognatus, pornind de la sensul etimologic de „născut împreună”, ajunsese la acela de „rudă de sînge”. În latina tîrzie, a trecut la înțelesul de „rudă prin alianță”. Cum se explică această schimbare? Cred că numai prin influența lui compater, consocer (și aceasta justifică tratarea lui cumnat împreună cu cumătru și cuscru). Cînd compatres, consocri sînt colegi în calitate de tați, de socri, cognati poate ajunge să însemne colegi în calitate de fii ai cuscrilor etc. Transformarea a trebuit să se petreacă la o dată destul de timpurie, căci în românește cuvîntul a devenit curînd inanalizabil, prin nerecunoașterea cuvîntului nat (în regiunile unde e păstrat are un sens destul de diferit de cel din latinește), ceea ce explică de ce prefixul a păstrat forma cum- (vezi SLG, p. 171). În ce privește pe cuscru, este clar pentru oricine că provine din lat. consocer (CADE îl lasă fără etimiologie, dar cf. CDDE); vezi, ca paralelă în greaca modernă, συμπέθερος;, din σύν „cu” și πε(ν)θερός „socru”. Totuși o serie de amănunte fonetice nu sînt clare: de la consocer ar fi trebuit să avem *coscru; dacă însă, așa cum se întâmplă de obicei, grupul „muta cum liquida” a atras accentul pe silaba a doua, trebuia să se zică *cusocru. Singura modalitate de explicare a formei noastre mi se pare că e, ca în atîtea rînduri, influența derivatelor: încuscri, cuscrenie etc, nu pun probleme nici în ce privește accentul, nici în ce privește schimbarea lui o în u. Totuși în cazul de față ar fi greu să admitem că derivatele erau în mintea vorbitorilor mai prezente decît forma simplă. Cheia cred că ne-o dă situația sintactică. Dacă la verbe ca cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni etc. identitatea formală a prefixului cu- și a prepoziției cu nu are de ce să ne supere, pentru că prepozițiile nu se pun niciodată în fața verbelor, alta e situația substantivului, care se folosește adesea precedat de prepoziție. Admițînd că consocer, *consocra au devenit, așa cum era de așteptat, *cusocru, *cusoacră, nu există nici un mijloc de a face distincție în vorbire între propoziții ca a venit cusocrul și a venit cusocrul sau între asta e *cusoacra și asta e cu soacra. De aceea, imediat ce a apărut forma sincopată de la derivate și, accidental, a fost introdusă prin analogie sincopa și la forma simplă, ea a fost reținută și s-a generalizat, fiind folosită pentru a elimina o posibilitate de confuzie. Pentru cumătru, cumătră, există două posibilități: sau se explică direct prin latina (compater, conmater), sau provin din slavă (cum afirmă DU, CADE și, indirect, prin faptul că nu inserează cuvântul, CDDE). Într-adevăr, în slavă apar formele къмотръ, къмотра. Ipoteza din urmă are însă împotriva ei faptul că toate numele de rudenie românești provin din latină: bunic, cumnat, cuscru, fin, fiu, frate, ginere, mamă, mătușă, naș, nepot, noră, nun, soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, BL, VIII, p. 161); sînt slave numai unele forme laterale, ca maică, maștihă (pe nevastă nu l-am considerat-nume de rudenie, așa cum n-am admis pe listă nici pe bărbat, femeie, soț). Ce motive am avea să-l credem slav pe cumătru? Faptul că prezintă unele abateri de la normele fonetice românești? Rămîne să vedem dacă slava ne ajută să le lămurim și, in primul rînd, dacă nu prezintă și slava abateri de același fel. Dificultățile prezentate de formele românești sînt următoarele: apar forme regionale, întîlnite și în texte arhaice, de tipul cu’matră (DA; vezi însă Rosetti, BL, VIII, p. 160); față de formele romanice primitive de declinarea a III-a, găsim în românește -u la masculin și -ă la feminin; se mai adaugă prezența lui ă accentuat și dispariția lui p la masculin. Dar în general aceste puncte constituie dificultăți și pentru etimologia formelor slave. În vechea slavă se poate explica o la masculin, nu însă și la feminin, căci a lung nu devine o; de asemenea face dificultăți dispariția lui p la masculin. Pe de altă parte, dacă pentru formele românești pornim de la slavă, nu se vede de ce къмотръ, къмотра au devenit cumătru, cumătră și nu *cmotru *cmoatră. Pentru a explica pe ă, TDRG trimite la cumpănă, sîmbătă din v.sl. кжпоиа, сжвота; dar sîmbătă vine foarte probabil din latinește (ca și toate celelalte nume ale zilelor) și ambele cuvinte sînt accentuate pe inițială, ceea ce schimbă situația vocalei a doua. În sfîrșit, ъ de la început, după cît pot vedea, reproduce pe u din românește, nu pe o din latină. Este neîndoielnic că cele două forme pentru genuri s-au influențat una pe cealaltă: o de la feminin se explică prin masculin, lipsa lui p la masculin se explică prin feminin (există în slavă și кoγпетpa). La fel în românește vom explica prin influența femininului lipsa lui p și pe ă de la masculin (la feminin ă putîndu-se explica prin refacere după e de la plural). Nu e indispensabil ca schimbările pomenite să fi avut loc în română prin influență slavă. Să trecem acum la explicarea formelor române prin latină. P. Skok, REtSl, X, p. 189, nr. 3, se pronunță contra originii slave a lui cumătru. El pornește de la v. rom. cu’mătru care s-ar explica prin compater și care ar fi provocat refacerea lui commater în co’mmater, cu a neaccentuat: devenit apoi în mod normal ă. (Cît despre forma actuală cumătră, ea s-ar explica prin influența derivatelor.). Dar o asemenea influență presupune neapărat că formațiile erau analizabile, și în cazul acesta tendința normală a limbii era să treacă accentul de pe prefix pe radical. Pușcariu, DR, III, p. 395, crede că cu’mătră a păstrat pe a din commater (ca și cum în latinește ar fi fost a scurt). DA face o construcție și mai complicată, pornind și de la comma’ter, care ar fi devenit cumătră, și de la co’mmater, care ar fi devenit *coamătră, după care ambele forme s-ar fi amestecat pentru a da cu’matră și cumătră; cît despre cu’mătru, acesta ar veni de la co’mpater. După Scurtu, p. 25-1, *compater (de ce cu asterisc?) și commater au pierdut legătura cu pater și mater, pentru că acestea din urmă dispăruseră în latina balcanică. Compater s-a pierdut și a rămas numai commater; -u, -ă s-au introdus pentru a marca genul; a putea deveni ă numai cînd accentul era pe o, deci s-ar fi pornit de la *co’mmater. Dar dacă pater și mater mai existau în româna primitivă, trebuia să se zică *cupatre, *cumatre. Dacă nu, atunci trebuia să se ajungă la formele. ◊ cumpătre, *cumatre (cf. SLG, loc. cit.). E greu de crezut însă că pater și mater nu s-au păstrat cîtăva vreme, căci astfel de cuvinte nu dispar brusc. Accentul pe u nu se poate în nici un fel explica în românește pornind de la latină. Avînd în silaba următoare grupul „muta cum liquida”, co’mpatrem trebuia neapărat să devină compa’trem. Dar pentru commater, cu a lung din latină, nici nu avem nevoie de nici o explicație pentru accentul pe a, căci era obligatoriu. Adăugarea unui u final la masculin și a unui a final la feminin, care constituie o inovație; atît în română cît și în slava, se poate ușor explica în ambele limbi, așa cum o face Scurtu, numai începînd din momentul în care compater nu mai are urmași: dacă pentru masculin și pentru feminin se folosește aceeași rădăcină, atunci trebuie neapărat diferențiat sufixul. Se poate vedea o paralelă în nepot, nepoată din lat. nepotem. În astfel de cazuri s-a putut porni în românește de la vocativ: nepote > nepoate a fost luat drept vocativ (cf. cumnate față de cumnat) și s-a refăcut un nominativ nepot; la fel de la nominativul *cumătre s-a putut ajunge la cumătru. După părerea mea însă, în cazul de fața n-a intervenit atît pluralul (mai curînd vocativul) sau derivatele, cât influența reciprocă a masculinului și a femininului. Că asemenea cazuri de influență există ne-o arată exemplul masculinului maștih creat alături de femininul maștehă (Mihăilă, p. 231). Pierderea lui p din compater se explică prin influența lui commater; schimbarea lui a din commater în o, în slavă, se explică prin influența lui compater.

vecin, -ă adj., s.m., s.f. I adj. 1 (despre corpuri, suprafețe, unități teritoriale) Care este situat, se află, stă alături, la o distanță relativ mică, în apropiere de cineva sau de ceva. Îi spune că preotul e dus la satul vecin (SIO.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) Să nu mai îndrăznească a trece pe ulița vecină cu palatul (RĂȘ.). ♦ Care are hotar (cu...). Cele două moșii sînt vecine. 2 (despre oameni) A cărui locuință, proprietate etc. se află în imediată apropiere sau la o distanță relativ mică (de..., în raport cu...). Se întoarse acasă însoțită de familia unui boiernaș vecin (SIO.). ♦ (despre popoare, colectivități sau despre reprezentanții acestora) Care trăiește intr-o țară apropiată sau într-un teritoriu apropiat. Românii și alte popoare vecine au organizat o conferință regională. ◊ (cu determ. introduse prin prep. „cu”) România este vecină cu Bulgaria. ♦ Care aparține, care este propriu unei populații dintr-un teritoriu aflat în apropiere, unui popor dintr-o țară apropiată. Italiana și franceza sînt limbi romanice vecine. 3 Fig. (mai ales cu determ. introduse prin prep. „cu”) Care prezintă caractere (esențiale) comune, trăsături apropiate. O purtare vecină cu inconștiența. II 1 s.m., s.f. Persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva (în raport cu...). ◊ Zic. Găina vecinului e mai grasă. ◊ Loc.adj. Din (sau de prin) vecini = care este din (sau de prin) apropiere. ◊ Loc.adv. Prin (sau în) vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături. ♦ (fam.; la vocat.) Termen cu care i se adresează cineva unei persoane căreia vrea să-i arate bunăvoință. ♦ Popor, stat etc. care este vecin cu alt popor, cu alt stat etc. ♦ Suveran, conducător al unei țări vecine. Împăratul purta război c-un vecin al lui (EMIN.). 2 s.m., s.f. Persoană care, într-o anumită împrejurare, ocupă locul cel mai apropiat (de cineva), care se află în (imediata) apropiere (a cuiva). La cafenea, îmi era vecin de masă (M. I. CAR.). 3 s.m. art. (bis.) Aproapele. Vom iubi pre vecinii noștri... ca înșine pre noi (ANTIM). III s.m. (în Ev. Med., mai ales în Mold.) Țăran aservit stăpînului feudal, obligat să facă acestuia prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani; rumân, iobag. • pl. -i. /lat. *vecīnus, -a, -um = vicīnus, -a, -um.

ATLAS LINGVISTIC s. n. + adj. (cf. fr. atlas linguistique): corpus(colecție)de hărți lingvistice prezentate fie în ordinea alfabetică a cuvintelor-titlu, fie în ordinea întrebărilor din chestionarul folosit la culegerea materialului, fie pe sfere semantice etc. A.l. poate fi publicat într-unul sau în mai multe volume. El poate cuprinde: o introducere (expunere de principii), transcrierea fonetică utilizată, hărți introductive, hărți propriu-zise, material necartografiat (sub formă de liste) și hărți interpretative (analitice și sintetice). După natura materialului înfățișat, a.l. sunt de mai multe feluri: fonetice, fonologice, lexicale și morfologice. După întinderea domeniului explorat ele sunt: regionale (cum este Noul atlas lingvistic român – NALR), naționale (cum este Atlasul lingvistic român – ALR), zonale (cum este Atlasul lingvistic mediteranean – ALM) și continentale (cum este Atlasul lingvistic ai Europei – ALE). De obicei, a.l. regionale elaborate în prezent sunt și atlase etnografice, datorită datelor de acest gen pe care le cuprind. În general, a.l. au un caracter onomasiologic, în sensul că hărțile prezintă termenii folosiți pentru denumirea anumitor noțiuni; câteva hărți din aceste a.l. sunt hărți semasiologice (prezintă sensurile unor cuvinte și expresii, mai ales arhaice). În mod obișnuit, anchetatorii sunt și autori ai a.l. Sunt recunoscute ca modele ale genului următoarele a.l.: Atlas linguistique de la France (ALF) („Atlas lingvistic al Franței”) de Jules Gilliéron și Edmond Edmont (1902-1910) pe baza anchetei dialectale efectuate între 1897-1901 de Edmont în 639 de localități, cu un chestionar de 1400 de cuvinte și fraze; Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland („Atlas lingvistic al Germaniei de Nord și de Centru”), primele 6 hărți, de G. Wenker (1881), pe baza unui chestionar de 40 de fraze-test, în 4.000 de localități anchetate. Primul a.l. românesc (fonetic) este Lingvistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes („Atlas lingvistic al graiurilor dacoromâne”), Leipzig, 1909, de Gustav Weigand, realizat prin anchete pe teren, întreprinse între 1896 și 1909, cu un chestionar de 114 cuvinte, care a permis atunci înregistrarea celor mai importante particularități de pronunțare ale graiurilor românești. Au urmat apoi Atlasul lingvistic român (ALR), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALR I) de Sever Pop, Vol. I, Cluj, 1938 și Vol. II, Sibiu – Leipzig, 1942, iar Partea a II-a (ALR II) de Emil Petrovici, Vol. I, Sibiu – Leipzig, 1940; Micul atlas lingvistic român (ALRM), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALRM I), Vol. I de Sever Pop, Cluj – Brașov, 1938, iar Partea a II-a (ALRM II), Vol. I de Emil Petrovici, Sibiu – Leipzig, 1940; Atlasul lingvistic român, Serie nouă (ALR, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, sub redacția lui Emil Petrovici, Vol. I și II, 1956, și Vol. III, 1962; Micul atlas lingvistic român, Serie nouă (ALRM, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, 1956, sub redacția lui Emil Petrovici; Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II). Serie nouă, Voi. IV, București, EA, 1965 și Vol. V, București, EA, 1966, ambele sub redacția lui Emil Petrovici; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III, București, EA, 1967, sub redacția lui Emil Petrovici; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. I. Oltenia, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, București, 1967; Atlasul lingvistic român, Serie nouă, Partea II, Vol. VI, sub redacția lui Emil Petrovici, București, 1969; Atlasul lingvistic pe regiuni. Maramureș, Institutul de lingvistică al Filialei Cluj a Academiei Române, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, București, 1969; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. II, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române, București, EA, 1970; Atlasul lingvistic român Serie nouă; Verbul, Institutul de lingvistică din Cluj al Filialei Academiei Române, Vol. VII, Cluj-Napoca, EA, 1972.; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. III, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române; București, EA, 1974; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat I, sub redacția lui Petru Neiescu, Institutul de lingvistică din Cluj, Cluj-Napoca, EA, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat. Date despre localități și informatori, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc și Nicolae Mocanu, sub conducerea lui Petru Neiescu, Cluj-Napoca, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni, Oltenia IV, de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1980; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. IV, Institutul de lingvistică din Cluj. Redactor principal: Ioan Pătruț. Redactori: Doina Grecu, Ion Marin și Rodica Orza, București, EA, 1981; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. V., de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1984; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Vol. I, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Date despre localități și informatori, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Atlasul lingvistic român. Transilvania. Date despre localități și informatori, de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1992; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina. Texte dialectale, Vol. I, Partea I. Culese de Stelian Dumistrăcel și publicate de Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu, Iași, EA, 1993; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania (I), de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1993.

Fevronia Rar folosit astăzi, Fevrónia reproduce numele pers. gr. Febrónia, necunoscut în epoca clasică și probabil împrumutat de la romani, la fel ca și numele lunii februarie cu care este strîns înrudit. Februarius era în vechiul calendar roman ultima lună a anului, care pe atunci începea nu în ianuarie ca acum, ci în martie. Numele lunii (prin aceasta vom lămuri și semnificația antroponimului) are la bază adj. februus „purificator”, termen sacru pe care istoricul Varro îl considera de origine sabină; deși a fost emisă și ipoteza că februarius ar porni de la Februus, o divinitate a infernului, mult mai plauzibilă este explicația termenului prin numele ceremoniilor de purificare de la Lupercalii (în lat. dies februatus), cea mai importantă sărbătoare a lunii. După cum ne spune Ovidiu în Faste, „orișice lucru cu care ne purificăm trupul nostru, la străbunii netunși numele-acesta l-avea” – adică februum, pl. februa; de aici februarius, care prin intermediul formei latine tîrzii febrarius s-a păstrat în toate limbile romanice (fr. février, it. febbraio, sp. febrero, port. fevereiro, rom. făurar, februarie, fiind un împrumut savant), în greacă (februarios) și de aici în limbile slave, în germană (februar), engleză (february) etc. Preluat de onomasticonul creștin și prezent în calendare, gr. Febrónia ajunge la români, fiind atestat în Moldova încă de la începutul sec. 16. ☐ It. Febronia, bg., rus. Fevronia; fr. Février, la origine supranume, este o creație a limbii franceze.

MUT'A vb. I. I. (Predomină ideea deplasării) T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) mișca, a (se) urni (din loc); a (se) clătina. Și-i va goni pre dînșii glas de frunză mutîndu-se (f o ș n e t u l u n e i f r u n z e c l ă t i n a t e d e v î n t B 1938). BIBLIA (1688), 91²/34. Zoroastru . . . făcea ca stelele să se mute din loc. EMINESCU, N. 60. Vasîle Baciu se mută de pe un picior pe celălalt. REBREANU, I. 343. El mîna punea, Șaua că mișca, Șaua că muta, Dar n-o ridica, Că nu mi-și putea. TEODORESCU, P. P. 495. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc. SLAVICI, O. I, 54. ♦ R e f l. (Prin Transilv.; despre membrele corpului) A ieși din încheietură; a se scrlnti. Cf. ALRM I/I h 206. ♦ R e f l. P. e x t. A porni la drum, a pleca; a merge, a umbla, a se deplasa (apropiindu-se sau depărtîndu-se de un punct). Nu se va muta (nu a p r o p i e-s e PSALT.) cătră tinre hicleanulu. PSALT. HUR. 3^v/4. Și de acolo mutămu-nă (v ă n s l ă m u N. TEST. 1648, m e r g î n d BIBLIA 1688) . . . sosimu întru Anticrihei. COD. VOR. 18/11. Puținelu se mutară (m a i m e a r s e r ă N. TEST. 1648, d e p ă r t î n d u-se BIBLIA 1688). ib. 90/29. Rădicîndu-se se mute-se fiii lui se ceară. PSALT. 235, cf. 117. Dară că ce, Doamne, te mutași departe ? DOSOFTEI, PS. 32/1. 2. T r a n z. A mișca, a scoate din locul în care se găsește și a așeza în alt loc; a deplasa, a strămuta, a transfera. Muta-te-va de satul tău. PSALT. HUR. 44^r/11. Viniile diîntru Eghypet mutași (a d u s e ș i H). PSALT. 166. Muta-vă-voi mai departe decît în Vavilon. CORESI, PS. 30/10, cf. URICARIUL, VII, 64. Și sfătuia undi vor rădica Ioniia, să o mute, și în ce locu . . . să o pui. HERODOT (1645), 506. Oboară domni și giudeațe și împărății mută de la o semenție la altă semenție. VARLAAM, ap. GCR I, 105/25. Să mute vreun hotar den locul său. PRAV. 280, cf. 40, 199. Oameni mutați pre aceste locuri. N. COSTIN, L. 142. Neamuri carile ellinii cu nume de varvari le poreclia . . . de pre țări, pre carile lăcuia și de pe furtuna carea după vremi îi muta. CANTEMIR, HR. 75, cf. 297. Împărăția au mutat pe Mîrza Pașa la Tighinea. AMIRAS, LET². III, 138. Ca nu cumva [grîul] să se aprindă, va fi bine de a-l muta din loc, amestecîndu-l cu lopețile. I. IONESCU, C. 177/8. Vezi tu buțite aste două ? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locu alteia. EMINESCU, N. 10. După războiul cu Radu Vodă Basarab, măria sa Ștefan mutase hotarul de la apa Trotușului cu mult mai la vale, pînă la apa Milcovului. SADOVEANU, F. J. 692. Perne albe i-a mutat Cînd la cap, cînd la picioare. ALECSANDRI, P. P. 112, cf. DOINE, 8, RETEGANUL, TR. 124. Dă-mi-l, Doamne,-n mîna mea, Să-l lovesc o dată bine, Să-i mut punga-n sîn la mine. ȘEZ. I, 140, cf. 12, 247, ANT. LIT. POP. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A-i muta (cuiva) fălcile (sau căpriorii) = a bate (pe cineva) tare, lovindu-l peste obraz. Jandarmii vă suduie și vă mută căpriorii. C. PETRESCU, Î. II, 92. Simțiîn inimă o pornire cumplită. Să se ducă la Bădîrcea . . . și numaidecît să-i cîrpească o palmă grea, să-i mute fălcile. PREDA, D. 77. ◊ R e f l. p a s. Toate lucrurile pe cari le au prășitorii cu dînșii . . . se numesc bulendre . . . Aceste bulendre se mută înaintea prășitorilor. PAMFILE, A. R. 81. Piatra care se mută din loc în loc nu prinde rădăcină. ZANNE, P. I, 249, ◊ R e f l. Ce ieși iară, nu den loc și să se mute, nici îmblă Dumnezeu den loc pe alt loc, ca trupul, ce pretutindinea iaste. CORESI, EV. 354. Se vor muta dentr-un loc într-altul. PARACLIS (1639), 255. Și au socotit cum, de nu vor da perșii război într-aceia zi, să să mute lângă un ostrov. HERODOT (1645), 486. Mutîndu-se și într-o aripă și într-alta, unul den copiei [sic !] lui ce-l păziia . . . i-au zis. M. COSTIN, ap. GCR I, 200/16. Se vor muta [albinele] la fagurii în carii se plămădesc și scot trîntorii. ECONOMIA, 181/6. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Mă scol, mă mut de-aicea, duc păsurile mele . . . în fundul unui crîng. ALEXANDRESCU, O. I, 250. Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptiori, știe și hleabul de baba mea de-acasă. CREANGĂ, A. 130. Ș-apoi m-au sărit caii, și s-a mutat bătălia mai departe. DELAVRANCEA, O. II, 224, cf. 58. Așa trăiau acești eroi parazitari ai vechilor noastre gospodării, mutîndu-se din loc în loc, unde îi ducea fantezia. ANGHEL, PR. 110. Stă și-așteaptă fără glas, Parcă să măsoare, Cum se mută ceas cu ceas Umbra după soare. TOPÎRCEANU, B. 10. Coco s-a mutat pe vergele de cîteva ori, s-a suit pe trapez, a ieșit din colivie. ARGHEZI, P. T. 110. Se mixta de pe mormînt pe mormînt, plîngînd și văietîndu-se. RETEGANUL, P. IV, 65. ♦ A b s o l. (La imperativ, pers. 2 sg.) Termen folosit pentru a îndemna un animal să schimbe piciorul (la muls, la potcovit etc.). Com. MARIAN, cf. A VI 26. ♦ A numi (pe cineva) cu serviciul în altă parte, a transfera într-un post. Era mutat la Curtea de Apel din București. C. PETRESCU, C. V. 10. ♦ (Învechit, rar) A alunga, a izgoni. Au mutat pre d[u]mn[e]zăii cei streini den mijlocul lor. BIBLIA (1688), 182²/2. ♦ (Jur.; învechit) A transmite. Lucrul său . . . nu cu bună dreptate mutat din stăpînirea celui ce l-au avut în stăpînirea celui ce l-au luat. PRAVILA (1814), 27/17. (R e f l. p a s.) Nu poate să se mute acest drit . . . asupra unui al treilea. ib., ap. TDRG. ♦ R e f l. (Prin Transilv. și Ban.; despre boli) A fi contagios; a se transmite de la om la om. Am căpătat boala de la al [ = alt] biteag, s-o mutat boala. ALR II 4 182/2, cf. ALRM II/I h 163. ♦ F i g. (Învechit, rar; cu determinări introduse prin prep. „la”) A pune pe seama, pe socoteala cuiva; a atribui. Cela ce piierde, fiește cîndu nu va să afle vina sa, ci mută la altul. URECHE, L. 162. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se referi. Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului. Acesta cuvînt să mută la Domnul Hristos. DOSOFTEI, PS. 8/19. ♦ (Regional; cu complementul „vinul”) A pritoci. ALR SN I h 246. ♦ (Complementul indică piesele jocului de șah) A schimba locul pe tabla de joc; a mișca (II). Mut regele . . . Iar eu am să mișc doi pași pionul damei. SADOVEANU, O. XI, 675. 3. T r a n z. F i g. (învechit și popular; cu determinări de felul „din viață”, „dintre cei vii”, „din această lume” etc.) A omorî; a pune capăt vieții cuiva. Ne-u zisu marele giudețu . . . să te mutăm din aceasta lume (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/21. O au mutat dintr-această viață trecătoare. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20/8. S-au părut D[o]mnului nostru să-mi mute copilașii . . . spre lăcașurile ceale de acolo. MINEIUL (1776), 180^v1/17. Și domniră în pace și în liniște, pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. ISPIRESCU, L. 145. ♦ R e f l. A muri¹ (1). Doamna Alexandra . . . s-au mutat cătră Christos (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 28. Generalul pensionat Ioan de Seetal, care de la 1814 petrecea aici, s-au mutat din aceasta lume. GT (1841), 1¹/8. Fiecare om, mutîndu-se din viața aceasta, trebuie să treacă peste o mulțime de rîuri și pîraie. MARIAN, L. 300, cf. 128. Îndată ce s-a mutat dintre cei vii, clopotele vestesc întregului sat moartea. PRIBEAGUL, P. R. 138. După tată, fiii toți se mutarâ-ntre cei morți, reteganul, p.- iv, 63.Refl. (De obicei cu determinări locale introduse prin prep. „în”, „la” sau „pe”) A se așeza (cu locuința) în alt loc, a se stabili în altă parte, a-și schimba domiciliul sau sediul.Muta-me-voiu în satul tău în veaci. PSALT. HUR. 50^v/8. Se mută cu toată ruda lui, cu cîți scăpase, în țara Veneției. MOXA, ap. GCR I, 58/15. Vor părăsi pre împăratul și se vor muta într-alt loc, la alt împărat. PARACLIS (1639), 255. Și de acolo mutîndu-sâ la ostrov, ș-au cumpăratu ocine. SIMION DASC., ap. GCR I, 143/33. Și așea mutîndu-sâ crăiasa cu pruncul Ștefan crai . . ., boierii și tot Ardealul au adus pruncului daruri la Lipa. M. COSTIN, O. 301. Și-ntr-acea sară s-au mutat în cetate. NECULCE, L. 127, cf. 362. Domnul cu toată curtea se mută la Cotnăru. NEGRUZZI, S. I, 106. Era bine în casa în care sta pînă acuma, dar. . . în casa-n care se mută, o să fie mai bine. CVARAGIALE, O. IV, 12, cf. 10, 11. Îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. VLAHUȚĂ, O. A. III, 18. Dar tot în acel an, revista se mută în București. RALEA, S. T. III, 185. Și astfel au tot vorbit pînă cînd el s-a mutat la ea. V. ROM. aprilie 1955, 256. A doua zi s-au mutat la curți care acuma erau ale lor. RETEGANUL, P. V, 72. ◊ T r a n z. Și mută (s ă l ă ș l u i d) în fsatele lor gerunchile lu Israil. PSALT. 161. Acesta au mutat scaunul domniei în Roman. N. COSTIN, L. 177. Orhan . . . mută tahtul împărătesc la Brusa. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Face cunoscut cinstitului public că fabrica sa de ciorapi . . . acum a mutat-o la Podul Calicilor. CR (1832), 350²/37. Pe mine mă mută acum într-altă casă. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 560. Măi bădițo, buze moi, Mută-ți casa lîngă noi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48, cf. 74, 204, ȘEZ. I, 12. Păsăruicâ, mută-ți cuibu, Unde-o fi badea cu plugu. ANT. LIT. POP. I, 144. 5. T r a n z. F i g. (Învechit) A transpune în altă limbă, a traduce. (R e f l. p a s.) Nu lipsesc a zice că cu neputință iaste a să muta filosofia și in limba rumânească (a. 1826). GCR II, 252/17. 6. T r a n z. (învechit și regional) A amîna. Au zis cum vor răspunde a doa zi . . . mutănd lucrul den zi în zi. HERODOT (1645), 471. Nu te zăbăvi a te întoarce către D[u]mn[e]zeu și nu muta den zi în zi pocăința ta. CHEIA ÎN. 57^v/18. Mută muceniia lor pînă la altă vreame. MINEIUL (1776), 144^r2/8. Mutînd punerea în lucrare a acei hotărîri până a doa zi, au făcut bine. DRĂGHICI, R. 163/7, cf. PANN, E. II, 75/21. II. T r a n z. (Învechit și popular; predomină ideea transformării, a schimbării) 1. A înlocui, a schimba (cu altceva sau cu altcineva); a modifica; a transforma. Supt vreame stăm, cu vreame ne mutăm viața. M. COSTIN, ap. GCR I, 203/17. Dumnăzău mută și iară întărește și întemeiază împărățiile. N. COSTIN, L. 76, cf. 142, 596. Pustiindu-se toată lllirie și Misia . . ., au scos din cetățile și din locurile ei pe români și i-au așezat în mijlocul Misiii, și i-au mutat numele, zicîndu-i Dachiia. CANTEMIR, HR. 151, cf. 72. Nici corbul negreața nici pardosul pestriciunea a-și muta poate. id. IST. 105. Mutați pentru dragostea mea meșteșugul cel pescăresc. ANTIM, P. 3. Blestemul cel omenesc l-au mutat întru blagoslovenie. MINEIUL (1776), 49^r1/8, cf. 31^v1/19. Subt pretext de a-și muta aerul, lăcuiește preste an, în șese sau șepte luni, în Tîrgovești. ȘINCAI, HR. III, 235/16. Și fiecare pe unde trece Păraie de sînge turcesc varsă, Somnu dulce mutând în moarte rece. BUDAI-DELEANU, Ț. 256. Pontiful . . . au mutat hotărîrea morței în pedeapsa închiderei pe viață. AR (1829), 188²/27. Fire-ai de rîs, mîndră lele, Că-mi mutași numele mele, Și-mi puseși altele rele, De nu pot trăi cu ele. DOINE, 264. ◊ R e f l. p a s. Mai pe urmă din Flachia să se fie mai primenit în Valahia, adecă mutîndu-sâ slova F în V și K în H. CANTEMIR, HR. 113, cf. MAIOR, IST. 161/28. De aci înainte dansurile-ți s-or ciuntă, porturile s-or muta. COM. SAT. V, 13. ◊ R e f l. Și dzice Domnul lui Cainu, că ce te-ai măniatu și fața ta s-au mutatu ? PALIA (1581), 24/8. Pealea lor se va muta în mai întunecat vînătă. ECONOMIA, 217/16. Dregătorii să mută în omide Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetățenesc. BUDAI-DELEANU, Ț. 380. Că m-o bătut bărbatul Și mńi s-o mutat graiul. ȚIPLEA, P. P. 32. ◊ R e f l. i m p e r s. Unde va Dumnezeu, cu anevoie se poate muta cu sfatul. MUSTE, LET² III, 95, cf. ZANNE, P. VI, 645. ♦ R e f l. A se reincarna, a se întrupa. Cînd umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare, și-ți va spune ce trebuie să faci: cînd te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor. EMINESCU, N. 55. ◊ T r a n z. Și țărnea mea, tu, Doamne, în țărn-ai s-o arunci ? Dar eu ce nu sînt țărnă, unde-o să fiu atunci ? Muta-mă-vei într-altul ? VLAHUȚĂ, P. 27. 2. A da altă direcție, alt curs, a a b a t e; a schimba. Și eu încă mă întorcu și sfatul îl mut. HERODOT (1645), 367. L-au mai mutat de la gîndul lui. M. COSTIN, LET². I, 332. Inima-i va dzîce să nu-și mute pașii. DOSOFTEI 32/20. După a sa părere întorcîndu-se iarăș, mută socoteala. CANTEMIR, HR. 129. Tăind apei o gură, am mutat curgerea ei (a. 1773) GCR II, 93/8. ◊ E x p r. A (-și) muta gîndul = A renunța (la o idee, la un proiect etc.), ; a de răzgîndi. N-au vrut Nicolai Vodă să mute gîndul cel bun ce pusăse din început pentru dînșii. AXINTE URICARIUL, LET. II, 151/18. Dacă văzu care încotro merge treaba, își mută gîndul și plecă în ale sale. ISPIRESCU, U. 69, cf. id. L. 127, 254. Totuși faptul că Tudorache, în timpul din urmă, nu-i vorbise nimic de casă dăduse moșului o nădejde, fâcîndu-l să creadă că poate și-a mutat gîndul cel rău. DUNĂREANU, CH. 27, cf. I, 278. (Cu parafrazarea expresiei) Astfel ai zis. Dar acum ai gînduri mutate, tu, tată. COȘBUC, AE. 16. A muta vorba (sau cuvîntul) = a da o interpretare greșită celor spuse de a răstălmăci. L-au pusu-l mai mare, toate să-l asculte, Cîte sînt pre lume cuvînt să nu-i mute. DOSOFTEI, PS. 28/8. Mă rog să mă ascultați, Vorba să nu mi-o mutați. SEVASTOS, N. 324. – Prez. ind.: mut. – Lat. mutare.

țară sf [At: PSALT. HUR. 75^r/4 / V: (înv) țe'a~ (Pl: țeri, țere) / Pl: țări, (înv) țari, (reg; art) țărele, țarele / G-D: (înv) țăriei / E: ml terra] 1 (Îrg) Suprafața globului pământesc Si: pământ. 2 (Îrg; prc) Uscat. 3 (Înv) Țarină¹ (1). 4 (Înv) Sol³ (1). 5 Porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, ape, resurse economice etc.) Si: regiune, ținut¹ (20), zonă, (înv) oblastie. 6 Întindere de pământ (delimitată) pe care se exercită o anumită autoritate Si: teritoriu. 7 Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dezvoltată din instituția obștii sătești Si: ocol. 8 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc munte, deal) Șes. 9 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc pădure, codru) Loc deschis. 10 (În graiul ciobanilor) Locul unde ciobanii de la munte își au casele, familiile și gospodăriile lor stabile. 11 Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat. 12 (Pex) Stat. 13 (Îvp; art) Parte componentă în denumirea unor state sau ținuturi ~ra Ardealului, ~ra de Sus. 14 Provincie în vechea organizare politică și administrativă a României. 15 (În basme; îs) ~ra nimănui Țară (11) fără stăpân. 16 (Îas) Spațiu, neocupat de armate, între două fronturi de luptă. 17 (Srg) Drum de ~ sau drumul țării Șosea națională. 18 (Îs) ~ra lui Cremene (sau a lui Han-Tătar, a lui Papură-Vodă) Loc fără stăpân, unde fiecare face ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. 19 (Îs) ~ra lui Papură-Vodă Loc în care e sărăcie mare. 20 (Îs) ~ra lui Papuc Loc în care domnește hoția și jaful. 21 (Îe) ~ra e largă! Ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. 22 (Îe) La colț (sau la capăt) de ~ și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de ~ Într-un loc prielnic, comod și ferit de primejdii. 23 (Îe) Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări Foarte departe. 24 (Îe) A pune ~ra la cale A conduce o țară. 25 (Pex; îae) A îndruma o afacere. 26 (Gmț; îae) A discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară. 27 (Gmț; pex; îae) A sporovăi. 28 (Îe) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în ~ A i se duce cuiva vestea Si: a ajunge de pomină. 29 (Îe) A plăti (cât) un colț (sau, reg un corn) de ~ A valora foarte mult. 30 (Fam; îe) Te joci cu ~ra-n bumbi? Formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. 31 (Îe) A nu mai avea ~ cu (cineva) A nu mai avea trai liniștit cu cineva. 32 (Îe) A sta prost (sau rău) cu ~ra A nu avea bani. 33 (Pop; îe) A se duce (sau a pleca)-n ~ (sau în țări, în lume și în țări) A se duce în lumea largă. 34 (Îe) A cutreiera ~ra în lung și-n lat A călători foarte mult. 35 (Reg; îc) ~-lungă Persoană care se ocupă de mai multe lucruri deodată și nu termină nici unul. 36 (Îe) Atâta pagubă în ~ra Moldovei Se zice pentru a arăta că ceva este lipsit de importanță. 37 (Reg) Nume dat României înainte de primul război mondial de către românii din Transilvania. 38 (Înv) Așezare statornică întemeiată într-o regiune nelocuită. 39 (Adesea determinat printr-un aps) Locul în care s-a născut sau trăiește cineva Si: patrie, (îvp) moșie¹. 40 (Îs) ~ mamă (sau mumă) Țara din care s-a desprins o altă țară (o provincie etc.), care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, de cultură etc. Si: patrie mamă. 41 (d. oameni, animale, bunuri etc. înv; îla) De ~ Indigen. 42 (Bot; reg; îs) Bostan (sau lobeniță) de ~ Dovleac (Cucurbita pepo). 43 (Bot; reg; îas) Dovleac (Cucurbita maxima). 44 (Îs) Pere de ~ Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 45 (Îs) Prune de ~ Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 46 Locuitorii unei țări (11) Si: popor, (îvp) norod¹, obște. 47 (Pex) Mulțime de oameni Si: lume. 48 (Îe) A afla târgul și ~ra A afla toată lumea. 49 (Îe) A se pune cu ~ra A intra în conflict cu toată lumea. 50 (Trs) Felul de a fi al unui om. 51 (Îe) Nu e ~ caldă Se spune despre un om care nu e vrednic de încredere. 52 (Fam) Termen cu care cineva se adresează unei persoane. 53 (Înv) Țărănime. 54 (Înv) Armată alcătuită din țărani. 55 (Înv; pex; csc) Oșteni proveniți din țărani. 56-57 (Îoc de oraș; îljv) De sau (de la) ~ Care trăiește sau care se află la sat. 58-59 (Îal) Specific satului. 60 (Îs) Drum de ~ Cale de importanță locală care leagă mai multe comune sau sate. 61 (Îla) (De) la ~ (De) la sat. 62 (Reg; îcs) De-a ~a Numele unui joc de copii, ce se desfășoară între două grupuri ai căror participanți, așezați în două șiruri față în față, se țin strâns de mână, membrii fiecărui grup încercând, pe rând, să rupă lanțul advers pentru a câștiga prizonieri în favoarea propriului grup. 63 (Reg; îacs) Șotron. 64 Locul unde stă fiecare jucător din echipa „la bătaie” la jocul de oină. 65 (art) Melodie după care se execută țara. 66 (art) Joc de brâu nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)

LEGENDĂ (< fr. légende < lat. legenda, care trebuie citit) Specie a genului epic, narațiune în proză sau în versuri, amestec de adevăr și ficțiune cu privire la originea unei ființe, lucru, monument istoric, ținut, la faptele unor eroi. Legendele sînt diferențiate în: mitologice sau etiologice, denumite de vechii folcloriști și religioase, iar de B.P. Hasdeu deceuri (unele din ele răspund la întrebarea de ce), cu un conținut de pseudoștiință populară cu privire la faună, floră, univers etc.; istorice, referitoare la diferite evenimente istorice. Termenul legendă a fost folosit în trecut pentru acele vieți ale sfinților (Vita sanctorum) ce erau citite în mănăstiri, iar în alt sens pentru orice povestire neautentică. Marile cărți cosmogonice și religioase ale popoarelor Orientului, mitologia egiptenilor, poemele mitice ale popoarelor septentrionale: (sagas), chansons de geste franceze, romanele cavalerești, au ca subiect legende. În perioadele mai vechi ale omenirii, legenda a suplinit istoria, iar în alte perioade o completează. O perioadă de efervescență a acesteia este aceea a romantismului. Uneori, termenul legendă s-a confundat cu cel de basm, datorită prezenței miraculosului în ambele specii. În creația epică populară există legende în proză (Legendele păsărilor la români) și, mai puține, în versuri. Legendele populare au trecut în literatura cultă numai ca tematică și structură, realizarea artistică fiind mult deosebită sub mai multe aspecte, mai ales sub cel al limbii și stilului, precum și al formei versificate care s-a generalizat în creația scrisă. De cele mai multe ori faptele relatate într-o legendă nu sînt situate cu precizie nici în timp, nici în spațiu, întocmai ca în basm, iar uneori eroii sînt personaje de basm. Poeții, pe baza unor tradiții sau credințe populare, creează narațiuni simple în versuri, în care introduc elemente supranaturale, încercînd o explicație fantastică a fenomenului observat de popor. Ex. Lie, lie. Ciocîrlie, Zbori în soare, Cîntătoare Și revină Din lumină Pe pămînt Cu dulce cînt (Poporul) De cînd erau ca iarba anticii codri deși, Și mici ca mușuroaie Carpații urieși, Și văile profunde și latele vîlcele Ca pe o apă lină, ușoare vălurele: De cînd în lume, lupii erau păstori de oi Și urșii cu cimpoaie mînau cirezi de boi, Da cînd purta-n cosițe Ileana Cosînzeană O floare cîntătoare, o floare năzdrăvană, N-a fost copilă-n viață, mai dulce, mai aleasă Decît frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă! (V. ALECSANDRI, Legenda ciocîrliei) Ex. de legendă istorică: "Ștefan vodă cel Bun, [...] ieșind în polimari, la curțile domnești ce erau făcute de dînsul, au auzit un glas mare de om strigînd să aducă boii la plug. Și mirîndu-se ce om este acela ce ară duminica, îndată au trimis în toate părțile, ca să-l găsească pre acel om, să-l aducă la dînsul; și l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de 4 ceasuri, arînd la o movilă ce se cheamă acum Movila lui Purcel; că pre acel om însă îl chema Purcel. Și ducîndu-l pre acel om la Ștefan vodă, l-au întrebat Ștefan vodă, el au strigat așa tare și pentru ce ară duminica. El au zis că au strigat el să aducă boii la plug și ară duminica, că este om sărac, și într-alte zile n-au vrut frate-său să-i dea plugul și acuma duminica i-au dat. Deci Ștefan vodă au luat plugul fratelui celui bogat și l-au dat fratelui celui sărac să fie a lui. (I. NECULCE, O samă de cuvinte)

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

MAIORESCU 1. Ion. M. (pe numele adevărat I. Trifu) (1811-1864, n. sat Bucerdea Grânoasă, jud. Alba), om politic, filolog și publicist român. Urmaș, pe linie maternă, al lui Petru Maior. Prof. la Colegiul Național din Craiova. Agent diplomatic la guvernului revoluționar de la 1848 al Țării Românești pe lângă Dieta germană de la Frankfurt am Main. Orientare moderată, apropiată de aceea a lui Heliade-Rădulescu. Contribuții lingvistice („Itinerar în Istria și vocabular istriano-român”). 2. Titu M. (1840-1917, n. Craiova), critic, teoretician și om politic român. Fiul lui M. (1). Studii la Viena, Berlin și Paris. Acad. (1867), prof. univ. de istorie, filozofie și logică la Iași și la București. Membru marcant al Partidului Constituțional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui președinte a fost în 1913). De mai multe ori ministru în cabinete conservatoare (ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, 1874-1876, 1888-1889, 1890-1891; al Justiției, 1888, 1900-1901: al Afacerilor Străine, 1910-1913) și prim-min. (1912-1914). S-a pronunțat pentru orientarea politicii externe românești spre Puterile Centrale. În timpul mandatului său, M. a optat pentru calea militară de rezolvare a diferendului de frontieră româno-bulgar, România fiind antrenată în cel de-al doilea război balcanic. Mentor spiritual al Junimii. În filozofie, rolul său este mai mult de natură didactică, cea mai importantă contribuție fiind manualul de logică de influență herbartiană („Logica”); meritul său constă în faptul că a sprijinit formarea unor filozofi reprezentativi: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinți, I. Petrovici ș.a. A abordat câteva probleme fundamentale ale culturii naționale (limba, literatura, folclorul), dându-le o rezolvare modernă, susținând principiul autonomiei estetice, iar prin teoria „formelor fără fond” a denunțat transplantarea formală a unor instituții, principii și reforme inadecvate momentului istoric românesc; a combătut superficialitatea și pseudocultura („Beția de cuvinte”), introducând criteriul estetic în judecarea valorii literare („O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867”, „Direcția nouă în poezia și proza română”). A contribuit la elucidarea problemelor legate de scrierea limbii române, înlăturând etimologismul latinist, italienismul, calcurile neavenite din germană („Despre scrierea limbii române”, „Limba română în jurnalele din Austria”) și a combătut purismul latinist în lexic („Neologismele”). S-a aflat printre cei care au pus în valoare cele mai reprezentative figuri ale literaturii române: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Goga, Sadoveanu („Critice”). A încurajat culegerea și cercetarea folclorului („Asupra poeziei nostre populare”). Orator de mare talent („Discursuri parlamentare”); vastă și importantă operă memorialistică („Jurnal”) și epistolară. Traduceri (Goethe, Schopenhauer, Ibsen, Maeterlink ș.a.).

Margareta Favoarea de care se bucură astăzi prenumele fem. Margaréta este datorată, în bună parte (pentru că nu putem trece cu vederea, în acest caz, nici importanta influență a onomasticii literare), identității dintre numele personal și numele unei plante și flori, margaretă (am subliniat și în alte rînduri că această categorie de antroponime feminine sînt acum la modă, exprimînd și în acest fel tendința de modernizare a inventarului nostru de prenume). De astă dată însă (cazul nu este unic), Margareta nu este o creație românească, deci nu are la bază numele de floare și, după cum vom vedea imediat, nici la origine numele personal nu provine din numele florii. Cunoscut încă din primele secole ale erei noastre, în inscripțiile latine creștine, Margarita corespunde lat. margarita „perlă” (ca sens secundar „margaretă”), împrumutat din gr. margarites, cu aceleași sensuri (cuvintele rom. mărgărit, mărgăritar, „pietriș mărunt; perlă; vîsc; lăcrămioară”, a mărgări „a înflori” etc. provin din neogreacă). Cum gr. margarites - format din margaron – cuvînt de origine necunoscută, venit din Orient – este de genul masculin, în izvoarele grecești apare, destul de rar, num. pers. masc. Margarítes (pentru feminin sînt atestate doar Margaris și Margarita). În apusul Europei, Margarita pătrunde în onomasticonul creștin (sînt cunoscute cultul unei martire din Antiohia în timpul împăratului Dioclețian, a unei regine a Scoției din sec. 11 etc.) și se răspîndește prin biserică sprijinit continuu de existența cuvintelor comune, care în limbile romanice continuă lat. margarita. În engl. pentru „margaretă” sînt folosite două cuvinte: daisy „ochiul zilei” (folosit ca hipocoristic pentru Margaret și chiar ca prenume independent) și împrumutul romanic marguerite. La români Margareta este un nume foarte vechi: în Moldova era purtat încă din sec. 14 de → Mușata, mama domnului Petru I (cca 1374 – 1392) și soția lui Lațcu, domn între cca 1365 – 1374, dar cum este vorba de o ferventă propagatoare a catolicismului, sigur avem de a face cu o influență latino-catolică. Mai vechi este Marghita (probabil influență maghiară, ca și toponimul cu aceeași formă din Crișana), purtat de soția domnului muntean Basarab I, atestat și mai tîrziu în sec. 16, în documentele moldovenești. La 1493, apare în documente și hipocoristicul Marga, foarte frecvent și astăzi. Adăugînd și pe Mărgărita, masc. Mărgărit, Mărgărint (împrumuturi neogrecești directe sau prin bulgară, nefiind exclusă în unele cazuri nici o posibilă formare pe teren românesc din mărgărit „înflorit, prosper”) avem o imagine aproape completă a vechimii și răspîndirii numelui în onomastica noastră. În epoca contemporană circulă frecvent Margareta, Marga, Reta, uneori Margó (fr. Margot), Greta, Rita (hipocoristice apusene împrumutate la începutul sec. 20). ☐ Engl. Margaret (cu hipoc. Mag, Maggy, devenit Peggy, frecvent în America de Nord și Daisy, după engl. daisy „margaretă” – textual – „ochiul zilei”, folosit chiar ca prenume independent), fr. Marguerite, Margot, germ. Margareta (hipoc. Marga, Margit, Grete, Gretel etc.), it. Margherita (hipoc. Rita), sp. Margarita, magh. Margit, Margarita (hipoc. Margita, Reta, Greta, Margot etc.), bg. Margarit, Margaríta (hipoc. Marga), rus. Margarita etc. ☐ Margareta de Danemarca, supranumită „Semiramida nordului”, regină a Danemarcei, Norvegiei și Suediei, Margareta dAngoulême sau de Navarra, regină, protectoare a Reformei și autoare a culegerii de povestiri Heptameronul, Margareta de Valois, soția lui Henric IV numită și „regina Margot”. ☐ Margareta din Faust de Goethe (și din opera cu același nume de Gounod), Margareta de Parma din Egmond de Goethe (după care Egmond de Beethoven), Regina Margot din romanul cu același nume de Al. Dumas-tatăl, Daisy Miller din romanul cu același nume de H. James.

ALERGA A alerga (sau a umbla) cu limba scoasă (după ceva sau după cineva) = A dori foarte mult ceva, a căuta cu orice preț (să obțină ceva sau să găsească pe cineva): După ce umblase vreo trei luni cu limba scoasă să încapă pe la vreo gazetă, intrase conțopist la primărie. (I. L. CARAGIALE) Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. (EM. GÎRLEANU) − Dar la cumpărat cine te-a chemat? Și ai umblat cu limba scoasă! sări din nou Toader. (LIVIU REBREANU) A alerga după treburi = A umbla din loc în loc pentru rezolvarea unor interese practice: Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decât jocul de cărți; dar n- avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dânsa alerga în treburile cârciumii, el trebuia să intre în voile oaspeților. (IOAN SLAVICI) [...] și femeia nu se mai sătura povestindu-le minunea și cum, din ceasul acela, fiu-său s-a făcut sănătos și umblă după toate treburile, ca orice om. (I. AGÎRBICEANU) A alerga pe la toți sfinții pentru cineva = A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență: A alergat pe la toți sființii, dar n-a găsit nicio înțelegere. A-și alerga (sau a-și juca) calul (înv.) = A-și permite multe libertăți față de cineva, a-și face mendrele: D-aia mi-am alergat caii aici înaintea D-voastră (= am cutezat să scriu acestea), fiindcă vă știu de români […] și Românul […] e îngăduitor. (P. ISPIRESCU) Știu eu năzdrăvanii de-ale spânului; și să fi vrut de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. (ION CREANGĂ) A-și alerga gura (pop.) = A vorbi repede; a pălăvrăgi: […] scosei numaidecât cinci monete de aur și, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mână a cantatriței, care mai întâi roși, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile… (NICOLAE FILIMON) A-și alerga ochii (Rar) = A-și arunca privirile: [oșteanul] Numai ochii săi mișca, / Vulturește-i alerga / Pe cea zare cenușie. (VASILE ALECSANDRI)

Ilie Unul dintre cele mai frecvente și populare prenume românești, Ilíe continuă la noi un vechi nume ebr. Elijáh(u), purtat de un cunoscut profet biblic, personaj al Cărții regilor din V.T. Explicația numelui apare chiar în textul biblic: strîngînd întreg poporul la muntele Carmel, Ilie cere fiilor lui Israel să hotărască cărei divinități i se vor închina în viitor. În urma unei probe a focului (în zadar proorocii lui Baal au invocat numele zeului pentru a le aprinde lemnele pregătite pentru foc), cîștigată de Ilie (la rugămintea acestuia „a căzut foc de la Domnul”), poporul s-a convins că „Domnul este adevăratul Dumnezeu” (în termeni ebraici, Jahve este singurul și adevăratul El). Numele în discuție face deci parte din categoria teoforicelor (de această dată chiar cu caracter dublu, întrucît ambele elemente, El și Jahve sînt nume ale divinității) din punct de vedere formal fiind constituit dintr-o întreagă frază cu valoare nominală (acest tip de antroponime, formate prin simpla alăturare a două substantive, aparțin primei perioade israelite, fiind cele mai vechi). Întrucît elementul El- apare în foarte multe nume de origine semitică folosite și la noi (de exemplu → Daniel; Gabriel; Mihael; Rafael; Samuel etc.) vom încerca să oferim cititorului cîteva informații. Foarte veche desemnare semitică a divinității, răspîndită mai ales în regiunile de limbă acadiană și cana- neană, El (cu diferite variante: ebr. El, ugaritică l, acadiană, ilu, arab. ilăh) nu are o semnificație certă (majoritatea specialiștilor îl derivă din wl „a fi înainte, a fi tare”). În funcție de diferitele limbi și perioade în care apare, El este nume generic (cu pluralul Elim, Elohim, Ilam etc.) sau desemnează numai o anumită divinitate. La asiro-babiloneni, în nume personale teoforice, ilu apare de obicei cu valoare de generic; la arameeni, în sec. 8 î.e.n., cuvîntul denumea o divinitate specială, aceeași semnificație avînd-o și în inscripțiile feniciene (în textele ugaritice, era desemnat astfel zeul suprem Moth, la origine probabil o divinitate astrală); la vechii arabi, care foloseau multe nume compuse cu El-, cuvîntul indica tot un zeu unic. Israeliții au adoptat și ei pe El, mai mult în limba solemnă, cu dublă valoare: fie numai ca un nume generic pentru divinitate (ca în El-jah(u) „zeul este Jahve”), fie ca nume al unei singure divinități. Elohim, la origine un fel de plural de politețe (ca în română, noi pentru eu, dumneavoastră pentru tu etc.) sau o ridicare la nivel de concept (Elohim este cel care are toate calitățile lui El), este folosit mai ales pentru a numi pe unicul și adevăratul Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că, nu cu mult înaintea nașterii lui Iisus, evreii nu mai pronunțau cuvintele Jahve și Elohim, înlocuindu-le prin Adonây (pentru semnificația acestuia → Chiriac; Dominic). Avînd un corespondent perfect în mai vechiul nume asirian Ilyan, ebr. Elijah(u) este redat în Septuaginta prin gr. Eliú, iar în N.T. prin Elias, formă identică cu cea latină, păstrată în limbile apusene moderne. Răspîndirea numelui în Europa este legată de victoria creștinismului, care a impus o mare parte din vechile nume ebraice și a popularizat cultul martirilor, iar mai tîrziu, al sfinților. Cum dintre numeroșii Ilie din calendare de cea mai mare favoare se bucură personajul biblic, vom încerca să punem în lumină și alte elemente care au concurat la creșterea faimei și frecvenței numelui în discuție. După cum se știe, sărbătorile creștine au înlocuit vechile sărbători păgîne, la origine legate de ciclurile vegetației, mai exact, de importanța pe care o aveau diferitele momente ale anului în viața economică și spirituală a colectivității. Noua religie nu a putut însă să înlăture multitudinea de credințe și obiceiuri vechi de milenii, ci în cea mai mare parte le-a modificat aspectul și mai ales numele. Așa se face că un foarte mare număr de sărbători dedicate unor martiri și sfinți sînt în fond vechi rituri păgîne amestecate cu elemente creștine. Data hotărîtă de biserică pentru sărbătorirea profetului llie este de o mare importanță în viața colectivităților agricole; coacerea și strîngerea cerealelor. Dintotdeauna și de pretutindeni, cei care au cultivat pămîntul și-au dorit în acest moment vreme frumoasă, ploile, cu piatră mai ales, putînd distruge recoltele; la fel de periculos pentru lanurile coapte este și focul, care în miezul verii poate aduce mari pagube. Legate de aceste elemente importante ale vieții țăranului au existat o serie întreagă de vechi credințe și obiceiuri, care mai tîrziu, în perioada creștină, au fost preluate în cultul sfîntului llie. Chiar în legenda biblică există o serie de fapte ce și-au găsit ecou în vechile credințe. Activitatea profetului este plasată într-o perioadă de secetă și se încheie cu ridicarea lui la ceruri, într-un car de foc, cu cai de foc. Iată așadar cum se explică faptul că Ilie sau llie Pălie (de la a păli „a arde”) este „rău de foc, trăsnet și piatră”. Deosebit de interesante sînt obiceiurile și credințele noastre populare (bine reprezentate în creația folclorică) care, neavînd nici o legătură cu profetul biblic, ne fac să ne gîndim la vechile culturi păgîne închinate lui Helios sau Iupiter (chiar pasajul biblic amintit indică reminiscențe ale unui cult al soarelui). De o mare popularitate și importanță în zona balcanică, cultul sfîntului Ilie a determinat ca, în anumite limbi, luna iulie să se numească și iliniskiat (în bg.), iliinski sau ilinstak (în scr.), Jlywyi (la huțuli, dar pentru august). Dacă pentru apusul Europei, existența unor vechi izvoare scrise ne permite să afirmăm continuitatea și frecvența formelor Elias sau Helias, la popoarele slave din răsărit atestările sînt mai tîrzii, motivul principal fiind creștinarea mai tîrzie a acestora. În mod logic, numele Ilie trebuie să fie mai vechi la populația romanizată (și, în mare parte, creștinată) a vechii Dacii, decît la slavi, lipsa izvoarelor scrise și apoi influența onomasticii slave care va fi înlocuit sau modificat formele vechi ale numelor, nu permit să se aducă dovezi concrete în sprijinul acestei afirmații. Preluat din greacă, unde este Elias, apoi Ilias, numele apare în vechea slavă sub formele Ilija, Iliji etc. Ca nume personal, Ilija este atestat în sîrbo-croată din anul 1222, iar la ucraineni din 1438. În documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare este atestat Ilíe și mult mai des Iliáș. Frecvența ridicată a numelui la românii din toate regiunile (statisticile făcute la noi îl plasează pe Ilie pe locul 5, după Ion, Vasile, Dumitru, Gheorghe; deși aceste cercetări au în vedere zone geografice foarte restrînse, rezultatele lor pot fi considerate reprezentative) explică în parte numărul relativ mare al variantelor și derivatelor. Iată o parte dintre acestea, folosite și astăzi ca prenume sau nume de familie: Ilie, Lie, Ilia, Liia, Iliaș, Liaș(u), Iliașcu, Ilieș, Iliică, Liică, Ilicel, Ilioiu, Ilioaie, Iliuț(ă), Ilă, Ilașcu, Ile(a), Iluț, Elie, Elieș, Elișor, Eliade, Elias, Eliana sînt forme mai noi, savante sau împrumuturi din apus. ☐ Engl. Ellis, fr. Elie, Eliane, germ. Elias, it. Elía, sp. Eliás, magh. Eliás, Illes, fem. Ilja, Eliana, bg. Iliia, Iljo, rus., ucr. Iliiá, ser. Ilya, Ilijaș, etc. ☐ Dintre personalitățile care au purtat acest nume îi amintim pe Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaș, fiul lui Petru Rareș. Pictorul Ilia Efimovici Repin, scriitorul Ilya Ehrenburg ș.a. ☐ Din literatura română contemporană binecunoscutul erou al lui Marin Preda, Ilie Moromete.

ZICE (zic; perf. zisei, †ziș; part. zis) I. vb. tr. 1 A arăta prin vorbe, a spune: și zise Domnul cătră Cain: unde iaste fratele tău Avel? (PAL.); puiu pre Dumnezeu martur că așa i-am zis (NEC.); măi! s{ca,2c} trecut de șagă, zic eu în gîndul meu (CRG.) ¶ 2 A vorbi: bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n’ai zis destul (CAR.); bine zici, ai dreptate; elipt. zice, zic, se vorbește, lumea zice: acest Atila... zice că era om ascuțit la minte (LET.); zic că atunce se cerca acel Han să se închine la împărăția Moscului (NEC.); ~ la ureche, a vorbi, a șopti la urecbe ¶ 3 ~ da, a afirma, a consimți, a aproba; ~ nu, ba, a tăgădui, a nu consimți, a nu aproba, a nu voi ¶ 4 A se exprima într’un anumit fel, cu anumite vorbe: zice un proverb: cuiul cel nou scoate pe cel vechiu afară (PANN); asta-i altă mîncare de pește, cum zice Românul; eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca și un frate, tot îi dam povețe fetei să mai rabde (CAR.); așa zicînd, spre a mă exprima astfel ¶ 5 A rosti o vorbă: nu mai zic nimănui nici pis! (ISP.); nu mai era chip să mai zică băiatul nici cîrc! (CAR.) ¶ 6 A obiecta, a reproșa: femeia aștepta... să-i zică cine știe ce, pentru că bucatele nu sînt bune (ISP.); ferice de părinții cari l-au născut, că bun suflet de om este, n’am ce zice! (CRG.); cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! n’am ce zice, onorabil băiat! (CAR.) ¶ 7 A pretinde, a susține: zice mă’sa că nu poate umbla, că de-abia s{ca,2c} sculat după lingoare (CAR.) ¶ 8 A admite, a presupune: să zicem că-i așa ¶ 9 A comunica o dorință, a porunci: zi-i să plece; fă ce-ți zic eu, nu cum vrei tu; fă ce-ți zice popa, nu face ce face el (ZNN.) ¶ 10 🎼 A cînta din gură sau dintr’un instrument: un Țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș (I.-GH.); în picioare, doi țărani tineri... zic, unul din scripcă și altul din cobză (VLAH.); puse să zică din trîmbițe ca fie-care ostaș să se rînduească sub steagul său (BĂLC.); zic în fluier să mi se coboare caprele de la munte, și nu mai vin (NEC.); într’acele trei zile ce au șezut Turcul aicea... au zis surlele și dobele (MUST.); îndată și mehterhaueaoa din lăuntrul curții... începe ~ pentru cinstea sărbătorii (LET.) ¶ 11 A recita: ~ o poezie; întîiu începe unul și-l zice (colindul), adică îi rostește cuvintele... cîntîndu-l în același timp (PAMF.); ~ lecția; ~ rugăciunea ¶ 12 A citi: popa nu zice evanghelia de două ori pentru o babă surdă (ZNN.) ¶ 13 A crede, a socoti, a-și da părerea: eu zic că e bine așa; ce o să zică lumea de mine? ¶ 14 Ⓕ A-i ~ gîndul, a avea presimțirea: ne zice gîndul că vei peri (ISP.) ¶ 15 A vrea să zică, a) a avea de gînd să exprime, a vrea să dea să se înțeleagă: ce vrei să zici cu asta? nu vreau să zic că e leneș, dar nici prea silitor nu e; b) a însemna: dumneata ți-ai uitat și limba de cînd ai plecat din țară: vezi ce va să zică procopseala dobîndită de la străinii (ISP.); vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, ...tocma în postul mare (CRG.); vrea să zică, va să zică, Mold. vra să zică, adică; prin urmare; care vr(e)a să zică, care va să zică, cu alte cuvinte: breee! oare vra să zică tu ești stâpîn aici și eu îs de haimana? (ALECS.); Care va să zică nu dai rubla? – Nu pot (CAR.) ¶ 16 A fi scris: oameni buni, știți voi ce zice în cartea aceasta? (ISP.); în izvoadele răposatului Mirou Logofătul aflu zicînd... să fie pe Cegîlnic, în Bugeac, această cetate (N.-COST.) ¶ 17 A (se) numi, a (se) chema: Grecii zic Italiei cu alt nume Hesperia, de pre Hesper, steaoa ceea căriia îi zicem noi luceafărul cel de noapte (M.-COST.); ~ cuiva pe nume; I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni (EMIN.). II. vb. refl. 1 A se numi, a se chema: boierii începuse a se zice Români, a vorbi și a scrie românește (I.-GH.); Dacă este așa, cum se zice la ceea care se află în pahar? – Cum să se zică? Iaca apă (ISP.) ¶ 2 Se zice, a) lumea zice, circulă svonul; b) se povestește: se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstire (CRG.); se zice că pe vremuri au trăit niște uriași prin părțile noastre ¶ 3 Cum s’ar zice, cu alte cuvinte, de pildă: în zilele lui Mihai-Vodă, oamenii cei vinovați, cum s’ar zice furii, tîlharii, nu aveau nici o trecere sau milă de iertare (NEC.) ¶ 4 A se părea, a avea aerul: s’ar zice că vrea să plouă; s’ar zice că-i pare bine că s’au închis școlile ¶ 5 A se pretinde, a vrea să treacă drept: se zice doctor și nu știe să dea o rețeta pentru friguri ¶ 6 A fi scris, menționat, pomenit: s’au sculat cu boierii lui, cari s’au zis mai sus, și au trecut Prutul Ia Țuțora (NEC.) [lat. dīcĕre].

Crăciun Vechi nume de persoană, frecvent atestat de aproximativ 500 de ani în toate provinciile românești și intrat de mult în toponimie, Crăciún, a suscitat vii și îndelungate discuții în filologia românească și străină. Dacă valoarea de nume personal ar putea fi considerată creație românească (nume de sărbători devenite antroponime sînt destule, iar în cazul nostru nu trebuie uitat un cunoscut personaj folcloric „moș Crăciun”, care ne atrage atenția asupra unui tip de personificare populară, cu posibile implicații în onomastică), etimologia cuvîntului crăciun este cu mult mai dificilă. Majoritatea celor care s-au ocupat de numele sărbătorii au pornit de la diferiți termeni latini, dar motive de ordin fonetic, sau semantic ridică piedici destul de mari în acceptarea soluțiilor propuse. Dată fiind prezența termenului în rusă, ucraineană, bulgară, slovacă și maghiară, dificila problemă căreia trebuia să i se răspundă era dacă româna a preluat termenul din limbile slave sau acestea din română. Una din ultimele soluții propuse și acceptate de mai mulți specialiști este aceea care vede în rom. crăciun o continuare a lat. creatione, însă prin filieră slavă (la fel ca și colindă, rusalii, troian). Situația rămîne însă destul de complicată și chiar contradictorie pentru limbile slave. În afara sensului creștin, comun cu rom. crăciun, rus. Korociun este atestat și cu sensuri „păgîne”, care ar trebui să fie, în mod logic, cele mai vechi, într-o cronică din Novgorod din anul 1143, cuvîntul în discuție desemna solstițiul de iarnă; mai mult decît atît, era și numele unei divinități a iernii și a morții, de unde expresia l-a lovit korociunul, adică „a murit”. Dacă lat. creatione ar fi fost luat pentru a desemna sărbătoarea nașterii lui Iisus (o moștenire a cultului zeului Mithra, recunoscut de romani în timpul lui Traian), ar fi dificil de explicat dezvoltarea ulterioară a sensurilor păgîne amintite. Dar la fel de greu ar fi și să presupunem că împrumutul latinesc ar fi avut chiar de la început aceste sensuri. Interesant este să amintim acum o mai veche ipoteză potrivit căreia Korociun ar aparține radicalului slav *krt, din care ar proveni nu numai ciort „dracul”, dar și numele unor divinități ale slavilor: Krodo (la slavii de vest), Kret sau Skret (la cehi), Skrzat (la polonezi). În documentele Țării Românești de pînă la 1500, Crăciún este purtat de patru persoane (prima atestare, 1492) iar în Moldova, în documentele din timpul lui Ștefan cel Mare, apar trei persoane cu același nume. Din Transilvania îl vom aminti doar pe Gheorghe Crăciun, conducătorul răscoalei țărănești din anul 1569. Deosebit de frecvent este Crăciun în toponimie, fie sub forma feminină, dar și masculin (Crăciuna, cetate din sudul Moldovei construită probabil prin sec. 13 de cavalerii teutoni și cucerită în 1482 de Ștefan cel Mare), fie prin derivatele Crăciunel, Crăciuneni, Craciuneștl, Crăciunei etc. Prezența numelui personal Kraciun și în unele limbi slave (de ex. în sîrbo-croată) ar putea sugera ideea că, în unele regiuni, numele românesc ar putea să se fi întîlnit cu numele de origine slavă (probabil cu altă semnificație inițială). Cunoscut astăzi mai mult ca nume de familie, Crăciun pare nefolosit ca prenume: apare însă diminutivul Crăciunel, foarte puțin frecvent.

CANTEMIR, familie de boieri, cu rol politic în istoria Moldovei. Mai importanți: 1. Constantin C., domn al Moldovei (1685-1693). Tutelat de marea boierime. A pedepsit cu moartea pe Miron Costin, cronicarul, acuzat de hiclenie. 2. Antioh S., domn al Moldovei (1695-1700 și 1705-1707). Fiul lui C. (1). A încercat să reglementeze fiscalitatea și s-a apropiat de Rusia în vederea luptei antiotimane. 3. Dimitrie C. (1673-1723, n. Iași), cărturar umanist, domn al Moldovei (mart.-apr. 1693, 1710-1711). Fiul lui C. (1). A încercat să recîștige independența Moldovei, încheind o alianță cu Petru I, țarul Rusiei. După înfrîngerea armatelor ruso-moldovene la Stănilești (1711), s-a refugiat în Rusia, unde a devenit consilier al lui Petru I. După domnia lui Dimitrie C. începe epoca fanariotă. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin. Personalitate prodigioasă, cu preocupări enciclopedice, poliglot, comparabil cu umaniștii Renașterii, a lăsat lucrări de istorie („Incrementa atque decrementa aulae othomanicae”, operă de răsunet european, „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, în care demonstrează romanitatea poporului român, unitatea de origine și de limbă, continuitatea lui pe terit. vechii Dacii) cu o influență determinantă asupra formării concepțiilor istorice și filologice despre trecutul poporului român, geografie („Descriptio Moldaviae”, însoțită de o remarcabilă hartă), orientalistică, muzicografie. Este unul dintre ctitorii beletristicii românești, prin „Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea”, pe tema medievală a disputei dintre suflet și trup, și mai ales prin „Istoria ieroglifică”, roman cu cheie în care se îmbină satira savantă cu utilizarea umoristică a erudiției. Ca gînditor, sub influențe stoice, creștine și teozofice, C. a abordat probleme de fizică și metafizică, precum problema creației lumii, a timpului și a liberului arbitru („Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante”), iar în etică a preconizat principiile unei vieți fără păcate și izbăvitoare („Divanul...”). A elaborat un manual de logică („Compendiul sistemului logicii generale”). Ca muzician profesionist, a compus melodii de tip oriental și a inventat primul sistem de notare pentru muzica turcească. 4. Antioh C. (1708-1744), scriitor iluminist și diplomat rus. Fiul lui C. (3). Unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă. Satire („Minții mele sau celor ce iubesc știința”), tratate filozofice („Scrisori despre cultură și om”), ode, fabule, epopeea „Petrida”.

PAPACOSTEA 1. Gușu P. (1853-1912, n. în Macedonia), unul dintre membrii primului grup de tineri macedo-români aduși la studii în România în vremea lui Al.I. Cuza la școala de la „Sfinții Apostoli”, în scopul de a forma dascăli și propagatori ai culturii române pentru aromâni. A întemeiat școli românești la Niaguște și Moloviște. Emigrat în România, s-a stabilit la Viziru, jud. Brăila. Lucrări: „În zilele redeșteptării macedo-române”. 2. Alexandru P. (1884-1925, n. Bitolia-Moloviște, Macedonia), jurist, economist și politolog român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cernăuți. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Alexandru Marghiloman. Lucrări în domeniul finanțelor și doctrinelor economice și politice („România politică. Doctrină, idei, figuri, 1907-1925”). 3. Cezar P. (1887-1936, n. Moloviște), scriitor și traducător român de origine aromână. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la Iași. Membru al Partidului Poporului, secretar general al Ministerului Educației (1926-1927). Studii asupra filozofiei și religiei antice grecești („Evoluția gândirii la greci”, „Platon, opere”). 4. Petre G.P. (1893-1969, n. Viziru, jud. Brăila), jurist și om politic român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Membru al Partidului Poporului. Secretar personal și politic al mareșalului Al. Averescu. Director general al P.T.T. (1926-1927). Cercetări asupra vieții și personalităților politice române contemporane. Internat în închisori și lagăre de regimul comunist. 5. Victor P. (1900-1962, n. Viziru, jud. Brăila), istoric român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Fondator (1938) al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice și al revistei „Balcania”. Membru al P.N.L., secretar de stat în Ministerul Educației Naționale (1944). A militat pentru cercetarea comparată a istoriei și civilizației popoarelor balcanice („Civilizație românească și civilizație balcanică”). Deținut politic la Sighet sub regimul comunist. 6. Petre-Mihail-Alexandru P. (n. 1926, București), biolog român. Fiul lui P. (4). Președinte al Comisiei de biologie a solului și secretar al Cercului de homeopatie. Organizator al unor simpozioane de biologia solului. A militat pentru o gândire consecvent biologică în agricultură („Biologia solului”, „Agricultura biologică”, „Revoluția biologică”, în colab.). 7. Cornelia Danielopolu P. (1927-1998, n. București), istoric român. Fiica lui P. (5). Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Studii în domeniul relațiilor româno-grecești în epoca modernă și al elenismului modern („Literatura în limba greacă în Principatele Române, 1774-1830”). 8. Șerban-Paul P. (n. 1928, București), istoric român. Fiul lui P. (4). M. coresp. al Acad. (1990) și al Acad. Ligure de Științe și Litere. Codirector al revistei „Il Mar Nero” (Italia), coeditor al colecției „Rumänien-studien” (Germania). Director (1990-2001) al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A îmbogățit substanțial medievistica românească cu surse inedite sau puțin cunoscute și cu interpretări noi privitoare la secolele 13-15. Lucrări în domeniul istoriei medievale românești în contextul istoriei universale („Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol”, „Geneza statului în evul mediu românesc”, „Ștefan cel Mare al Moldovei”, „Oltenia sub stăpânirea austriacă”).

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.