MATEEVICI, Alexei (pe numele adevărat Mateescu Alecu) (1888-1917, n. Căinari, Tighina), preot și poet român. Prof. la Seminarul din Chișinău. Preot militar, a murit pe front. Poezii cu tematică religioasă, patriotică și și socială („Cântecul zorilor”, „Țara”, „Mama”). Autorul unei cunoscute poezii închinate limbii române („Limba noastră”). Traduceri din literatura rusă (Pușkin, Lermontov, Cehov).

MĂTRĂGÚNĂ s. f. (Și în sintagmele mătrăgună doamnă mare. BRANDZA, FL. 342, GRECESCU, FL. 422, N. LEON, MED. 50, PANȚU, PL., mătrăgună iarbă bună. BRANDZA, FL. 342, GRECESCU, FL. 422, PANȚU, PL. mătrăgună iarbă mare, N. LEON, MED. 50) Plantă erbacee otrăvitoare cu flori brune-violete, care conțin atropină, și cu fructe negre, lucitoare ; beladonă, (regional) împărăteasă, țilidonie, nădrăgulă, doamnă-mare, împărăteasa-buruienilor, doamna-codrului, floarea-codrului, cireașa-lupului (Atropa bella-donna). Cf. ANON. CAB., COTEANU, PL. 16, BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., BARONZI, L. 137. Azi așterne-mi pe sub piept, Flori de mătrăgună; Mamă, vreau să mă deștept, Mîne-n zori nebună. COȘBUC, B. 224. Ia apoi nouă feluri de plante. . . Avrămeasă, cristineasă. . ., mătrăgună. MARIAN, NA. 24, cf. BRANDZA, FL. 342, DAMÉ, T. 185, GRECESCU, FL. 422, N. LEON, MED. 50. Dacă vita a turbat din sete, atunci se dă în mîncare boabe de mătrăgună și se îndreaptă. GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 22, cf. 34. Mătrăguna, mătrăguna doamnă mare, mătrăguna iarbă bună, mătrăgiune (Atropa belladonna) se mai numește cireșa lupului, iarba codrului, nădrăgulă, împărăteasa buruienilor. ȘEZ. XV, 78. Mătrăguna, năvalnicul și alte ierburi sînt bune pentru făcut de dragoste. PAMFILE, S. T. 54, cf. id. DUȘM. 246, id. S. V. 2, PĂCALĂ, M. R.17, BULET. GRĂD. BOT. V, nr.3-4, 54. Foaie verde mătrăgună – Veselianu-ia bună! REBREANU, R. I, 130. Și-n toamna umedă, pe stradă, Am plîns cu frunzele-mpreună; Portița veche stă să cadă, Și-n umbră-i crește-o mătrăgună. CAZIMIR, L. U. 61. Tot în luminișurile pădurei tăiate, repede își află loc vestita mătrăgună, alintată și sub numele de împărăteasă ori doamnă-mare de popor. SIMIONESCU, FL. 71. Mătrăguna este cea mai otrăvitoare dintre buruienile ce cresc în țara noastră. VOICULESCU, L. 179, cf. DS. Cîteodată ne vine nebunie, parc-am fi băut zamă de mătrăgună. SADOVEANU, O. XIII, 606. Fructul mătrăgunei e întocmai ca o cireașă neagră, amară. id. N. F. 35, cf. H II 142, IV 52. Și, cum le găti, Mi le și-ndulci, Cu boabe de mătrăgună, Să le fiă voia bună. TEODORESCU, P. P. 263, cf. com. MARIAN. Frunzuleană mătrăgună, Pasăre ce ești nebună, De-mi tot cînți sara pe lună. SEVASTOS, C. 34. Văzură o babă urîtă, despletită, desmațată, săpînd mătrăgună. ȘEZ. I, 208, cf. 165, II, 133, IV, 124. Foaie verde mătrăgunî, Ia-ți, băieți, ziua bunî. MAT. FOLK. 1364. Celui ce zace de boală grea i se dă mătrăgună. PAMFILE, B.15. Foaie verde mătrăgună, Iubește-mă asta lună. BÎRLEA, C. P. 84, cf. 229, ALR I 1 925/178, 251, 268, 280, 350, 354, 582, 782. ◊ F i g. (Cu aluzie la amăreala, otrava pe care o conține planta) Amețită de mătrăguna amintirii. CAMIL PETRESCU, T. II, 305. Dar tu, fetișcană de făurar. . . Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului, Mătrăguna ocărilor și pelinul oftatului. DEȘLIU, G. 53. Tuturor lumea li-i dragă, Mie mi-e cerneală neagră; Tuturor lumea li-i bună, Dar mie mi-e mătrăgună. DOINE, 295. ◊ E x p r. Parcă í-a dat cineva mătrăgună = parcă e nebun. ZANNE, P. I, 218. ♦ Calificativ depreciativ pentru o persoană rea. Eu am introdus în mijlocul nostru o buruiană, o iarbă rea, care aprinde și întunecă mintea. O mătrăgună. BARANGA, I. 217. – Pl.: mătrăgune (SCRIBAN, D.) și mâtrăguni (CADE). – Și: (regional) mătrăgúlă (ALR I 1925/94, 576, 835), mătrăgiúne, matrăgună s. f. – Cf. alb. matёrgonё, gr. μανδραγόρας, lat. mandragora.

TOARCE, torc, vb. III. Intranz. 1. A trage fire dintr-un caier și a le răsuci (cu mîna și cu ajutorul fusului) pentru a obține fire care pot fi țesute; a prelucra cu ajutorul unor mașini speciale fibre textile pentru războaie mecanice. Privesc pe furiș la Oana care toarce ș-amestecă fuioarele de in cu cele de lînă. DELAVRANCEA, O. II 126. Cu tine două fete stau Și torc în rînd cu tine. COȘBUC, P. I 192. La Humulești torc și fetele și băieții. CREANGĂ, A. 47. Lîngă prispă torcea o fată frumoasă. EMINESCU, N. 8. ◊ Expr. (Familiar) A-și toarce pe limbă = a se gîndi înainte de a vorbi. De-acu-nainte să-ți torci pe limbă cînd îi deschide gura ca să vorbești cu mine, auzi tu? ALECSANDRI, T. 921. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă, se spune despre cineva care vorbește cu ușurință și fără menajamente. ◊ Tranz. Femeile mai toarseră cîteva caiere pînă la cîntatul cocoșilor de miezul nopții. SANDU-ALDEA, U. P. 212. Torcea, torcea, fus după fus, Din zori și pînă-n seară. IOSIF, PATR. 9. Taci cu mama, Lurcă, că ți-a cumpăra mama o furcă să torci un fuior. ALECSANDRI, T. I 384. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea. id. P. P. 142. (Figurat sau în contexte figurate) Și-a tors argintul luna în mii și mii de raze. MACEDONSKI, O. I 116. Către asfințitul zilei, obosit acas’mă-ntorc, Înc-o noapte, fără tihnă, firul gîndului să torc. DEMETRESCU, O. 42. Drept preot toarce-un greier un gînd fin și obscur. EMINESCU, O. I 69. (Refl.) Cu degetele-i vîntul lovește în ferești Se toarce-n gîndu-mi firul duioaselor povești. EMINESCU, O. I 107. ◊ Refl. pas. Să vadă de putea să se toarcă... ca inul. DRĂGHICI, R. 52. Din ochi lacrimi nu mai stoarce Că ce zboară nu se-ntoarce, Firul rupt nu se mai toarce. ALECSANDRI, P. P. 283. 2. (Despre pisici) A produce un sunet continuu, asemănător cu sfîrîitul fusului. Ilinca mîngîia un pisoi care torcea ș-o tot îmboldea cu capul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 45. Cînd ședeau casnicii la lucru iarna... cotoiul sta lîngă dînșii și torcea. ISPIRESCU, L. 285. În cotlon torcea motanul pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. Dinaintea gurei de la sobă se încovoia o mîță albă, care torcea de mulțămire. ALECSANDRI, O. P. 95. ◊ (Prin analogie) Motorul porni. Se duse îndărăt la țeava de eșapament și-l ascultă cum toarce puternic și liniștit. DUMITRIU, V. L. 127. – Forme gramaticale: perf. s. torsei, part. tors.

BOCET (< de la a boci) Specie a genului liric popular, care face parte din creația populară, rituală, în cuprinsul căreia sînt exprimate sentimentele de jale pentru cel dispărut. Folcloriștii văd în ele o moștenire de la romani, care cunoșteau o adevărată instituție a bocitoarelor, denumite praeficae. Se face totuși o deosebire între bocetele propriu-zisc (simple tînguiri, improvizații libere) și cîntecele ceremoniale de înmormîntare, reminiscențe ale unor străvechi credințe și practici populare, legate de locul și momentul în care sînt rostite, asemeni bocetului; Ăl de groapă, rostit la cimitir, Cîntecul bradului, în drum spre cimitir, Cîntecul zorilor, intonat alternativ de un grup de femei, în zori, la fereastra locuinței celui mort, Cîntecul cel mare, intonat la înmormîntare. Clasificări, ca bocet de mamă, de tată, de soț, de soție, de fată, de flăcău etc., au drept criteriu gradul de rudenie, vîrsta celui mort. Termenul bocet apare alături de alte denumiri, ca jeliri, cîntece de mort. Expresie a lirismului elegiac, bocetele se caracterizează printr-o mare bogăție metaforică, prin împletirea formelor de versificație liberă și fixă. Spre deosebire de alte creații populare, aria lor geografică folclorică este restrînsă, datorită circulării în puține variante. Ex. Nici o moarte nu-i amară Ca moartea de primăvară, Pe-nfrunzitul codrului Pe cîntecul cucului... Moarte, moarte, rea mai ești: Tu acolo năzuiești Unde tu nu trebuiești. Moarte, acolo ai năzuit Unde tu n-ai trebuit, Că ți-ai pus mîna pe masă Și ne-ai făcut larg prin casă, Și ți-ai pus mîna pe grindă Și ne-ai făcut larg prin tindă, Și ți-ai pus mîna pe scară Și ne-ai făcut larg pe-afară. Bocetele se disting și printr-o deosebită expresivitate a limbii: întorsături de fraze exclamative, interogații, blesteme, personificări și abundența diminutivelor. Ex. . Din a tale sprîncenele, Cum vor crește viorele! Din ai tăi dragi ochișori Au să crească dalbe flori. Fiind intonat de bocitoare speciale, bocetul se execută într-un anumit fel, după un ritual tradițional. Mimica, gesturile și mișcările bocitoarelor constituie un fel de prezentare scenică, de spectacol de teatru. Versificația bocetului, de cele mai adeseori neregulată, se caracterizează prin folosirea troheului ca unitate metrică și a rimei împerecheate, cu frecvente asonanțe.

Memnon, regele Aethiopiei, era fiul troianului Tithonus și al zeiței Eos. A participat la războiul troian, de partea lui Priamus, și l-a ucis în luptă pe Antilochus, fiul lui Nestor (v. și Antilochus). Moartea lui Antilochus e răzbunată însă de prietenul acestuia, Achilles, care-l provoacă pe Memnon la luptă. În Olympus Thetis și Eos vin deopotrivă la Zeus spre a-i cere îndurare pentru fiii lor. Talerul stăpînului lumii înclină greu însă de partea lui Memnon, arătînd prin aceasta că eroul e sortit să moară. Memnon cade într-adevăr ucis și Eos îi răpește cadavrul de pe cîmpul de luptă. Prin rugăminți, ea l-a înduplecat între timp pe Zeus să-i facă fiul nemuritor. Se spunea că după moartea lui Memnon, tovarășii săi de luptă au fost transformați în niște păsări, numite Memnonides, nedespărțite de atunci încolo de mormîntul său. Lacrimile mamei îndurerate stropeau în fiecare dimineață țărîna sub forma picăturilor de rouă, iar statuia uriașă ridicată în amintirea lui – spunea legenda – cînta de fiecare dată la ivirea zorilor.

SOSI, sosesc, vb. IV. 1. Intranz. A ajunge undeva (după un drum lung). Drumețul a sosit în dreptul fintînii. CARAGIALE, O. III 52. Durduind soseau călării, ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. Iată, după lungă cale Cu plăcere-aici sosesc. ALECSANDRI, T. I 349. ◊ (În construcții cu dativul pron. pers.) Nu mai putea de bucurie că îi sosise așa voinic chipeș. ISPIRESCU, L. 22. ◊ (Despre obiecte văzute în mișcare) Apele lui sosesc limpezi, rostogolindu-se mereu mai departe. BOGZA, C. O. 14. Numai de ar sosi mai repede vagonul cu mobile. C. PETRESCU, C. V. 11. În vremea aceasta, sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-vodă. BĂLCESCU, O. II 271. ◊ Refl. (Popular, rar) Că nouă ni s-a sosit o pustie de hîrtie. HODOȘ, P. P. 203. 2. Intranz. (Despre termene, intervale de timp) A începe să se desfășoare. Toamna a sosit, soarele apune trist. DELAVRANCEA, A. 15. Sosise noaptea. Din apus Se răsfira fierbînd un nor, De-un rece vînt adus. COȘBUC, P. I 233. Așadar, cînd sosește primăvara, amice vînătorule, îndură-te și tu și lasă gingașei Vineri și dulcelor ei dezmierdări, întreagă domnirea lumii. ODOBESCU, S. III 41. Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Expr. A-i sosi (cuiva) veleatul (sau ceasul) = a-i veni cuiva timpul să moară, a fi pe punctul de a muri. Pasămite, i se împlinise și lui, îi sosise veleatul. ISPIRESCU, U. 119. 3. Tranz. (Învechit și popular) A ajunge (pe cineva) din urmă, a prinde. Ion se crezu ajuns iar în preajma lumii și zori să sosească pe țigănuș, care se făcea că merge înainte, dar alene. VISSARION, B. 113. Pe cînd se lupta să deschiză ușa cu mîna stîngă... Irina a mamei Argiriței îl sosi de pe urmă, cu un maldăr de găteje și de viță uscată. DELAVRANCEA, S. 188. Dar ceata de hiare o văd... mă sosește. Fierbintea-i suflare acum o simții. ALEXANDRESCU, M. 42. ♦ A prinde fără veste, pe neașteptate; a surprinde. Mă sosi și noaptea- GORJAN, H. I 150. Fugi deochi dintre ochi, că te-ajunge, te sosește și amar te pedepsește. ȘEZ. III 195. 4. Intranz. (Neobișnuit) A ajunge în situația să...; (impersonal) a se întîmpla să... Lăcomind la al altuia, sosește de pierde și al său. ODOBESCU, S. III 151.

CÎNTAT s. n. Faptul de a cînta (cu vocea sau dintr-un instrument muzical); cîntare. O ține într-un cîntat. ◊ Sunet (melodios sau nu) scos de unele păsări și animale. Cîntatul greierilor. ◊ Expr. La (sau pe la sau spre) cîntatul cocoșilor = (pe) la cîntarea cocoșilor, v. cîntare. Tîrziu de tot, spre cîntatul cocoșilor de-abia, moș Ion Florea și mama Catrina... se întinseră pe rogojina de pe prispă, ca să se odihnească. BUJOR, S. 48. La (sau pe la) cîntatul de ziuă (sau al doilea) al cocoșilor = în zorii zilei. De la Udești la tîrg, ai de bătut cu piciorul cale de mai bine de două ceasuri, de aceea oamenii se scoală pe la cîntatul de ziuă al cocoșilor. CAMILAR, N. II 305.

TREZI, trezesc, vb. IV. Refl. 1. A se scula, a se deștepta din somn. A doua zi mă trezii dis-de-dimineață. SADOVEANU, O. VI 118. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. M-am trezit destul de dimineață, nu-i așa? ALECSANDRI, T. I 407. M-am culcat și-am adormit, Anevoie m-am trezit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Fig. Se trezesc munții, cîmpiile, apele. Zorile noi își deschid pleoapele. TULBURE, V. R. 20. În zorii zilei, cîmpiile se trezesc parcă dintr-o orgie, și liniștea se întoarce asupra lor ca o stafie. BOGZA, C. O. 249. [Zarzărul] s-a trezit, așa, de dimineață Cu ramuri albe – și se poate spune Că-i pentru-ntîia oară în viață Cînd i se-ntîmplă-asemenea minune. TOPÎRCEANU, B. 5. ♦ Tranz. A deștepta pe cineva din somn. Au coborît la crîșmă ș-au trezit pe negustor. SADOVEANU, B. 105. Tată, nu te înfricoșa, că eu sînt!... ci trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. Dorul mîndrei mare este... Eu mă culc, el mă trezește. HODOȘ, P. P. 37. ◊ (Poetic) Și luna își adormea strălucirea Și vîntul porni afară să trezească zorile. ISAC, O. 75. 2. Fig. A se deștepta dintr-o stare de amețeală, de visare, de letargie; p. ext. a reveni la viață, a începe o viață nouă. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. Femeia lui Ipate și cu baba, cînd se trezesc din amețeală, nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nemica. CREANGĂ, P. 174. Lăpușneanul se trezise din letargia sa. NEGRUZZI, S. I 160. ♦ Tranz. A scoate din amorțeală, din letargie; a readuce la viață. Și zîna visează de veacuri Un tînăr născut din dumbravă Să vină să-i dea un sărut Trezind-o din vraja bolnavă. BENIUC, V. 85. Merge... Din frunze pocnind, Codrii vechi trezind. ALECSANDRI, P. P. 62. 3. A-și reveni din beție. (Tranz. fact.) În ochi negri că-l lovea, Din beție că-l trezea Și din gură mi-i striga. TEODORESCU, P. P. 544. 4. Fig. A lua ființă, a apărea, a se ivi, a se manifesta. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ Tranz. fact. A face să ia ființă, să se manifeste. Politica de pace, dusă de puterea sovietică încă din primele zile ale existenței sale, a trezit simpatia maselor iubitoare de pace din lumea întreagă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 2/1. Operele... artistice ne turbură toată inima, trezesc toată durerea pricinuită de război. GHEREA, ST. CR. II 86. ♦ (Despre ființe) A căpăta viață, a veni pe lume; a se naște. Satul Humuleștii în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic. CREANGĂ, A. 71. 5. A deveni conștient, a ajunge să înțeleagă, să-și dea seama de realitate. Deodată s-au trezit că... n-au nici soare, nici lună, nici stele. RETEGANUL, P. III 66. Doamne! cum să ia omul ista, la drum, cu vorba și cînd se trezește, cine știe unde a ajuns. CREANGĂ, P. 119. ◊ (La pers. 2 sg. cu valoare de impersonal) Știi mata cum sînt fetele cînd se gătesc de bal... Ba le trebuie una... ba alta... și cînd te trezești, o înnoptat de tot. ALECSANDRI, T. I 130. 6. A se pomeni pe neașteptate cu cineva sau cu ceva, a ajunge deodată undeva, la cineva sau într-o situație neprevăzută. M-am trezit cu dumneata în sala de așteptare, parcă ai căzut din cer. C. PETRESCU, A. 281. Cînd era să beau și eu... mă trezii cu o usturime grozavă la amîndouă picioarele. ISPIRESCU, L. 303. Ne trezim că iar vine părintele la școală cu moș Fotea, cojocarul satului. CREANGĂ, O. A. 34. ◊ Expr. Unde te trezești? se spune unui om prea îndrăzneț sau prea obraznic, care se comportă în mod nepotrivit. Sperii copiii, unde te trezești? Nu mai ești la război. SAHIA, N. 53. A se trezi în oțelele puștii v. oțel (4). ♦ A se afla într-un anumit loc sau într-o anumită stare de cînd știe, de cînd își poate aduce aminte. Se trezise în bordeiul de lîngă apă, la picioarele de piatră ale podului, poate de zece ani, poate de mai mult. C. PETRESCU, S. 37. Așa m-am trezit de mic, sîngur-sîngurel, străin și fără de nime. SBIERA, P. 151. Flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini. CREANGĂ, P. 139. 7. (Despre mîncări, băuturi, substanțe aromatice etc.) A-și pierde din tărie, din gust, din aromă; a se răsufla. Din vorbă-n vorbă, și dumneata și eu nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească... Te rog, bea și toarnă-mi și mie. CARAGIALE, P. 127.

IUBIRE, iubiri, s. f. 1. Faptul de a iubi; sentiment de natură erotică pentru o persoană de sex opus; dragoste (2), amor. În sărbătorile acelea ale primăverii se dezvălui, o dată cu florile livezilor, și începutul iubirii lor. SADOVEANU, O. IV 59. Sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Mîndra-naltă și subțire E făcută spre iubire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. ◊ (Poetic) Iubirea mea nebună De-abia trezită-n zori, Adună Mănunchiuri mari de flori. TOPÎRCEANU, S. A. 50. Ești iubirea mea de-ntîi Și visul meu din urmă. EMINESCU, O. I 179. 2. Sentiment puternic de simpatie și de afecțiune pentru cineva; dragoste (1). Era ceva din duioșia și delicateța unei mame în iubirea pe care o avea Priboianu pentru Dan. VLAHUȚĂ, O. AL. II 29. Îi mulțumi și, scoțînd din sîn... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, L. 39. N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se înfiorează de-a ta spaimă, Baiazid! EMINESCU, O. I 147.

SCULA, scol, vb. I. 1. Refl. A se trezi din somn, a se deștepta (și a se da jos din pat). Iată-ne făcînd planuri să ne sculăm de mînecate și s-o pornim amîndoi la drum cu săniuța noastră. VLAHUȚĂ, O. A. 384. A doua zi muierea se sculă des-de-dimineață. RETEGANUL, P. I 1. [Cerbul] dormea cît un bei, pînă ce asfințea soarele. Și după aceea, sculîndu-se, o lua în porneală și nu mai da pe la izvor. CREANGĂ, P. 224. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Bine-vede zise către Greu-ca-pămîntul: Mă, scoală, că lupul fuge drept la stăpînul nostru, dar Greu-ca-pămîntul dormea dus. RETEGANUL, P. III 40. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui. CREANGĂ, A. 52. Nevastă, nevastă... Scoală, că-i ziuă. BIBICESCU, P. P. 384. ◊ Expr. A se scula cu noaptea-n cap = a se scula dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A se scula ca huhurezii v. huhurez. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). ◊ Tranz. Fără multă socoteală, s-a urcat la camera lui Titu și l-a sculat din somn să-i ureze bun sosit și să-i ofere serviciile lui prietenești. REBREANU, R. I 24. Sub o mîndră garofiță îmi dormea d-o copiliță... Voinicelul mi-o privea... S-o deștepte nu-ndrăznea, S-o scoale nu cuteza, Gîndu-n cumpănă-i era. TEODORESCU, P. P. 451. ♦ Fig. A se trezi din moarte, a reveni la viață, a învia. Deșteaptă-te, pămînt romîn... Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte? RUSSO, S. 148. ♦ A se însănătoși, a se vindeca de o boală, a părăsi patul după boală. Păi nu știi tu, mă, că de o boală zaci și te scoli, dar de dor te-aprinzi și mori. MIRONESCU, S. A. 43. Radu căzu iarăși la pat și nu se mai sculă. VLAHUȚĂ, O. A. 132. ◊ Tranz. fact. Babele nici nu-l scoală după boală, nici nu-l lasă ca să moară. PANN, P. V. III 140. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre ființe) A se ridica în picioare, a se ridica de jos. Cei de pe prispă se sculară în picioare. REBREANU, I. 22. Calul se scoală scuturîndu-și capul ca de buimăceală. CARAGIALE, P. 40. Se scoală... și se duce în vîrful degetelor lîngă căruță. CREANGĂ, P. 132. Dar Mihai se scoală și le mulțumește Și, luînd paharul, astfel le vorbește. BOLINTINEANU, O. 31. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Scoală de dinaintea mea, afurisitule și blăstămatule! și-mi spune cum de-ai putut, în orbia ta, să nu bagi în samă dorințile și trebuințile oamenilor. SBIERA, P. 153. Căprioare, surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului Să văd matca Oltului. BIBICESCU, P. P. 164. ◊ Tranz. Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula, Mîna dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Fig. A fi puternic, a avea putere. Se va prăvăli Șchiopul ca să nu se mai scoale. SADOVEANU, O. I 40. 3. Refl. A se ridica să plece (v. porni); a începe o acțiune, a se apuca de o treabă. S-au sculat deci împăratul și împărăteasa și... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Boierul atunci se scoală iute, se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă la lanuri. CREANGĂ, P. 159. ◊ (Metaforic) Cînd vintul se scoală Turbat și răscoală A mărilor val, Pescarul s-oprește, La valuri privește Și cîntă pe mal. ALECSANDRI, P. I 169. ◊ (La imperativ cu omiterea pron. refl.) Scoală și vin’ la luptă, să ne ciocîrtim cu paloșele. ALECSANDRI, T. I 396. Foaie verde busuioc, Mai sculați, boieri, la joc. V-ajungă de cînd mincați. TEODORESCU, P. P. 271. 4. Tranz. Fig. A ridica în picioare, a aduna (în vederea unei acțiuni), a pune în mișcare. Cuvintele ei nu le ieu În samă, Dar mi-e rușine și mi-e greu, Că scoală satu-n capul meu. COȘBUC, P. I 126. A sculat mai tot satul în picioare, din pricina pupăzăi din tei. CREANGĂ, A. 59. Tatăl său țar-a sculat, Tău-ntreg de l-au secat Și copiii și-au aflat. ALECSANDRI, P. P. 21. 5. Refl. Fig. A porni o răscoală, o rebeliune; a se răscula. Cînd țăranii au apucat să se scoale pentru pămînt, greu se vor mulțumi numai cu reforme platonice. REBREANU, R. II 215. Poporul romîn se scula în numele «dreptății» și a «frăției». GHICA, S. A. 155. (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Sculați!... Dreptatea, azi, vă-nchină a ei armă! Lăsați revolta ca să dea alarmă, Din țărmii-n țărmii lumii muritoare! NECULUȚĂ, Ț. D. 31. Iată, lumea se deșteaptă din adînca-i letargie! Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit. Ah, treziți-vă ca dînsa, frații mei de Romînie! Sculați toți cu bărbăție, Ziua vieții a sosit. ALECSANDRI, P. A. 81. 6. Refl. Fig. (Învechit) A porni la război, a se ridica (cu război) împotriva cuiva. Mă rătăcisem de Ana și de Calistru și acuma îmi trebuia București, unde se sculaseră nemții și aruncau bombe. SADOVEANU, P. M. 86. Se luptau cu oricine se scula asupra țării lor și mai adeseaori ele biruiau. ISPIRESCU, U. 50. ♦ Tranz. A pune în mișcare, a mobiliza. Mihu cu alți bătrîni porniră călări spre alte sate ca să le scoale și să le facă vînt după Tudor, spre scaunul lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 122. Trece Oltul, ajunge în munții Gorjului și Mehedințului și începe a scula pandurimea. GHICA, S. 100. ◊ Refl. Porunci la toți săcuii să se scoale în arme și să-l urmeze. BĂLCESCU, O. II 280. 7. Refl. (Învechit) A se ivi, a se naște. S-a sculat în vremurile mai dincoace un învățat mai iscusit decît toți: toată lumea știe că e vorba de Musa-ben-Omer cîrnul. SADOVEANU, D. P. 183. După bătălie, mulți viteji se scoală. Care cum se scula, tot Vlad (Udrea etc.) îl chema (= nici unul nu era potrivit, bun de vreo treabă).

bătaie s.f. I 1 Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu un băț etc.; spec. pedeapsă corporală, prin lovire. I-a dat o bătaie zdravănă. ◊ Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = (în trecut) lovituri date la palmă (cu linia) elevilor ca pedeapsă. Bătaie de moarte (sau soră cu moartea) = bătaie strașnică. ◊ Loc.vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A mînca (o) bătaie = a) a primi bătaie de la cineva, a fi bătut; b) a fi învins (într-o competiție, într-o luptă, într-o acțiune etc.). A stinge (sau a snopi, a zvînta) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte tare, foarte rău. A da bătaie (sau bătăi) = a face ceva foarte repede; a grăbi, a zori. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; ext. faptă urîtă. A lua (pe cineva) în bătaie de joc = a lua (pe cineva) în batjocură, în rîs. A administra cuiva o bătaie v. administra. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap v. cap. O mamă de bătaie v. mamă. A mîntuipe cineva în bătaie v. mîntui. A omorî (pe cineva) în bătaie v. omorî. A răzbi (pe cineva) cu bătaia (sau în bătaie, în bătăi) v. răzbi. A face (pe cineva) tobă de bătaie v. tobă. A-i da (sau a-i trage) (cuiva) un toc de bătaie v. toc. ** Totalitatea loviturilor reciproce pe care și le dau între ele două sau mai multe persoane. Bătaia dintre ei n-a durat mult timp. 2 (pop.) Bătălie, luptă; război. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie (EMIN.). ♦ (înv.) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștei (BĂLC.). 3 Înfrîngere, eșec. Echipa a suferit prima bătaie pe teren propriu. 4 Expr. A pune ceva la bătaie = a) a oferi ceva, spre a fi consumat, cheltuit etc.; b) a risca (ceva). 5 (biol.) Fecundarea icrelor. Bătaia peștilor. 6 (Perioadă de) împerechere, împreunare a unor animale sau păsări. Bătaia cocoșilor-de-munte. 7 (pop.) Lătrat scurt și ritmic al dinilor. II 1 Lovire (repetată) a unui obiect (de sau cu altul). ◊ Bătaia porumbului = lovire repetată a cocenilor de porumb cu un băț, pentru desfacerea boabelor. 2 Lovitură dată într-un obiect; bocăneală, ciocănit. Se aud bătăi în ușă. ◊ 3 Lovitură a vatalei la războiul de țesut ♦ (țes.) Băteală, bătătură. 4 Stîrnire a peștelui prin lovirea apei (cu un băț). 5 Goană, hăituială a vînatului. 6 Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. 7 (med.) Fiecare dintre contracțiile cardiace; pulsație. 8 Zgomot (ritmic) produs de un mecanism în funcțiune, de un motor etc. Bătaia pendulei. 9 Fenomen dăunător care apare la mișcarea de rotație a unui corp solid cînd axa lui geometrică nu coincide cu axa de rotație. Rulmenții au o bătaie. 10 Zgomot anormal, periodic, determinat de funcționarea defectuoasă a unui element dintr-un mecanism. Bătaia planetarelor. 11 Distanță pînă la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc. sau pînă la care poate acționa o instalație emițătoare ori de aruncare. Bătaia unui radio-emițător. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor); ext. într-o zonă periculoasă. ♦ Fel în care o armă trimite proiectilul; traiectoria unui proiectil. 12 Distanță pînă la care poate vedea cineva; rază vizuală. 13 Adiere. Bătaia vîntului. 14 Cădere a ploii, a grindinei etc. Stătea zgribulit în bătaia ploii. 15 Arșiță, dogoreală. Cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări (VLAH.). 16 Lumină. În bătaia farului, peisajul era splendid. 17 (muz.) Indicare a măsurii, într-un anumit tempo, prin mișcări ale mîinii sau ale baghetei. 18 (sport) Zonă în care sînt aliniați jucătorii la oină. 19 (sport) Loc optim pe care îl alege un sportiv pentru o săritură. • pl. -ăi. g.-d. -ăii. /lat. batt(u)alia.

NĂZDRĂVĂNIE, năzdrăvănii, s. f. 1. (În basme) Puterea, darul sau fapta unei ființe năzdrăvane. În zori de ziuă nu mai putea fi nici o îndoială că acel cucoș porumbac, cu creasta pieptene și cu coada secere, a dat dovadă de năzdrăvănie. SADOVEANU, F. J. 446. 2. Faptă de necrezut, minunăție. Erai cu amintirea lecturilor de romane în fascicule, care istoriseau toate năzdrăvăniile. PAS, Z. I 229. Mama.. era vestită pentru năzdrăvăniile sale. CREANGĂ, A. 34. Pehlivanii arapi... făcură și ei feluri de năzdrăvănii și de jocuri minunate și nevăzute locurilor noastre. ODOBESCU, S. I 136. 3. Glumă, poznă, ștrengărie. Flăcăii înaintea ibovnicelor lor se silesc care mai de care să facă cîte și mai multe năzdrăvănii. ȘEZ. I 271. ♦ Vicleșug. Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale spînului. CREANGĂ, P. 219. Vulpoiul, rumegînd în mintea lui alte năzdrăvănii, îl rugă să-i dea voie a se duce mai întîi la o mănăstire. ODOBESCU, S. III 240.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

MERÍNDE s. f. 1. (Popular) Hrană (rece) pe care o ia cineva cu sine cind pleacă la drum sau la lucru; p. g e n e r. hrană, alimente, mîncare. Să luăm împreună cu noi 5 lucruri, să ne fie ca o merinde la vreme de primejdie. ANTIM, P. 135. S-au gătit Grigorie Vodă de merindele cuviincioase pentru cale. AMIRAS, LET. III, 174/18. Pe urmă îngrijirăm de toate merinzile pentru călătoria noastră. GORJAN, H. I, 153/26, cf. BARIȚIU, P. A. I, 385. Am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum. PANN, P. V. I, 22/26. El s-o dus să pîndească mișcările dușmanului mai de-aproape, doar a afla ceva despre hotărîrea lor și doar a putea căpăta ceva merinde pentru noi. ALECSANDRI, T. II, 20. Cîrd de fete și neveste de la sat aduc merinde. id. P. III, 42, cf. II, 105. Trebuie să-i duc merinde tătîni-tău! EMINESCU, G. P. 106, cf. id. N. 21. Moș Vasile, viind la Fălticeni, între alte merinde, aduce feciorului său și trei purcei grijiți gata. CREANGĂ, A. 107, cf. 27, 143. Puse la cale sâ-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3, cf. 13. Vînătorii să-și întocmească culcuș și cină, deaca cumva n-au avut grijă a-și aduce așternut și merinde în căruțe. ODOBESCU, S. III, 18. Merindele, zilnic, în trăiști se sfîrșesc. MACEDONSKI, O. I, 145. El știe că o dată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina. VLAHUȚĂ, R. P. 41. A sfîrșit toată merindea și toți banii. MARIAN, O. II, 316. Masa vă e goală de merinde. DEMETRESCU, O. 38. Să-și aducă merinde dacă îi trebuie. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 177. O văd pe mama-n colțul șurii, Așază-ncet merindea-n glugă. GOGA, P. 21. Unii in țărani. . . își aduseră merinde. AGÎRBICEANU, A. 542, cf. 250. Porni mai de dimineață, agale, ducîndu-și în mînă legăturica cu merindea pentru amiază. REBREANU, I. 398. Fierbătoarea este locul unde locuiește baciul și unde se păstrează . . . merindili ciobanilor. DIACONU, P. 20. Șeile cu poclăzile, pentru căluții cei pagi, erau gata, cu trăistile cu merinde aninate de boturi. SADOVEANU, B. 105. Merindele, cîte erau, li le dădui pe toate. GALACTION, O. 63. Baciul. . . i-a împovărat spinarea . . . cu merindea unchiașului. ARGHEZI, C. J. 10, cf. id. S, P. 94. Ia pînea asta. Să-ți fie alinare și merinde. CAMILAR, N. I, 101. [Purta] în buzunarul stîng al pardesiului tocit merindea și în cel drept ziare. VORNIC, P. 30. Deschise lădița în care-și ținea merindea și sculele. T. POPOVICI, S. 224. A doua zi. . . își puse merindea pregătită într-o trăistuță. MARIAN, T. 158. În zori, își luă merindele ce-i gătise mă-sa. ȘEZ. VI, 11. Nici merindea n-am sfîrșit, Nici opincile n-am rupt. BIBICESCU, P. P. 8. Ce ți-e Mirceo, de tot strigi, Ori porcii mi i-ai pierdut, Sau merindea mi-ai sfîrșit? MAT. FOLK. 29. Scoase o mică de basma Și întinsă el masa. Ia merinda de la șa Și o așeză pe ea. PĂSCULESCU, L. P. 250. Mama merinde ni-a pune, Ș-om fugi, mândruț, în lume. BÎRLEA, B. 58. La drum cînd te călătorești, fără merinde să nu pleci. ZANNE, P. VIII, 321. ♦ (Regional) P. ext. Nume generic dat alimentelor și ustensilelor care servesc la prepararea mîncării sau la mîncat, pe care mireasa le aduce drept zestre în casa soțului. Vine o nevastă. . . cu desagii, în car se află merindea miresei, adusă de la părinți. . . și dă apoi miresei talgerile, lingurile, jemnele, colacii, mai pe scurt tot ce se află în desagi, MARIAN, NU. 648. 2. (Rar) Masă¹ (I 2). Veni și vremea merindei. Un furgon cu căldări acoperite le aduse cîte puțină zeamă caldă. D. ZAMFIRESCU, R. 257. – Pl.: merinde și merinzi, (regional) merinduri (ALR I 784/270), merinzuri (ib. 784/266). – Și: (regional) meríndă, meríndine (ALR I 784/75) s. f. – Lat. merenda.

FAPT, fapte și (4, rar) fapturi, s. n. 1. Întîmplare reală, lucru petrecut în realitate. V. eveniment. Fapt istoric. ▭ O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii... sînt, mai peste tot locul, foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte și de fapte interesante. ODOBESCU, S. III 11. ◊ Fapt divers v. divers. ◊ Loc. adv. De fapt (rar, cu faptul) = în realitate, într-adevăr. Principatele erau cu numele și cu faptul grînarul sultanului. GHICA, S. V. ◊ Expr. Fapt e că... = nu-i mai puțin adevărat că..., adevărul e că..., în orice caz... ♦ Fenomen. În baza faptelor de limbă de astăzi și din textele vechi, am susținut că «u» final a dispărut la o epocă anterioară primelor documente de limbă romînă. ROSETTI, S. L. 64. 2. Acțiune, act săvîrșit (de cineva); faptă. D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ, P. 233. Nu ne-or judeca pe dat, Ci ne-or judeca pe fapt. ȘEZ. I 15. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în fața unui fapt împlinit = a obliga pe cineva să accepte o situație dată. 3. (În legătură cu unele momente ale zilei, urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Început. Pe soare să-l oprească, el noaptea o recheamă, Furtunelor dă zborul, pămîntul de-l distramă... Tîrziu! căci faptul zilei în slavă se repede! EMINESCU, O. I 98. ◊ Loc. adv. În faptul zilei (dimineții, serii etc.) sau în fapt de zi (de seară etc.). Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt, Vechi și simplu de la țară. IOSIF, V. 139. De cum a dat în fapt de zori Veneau, cu fete și feciori, Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. COȘBUC, P. I 55. Mergi, dragă, plutind vesel ca pasărea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, O. 85. (Fig.) Trist e deșertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieții, Cînd vezi cum soarele s-aprinde în faptul tinereții! ALECSANDRI, P. III 183. 4. (În superstiții) Farmece, vrăji. Și aseară s-au vorbit Doi, mamă, într-un corn de șură, Să-mi arunce fapt și ură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186.

ÎNCĂ adv. I. (Cu sens modal) 1. În plus, pe deasupra. Acolo găsi încă două femei. ISPIRESCU, L. 7. Înc-o gură și dispare... Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! EMINESCU, O. I 55. Trecut-au ani de lacrimi, și mulți vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! ALECSANDRI, P. A. 62. Avea încă multe de spus moș Tîndală. NEGRUZZI, S. I 252. ◊ (Întărit prin «și») Mircea este silit... a primi... încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ După toate acestea mai... Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? CREANGĂ, P. 315. 2. De asemenea. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 266. Harap-Alb este în primejdie, și de noi încă n-are să fie bine. id. ib. 274. 3. (În legătură cu o negație) Nici așa. De le-ai da cu lingura, Și-ncă nu le-ai sătura! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 389. 4. Chiar. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare. CREANGĂ, P. 118. ◊ (Înaintea unui comparativ care este adesea precedat de «și», pentru intensificare) Năframa surorii tale celei mijlocii, care încă-i și mai frumoasă. SBIERA, P. 131. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ Expr. Ba încă sau și încă = chiar mai mult decît atîta. Este fată și încă din cele mai prefăcute. ISPIRESCU, L. 21. Aduce piatra la mine și i-o plătesc cît nu face; ba încă sînt bucuros că o pot căpăta. CREANGĂ, P. 218. Încă pe atît (sau pe-atîta) = dublu. Scurteica fusese încă p-atît de lungă, dar o scurtase mereu. DELAVRANCEA, H. T. 13. Dar încă = a) cu atît mai mult. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192; b) (după o propoziție negativă) cu atît mai puțin. (Și) încă cum = foarte mult, în mare măsură. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verb) Din nou, iarăși. Frumoasele zile au apus... Renaște-vor oare încă? MACEDONSKI, O. I 17. ◊ Expr. Încă o dată = din nou, iarăși, a doua oară. Tot nu te-am auzit. Încă o dată. CREANGĂ, P. 54. 2. (Arată continuarea acțiunii exprimate de verb) Și acum, (și) mai departe, în continuare. La izvor vezi pe Rodica Pînă-n zori, cînd pe sub streșini Încă doarme rîndunica. COȘBUC, P. I 95. Îi răsuna încă, supărător, în cap vorbele inspectorului. VLAHUȚĂ, O. A. 249. A ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279. 3. (Adesea în legătură cu o negație) Pînă acum, pînă atunci. Miroase a toamnă. Și nu e încă toamnă. C. PETRESCU, S. 61. O pădure... pe unde nu ajunsese toporul încă. ISPIRESCU, L. 58. De cînd sîntem noi, încă nu ne-a zis nime tată și mamă! CREANGĂ, P. 74. Alexandru cel Mare... domnea în această vreme nesupărat încă de turci. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Mai ales în legătură cu noțiuni temporale) Deja. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I 175. Încă din anul 1370 Ladislau... se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. Încă din copilărie se deprinsesă a înota. DRĂGHICI, R. 90.

Diana Prenume feminin modern și destul de frecvent astăzi, Diána apare în onomastica noastră din secolul trecut ca un împrumut direct și pe cale cultă din mitologia romană. Fiica lui Zeus și a Latonei și sora lui Apolo era în antichitate zeița vînătorii și protectoarea animalelor (iar, mai tîrziu, chiar a mamei la naștere). Identificată cu Artemis a grecilor și considerată ca o mare divinitate italică a lunii, Diána se bucura de un cult deosebit în lumea veche. Celebrată în numeroase temple și sanctuarii (templul din Efes făcea parte dintre minunile antichității), zeița a fost binecunoscută și în regiunile noastre, dovezi sigure în acest sens fiind cuvîntul zînă (care continuă în română lat. Diana) și zănatec (din lat. dianaticus „lunatic, lovit de Diana”) sau credința în zîne (în folclorul nostru Zîna zorilor, Zîna apelor, Zîna munților, Zîna zînelor etc. sînt personaje frecvent întîlnite). Numele vechii divinități italice, a cărei formă mai veche ar fi fost, după istoricul Varro, Diviana, este strîns înrudit cu dius „ceresc, luminos”, divus „divin”, deus „zeu”, Iovis (formă de genitiv pentru Iupiter), dies (de aici rom. zi), gr. Zeus, Dios „divin”, sanscr. divyás „ceresc” etc. (cuvintele românești care aparțin acestei familii sînt nenumărate așa că vom aminti aici doar cîteva neologisme: diurn, diurnă, divă, jurnal etc.). Specialiștii presupun că lat. Diána ar avea la bază o formă italică neatestată *divia, a cărei existență este sprijinită de cuvintele etrusce Tiv (nume pentru Diana) și tivr „lună”, folosit atît pentru astru, cît și pentru unitatea de timp. Diana, atestat și cu valoare de nume pers. fem., iese din uz, odată cu apariția creștinismului, pentru o lungă perioadă de vreme. Reapărut în Italia în sec. 13, și purtat de o dominicană beatificată de biserica romană, Diana pătrunde și în calendarul catolic, dar favoarea de care se bucură astăzi în Europa se datorește în exclusivitate mitologiei și literaturii.

ÎNGÎNA, îngîn, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete, glas, vorbe, p. ext. la cei care le emit) A imita, a repeta, a reproduce (uneori în bătaie de joc). Moș Hau îngînă din gură toate lighioile bălții și ostroavelor. SADOVEANU, N. F. 65. Ursul iarăși s-au pus lîngă ușă și au început, cu glas mai subțire, să îngîne glasul caprei. SBIERA, P. 204. Cîntă cucul la fîntînă, Corbul șade și-l îngînă. TEODORESCU, P. P. 347. ◊ (Poetic) Ce glas îngînă zurgălăii? E rîul, ciocîrlia văii. DEȘLIU, M. 14. ◊ Refl. (Rar) Respira greoi, îngînîndu-se: Nu... nu... CAMIL PETRESCU, U. N. 34. 2. Tranz. A rosti încet și neclar, a îngăima, a șopti; a cînta cu gura pe jumătate. Se codea zmeul, îngîna verzi și uscate. ISPIRESCU, L. 223. A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngînînd vorba printre dinți. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Poetic) Numa jarul mai mocnește Sub spuza ce se răcește Și izvorul mai îngînă Doina muntelui bătrînă. DEȘLIU, M. 61. Și-n fund de peșteri depărtate Doar apele îngînă tainic legende vechi din vremi uitate. IOSIF, P. 87. ◊ Absol. Mitrea îngînă: ce-or fi făcînd ai noștri acasă? SADOVEANU, M. C. 95. De, Vladimir, a îngînat mama, credeam că te vor bucura. SAHIA, N. 60. 3. Tranz. (Mai ales poetic) A acompania, a însoți. Vom visa un vis ferice, Îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratice izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Cîțiva porumbi sălbatici... se răsfățau pe drum și, cînd trăsura sosea aproape de dînșii, ei zburau mai departe, tot pe cale, și îngînau astfel mersul nostru. ODOBESCU, S. I 382. Năluciri scumpe... veniți de-ngînați vesel a mele tinerețe. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Refl. (Uneori reciproc) Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd... Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit, Și cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el. EMINESCU, O. I 214. Gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngînă armonios. ALECSANDRI, P. A. 123. Bate vînt de primăvară, Eu cînt doina pe afară, De mă-ngîn cu florile Și privighitorile. id. P. P. 224. ♦ Refl. A se amăgi. Unul prin vis vede plîngînd O mamă-mbătrînită, Altul se-ngînă dizmierdînd Soția lui iubită. ALECSANDRI, P. A. 160. Sultanul se minuna Și cu mila se-ngîna. id. P. P. 211. 4. Refl. reciproc. A se amesteca, a se confunda, a se îmbina, a se împleti. Tot mai sprinten se-ngînă și se-ntrec melodiile. DEȘLIU, G. 45. Vuietul mării se îngîna cu zgomotul vieții din port. BART, E. 380. Umbra și lumina... se-ngîna în sală. MACEDONSKI, O. I 263. Două tinere cîntări Se-ngînă. ALECSANDRI, P. III 400. ◊ Expr. A se îngîna ziua (sau, rar, soarele) cu noaptea = a se crăpa de ziuă, a se ivi zorile. Trebuie să te scoli dimineață tare, cînd se îngînă ziua cu noaptea. SADOVEANU, N. F. 56. Vara, în revărsatul zorilor... glasul lui cuconu Ioniță Hrisanti niciodată nu dădea greș, de îndată ce începea să se îngîne ziua cu noaptea. HOGAȘ, H. 7. Ciobănașul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngîna ziua cu noaptea. ISPIRESCU, L. 248. 5. Refl. (Rar) A se mișca ușor, a se legăna. La fîntînă E pustiu și nu se-ngînă Nici o boare, COȘBUC, P. I 221. ◊ Tranz. De-aș fi, iubito, vîntul de seară, Eu nici o floare n-aș îngîna. ALECSANDRI, P. I 214.

ÎNTINS², -Ă, întinși, -se, adj. 1. Lungit, strunit (prin încordare). [Mulțimea] șede împrăștiată pe cîmp sau înșirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Fig. O tăcere întinsă ca o coardă. CAMIL PETRESCU, T. II 35. 2. (Despre părți ale corpului) Desfășurat în toată lungimea într-o direcție oarecare. Vulturi peste văi înnegurate, Grei atîrnă cu întinse aripi. EMINESCU, O. IV 116. Cu aripile-ntinse, stoluri trec bîtlanii balta. BELDICEANU, P. 57. ◊ Expr. Cu brațele (sau cu brațe) întinse = cu mare dragoste, cu brațele deschise. M-așteaptă toți cu brațe-ntinse. IOSIF, PATR. 13. 3. (În legătură cu acțiuni de mișcare, de deplasare, de înaintare în spațiu) Care duce drept la țintă; p. ext. încordat, grăbit; zorit. Repede trecură pe caii avîntați în galop întins. SADOVEANU, O. I 513. Venind de departe cu zborul întins S-oprise deasupra Ceahlăului nins. COȘBUC, P. II 297. ◊ (Adverbial; pe lîngă verbe ale mișcării) După ce și-a numărat oamenii, Susan a pornit întins către gospodăria lor. GALAN, Z. R. 91. Dormim un somn pînă ce se ridică luna și pe urmă pornim întins mai departe. SADOVEANU, O. VII 27. Se întoarse, luînd-o întins spre birou de pilotaj. BART, E. 57. 4. (Despre piei, țesături etc.) Fără crețuri sau îndoituri; neted. Piele întinsă. ◊ Expr. Masă întinsă = masă pregătită pentru ospăț. Ne-aștepta cu masa-ntinsă tata-moșu, mama-mare. MACEDONSKI, O. I 10. Vezi o masă mare-ntinsă, cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I 85. (Glumeț) Își lua cetinel drumul spre gazdă, unde-l aștepta sărăcia, cu masa-ntinsă. CREANGĂ, A. 133. (Despre ambarcații) Cu pînzele întinse = cu pînzele desfăcute (pentru ca puterea vîntului să facă posibilă înaintarea vasului). Într-o zi, la ora plimbării, se oprise pe dig ca să privească la orizont un vas, care venea cu pînzele întinse. BART, E. 317. Era o corabie cu pînzele întinse, ce se apropia de port. id. S. M. 62. 5. (Despre elemente care formează un șir) Care prezintă o succesiune neîntreruptă. Un lanț întins de munți. ALECSANDRI, P. A. 96. 6. Fig. (Despre oameni) Înalt și deșirat. Stroe era mai subțire, întins și deznodat. PREDA, Î. 147. 7. Cu suprafață mare; vast. O dată cu zorii, pe șesul întins O tînără fată s-arată. FRUNZĂ, S. 18. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. EMINESCU, O. I 216. Una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărății. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Expr. Pe scară întinsă = în stil mare, intens. Comerțul între U.R.S.S. și țările de democrație populară se realizează pe scară întinsă. ◊ Fig. [Caragiale] a scris o operă destul de întinsă. SADOVEANU, E. 151. Începură să ne vorbească despre țara noastră de care aveau cunoștinți întinse. BART, S. M. 24. 8. (Neobișnuit) Intens. Un zvon întins de viață umplea dimineața de primăvară. SADOVEANU, O. I 344.

FURA, fur, vb. I. Tranz. 1. A-și însuși un lucru care nu-i aparține, a lua ceva fără nici un drept, păgubind pe cineva. Dionisie fură banii spitalelor, odoarele bisericilor, icoanele, topește vasele sfinte. ARGHEZI, P. T. 39. Și cînd am știut că nu mă poate vedea, am furat pîinea lui și am fugit. C. PETRESCU, C. V. 152. Văd zînele goale-n poiană, Scăldîndu-se-ascunse-n pădure, Cînd vine-un voinic să le fure Cămășile-n zori. COȘBUC, P. II 22. ◊ Fig. Și de ce să fure munca altuia hoții? REBREANU, R. I 127. Stăpîne, pricepe-mi durerea; Furi pîinea copiilor mei! DEMETRESCU, O. 73. ◊ Expr. A fura ouăle de sub cloșcă (sau cloșca de pe ouă) v. cloșcă. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva pe furiș (cu dragoste, cu plăcere). Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. Din cînd în cînd cu ochiul eu te fur, Din cînd în cînd din mînă cartea scap. EMINESCU, O. IV 244. A fura luleaua neamțului v. neamț. 2. (Cu privire la persoane) A răpi. Vin’ la mama de mă cere: De m-a da, de nu m-a da, Peste noapte mi-i fura. CREANGĂ, P. 168. Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură. EMINESCU, O. I 79. Cum să fac ca s-o scap de comănac?... S-o fur în astă-noapte și s-o trec peste Dunăre? ALECSANDRI, T. I 51. ♦ A lua pe neașteptate, a cuprinde. Căzuse în apă și curentul îl furase, tîrîndu-l sub un șlep. BART, E. 346. ◊ Expr. A-l fura (pe cineva) somnul = a-l cuprinde somnul, a adormi. De la o vreme m-a furat somnul. SANDU-ALDEA, U. P. 223. Tîrziu de tot îl fură somnul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Pe cal adormea, Greu somn că-l fura. TEODORESCU, P. P. 490. A fura (cuiva) o sărutare (sau un sărutat) = a săruta pe furiș. După ce jucam cît jucam, furam cîte-un sărutat de la cele copile sprințare. CREANGĂ, O. A. 91. Ți-aș fura tainic o sărutare. ALECSANDRI, P. I 214. A-l fura (pe cineva) gîndurile = a se lăsa pradă gîndurilor, a fi răpit de gînduri. Las pașii să mă poarte și gîndul să mă fure. VLAHUȚĂ, P. 89. A fura meseria cuiva = a-și însuși pe apucate o meserie. Mihai Zaharia înțelese că Pitcoace furase meseria, de ici, de colo, din toate părțile cîte ceva. MIHALE, O. 168. ♦ Refl. (Rar) A pleca pe furiș, a se face nevăzut. De la o fragedă vîrstă s-a furat din casa părintească... Peste un an, s-a furat de la primul ei complice. CARAGIALE, O. II 227. 3. Fig. A fermeca, a vrăji. Rada, cînd o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet Și cu-a vorbelor căldură. COȘBUC, P. I 95. Cîntecul silabelor măsurate și sonore te fură ca apa. VLAHUȚĂ, O. A. 467. Un miros răcoros simțirea-mi fură. EMINESCU, O. IV 210. Multe păsărele-n zbor Fură minți cu glasul lor! ALECSANDRI, O. 100. ◊ Expr. A fura inima (cuiva) = a fermeca; a încînta. A fura (cuiva) ochii (sau vederile) = a orbi. Lumina... li fura vederile. CREANGĂ, P. 228.

HOHOTI, hohotesc, vb. IV. Intranz. A izbucni în hohote de rîs sau de plîns; a rîde (sau a plînge) cu hohot. Obosise de bocit și hohotea încet. DUMITRIU, N. 92. Hohoteați, băteați din palme și nu vă mai săturați urmărind scena. PAS, Z. I 186. La plecare, fata hohotea ca o nebună, iar tu ai încălecat și te-ai dus. SADOVEANU, O. VI 51. Văd, în zori, cum merg s-adune Mure fetele; doinesc, Rîd pe drum și hohotesc Ca nește nebune. COȘBUC, P. I 262. ◊ Fig. Cînd aș mai vorbi de judecata mea și de ochiul meu sigur, ar hohoti toată Veneția. CAMIL PETRESCU, T. II 310. ◊ (Determinat prin «de rîs» sau «de plîns») Se zvîrcolea în mîinile țăranilor hohotind de plîns. REBREANU, R. II 133. A hohotit în bocet, ca și cînd acum ar fi aflat de moartea lui. POPA, V. 244. Hohotind de rîs a strigat tare, încît a acoperit tot zgomotul. CARAGIALE, O. III 83. ♦ Tranz. (Rar) A spune ceva cu glasul întretăiat de hohote de plîns. Priveau cu toții cum mama mortului hohotește bocetul. DUMITRIU, N. 154. ♦ Fig. (Despre un spațiu în care se produc zgomote) A răsuna (în ecou). Hohotește văzduhul, clocotește pămîntul, Se-ntețește culesul bucuriilor coapte. DEȘLIU, G. 45. Mitraliera prinse apoi să tragă rafale din ce în ce mai lungi și hohoteau dealurile. CAMILAR, N. I 71. Haiducii mei Doinesc toți trei; Și clocotesc Și hohotesc Păduri adînci. IOSIF, V. 61.

GREU¹ adv. 1. Cu toată greutatea, cu multă greutate. Se lăsară greu pe umerii lui Ivancea. DUMITRIU, N. 63. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A-i cădea (ceva) greu la stomac = a-i produce (ceva) indigestie. A-i cădea (sau a-i veni) greu = a se simți ofensat, jignit (de ceva); a nu-i veni bine, a nu-i plăcea, a nu-i prii. De te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 206. A-i fi greu (de cineva sau ceva) = a) a fi sătul sau a-i fi silă (de cineva sau de ceva). Cîteodată parcă mă iubește, alteori însă mă primește cu atîta răceală, parcă-i e greu de mine. La TDRG. Li era amu și lor greu de a tot fi cumătri. SBIERA, P. 188. Să ne întrecem din trîntă. – Din trîntă? Doar de-ți e greu de viață. CREANGĂ, P. 52; b) a se rușina (de cineva sau de ceva). Ea atunci s-a roșit la obraji, fiindcă-i era greu de mine. SLAVICI, la TDRG. A se lăsa greu v. lăsa. ♦ (Pe lîngă verbele «a apăsa», «a trage la cîntar», «a cîntări») Mult. 2. Cu greutate, cu trudă. A pricepe greu. A vorbi greu. Greu de înțeles. ▭ Iordan Hagi-Iordan răsufla greu prin somn. C. PETRESCU, A. 351. Știu cum se fac de greu trebile acestea. CREANGĂ, P. 172. Banul se cîștigă greu; Dar ușor se cheltuiește. ALECSANDRI, T. I 317. ◊ Expr. A-i fi greu = a simți greutatea, dificultatea unei acțiuni; a-i fi penibil, a se simți rău. La început mi-a fost greu, apoi m-am obișnuit. ▭ Și zi, nu ți-a fost greu?... – Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Mi-era greu s-o văd pe ea plecînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 179. Greu mi-i, dragă, fără tine Și te chem de-atîtea ori, – Nu din zori și pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori. TOPÎRCEANU, S. A. 87. A-i veni greu (să...) = a se jena (să...). Îmi vine greu să-ți spun. Unde-i greu (cuiva) = unde îl doare (pe cineva) mai rău, unde-i face mai rău. Paloșul din sîn scotea... Ș-așa bine mi-l chitea, Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului... Unde-i greu voinicului. ALECSANDRI, P. P. 73. ♦ (Pe lîngă verbul «a trece») Încet, anevoie. Liniștea din maternitate devenise parcă mai adîncă. Noaptea trecea greu. MIHALE, O. 523. Știu bine că ești dusă, dar te aștept mereu, Și clipele-așteptării curg tot mai trist, mai greu. CERNA, P. 13. ♦ (Pe lîngă verbele «a o duce», «a trăi») Cu lipsuri, cu privațiuni. Mama trăia deștul de greu din pensia rămasă de pe urma tatălui meu. CAMIL PETRESCU, U. N. 21. Greu am mai dus-o iarna asta! oftă Toader Strîmbu. REBREANU, R. II 67. Trăiesc în lume greu. ȘEZ. III 19. 3.. (Cu sens de superlativ) Rău, grav, tare. Greu bolnav. ▭ Lanțurile greu mă-ncing, Ochii lăcrămînd se sting. BOLINTINEANU, O. 90. ♦ (Pe lîngă verbele «a ofta», «a suspina») Din adîncul inimii. Dar fratele cel mai mic... De moarte nu se-ngrozea Și din ochi nu lăcrima, Dar deodată greu ofta Și domnului că-i zicea... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 500. ♦ (Pe lîngă verbul «a plăti») Scump. Da, i-am văzut pe toți, deslușit: Pe senatorii din sud, plătiți greu, Cu prețul sîngelui meu. DEȘLIU, G. 44.

MLĂDIU, -ÍE adj. 1. Tînăr, fraged. Cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Mă stăpînește un sentiment de dragoste pentru crenguțele mlădii. CONTEMP. 1956, nr. 483, 3/2. 4 (Regional, în forma mlădiu) Plăpînd (Toplița). ALR II/I h 82/228. 2. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Mlădios (2). Mlădiul trup i-l încingea Un brîu de-argint. COȘBUC, P. I, 57, cf. 69, 118. Părea. . . o fată mare de la țară, rumenă și mlădie ca un bujor, puțin sfioasă. GALACTION, O. A. I, 157. Mama s-a ridicat în vîrful picioarelor, înaltă și mlădie, și a stins lampa. G. M. ZAMFIRESCU, sf. M. N. II, 205. S-a răsucit și s-a tot dus, dreaptă și mlădie, cu mijlocelul ca trestia, fără să întoarcă măcar o dată capul. V. ROM. noiembrie 1 953, 98, cf. ib. iulie 1 954, 225. Făptura mîndră și mlădie a tinerei țărance. . . se desprinde pe fundalul cerului străveziu de primăvară. CONTEMP. 1 954, nr. 379, 3/5. Copil a fost și copil a rămas! Un copil zvelt, cu trup mlădiu, cu ochi calzi. V. ROM. aprilie 1 961, 56. ◊ F i g. Moarul grecesc, înfoiat ca borangicul. . . luneca foșnind ca o mătase peste o marmură caldă si mlădie. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. ♦ (Despre mișcări, gesturi) Care arată suplețe, grație ; grațios, mlădios (2). Stroe Vardaru zori pașii sprinteni, mlădii, tinerești. C. PETRESCU, A. R. 6. - Pl.: mlădii. - Și: (regional, 1) mlădîu, -îie adj. – Mladă + suf. -iu.

BRAȚ, brațe, s. n. 1. Membru superior al corpului omenesc care se articulează la umăr și se termină cu degetele; (în înțeles mai restrîns) partea membrului superior de la umăr pînă la încheietura mîinii; (Anat., în opoziție cu antebraț) partea membrului superior de la umăr pînă la cot. Condicile de sub braț îi căzură. PAS, L. I 31. Mama Anghelina m-a auzit. Tocmai intra cu brațele încărcate de farfurii. SADOVEANU, N. F. 22. Brațul meu e slăbănogit, nu mai poate să învîrtească paloșul. ISPIRESCU, L. I 12. Puternicele brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Brațu-i stîng era-ncordat Sub un scut de fier săpat. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Poetic) De-aș avea tărie, aș cerca s-o cuprind [țara mea] cu brațele amîndouă. DEȘLIU, în POEZ. N. 170. ◊ Fig. Blăstem pe tine, braț dușman. COȘBUC, P. I 101. Ce spui tu, străine? Ștefan e departe, Brațul său prin taberi Mii de morți împarte. BOLINTINEANU, O. 34. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a ține», «a lua»,«a prinde», «a cuprinde» etc.) În brațe = cu brațele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strînge la piept în semn de iubire sau spre a-l purta pe sus). Tată-său, cuprinzîndu-l în brațe, îl sărută. CREANGĂ, P. 198. Judecă-un fecior pe-o fată. Judecata-i și făcută: Strînge-o-n brațe și-o sărută. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 415. (În legătură cu verbele «a merge», «a se plimba» etc.) (Braț) la braț (sau de braț) = cu brațul trecut pe sub brațul altuia. Tata merge înainte, cu mama la braț. SAHIA, N. 54. Braț de braț pășesc alături. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. A da (sau a primi, a oferi, a lua cuiva) brațul (spre a merge cu el la braț). Dă-mi brațul să sui scările. ALECSANDRI, T. I 40. Primiți deocamdată brațele noastre, ca să vă ducem la gazdă. ALECSANDRI, T. I 120. Vara mea luă brațul bărbatului său. NEGRUZZI, S. I 38. A duce (pe cineva) de (sau la) braț (spre a-l sprijini). A primi (sau a aștepta etc. pe cineva) cu brațele deschise = a primi (sau a aștepta etc.) cu mare dragoste, cu mare plăcere. Mai bine haidem la culcare, că ne așteaptă omul împăratului cu masa întinsă, făcliile aprinse și cu brațele deschise. CREANGĂ, P. 251. A sta (sau a ședea etc.) cu brațele încrucișate v. încrucișat. A fi brațul, (drept al) cuiva =a fi sprijinul sau omul de încredere al cuiva. Gruie, vechiul meu tovarăș, pavăza și brațul meu, Iacă zorile ce-n neguri Le zăream doar tu și eu. DAVILA, V. V. 184. A ajunge (sau a aduce, a arunca) pe cineva în brațele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreția, la bunul plac sau în puterea cuiva. 2. (La pl., prin metonimie, uneori determinat prin «de muncă») Muncitori, lucrători. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? că doar sute și mii de brațe trebuie acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 155. 3. Cantitate (de lemne, fîn etc.) care se poate cuprinde și duce în brațe. Smulsei din zmeuriș și-i adusei, pentru noapte, un braț zdravăn de iarbă fragedă și înflorită. HOGAȘ, M. N. 168. Puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braț de vreascuri. NEGRUZZI, S. I 92. 4. Obiect sau parte a unui obiect, a unei unelte sau a unei mașini care, prin forma, poziția sau funcția îndeplinită, seamănă cu brațul omului. Braț de macara. Brațul manivelei. Brațul pîrghiei. Brațul balanței. ▭ Mă uitam, fără să văd, pe maidanul cu basculă, spre bariera cu brațul de lemn, vopsit în roșu și alb, ridicat ca o amenințare pentru căruțele ce treceau, mici și încărcate. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 60. Se înfundă între brațele fotoliului moale, aprinde țigara, citește și tace. C. PETRESCU, A. 489. Văzu în boltele scărilor candelabre cu sute de brațe. Și-n fiecare braț ardea cîte o stea de foc. EMINESCU, N. 6. 5. Ramificație a cursului principal al unui fluviu, al unui rîu etc. În fața portului Hîrșova, așezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se împreună cele două brațe ale Dunării. VLAHUȚĂ, O. AL. I 122.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

MĂTUȘĂ s. f. 1. Sora tatălui sau a mamei unei persoane ; (și, învechit, în sintagma mătușă mică, TDRG) verișoara unuia dintre părinți sau soția unchiului; tanti. Ea se sculă cu o mătușe a ei, soră tătíne-său, de se duse în Țarigrad. MOXA, 366/19. Al șasele sînge mestecat ce am zis mai nainte, fiind cela ce va spurca patul tătîni-său, ce se zice: maștehă-sa sau soacră-sa sau mătușă-sa (a. 1640). GCR I, 90/27. De să va împreună trupeaște cu fata mătușe-sa. . . să va certa după voia giudețului. PRAV. 214. Ieșit-au înaintea craiului muma lui Roman Vod, mătușea craiului, aflîndu-să și ea acolo (a. 1 650- 1675). GCR I, 190/35. Deci Costantin Vodă au mersu de s-au împreonat cu mătușe-sa, cu doamna Rucsandra. NECULCE, L. 318, cf. MAN. GÖTT. 13. BUDAI-DELEANU, LEX., I. GOLESCU, C. Au venit sluga mătușăi noastre și luîndu-mă m-au dus ca să o văd. DRĂGHICI, R. 35/21. E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătușă. EMINESCU, O. I, 155. D-apoi nu știți că mâtușa-i moartă. . . și s-o făcut oale și urcioare, sermana? CREANGĂ, P. 23. Îl pofti a doua zi să-l ia la masă în familia Predeleanu (pe care i-a și vestit pe cînd se întorcea de la mătușa Mariuca). REBREANU, R. I, 53. Frusina a înțeles de ce e vorba. . . și a dat fuga la mătușă-sa. GALACTION, O.125. Mătușa mea își întoarse privirile cătră uncheș. SADOVEANU, N. F. 174. În convorbirea lui expresiile „unchiu-meu”, „mătușă-mea”, „moșu-meu”, „sorâ-mea” apăreau cu nota fanatismului. CĂLINESCU, E. O. II, 79. Tușa Finica n-a mai vrut să locuiască la sat; l-a adus pe unchiu-meu la oraș. STANCU, D. 338. Tușa Lica, sora mai mare a tatei, venind la voi acasă, continua să v-aducâ stafide și covrigi. PAS, Z. I, 29. La mătușa Adela. . . vreau să merg cu mama. DEMETRIUS, A. 176, cf. H IV 12, XIV 210, ALR I/II h 168, ALRM I/II h 236, 286. ◊ (Regional) Mătușă mare = sora bunicului sau a bunicii. Cf. CADE. ♦ (Învechit și regional) Bunică. Izvod de zestre ci dau nepoatei mele, fiica fiiului meu. . . Eu Smaranda Karagioae, mătușa copilei adiverez (a. 1809). URICARIUL, X, 255, cf. ALRM I/II h 238. ♦ (Regional) Mamă (vitregă). ALRM I/II h 217. 2. (Popular) Termen de respect folosit de. cineva cînd se adresează unei femei (mai) în vîrstă sau cînd vorbește despre ea, l e l e ; p. g e n e r. femeie în vîrstă, b a b ă. [Doctorul] rînduiește pe loc, Nalbă, mușețel și soc, Tot acelea și ei scriu Ce mătușele le știu. MUMULEANU, C. 157/22. Bătu în ușa unei casă mici a unei mătuși cu suflet prea bun. GORJAN, H. IV, 211/10. Să venim acum la copila d-tale, pre care vrei s-o dai la pansion. NEGRUZZI S. I, 298. Ia lasă-mă-ncolo mătușă, nu mă supăra, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 189, cf. 171, 175. O mătușe sihastră cum îl văzu îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Savincă hei: Auzi, mătușă ! Ian fâ-te tu de către ușă! COȘBUC, P. II, 249. Ruxandra își privi feciorul din tălpi în creștet cu milă și durere. C. PETRESCU, R. DR. 17. Ian hai noroc! Viață lungă, mătușelor. CAMILAR, N. I, 216. O fetișcană, ca sute și mii, Din multele țării țesătorii, îi spune vecinei: – Zorește, mătușă! DEȘLIU, G. 47. într-o zî se duce la lemne o afurisită de mătușă. ȘEZ. III, 192. [Cozile] li strînsărî mănuncheli, Li dădu la surățăli, La surati-n alti sati, La mătușî dupî ușî. MAT. FOLK. 1 477, cf. ALRM I/II h 282, 286, 287. În lume păpușă și în casă mătușă. BARONZI, L. 52. Închide ușa Că moare mătușa. ZANNE, P. III, 422. Moșu suie și coboară Cu mătușa subsuoară. [Găleata și cîrligul de la fîntînă]. GOROVEI, C. 97. Ilincuță, tușă, Strînge-n nas cenușă (Luleaua). id. ib. 205. 3. (Prin Transilv., glumeț) Sticlă mare. Cf. VICIU, COL. 202. 4. (La pl.) Termen eufemistic pentru malarie. CANDREA, F. 222. 5. (Prin Ban. ; mai ales art.) Numele unui dans popular. VARONE, D. – Pl.: mătuși și (învechit și regional) mătușe. – Și: (popular) túșă, (regional) mătu ALRM I/II h 286) s. f. – Lat. amita. Pentru explicarea formei, cf. CDDE. – Tușă, prin afereză. – Mătu prin apocopă.

NĂZĂRI vb. IV. 1. Tranz. (Popular) A vedea (nedeslușit, de departe); a zări, a întrezări; a observa. cf. barcianu, tdrg, șăineanu, d. u. Năzăream prin întuneric sentinelele care ne păzeau. stancu, r. a. ii, 390, cf. 66. Peste cîmp că se uita, Trei cîrlăiori năzărea. Mat. folk. 124, cf. 47, 192, 688. Osteniți și însetați nevoie mare, năzăriră o fată mare care cînta și secera cu multă hărnicie. șez. xii, 112. Într-un deal mi să urca, În toate părți să uita, Poate o năzări ceva. păsculescu, l. p. 236, cf. 204, 258, novacoviciu, c. b. i, 14. Mîne-n zori să-l năzăresc Și cu el să vorbesc. gr. s. v, 138, cf. arh. Olt. xxi, 271, alr i 306/810. ♦ (Regional) A ochi, a ținti (Banloc-Timișoara). alr i 1 217/35. 2. Refl. și intranz. (Adesea cu un complement în dativ) A se arăta vederii, a apărea înaintea ochilor (de departe, nedeslușit); a se ivi, a se zări. cf. ddrf. Frînturi de oaste-aleargă pe-apucate, Ard satele... Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare. iosif, v. 69. Oblonite... rămîn ferestrele beciului vostru și nu se mai năzare nimic înlăuntru. ciaușanu, r. scut. 16. Lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură ca de brici. Era iazul. galaction, o. 46. În calea mea, rugina roșcată se năzare, Pe culmele pleșuve și colburi ce plutesc. lesnea, p. e. 29, cf. id. i. 34, pribeagul, p. r. 57. În fața ochilor i se năzărea cîmpul cu zăpada jupuită ici, colo. v. rom. noiembrie 1953, 159. Un cap bubos se năzări la geam. camilar, n. i, 76, cf. 173. Satul departe. Nu se cunoștea decît o luminiță care de-abia se năzărea. plopșor, c. 125, cf. com. din straja-rădăuți. ◊ (Despre imagini nereale, fantastice) Mă grămădeam lîngă mama ca nu cumva să fiu înhățat de vreuna din dihăniile ce mi se năzăreau. gane, n. iii, 57. Trecînd printr-o pădurice, mi se tot năzăreau pe după huciuri turbane și fesuri turcești. conv. Lit. xvii, 71. Se vede că-ți năzăresc tot soiul de minuni. i. negruzzi, s. iii, 230. Și se năzare chipul strigoilor pe horn. lesnea, i. 8. I s-a scrîntit muierea. I se năzar copiii pieriți, ca niște pui cu fulgit sadoveanu, o. xvii, 316. Parcă mi s-a năzări, o lumină de pe ceea lume. camilar, n. ii, 420. cf. 16, i, 85, 109, 202, rădulescu-codin, l. 127, pamfile, c. ț. 46. 3. refl. impers. A i se părea că aude, că vede etc. ceva, (învechit și popular) a i se năluci (2); p. ext. a-și închipui, a-și imagina, a crede. I se năzări în somn cu[m] să fie venit Dumnăzău. herodot (1645), 133. Eu îmi năluceam că iaste lucru puțin a măniia pre D[u]mnezeu, nici nu mi se năzărea ceva groază și spaimă în păcate. maior, p. 119/9, cf. lb. Lui i se năzare, gata să-l înghită, Grozavul mormînt. c. stamati, p. 272. Pentru că mi-e drag să șăd la vorbă, hop! li se năzare nu știu ce. negruzzi, în pr. dram. 454, cf. conv. Lit. iv, 92. Dă perdeluța într-o parte și i se năzărește că vede în pragul din față două umbre albe. caragiale, o. i, 52, cf. ddrf. În vreo două rînduri i s-a năzărit că nu e bună mîncarea. sandu-aldea, u. p. 190. Unii slujbași moldoveni... dacă li se năzărea ceva neplăcut băteau pe căpitanii de poștă. n. a. bogdan, c. m. 150. Năzuise să fie și orator și i se năzărise că a și ajuns la această culme. ciaușanu, r. scut. 44. Mereu i se năzărea că aude pași prin grădină. rebreanu, r. ii, 119, cf. 149, id. nuv. 63. I se năzărește că în starea în care se află, i-ar fi o mare ușurare să cunoască și altă femeie decît soția lui. camil petrescu, t. ii, 303. Nu-i nimica, Constandine. Mi s-a năzărit! sadoveanu, o. vii, 329, cf. xiii, 670. Oamenilor li se năzărea că aud aevea zbîrnîitul mașinilor. scînteia, 1952, nr. 2 398. Ți se năzare ori ai înnebunit? arghezi, c. o. 99, cf. id. s. p. 48, beniuc, v. 137. Li s-o fi năzărit ceva... Acuma s-au liniștit. galan, z. r. 103, cf. id. b. ii, 106. I se năzări că s-o fi întors Todericiu de la Budapesta. vornic, p. 195. Cînd s-a însurat, i s-a năzărit că de acum înainte trebuia să pășească în fruntea satului. t. popovici, se. 138, cf. rev. crit. iii, 162, i. cr. v, 374, gr. s. vi, 241, a v 15, 16, vi 26. ♦ Intranz. (Despre închipuiri, idei neobișnuite, ciudate) A-i apărea, a-i veni în minte. Să scrii din ce-ți năzare și, răzimat în cot, Uitîndu-ți călimara, să-nmoi penița-n gură. arghezi, c. o. 149. Ce ți-a năzărit, femeie? Cine ți-a vîrît năzbîtiile astea în cap? baranga, r. f. 22. ♦ (Rar) A avea poftă (de ceva), a-i veni chef. I se năzare de măritiș. stancu, d. 312. ♦ Refl. (Învechit; despre cai) A se speria. Caii s-au năzărit. ap. ddrf, cf. ȘĂINEANU, D. U. – prez. ind.: năzăresc și năzar. – Și: (neobișnuit) lăzări vb. IV. dr. x, 379. – Din v. sl. НаЗБРѢТИ.

CURAT², -Ă, curați, -te, adj. 1. Lipsit de murdărie, de pete; care nu mai are murdărie, praf etc. Își luă niște haine curate. ISPIRESCU, L. 16. Nurorile... așezară baba într-un așternut curat. CREANGĂ, P. 13. ◊ (Adverbial) Mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite, e învederat că nu se cade ca el să ceară mai mult. ODOBESCU, S. III 39. ◊ Expr. A trece (sau a scrie, a copia) pe curat = a transcrie (fără greșeli) pe altă foaie sau caiet. A ieși, sau a scăpa cu fața curată (sau cu obrazul curat) v. față. A ieși (sau a scoate pe cineva) basma (sau batistă) curată v. basma. ♦ (Despre aer) Lipsit de impurități, pur, proaspăt, plăcut de respirat. Aerul curat al dimineții îi pătrunse în piept, ca o băutură răcoritoare. DUMITRIU, V. L. 71. ♦ (Despre o încăpere, gospodărie) Ținut în curățenie, îngrijit. Am intrat pe urmele mamei Anghelina în bucătăria curată. SADOVEANU, N. F. 23. ♦ (Despre ființe) Care nu se murdărește sau nu murdărește nimic în jur; care iubește, care respectă curățenia. Un copil curat. 2. Fig. Fără vină, fără greșeală, ireproșabil ca comportare, ca ținută. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I. 150 3. Fig. Lipsit de perfidie, cinstit, sincer, leal. Aducea, cu veselia curată a chipului și a vorbei lui, nu știu ce aer proaspăt și. sănătos. VLAHUȚĂ, O. A. 511. Azi cînd a mea iubire e-atîtă de curată... Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi! EMINESCU, O. I 233. Mori, mîndră, să mor și eu.,. Și să ne facă o groapă, Să ne-ngroape totodată... C-a fost dragoste curată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 57. 4. (Despre vase) în care nu sînt murdării, din care se poate mînca sau bea. 5. (Despre cer, văzduh) Fără nori, senin, clar, luminos. Prin văzduhul curat și care începuse să se umple de umbra albastră a serii, trecu o fluturare grăbită și statornică de aripi. DUMITRIU, B. F. 133. Cerul era curat și luminos ca-n zorii zorilor; doar cîteva stele mari mai pîlpîiau, înfricoșate și mirate, gata parcă și ele să moară. REBREANU, R. XI 105. Mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I 125. ♦ (Despre apă, lacrimi, pietre prețioase etc.) Transparent, limpede. Plînse... lăcrimi curate ca diamantul. EMINESCU, N. 27. 6. (Despre voce, glas etc.) Limpede, clar, sonor, cristalin. Un glas așa de dulce și de curat... încît părintele Sosoi... la cea întîi notă zisă de Pisălog începea să plîngă ca un copil. CONTEMPORANUL, V_I 197. ◊ (Adverbial) Vei binevoi a le învăța pe de rost, pentru ca să le poți cuvînta curat și pe înțeles. NEGRUZZI, S. I 8. 7. Fig. Lămurit, deslușit, clar, cinstit, deschis. Cu ăștia o s-avem o dală și-o dată O răfuială! Și socoteala curată O s-o scriem cu altă cerneală! DEȘLIU, G. 10. ◊ Expr. (Familiar) Curată Socoteală = lucru clar, indiscutabil. De-i lovi bărbatul cu lopățica... Se duce de-a tumba peste nouă mări și nouă țări... curată socoteală. ALECSANDRI, T. I 104. Vorbă curată = vorbă spusă fără înconjur, pe șleau, categoric. Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vînătorul biblic, nici un al doilea sfînt Hubert, vînătorul minunat al creștinilor, eu unul n-am să mă fac. ODOBESCU, S. III 13. ◊ (Adverbial, construit cu verbul «a spune») Soare luminat, Spune-mi tu curat Și adevărat: Văzut-ai ori ba... Fată ca a mea? RETEGANUL, P. IV 3. Atunci curat iți spun că nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndră crăiasă, A lumii mireasă. ALECSANDRI, P. P. 21. 8. (În opoziție cu amestecat) Fără corpuri străine, pur. Ne-or dărui C-un colac De grîu curat. TEODORESCU, P. P. 16. ◊ (Poetic) Soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete. GOGA, C. P. 11. 9. (În opoziție cu fals) Veritabil, autentic, adevărat. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, P. 179. ◊ Fig. Mi se părea, voinic, stufos și încărcat de ani, cum era, o minune curată. GALACTION, O. I 208. Eu ți-am spus curatul adevăr. ISPIRESCU, L. 42. 10. (În superstiții, mai ales în construcții negative) Asupra căruia nu apasă blestem, vrajă, care nu-i sub influența, sub puterea demonilor. Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pămîntul. CREANGĂ, P. 302. ◊ Expr. Nu-i lucru curat = este ceva la mijloc, a intervenit ceva anormal, nefiresc. Mașinca simți că nu e lucru curat, își cunoștea fratele prea bine, pentru ca să nu-i priceapă mișcările, chiar din depărtare. BASSARABESCU, V. 22. Păsările îi cunoșteau, ele știau că nu-i lucru curat. RETEGANUL, P. IV 68. El pricepuse că beția aia d-atuncea nu fusese lucru curat. ISPIRESCU, L. 107. Bine că am scăpat de belea; că nici lucru curat n-a fost aici. CREANGĂ, P. 68.

CÎT² conj. 1. (Introduce propoziții temporale) a) În tot timpul în care. . . pînă când. . . Se poarță frumos cu mine cît știe că-i sînt de folos. b) (Înv. și pop.) Îndată ce. . . Și cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei (ODGBESCU) ♦ Expr. Numai cît. . . = doar. . . Numai cît a gîndit Făt-Frumos și îndată au și fost de față (CREANGĂ). (Reg.) Cît ce. . . = îndată ce. . . Și la mine-n prag venea Mamă-sa cît ce-adormea (COȘBUC). Cit a bate din (sau in) palme sau cît te-ai șterge la ochi, cît ai scăpăra dintr-un amnar = foarte repede, într-o clipă. 2. (Introduce propoziții modale) În cea mai mare măsură, în cel mai înalt grad. Iaca și capra, venea cît putea (CREANGĂ). ♦ Expr. (Uneori în corelație cu « cu atît ») Cu cît (și). . . = pe măsură ce. . . Pe (sau după) cît. . . = după cum. . ., precum. . . Pe cît îmi aduce aminte. ▭ Cît ce pot (poți etc.) sau cît pot, poți etc. = cu toată puterea. Fuge cît poate. ▭ Cît se poate (de. . .) sau (eliptic) cît de. . . sau cît mai. . . = foarte. A striga cît îl ia (sau ține) gura = a striga cît poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încit, de, că. Începu a geme și a se văiera, cît îți era mai mare mila de dînsa (SBIERA). ♦ Expr. Cit pe ce. . . (sau pe-aci. . . ) = aproape că. . ., gata-gata să. . . 4. (Introduce propoziții concesive; uneori în corelație cu « to t») Deși, cu toate că, oricît. Cît era el de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cît nu face. 6. (Introduce propoziții atributive) În măsura în care. . . A luat merinde cît a putut duce în spate. 7. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu din zori și pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori (TOPÎRCEANU). 8. (Introduce propoziții copulative eliptice) Cît. . . cît. . . = cînd. . . cînd. . . și. . . și. . . Se culcă Ileana cît de frică, cît de supărare4 (RETEGANUL). – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

CIOCĂNI, ciocănesc, vb. IV. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») 1. Intranz. A bate repetat cu degetul sau cu un obiect într-un corp tare. Mama a mai ciocănit în gard. i-a spus tatei să bată și el, să caute vreo piatră, vreun lemn, ca să bată mai tare. PAS, Z. I 177. Ciocăni enervat în geam. SAHIA, N. 103. ◊ (Poetic) Ca-ntr-o fierărie depărtată Ciocănește ploaia-n picuri grei Peste fundul văii, unde spumegată Bîrzava-și îndrugă murmur atu! ei. DEȘLIU, N. 51. Și-a plecat fruntea pe umărul lui, deasupra inimii. Acea inimă ciocănea cu putere. SADOVEANU, M. C. 81. ♦ A bate de repetate ori cu degetul în ușă sau în fereastră, cerînd intrare sau spre a atrage atenția celor dinăuntru; a bate la ușă sau la fereastră. V. bocăni. M-apropiai de fereastră, privind, și ciocănii ușor cu două degete. Trecu un timp de tăcere. Ciocănii a doua oară. De data asta simții un zgomot. După puțin ușa se deschise. DUNĂREANU, CH. 116. La ușă se ducea Și-n ușă ciocănea și bocănea. ȘEZ. IV 155. ◊ Tranz. (Subiectul este medicul) A examina prin loviri ușoare cu degetele în toracele sau abdomenul pacientului pentru a cerceta starea organelor interne; a percuta. ♦ Refl. reciproc. (Rar, despre păsări) A se. apuca cu ciocul, a se ciuguli. Găinile și plăcile veniră din toate părțile ca niște copii ascultători; se îmbulzeau și se ciocăneau la picioarele ei. REBREANU, R. I 152. 2. Intranz. A lucra lovind cu ciocanul. Pe marginea drumului, din cînd în cînd, dă de pietrarii care ciocănesc din zori de zi pînă la apusul soarelui. SLAVICI, O. I 69. ◊ Tranz. Fig. Bun ciocan te-a ciocănit, Că frumos te-a potrivit. PANN, P. V. I 4. ♦ (Familiar) A lucra, a face cîte ceva. I-a rămas socrul, damblagiu, înainte mai ciocănea și el și mai scotea ceva. PAS, Z. II 203. 3. Tranz. Fig. A bate la cap, a sta cu gura pe cineva, a plictisi cu diferite cereri; a cicăli, a pisa. – Prez. ind. pers. 3 și: (regional) ciocăne (ȘEZ. IV 152).

MAI¹ adv. I. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale ori adverbiale) 1. (Servește la formarea gradului comparativ de superioritate) Mîne plec în zori de zi... Însă pînă mîne Vino mai aproape, – zi Doina mea, stăpîne! IOSIF, P. 51. Mai bine să te tocmești întîi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Se pregătesc ca într-o școală pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Și mai; și mai și v. și. Cît mai v. cît. Tot mai v. tot. Cu atît mai v. atît. Mai ales v. ales. Mai cu seamă v. seamă. Mai bine v. bine. Care mai de care v. care. (Regional) Mai vîrtos v. vîrtos. (Învechit) Mai cu asupra v. asupra. (Pleonastic) Mai întîi (și-ntîi) = în primul rînd. Cum ajunge la fîntînă, scoate mai întîi furca de unde-o avea strînsă și apoi se pune jos să se odihnească. CREANGĂ, P. 96. Mai (î)nainte. Ai voit, amice, ca, mai înainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. Mai apoi = pe urmă. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) în mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II 177. 2. (Precedat de articolul «cel», servește la formarea superlativului relativ) Revoluția franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adinei ale sale temelii, se resimți și între romîni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. Păduricea Bănesei... este locul cel mai romantic în preajma capitalei noastre. BOLLIAC, O. 214. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) Laura... judeci ca cea mai femeie dintre femei. C. PETRESCU, Î. I 9. ◊ (Precedat de «ce», în construcții exclamative, are valoare de superlativ absolut) Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră». COȘBUC, P. I 97. (În expr.) Mai rar = deosebit, neobișnuit, întîlnit rareori. Așa lovitură, mai rar! SADOVEANU, la TDRG. II. (Cu valoare atenuantă, înaintea adjectivelor, adverbelor, locuțiunilor adjectivale și adverbiale) Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai slutișoare. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (Înaintea unui verb) Puțin, în oarecare măsură. Dar vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, P. 38. Ninsoarea mai încetase și după multă trudă am găsit drumul. CREANGĂ, A. 32. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, T. I 460. ◊ Expr. (Acum) mai vii de-acasă v. acasă. Așa mai merge v. merge. ◊ (În corelație cu determinări cantitative) Să mai citești puțin. ◊ (Precedat de determinări cantitative) Vino un pic (oleacă, puțin, ceva) mai tîrziu. III. (Mai ales înaintea unui substantiv sau verb) Aproape; aproximativ, cam. [îi făceau] felurite mustrări: care pentru miel furat mai an din stînă, care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, N. I 129. Mai îmi vine a crede că aiasta-i țara spinilor. CREANGĂ, P. 203. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. «că» sau «să») Aproape... Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească, CREANGĂ, P. 287. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 85. ♦ (Întărit prin repetiție) Mai-mai = cît pe ce, gata-gata. Biet Achim era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II 230. Îi dedică cărțile sale... numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon. HASDEU, I. V. 241. (Neobișnuit) Mai că mai = aproape că... Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată valoarea durativă a acțiunii) încă, și acum. Acolo încă nu-i iarnă și oile mai găsesc verdeață. SADOVEANU, B. 59. Mai merge el înainte prin codru, cît merge. CREANGĂ, P. 200. Vai! tot mai gîndești la anii., Cînd visam în academii? EMINESCU, O. I 140. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Hai, nu mai sta la îndoială, CREANGĂ, P. 203. Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stinge, Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plînge, nu mai plînge! EMINESCU, O. I 83. De te-aș prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea. ALECSANDRI, P. II 23. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur, neapărat, fără îndoială. Adevărat să fie...? – Mai e vorbă! ISPIRESCU, L. 274. ◊ (În formule familiare interogative, cu referire la o situație nouă, necunoscută vorbitorului) Ce mai faci? Cum o mai duci? Ce se mai aude? (Arată repetarea acțiunii) Iar, iarăși, din nou, încă o dată. De ce să mai vie dacă el n-o iubește mult. REBREANU, R. I 246. Mi-a ajutat să ajung ca să nu mai puie mîna pe mine un voinic. ISPIRESCU, L. 3. Poate să ne mai întîlnim. CREANGĂ, P. 192. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. Înapoi nu m-oi mai întoarce, CREANGĂ, P. 192. ◊ (Întregit prin «iar»,«iarăși», «și»,«încă», «încă o dată»,«o dată» etc.) M-ai făcut să mai fiu o dată pe lume cum doream. ISPIRESCU, L. 16. Cerbul începe a bea hîlpav la apă rece; apoi mai boncăluiește și iar mai bea cîte un răstimp. CREANGĂ, P. 225. 3. (Arată nedumerire) După aceea. Furnicile parcă intrase în pămînt; s-au mistuit,de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. ◊ (În interogații retorice) Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Mai știi de unde sare iepurele? CREANGĂ, P. 172. Ce mai atîta vorbă (sau ce mai încoace-încolo), se zice cînd voim să punem capăt unei discuții, să îndepărtăm o îndoială, o ezitare. V. (Folosit pentru a accentua un anumit element al contextului) 1. (În enumerări) Și în plus, în afară de aceasta, pe lîngă aceasta. Oleacă di brînză cu smîntînă, mai un vinișor. C. PETRESCU, Î. II 204. Dacă vede și vede, taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe și face cum poate, de leagă el gîrnețul. CREANGĂ, P. 125. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, VI 97. 2. (Repetat, arată o alternare, o oscilare între două idei) Cînd... cînd, ba... ba, parte... parte. Mai una, mai alta. cn Cugeta că mai cu marghiolii, mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. Mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. VI. (În propoziții și construcții exclamative, uneori întărit cu alte cuvinte; intensifică ideea din frază) Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. CREANGĂ, P. 15. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. I! Ce de mai belșug, mămulica me! ALECSANDRI, T. 898.

GEN s. n. (< lat. genus): categorie gramaticală flexionară bazată pe distincția naturală dintre ființele de sex masculin și ființele de sex feminin din cadrul însuflețitelor (animatelor), dintre însuflețite (animate) și neînsuflețite (inanimate). Impus inițial de realitatea obiectivă, de genul natural al animatelor (care face distincție între cele două sexe) la substantivele ce denumeau această categorie, el și-a pierdut parțial, cu timpul, legătura cu noțiunile de sex, de animat și de inanimat, extinzându-se prin analogie și prin tradiție la numele inanimatelor, iar prin acord la cuvintele care se acomodau după substantiv (la articole, la adjective, la unele numerale și la participiile verbelor) sau care înlocuiau substantivul (la pronume). ◊ ~ natural: g. existent în realitatea obiectivă, bazat pe distincția dintre cele două sexe în lumea însuflețitelor (ființe masculi și ființe femele, ființe bărbați și ființe femei). ◊ ~ gramatical: g. exprimat lingvistic prin intermediul substantivului cu ajutorul desinenței sau al articolului. Limba română posedă trei g. gramaticale: masculin, feminin și neutru. a) g. masculin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex bărbătesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de flori, de fructe, de orașe, de munți, de luni, de vânturi, de litere, de note muzicale, de monede, unele nume de cifre și unele nume de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost socotite tot masculine. Aceste substantive se numără un – doi sau au contextul diagnostic acest – acești: fiu, român, Nicolae, Roibu, Pitești, Pietrosul, corcoduș, trandafir, pepene, aprilie, zefir, ce, do, ban, trei, scripete, sac etc.; b) g. feminin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex femeiesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de fructe, de flori, de orașe, de munți, de țări, de continente, de insule, de abstracte nominale sau verbale (nume de sentimente, de atitudini, de stări psihice, de acțiuni), de zile, de părți ale zilei, de anotimpuri, de vânturi, de monede, de cifre sau de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost asimilate la cele feminine. Aceste substantive se numără o – două sau au contextul diagnostic această – aceste: fiică, româncă, Nicoleta, Roiba, răchită, ferigă, garoafă, Craiova, Mândra, Italia, Africa, Sardinia, dragoste, îndrăzneală, îndoială, petrecere, joi, seară, iarnă, briză, liră, sută, casă etc.; c) g. neutru caracterizează substantivele nume de obiecte inanimate, fără sex (majoritatea numelor de lucruri), unele substantive cu sens colectiv, unele substantive generice (care denumesc specii), unele substantive nume de materii, unele nume de țări, de fructe, de părți ale zilei, de simțuri, de acțiuni (abstracte verbale), de însușiri, de sporturi și de jocuri, de vânturi și de cifre, asimilate la cele neutre prin analogie și asociații. Aceste substantive se numără un – două sau au contextul diagnostic acest – aceste: creion, motor, batalion, popor, macrou, mamifer, fosfor, zinc, Iran, măr, jir, amurg, prânz, gust, văz, arat, semănat, curaj, fotbal, șah, uragan, milion etc. Existența g. neutru în limba română este o caracteristică a acesteia în comparație cu celelalte limbi romanice, care nu-l au, dar și un aspect controversat al gramaticii limbii noastre, deoarece există lingviști care sau îl neagă, sau văd în el un ambigen (termen impropriu, părăsit de cercetările moderne), datorită asemănărilor formale cu celelalte două g. (la singular cu masculinele, iar la plural cu femininele). Din cele trei g. gramaticale ale limbii române, cercetătorii au dedus două arhigenuri: un arhigen de tipul A, admis numai de contextul acest (parte comună a masculinului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria singulare tantum, ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, piper, sânge, unt etc. și un arhigen de tipul B, admis numai de contextul aceste (parte comună a femininului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria plurale tantum, ca de exemplu icre, moaște, tărâțe, zori etc. ◊ ~ animat: g. care caracterizează substantivele masculine și substantivele feminine ce denumesc numai însuflețite (adică două subgenuri, masculinul și femininul), ca de exemplu prieten, școlar, călător; colegă, elevă, turistă etc. Tot la g. animat sunt sau ar trebui incluse și substantivele neutre ce denumesc însuflețite: batalion, popor, macrou, mamifer etc. ◊ ~ inanimat: g. care caracterizează substantivele neutre ce denumesc numai neînsuflețite (adică subgenul neutru), ca de exemplu bec, scaun, fier, plumb, zer etc. Tot aici sunt sau ar trebui incluse și substantivele masculine și feminine care denumesc neînsuflețite: ban, perete, scripete, sac, liră, masă, tabacheră, carte etc. ◊ ~ comun: g. caracteristic anumitor substantive, nume de persoane, folosite atât pentru desemnarea masculinului, cât și pentru desemnarea femininului, ca de exemplu complice, nătăfleață, gură-cască, încurcă-lume, Adi, Didi, Gabi, Vali etc. ◊ ~ personal: g. caracteristic limbii poloneze, care evidențiază persoana în opoziție cu celelalte însuflețite și cu neînsuflețitele. În limba română, există elemente ale unui g. personal neconstituit, situate în interiorul g. masculin și feminin, cu mărci manifestate mai ales la singular, în cazul numelor de persoane cunoscute, individualizate (acestea sunt precedate de articolul hotărât proclitic lui, de prepoziția pe sau de articolul invariabil alde; au formă specifică de V. sau de G.-D.; păstrează diftongii -ea- și -oa- la G.-D. sau la g. cuvintelor de bază de la care derivă; formează o unitate semantico-gramaticală cu adjectivele pronominale posesive care li se adaugă direct, fără intermediari; se articulează după prepoziție, chiar fără determinări etc.): lui Nicu, lui Jeni, lui Cristinel, lui tata, văd pe Ion, ajut pe mama, alde Viorel, alde Liliana, alde Simionescu, alde mama; Floareo (față de: floare), Lupule (față de: lupe), Podarule (față de: podare), Puicăi sau Puichii (față de: puicii), Olgăi sau Olghii (față de: vergii), mămucăi sau mămuchii (față de: stâncii); Leanei (față de: serii), Floarei (față de: florii), Vlădoiu (< Vlad) – în raport cu băboi (< babă), Irinel (< Irina) – în raport cu rândunel (< rândunea); frate-meu, tată-meu, bunică-mea, soră-mea – în raport cu câinele meu, colegul meu, servieta mea, colega mea; vorbesc despre mama, am luat pentru tata - în raport cu vorbesc despre stâncă, am luat pentru colegă.

MULGE vb. III. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică animale domestice) A extrage laptele din uger. De să va găsi. . . vreun păstor de oi să fie mulgînd oile stăpînu-sâu furiș. . . să-și piiardză simbriia. PRAV. 9. Ș-au ales pre David a sa slugă De după turmă să nu mai mulgă. DOSOFTEI, PS. 266/8, cf. ANON. CAR. Păstoriu mulge cu bucurie pe lamă. DRĂGHICI, R. 101/19, cf. 148/31. Se duse de mulse iepele. ISPIRESCU, L. 28, cf. 38. A venit joiana. Fata și-a luat Donița, să mulgă. COȘBUC, P. I, 248, cf. PAMFILE, I. C. 18, 32. Luă șuștarul, alergă în grajd și începu să mulgă. AGÎRBICEANU, A. 496. Vin să-ți mulgă oile. GALACTION, O. 65. Plecase-n zori de zi la secerat Și se-ntorcea acum să mulgă vaca. D. BOTEZ, S. 63. Tărăncile mulg vacile grase. TULBURE, V. R. 34. Femeia tocmai atunci terminase de muls. V. ROM. iunie 1955, 27. Lelea cu barșoanele Nu ști mulge oile. JARNIK-BÎRSEANU, D. 424, cf. 456. Asta-i fata din Otlaca Ce nu știe mulge vaca. DOINE, 64. Oițele. . . bădița să le mulgă. MAT. FOLK. 1 366. Nu mulgem vacile aștialante. ALR II 2 986/848. Lelița cu rochie lungă Nu știe vaca s-o mulgă. ANT. LIT. POP. I, 212, cf. A I 17, 23, 35, II 8, III 11, 16. Unul ține vaca și altul o mulge (= unul se trudește și altul are profit). ZANNE, P. I, 685. (R e f l. p a s.) Vaca se mulge bine. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (F i g.) Deștele tale mulg caierul. DELAVRANCEA, A. 6. ◊ E x p r. A mulge oaia din zbor = a ști să profite de împrejurări, a fi dibaci, șiret. ZANNE, P. IX, 664, cf. III, 588, V, 14, 174. Vacă de muls, se spune despre o persoană care (din slăbiciune sau din prostie) se lasă exploatată, de pe urma căreia cineva trage foloase (materiale). Din cărți culegi multă înțelepciune; și la drept vorbind, nu ești numai așa o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22, cf. ZANNE, P. I, 685. ◊ (Cu complementul „lapte”) Hrănește 10 000 de iepe albe numai de mulge lapte. SIMION DASC., LET. I A, 32/33. Mulgînd puțin lapte. DRĂGHICI, R. 139/2. Cît mi-a fost mie de drag . . . În amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II, 167. Mulge laptele țîrîind. ȘEZ. II, 137, cf. I, 249. ◊ F i g. Voi mulgeți laptele țerii. NEGRUZZI, S. I, 140. ♦ (Regional; despre femeile care alăptează) A-și stoarce laptele din mamele. Sosind ziua menită pentru înțărcare, unele mame . . . mulg tot laptele cît se află în țîțe. MARIAN, NA. 424, cf. ȘEZ. IV, 21. ♦ R e f l. (Regional; despre copii) A urina. Uită-te la dînsa cum s-a muls ca o văcuță. Com. MARIAN, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. F i g. (Complementul indică o persoană sau o colectivitate) A exploata, a jefui, a jecmăni. A venit vremea să vă mulg și eu pre voi. NEGRUZZI, S. I, 140. Le vor da țara pe mînă, ca s-o mulgă și mai tare. FILIMON, O. I, 193. Ciocoii lui. . . ne rod, ne mulg și ne belesc de-am ajuns în sapă de lemn. SADOVEANU, N. F. 42. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Umblă să mă mulgă de bani cît o putea mai bine. REBREANU, I. 323. ◊ R e f l. p a s. Un veac se mulse țara de acești arendași. NEGRUZZI, S. I, 277. ♦ A trage foloase, a profita (de pe urma cuiva sau a ceva). Eroul nostru . . . vroia să mulgă pînă la ultima picătură, să speculeze pînă la capăt avantajul. V. ROM. iulie 1954, 291. 3. Compus: (Ornit.; regional) mulge-capre = lipitoare (Hirudo medicinalis). Cf. MARIAN, O. I, 65, PĂCALĂ, M. R. 29. – Prez. ind.: mulg; perf. s. mulsei; part. muls. – Lat. mulgere.

LUMINA, luminez, vb. I. I. 1. Intranz. (Despre aștri sau despre alte izvoare de lumină) A produce, a emite lumină. Zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, P. 228. Pe capătu-unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roș opaiț. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Poetic) Ochii-i albaștri luminau ca stele. EMINESCU, O. IV 107. ♦ Tranz. A revărsa, a arunca lumină asupra unei persoane sau asupra unui lucru, făcîndu-l să se vadă bine. Un felinar de tablă, cu capătul de lumînare pe sfîrșite, lumina fumegos și trist peretele galben. C. PETRESCU, Î. II 104. Pe masa de brad, o lampă de tablă lumina sărăcia dinăuntru. DUNĂREANU, CH. 79. Fă-mă lumină de ceară... Că eu unde-i însera, Calea ți-o voi lumina... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ◊ Expr. A lumina (cuiva) calea (sau drumul) = a arăta drumul care trebuie urmat, a călăuzi, a conduce spre țintă. Ideile leninismului ne luminează calea luptei și victoriilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ (Subiectul e omul folosind un izvor de lumină) Frumoasă masă-ntindea Și mi-și bea și mi-și mînca... Și mîndra le lumina. ȘEZ. III 216. ◊ Intranz. (Neobișnuit, cu complementul în dativ) Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atît de des Înduioșării mele. EMINESCU, O. I 186. 2. Refl. (Despre spațiul sau obiectul pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple de lumină. S-a luminat în răsărit pervazul, Zorile-și lipesc de geam obrazul. BENIUC, A. R. 44. Alunecăm încet pe apa moartă a portului, avînd în față imensul decor al orașului care se luminează treptat sub ochii noștri. BART, S. M. 39. ◊ Refl. impers. Fig. Intri-n cas’ se luminează, Ieși afar’se-nseninează. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 40. ◊ Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă. Întinsă cu mîinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas pînă s-a luminat de ziuă. BART, E. 161. Începu a se lumina de ziuă și deodată să făcu o învălmășeală mare. POPESCU, B. I 39. Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre cer, văzduh, vreme; în opoziție cu întuneca) A se însenina, a deveni limpede. Aerul se-nsenina Și cerul se lumina. ALECSANDRI, P. I 112. ◊ Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o lumină difuză care anunță venirea ploii. Vîntul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I 334. II. Fig. 1. Tranz. A răspîndi știința și cultura în mase; a educa, a lămuri din punct de vedere politic și ideologic. V. instrui. Cînd am înființat această «Frăție» acum cinci ani, ținta noastră a fost să ne adresăm poporului, nu boierilor, să luminăm țărănimea și pe meseriași. CAMIL PETRESCU, B. 67. Refl. pas. Supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ A lămuri, a clarifica, a da explicația potrivită. V-am luminat de demult asupra sorgintei voastre. ALECSANDRI, T. I 250. ◊ Refl. Din acea scrisoare dobîndii înțelegere și mă luminai și-n altă privință. SADOVEANU, M. C. 165. Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor. CARAGIALE, O. III 61. ◊ Refl. reciproc. De aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții. CREANGĂ, A. 162. 2. Tranz. A înveseli, a bucura, a însenina; a răspîndi mulțumire, bucurie, veselie. Acum vine primăvara... și evenimentul acesta bucură, luminează deopotrivă și oamenii și lucrurile. SAHIA, N. 98. Cireși sălbatici luminau fundul trist al zării cu mănunche de flori albe. D. ZAMFIRESCU, R. 76. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează. EMINESCU, O. I 168. ♦ Refl. (Despre față, ochi etc.) A străluci de mulțumire sau de bucurie. Ochii i se deschideau tot mai largi, se luminau mai tare. CAMILAR, TEM. 119. Moș Gheorghe face un pas afară din rînduri, se uită drept în ochii gardistului și i se luminează numaidecît fața. SP. POPESCU, M. G. 45. Chipul majorului se luminase de tot. D. ZAMFIRESCU, R. 136. ◊ Expr. A se lumina la față (sau la chip) = a) a căpăta o expresie de mulțumire, de bucurie; a se însenina la față; b) a arăta mai bine decît înainte. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, N. 211. 3. Intranz. (Despre o idee, un gînd, o imagine etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa. De deznădejdi de mai-nainte Acuma să zîmbiți vă vine Ș-un gînd vă luminează-n minte: Că viața-i cel mai mare bine. CERNA, P. 15. Deodată-ți luminează-n gînd, Așa de viu, că te-nfiori, Un tînăr trist, frumos și blînd, Cu ochii mari și visători. VLAHUȚĂ, O. A. 56. – Prez. ind. pers. 3. sg. și: (învechit) lumină (ALECSANDRI, P. III 111, ȘEZ. III 59).

MURI¹ vb. IV. I n t r a n z. 1. A înceta să mai trăiască, a nu mai fi în viață; (argotic) a mierli¹. V. d e c e d a, r ă p o s a. E voi ca oamenrii veți muri. PSALT. HUR. 70^r/24. Eu nu numai legatu se fiu, ce și se moriu gata săntu. COD. VOR. 28/19, cf. 138/11. Toți derepții și păcătoșii știu-se cîndu moru ? (începutul sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 420/9, cf. 421/11. Veade înțelepții murindu. PSALT. 93, cf. 94. Cine va creade întru mine, să ară și muri, învie-va. CORESI, EV. 95, cf. 348, 530. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Unde va muri o vită fugind de ostenită, acolea să facă cetate (a. 1620). GCR I, 58/20, cf. 113/28. Nu mi-i voia rea pentru că mori eu. HERODOT (1645), 494. De va intra dobitocul în vie . . . și va cădea în vreo groapă. . . și va muri . . . să nu aibă nice o nevoie cela cu viia. PRAV. 16, cf. 88. Oamenii cei sfinți cînd mor. CHEIA ÎN. 1^r/12. Apostolii . . . poftiia să moară ca niște sâvîrșiți. BIBLIA (1688), [prefață] 6/51. Și mie îmi iaste îndestul, după ce voiu înțăleage aceasta, să și moriu. AETHIOPICA, 69^v/5. I-a murit soția. VĂCĂRESCUL, IST. 248. Lasă-mă să mori acu, Dacă nu mă iubești tu ! (a. 1785). CAT. MAN. I, 352. De leșinasă sau cu adevărat murisă, atunce era cu îndoire. DRĂGHICI, R. 138/1, cf. 42/14. Eram hotărît să mori. CONACHI, P. 33, cf. 84, 262. Voi o femeie . . . care . . . să mă iubească și să moară cum a murit Olga. NEGRUZZI, S. I, 55. Martir iubite a libertăței, Tu mori departe de-al tău pămînt ! ALECSANDRI, P. Î, 218, cf. id. T. I, 367. Fluturii mor cu florile, cînd vîntul de toamnă le veștejește. BOLINTINEANU, O. 451, cf. 34. De-oi muri . . . ăl meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I, 133, cf. 141. Baba muri chiar în acea zi. CREANGĂ, P. 16, cf. 222. N-o să mori fără luminile ochilor ! CARAGIALE, O. VI, 28. Dumnezeu să aibă milă de mine ca pă nu mă lase a muri rușinat. ISPIRESCU, L. 14. Sfintelor umbre care-ați trecut, Nu, voi prin moarte nu ați murit, Trăiți în totul ce e văzut. MACEDONSKI, O. I, 20. Tu cu pîinea și cuțitul Mori flâmînd, nepriceput ! COȘBUC, B. 13. De multe ori găinele mor cu droaia. ȘEZ. III, 203, cf. DELAVRANCEA, O. II, 115. Și ai frați mici, – și sînteți mulți . . . Tu ești mai mare, mai deștept, Cînd oi muri, pe tine-i las. IOSIF, PATR. 34. A murit – făcu omul abătut. REBREANU, R. II, 166. Băiatul vioi, tînărul plin de avînt și de vise, prietinul tinereții mele murise ! SADOVEANU, O. VI, 512 [Ofițerul] a și murit pe toamnă. CĂLINESCU, E. 236. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind. BART, S. M. 77. Mor pruncii, flămînzii, pe zi cîte șapte. TULBURE, V. R. 39. Vaca, întinsă între brusturi. . . avea să moară. BOGZA, C. O. 29. Plîngea și mărturisea o dorință pe care o repeta de patruzeci de ani: să moară tîlharul. PAS, Z. I, 31. Iată, se-arată zorile, Zorile pentru cari m-am dus vesel să mor ! DEȘLIU, G. 43. Toată lume-aș milui, Jale-n lume n-ar mai fi, Fată n-ar îmbătrîni, Voinic tînăr n-ar muri ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92, cf. 147, 310. Văzu că cioara murise. RETEGANUL, P. II, 66. M-o strîns de gît de gîndeam că mori. ALR II 3 589/157. (Cu complement intern) A muri moarte de război e tot ce poate fi mai fericit pentru un get. PÂRVAN, G. 155. Tot o moarte are să moară cineva. ZANNE, P. II, 626. ◊ (În proverbe și zicători) Cine a murit an, an s-a îngropat (= întîmplările trecute, lesne se uită). ZANNE, P. I, 4. Parcă i-a murit curca cu ouăle în cuib, se zice despre cineva care este foarte supărat. id. ib. 457. Umbra niciodată moare (= urmările, consecințele faptelor nu se șterg). Cf. id. ib. II, 448. Cine moare și cui îi trage clopotul. id. ib. 636. Decît să trăiești murind, mai bine să mori trăind. Cf. id. ib. 778. ◊ (Cu determinări arătînd felul morții, cauza, împrejurările etc.) De voie vrea să meargă spre muncă și . . . a muri de moarte ocărîtă. CORESI, EV. 89. Veți muri toți de foame (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 50/4. De va fura și a treia oară, acesta să moară în furci. PRAV. 34, cf. 275. De va muri [soția] . . .dentr-acea boală, piiarde-va bărbatul tot ce va avea despre ocinile muierei. ib. 94. Tăiați cu arme muriră. N. TEST. (1648), 300^v/8. Iaste mai bine să mori de foame, decît să iai pita săracilor (a. 1713). GCR II, 7/34. A murit. . . mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II, 46. Niciodată n-a crezut că într-adevăr se poate muri de foame. C. PETRESCU, C. V. 121. Între timp, i-a murit și mama, de boală și inimă rea. V. ROM. august 1954, 128. ◊ (În forma negativă, glumeț sau ironic, arată posibilitatea de a trece situație dificilă, neplăcută) D-apoi vezi d-ta . . . te-ai deprins tot la Ieș . . . Mai șezi pin ținut, că nu-i muri. ALECSANDRI, T. I, 183. ◊ (Prin exagerare, în construcții consecutive sau însoțit de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă un grad maxim de intensitate) Și mai murind oamenii de frică și de așteptarea realelor. N. TEST. (1648), 98^r/32. Sparg încălțămintea lor, Alerg . . . de mor. MUMULEANU, C. 115/6. Puțin au lipsit să moară de frică. DRĂGHICI, R. 161/5. Să moară de ciudă celelalte fete. ALECSANDRI, T. I, 36. Striga . . . că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Ploaia nu mai stătea și păscarii mureau de urît. CONTEMPORANUL, VI₁, 97. Ar fi murit de rușine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor. REBREANU, I. 112. Fecior sărac, Cum să nu mor de al tău drag ? JARNIK-BÎRSEANU, D. 15. La casa cu două fete Mor pisicile de sete. ZANNE, P. II, 125.* E x p r. A muri de foame = a sărac, a fi sărac lipit pămîntului. I-au rămas ficiorul de murie de foame. NECULCE, L. 59. Nu muream chiar de foame și puteam să și cînt ! DEȘLIU, G. 42. A muri și a învia, se spui a indica intensitatea (maximă a) unei senzații sau a unui sentiment. Împăratul murea și învia de bucurie. ISPIRESCU, L. 2. Iana văzu; muri ș-învie și nemaiputîndu-și stăpîni durerea, alergă în casă. DELAVRANCEA, T. 152. Cărturării muriră și înviară, iar Neghiniță, care se suise în creștetul împăratului, rîse. id. V. V. 47. A muri să. . . = a fi foarte dornic de face tot posibilul să . . . Tiranul moare să apuce cele străine. MUSTE, LET. III, 66/17. Murea să afle toate despre toți și să clevetească. REBREANU, R. I, 178. A muri după . . . = a ține foarte mult la . . . , a fi gata să-și dea viața pentru . . . Ce pot face, cînd simt că mor după tine ? CONACHI, P. 85. Facem o plimbare, nu-i așa ? Mor după aerul ăsta !AGÎRBICEANU, A. 95. Crezi că mor după Ileana ? EFTIMIU, Î. 99. Dacă n-ai fi atît de prost, aș suferi grozav cînd văd femeile murind după tine. CAMIL PETRESCU, P. 136. Grecul murea după româncă, SADOVEANU, O. I, 169. Toată ziua stă afară Cu mîma la inimioară, După badea ei să moară. HODOȘ P. P. 37, cf. 53. Fete mari și mititele, Moare neica după ele. ANT. LIT. POP. I, 105. Pînă mor = vreme foarte îndelungată; întreaga viață (de acum înainte). Da blidu-i de cositor, Nu se sparge, pînă mor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167. Să mor !, se spune pentru a întări o afirmație. Să mor dacă-nțeleg ceva. CARAGIALE, O. II, 265. Nu i-ar muri mulți înainte !, se spune (glumeț) la adresa unei persoane pe care o urăști, căreia îi dorești moartea. Baba mea e o sterpătură . . . Nu i-ar muri mulți înainte ! CREANGĂ, P. 118. A muri mortăciune = (despre animale crescute de om pentru a-i servi ca hrană) a muri netăiat, neînjunghiat (devenind hoit). Dacă o oaie „moari mortăciuni”, sau este mîncată de lupi, trebuie să fie justificată cu pielea. STOIAN, PĂST. 64. Nici (nu) trăiește, nici nu moare = se spune despre cei ce zac bolnavi vreme îndelungată. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 89. (Regional) Trăind și nemurind = dacă om trăi. Trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo ! CREANGĂ, P. 236. A muri cu zile = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. A muri fără lumînare = a muri pe neașteptate. A trage să moară v. t r a g e. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se usca. E vremea rozelor ce mor. MACEDONSKI, O. I, 192. A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276. Nu se face boire în timpul cînd un mort este în sat . . . căci altfel mor florile. PAMFiLE-LUPESCU, CROM. 18. Chiar crinii albi în floare Muriră adineauri sub vîntul rece-al serii. PETICĂ, O. 181. Mureau netrebnic crinii cu paloarea lor heraldică. TEODOREANU, M. U. 117. 2. F i g. A înceta (total sau parțial) să mai fie văzut sau auzit, a dispărea, a se pierde, a se stinge; a se termina, a se sfîrși. Lumea stă pe o schimbare: toate trec . . . și mor și per. CONACHI, P. 114, cf. 86. Mi se părea că resunetul puștii mele . . . merge de moare la ușa doamnei B. NEGRUZZI, S. I, 61. Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră. EMINESCU, O. I, 55, cf. 178. Era ceva ce murise de mult pentru mine, ce uitasem de mult. id. P. 108. Focul . . . murea în sobă, c-o albastră vîlvătaie. MACEDONSKI, O. I, 84. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaițele-au murit. COȘBUC, P. I, 48. Cărbunii mureau, învăluiți în acoperișul străveziu al celei dintîi cenuși. D. ZAMFIRESCU, A. 12. Mor azi zîmbetele mele. GOGA, C. P. 114. Cîntări voivodale sunară-n amurgire . . . Și-n notele lor grave de-adîncă tînguire Colinele-ascultară cum moare-ncet cetatea. PETICĂ, O. 63, cf. 53, 60. Muriră și acordurile cîntării celei din urmă. AGÎRBICEANU, A. 155. Drumul murea în desișul negru-verde a doi munți, parcă împreunați. HOGAȘ, DR. II, 3. La vatră-n para ce abia mai bate Azi a murit chiar visul meu final. BACOVIA, O. 53. Amurgul murea pe dealurile sure. I. BOTEZ, ȘC. 155. Mama a intrat în iatacul de sub salcie în care murea și apusul, ca și proiectele ei de răzbunare. KLOPȘTOCK, F. 132. De pe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau cu vîntul serii și mureau în depărtări. SADOVEANU, O . I, 257. Lumina murea . . . și se auzea cumpăna de-afară numai ca un murmur depărtat al mării. id. ib. VIII, 171. Au murit multe din cele văzute, auzite, trăite mai tîrziu. STANCU, D. 25, cf. 245. Cum mureau amurgurile, tunurile s-auzeau mai tare. CAMILAR, N. I, 7. Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei: mina naște și crește încet, dar de murit moare dintr-o dată. DAVIDOGLU, M. 29, cf. ALR II/I h 282, ALRM II/I h 395. ♦ (Regional; despre stele) A cădea (Voivozi-Carei). ALR SN III h 807/325. O murit o steauă. ib. – Prez. ind.: mor. – Lat. moriri.

SFOARĂ, sfori, s. f. 1. Fir lung și gros obținut din împletirea mai multor fibre textile și folosit în special la legat obiecte. La nouă erau în paturi, în aceeași odaie cu geamantanele, care se odihneau în mijloc, lîngă două boccele legate foarte rău cu o sfoară. BASSARABESCU, V. 44. [Părintele Duhu] și-a atîrnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cînepă. CREANGĂ, A. 138. Manole-ncepea, Sforile-ntindea, Lucrul că-mi zorea, Zidul că-mi zidea. TEODORESCU, P. P. 462. ◊ (În metafore și comparații) Vinele gîtului se umflaseră sfori groase. C. PETRESCU, Î. II 106. (Cu aluzie la linia neîntreruptă, dreaptă a firului) Deși era zece noaptea și interogatorul dura de la două după-amiază, totuși magistratul se simțea în stare să-l ție sfoară pînă a doua zi dimineața. POPA, V. 226. Să vină sfoară acasă. RETEGANUL, P. IV 25. ◊ Sfoara apei = sforul apei, v. sfor. Nu aveam cum s-o ținem mereu pe sfoara apei. V. ROM. octombrie 1953, 5. ◊ Expr. A întinde sfoara (prea tare sau prea mult) = a forța lucrurile. În zadar am rostit: Nu întindeți sfoara prea tare... ALECSANDRI, T. I 304. A trage pe cineva pe sfoară = a înșela pe cineva (la socoteli). Cine avea curaj mai mult își trăgea pe sfoară patronul la vreo cumpărătură. PAS, Z. I 258. Rîdea-n el cînd se gîndea cum are să tragă toată lumea pe sfoară. SLAVICI, O. I 325. Vrei să mă tragi pe sfoară, tu, pe mine? CARAGIALE, O. III 55. A trage sforile = a unelti în ascuns, cu abilitate. Take Georgescu trăgea sforile, cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. Tras cu sfoara = drept, aliniat. Nu poate tăgădui că ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie și obosesc vederea. NEGRUZZI, S. I 70. (Impropriu). A da sfoară în țară = a da sfară în țară, v. sfară. Și-l făcu să dea sfoară în țară că cine se va găsi ca să lecuiască pe împărăteasa... va dobîndi de la dînsul multe daruri și mari bogății. POPESCU, B. II 4. (Cu parafrazarea expresiei) A dat sfoară prin mahala despre cele ce aflase. PAS, Z. I 86. ♦ Fîșie fibroasă și flexibilă extrasă din anumite plante, cu care se poate lega un obiect. Am mamă-n deal și-albastră-i haina ei, Dar n-are brîu și-adună sfori de tei. COȘBUC, P. I 288. 2. Măsură oficială folosită altădată pentru suprafețe de teren. Pogoanele țăranilor sînt mai mici la măsurătoare și ale proprietarilor sînt mai mari. Sfoara la pogonul omului se scurtează, la a moșierului se lungește. PAS, Z. II 26. ♦ Teren agricol, pămînt de cultură. Fata a adus la casa bărbatului lacra cu țoale, zestrea într-o sfoară de pămînt, în vite. STANCU, D. 278. Micul acest proprietar... are o sfoară ca de 20 pînă la 25 fălci de pămînt. I. IONESCU, D. 194. ◊ Expr. Sfoară de moșie = moșie mică; moșioară. Casa... spunea că e modestă, ca și sfoara de moșie, de nu știu cîte pogoane. C. PETRESCU, Î. II 237. Bine-ți merge, părințele! mai cumpărași o sfoară de moșie. CARAGIALE, O. I 354. 3. Figură de gimnastică, constînd în șederea pe jos cu picioarele întinse orizontal, unul înainte și altul înapoi. ◊ Sfoară în față = aceeași poziție de gimnastică, cu picioarele depărtate lateral și cu pieptul înainte. – Variante: șfoară (CREANGĂ, A. 33), sfară, sferi (ALECSANDRI, P. P. 103), șfară, șferi (CREANGĂ, P. 236, SEVASTOS, C. 254), s. f.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, B. 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. C. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT¹ I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN¹7; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT² I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI³1; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

MUSTRA¹ vb. I. 1. R e f l. i m p e r s. (Prin Olt.) A se spune, a se bănui. Cf. GRAIUL, I, 20. Să mustrează c-ar fi venit di pestă munte, de la Jina. ib. 2. T r a n z. A-și arăta (prin cuvinte) nemulțumirea față de atitudinea sau faptele cuiva; a dojeni, a certa. V. dezaproba, imputa, reproșa, probozi. O mustra și o preobrîziia pentru pâgînătatea ei. VARLAAM, C. 254. Și pre boiari . . . i-au fost mustrănd vezirul în divan (a. 1657). BUL. COM. IST. II, 221, cf. ST. LEX. 149^v/3. Și-i va mustra de ocară, Pentru caria-l supărară. DOSOFTEI, PS. 14/7. Atunce Adam Sineavschii hatmanul i-au mustrat pe gheneralii moschicești. NECULCE, L. 208. Au ieșit împreună și Ahamen, foarte mustrînd pre Teaghen pentru obrăznicie. AETHIOPICA, 33^r/22, cf. 8^r/5. Ce i-au zis, cum l-au mustrat, Nu știu (a. 1777). GCR II, 116/13. Și de-m[i] va cădea din limbă cît de mică minciună, voi, cei ce sînteți de față aici, mustrați-mă la arătare. MOLNAR, RET. 97/7. Începu a-i mustra, pentru ce au făcut aceasta. ȘINCAI, ap. GCR II, 206/5. Cîți vor fi înțelepți și cu dreaptă socoteală a minții nu mă vor mustra (a. 1826). GCR II, 253/31. Dăstul este pă unul numai să-l mustrezi, că ceilalți să vîră pîn fundurile su' paturilor. GOLESCU, în PR. DRAM. 62. Tatăl său la aceasta nu-i da ascultare, ce dimpotrivă îl mustra. DRĂGHICI, R. 5/12. Să mă mustri ai dreptate, Căci am învins nenvățat. PANN, E. II, 119/12. Îl țineau nemișcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernală și mustrîndu-l. NEGRUZZI, S. I, 165. Nu mă mustra, stăpîne, . . . Căci m-am luptat eu tare Cu inima-mi aprinsă; dar nu am izbutit, BOLINTiNEANU, O. 201. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra cu lacrimile în ochi. CREANGĂ, P. 89. Mamă-sa . . . a mustrat-o cu asprime. CARAGIALE, O. IV, 135. Alții poate că ar fi deschis gura să-l mustre pe Iordache. GALACTION, O. 285. O mustra, că o găsește în fiecare an mai slabă și mai lipsită de vlagă. C. PETRESCU, A. 399. Mustră, ca de obicei, pe monahul Pafnutie, pentru vreo oală nespălată. STĂNOIU, C. I. 73. De ce-ai plecat ? îl mustră Otilia. CĂLINESCU, O. I, 88. Am mustrat-o că fumează. SADOVEANU, O. XIV, 304. N-am de gînd să mă las mustrat de nimeni. STANCU, R. A. IV, 69. Cînd eram la mama fată, Orice vream făceam îndată, Iar dacă m-am măritai, Bărbățelul m-a mustrat. ALECSANDRI, P. P. 332. Mult mă mustră măicuța, Să las seara ulița. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29. Mult mă mustră preotul Să-i spun eu ibovnicul. DOINE, 40. Bate-o maico, ș-o muștrează Ș-o-ntreabă un'e-nserează. DENSUSIANU, Ț. H. 169. Mă mustrează stâpîna, Că nu-mi place slănina. ANT. LIT. POP. I, 199. ◊ Fi g . D[oa]mne, nu cu mîniia ta să mă mustri, nici cu urgia ta să mă cerți. BIBLIA (1688), 383²/12. Fuge cardinalul ! . . . Împrejurul lui Vîjîie și-l mustră boarea vîntului. ALECSANDRI, POEZII, 246. Ulciorul mi-a vorbit, Vrînd, se vede, să mă mustre. COȘBUC, P. I, 319, cf. II, 268. Rău mă mustră murmurul fîntinii de argint. BENIUC, C. P. 36. ◊ E x p r. A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conștiința, inima) = a-și face reproșuri, a avea remușcări. Vai mie, ce folosesc laudele a toatei lumi, cînd inima noastră ne mustră și clevetirea cugetului ne înboldeaște. BELDIMAN, N. P. I, 159/5. Nu te mustră cugetul că ești necredincios femeii d-tale ? ALECSANDRI, T. 313. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau. ODOBESCU, S. III, 45. De două săptămâni mă mustră mereu conștiința. AGÎRBICEANU, A. 258. Nu mai pot rămîne aici. M -ar mustra conștiința toată viața. DEMETRIUS, C. 64. Vai, săracu bădița, Mult îl mustră inima Că nu m-a putut lua. PODARIU, FL. 35. ◊ (Complementul indică un animal sau un obiect personificat) Cînd țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele. CREANGĂ, A. 35. Cînd văzu baba iapa, începu . . . a o mustra că de ce nu s-a ascuns bine. ȘEZ. VII, 11. ◊ R e f l . r e c i p r. Busuioc de sub părete, Mult se mustră două fete, Frunză verde de bujor, Se mustră pentr-un ficior. F (1885), 91. Pe din sus de cea grădină, Merge-o tînără copilă Cu drăguțul ei de mînă, De mînă ținîndu-se, Din gură. mustrîndu-se. ȘEZ. II, 212. După masă cine-mi șede ? Șede Mircea cu Codrea. Numa ei de să mustra. ȚIPLEA, P. P. 33, cf. MAT. DIALECT, I, 81. ♦ R e f l. A-și imputa singur (fără cuvinte) faptele săvîrșite, comportarea, atitudinea. Să și mustrează și să dojănește cel curat mai mult și mai vîrtos în greșeli și să ține în bărbăție, în deșteptare și în înviorare, mai mult și mai cu seamă decît cel îngălat. PISCUPESCU, O. 156/19. Au început a să mustra pe sineș. DRĂGHICI, R. 58/15. Se simțea crescut în casa Boarului și se mustra pentru greșelile ce le-a făcut. SLAVICI, N. I, 67. Se împiedică de treptele peronului și rîse . . . se mustră fără prea mare severitate. C. PETRESCU, C. V. 366. ♦ T r a n z. (Învechit; complementul indică atitudinea, faptele omului) A înfiera, a condamna. După aceaia [blestemele prorocului mincinos] le-au mustrat și basne le-au arătat cu sila cuvîntului și cu putearea scripturilor. BIBLIA (1688), [prefață] 7/11. Au mustrat de față împietrirea inimii împăratului Dioclitian și cu limba au rănit pre tiranul cel de obște al besearicii. MOLNAR, RET. 50/17. Gîndeai că, orbit de frumuseță și nuri N-oi cerceta nici mustra a tale prefăcături. CONACHI, P. 221. Mă-ngrozea durerea Că nici c-un semn, nici cu nimic Ea nu-mi mustra tăcerea. COȘBUC, P. II, 268. ♦ (Regional; în e x p r.) Mă mustră nevasta cu . . . = mă ceartă nevasta și mă bănuiește că o înșel cu . . . Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ R e f l. r e c i p r. (Prin Maram.) A se lua la întrecere, a-și disputa întîietatea. Cf. ȚIPLEA, P. P. 113. Da nu-i mîndră ca mîndrele, Da-i soră cu soarele, Șî grăia cu florile, Mustră-să cu zorile Pîn tăte grădinile. T. PAPAHAGI, M. 95, cf. 226. 3. T r a n z. (Învechit, rar) A profera. Lasă dară că asupra mea vă măriți și mustrați asupră-mi ocăr[i]. BIBLIA(1688), 371¹/16. ♦ I n t r a n z. (Prin sudul Transilv.; suspect) A striga. Cf. T. DINU, Ț. O. 33. Mustră copilu pă uliță. id. ib. 4. T r a n z. (Învechit) A insulta, a înjura, a ocărî. Cînd va grăi neștine cătră altul cuvinte de sudalmă și lui nu i-are fi fost gîndul să-l suduiască (să-l mustre MUNT.) . . . , să să cearte ca un suduitoriu. PRAV. 223. Pentru ceia ce clevetesc și suduiesc (mustră sau î n j u r ă MUNT.) pre domnul țărăi. ib. 244. ♦ (Prin exagerare) A amenința; a pedepsi. Mustrîndu-i cu seamne și minuni au întărit leagea. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6^v/22. Și-i ținea în chisoare, numai pentru să-i mustre și să-i dosădească (a. 1760). GCR II, 72/33. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat. HODOȘ, P. P. 46. 5. T r a n z. (Învechit) A înfrunta, a brava. Nu sînt de a se auzi turci cînd îl fac fricos, pe carii el adeseori cu sabia i-au mustrat. ȘINCAI, HR. II, 16/20. ◊ I n t r a n z. Eu cătră D[o]mnul voiu grăi și voiu mustra înaintea lui, de va vrea. BIBLIA (1688), 368²/20. – Prez. ind.: mustru și (popular) mnstrez. – Și: (regional) muștra vb. I. – Lat. monstrare.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

CÎT² conj. 1. (Introduce propoziții temporale) a) În tot timpul în care..., pînă cînd... Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare... CREANGĂ, P. 253. Cît n-om avea drumuri de fier, tot de-aceste o să pățim. ALECSANDRI, T. I 350. Să n-ai grijă pentru tine Cît îi fi tu lîngă mine, Să n-ai frică pentru mine Cît oi fi eu lîngă tine. ALECSANDRI, P. P. 24. b) (învechit și popular) Îndată ce... Tu să stai la spatele meu, și cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. Codrii și drumurile împănate de cete de hoți, care jefuiau și căzneau, cît ieșea omul din streaja Bucureștilor afară. GHICA, S. 492. Și cît lucrul a sfîrșit, Iată, mări, s-a stîrnit Un vînt mare pre pămînt. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Loc. conj. Numai cît... = doar... Numai cît a gîndit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102. (Transilv.) Cît ce... = imediat ce..., îndată ce... Cît ce-a rămas singur bouar, a trimis la stăpîni acasă toți boii care nu erau pe placul lui. AGÎRBICEANU, S. P. 15. Lina pe furiș, ca dorul Pășea-n degete pridvorul Și la mine-n prag venea Mamă-sa cît ce-adormea. COȘBUC, P. I 50. Cît ce-l văzură adormit, îi luară cornul. RETEGANUL, P. II 75. ◊ Expr. Cît ai bate din (sau în) palme sau cît te-ai șterge la ochi, cît ai scăpăra dintr-un amnar = foarte repede, într-o clipă. Cît ai scăpăra dintr-un amnar se ascunse printre niște rădăcini dese. MARIAN, O. I 311. Cît te-ai șterge la ochi, lupul fu aci. ISPIRESCU, L. 77. Lucruri de gospodărie, făcute de mîna lui Chirică, cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. Prăpădi și el cît ai bate în palme tot ce cîștigase. NEGRUZZI, S. I 81. 2. (Introduce propoziții modale) În cea mai mare măsură, în cel mai înalt grad. Cînd jelea el așa, iaca și capra, venea cît putea. CREANGĂ, P. 25. ◊ Loc. conj. (Uneori în corelație cu «cu atît») Cu cît (și)... = pe măsură ce... Cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Drumul se lungește cu cît și setea-i crește. ALECSANDRI, P. III 307. Omul cu cît oftează, Cu atît se ușurează. TEODORESCU, P. P. 276. Pe cît... = după cum..., precum... La 1821 sau 20, pe cît îmi aduc aminte, intrase Ipsilant în țară. ALECSANDRI, T. I 349. După cît = după cum, cum. ◊ Expr. Cît ce pot (sau poți) sau cît pot = cu toată puterea. Fuge cît ce poale cu sarcina în spate. CREANGĂ, P. 215. Tu să strigi cît ce-i putea. ALECSANDRI, P. P. 170. Cît se poate (de...) sau (eliptic) cît de... sau cît mai... = foarte. Dacă știai să potrivești din gît pe moș Nichifor, apoi era cît se poate de șăgalnic. CREANGĂ, P. 108. La drum e bine să pornești cît de dimineață. CREANGĂ, P. 115. Armele vi le gătiți, Că pe noi ne-a-ncongiurat Pașa cel neîmpăcat, Cu-ieniceri, cu tunuri mari Ce sparg ziduri cît de tari! ALECSANDRI, P. P. 210. Un tînăr boierinaș cu numele Toderică, frumos și bun la inimă, dar desfrînat cît se poate. NEGRUZZI, S. I 81. A striga cît îl ia (sau ține) gura = a striga cît poate de tare. Striga cît îl lua gura că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. 3. (Învechit și popular; introduce propoziții consecutive) Încît, de, că. Începu a geme și a se văiera, cît îți era mai mare mila de dînsa. SBIERA, P. 28. Urieșii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare, Cît s-au răsunat pămîntul. ALECSANDRI, P. A. 150. Au venit pînă la mine Miros dulce de la tine Cît am pus în gîndul meu Pe-o aripă să te ieu. ALECSANDRI, P. P. 31. ◊ (În corelație cu «atît» sau «așa») Și așa bine ce-i păru zmeului, cît nu se poate spune. ISPIRESCU, L. 337. Părea și soarele atît de cumplit, cît cugetai că te aprinde. SBIERA, P. 227. Gloria le puse l-atîta înălțime, Cît n-aveai tu deasupra-ți și-alăturea pe nime! ALECSANDRI, P. III 253. ◊ Expr. Cît pe ce... sau cît pe-aci... = aproape că, gata-gata să... Îl strînse în brațe și cît p-aci era să-l înghiță. ISPIRESCU, L. 90. Calul... începe a sări în două picioare forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. 4. (Introduce propoziții concesive; uneori în corelație cu «tot») Deși, cu toate că, oricît. Cît era de pustnic Dănilă, tot mai mult se bizuia în drughineață decît în sfînta cruce. CREANGĂ, P. 55. Cît am fost eu de urît, Multe dragoste-am avut. TEODORESCU, P. P. 326. 5. (Introduce propoziții completive directe) Dă-mi bani pe cal! Că sînt sărac! Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac, Dă-mi numai cît socoți! COȘBUC, P. I 109. Nu pot să-ți spun o dată, cît-ah! cît îmi ești de dragă. EMINESCU, O. I 82. Am fost să cumpăr un car de lemne, dar mi-o cerut cît dracu pe tată-său. ALECSANDRI, T. I 317. 6. (Introduce propoziții atributive; uneori în corelație cu «atîta») în măsura în care... Oprindu-și pentru dînsul merinde numai cît a putut duce calul. ISPIRESCU, L. 4. 7. (Introduce propoziții adversative) Ci mai ales. Greu mi-e, dragă, fără tine Și te chem de-atîtea ori, Nu din zori și pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori. TOPÎRCEANU, B. 57. Nemții te batjocoresc și ciocoii te hulesc. Nu mi-e ciudă de străini, Cît de pămînteni haini. ALECSANDRI, P. P. 246. 8. (Introduce propoziții copulative eliptice) Cît... cît... = cînd... cînd..., și... și... Se culcă Ileana, cît de frică, cît de supărare, cît de rușine și cît de bucurie. RETEGANUL, P. I 53. M-oi duce și eu cît călare, cît pe jos, cum oi putea. CREANGĂ, P. 197.

cântec (în folclorul românesc) I. 1. C. propriu-zis. Genul (1, 3) cel mai bogat în tipuri melodice și teme poetice, preponderent liric, al folclorului românesc. Gen neocazional (în afară de c. de joc), c. se execută de oricine (tineri și bătrâni, femei și bărbați), solistic sau în grup. Uneori este însoțit, heterofonic*, de instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*). A luat naștere, în mod inegal, pe plan regional, pe baza elementelor de expresie ale unui fond străvechi, însumând și unele trăsături ale altor genuri, ocazionale (colindă*, de ex. c. de nuntă) sau neocazionale (doină*); în extremitatea nordică transilvăneană, singurul gen la care se adaptau texte poetice ocazionale sau neocazionale, epice sau lirice, era doina, până aproape de al doilea război mondial, deci c. a fost creat sau adoptat aici mai târziu, fenomen observat și în Câmpia Dunării. Influențele succesive, suprapunerile ulterioare genezei genului, transformările permanente ale interpreților („aici interpretarea se confundă aproape cu creația” [Brăiloiu]) au îmbogățit nucleul originar, dând naștere unui mare număr de tipuri melodice, variate ca structură: stilurile istorice (vechi și nou) și cele regionale. Terminologia pop. a c. este variată: hore, cântică, zicală, iar verbul a cânta (forma reflexivă a se cânta este utilizată numai în c. ceremoniale funebre), a zice, a hori. Tematica poetică reflectă intima legătură între c. și viața omului, complexitatea vieții lui sufletești și dinamica trăirilor umane, atitudinea față de natură, de muncă, de societate, funcția genului de-a lungul vremii (de „stâmpărare”, de delectare, de comunicare etc.), în imagini de o deosebită profunzime și de o negrăită frumusețe („Eu nu cânt că știu să cânta / Ci-mi mai stâmpăr inima”; „Cine-a făcut horile / Aibă ochi ca zorile / Și fața ca florile” etc.); „C-a izvorât direct din inima poporului; deci firea și inima lui o găsim în c.” (D.G. Kiriac); „este vorba de simțiri comune tututor, rostite într-un chip cunoscut oricui, din copilărie” (Brăiloiu). Constantele c. propriu-zis, numit astfel de Brăiloiu pentru a-l deosebi de c. ocazionale, sunt: formă strofică, fixă, alcătuită din 3-4 rânduri melodice*, ritm parlando rubato sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], bogăție tonal-modală, cu preponderența sistemului (II, 4) pentatonic* anhemitonic, profil descendent, melodică melismatică* sau silabică, raporturi variate între sunetele de cadență (1) ale rândului melodic și ale cadenței finale (de secundă*, terță*, cvartă*), concordanță între dimensiunea și structura versului și a rândului melodic, structurare a melodiei în părți egale (2+2) sau inegale (1+2 sau 1+2), forme variate ale sistemelor sonore (paralelism de terță major*-minor* sau de secundă*), „metabola* pentatonică”, combinații de 2 microstructuri etc., sunete netemperate (v. temperare) sau mobile (bogăție coloristică), cadențe finale descendente (prin subton* VII, secundă mare, coborâre a treptei a două – frigică – prin salt de terță, cvartă sau cvintă*); melodia se desfășoară pe sintagme octosilabice, rar hexasilabice; emisiuni vocale [v. voce (1)] variate (de piept, nazală, cristalină etc.). Asocierea aceleiași melodii cu texte diferite este caracteristică c. cu condiția concordanței conținutului emoțional și a structurii (de ex.: o melodie croită pe un metru de 8 silabe nu poate fi adaptată decât la un vers de aceeași dimensiune). Același tipar arhitectonic poate conține tipuri melodice diferite după: conținutul rândului melodic, locul cezurii (4) principale, structura modală (v. mod) și sistemul cadențial. Condiții diferite de viață și nivel inegal de dezvoltare, trăsături psihice proprii unei colectivități, influențe etc., au determinat nașterea stilurilor regionale, formând adevărate „graiuri muzicale regionale”, care, păstrând caracteristicile specifice genului, se deosebesc prin elemente secundare. Bartók, pasionat cercetător și admirator al creației folc. românești, cunoscând parțial creația pop. românească și dintr-o deficiență de metodă (compararea a două genuri diferite ca structură și geneză), considera aceste graiuri muzicale foarte depărtate, numindu-le „dialecte”. În adevăr, se pot considera „dialecte muzicale” numai c. diferitelor ramuri ale poporului român (aparținând dialectelor aromân sau macedo-român, megleno-român, istro-român), alături de cel daco-român (de pe teritoriul țării noastre), ramură principală ca număr, unitate socială și și importanță. Graiul melodic regional acoperă, în linii mari, provinciile istorice. Dar, în interiorul acestora, se observă mai multe subgraiuri, ale căror caracteristici sunt mai pregnante în „centrul de intensitate” (Cocișiu), satele mărginașe ale zonei respective fiind mai puțin reprezentative din cauza unor influențe și împrumuturi interregionale. Cel mai valoros, din punct de vedere artistic, și mai diversificat în sitluri locale (ale „țărilor”, zone etnografice cu caracteristici pregnante locale) este graiul transilvănean. Concluziile lui Brăiloiu rămân o bază de pornire pentru cercetători, cu unele amendamente (rezultat al investigațiilor ulterioare ale folcloriștilor români), cu privire la rolul și ponderea unor influențe externe asupra repertoriului din Maramureș și „Câmpia” Transilvaniei. Extremitatea nordică a Transilvaniei (Maramureș, Oaș) se individualizează prin următoarele trăsături: strofă de 4-5 rânduri melodice, cu cezura după rândul 2 sau 3, preferință pentru structuri modale majore, melodii pentatonice (hemitonice sau anhemitonice) sau heptatonice* cu substrat pentatonic, metabolă metatonică, cadențele interioare pe treptele 1, 3, 5; cadența finală evoluează prin secundă-terță, recitativ* pe treapta 1 prin coborâre la cvarta inferioară plagală; înlocuirea ultimului rând melodic (sau ultimelor 2 rânduri finale) cu text de refren specific („Ș-apoi daina și daina / Și iară daina, daina” sau cu silabe variate); portamente* și glissando*-uri frecvente, formule (II) ritmice proprii sistemului giusto silabic, cu alternarea, regulată sau liberă*, a troheului* cu spondeul* sau lărgirea pătrimilor*; tendință spre ritm și mișcare regulată. Graiul năsăudean se particularizează prin: amploarea strofei melodice (4-6 rânduri) și labilitatea ei (în interpretare se pot eluda sau adăuga rânduri melodice), înrudirea cu doina prin sistemul de melismare, unele desene melodice și preferința pentru modul doric (cu treapta a 4-a cromatizată*); locul variabil al cezurii principale, forma cadențelor interioare descendente pe același sunet sau pe sunetele apropiate. Înrudit ca melodică, ornamentarea* și amploarea formei este subgraiul sălăjean; caracter profund dramatic și emisiune puternică de piept. Melodiile provenite din N, denumite „moroșenești”, circulă aici în formele originare sau asimilate în stilul local. Subgrupa zonei numită de Bartók, „Câmpia” este înrudită cu graiul sud-vestic; câteva particularități locale: mobilitatea strofei melodice și a ornamentării, în aceeași piesă (unele strofe melodice pot fi bogat melismatice, altele silabice), circulație slabă a melodiilor cu mai puțin de 4 rânduri, cezură după rândul al doilea (răspândită în tot S-V Transilvaniei), existența unor melodii construite pe un metru* endecasilabic, preluat din folc. maghiarilor conlocuitori. Melodia astfel îmbogățită este asociată tot cu versul tradițional românesc de 8 silabe, la care se adaugă trei silabe (trai lai lai sau ș-ai lai lai) sau se repetă ultimele trei silabe ale versului („Cine-a făcut dragostile” + „dragostil’”). Sudul Transilvaniei are câteva trăsături comune. Strofă de 3 rânduri, cezură după rândul 2, sistem cadențial în care raporturile de secundă sunt frecvente, fie pe treptele VII, VII, fie pe 1, 1, 2; melodie bogată, cadență finală prin secunda superioară sau prin subton*, sistem pentatonic (sau moduri heptatonice cu 2 centri modali) și unele diferențieri locale, mai pregnante în Ținutul Pădurenilor (V. jud. Hunedoara până în jud. Alba), particularizat prin puternic substrat pentatonic, moduri cu cvartă lidică, între subton și treapta a 3-a, instabilă chiar de la o strofă la alta, varietatea conținutului rândului melodic (alături de AAAc, AAB, ABB, ABBAc, ABAB, ABAC, ABBC etc.), melismatică bogată, cadențe finale variate, dintre care se impun cadența frigică, dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic, după cezură, foarte melismatic, chiar când restul melodiei este silabic, (desen care, prin dezvoltare până la metrul de 8 sau 6 timpi [I, 2], amplifică strofa) și înlocuirea, uneori, a versului în ultima parte a melodiei cu silabe speciale („lai, lai...”; „le, le, lea”, „Hai, hai” și „nu, dorule, nu” etc.); timbru* specific datorat unei emisiuni puternice de piept, terminarea sunetelor lungi cu lovitură de glotă și oprire bruscă, susținerea sunetelor lungite în aceeași intensitate (2), ceea ce conferă melodiei un caracter dramatic, sobru. Bine caracterizat prin câteva trăsături este și subgrupul bihorean: melodică de factură arhaică, utilizarea unui număr redus de sunete (4-5), lipsa cadenței finale frigice (Bartók) și preferința pentru cadența finală prin salt descendent (de terță, cvartă sau cvintă), frecvența structurilor modale lidiene, treapta a 3-a cromatizată (stabilă sau nu), forme reduse de 3 rânduri, adesea cu același conținut muzical (A A Ac și cezura după rândul al 2-lea), dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic interior, executat pe silabe speciale („oi, hoi,” „ei, hei” etc.), intervale mari neumplute, pseudo-refrene (nu au loc fix melodic). Pilonii melodiei formează un „acord” în răsturnarea a 2-a, de tip major, iar în ultimul rând, un „acord” minor* (re-sol si; mi-sol si), ca și la Pădureni. Subgrupul bănățean se particularizează prin: strofe mai dezvoltate (cel puțin 4), la care se adaugă, adesea, refrene* regulate de 8 silabe sau refrene versificate (al căror text se modifică uneori după sensul versurilor); ultimul sau ultimele două refrene pot fi cântate pe silabe de refrene („Au, Doamne, că greu îi doru” etc.); scurte refrene interioare („Dodă, dodă”, „Ș-ai, Lino, dodă” etc.); cadențe finale variate și în plus cadențe pe tr. 2 sau prin secundă mărită; material sonor care depășește octava, pilonii primelor rânduri formează un acord major, iar în rândul final, acord minor al treptei a 2-a. În S-E Transilvaniei se disting mai multe subgrupuri (Țara Bârsei; Țara Oltului; Țara Târnavelor; Mărginimea) având ca trăsături comune: formă de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1; rândul al 2-lea este unit cu rândul 3 printr-o broderie sau notă de pasaj, frecvența cadenței finale frigice și a cadenței interioare pe treapta a 3-a (3-3-1 sau 3-6-1; 3-1-1 etc.), în afară de cadența de subton și secundă mare descendentă; melodică puțin melismatică, formule melodice speciale. Deosebirile diferitelor subgrupe se rezumă la preferința pentru anumite formule, pentru unele raporturi cadențiale, tipul strofei, prezența și locul (sau absența) refrenului, sistemul de ornamentare. Graiul Munteniei și al Olteniei de N, înrudit cu graiul din S-E Transilvaniei, are ca trăsături proprii: tipul formulelor intonaționale, varietatea structurilor modale și ritmice (uneori combinații ale sistemului giusto silabic cu parlando rubato), varietate de raporturi cadențiale (combinații variate ale cadențelor pe treptele VII, 3, 1, 4 sau 5); precizarea funcției pienilor* și frecvența lor în melodie au generat scări variate cu caracter pendulatoriu (hexacordice, heptatonice, adesea cromatizate*). În zona sudică, prezența doinei se face simțită prin numărul mare de rânduri melodice în melodica cu formă maleabilă, melismatică bogată sau stil silabic în giusto silabic, mobilitatea treptelor (ceea ce a determinat circulația unor melodii cromatice). Un subgrup original, înrudit de aproape cu al bănățenilor din zona de S-E (înrudirea a fost cauzată de schimburile de populație) se păstrează până astăzi în N Jud. Mehedinți, caracterizat prin: forma dezvoltată, adesea maleabilă, a strofei, melisme apropiate de cele ale doinei, intercalarea unor desene interioare (refrene reduse, interjecții melodice, expresii tipice), uniformitatea cadenței interioare, utilizarea modului mixolidic sau doric, fragmentare sau complete (confirmă nașterea c. propriu-zise prin filiație directă din doină). Graiul moldovenesc N este bine conservat și are ca elemente proprii: forma de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1 (trăsătură specifică și subgrupului S-E transilvănean), cadență frigică, alături de cadențele celelalte, coloratură modală locrică, în eolic (prin coborârea instabilă a treptelor 2 și 5), formule apropiate de doină (recitative recto-tono pe hemistih, rotirea în jurul unor trepte principale, mobilitatea formei). Graiul moldovenesc central și S, slab individualizate prezintă elemente comune cu zonele vecine, transilvănene sau muntenești. Cercetările sitematice au început și aici târziu, de aceea este dificil a defini cu precizie particularitățile, în trecut probabil mult mai evidente, ale unor graiuri regionale. Graiul dobrogean este eterogen, ca și structura populației. La fondul local străvechi se alătură stiluri variate, aduse de păstorii veniți din toate provinciile, unii stabiliți aici definitiv. Se pare că stilul local se apropie de cel din S Munteniei și al Moldovei, forma liberă fiind aici predominantă (ca și în extremitatea nordică a Transilvaniei). În ultimele două secole, a luat naștere, tot în cadrul graiurilor regionale și pe baza fondului național, un nou stil, numit „modern” (Brăiloiu), ca urmare a schimbărilor importante în viața oamenilor materiale, sociale și culturale (dezagregarea treptată a economiei închise țărănești și a vieții patriarhale, mari mutații de populații, fie în căutare de lucru, fie pentru a scăpa de exploatare, pendularea intensă sat-oraș sau sezonieră, serviciul militar, importanța accentuată a lăutarilor* în viața satelor și repertoriul eterogen al acestora etc.). Noul stil se impune prin marea sa accesibilitate, circulație largă, rapidă, dezvoltarea inegală pe plan regional (se pare că primele c. de stil nou au apărut în zona subcarpatică), caracterul exuberant, dinamic, realizat prin mișcare rapidă și ritm regulat (apropiat de de ritmul măsurat), simplificarea melodiei prin renunțarea la bogăția melismatică, contur melodic variat. Alte trăsături: dezvoltarea strofei melodice prin adăugarea unor noi rânduri melodice sau repetare, ca și a arcului melodic al rândului melodic, prin adăugarea, la tiparul metric tradițional, a unor interjecții, scurte desene melodice cântate pe silabe de refren, la începutul sau sfârșitul rândului melodic, amplificarea materialului sonor și a ambitusului (1), diversitatea cadenței interioare în afară de cadența pe treptele VII, 1, 3, 5, cadențe în registrul superior al modului (pe tr. 6, 7, 8); o mai mare plasticitate ritmică, noi raporturi între cadența finală și cadențele interioare, apariția tonalității (1) major-minore, structură tonală, sensibile*, formule de cadențe ascendente, preferința pentru melodii cu un singur centru funcțional, prezența refrenului în final sau în interiorul discursului muzical. Încadrarea melodiei în ritm de horă (1) sau de sârbă*, trăsătură proprie inițial Olteniei, s-a generalizat, ca și adaptarea textelor lirice la melodii de joc, ceea ce are unele consecințe negative: pierderea caracterului liric al genului, simplificarea structurilor modale și înlocuirea lor treptată cu tonalitatea major-minoră, apariția unor forme hibride, în care nu se mai conservă trăsăturile inițiale ale genului și ale specificului național. Cel mai puternic este afectat metrul, prin crearea urro versuri care depășesc dimensiunea octosilabicului; utilizarea heterometriei, din necesitatea asocierii textului poetic cu melodii de joc* ale căror trăsături stilistice și struturale diferă de cele ale c. propriu-zis și a unor tipuri de strofe și formule ritmice nespecifice genului. 2. C. de leagăn. Deși în unele zone păstrează melodii cu trăsături proprii (ritm iambic*, melodie silabică, formă redusă, pentatonică sau hexatonică), în cele mai multe regiuni, textul poetic, mai bine conservat, este asociat cu melodii de c. propriu-zis sau de doină. 3. C. epic. În unele zone (Transilvania, parțial Moldova) textele epice se intonează pe melodii de c. propriu-zis („c. baladă”), fenomenul fiind frecvent pentru baladele nuvelistice și în ultimele secole, și pentru alte categorii epice [v. baladă (IV)]. 4. Cântece ceremoniale și rituale, c. integrate unui obicei sau unui rit, care se cântă de obicei în grup sau, mai rar, individual, și sunt însoțitte de o recuzită specială (bastoane, brad, steag etc.). Numite și ocazionale, acestea au un caracter agrar (caloian*, paparudă*, c. cununii*) sau sunt legate de evenimentele importante din viața omului (c. de nuntă: al miresei, al mirelui, al soacrei, al zorilor etc.; de înmormântare: c. bradului*; zorile*; de priveghi etc.; c. de șezătoare, c. de stea, cu trăsături literare și muzicale proprii). O parte din acestea au împrumutat melodii de c. propriu-zis („ritualizare” – Brăiloiu) ori au pătruns în repertoriul neocazional („dezafectare” – Brăiloiu), uneori după schimbarea melodiei inițiale. 5. C. orășenesc, c. cu caracter eterogen în ce privește originea, influențele (orient. sau occid.), structura și stilul; unele pătrunse din mediul rural, altele create de către orășeni, de către lăutari sau compozitori. Sunt interpretate de locuitorii suburbiilor sau de lăutari. Se cunosc mai multe specii de c. orășenești, între care și c. de lume*, melodii populare cu text erotic, de influență greco-orientală (creații semi-culte sau ale unor autori ca Anton Pann, Ucenescu ș.a.); c. „în stil popular”, sunt uneori cuplete (II) de revistă*; c. „de ascultat”, multe izvodite de lăutari. 6. C. muncitoresc-revoluționar, ca gen folcloric, a luat naștere în ultimele decenii ale sec. 20, în strânsă legătură cu c. țărănesc, cristalizându-și lent caracteristici de conținut și formă proprii. Inițial, textele literare, reflectare veridică a vieții și năzuințelor clasei muncitoare, au fost adaptate la c. de stil vechi, din diferite zone (parțial transformate pentru a corespunde conținutului nou de viață) sau la melodii compuse de personalități cunoscute, adesea cu pregătire muzicală (v. cântec de masă). II. Prezența c. pentru voce și acompaniament* în muzica culturală românească corespunde formei pe care a căpătat-o la noi genul de largă circulație în romantism* al liedului* (germ.) sau melodiei (fr.) Specificul românesc al genului este precizat încă din creația precursorilor, fie în domeniul muzicii vocale de cameră* (G. Stephănescu, C. fluierașului) sau corală (G. Stephănescu, C. satului natal), marcând diferențierea față de practicarea unui stil mai apropiat de tipul europ. menționat anterior. Dar, și în condițiile unei relații de interinfluență stilistică cu romantismul epocii, faptul că G. Dima, G. Stephănescu creează muzică pe versurile unor poeți români contemporani lor (V. Alecsandri, M. Eminescu, Tr. Demetrescu) sau pe versuri pop. dovedește orientarea pe un făgaș autohton a c. pentru voce și pian. Evoluția genului continuă în sec. 20, atât pe linia de confluență cu stilul general ap epocii (G. Enescu, Șapte c. pe versuri de Clément Marot, op. 15 și Melodii pe versuri de F. Gregh, J. Lemaître, S. Prudhommeș; A. Alessandrescu, Melodii pe versuri de Tr. Klingsor, Hélène Vacaresco, A. Musset; F. Lazăr, Melodii pe versuri de H. Heine; D. Lipatti, c. pe versuri de A. Rimbaud, P. Eluard, P. Valéry), cât și pe cea a creării unui stil românesc de c. prin armonizări*, aranjamente* și prelucrări* de melodii populare (D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi, G. Breazul, C. Brăiloiu). Sinteza c. românesc pentru voce și pian atinge, prin întreaga creație a lui Mihail Jora, nivelul superior al relației genului cu sursele muzicii naționale de sorginte populară, prin maxima potențare a versurilor originale inspiratoare (atitudine demonstrată exemplar în C. din fluier pe versurile lui T. Arghezi, și dezvoltată cu consecvență în ciclurile de cântece pe versuri de L. Blaga, T. Arghezi, O. Goga, Z. Stancu, Mariana Dumitrescu, pe parcursul a mai bine de cinci decenii). Creația contemporană cunoaște o afirmare complexă a acestui gen în lucrările unor compozitori care i-au oferit o excepțional de diversă configurație în muzica de cameră, de la miniatura vocală (D. Gheciu, Zeno Vancea, T. Ciortea, P. Bentoiu, Felicia Donceanu, N. Coman) la ciclul de cântece (P. Constantinescu, Șapte cântece din ulița noastră; H. Jerea, Patru cântece antirăzboinice). Se adaugă și formule noi, de îmbogățire a aparatului instr. de acompaniament, tinzând spre complexitatea formelor moderne de exprimare sonoră (L. Feldman, Cinci poeme pentru recitator și cvintet, pe versuri de Mariana Dumitrescu). C. vocal este prezent și în repertoriul muzical destinat copiilor, în culegeri de prelucrări și antologii (G. Breazul, Carte de c. pentru copii pentru cl. I-a primară, 1932), în creația unor compozitori, uneori sub forma melodiilor corale, având un specific intonațional și ritmic apropiat de universul vârstei și de repertoriul popular specific (H. Brauner, Ploaia, Pârâuș, apă vioară, Ce de flori). În unele lucrări vocal-simf. sau de operă* c. înlocuiește aria (1) ca moment solistic, atunci când se dorește o subliniere a sursei de inspirație pop. (P. Constantinescu, C. lui Ilie din actul III al operei Pană Lesnea Rusalim; Gh. Dumitrescu, C. Mamei lui Tudor, din oratoriul Tudor Vladimirescu). C. coral apare sub diverse forme, de la c. liric la cel patriotic. Acesta din urmă are o îndelungată tradiție, începând cu compozitorii precursori (Al. Flechtenmacher, C. Porumbescu, G. Musicescu, D.G. Kiriac) și devenind în contemporaneitate un gen major de exprimare a atitudinii patriotice, prezent în creația majorității compozitorilor. O formă mai nouă este cea a c. de tineret, c. ostășesc, c. de muncă, intens promovat în numeroase festivaluri și concursuri tematice. C. de muzică ușoară, bazat pe tradiția romanței și a c. liric reprezintă actualmente o variantă națională a șlagărului* contemporan, cu trăsături stilistice datorate inspirației din folc. C. este prezent și în muzica instr. sugerând apropierea de melodica vocală (M. Jora, Șase c. și o rumbă; Th. Grigoriu, C. din fluier din Suita Pe Argeș în sus).

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea însușirilor morale și intelectuale ale omului; psihic, conștiință. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. Am învins cu bărbăția și cu sufletu-mi cinstit. EFTIMIU, Î. 100. Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ◊ Loc. adv. Din suflet (sau din tot sufletul, din adîncul sufletului) = cu toată sinceritatea, cu tot devotamentul, cu toată dragostea; p. ext. foarte mult. Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele măgulitoare ce-mi adresezi. ALECSANDRI, T. II 56. Jurămînt îți fac din suflet că și ceriul și pămîntul De s-ar strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntul. CONACHI, P. 102. Noi, părinții... vă iubim din suflet. DRĂGHICI, R. 35. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ (Urmat de determinări) Trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva; caracter. Suferințele, copile, ți-au făcut un suflet bun. EFTIMIU, Î. 93. Nu e cum ție ți se pare, Ea are suflet mîndru și de iubire plin. BOLINTINEANU, O. 202. ♦ (Urmat de determinări) Persoană considerată din punctul de vedere al trăsăturilor de caracter. Nu era o ființă de rînd, era un suflet mare care înțelegea lumea și viața. VLAHUȚĂ, O. AL. II 74. Suflet bun și nobil ca scumpa ta soție Eu n-am văzut, mă crede. ALECSANDRI, T. II 67. A fost un suflet mare și nobil, o inimă curată. GHICA, S. 672. ♦ Omenie, bunătate, milă. La unul fără suflet trebuie unul fără de lege. CREANGĂ, O. A. 250. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget. EMINESCU, O. I 150. Mă cunoști!... privește, Eu sînt, și de ai suflet, privește-mă, roșește! ALECSANDRI, T. II 182. ♦ Curaj. A prinde suflet. 2. Element, factor esențial care determină o acțiune, o concepție. Sufletul viu al leninismului este lupta înverșunată, plină de pasiune arzătoare, împotriva tuturor dușmanilor clasei muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2362. Bălcescu a fost sufletul revoluției de la 1848. SADOVEANU, E. 53. Despotismul, dar, este sufletul concuistei. BĂLCESCU, O. I 135. 3. Persoană, ins, individ, om; p. ext. orice ființă. Avea încă un suflet la care ținea: cîinele lui. PAS, Z. I 57. Într-o căsuță din marginea cătunului, trăiau cinci suflete: mama, tata și trei copilași. BUJOR, S. 55. Suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții. RUSSO, O. 100. ♦ Locuitor. Oamenii au rămas îndărăt în sat două mii de suflete. DUMITRIU, N. 11. Orașul de un milion de suflete. C. PETRESCU, C. V. 275. Scrie-mi, mă rog, cîte suflete... are acum Moldova. KOGĂLNICEANU, S. 101. ♦ (De obicei însoțit de un adjectiv posesiv) Termen cu care cineva se adresează persoanei iubite. De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. EMINESCU, O. I 54. Bade, bădișorul meu, Dragul meu, sufletul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Marie, sufletul meu, De-i muri, să mor și eu, Cu capul pe brațul tău. ȘEZ. II 8. 4. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață, socotită de origine divină și cu existență veșnică, opusă trupului și supraviețuind acestuia. Nu mai țin minte... care școală filozofică din vechime... discuta dacă femeia are sau nu un suflet. GALACTION, O. I 96. Mă rugam pentru sufletele celor morți. ALECSANDRI, T. II 24. Sufletele lor – pentru păcate pesemne – le-a osîndit domnul dumnezeu să intre în copacii pădurilor. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea care apasă asupra conștiinței. Făt-Frumos, decît să-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa. ISPIRESCU, L. 43. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, apăsat, chinuit de ceva. De ce nu vrea să-i spună ei, ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Aibă pe suflet cel ce te-a scos din minte. CONTEMPORANUL, IV 391. (Familiar) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva). A-i scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa în pace (pe cineva), a plictisi, a chinui cu prea multe insistențe. Îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. Lele cu sprîncene-n jos, Sufletul badei l-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. A se băga în sufletul cuiva v. băga (I 3). A-i ieși cuiva sufletul = a muri; fig. a munci din greu, a se chinui. A-și da sufletul v. d a³ (I 16). Cu sufletul la gură v. gură (I 1). Cu sufletul pe buze = în agonie, aproape de moarte; fig. abia mai respirînd (din cauza oboselii sau a emoției). A-și stupi sufletul = a se chinui mult. Dimineața pînă-l scoli îți stupești sufletul. CREANGĂ, O. A. 39. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a trăi conform normelor bisericești (cu posturi, cu rugăciuni). A căuta de sufletul cuiva = a face pomeni pentru cei morți. Mititeii s-au dus cătră domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. CREANGĂ, O. A. 144. A da ceva de sufletul cuiva = a da ceva de pomană (în amintirea unui mort). (Să) fie de sufletul (cuiva)! = fie ca dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi (sau a se face) prieten cu cineva pînă la sacrificiu, a fi extrem de devotat cuiva. Printre aceștia unul, pe nume Silenu, era trup și suflet cu dînsul. ISPIRESCU, U. 104. Se cunoscu cu Pan... și se făcu trup și suflet cu dînsul. id. ib. 107. A-și vinde sufletul = a călca principiile moralei, a păcătui foarte tare, a se închina diavolului. Pentru bani, își vinde sufletul. PANN, la CADE. 5. Viață. El are nouă suflete, Oană... Olecuță de odihnă și să întremează zmeul bătrîn. DELAVRANCEA, A. 57. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș-împărat dacă vrea... să rămîie cu sufletul în oase. ISPIRESCU, L. 43. Au rămas încremeniți ca niște morți fără suflet, neputînd cineva să scoată cît de mic cuvînt din gura lor. DRĂGHICI, R. 21. ◊ Expr. A (mai) prinde sau a căpăta (la) suflet = a se îndrepta, a se întrema (după o boală grea). A lua (cuiva) sufletul = a omorî, a ucide. (Fig.) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. (Familiar) A avea ceva la sufletul său = a poseda, a stăpîni. Are numai două carboave la sufletul său. CREANGĂ, O. A. 204. 6. Inimă (considerată ca sediu al sentimentelor, al afectivității). Și pînă ce-n pieptu-i un suflet va bate De-un dor ce abate Va fi dominat. MACEDONSKI, O. I 15. Acei, al căror suflet pentru țară nu mai bate. BOLINTINEANU, O. 124. Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, În noi doi un suflet bate! ALECSANDRI, P. A. 105. ◊ Expr. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. Cînd doinea în zori de ziuă... știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I 139. A i se rupe cuiva sufletul (de mila cuiva) = a-i părea cuiva foarte rău de nenorocirea cuiva. 7. Suflare, suflu, respirație. Nările calului se văd uneori de prin valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic, care preface apa în stropi. GANE, N. I 9. Cînd sufla zmăul din sine, izbea cu sufletul său pe Titirez cît colea înainte. SBIERA, P. 184. Nu mai avea alt semn de viață, fără numai că... răsufla prea puțintel suflet. GORJAN, H. I 72. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) Într-un suflet = foarte repede, abia mai putînd respira, gîfîind. Urcă într-un suflet scările redacției. C. PETRESCU, C. V. 331. Auzind că mulțimea a dat buzna în cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat și plîngător. REBREANU, R. II 176. Zmeoaica se duse într-un suflet la fiul său. ISPIRESCU, L. 20. ◊ Expr. A-și trage sufletul = a respira. N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere, simțindu-se cu totul liniștită. CONTEMPORANUL, IV 83. A-și lua suflet = a respira adînc; a-și potoli respirația. Cînd ridică capul spre a-și mai lua suflet și a vedea în ce parte mai are de lucru, era mînjită pînă la urechi. HOGAȘ, M. N. 18. După unele fraze mai lungi, se odihnește, își ia suflet, și atunci pieptul i se ridică puternic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. A-i veni (cuiva) sufletul la loc = a-și potoli respirația, bătăile inimii; a se liniști. Am stat puțin așa pînă să-mi vie sufletul la loc; m-am sculat și am plecat. CARAGIALE, P. 27. ♦ Gîfîit, gîfîială. Ana fuge glonț... Apoi, potolindu-și sufletul, spune... REBREANU, I. 17. ◊ Expr. (Rar) A se umple de suflet = a gîfîi. Am alergat de m-am umplut de suflet. ALECSANDRI, la CADE. 8. (În expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. Luîndu-și rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă și adormi somnul cel lung. ISPIRESCU, L. 147. M-am luat după capul tău cel sec, și m-am dus pe coclauri să-ți aduc... copiii de suflet. CREANGĂ, O. A. 168. (Fig.) Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii, Vin de-ntunecă pămîntul La Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. A lua de suflet = a adopta un copil. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. Eu am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. CREANGĂ, O. A. 261. A da de suflet = a ceda copilul propriu unei persoane, care îl adoptă. Mă-sa-l dăduse de suflet, cînd era numai de-o șchioapă. V. ROM. noiembrie 1953, 92. Fata am dat-o de suflet. Era prea mică. STANCU, D. 19.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.