ALA-BALA s. f. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discuție (inutilă)? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formație onomatopeică.

CHIVĂRĂ, chivere, s. f. Acoperământ de cap în formă de chipiu înalt, folosit în trecut de ostașii unor unități militare. ♦ Acoperământ de cap în formă triunghiulară, confecționat sumar din hârtie și folosit pentru a feri capul de soare, în jocul copiilor de-a soldații; coif. [Var.: chiveră s. f.] – Din rus. kiver.

ciurcă¹ s.f. (reg.) 1. bățul cu care se bate mingea în jocurile copiilor; vâjlă. 2. vacă slabă ca un băț.

cleps s.m. (reg.) 1. băț scurt, ascuțit la amândouă capetele pentru jocul copiilor; țurcă, climpuș. 2. cui de lemn; scăfuș, sânzău, sfac, renghe.

cocovamă, cocovame, s.f. (reg.) bulgăre de pământ moale, în formă de blid, folosit în jocul copiilor.

cribdă s.f. (reg.) înșelătorie, șoaldă (în jocurile copiilor).

feleșteu, feleșteuri, s.n. (reg.) 1. ungător pentru osiile carului (alcătuit dintr-un băț scurt cu pămătuf la un capăt). 2. băț cu un petec la un capăt, folosit în jocul copiilor.

jumit, s.n. (reg.) jocul copiilor de-a-ajumita, de-a-jumitul, de-a-mijitul; mijit, ajumit, baba-oarba.

ogoi, ogoaie, s.n. (reg.) 1. loc în care se joacă copiii cu mingea; loc delimitat pentru jocurile copiilor. 2. joc practicat de flăcăi și fete, cu mingea mică, pe un teren delimitat ca cerc. 3. liniște, tihnă, odihnă.

prișcală, prișcale, s.f. (reg.) 1. scândurică sau lopățică de brad (folosită în jocurile copiilor); (în construcții) de-a prișcala = numele unui joc de copii, în care un jucător este lovit pe spate cu prișcala, pentru a-l ghici pe cel care l-a lovit. 2. praștie.

sfârâiac, sfârâiace, s.n. (reg.) 1. zgomotul produs de un fier încins cufundat în apă. 2. lucru lipsit de însemnătate. 3. (în jocurile copiilor) sfârâitoare (cu nasture sau nucă). 4. (în forma: sfârăiac) prâsnel, titirez.

capră (capre), s. f. – 1. Mamifer rumegător paricopitat, cu părul lung, cu coarne. – 2. Poreclă dată grecilor (sec. XVII-XIX), deoarece erau considerați excesiv de lăudăroși. – 3. Numele unui joc de copii. – 4. Joc pentru priveghiul morților, în care se folosește o secure învelită în piele reprezentînd o capră; este de asemenea un joc popular în noaptea de ajun a Crăciunului. – 5. Aparat de gimnastică pentru sărituri. – 6. Suport de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, susținute de o scîndură transversală. – 7. Scaun al vizitiului, la trăsuri. – 8. Compas de dogar. – Mr., megl. capră, istr. cǫpre. Lat. capra (Pușcariu 279; Candrea-Dens., 248; REW 1647; DAR); cf. alb. kjepër, it. capra, prov., cat., sp. cabra, fr. chèvre. Der. căproi, s. n. (piedestal al vîrtelniței); căpresc, adj. (de capră); căprește, adv. (în felul caprelor); căprișor, s. m. (plantă erbacee, Cyperus flavescens, Cyperus fuscus); căprit, s. n. (căprior); căpriță, s. f. (dim. al lui capră; săricică, Atriplex litoralis); căpraș, s. m. (vizitiu al unei trăsuri de închiriat care nu este a sa); căpriu, adj. (căprui); căpros, adj. (mîndru, trufaș); căprui, adj. (cafeniu), care ar putea reprezenta un lat. *capruneus, cf. caprunus › prov. cabrun. Der. neol.: caprifoi, s. m. (arbust ornamental); caprimulg, s. m. (varietate de rîndunică); caprin, adj. (de capră); capricorn, s. n. (constelație zodiacală; semn al zodiacului reprezentat printr-un țap); Caprifoi (var. caprifoi), nu este cuvînt pop., astfel încît nu este posibilă der. directă din lat. caprifolium (Densusianu, Hlr., 162; Pușcariu 283; REW 1852), abandonată de DAR.

topuz, topuzuri, s.n. (înv.) 1. buzdugan. 2. (fig.) sceptru. 3. bătaie la tălpi. 4. piatra mare din jocul copiilor.

ALA-BALA s. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce mai atîta discuție ? 2. (În formulele recitative din jocurile copiilor, cu sens neprecizat) Ala-bala portocala.

zbârcă, zbârci s. f. ratare; greșeală (în jocurile copiilor).

ludotecă s. f. Colecție de jucării și jocuri ◊ „Copiii din Onex (Elveția) vor putea să împrumute, pe termen de 15 zile, jucării și jocuri cu caracter educativ de la noua «ludotecă» deschisă în aceste zile în acest oraș. «Ludotecile» înființate în Franța, țările scandinave, Canada, India, Brazilia se bucură de o deosebită atenție din partea copiilor.” Sc. 29 XI 75 p. 6 (din fr. ludothèque; cf. it. ludoteca; L 1970, DTN 1974, DPN 1979)

bourél m., pl. eĭ. Bourean, boŭ drăgălaș. Sfredeluș, o pasăre. Melc, culbec (în jocurile copiilor).

PORTINARI, Candido (1903-1962), pictor, ceramist, litograf și ilustrator brazilian. Picturi de șevalet realizate în tonuri delicate, subtile („Purtătorii de cafea”, „Emigranții”) și vaste decorații murale („Munca pământului”, „Jocurile copiilor”, „Cele patru elemente”, toate la Ministerul Educației din Rio de Janeiro, fresca din Biblioteca congresului, Washington; decorația din catedrala de la Belo Horizonte; panourile „Războiul și Pacea” oferite pentru O.N.U. de Brazilia), în care se remarcă o tendință puternică spre un expresionism aspru și violent.

pîne (est) și pîĭne (vest) f. (lat. panis, it. pane, sp. pan, fr. pain, pv. cat. pa, pg. páo. V. paner). Aliment făcut din aluat (maĭ ales de grîŭ) frămîntat, dospit și copt în cuptor. Nutriment, mijloc de traĭ: a-țĭ cîștiga pînea zilnică. Post, funcțiune: dați-ĭ și luĭ o pîne! Cereale (Mold.): s’a făcut multă pîne anu acesta (ca rus. hlĭebá). La arșic, în jocu copiilor, partea cea unflată. Pîne albă, 1. făcută din făină albă, 2. cereale care daŭ făină albă, adică grîŭ (Mold.). Pîne neagră, făcută din făină de o coloare maĭ închisă. Pîne goală, mîncată fără nimica. Pîne uscată saŭ veche (în Munt. rece), care nu maĭ este proaspătă. Pîne caldă (Munt.), pîne proaspătă. Pîne de cazarmă (saŭ de munițiune), pîne soldățească. Pîne amară (fig.), pîne cîștigată cu mare chin. Bun ca pînea caldă, foarte bun (vorbind de un om). A se vinde ca pînea caldă, a se vinde răpede. A avea pînea și cuțitu, a fi stăpînu care păstrează și împarte bunătățile (a fi cheĭa și lacătu). Pînea păduriĭ (Prah.), rîșcov. Pînea porculuĭ, o plantă erbacee primulacee, une-orĭ cultivată p. florile eĭ frumoase și mirositoare plăcut (cýclamen europáeum). V. somon 2.

ALA-BALA interj. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discuție (inutilă)? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formație onomatopeică.

CHIVĂRĂ, chivere, s. f. Chipiu înalt, folosit în trecut de militarii anumitor arme. ♦ Coif confecționat din hârtie, folosit pentru a feri capul de soare, în jocul copiilor de-a soldații. [Var.: chiveră s. f.] – Din rus. kiver.

ALA-BALA interj. 1. (Numai în expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece? ce se mai întîmplă? ce mai e nou? Stai colea pe laviță. Ce mai ala-bala pe la Hagiu? SADOVEANU, M. C. 30. Domnița, ce mai ala-bala cu lumea de pe tărîmul vostru? Nu se mai ceartă? DELAVRANCEA, S. 92. Se dusese... să vază ce mai ala-bala pe la flăcăii ce stau la pîndă. ISPIRESCU, L, 202; b) ce mai atîta discuție? ce mai încoace-încolo? ce mai tura-vura? Ei, ce mai ala-bala, facem tîrgul? 2. (În formulele recitative din jocurile copiilor, cu sens neprecizat) Ala-bala portocala. TEODORESCU, P. P. 194.

JUCĂRIE, jucării, s. f. 1. Obiect care servește la jocul copiilor. Eram și aici destul de sus... fiindcă... satele păreau mici ca niște jucării. GALACTION, O. I 346. În colțișorul ei, stăpînă Pe-un vraf de jucării stricate, Din cărți de joc, din hîrtioare, Ea-și face parcuri și palate. VLAHUȚĂ, O. A. I 46. Începu a alerga iară după jucării, ca un copil ce era. ISPIRESCU, L. 307. ◊ Fig. Și să fim din nou copii, Ca norocul și iubirea Să ne pară jucării. EMINESCU, O. I 100. ♦ Fig. Lucru ajuns la discreția unei forțe superioare, care dispune de el, îl domină. Simțeam acum că e o jucărie în mîna mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 130. El era o adevărată jucărie a naturii. NEGRUZZI, S. I 200. 2. Fig. Lucru de nimic, fleac. Zăpada ce-o lăsaseră în București era o jucărie față de ce găsiră la Amara. REBREANU, R. I 214. Poveți n-ascultă, vremi nu așteaptă; Toate-nainte-i jucării sînt. ALEXANDRESCU, M. 345.

PĂPUȘICĂ, păpușele, s. f. Diminutiv al lui păpușă (1). Expr. De-a păpușelele = numele unui joc de copii. Jocul acesta, numit «de-a păpușelele»... se joacă astfel: se fac doi copii din druniță: un băiat și o copilă și se îmbracă în forma păpușelor. MARIAN, Î. 208. ♦ Marionetă. Sărmane păpușele, frumușele, curățele!... voi ați înveselit pe moșii și strămoșii noștri. ALECSANDRI, T. 59.

PORTOCALĂ², portocale, s. f. 1. Fructul aromat și hrănitor al portocalului, de formă rotundă, zemos și învelit într-o coajă de culoare galben-roșiatică bogată în uleiuri eterice; naramză. Și-i adevărat că pămîntu-i rotund ca o portocală? îndrăznește iar, cu mai multă însuflețire, omul. SADOVEANU, O. VIII 184. Scoase din buzunarul hainei o portocală și-o oferi lui Simon. SAHIA, N. 105. În lung miros de smoală, de flori, de portocale. ANGHEL, P. 25. 2. (Învechit) Luminare lungă și subțire, răsucită ca un ghem, pentru a putea fi ținută mai ușor în mînă. Lache scoate din buzunar o portocală, îi trage coada și ia, de la cocoana care l-a făcut măgar și obraznic, lumină. CARAGIALE, O. II 150. 3. Cuvînt întrebuințat în formulele de eliminare în jocurile copiilor. Ala, bala, portocala, Cioc, boc, Treci la loc. TEODORESCU, P. P. 194.

ala-bala i [At: ISPIRESCU, L. 202 / E: nct (cf alandala)] 1 (Îe) Ce mai ~? Ce se mai petrece? 2 (Îae) Ce mai tura-vura? 3 În formulele recitative din jocurile copiilor.

babă sf [At: MOXA, 378/20 / Pl: ~be / E: bg, srb, rs, pn баба] 1 (Prt) Femeie bătrână Si: (Rar; mpl) băbete. 2 (Hip) Mătușă. 3 (Îc) ~ba-hâra (sau ~ba-hora, ~ba-sora, ~ba-țora, ~ba-țura, ~ba-țoandră) Femeie bătrână care încearcă să joace în rândul tinerilor. 4 (Fig; im) Om fricos. 5 (Fam; gmț) Soție. 6 (Fam; irn; îe) Știe cât ~ba mea Nu știe nimic. 7 (Pfm) Fată bătrână nemăritată. 8 (Îcp) Femeie care vindecă bolile prin descântece sau vrăji. 9 (Îcp; îc) (Știrba)-~ba-Cloanța Vrăjitoare rea și primejdioasă. 10 (Îcp; îc) ~ba-Coaja Spirit necurat și răuvoitor care omoară copiii nebotezați. 11 (Îc) ~ba-Dochia Sfânta Eudochia, serbată la 1 martie. 12 (Îc) ~ba-Marta Prima din cele 9 sau 12 babe, care în tradiția populară, personifică zilele începutului lunii martie. 13 (Lpl) Cele 9 sau 12 zile de la începutul lui martie, dintre care femeile și fetele își aleg câte una. 14 (Îs) De-a ~ba-oarba Joc de copii, în care se leagă ochii unuia dintre ei, care trebuie să-i prindă pe ceilalți Si: (reg) de-a mâța oarbă. 15 (Reg) Bunică. 16 (Ban) Moașă. 17 (Reg) Mamă. 18 (Reg; lpl) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 19 (Reg; îcs) De-a ~ba-gaia De-a puia gaia. 20 (Reg; îcs) De-a ~ba-huța Joc în care copilul se așază pe stinghia ușii și o împinge ca să se deschidă și să se închidă. 21 (Reg; îcs) De-a ~ba și uncheșul Joc la priveghiul mortului, în care cineva are un ciomag și încearcă, lovind în toate părțile, să găsească o altă persoană. 22 (Iht) Zglăvoacă (Cottus gobio). 23 (Ent) Larvă a cărăbușului Melolonta vulgaris Si: (reg) ciormag, ciorman, ciormă. 24 (Ent; îc) Câinele~bei Larva unor fluturi sub formă de vierme mare, păros, cu cârlig chitinos la unul din capete. 25 (Bot; reg) Ciupercă roșie, comestibilă, care crește pe crăci uscate și putrede Cf babiță. 26 (Bot; reg; îc) Urechea~bei Planta Peziza aurantia. 27 (Bot; reg; îc) Colțul~bei Știuletele porumbului, când are boabe foarte rare. 28 (Teh; pop) Bârnă sprijinitoare. 29 (Teh) Trunchi de lemn pentru sprijinit greutăți sau corpuri voluminoase. 30 (Teh) Grindă de lemn așezată de-a lungul unui zid, pe care se sprijină acoperișul sau planșeul. 31 (Teh) Element de construcție la poduri, format din una sau două grinzi așezate pe capul piloților. 32 (Teh) Fiecare dintre stâlpii care sprijină podul morii în locul unde e coșul prin care se toarnă grăunțele de măcinat. 33 Stâlp de lemn gros, care trece prin talpa morii de vânt Si: (reg) babană (1). 34 Gaură în pământ la jocul copiilor de-a popicul și de-a cotea, mingea. 35 Încheietoare. 36 Scobitură în lemnul gardului. 37 Femeiușcă (la copcă). 38 Bețișor folosit la fixarea beteliei ițarilor. 39 Fiecare dintre cei doi dinți mai groși de la marginile spatei la războiul de țesut. 40 (Lpl) Capete de fire care rămân pe sul fără a mai putea fi țesute Si: piedin Cf uruioc. 41 (Buc) Vârf al unei cofe cu fragi, legat cu o pânză. 42 (Reg) Colac cu stafide. 43 (Reg) Plăcintă în strachină. 44 (Reg) Burtă.

cinca i [At: PAMFILE, J. III / V: cinchi, cinciava, ~ngăl, ~ngăr / E: din cinci] (Înv) Cuvânt din formulele de eliminare din jocurile copiilor, semnificând al cincilea copil și rimând cu celelalte părți ale formulei.

cioacă¹ sf [At: PONTBRIANT, D. / V: ciocă¹, șchioa~ / P: cioa~ / Pl: ~oace / E: nct] (Reg) 1 Deal. 2 Vârf de deal Vz (reg) chicioră, cornățel, cornet, grumuleu, mormondol, picui. 3 Vârf de munte. 4 Vârf de munte de unde s-a tăiat pădurea Si: cucă. 5 Cârlig. 6 Scoabă. 7 Bucată de lemn care, prin răsucire, ține ușile (la pridvor, la cramă) închise. 8 Fiecare dintre cele două console orizontale ale războiului de țesut, fixate pe stâlpii din mijloc și pe care se sprijină vatalele Si: (reg) carafă. 9 Unealtă cu care se strâng cercurile la butoaie. 10 Unealtă de soc în formă de lulea, în care e introdus capătul interior al carabei de la cimpoi. 11 Capetele încrestate ale lemnului vertical al ferăstrăului unde se așază coarda sau sfoara de întins. 12 Partea de la scaunul văsarului care prinde lemnul ce trebuie netezit. 13 Ichi (la anumite jocuri de copii). 14 Jocul cu acest ichi. 15 (Lpl) Bucată de lemn astfel cioplită, încât să permită prelingerea rachiului sau a țuicii de la cazan în alt vas. 16 (Șîf șchioa~) Târnăcop. 17 Cazma. 18 Unealtă de tăiat și de scobit, ca un ciocan cu capetele lungi și ascuțite Si: (reg) ciuc, dihoroi, pupăză, sălmac, scobitor, sfeclă. 19 Căuș. 20 Cafa. 21 Vas de lemn din care beau ciobanii apă și lapte. 22 Copac uscat dezrădăcinat Si: butuc, buturugă, cioată, ciot. 23 Mlădiță de viță cu 3-4 ochiuri, care se răsădește toamna sau primăvara pentru a face rădăcini Si: cârlig. 24 Cuvânt de alint pentru copii. 25 Organul genital masculin. 26 (Arg) Balivernă. 27 (Fam; îe) A se ține de ~oace A se ține de glume. 28 (Fam; îae) A se ține de șmecherii.

cocârlonț sn [At: PĂCALĂ, M. R. 420 / E: ctm cocârlă + cârlionț] Un fel de cârlig întrebuințat la jocul copiilor numit „săgeata”.

bábă s.f. I 1 (și peior.) Femeie care are vîrstă înaintată; bătrînă, (fam.) babetă, (reg.) băbătie. ◇ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, cu vreme schimbătoare. Baba turca v. turcă. ◇ Expr. A trecut baba cu colaci (sau cu colacul) v. colac. A tăia ca dinții babei v. tăia. (A fi) ca o (sau cu obraz de) babă turcească v. turcesc. ◇ Compuse: Baba-Dochia = patroana primelor nouă zile ale lunii martie (zilele babei), numită după Sfînta Evdochia, care este serbată la 1 martie; Baba-Marta = prima din cele nouă sau douăsprezece babe, care, în tradiția populară, personifică zilele începutului lunii martie; baba-hîra (sau -hora, -sora, -țora, -țura, -țoandră) = femeie bătrînă care încearcă să joace în rîndul tinerilor. ◆ (hipocor.) Mătușă. ◆ (fam., glum.) Soție (căsătorită de mai mulți ani). ◇ Expr. Știe cît baba mea = nu știe nimic. ◆ (peior.) Fată bătrînă nemăritată. 2 (reg.) Bunică. ◆ Moașă. ◇ Babă de buric v. buric. ◆ Mamă. 3 Spec. Femeie bătrînă care încearcă să vindece bolile prin metode empirice, prin vrăji, prin descîntece etc. ◇ Compuse: (în credințele pop.) Baba-Cloanța (-Cotoroanța) = vrăjitoare rea și primejdioasă; Baba-Coaja = spirit necurat și răuvoitor, care omoară copiii nebotezați. 4 (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearcă să-i prindă pe ceilalți. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe cloșca, își apără „puii” înșirați, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe gaia; de-a puia-gaia. (reg.) De-a baba-huța = joc în care copilul este așezat pe stinghia ușii, care este împinsă ca să se deschidă și să se închidă. De-a baba și uncheșul = joc la priveghiul mortului, în care cineva cu ochii acoperiți are un ciomag și încearcă, lovind în toate părțile, să găsească o altă persoană. II 1 (iht.) Zglăvoacă (Cottus gobio). 2 (entom.) Larvă a cărăbușului (Melolonta vulgaris). ◇ Compus: cîinele-babei = larva unor fluturi sub formă de vierme mare, păros, cu cîrlig chitinos la unul dintre capete. 3 (bot.; reg.) Compus: (reg.) colțul-babei = știuletele porumbului, cînd are boabele foarte rare. III 1 (pop.) Bîrnă de sprijin. ◆ Ext. Trunchi de lemn pentru sprijinit greutăți sau corpuri voluminoase. 2 (constr.; pop.; la case) Grindă longitudinală de lemn, așezată de-a lungul unui zid, pe care se reazemă bîrnele unui acoperiș sau grinzile unui planșeu. ◆ (la poduri) Element de construcție, format din una sau două grinzi așezate pe capul piloților. ◆ (la mori) Fiecare dintre stîlpii care sprijină podul morii în locul unde e coșul prin care se toarnă grăunțele de măcinat. ◆ Stîlp de lemn gros, care trece prin talpa morii de vînt. 3 (pop.) Bețișor folosit la fixarea beteliei ițarilor. 4 (la îmbrăcăminte) Parte a unei copci în formă de toartă (numită și femeiușcă), în care se prinde cealaltă parte a copcii, în formă de cîrlig (numită moș). ◆ Ext. încheietoare. 5 (pop.; la războiul de țesut) Fiecare dintre cei doi dinți mai groși de la marginile spatei. ◆ (țes.; la pl.) Capetele de fire care rămîn pe sul fară a mai putea fi țesute. 6 Scobitură în lemnul gardului. 7 Gaură în pămînt la jocul copiilor „de-a popicul și de-a cotca”. IV (geomorf.) Stîncă izolată, sub formă de ciupercă, modelată prin degradarea periglaciară diferențială a unor strate dispuse orizontal, care este șlefuită ulterior de vîntul încărcat cu firicele de gheață. V (culin.; reg.) Colac cu stafide. VI (anat.; reg.) Burtă. • pl. -e. /<bg., ucr. баба, srb., pol. baba; cf. rus. баба „bîrnă”.

BĂTĂUȘ I. adj. Căruia-i place să (se) bată, să (se) ia la bătaie: astfel de împărați ~i ce tot cătau oamenilor cearta cu lumînarea (ISP.). II. sm. 1 Acela căruia-i place să bată pe alții, care e tocmit să dea bătaie altora: ~ii erau niște slujbași... numiți, fără decret domnesc, de către capii vre-unui partid politic (JIP.): ~ de alegeri, individ, înarmat cu o bîtâ, tocmit odinioară, în vremea alegerilor, să bată și să împiedece de a vota pe adversarii politici ¶ 2 În jocul copiilor „de-a armașul”, cel însărcinat să dea, cu o basma răsucită, atîtea lovituri la palmă cîte poruncește domnul sau împăratul (PAMF.). III. sbst. Mold. ⛹ Lemnul cu care se lovește mingea (ȘEZ.)

ARMAȘ, armași, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.

ARȘIC, arșice, s. n. 1. Os al articulației piciorului, deasupra copitelor, la vite; os al articulației genunchiului, la picioarele (de dinapoi ale) mieilor și caprelor, folosit la un joc de copii. 2. (La pl.) Numele unui joc de copii la care se folosesc arșice (1). [Var.: arșică s. f.] – Din tc. așık.

AZVÂRLITĂ, azvârlite, s. f. (Pop.) Azvârlitură. ◊ De-a azvârlita = numele unui joc de copii, care constă în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui băț etc. ◊ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.

BABĂ, babe, s. f. I. Femeie în vârstă înaintată; femeie trecută de tinerețe; băbătie, babetă¹. ♦ Spec. Femeie bătrână care vindecă bolile prin mijloace empirice, prin vrăji, prin descântece etc. ◊ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbătoare. ♦ (Fam. și glumeț) Soție. ♦ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearcă să-i prindă pe ceilalți. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe cloșca, își apără „puii” înșirați, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe „gaia”; de-a puia-gaia. II. 1. Bârnă de sprijinire a unui acoperiș sau a unui planșeu de lemn. 2. Parte a unei copci în formă de toartă (numită și femeiușcă), în care se prinde cealaltă parte a copcii, în formă de cârlig (numită și moș). 3. (Iht.) Zglăvoacă. 4. (Reg.) Ciupercă roșie, comestibilă, care crește pe crăci uscate și putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.

BAR², baruri, s. n. (La unele jocuri de copii) Spațiu, loc de odihnă și de refugiu dinainte stabilit de jucători (la „ulii și porumbeii”, „leapșa” etc.) – et. nec.

BÂZĂ, bâze, s. f. Joc de copii în care partenerii lovesc pe la spate, pe rând, cu palma în palma așezată la subsuoara brațului opus a celui care se pune „bâză” și care trebuie să ghicească cine l-a lovit, în timp ce partenerii de joc strigă „bâzzz!”. – Bâz + suf. -ă.

BILĂ², bile, s. f. Sferă (de mici dimensiuni) fabricată din diferite materiale și întrebuințată în diverse scopuri (ca rulmenți, la unele jocuri de copii, la jocul de popice, ca modalitate de vot etc.). ◊ Bilă albă = expresie a votului pozitiv. Bilă neagră = expresie a votului negativ. (La notarea răspunsurilor studenților; în trecut) Bilă albă = calificativ între „foarte bine” și „bine”. Bilă roșie = calificativ între „bine” și „suficient”. Bilă neagră = calificativul „insuficient”. – Din fr. bille.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

GAIE, găi, s. f. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). ◊ Expr. Se ține gaie după (sau de) cineva, se zice despre o persoană de care nu poți scăpa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) pățit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia] – Et. nec.

HALEA-MALEA s. f. Numele unui joc de copii cu mingea, în care se recită aceste cuvinte.

IȚII interj. (Rar; în expr.) A face iții, se zice despre cel care, într-un joc de copii, scoate puțin capul afară din locul unde s-a ascuns, pentru a da un semnal convențional. [Var.: ițiiu interj.] – Onomatopee.

ÎNVÂRTECUȘ, (2) învârtecușuri, s. n. 1. (În sintagma) Ineluș-învârtecuș = numele unui joc de copii în care unul dintre jucători trebuie să ghicească la cine se găsește un inel care trece din mână în mână. 2. (Rar) Întortochetură. [Var.: (reg.) învârticuș s. n.] – Învârteci (înv. „a învârti” < învârti) + suf. -uș.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

PUIA-GAIA s. f. art. (În sintagma) De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia] – Pui¹ + gaie.

ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol. 2. Îngrăditură, gard de nuiele, spini, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită de acest gard. 3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 4. Numele unui joc de copii. – Cf. alb. cark, gr. tsárkos.

FRIPT, -Ă, fripți, -te, adj., s. f. art. 1. Adj. (Despre alimente) Care a fost gătit prin expunere directă la acțiunea focului; p. ext. prăjit. ◊ Expr. A mânca (pe cineva) fript = a distruge, a da gata (pe cineva). A face (cuiva) zile fripte = a necăji pe cineva (zi de zi); a hărțui, a șicana. 2. Adj. (Despre ființe) Ars, rănit prin acțiunea focului sau a unui obiect fierbinte. ♦ Fig. Chinuit. 3. S. f. art. Numele unui joc de copii în care unul dintre jucători încearcă să lovească peste palme pe celălalt, iar acesta și le ferește în ultimul moment. – V. frige.

PASĂRE, păsări, s. f. 1. (La pl.) Clasă de vertebrate ovipare, cu corpul acoperit cu pene, cu aripi pentru zbor și cu fălcile acoperite cu formații cornoase; (și la sg.) animal din această clasă. ◊ (De-a) pasărea zboară = joc de copii în care jucătorii imită zborul unei păsări. ♦ Fig. Avion. 2. Spec. Nume generic pentru păsările (1) domestice crescute pe lângă casa omului în scop economic; orătanie; spec. găină. ♦ Carne de pasăre (2), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. 3. (Reg.) Vrabie. 4. Compuse: pasărea-muscă = colibri; pasărea-liră = pasăre australiană la care masculul are coada în forma unei lire, viu colorată (Menura superba); pasărea-omătului = pasăre mică cu penele de diferite culori în care predomină culoarea albă (Plectrophenax nivalis); pasărea-cânepii = cânepar; pasărea-paradisului = pasăre exotică cu pene bogate și frumos colorate (Paradisea apoda). [Var.: (înv. și pop.) pasere s. f.] – Lat. passer.

PĂCĂLICI, păcălici, s. m. Persoană care are obiceiul să păcălească, să facă farse. ♦ Numele unui joc de copii care se joacă cu un set de cărți de joc speciale, în care pierde cel care rămâne cu singura carte fără pereche. – Păcăli + suf. -ici.

ASCUNS¹ s. n. Faptul de a (se) ascunde. ◊ De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. ◊ Loc. adv. În sau pe (sub) ascuns = tainic, pe furiș. – V. ascunde.

MOMÂRLAN¹, momârlani, s. m. (Reg.) 1. Om prost, necioplit, bădăran. 2. Numele unui dans popular. ◊ (În construcția) De-a momârlanul = numele unui joc de copii. – Et. nec. Cf. mârlan, modârlan.

PERGHEL, pergheluri, s. n. 1. (Înv. și reg.) Cerc; circumferință. ♦ Loc. adv. În perghel = circular. ◊ Loc. vb. A da pergheluri = a înconjura. ♦ Numele unui joc de copii cu arșice. 2. Instrument în formă de compas, folosit la măsurarea sau compararea grosimilor; p. gener. compas. 3. Partea concavă a unei bolți; zidărie în formă de arc sau de semicerc. – Din tc. pergel.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândită la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse întrebuințări, roca naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dintâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să pună capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = prima și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea uneltelor de piatră (I 1). 3. (Urmat de determinări care arată felul, întrebuințarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă, care servește, în litografie, la prepararea clișeelor. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității care marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și întrebuințat de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. ◊ (Bot.; în compusul) Piatră-linte = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din zona alpină (Astragalus australis). 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). 5. (Min.; în compusul) Piatra-lunii = varietate de feldspat cu reflexe albăstrui folosită ca piatră semiprețioasă. – Lat. petra.

PITIT, -Ă, pitiți, -te, adj. (Pop.) Ascuns; fig. adăpostit. ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) De-a pitita = numele unui joc de copii în care unul dintre copii trebuie să-i găsească pe ceilalți, care s-au ascuns. – V. piti.

POARCĂ, poarce, s. f. 1. (Pop.) Scroafă. 2. Joc de copii, la care unul dintre jucători, numit porcar, împinge cu un băț spre o groapă o minge, o bilă etc., în timp ce ceilalți jucători încearcă să-i oprească trecerea; p. ext. minge, bilă etc. cu care se joacă ◊ Expr. A bate poarca = a juca jocul descris mai sus. – Lat. porca.

POȘTĂ¹, poște, s. f. I. 1. Instituție publică care asigură primirea, transportul și distribuirea scrisorilor, a telegramelor, a mandatelor poștale și a coletelor; local în care se află această instituție. ◊ Loc. adj. De poștă = poștal. 2. Corespondența primită, expediată sau distribuită în aceeași zi sau într-o perioadă dată. ◊ Poșta redacției = rubrică într-o revistă sau într-un ziar, în care se publică răspunsuri la scrisorile și la întrebările cititorilor. ◊ Expr. Cu prima poștă sau cu poșta viitoare (sau următoare) = cu prima corespondență care urmează să vină sau să plece. (Fam.) A duce (sau a purta, a umbla cu) poșta = a colporta știri, aprecieri, păreri, zvonuri de la o persoană la altă, a umbla cu vorbe, a face intrigi. ♦ Factor poștal. 3. Serviciu de transport pentru călători (și corespondență), cu diligența, folosit înainte de introducerea căilor ferate; vehicul folosit de acest serviciu; diligență, poștalion. ♦ Loc de popas, han așezat pe parcursul unui drum, unde călătorii care foloseau poșta¹ (3) găseau vehicule de transport în comun sau cai de schimb. ◊ Cal de poștă = cal destinat exclusiv serviciului de transport. ◊ Expr. A fi sau a ajunge cal de poștă = a fi foarte solicitat, a alerga de colo până colo. 4. Unitate de măsură a distanțelor folosită în trecut, egală cu aproximativ 20 km; p. gener. (fam.) distanță (mare) nedeterminată. ◊ Expr. (Cale) de-o poștă = distanță (relativ) mare. II. (Pop.) Bucată de hârtie unsă cu grăsime, care se lipește de talpa unui om adormit și care apoi se aprinde pentru a-l speria. ◊ Poșta merge = numele unui joc de copii. III. Echipă de hamali pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei. [Var.: (înv.) postă, (reg.) poștie s. f.] – Din rus. počtă.

PRINS¹ s. n. Prindere. ◊ De-a prinsul sau de-a prinselea = numele unui joc de copii în care un jucător aleargă să prindă pe alții care fug. – V. prinde.

PURCEA, -ICĂ, purcele, s. f. 1. Puiul de sex feminin al scroafei; p. gener. scroafă (tânără). ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă (sau de nas) = a se îmbăta. 2. (Art.) Numele unui joc de copii la care unul dintre jucători împinge cu un baston o minge, o bilă, un os etc., în timp ce ceilalți jucători caută să-i împiedice cu bastoanele trecerea; p. restr. minge, popic etc. care servește la acest joc. – Lat. porcella.

ȘOTRON, șotroane, s. n. Joc de copii în care jucătorii lovesc cu piciorul o pietricică, făcând-o să treacă printr-o serie de pătrate desenate pe pământ. [Var.: șodron s. n.] – Cf. fr. chaudron „căldare”.

OGOI¹, ogoaie, s. n. (Reg.) Loc în care se joacă copiii cu mingea sau loc delimitat (îngrădit) pentru jocuri de copii. – Et. nec.

LEAPȘĂ, lepșe, s. f. (Pop. și fam.) Lovitură dată cuiva cu palma. ◊ De-a leapșa = numele unui joc de copii. – Formație onomatopeică.

CIRIP interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetele caracteristice ale păsărelelor. ◊ (De-a) cirip-cirip = joc de copii la care jucătorii se apucă unii pe alții de dosul palmei, ciupindu-se de piele și repetând „cirip-cirip”. – Onomatopee.

MIJA s. f. art. (Reg.; adesea cu determinări) Nume dat unor jocuri de copii; mijoarca. – Din miji (derivat regresiv).

ZBÎRCI³, zbîrcesc, vb. IV. Intranz. A rata (lovitura), la jocurile de copii. (prob. de la strigătul zbîr sau zbîrci, folosit pentru a intimida jucătorul aflat la rînd)

CODOBELC, codobelci, s. m. Nume dat melcului în unele jocuri de copii. – Contaminare între codoberc (puțin folosit, „fără coadă” <coadă + berc) și melc.

RĂȚUȘCĂ, rățuște, s. f. 1. Diminutiv al lui rață; rățișoară, rățucă; pui de rață, boboc. 2. Joc de copii constând din aruncarea unei pietricele în apă în așa fel încât aceasta să facă mai multe sărituri la suprafața apei înainte de a se scufunda; p. restr. fiecare dintre aceste sărituri. – Rață + suf. -ușcă.

CUC, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus). ◊ Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului. (1); fig. lucru extravagant. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (Ir.) Cuc-armenesc = pupăză. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ◊ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intră în compunerea unor nume de plante: ciuboțica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălțime. – Lat. cucus.

GAIE s. 1. (ORNIT.; Milvus) (reg.) cailă, puhoier, șorecar, șorliță, șurlicar, uligan, (prin Munt. și Olt.) șurligaie. 2. (art.) cloșca (art.), (Olt.) de-a cloața. (Jocul de copii numit ~.)

MELC s. 1. (ZOOL.) gasteropod, gastropod, (pop.) bourel, culbec, (reg.) babiță, (în jocurile de copii) codobelc. 2. (ZOOL.) melc fără casă v. limax. 3. melc membranos v. cohlee. 4. melcul lui Pascal v. cardioidă.

ULIU s. 1. (ORNIT.; Accipiter) erete, (reg.) gaie, hârău. 2. (ORNIT.; Accipiter nisus) coroi, păsărar, ulieș, ulișor, uliuț. 3. (ORNIT.; Astur palumbarius) erete, (reg.) cobăț, găinar, hârău, porumbar. 4. (ORNIT.) uliu-de-trestie (Circus aeruginosus) = (reg.) șorecar. 5. uliul-și-porumbeii = cloșca-cu-pui, puia-gaia, (reg.) puișorii (pl. art.), baba-gaia, mama-gaia. (Jocul de copii numit ~.)

ARȘIC ~ce n. 1) (la vite) Os al articulației piciorului care se află deasupra copitelor. 2) Os al articulației genunchiului la picioarele de dinapoi ale mieilor sau caprelor. 3) la pl. Joc de copii la care se folosesc aceste oase. /<turc. așik

BABĂ ~e f. 1) Femeie de o vârstă înaintată; femeie bătrână. * Zilele ~ei (sau ~ele) primele două săptămâni din luna martie, care se caracterizează prin timp schimbător. (De-a) ~a-oarba joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, trebuie să-i prindă pe ceilalți jucători. (De-a) ~a-gaia joc de copii în care unul dintre ei o face pe cloșca care își apără puii, iar altul pe gaia, care vrea să-i fure. 2) înv. Femeie bătrână care pretinde că ar putea vindeca bolile cu ajutorul mijloacelor empirice (descântece, vrăji, buruieni). /<sl. baba

CAPRĂ ~e f. 1) la pl. Gen de mamifere rumegătoare, paricopitate, cu coarne mari, păr lung și neted, crescute pentru lapte, lână și carne. 2) Animal din acest gen. ~ de Angora. ◊ A scăpa ~a în grădină a acorda încredere unei persoane necinstite. A împăca și ~a și varza a îmbina două interese opuse. 3) art. Obicei popular practicat de Anul Nou, constând în executarea unor dansuri și figuri comice de o persoană mascată în chip de capră. 4) Personaj mascat astfel. 5) Suport cu patru picioare încrucișate pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 6) Scaun pe care șade vizitiul într-o trăsură. 7) Aparat de gimnastică constând dintr-un suport capitonat și patru picioare cu înălțime reglabilă. 8) Joc de copii, unde unul stă aplecat, iar alții sar peste el. [G.-D. caprei] /<lat. capra

FRIPTĂ f. adj.: De-a fripta joc de copii în care un jucător trebuie să lovească peste mâini pe altul, care încearcă să le retragă cât mai repede. /v. a frige

ÎNVÂRTECUȘ ~uri n. 1): Ineluș-~ joc de copii, în care unul dintre participanți trebuie să ghicească la cine este inelul transmis pe neobservate de la un jucător la altul. 2) rar Loc unde ceva (mai ales un drum sau un râu) se întortochează; întortochetură. /a învârti + suf. ~uș

LEAPȘĂ lepșe f. pop. Lovitură cu palma. ◊ De-a leapșa joc de copii. /Onomat.

MIJĂ f. reg.: De-a ~ -a joc de copii în care unul stă cu ochii închiși până se ascund ceilalți, apoi îi caută; de-a mijoarca. /v. a miji

MIJOARCĂ rar: De-a ~a joc de copii în care unul stă cu ochii închiși până se ascund ceilalți, apoi îi caută; de-a mija. /Din mijă

POARCĂ ~ce f. 1) pop. Femelă a porcului (sau a mistrețului); scroafă. 2) la sing. Joc de copii la care participă mai mulți jucători așezați în cerc, dintre care unul, numit porcar, se străduiește să împingă cu bățul un obiect (os, ciot, minge etc.) într-o gropiță, numită goger, iar ceilalți se străduiesc să-l împiedice. A se juca de-a ~ca. 3) Obiect care se folosește la acest joc. /<lat. porca

PRINS¹ n. v. A PRINDE și A SE PRINDE. ◊ De-a ~ul (sau ~elea) joc de copii în care unul aleargă să prindă pe unul dintre ceilalți. /v. a (se) prinde

PUIA f.: (De-a) ~-gaia joc de copii la care participă mai mulți jucători, dintre care unul fiind cloșcă îi apără pe alții (puii) de un jucător (gaia), care se străduiește să-i fure; (de-a) baba-gaia. /pui + gaie

RĂȚUȘCĂ ~te f. (diminutiv de la rață) Joc de copii constând în aruncarea unei pietricele în apă în asa fel, încât aceasta, înainte de a se scufunda, să facă mai multe sărituri pe suprafața ei. /rață + suf. ~ușcă

ȘOTRON ~oane n. Joc de copii în care jucătorul lovește cu piciorul un obiect, făcându-l să treacă prin mai multe pătrățele desenate pe pământ. /Orig. nec.

ȚURCĂ¹ ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka

mâță sf [At: ANON. CAR. / Pl.: mâțe / E: pbl fo cf. alb mica] 1 (Pop.) Pisică (Felis domestica). 2-3 (Prc) Pui (de sex feminin) al pisicii. 4 (Reg.; îcs) (De-a) mâța oarbă sau de-a mâța Joc de copii Si: de-a baba oarba. 5 (Pop.; îcs) (De-a) mâța și șoarecele Joc de copii în care jucătorii sunt așezați în cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mâță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului. 6 (Pop.; îcs) mâța de vânzare Joc de copii la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vândă celorlalți o mâță reprezentată printr-o lingură. 7 (Pop.; îcs) mâța popii Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 (Fam.; îe) a fi mâță blândă A fi prefăcut, ipocrit. 9 (Fam.; îe) a fi (ca o) mâță plouată (sau udă) A fi fără chef, abătut. 10 (Îae) A fi rușinat, umilit. 11 (Reg.; îe) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mâța-n sac Se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. 12 (Fam.; îe) A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mâța-n sac A umbla sau a prinde pe cineva cu înșelăciuni. 13 (Fam.; îe) A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mâța cu șoarecii (sau cu șoarecele ori cu câinele) A fi în relații foarte rele unii cu alții. 14 (Reg.; îe) A se stupi ca mâțele A nu se înțelege bine. 15 (Îae) A se certa mahalagește. 16 (Pop.; îe) A fi învățat ca mâța la lapte A fi rău învățat. 17 (Îae) A avea un obicei prost. 18 (Reg.; îe) A păți cinstea mâței la oala cu smântână A fi bătut. 19 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța în jurul oalei cu smântână A da târcoale unui lucru sau unei ființe care îi place. 20 (Reg.; îe) A umbla ca mâța pe lângă laptele fierbinte A dori ceva de care se teme. 21 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța pe lângă blidul cu păsat A evita să spună adevărul. 22 (Reg.; îe) A trăi ca mâța pe rogojină A o duce rău. 23 (Fam.; îe) A trage mâța de coadă (sau reg., pe rogojină) A o duce greu din cauza sărăciei. 24 (Reg.; îe) A nu avea nici mâța la casă A fi foarte sărac. 25 (Reg.; îe) A se uita ca mâța la pește A privi cu lăcomie. 26 (Fam.; îe) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mâța-n calendar A nu pricepe nimic. 27 (Reg.; îe) Mătură ca mâța Se spune despre un om murdar care își ascunde murdăriile. 28 (Pfm; îe) A se spăla ca mâța A se spăla superficial. 29 (Reg.; îe) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mâța Taci, că spui minciuni pe care nimeni nu le crede nimeni. 30 (Îae) Bagă de seamă ce spui. 31 (Reg.; îe) A călca în urme de mâță stearpă A fi îndrăgostit. 32 (Fam.; îe) A rupe mâța-n două A fi voinic. 33 (Îae) A fi energic, hotărât. 34 (Îae) A fi vrednic. 35 (Reg.; îae) A se învoi la preț cu cineva. 36 (Reg.; îe) A se face mâță A se ghemui ca o pisică la pândă. 37 (Reg.; îe) A-i oua și mâța A fi om norocos. 38 (Pfm) Persoană vicleană ca pisica, ipocrită. 39 (Rar; dep) Cal slab, prăpădit Vz gloabă, mârțoagă. 40 (Îvr) Blană prelucrată a pisicii. 41 (Îr; pgn) Blană prelucrată a unor animale asemănătoare cu pisica. 42 (Reg.; lpl; gmț) Cosițe la fete. 43 (Reg.; îs) Mâță sălbatică Pisică sălbatică (Felix silvestris). 44 (Înv; îc) mâță de mare Specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg.; îc) mâța-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omidă-urs. 46 (Ent; reg.; îac) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 47-48 (Ent; reg.; îac) Câinele-babei (Oniscus murarius și asellus). 49 (Ent; reg.; îac) Scolopendră (Oniscus scolopendra). 50 (Ent; reg.; îac) Repede (Cicindela compestris) 51 (Pop.; îe) A se da de-a mâța-popii A se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. 52 (Bot.; reg.) Mâțișor (4) 53 (Bot.; reg.) Salcie. 54-55 (Pgn; șhp) Creangă (mică). 56 (Bot.; reg.) Barba ursului (Equisetum arvense). 57 (Bot.; reg.) Păpădie (Taraxacum officinale). 58 Mușchi de pe scoarța copacilor. 59 Rădăcină aeriană a porumbului. 60 (Trs; Ban) Mâț (11). 61 (Reg.) Botniță pentru vițel. 62 (Pes; reg.) Ostie. 63 (Reg.) Fiecare dintre cele două vârfuri ale scoabei. 64 (Reg.) Mâner al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 65 (Reg.) Clește. 66 (Prc) Cârlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 67 (Mar.) Broască în care se fixează sfredelul. 68 (Înv) Ancoră de navă. 69 (Trs; Ban) Cârlig cu mai multe brațe îndoite și ascuțite la vârf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fântână. 70 Dispozitiv de siguranță, prevăzut cu un fel de gheare, care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, când se rupe cablul. 71 (Reg.) Laț de prins păsări. 72 (Reg.) Bucată de lemn sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei construcții Vz grindă. 73 (Mol; Buc) Cârlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor împinși pe uluc. 74 (Trs; Mol) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 75 (Reg.) Butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu cellalt sprijinit pe marginea opusă, având rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 76 (Trs; Mol) Tindeche la războiul de țesut. 77 (Trs) Oiște. 78 (Reg.) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să de-a înapoi. 79 (Reg.) lanț sau curea care leagă grindeiul plugului de rotile Si: potâng. 80 (Trs; Olt) Cumpănă de care se leagă stavila joagărului. 81 (Trs; Olt) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dințată a joagărului. 82 (Trs; Olt la joagăr) Grăunțar. 83 (Trs; Olt) Coadă a furcii joagărului. 84 (Trs; Olt) Roată zimțată a joagărului. 85 (Trs; Olt) Fiecare din torțile care întind pânza joagărului. 86 (Trs; Olt) Fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. 87 (Trs; Olt) Jug de lemn al joagărului. 88 (Reg.) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului la roata morii. 89 (Trs; Mol; mpl) Patină pentru alunecat pe gheață. 90 (Reg.) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o așează pe talpa încălțămintei ca să nu alunece. 91 (Reg.) Cârlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stâlpi. 92 (Mar.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. 93 (Reg.) Grătar pe care se frige carne. 94 (Trs) Pirostrie pe care se pune un vas la foc. 95 (Reg.) Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. 96 (Reg.) Dig de proporții reduse. 97-98 (Reg.) Firidă mică făcută în peretele cămării Si: (reg.) mâțoacă(3). 99 (Pop.; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 100 (Pop.; art.) Melodie după care se execută mâța(99).

ajumit s.n. (reg.) joc de copii denumit și „de-a ascunselea”.

celichiu s.n. (reg.) joc de copii cu două bețe (unul scurt și ascuțit la amândouă capetele, celălalt de un metru); popic, țurcă.

chirimireață s.f. sg. (reg.) numele unui joc de copii.

chită, chite, s.f. (pop.) mănunchi a) mănunchi de flori, buchet, struț. b) mănunchi, jurubiță, mănușă de fuioare. c) mănunchi de grâu. d) mănunchi, mănușă de frunze de tutun. e) mănunchi sau ciucure de cireșe. 2. stol de păsări. 3. numele unui joc de copii și al unui dans țărănesc. 4. (reg., înv.) grijă, dorință imperioasă. 5. moment oportun, decisiv; noroc. 6. (reg., înv.) gând rău, pică, ciudă, necaz.

cicârdău s.n. (reg.) gaura, gașca, cotețul (de la jocul de copii „de-a poarca”).

cigă s.f. (reg.) 1. melc. 2. scripete, macara. 3. mai de crăpat lemne. 4. sfârlează, titirez. 5. joc de copii.

cirice s.f. pl. (reg.) pietricelele folosite într-un joc de copii (cirica); bobârnace.

coită, coite, s.f. (reg.) 1. cățea. 2. femeie cochetă, frumoasă, dar leneșă și stricată. 3. joc de copii; râcă.

alabala, s. invar. – În expresia: ce mai alabala? Apare de asemenea în unele cîntece și jocuri de copii, ca un cuvînt fără un sens anume. Arab. ’alā bāb allāh „cu ocrotirea lui Alah”, probabil prin intermediul tc. (Lokotsch 59; Iordan, BF, I, 110).

crăpuștate s.f. sg. (reg.) numele unui joc de copii; de-a cioara.

cuscrai s.n. sg. (reg.) numele unui joc de copii.

dup, dupi, s.m. (reg.) 1. smoc de lână, cocoloș de blană, de păr, de postav. 2. (în jocul de copii) vergea prinsă din zbor.

hoha s.f. art. (înv.) joc de copii cu mingea.

arșic (arșice), s. n. – 1. Os, astragal, folosit la un joc de copii. – 2. (pl.) Numele jocului de copii la care se folosește arșice. – Var. (rar) așic. Mr. așic. Tc. așik (Șeineanu, II, 26; Lokotsch 124; Th. Capidan, Le jeu aux osselets chez les Roumains, les Slaves et les Albanais, REB, I, 217-31); cf. alb. a(r)sik, bg. asik, sb. arsik. – Der. arșicar, s. m. (jucător de arșice).

ascunde (ascund, ascuns), vb. – 1. A pune într-un loc ferit. – 2. A tăinui. – Mr. ascundu, ascundire, megl. șcund, istr. ascundu. Lat. abscondĕre (Pușcariu 139; Candrea-Dens., 97; REW 41; DAR); cf. it (n)ascondere, v. prov., v. fr. escondre, cat. ascondir, v. sp., v. port. asconder. Part. și perf. simplu reproduc lat. absconsum, absconsi, forme paralele cu absconditum, abscondi(di), ca it. ascoso, v. sp. en ascuso, a escuso (RFE, 1919, 24). Der. ascuns, s. n. (ascunzătoare); ascunsă, s. f. (înv., secret); ascunzătoare, s. f. (loc în care se poate ascunde); ascunzător, adj. (prefăcut, care se ascunde); ascunzătură, s. f. (ascunzătoare); ascunziș, s. n. (loc tainic); (v-ați) ascunsele, s. f. (joc de copii în care toți se ascund în afară de unul care îi caută), de la întrebarea v-ați ascuns?, interpretată ca s.

babă (babe), s. f. – 1. Bătrînică, bunică. – 2. Vrăjitoare, ghicitoare. – 3. Pește, zglăvoacă (Cotus gobio). – 4. Larvă de albină. – 5. Știulete de porumb fără boabe. – 6. (Bucov.) Ștergar cu care se acoperă borcanele cu fructe de pădure, legat ca o basma de femeie. – 7. (Mold.) Cozonac cu stafide. – 8. Bîrnă, par; în general bîrna de sprijin. – 9. Ac de făcut găici. – 10. Gaură, butonieră. – 11. La unele jocuri de copii, bile sau monede aruncate într-o groapă. – 12. (Arg.) Cafenea, cenaclu. Mr., megl. baba. Sl. baba (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; Lokotsch 146; DAR), ca și bg., sb., slov., cr., pol., rus. baba, alb. babë, ngr. βάβα, βάβω (G. Meyer, Neugr. St., II, 15), toate cu sensuri care oscilează între cel de „bătrînă” și cel de „bunică”. Și sensurile secundare coincid în general cu cele din limbile slave (pentru amănunt, cf. DAR). Sensurile 3-6 de bazează pe o presupusă asemănare a obiectului cu o bătrînă; sensurile 8-11 sînt asociații de idei irevențioase între noțiunea de „femeie” și cea de „a suporta” sau „a primi”. Sensul 7, care prin natură aparține grupului 3-6, pare a deriva direct din pol., ca și fr. baba. În sfîrșit, sensul 12 pare a se întemeia pe dubla echivalență „bătrînă” și „soție” (cf. băbătie), pe de o parte, și „soție” = „cămin” = „cafenea”, pe de alta. – Sensuri speciale: zilele Babei, primele nouă zile din martie, sfîrșitul iernii (trebuie să se înțeleagă zilele babei Dochia, personaj din mitologia populară care are corespondent în mitologia altor popoare; cf. bg. babini dni, ngr. οί μέρες τῆς γριᾶς, it. din Otranto i giorni della vecchia, prov. li jour de la vièio; materiale la Rohlfs, Quellen, 21-22); baba oarba „joc de copii”, cf. bg. slepa baba, iud. sp. papasiéga, care pare a fi rezultatul unei combinații între baba [oarba] cu [găina] oarbă. Der. babalău, băbălău, s. m. (babalîc); băbar, s. m. (om căsătorit; bătrînel); băbăret, s. n. (adunare de babe); băbărie, s. f. (descîntec; leac în medicina populară); băbătie, s. f. (babă; nevastă); băbesc, adj. (propriu babelor); băbește, adv. (ca babele); băbi, vb. (a îmbătrîni); băboi, s. m. (vrăjitoare bătrînă); baborniță, s. f. (babă decrepită). Toate der. sînt normale. Din sl. babuška, formă dim., provine băbușcă, s. f. (băbuță; pește de Dunăre, Leuciscus rutilus; pasăre bătrînă, care nu mai cîntă; butonieră), al cărei pl. este băbuște, cu prima întrebuințare, și băbuști în celelalte cazuri. – Cf. babcă, babiță.

negoț, negoțuri, s.n. (înv. și pop.) 1. (la pl.) treburi, afaceri, ocupații; daraveri. 2. marfă. 3. bunăstare, avere, bogăție. 4. numele unui joc de copii.

bară (bare), s. f. – Bucată lungă de lemn sau de metal. Fr. barre. La unele jocuri de copii, se aude cu fonetismul fr., bar. – Der. bara, vb. (a închide, a împiedica, a intercepta), pe baza fr. barrer; baraj, s. n. (stăvilar, zăgaz), din fr. barrage.

orjan s.n. (reg.) joc de copii; locul unde se desfășoară acest joc.

ostru² s.n. (reg.) joc de copii în două echipe de câte patru.

paia² s.f. (reg.) piatră lată folosită de copii în jocurile lor.

paraghie s.f. (reg.) joc de copil care constă din aruncarea unei pietre pe luciul apei, paralel cu suprafața, pentru a o atinge în diferite puncte.

păiuș, păiușe, s.n. (pop.) 1. nume generic dat mai multor specii de graminee care se găsesc în vegetația pajiștilor naturale. 2. paie rămase pe câmp după seceriș; păiș. 3. pai mic, păiuț de grâu; păiș. 4. loc pe care crește păișul. 5. (art.) numele unui joc de copii.

pătreneș num. card. (înv.) patru (în jocurile de copii).

pătrica num. card. (reg.) patru (în jocurile de copii).

pârăita s.f. art. (reg.; în expr.) de-a pârăita = numele unui joc de copii.

pârlegi s.m. (reg.) numele unui joc de copii.

pepoșe s.f. pl. (reg.) joc de copii (de fete) cu cinci pietre rotunde.

petrec, s.n. (reg.) 1. moarte. 2. petrecere. 3. (art.; în constr.) de-a petrecutul = numele unor jocuri de copii (băieți).

pichi s.n. (reg.) joc de copii denumit și „țurcă”.

pischirie s.f. (reg.) numele unui joc de copii.

pitpit! interj. (reg.; adeseori repetată) onomatopee care redă strigătele copiilor la jocul de-a baba oarba.

pițigaie¹, pițigăi, s.f. (reg.) 1. pițigoi. 2. (în expr.) de-a pițigaia = numele unui joc de copii; podul popii, de-a pițigușa.

plimbător, plimbătoare, s.m. și f. 1. (înv.) persoană care se plimbă. 2. (reg.) numele unui jucător dintr-un joc de copii cu mingea. 3. (înv.; s.f.) loc de promenadă; plimbare. 4. (pop.; s.f.) closet.

pocănaie, pocănăi, s.f. (reg.) 1. mică farfurioară de lut, de mărimea unei cești, pregătită de copii pentru jocul de-a pocănaia. 2. (în expr.) de-a pocănaia = joc de copii.

polovia s.f. art. (reg.) numele unui joc de copii cu ajutorul monezilor.

potolaș, potolașuri, s.n. (reg.) 1. supliment, adaos, completare. 2. (în construcții) de-a potolașu = numele unui joc de copii cu cinci pietricele.

puhă², puhe, s.f. (reg.) bucată de pânză răsucită, înnodată la un capăt (sau la ambele) folosită într-un joc de copii: de-a puha.

pușcuță, pușcuțe, s.f. (pop.) 1. pușculiță, pușcă mică. 2. pușcoci, pușcală de soc (pentru copii). 3. praștie. 4. (în sintagma, art.) de-a pușcuța = numele unui joc de copii. 5. (înv.) colivie mică.

săcăluș, săcălușuri și săcălușe, s.m. 1. (înv.) tun mic, primitiv, cu tragere directă, folosit în evul mediu ca armă de luptă, iar apoi la parade; salvă de săcăluș. 2. (înv.) pușcă mică folosită în evul mediu. 3. (reg.) pușcă de joc (pentru copii). 4. (reg.) piuă mică cu chibrituri care produce explozie. 5. (reg.) praf de pușcă pus în țeavă. 6. (reg.) bucată groasă (sferică) de lemn sau dintr-un aliment. 7. (reg.) bucată de lemn de care se priponesc vitele; pripon, țăruș. 8. (reg.) lemn care se pune cailor nărăvași în gură când se potcovesc.

buși (șesc, -it), vb. – 1. a lovi cu forță, a bate, a da pumni. – 2. A da jos, a doborî, a trînti. Sl. bušiti „a lovi” (Cihac, II, 35; Skok 72); cf. bg. buš „dau cu pumnii”, sb., cr., ceh. bušiti „a lovi”. Sl. bušiti pare a cere un *bušĭ, neconfirmat de texte. Der. buș, s. n. (pumn, în expresia de-a bușilea; înv., lovitură de pumn; joc de copii, cu pietricele; cf. mr., megl. buș „pumn”), pe care DAR pare a nu-l accepta ca deverbal de la buși, și pe care Giuglea, Dacor., III, 618, îl derivă de la un lat. *bysseus, din gr. βύσσος, ceea ce este puțin sau deloc probabil; buș, s. m. (Trans., ciorap de lînă), pe care Giuglea, Cercetări, 5 și DAR, îl derivă de la lat. byssus „in” (cf. REW 1432 și Byck-Graur 27), pare a fi desemnat la început mănușile de casă, fără degete, caz în care ar fi același cuvînt ca cel anterior; bușeală, s. f. (bătaie, lovitură; palmă după ceafă); bușitură, s. f. (bușeală); bușai, s. n. (corecție).

scărmeniș, scărmenișuri, s.n. (reg.) 1. scărmănat. 2. scărmănătură, scărmăneală. 3. joc de copii (cu fugă, hărțuieli, prins). 4. cercetare, anchetă.

scârje, scârje, s.f. (reg.) sârmă groasă de forma unei vergi, îndoită la un capăt în semicerc, cu care se conduce cercul, în unele jocuri de copii.

cal (-ai), s. m. – 1. Animal domestic erbivor. – 2. Aparat (pentru exerciții de gimnastică). – 3. Piesă de șah. – 4. Mecanism care reglează presiunea morii de făină. – 5. Masă de dulgherie. – 6. Frînă a cilindrului războiului de țesut. – 7. Lampă de gaz. – 8. Dans tipic. – 9. Vase care se folosesc la priveghiul morților. – Mr., megl. cal, istr. co. Lat. caballus (Diez, I, 119 și Gramm., I, 9; Pușcariu 252; REW 1440; Candrea-Dens., 209; DAR); cf. alb. kalj, it. cavallo, prov. cavahl, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, port. cavallo. După ipoteza lui Meillet, cuvîntul lat. ar proveni din stepele din estul balcano-scitic, unde numele gr. apare pentru prima oară, în sec. III a. Cr. (ϰαβαλλεῖον, într-o inscripție de la Callatis, în Dobrogea). Totuși, noi cercetări sprijină ideea că este cuvînt autentic lat., bazat pe cabo „castrat”, de la cavus (V. Cocco, Caballus, „Biblios”, XX, 71-119; cf. H. Grégoire, L’étymologie de caballus, în Recueil publié en l’honneur du millénaire d’Horace, Bruxelles 1937, p. 81-93). Uzuri speciale: calul dracului (libelulă), cf. sp. caballito del diablo, gal. din Lubian cabalo de demo, ngr. ἄλογο τη διάβολο (Danguitsis 141). Cf. călare, călător, încălica. Der. căiesc, adj. (cabalin); căișor, s. m. (căluț; șah; călușei); căluț, s. m. (dim. al lui cal; lăcustă, cosaș); căloniu, s. m. (Banat și Trans., horn sau nișă în perete, în spatele sobei, pentru a strînge fumul; banchetă de căruțaș; scaun de tăbăcar); căluș, s. n. (piesă mică de lemn pe care se sprijină coardele întinse ale viorii; botniță; șevalet; botniță prevăzută cu cuie pentru a împiedica vițeii să sugă; piesă la războiul de țesut, în general, suport, sprijin, reazem; mănunchi de alune care cresc împreună; dans tipic; joc de copii, cu un arc a cărui săgeată sau căluș se răsucește o dată cu coarda și se lansează ca efect al mișcării de răsucire); călușel, s. m. (căluț; mănunchi de alune; bîrne care susțin coșul de moară; lăcustă, Dicticus verrucivorus); călușei, s. m. (carusel, căișori; joc de noroc); călușar, s. m. (dansator tipic; dansează în grupuri de 7, 9 sau 11, conduși de o căpetenie care face legămînt să nu vorbească vreme de 40 de zile; poartă costume tipice, cu clopoței la picioare, iar dansul lor este foarte complicat și plin de figuri acrobatice); călușerească, s. f. (dans tipic din Moldova); călușeresc, adj. (propriu călușarilor); călușerește, adv. (în felul călușarilor); călușerie, s. f. (grup de călușari). – DAR îl explică pe călușar prin căluș, datorită legămîntului de a nu vorbi al căpeteniei. În călușei este posibil să fie vorba de o etimologie pop. a fr. carrousel. Din rom. provine bg. kalušar (Capidan, Raporturile, 190).

socotea, socotele, s.f. (înv.) 1. fisă (la jocurile de noroc). 2. (reg.) numărul 7 la jocurile de copii.

cățea (cățele), s. f. – 1. Femela cîinelui. – 2. Nume dat unui joc de copii. – 3. Dans tipic. – 4. Prostituată, femeie de moravuri ușoare. – 5. (Arg.) Gură. – Mr., megl. cățăuă, cățao. Lat. catella, cf. cățel.

strelici, strelici, s.m., adj. (reg.) 1. (s.m.) fluture mic de seară, de culoare vânătă, cu pudră fină pe aripi. 2. (s.m.) pată mică pe piele. 3. (s.m.) pistrui. 4. (s.m.) rotocol de grăsime la suprafața unor lichide (mai ales a supei); steluță. 5. (s.m.; fig.; la pl.; în forma: strilici) sclipire a ochilor. 6. (s.m.; în forma: strelice) picătură. 7. (adj.; în forma: stârlic) pipernicit. 8. (s.m.; în forma: stârlici) numele unui joc de copii.

surduca s.f. art. (reg.) joc de copii cu mingea: de-a surduca.

șindăr s.n. (reg.; în construcția) de-a șindărul = numele unui joc de copii cu mingea.

ștrenche s.f. (reg.) 1. jocul de copii denumit: șotron. 2. figura dreptunghiulară cu despărțituri, desenată pe sol și folosită la șotron.

tai-mălai s.n. (pop.; înv.) joc de copii.

țacă, țăci, s.f. (reg.) 1. scândurea de lovit mingea la un joc de copii; (art.) jocul de copii. 2. un fel de cioc de barză, făcut din scândurele și fixat pe fața flăcăului deghizat în brezaie.

țăncușă, țăncuși, s.f. (înv.) 1. bucățică, așchie, bețișor, pană. 2. crestătură, motiv ornamental. 3. adeverință, recipisă, chitanță. 4. numele mai multor jocuri de copii.

țârca s.f. art. (înv. și reg.) un joc de copii.

țic s.n. (reg.) 1. nume de jocuri de copii. 2. ciocănitoare. 3. bibilică. 4. cantitate, măsură, fărâmă mică. 5. vârf, ridicătură, deal.

cirip interj. – Imită piuitul păsărilor. – Var. ciric. Creație expresivă, care coincide cu sl. čirikati (Berneker 157), mag. csiripelni, „a piui,” țig. čirikló „pasăre”, germ. zirpen „a cînta greierii” (Cihac, II, 491), gr. τερεπίζω, romanicul tsirip (REW 9625), cf. Spitzer, Dacor., III, 648 și DAR. Der. cirip-cirip, interj. (nume de joc de copii); cirică, s. f. (același joc); cirica, vb. (a juca acest joc); ciricăi, vb. (a piui, a ciripi), pe care Miklosich, Cons., 53, îl derivă din țig. čiriklo „pasăre”, cf. Graur 139; ciripi, vb. (a piui; a bîigui), pe care Cihac, II, 491, îl deriva din mag. și Pascu, Etimologii, 21 (și Lat., 266), de la un lat. tinniulare, care nu pare posibil; ciripeală, s. f. (piuit, cîntec de păsări); ciripit, s. n. (piuit); ciripiu, adj. (cîntător, gureș); ciripitor, adj. (cîntător); ciurlica, vb. (a piui). Din țig. čirikli, f. de la čirikló „pasăre”, derivă ciricliu, s. m. (poreclă a țiganilor), cf. Graur 139.

ciur (ciururi), s. n. – 1. Sită. – 2. Ramă pe care se întinde materialul ce se brodează. – 3. Broderie, ajur, găurele. – 4. Cutie de rezonanță, la orgă. – 5. Gaură, la anumite jocuri de copii. – Mr. țir, megl. ciur. Lat. cibrum, formă vulg. de la cribrum (Candrea, Rom., XXXI, 305-6; Pușcariu 381; Candrea-Dens., 364; REW 2324; DAR); cf. it. crivo (Batisti, II, 1167), port. crivo, fr. crible, sp. cribo. Se poate pleca și de la cilibrum, forma arhaică, anterioară lui cribrum, atestată de Dioscorides, cf. sard. kilibru, kiliru (Rohlfs, Estudios sobre geografia lingüistica de Italia, Granada 1952, p. 244). – Der. ciura, vb. (a cerne; a broda); ciurar, s. m. (persoană care vinde sau face ciururi); ciurel, s. m. (sită; ajur); ciurică, s. f. (batistă); ciurui, vb. (a cerne, a trece prin ciur; a examina, a prețui; a găuri); ciuruială, s. f. (faptul de a ciurui); ciuruit, s. n. (ciuruială); ciuruitor, adj. (cernător); ciuruitură, s. f. (rezultatul ciuruielii). Drăganu, Dacor., II, 610, menționează pe deciurica, vb. (Trans. de Nord, a dezghioca), explicîndu-l de la un lat. *de cibricāre, puțin firesc, și care pare, datorită sensului, a se apropia mai curînd de familia lui șorici.

cleapșă (-șe), s. f. – Palmă, lovitură cu palma. Creație expresivă, bazată pe interj. clap. Nu este probabilă der. din germ. Klapps, propusă de Borcea, 182. Cuvîntul se aude în principal în Bucov. – Der. clepși, vb. (a pălmui); leapșa, s. f. (joc de copii).

cuc (cuci), s. m. – 1. Pasăre care își depune ouăle în cuiburi străine și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate. – 2. Beat, afumat. – 3. Joc de copii, de-a ascunsul. – Mr., megl., istr. cuc. Lat. cuccus sau cucus (Pușcariu 422; Candrea-Dens., 418; REW 2360; DAR), cuvînt onomatopeic, cf. it. cucolo, fr. coucou, sp. (gal.) cuco, germ. Kuckuck, ngr. ϰοῦϰϰος, alb. kuko, tc. kuku, bg. kuk (Conev 55). Pentru expresia singur cuc, cf. alb. vetem kuk. Din rom. provine rut. kukul (Candrea, Elemente, 405). Cînd o cînta cucul „niciodată” este echivalentă a expresiei bg. kukov denĭ, sb. kukov dan „ziua cucului”. – Der. cucu, interj. (imită sunetul cucului); cucui, vb. (a cînta cucul); cucă, s. f. (femela cucului).

drac (draci), s. m. – 1. Demon, diavol, spirit malign. – 2. Diavol, imprecație adresată în special copiilor. – 3. Diavol, imprecație în general. – 4. Joc de copii, care se împart în două grupuri, unul reprezentînd oastea diavolilor, celălalt al îngerilor. – Mr. dracu, darac, megl. drac, istr. drocu. Lat. dracu „dragon” probabil cu forma *dracus, cf. ngr. δράϰος, alb. drek (Cihac, II, 81; Pușcariu 547; Candrea-Dens., 510; REW 2759). În latina religioasă a ajuns să însemne „demon”; cf. CIL, VIII, 15247 și Suidas: „In Hiobo diabolus draco dicitur”. Pentru der. directă de la nominativ, cf. cap, om, șarpe, etc. Der. drăcărie, s. f. (drăcie, ștrengărie; vrăjitorie, magie); drăcesc, adj. (demonic, diavolesc); drăcie, s. f. (acțiune diabolică; fărădelege, răutate; ștrengărie, poznă); drăcime, s. f. (mulțime de draci); drăcoaică, s. f. (diavoliță); drăcos, adj. (care se ține de drăcii; neastîmpărat, ștrengar); drăcovenie, s. f. (drăcie), cu suf. fals -ovenie de la parascovenie; drăcui, vb. (a invoca diavolul, a da dracului); îndrăci, vb. (a înfuria, a scoate din sărite).

dup interj. – Poc (exprimă zgomotul produs de o lovitură). – Var. sdup. Creație expresivă, cf. buf, hop și ngr. δοῦπος. – Der. dup, s. m. (bilă; bețișor care înlocuiește bilele la anumite jocuri de copii; smoc de păr), cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferită, dar care provin din aceeași intenție expresivă, de a desemna un obiect rotund și greu. După Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la dup „joc cu bile”, care ar proveni din sl. duplŭ „concav”, cf. pol. dup „scorbură”, ceh. dupa „gaură”, bg. dup(č)ĭă „a găuri”. Aceste paralele sînt evidente; însă sensul lui dup „joc de bile” nu este atestat și pare a fi rezultatul unei greșeli de interpretare a expresiei a juca în dupi „a juca popice (care trebuie să fie băgate într-o gaură)”. După Conev 40, din bg. dupka. Dublet de la dup „smoc de lînă” trebuie să fie dop, s. n. (bucată de plută cu care se astupă o sticlă; plută); se știe că un smoc de lînă sau o bucată de cîrpă este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, și puțin sau deloc probabil pe baza gepidicul *dups (Gamillscheg, Rom. Gem., II, 251) sau a săs. dop (Meyer-Lübke, Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der. dupac, s. m. (lovitură; palmă; pumn), der. cu suf. -ac (Pascu, Suf., 191; cf. Iordan, BF, I, 110; după Candrea, trebuie să se pună în legătură cu sb. dupac „lovitură”); dupăci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a călca în picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., păros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curăța), de la pl. dupuri cu un suf. expresiv ; dupăi (var. dupui), vb. (a tropăi, a călca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face să tremure); (s)dupăit, s. n. (tropăit); (s)dupăială, s. f. (tropăit); îndupăca, vb. (a se ghiftui, a înfuleca), cuvînt înv., folosit de Cantemir; îndopa, vb. (a hrăni, peste măsură, a ghiftui; a umple, a sătura; a hrăni o pasăre vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrășa; refl., a se sătura, a se ghiftui); doapă, s. f. (femeie dolofană); dopar, s. n. (tirbușon). Din rom. provine mag. dop (Edelspacher 13) și săs. dop.

CART² s. n. mic automobil cu caroserie simplificată, folosit în întreceri sportive sau jocuri pentru copii. (< engl., fr., it. kart, germ. Kart)

gîdila (gîdil, gîdilat), vb. – 1. A produce, prin atingeri ușoare, o senzație care provoacă rîs. – 2. A măguli, a peria. – Var. gîdili, ghidili. Mr. gádil, gădilare. Tc. gidiklanmak, de unde ngr. (și Brusa) γιδιλίζω (Danguitsis 145), bg. gădeličkam, alb. guduljis. S-au propus mai multe explicații: din dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din lat. catulῑre (Diez, II, 253); din bg. gădeličkam (Cihac, II, 111; Berneker 367; Skok 68; DAR); din bg. dridel (Conev 90); în legătură cu alb. (Philippide, II, 714; cf. Meyer 133); din lat. *gatellāre (Pascu, I, 91), sau cattellāre (Tiktin); sau anterior indoeurop. (Lahovary 330). Der. gîdeluș (var. gîdiluș), s. n. (joc de copii); gîdileală (var. gîdilătură), s. f. (acțiunea de a gîdila); gîdilici s. n. (faptul de a gîdila); gîdilici, s. m. (Arg., bărbier indolent); gîdilicios, adj. (care se gîdilă). După Murnu, Lehnwörter, 25, ngr. γϰουντουλῶ ar proveni din rom.

hala-bala adv. – Cuvînt fără sens cu care începe un joc de copii. – Var. hara-bara, halea-balea, halea-palea. Creație spontană, care pare a imita zgomotul unei conversații, cf. sp. tiquismiquis, și hondra-bondra. Se folosește mai ales în expresia ce mai alabala?

inel (inele), s. n. – 1. Cerc mic de metal care se poartă ca podoabă pe deget. – 2. Cerc mic. – 3. Zuluf, cîrlionț. – Mr. nel, ninel, megl. ninel, istr. arel. Lat. anĕllus (Pușcariu 833; Candrea-Dens., 858; REW 452; DAR), cf. it. anello, prov., cat. anel, fr. anneau, sp. anillo, port. elo. Rezultatul lui e, care ar fi trebuit să se diftongheze și să treacă la ie, a fost explicat prin influența lui n anterior (Rosetti, Mélanges de linguistique, Bucarest 1947, p. 171), și, cu mai mari șanse de probabilitate, prin analogia cu formele atone (Lombard, Studia neophil., II, 59). – Der. ineluș, s. n. (inel; joc de copii); inelar, s. n. (degetul pe care se pune inelul), cu suf. agente -ar (după REW 451, din lat. anĕllārius).

lumînare (lumînări), s. f. – 1. Lumină. – 2. Făclie, faclă. – Var. mr. luminare, megl. luminare, megl. luminari. Lat. lumĭnare (Pușcariu 992; Candrea-Dens., 1015; REW 5162); ar putea fi și un der. intern, din lumina. – Der. lumînărar, s. m. (fabricant de lumînări); lumînărărie, s. f. (magazin de lumînări); lumînărică, s. f. (lumînare; un joc de copii; plantă, Verbascum thapsus). Cf. lume, lumină.

mînăstire (mînăstiri), s. f. – Instituție religioasă, unde trăiesc călugări(țe). – Var. mănăstire, (înv.) monastire. Mr. mînăstir, megl. mănăstir. Ngr. μαναστήριον (Murnu 34), parțial prin intermediul sl. manastyrĭ (Tiktin; Graur, BL, VI, 155; cf. Vasmer, Gr., 94), cf. alb. monoštir, tc., bg. manastir, v. rus. manastyr. Cuvînt de uz general (ALR, I, 187). Var. monastire este artificială, formată după ngr. μοναστήριον. – Der. mînăstiresc, adj. (de mănăstire); mînăstioară, s. f. (mănăstire mică; joc de copii).

mișcă (miște), s. f. – Batistă legată cu care se dau lovituri la mîini, într-un joc de copii. Bg. miška „șoarece” (Candrea).

petrece (petrec, cut), vb. – 1. A trece, a străbate. – 2. A introduce, a face să treacă, a pătrunde. – 3. A conduce, a însoți. – 4. A vinde, a desface o marfă. – 5. A-și duce viața, a trăi, a-și umple timpul. – 6. A se menține, a se dăinui. – 7. A se distra, a se desfăta. – 8. (Refl., înv.) A se sfîrși, a muri. – 9. (Refl.) A se întîmpla, a avea loc. – Mr., megl. pitrec. Lat. pertraicĕre (Tiktin; REW 8842) cu disimularea primului r. – Der. petrec, s. n. (joc de copii, în care un grup încearcă să pătrundă într-un loc apărat de grupul advers), deverbal; petrecanie, s. f. (petrecere, sărbătorire; chef, ospăț; moarte); petrecător, s. m. (însoțitor, escortă), înv.; petrecare, s. f. (înv., mod de trai, viață); petrecătoare, s. f. (cheotoare).

piatră (pietre), s. f. – 1. Fragment de rocă dură. – 2. Calcul, litiază. – 3. Grindină. – Mr., megl. katră. Lat. petra (Pușcariu 1303; Candrea-Dens., 1371; REW 6445), cf. it. pietra, prov. peira, fr. pierre, sp. piedra, port. pedra. – Der. pietrar (var. petrar), s. m. (cioplitor în piatră; pește de rîu, Aspre zingel; pasăre, Saxicola oenanthe); pietrean, s. m. (locuitor al orașului Piatra-Neamț; pasăre, Saxicola oenanthe); pietrărie, s. f. (carieră de piatră; meseria pietrarului; bijuterie cu pietre prețioase); pietricele s. f. pl. (joc de copii); pietriș (var. petriș), s. n. (piatră măruntă, prund); pietroi, s. m. (piatră mare, stîncă); pietros (var. petros), adj. (cu piatră; dur, tare; rece, nemilos; varietate de cireșe); pietroșel, s. m. (cînepar, Cannabina Krameri); pietrui, vb. (a pava); pietruri, s. f. pl. (produse chimice în general; unguent); împietri, vb. (a hotărnici; a uimi, a ului); împietroșa, vb. (a întări). Pietros (mr. kitros) poate reprezenta direct lat. petrōsus (Pușcariu 1317; Candrea-Dens., 1372), cf. it. pietroso.

porc (porci), s. m. – Rîmător, rîtan. – Mr. porcu, megl., istr. porc. Lat. porcus (Pușcariu 1353; Candrea-Dens., 1426; REW 6666), cf. vegl. puark, it., port. porco, prov., fr., cat. porc, sp. puerco. – Der. poarcă (mr., megl. poarcă, istr. porke), s. f. (rar, scroafă; Olt., cep de butoi; joc de copii), din lat. porca (Pușcariu 1346; REW 6656), cf. it., prov., cat., port. porca, sp. puerca; porcan, s. m. (porc; Mold., grămadă de paie; ciupercă comestibilă, Hydnum imbricatum; persoană murdară și neglijentă); porcar (var. purcar, mr., megl. purcar), s. m. (păzitor de porci), ar putea proveni direct din lat. porcārius (Pușcariu 1354; Candrea-Dens., 1428; REW 6659), cf. it. porcaio, prov. porquier, fr. porcher, cat. porquer, sp. porquero, port. porqueiro); porcăraș, s. m. (purcărel; ploier, Charadrius pluvialis; pasăre, Calidris arenaria); porcărie, s. f. (turmă de porci; murdărie, mîrșăvie, lucru prost); porcesc, adj. (de porc); porcește, adv. (ca porcii); porci, vb. (a insulta, a porcăi; Mold., a mînca grăsime sau carne în zi de post), pentru ultimul sens cf. spurca; porcie, s. f. (rar, porcărie); porcime (var. porcărime), s. f. (turmă de porci); porcină, s. f. (Mold., carne de porc), probabil reprezentant al lat. porcina (Candrea-Dens., 1430); porcos, adj. (murdar; trivial,imoral); porcușor (var. porcan, porcaș, porcoi(aș), porcul(le)ț), s. m. (guvid, Gobio fluviatilis; ploier de munte, Charadrius morinellus); porșor (Trans. var. Banat părșor), s. m. (grămadă, morman), în loc porcșor (după Conev 51, din bg. părșor, care trebuie să provină din rom.); porcăreață (mr. purcăreadză), s. f. (cocină), poate direct din lat. porcarĭcius (Pușcariu 1355; REW 6658), cf. it. porchereccia. Cf. purcel, porcoi.

porunci (poruncesc, poruncit), vb. – A ordona, a cere, a da ordin. – Var. înv. poronci, porinci. Sl. porąčiti, porąčą (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 278; Byhan 329), cf. rus. poručiti, mag. parancsolni. – Der. poruncă, s. f. (ordin, însărcinare), postverbal, sau din sl. porąči, cf. sb. poruka „ordin”, rus. poruka „garanție”; porunceală, s. f. (acțiunea de a porunci; Munt., joc de copii care constă în a da ordine celorlalți tovarăși de joacă); poruncitor, adj. (imperativ; s. m., persoană care comadă, șef).

prinde (prind, prins), vb. – 1. A apuca. – 2. A lua, a captura. – 3. A surprinde, a lua prin surprindere. – 4. A înhăța, a înșfăca. – 5. A ademeni, a înșela. – 6. A percepe, a înțelege. – 7. A ajunge din urmă. – 8. A obține, a dobîndi, mai ales un preț. – 9. A conține, a cuprinde (în brațe). – 10. A ocupa, a ține ocupat (mai ales la part.). – 11. A începe. – 12. A da rădăcini, a se înrădăcina. – 13. A se solidifica un solid, a îngheța apa, a se închega laptele. – 14. A atîrna, a agăța, a fixa. – 15. A repara, a completa. – 16. A pune bine, a conveni, a prefera. – 17. (Cu adv. bine) A cădea bine, a fi oportun. – 18. (Refl.) A avea succes, a reuși. – 19. (Refl.) A se încleșta, a se lipi, a se încurca, a fi arestat. – 20. (Refl.) A se obliga, a se promite. 21. (Refl.) A paria. – 22. (Refl.) A se angaja, a se lega de. – 23. (Refl.) A intra într-o combinație, a interveni, a se asocia. – Mr. prindu, primșu, prindire, megl. prind, preș, istr. prind, prins. Lat. prĕhendĕre (Pușcariu 1388; Candrea-Dens., 1447; REW 6736), cf. it. prendere, prov. prenre, fr. prendre, sp., port. prender și aprinde, cuprinde, deprinde. – Der. prinde-muște, s. m. (vagabond, haimana); prindoare, s. f. (Trans., bunăstare, confort); prins, s. m. (captiv, prizonier; s. n., joc de copii de-a hoții și vardiștii); prinsoare, s. f. (înv., carceră, închisoare; înv., avere, bunuri; pariu; Trans., cusătură, legătură a două bucăți cusute); desprinde, vb. (a desface, a detașa, a separa; a dezlega, a dezlipi; a deduce, a presupune); prinzător, adj. (care prinde); prinzătoare, s. f. (cursă, capcană; laț, legătoare); împrinde, vb. (a prinde, a lua; a captura, a deține; refl., a se îndrăgosti), cuvînt trans., pe care DAR îl deduce dintr-un lat. *imprendĕre; surprinde, vb., traduce a fr. surprendre; surprinzător, adj. (uimitor); surpriză, s. f., din fr. surprise.

pui (pui), s. m. – 1. Progenitură de pasăre, mai ales de găină. – 2. Cățeluș. – 3. Nevîrstnic, tînăr. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. (Trans.) Sămînță, bob. – 6. Fiu, odraslă de... – 7. Perniță. – 8. Model de cusătură pe ii și pe cămăși. – 9. (Banat, Trans.) Lădiță, cutiuță. – 10. Petic între picioare, bazon, tur de indispensabili. – 11. Bulină, picățea. – 12. Acțiune dintr-o nouă emisiune avînd un curs mai scăzut. – Mr. pu(i)l’u, megl. pul’u, istr. pul’. Lat. pŭllus, probabil prin intermediul formei vulgare *pŭlleus (Pușcariu 1395; Candrea-Dens., 1454; REW 6826), cf. mil. pui, püi, alb. puljë, bearn. pul’. Se poate pleca și direct din pŭllus (› it., sp., port. pollo, prov. pool, fr. poule); › rom. *pul, cu pierderea finalei la pl., ca în copil, pl. copii; în acest caz, sing. pui, ar fi o formă reconstituită după pl. Der. pui, interj. (servește pentru a chema găinile); pu(i)eț, s. m. (mlădiță, pomișor); pu(i)ezi, vb. refl. (a se înmulți, a prolifera), probabil de la a puia, plecîndu-se de la prezentul puiez (după Scriban, vb. provine din poedie „mulțime”, soluție îndoielnică); puia (var. împuia), vb. (a făta, a naște, a face; a face ouă, mai ales despre insecte; refl., a se înmulți, a prolifera; a mîzgăli; a ameți, a asurzi); pui, vb. (a copili porumbul; refl., a se împreuna, despre cîini și lupi; a prolifera); puiac, s. m. (cățelandru; arpagic); puiag, s. n. (Trans., podul grajdului); puia-gaia, s. f. (joc de copii care prezintă lupta cloștii cu uliul); puiandru, s. m. (pui mare, cățelandru; mlădiță); puiat, s. n. (reproducție, perioadă de împerechere la animale); puică, s. f. (pui de sex feminin, găină tînără, găină pînă la un an; boabă de porumb rămasă neînflorită după ce s-au făcut floricele; copileț, bobocel, tînără cu aspect plăcut; iubită, termen de adresare către femeia iubită; prietenă, fetiță, bobocel), cu suf. dim. -că, cf. mr., megl. pul’ca; puicuță (var. puiculiță, puiculeană, puichiță), s. f. (puică, iubită); puiete, s. m. (răsad, plantă tînără), cf. pueț; puios, adj. (prolific); puișor, s. m. (pui; puică; pernuță; Mold., mușchiuleț de porc; Trans., Mold., cusătură decorativă pe ii, cămăși etc.); puit, s. n. (împerechere); puiță, s. f. (Mold., haită de cîini care urmăresc o cățea in călduri); puița, vb. refl. (a se înmulți, a se reproduce). Din rom. provin bg. puika, sb. pujka, rut. puljka, alb. puljkë, toate cu sensul de curcă (Meyer 356; Candrea, Elemente, 405; Candrea-Dens., 1454; Capidan, Raporturile, 217), mag. puj, pulyka, puykuca, săs. pujka. – Cf. pulă.

șatrange s. f. – Șah. – Var. șetrănci. Tc. (per., arab.) șatranc (Șeineanu, II, 336; cf. REW 7961a), cf. sp. ajedrez. Pare cuvînt identic cu șotron (var. șodron), s. n. (un anumit joc de copii), cf. var. arabă sotrong (după Tiktin și Candrea, din fr. chaudron „căldare”, dificil de admis semantic; var. șodron, literară, pare forțată în urma acestei ipoteze).

sbîr interj. – Sugerează ideea de frison. – Var. zbîr. Creație expresivă, de la bîr, cu s- expresiv; pentru formare, cf. și sfîr, svîr. – Der. sbîrci, vb. (a se clătina, a face să tremure o suprafață netedă, ca de ex. oglinda apei; a brăzda, a încreți; refl., a se sfriji, a se rida), prin contaminare cu bg. bărčă „a încreți” (der. directă din bg., cf. Geheeb, Jb., IV, 31; Tiktin; Conev 84, Candrea, este dificilă fonetic); sbîrceală, s. f. (încrețitură); sbîrci, s. n. (rid, cută); sbîrciog, s. m. (ciupercă, Morchella conica) rezultatul unei contaminări cu rus. smorčok „ciupercă”; sbîrcitură, s. f. (încrețitură, brazdă; cută; ramolit); desbîrci, vb. (a descreți); sbîrci, vb. (a greși, a rata lovitura, în jocurile de copii), probabil datorat obiceiului de a striga sbîr sau sbîrci, pentru a intimida jucătorul care este la rînd; sbîrcăci, vb. (a răvăși, a lăsa într-o stare jalnică); sbîrli, vb. (a tremura, a încreți, a (se) ridica părul, țepii; refl., a se supăra, a se necăji), cu suf. expresiv -li, cf. mr. zbîrlescu (relația cu rus. burlitĭ „a face zgomot”, propusă de Cihac, II, 34, nu e probabilă); sborși, vb. (a se ridica în sus; refl., a se supăra), în loc de *sbîrși (după Cihac, II, 484, din mag. borsós „ridicat în sus”); sborș, s. m. (Mold., pește, Gasterosteus platygaster), numit așa datorită spinilor dorsali foarte ridicați, cf. numele fr. épinoche; sbîrgi, vb. refl. (Mold., a se strica vremea, a se face urît); sbîrgoi, s. n. (înrăutățire). Cf. sbîrn, îmbîrliga.

sfîr interj. – Imită zgomotul unui obiect lansat în aer sau al unui obiect care arde. – Var. svîr, și der. Creație expresivă, cf. sfor, hor, hîr, cîr, mîr. – Der. sfîrîi, vb. (a vibra, a șuiera, a bîzîi, a zumzăi), cf. ngr. σφμρίζω, σφαραγίζω, sl. sviriti, germ. schwirren, cu aceleași sensuri (după Cihac, II, 340, rom. ar proveni din sl.); sfîrîiac, s. n. (zbîrnîitoare); sfîrîitoare, s. f. (zbîrnîitoare); sfîrîială, s. f. (sfîrîit); sfîrlă, s. f. (bobîrnac), cu suf. expresiv -lă, cf. cocîrlă (după ipoteza improbabilă a lui Cihac, din sl. svirĕlĭ „flaut”); sfîrleză, s. f. (titirez), de la sfîrlă cu suf. -ză (Denssusianu, Bausteine, 477; după Pascu, I, 156; din lat. sphaerula, ipoteză neverosimilă); sfîrlag (var. sfîrlac), s. n. (roi mic; băltoacă), la care sensul al doilea nu este clar. – Cf. sperlă, sfîrc. De la var. svîr derivă svîrli (var. asvîrli), vb. (a arunca, a trage, a a lansa; a lepăda; a lăsa, a se desprinde de ceva; a cheltui, a irosi; a lovi cu copita, a da copite; refl., a se arunca, a se precipita, a se porni, a se repezi), cu suf. expresiv -li, cf. sfîrlă, sperlă (der. din bg. hvărljam, sb. vrljiti, cr. vérljiti, propusă de Cihac, II, 382, Berneker 410, este posibilă formal, dar cuvintele sl. sînt tot de origine onomatopeică, după DAR și Candrea, dintr-un sl. *vrŭliti < vrŭlŭ „repede” cu s- de la svîr, explicație care nu este convingătoare; după Miklosich, Slaw. Elem., 51, din sl. chvrŭliti; după Lambrior 107, din lat. *exvellῑre < exvellĕre); (s)vîrlită, s. f. (tragere; joc de copii; bătaia unei aruncări cu piatră); (a)svîrlitor, adj. (care aruncă); (a)svîrlitură, s. f. (tragere; distanța unei aruncări cu piatra); svîrlugă (var. vîrlugă), s. f. (pește mic foarte iute, Cobitis taenia), din cauza rapidității mișcărilor lui, cf. sb. čvrljuga „ciocîrlie”; vîrlan, s. m. (guvid, Cobitis gobio, C. barbatula), considerat în general drept. der. din sl. vrŭlŭ „rapid” (Tiktin; Candrea); vîrlav (var. vîrlogan), adj. (robust), în Olt., legat în mod greșit de Candrea de sb. vrljav, vrljok „care suferă de ochi” vîrligoanță, s. f. (zvîrlugă), în Trans. – Cf. bîrliga.

spurca (-c, -at), vb. – 1. A păta, a mînji, a murdări. – 2. (Înv.) A silui, a viola. – 3. A atinge mîncarea de post cu ceva de dulce. – 4. A pîngări, a profana. – 5. A deschide un abces. – 6. În jocurile de copii, a greși lovitura. – 7. (Refl.) A se mînji, a se murdări, a-și evacua excrementele. – 8. (Refl.) A mînca de dulce în zi de post. – 9. (Refl.) A se corupe, a se dedulci, mai ales la lucruri interzise. – Megl. spurc(ari). Lat. spŭrcāre (Pușcariu 1637; REW 8193), cf. it. sporcare. – Der. spurc, s. n. (furuncul, abces, tumoare infecțioasă; reumatism articular), deverbal, sau din lat. spurcus (REW 8194; Candrea); spurcăciune, s. f. (murdărie, lucru spurcat, scîrnăvie; dihanie, lighioană, animal murdar, se zice în general despre animalele sălbatice a căror carne nu se mănîncă; persoană de altă religie decît cea ortodoxă; pl., bube-dulci, impetigo); spurcat, adj. (murdar, respingător; s. n., dracul). Din rom. provine mag. szpurkát (Pușcariu, Dacor., VII, 474).

tăia (tai, tăiat), vb. – 1. A diviza ceva cu un obiect tăios. – 2. A fi ascuțit, tăios. – 3. A divide, a separa. – 4. A ciopli, a șlefui, a da formă. – 5. A despărți un grup de cărți de joc cu o altă carte. – 6. A simți nevoia defecării. – 7. A reține, a împiedica, a întrerupe. – 8. A scurta drumul. – 9. A bate cu o carte mai mare la jocurile de cărți. – 10. A amesteca cu apă, a boteza. – 11. A curăța de ramuri uscate, a emonda. – 12. A suprima. – 13. A ucide, a executa, a sacrifica. – 14. A hotărî, a stabili. – 15. A valora, a costa. – 16. (Înv.) A falsifica monedă. – 17. (Refl.) A se brînzi (laptele). – 18. (Refl.) A se încrucișa. – 19. (Refl.) A se slăbi, a i se șterge efectul. Mr. tal’u, tăl’are, megl. tal’u, tăl’ari, istr. tal’u. Lat. talĭāre (Cipariu, Gram., 33; Pușcariu 1711; REW 8542), cf. vegl. tal’uor, it. tagliare, prov., port. talhar, fr. tailler, cat. tallar, sp. tajar. Der. tăiat, s. n. (acțiunea de a tăia); tăiere, s. f. (acțiunea de a tăia; ucidere, sacrificare); tăietor, s. m. (persoană care taie ceva; pădurar, călău); tăietor, s. n. (făgaș, tăiș; buștean de tăiat lemne; stivă, magazie de lemne); tăi(e)toare, s. f. (topor, secure); tăi(e)tură, s. f. (săpătură, incizie; decupaj, retezătură; ștersătură; înțepătură, zvîcnet; curătură, teren despădurit); tăi(e)ței, s. m. pl. (paste făinoase, tocmagi); tăios, adj. (care taie, ascuțit); tăi(u)ș, s. n. (partea ascuțită a unei unelte; Arg., briceag); taimălai, s. n. (joc de copii); taie-babă (var. taie-paie, taie-fugă), s. m. (lăudăros, fanfaron); strătăia, vb. (a tăia, a întrerupe), invenție nefericită a lui Vlahuță, după fr. entrecouper (Tiktin).

țanc (-curi), s. n. – 1. Pisc, culme. – 2. Punct, moment exact. – 3. Țintă, obiectiv. – 4. Miră, cătare. – 5. Gradație pentru a măsura butoaie. – 6. Măsurare, cotit, cotărit. – Var. înv. țenchi. De la țanc, var. lui țac, cf. celelalte der. de la această rădăcină expresivă. Pentru prezența infixului nazal, cf. bo(n)t, cio(n)c, ciu(n)t. Legătura cu sl. znakŭ „semn” (Cihac, II, 429) este improbabilă; nici cea presupusă cu germ. Zinke, Zacke (Tiktin; Candrea) sau mag. czenk (Lacea, Dacor., III, 744) nu este mai puțin improbabilă. Der. țencușe (var. țăncușe, țincușe), s. f. (vîrf, ascuțiș, colț; bucată de răboj pentru control; un anumit joc de copii cu pietricele sau cu boabe de porumb), cu suf. dim.; țanțoș, adj. (mîndru, fălos, încrezut), probabil în loc de *țancoș, cf. sp. encumbrarse (după Cihac, II, 534, din mag. dacos; după Scriban, din mag. cincos „perfid”); țănțoșa, vb. refl. (a se mîndri, a se făli).

topuz (-ze), s. n. – 1. Măciucă, buzdugan. – 2. Buzdugan bătut cu pietre nestemate, însemn al domnitorilor din Munt. și Mold. – 3. Lovitură la tălpi cu topuzul (1). – 4. Piatra cea mai mare dintre cele cinci cu care se joacă un joc de copii. – Mr. topuze. Tc. topuz (Roesler 577; Șeineanu, II, 364; Lokotsch 2090; Ronzevalle 117), cf. ngr. τοπούζι, alb., bg., sb. topuz.

vornic (-ci), s. m. – 1. Boier de rangul întîi, ministru de interne și de justiție. Erau doi în Mold., începînd din 1399 (numiți mai tîrziu al Țării de Sus și al Țării de Jos) și unul în Munt. din 1414, a cărui sarcină a fost despărțită în două în 1761 și în patru în 1795. – 2. Nume pentru diverși demnitari: vornic de tîrg, prefect de poliție la Iași (sec. XVIII); vornic de Tîrgoviște și de Cîmpulung, un fel de administrator al acestor două regiuni, boier de rangul al treilea; mare vornic al poliției, membru al sfatului țării, șef al poliției de străini (sec. XVIII); vornic de harem, administrator al casei Doamnei; vornic de obște, slujbă creată în Mold. în 1803, reunind serviciile lucrărilor publice, al poliției urbane și al inspecției prețurilor; mare vornic al cutiei, administrator al fondurilor de binefacere, funcție creată în Mold. în 1793. – 3. (Mold.) Primar. – 4. Șef de protocol la nunțile populare. – 5. Un anumit joc de copii. – Var. înv. dvornic. Sl. dvorĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 463), cf. slov., cr. dvornik „curtean”, pol. dwornik „intendent”, rus. dvornik „portar”. – Der. vorniceasă, s. f. (nevastă de vornic; dădacă sau prima doamnă a principesei); vornicel, s. m. (slujbaș al cîrmuirii; aprod, funcționar judecătoresc ales de popor; șef de protocol la nunțile populare); vornicie, s. f. (slujba de vornic; primărie); vornici, vb. (a o face pe vornicul la o nuntă). – Din rom. provine ngr. βόρνιϰος (Meyer, Neugr. St., II, 94).

bei, beiuri, s. n. partea plină a arșicului de miel (câștigătoare în jocul de copii „siciu-bei”).

DUPI s. m. pl. (Reg.) Numele unui joc de copii.

ARȘIC, arșice, s. n. Os al articulației piciorului deasupra copitelor la vite; os al articulației genunchiului, la picioarele de dinapoi ale mieilor și caprelor, folosit la un joc de copii; p. ext. (la pl.) numele jocului de copii la care se folosesc aceste oase. [Var.: arșică s. f.] – Tc. așık.

ASCUNS¹ s. n. 1. (În expr.) De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii, în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. În sau pe (sub) ascuns = în taină, pe furiș. 2. (Înv.) Loc tăinuit, ascunzătoare, ascunziș. [Formă gramaticală: (în expr.) ascunselea]. – V. ascunde.

AZVÎRLITĂ, azvîrlite s. f. (Reg.) Distanță (relativ) mică, socotită dintr-un punct oarecare pînă la locul unde ar putea ajunge bătaia puștii, un obiect aruncat cu mîna etc. ◊ Expr. De-a azvîrlita = numele unui joc de copii care constă în azvîrlirea cît mai departe a unei pietre, a unui băț etc. A da (cu ceva) de-a azvîrlita = a arunca (ceva) cît colo. [Formă gramaticală: (în expr.) azvîrlita] – V. azvîrli.

BABĂ, babe, s. f. I. Femeie bătrînă. Satul (sau casa) arde și baba se piaptănă, se zice despre cineva care e preocupat de lucruri neînsemnate cînd în jurul lui se petrec evenimente importante. Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă, se zice celui care nu este atent cînd se spune ceva și cere să i se repete cele spuse. A trecut baba cu colacii, se spune cuiva care a scăpat o ocazie bună. ◊ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, cu vreme schimbătoare. ♦ (Fam., în glumă) Soție. ♦ Femeie bătrînă de la țară care pretinde că vindecă bolile prin diferite leacuri și vrăji. ♦ (În nume de jocuri de copii) (De-a) baba-oarba = joc în care un copil legat la ochi încearcă să-i prindă pe ceilalți. De-a baba-gaia = joc în care un copil, care face pe cloșca, își apără „puii” împotriva altuia care face pe gaia; de-a puia-gaia. II. 1. Bîrnă de sprijin folosită la poduri, la mori de apă sau ca reazem pentru acoperiș sau pentru grinzile transversale ale unui planșeu de lemn; (la moara de vînt) babalîc (2). 2. Copcă în formă de toartă în care se prinde alta în formă de cîrlig. 3. (Iht.) Zglăvoacă. 4. (Reg.) Ciupercă comestibilă, roșie, care crește pe crăci uscate și putrede. – Slav (v. sl. baba).

piua! interj. folosită în jocurile de copii pentru a marca întreruperea temporară a participării la joc a unuia dintre copii.

piua-ntâi! interj. (în jocurile de copii) primul la joc!

piua zece-zece! expr. folosită în jocurile de copii pentru a marca întreruperea definitivă a unui joc.

BILĂ², bile, s. f. Obiect de formă sferică (de dimensiuni mici), făcut din diferite materiale și întrebuințat în diverse scopuri (la unele jocuri de copii, la jocul de popice, la anumite mașini etc.). ♦ Bilă albă (sau neagră) = (într-un anumit sistem de votare) vot prin care se aprobă (sau se respinge) o lege, un guvern etc. ♦ (În trecut, la notarea examenelor din universități) Bilă albă = nota „foarte bine”. Bilă roșie = nota „bine”. Bilă neagră = nota „insuficient”. – După fr. bille.

siciu-bei expr. (înv.) joc de copii în care se folosesc arșicele de miel.

folclor. Termenul, de origine engleză, născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință, înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului” a fost adoptat, treptat, de toate popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează Volskunde și Völkerkunde, Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp termenul demologie, iar grecii, laografie, însușindu-și denumirea engl. mai târziu. La români, cuvântul f. a fost acceptat la sfârșitul sec. 19 (Hașdeu-1885, G. Ionescu-Gion-1883, Iorga-1893) cu grafia folklore. Astăzi, termenul definește totalitatea operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte integrantă a culturii naționale, f. reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestuia. F. cuprinde manifestări artistice din domeniul literar (f. literar), muzical (f. muzical), coreografie (f. coreografic) și dramatic (teatru folcloric). Conceptul de f. nu întrunește consensul tuturor folcloristilor. Unii înglobează în acest termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei studiază etnografia și arta plastică). Trăsăturile esențiale ale f.: are caracter colectiv (deși creat inițial de un individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri care au libertatea de a-l transforma), este anonim, oral, accentuat tradițional, sincretic* (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu melodia), funcțional. Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine „contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic-cultural al oamenilor, păstrându-și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de genuri (I, 3) și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu geografic. ♦ Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, f. românesc este reprezentat prin mai multe categorii istorico-estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale: legate de datele calendarului popular (ex. în f. românesc: colindul* cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în formele ei variate – plugul* mare, plugușor, pițărăii* – vasilca, cântecul de stea, junii); de muncă agrară și păstorească (caloianul*, paparuda*, lazărul*, drăgaica*, cununa*, cântecul (I, 4), de șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la înmormântare); 2) genuri neocazionale: cântecul (I, 1) propriu-zis și doina* (vocală și instr.), cântecul epic și balada (IV), cântecul de joc* și repertoriul de joc, folclorul copiilor. Sinteză a culturii traco-dacice și romane, f. românesc a evoluat de-a lungul mil., păstrând până astăzi, inegal de la un ținut la altul, vestigii ale unei vechi mentalități – corespunzătoare condițiilor de viață și de muncă din trecut – referitoare la capacitatea de influențare prin artă a lumii înconjurătoare, în scopul de a asigura fertilitatea pământului, bunăstarea și fericirea individuală. În melodică și poetică s-au menținut elemente de expresie străvechi, îmbogățite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistența, până astăzi, a mai multor straturi de evoluție: melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă, sisteme (II, 6) ritmice variate ca origine și structură (giusto silabic, parlando rubato, aksak, ritmul copiilor), sisteme (1) sonore alcătuite dintr-un număr diferit de sunete, cu organizare internă simplă sau complexă (bi- până la hexacordii* pentatonice* și prepentatonice) moduri (I, 5) arhaice de șapte sunete, structurate din mai multe fragmente modale, sisteme diatonice* și cu coloratură cromatică* etc., tipuri arhitectonice (v. structură arhitectonică) reduse sau ample. Existența în f. adulților numai a două tipare metrice, cu structură binară* (cu excepția f. copiilor, care au păstrat și alte tipare), probabil de origine romană, a determinat o configurație originală a melodiei și, în același timp, a limitat influențele din afară, bogăția tipurilor melodice și a variantelor (I, 1) având alte cauze, și anume atitudinea creatoare a interpreților, talentul excepțional al maselor de exteriorizare, în cadrul unor limite tradiționale, a sentimentelor și atitudinii față de evenimentele economice și social-politice. Condițiile politice de viață din trecut au determinat crearea stilirilor muzicale regionale, ale căror trăsături esențiale sunt comune întregii culturi folclorice. Transformările lente survenite în funcție, tematică, uneori, în maniera de execuție (solistic sau în grup, vocal, instr. sau mixt) s-au efectuat în mod inegal în cele două categorii principale (ocazionale și neocazionale) ca și de la o zonă geografică la alta. Bogăția repertoriului fiecărui gen (tematică, stilistică, structurală) confirmă legătura permanentă a f. cu viața oamenilor, funcția sa de coeziune socială și de tovarăș la bucurii și suferințe, capacitatea de înnodare continuă continuă a elementelor secundare. Multe dintre genurile rituale, datorită pitorescului și valorii artistice, și-au pierdut funcția inițială devenind spectacole cu caracter distractiv („rituri-spectacole”, Toschi); acest proces a fost exacerbat în perioada comunistă. După nașterea culturii înalte, individuale, „culte”, f. devine o sursă importantă de inspirație, asigurând originalitatea și caracterul național al operei de artă. Folcloriștii români, prin lucrările lor științifice au făcut cunoscută frumusețea, originalitatea, bogăția și varietatea unor elemente comune întregii omeniri, sau numai europenilor (teme lirice și epice, instrumente*, sisteme sonore, ritmice, forme) și stiluri* (silabic și melismatic), formule intonaționale, legi de creație și evoluție proprii artei orale. V. etnomuzicologie.

mumulița ploii, păpușă, confecționată de către copii, din pământ sau cârpe, împodobită cu flori, lumânări și coji de ouă roșii; îngropată, este după trei zile dezgropată și azvârlită în apă. Textul este o invocație pentru ploaie, iar melodia un bocet* sau un fragment arhaic (alcătuit din câteva sunete), repetat până la terminarea textului poetic. Vechi rit de fertilitate, reminiscență a culturii stră-românești, m. a devenit astăzi, în unele sate din câmpia Dunării, joc de copii. V. caloianul; paparudă.

repertoriu (< fr. répertoire „listă-reper”) 1. Suma lucrărilor muzicale executate de un solist* sau un ansamblu*. Alcătuirea unui r. se face în funcție de preferințe, posibilități tehnice, afinități temperamentale și cerințe ale publicului. Există și o specializare în formarea unui r. (r. național, r. tradițional, r. pe epoci) 2. (în folc. rom.) Totalitatea producțiilor artistice (de muzică vocală, instr. dramatice, coregrafice) create și acceptate de popor. După funcție, conținut muzical și poetic, r. se grupează în următoarele categorii: r. legat de viața de familie, de momentele importante din viața individului: cântecele, jocurile, orațiile* și strigăturile* de nuntă, cântecul de înmormântare (bocetele*) și cântecele funebre cu caracter ceremonial și ritual (cântecul bradului*, zorile*, cântecele de petrecut, de priveghi* etc.); r. legat de date calendaristice, de munca agrară și păstorească, a. (în perioada de iarnă): colindele*, cântecele de stea, precum și cântecele și jocurile incluse în manifestările dramatice complexe (capra*, teatrul profan și religios – v. irozi – „junii”), b. (în perioada primăvară-vară): cântecele de seceră (cununa*, Dealul Mohului*, drăgaica*, lazărul*), cântecele de secetă (caloianul*, paparuda*), cântecele de șezătoare; r. nelegat de un prilej anumit: cântecul (I, 1) propriu-zis (liric), doina*, balada (IV) (cântecul bătrânesc), jocurile* pop. (vocal și înstr.), cîntecele și jocurile de copii*, genurile instr. „de ascultat” „când ciobanul și-a pierdut oile”. O categorie aparte o reprezintă r. păstoresc (v. și semnul (2)). În decursul timpului, pentru a corespunde nevoilor spirituale ale colectivității, r. se actualizează, prin suprapuneri de genuri (I, 3), prin eliminări ale unora dintre elemente etc.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Animal domestic cornut din familia rumegătoarelor, cu părul lung; e crescut mai cu seamă pentru lapte; (prin restricție) femela acestei specii. ◊ Expr. A împăca și capra și varza = a mulțumi și pe unul și pe altul, a împăca două interese opuse. Capră rîioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalului descris mai sus (prelucrată pentru încălțăminte). ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = animal rumegător din genul antilopei, cu părul cafeniu pînă la negru, cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Obicei practicat (la țară) în seara de anul nou, constînd în jocuri executate de un flăcău mascat în chip de capră cu clopoței la gît; p. ext. flăcăul mascat astfel. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mîinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate cu care se întărește o construcție, pe care se înfășoară odgoane etc. 3. Scaun (sau ladă) în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței, pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică peste care se fac sărituri. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

sici, siciuri s. n. partea scobită a arșicului de miel (perdantă în jocul de copii „siciu-bei”)