Definiția cu ID-ul 439554:


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

ciur (ciúruri), s. n.1. Sită. – 2. Ramă pe care se întinde materialul ce se brodează. – 3. Broderie, ajur, găurele. – 4. Cutie de rezonanță, la orgă. – 5. Gaură, la anumite jocuri de copii. – Mr. țir, megl. ciur. Lat. cibrum, formă vulg. de la cribrum (Candrea, Rom., XXXI, 305-6; Pușcariu 381; Candrea-Dens., 364; REW 2324; DAR); cf. it. crivo (Batisti, II, 1167), port. crivo, fr. crible, sp. cribo. Se poate pleca și de la cilibrum, forma arhaică, anterioară lui cribrum, atestată de Dioscorides, cf. sard. kilibru, kiliru (Rohlfs, Estudios sobre geografia lingüistica de Italia, Granada 1952, p. 244). – Der. ciura, vb. (a cerne; a broda); ciurar, s. m. (persoană care vinde sau face ciururi); ciurel, s. m. (sită; ajur); ciurică, s. f. (batistă); ciurui, vb. (a cerne, a trece prin ciur; a examina, a prețui; a găuri); ciuruială, s. f. (faptul de a ciurui); ciuruit, s. n. (ciuruială); ciuruitor, adj. (cernător); ciuruitură, s. f. (rezultatul ciuruielii). Drăganu, Dacor., II, 610, menționează pe deciurica, vb. (Trans. de Nord, a dezghioca), explicîndu-l de la un lat. *de cibricāre, puțin firesc, și care pare, datorită sensului, a se apropia mai curînd de familia lui șorici.