a fi taler cu două fețe expr. a fi ipocrit / fățarnic.

ARETINO, Pietro (1492-1556), poet și prozator renascentist. Scrieri satirice, licențioase, și pline de vervă („Pasquinate”), epistole și comedii („Curtezana”, „Ipocritul”, „Filozoful”).

ARTIFICIAL ~ă (~i, ~e) 1) (în opoziție cu natural) Care nu este natural; făcut de om după modele naturale. Flori ~e. Mătase ~ă. 2) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsă de naturalețe; lipsit de sinceritate; prefăcut; nesincer; fals; fățarnic; ipocrit. 3) Care este făcut după criterii subiective, arbitrare. [Sil. -ci-al] /<fr. artificiel, lat. artificialis

a umbla cu crucea în sân expr. 1. a fi bun, a fi cucernic. 2. (iron.) a fi fățarnic / ipocrit.

bahadîrcă (bahadîrci), s. f. – 1. Fățarnică, ipocrită. – 2. Femeie obeză. Pol. bohatyrka, rut. bagatyrka (Cihac; Philippide, Principii, 47; DAR), al cărui sens primitiv este cel de „eroină”; din tc. behadir „erou”. Totuși, semnificația proprie cuvîntului rom. trebuie să provină tot din pol., unde se explică mai bine prin contaminarea cu pol. bachor „burtă” bach(o)račka „femeie grasă”. Din acest ultim cuvînt derivă rom. baharaucă, var. baharoasă „femeie grasă” cuvînt de batjocură care, ca și cel anterior, se folosește numai în nord-vestul Mold. (cf. Hasdeu 2874).

bulan, bulane s. n. 1. homosexual pasiv. 2. (om) norocos. 3. (om) ipocrit. 4. om molâu / lipsit de curajul opiniei proprii. 5. picior.

CAFARD, -Ă adj., s. m. f. 1. (om) ipocrit, prefăcut, fățarnic. 2. (fam.) denunțător, turnător. (< fr. cafard)

Caiafa m. 1. mare preot evreu, unul dintre autorii morții lui Isus; 2. fig. ipocrit, fățarnic: o caiafă de călugăr. V. Ana.

CAIAFĂ, caiafe, s. f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: -ca-ia-] – Din n. pr. Caiafa.

caiafă (caiafe), s. m. – 1. Ipocrit, fățarnic. – 2. (Arg.) Agent de poliție. De la Caifas, în rom. Caiafa (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 178).

CAIAFĂ, caiafe, s. f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor preoți iudei) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: ca-ia-] – Din n. pr. Caiafa.

caiafă, caiafe s. f. 1. (om) fățarnic / ipocrit. 2. (intl.) informator. 3. (intl.) hoț cu vechime / cu experiență.

CAIAFĂ, caiafe, s. m. și f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ (În expr.) A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul, a purta cu vorba. – Ngr. Kaiafa.

CAIAFĂ, caiafe, s. f. Fig. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. De la Ana la Caiafa (personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc în altul; a duce cu vorba. – Din n. pr. Caiafa, mare preot iudeu care l-a judecat pe Hristos.

CALP adj. v. duplicitar, fals, falsificat, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

calpuzan, calpuzani s. m. (înv.) 1. falsificator de bani 2. om ipocrit 3. informator

Candid ≠ vinovat, ipocrit

cartóf (vest) m., cartoáfă (Munt., est, Mold. sud)., pl. e, și cartófă (nord) f., pl. e (rus. kartófelĭ, d. germ. kartoffel, care vine d. it. tartúfolo, trufă mică, tartúfo, trufă, om ipocrit. V. trufă și tartuf). O legumă solanee care produce niște tubércule comestibile foarte întrebuințate în bucătărie (solánum tuberosum). – Cartofiĭ îs originarĭ din Chili (America de Sud). Pe la 1532 au fost introdușĭ în Spania, apoĭ în restu Eŭropeĭ, ĭar în România pe la 1800. În alimentațiune n’aŭ fost admișĭ de cît pe la sfîrșitu secululuĭ 18, grație sforțărilor agronomuluĭ Francez Parmentier, care a propagat cultura lor. Tubérculele lor conțin multă féculă și alcool. Pin cultură, există astăzĭ o mulțime de felurĭ de cartofĭ. Pe alocurĭ se numesc și barabule, bandraburce, bulughine, crumpene, picĭocĭ ș. a.

cârnățar, cârnățari s. m. om ipocrit.

chibiț, chibiți s. m. 1. persoană ipocrită. 2. hoț specializat în culegerea de informații utile bandei.

coardă, corzi s. f. (peior.) 1. prostituată. 2. nimfomană. 3. om ipocrit / fățarnic.

COMEDIAN, -Ă s. m. f. actor, actriță de comedie. ◊ (fig.) cel care simulează sentimente pe care nu le are; ipocrit. (< fr. comédien)

COMEDIAN, -Ă s.m. și f. Actor, actriță de comedie. ♦ (Fig.) Cel care simulează sentimente pe care nu le are; om fals, ipocrit. [Pron. -di-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. comédien].

COMEDIANT ~tă (~ți, ~te) m. și f. 1) înv. Actor de comedie. 2) înv. Actor de circ sau de bâlci cu înfățișare caraghioasă, care prezintă exerciții acrobatice ușoare; măscărici; saltimbanc; paiață; pehlivan. 3) Artist lipsit de talent. 4) fig. Persoană prefăcută, care simulează sentimente pe care nu le are; om fățarnic, ipocrit. [Sil. -di-ant] /<germ. Komödiant, it. commediante

comediant m. 1. cel ce joacă comedia ca profesiune; 2. jucăuș, scamator, pehlivan; 3. fig. ipocrit, șarlatan.

conte, conți s. m. ipocrit.

CROCODIL, crocodili, s. m. 1. Reptilă uriașă din ordinul crocodilienilor, care trăiește în fluviile din țările tropicale, cu corpul turtit dorso-ventral, acoperit de plăci osoase, cu coadă lungă și cap alungit, cu fălci lungi și dinți puternici (Crocodilus niloticus). ◊ Expr. (Fam.) Lacrimi de crocodil = plâns prefăcut, ipocrit. 2. Dispozitiv metalic fixat pe șinele de cale ferată și folosit pentru a transmite comenzile de semnalizare, acționând fluierul locomotivei în mers. 3. Clește cu care, în laborator, se dă dopurilor de plută elasticitatea necesară folosirii lor. 4. Clemă de forma unui cleștișor cu fălci dințate, folosit pentru realizarea unor legături electrice temporare și demontabile. – Din fr. crocodile, lat. crocodilus.

CROCODIL s. m. 1. reptilă mare, amfibie, din regiunile tropicale, cu corpul acoperit cu plăci osoase, cu coadă lungă și cap alungit. ♦ (fam.) lacrimi de ~ = plâns prefăcut, ipocrit. 2. dispozitiv de comandă automată pentru semnalizare, pe locomotiva unui tren în mers, a poziției semnalelor de acoperire a liniei. ◊ (mar.) dispozitiv cu care se imobilizează o parâmă. 3. clemă pentru legături electrice provizorii. (< fr. crocodile, lat. crocodilus)

crocodil m. sopârlă mare, amfibie (lunga de 7-8 m.) din țările calde ale Africei, foarte periculoasă; lacrimi de crocodil, lacrimi ipocrite.

CROCODIL s.m. 1. Reptilă sauriană amfibie, foarte mare, care trăiește pe lîngă fluviile din țările tropicale (în special pe malurile Nilului). ◊ (Fam.) Lacrimi de crocodil = plîns prefăcut, ipocrit. 2. Dispozitiv de comandă automată pentru semnalizarea, pe locomotiva unui tren în mers, a poziției semnalelor de acoperire a liniei. 3. Clemă folosită pentru legături electrice provizorii. [Cf. fr. crocodile, lat. crocodilus].

CROCODIL, crocodili, s. m. 1. Reptilă uriașă din ordinul crocodilienilor, care trăiește în fluviile din țările tropicale, cu corpul acoperit de plăci osoase, cu coadă lungă și cap alungit, cu fălci lungi și dinți puternici (Crocodilus niloticus). ◊ Expr. (Fam.) Lacrimi de crocodil = plâns prefăcut, ipocrit. 2. Dispozitiv metalic fixat pe șinele de cale ferată și folosit pentru a transmite comenzile de semnalizare, acționând fluierul locomotivei în mers. 3. Clește cu care, în laborator, se dă dopurilor de plută elasticitatea necesară folosirii lor. 4. Clemă de forma unui cleștișor cu fălci dințate, folosit pentru realizarea unor legături electrice temporare și demontabile. – Din fr. crocodile, lat. crocodilus.

cruce f. 1. pedeapsă greco-romană: un fel de spânzurătoare de care se legau făcătorii de rele; 2. lemnul de care fu pironit Isus; 3. fig. religiunea creștină și simbolul ei exterior: fă-ți cruce; cu crucea în sân, om sfânt și (ironic) ipocrit; a pune cruce, a scoate la vânzare (terenuri însemnate cu o cruce) și a lăsa uitării; cruce de voinic, bărbat integru (sub raportul fizic și moral), viteaz, voinic; pe crucea mea! formulă de confirmare a unui jurământ; crucea ta! înjurătură amenințătoare (uneori și desmierdătoare): cruce de aur în casă! exclamare prezervativă la pomenirea necuratului (v. ucigă-l crucea); cruce-ajută! sinonim cu Doamneăjută; și semnul crucii tras la începutul abecedarului: bățul în care era așezată fila cu cruce-ajută CR.; 4. Tr. iubită; cruce mândră, cruce dragă, cruce ’n pământ mă bagă POP. (v. frate); 5. nume a două sărbători: Crucea mare, înălțarea Crucii (14 Sept.); Crucea mică, Tăierea capului Sf, Ioan Botezătorul (29 Aug.); 6. Crucea roșie, societate înființată prin convențiunea internațională stipulată la Geneva în 1864, spre a ușura relele inevitabile ale răsboiului; membrii săi se consideră ca neutri și poartă ca semn o cruce roșie pe un fund alb; 7. medalie de vitejie în formă de cruce: Crucea Sf. Ana, Crucea Sf. Andreiu; Crucea trecerii Dunării, medalie acordată militarilor cari au trecut în Bulgaria în răsboiul pentru independență (1877); mare Cruce, cel ce are gradul cel mai înalt în unele ordine de cavalerie; 8. dispozițiune în forma crucii: fearele puse cruciș în lumina ferestrelor, lemnul pus; cruciș pe oiștea căruței; 9. pl. a) Tr. 17 snopi de grâu (cu unul d’asupra care se numește popă); b) drept la mijloc: tocmai la amiazi când va fi soarele în cruci ISP.; a se face cruce, a se încrucișa, despre drumuri (v. răscruce); 10. odinioară regiment: toate crucile de pedestrași OD.; 11. odinioară, în Mold. V. lude; 12. nume de plante: crucea-pământului, numită și brânca ursului; crucea-voinicului, plantă cu rizomul puternic și florile de un frumos albastru (Hepatica). [Lat. CRUCEM].

curvă, curvă s. f. 1. prostituată. 2. soție adulteră. 3. nimfomană. 4. om ipocrit. 5. măsea cariată.

cutră, cutre s. f. om ipocrit

DISIMULAT, -Ă, disimulați, -te, adj. Care ascunde (sub un aspect înșelător) adevărata înfățișare a lucrurilor, a situației etc. ♦ (Despre oameni și firea lor) Închis, ascuns; fals, ipocrit. – V. disimula.

DISIMULAT, -Ă, disimulați, -te, adj. Care ascunde (sub un aspect înșelător) adevărata înfățișare a lucrurilor, a situațiilor etc. ♦ (Despre oameni și firea lor) Închis, ascuns; fals, ipocrit. – V. disimula.

DUPLICITAR adj. v. ipocrit.

DUPLICITAR ~ă (~i, ~e) Cu caracter de duplicitate; fățarnic; ipocrit; iezuitic. /Din duplicitate

* dúplu, -ă adj. (lat. duplus, it. dóppia, fr. double). Îndoit, de doŭă orĭ maĭ mult: plată, gardă duplă. Bere duplă, superioară în calitate. Ascuns, prefăcut, ipocrit: suflet duplu (Rar). Contabilitate duplă. V. contabilitate. Cu duplu sens, cu doŭă înțelesurĭ, cum e vă daŭ (adică voŭă saŭ pe voĭ). În duplu exemplar, doŭă lucrurĭ în loc de unu. – Ob. dublu (după fr.).

ESCOBAR s. m. om care uzează de șiretlicuri; om viclean, chițibușar; ipocrit. (< fr. escobar)

ESCOBAR s.m. (Rar) Om care uzează de șiretlicuri; om viclean, chițibușar; ipocrit. [< fr. escobar, cf. Escobar y Mendoza – iezuit spaniol].

face (fac, făcut), vb. – 1. A înfăptui, a produce. – 2. A crea, a izvori. – 3. A da formă. – 4. A construi, a dura, a edifica. – 5. A plăsmui, a imagine, a scrie, a picta. – 6. A naște, a da viață, a aduce pe lume. – 7. A rodi, a da roade. – 8. A produce, a provoca. – 9. A transforma, a preface, a deveni. – 10. A însuma, a valora. – 11. A petrece, a parcurge un interval de timp. – 12. A săvîrși, a făptui, a comite. – 13. A executa, a practica, a exercita. – 14. A se ocupa cu ceva. – 15. A se afla, a se găsi. – 16. A pregăti, a aranja. – 17. A curăța. – 18. A întocmi, a elabora. – 19. A aprinde. – 20. A găti, a pregăti. – 21. A împărți cărțile de joc. – 22. A proceda, a se comporta. – 23. A se descurca. – 24. A stabili, a introduce. – 25. A ține, a efectua, a organiza. – 26. A vorbi, a rosti. – 27. A vrăji, a fermeca. – 28. A pricinui, a cauza. – 29. A se îndrepta, a o lua spre. – 30. (Refl.) A deveni, a ajunge. – 31. (Refl.) A se preface, a se preschimba. – 32. A se produce, a se ivi. – 33. (Refl.) A crește, a se forma. – 34. (Refl.) A se arăta. – 35. (Refl.) A părea, a da impresia. – 36. (Refl.) A se abate, a se îndepărta. – 37. (Refl.) Cu prep. pe, a dobîndi, a căpăta. – 38. (Refl., impersonal) Merită, se cuvine, se cade. – 39. (Refl. cu dat.) A-și căuta: își făcea de lucru pe lîngă vatră (Rebreanu). – 40. (Cu pron. dat. și acuz.) A i-o plăti cuiva, a se răzbuna: eram în adevăr hotărîtă să i-o fac (Bassarabescu). – 41. (Imperativ) Du-te, mergi; exprimă un imperativ atenuat: pînă una alta, fă de te spală (Galaction). – Mr. fac, faptă, fațire; megl. fac, fat, istr. facu, facut. Lat. facĕre (Diez 182; Pușcariu 566; Candrea-Dens., 534; REW 3128; DAR); cf. it. fare (sard. fakere), prov., fr. faire, sp. hacer, port. fazer. V. și Gust. Rudberg, Le développement de facere dans les langues romanes, Paris 1873. Sensul de „a naște, a da viață” (6) apare de asemenea în mai multe multe dialecte it. Sensul 41 este frecvent în v. it. (cf. Dante, Inferno, XVII, 93: Fa che tu m’abbracce). Der. facere, s. f. (fapt, act; acțiune; înv., operă; creație; naștere); făcaș, s. m. (înv., vrăjitor, vraci); făcător, s. m. (înv., creator, autor), der. cu suf. – ător, l-a înlocuit pe făptor și este la rîndul lui deplasat de făptuitor, păstrat numai în comp. binefăcător, adj. (care face bine); răufăcător, s. m. (criminal); făcătură, s. f. (vrajă, farmec); făcut, s. n. (muncă, activitate; naștere; vrajă); aface, adv. (în expresia a avea aface, a avea legătură), de la inf. a face, cf. afacere; contraface, vb., reconstituit pe baza fr. contrefaire; desface, mr. disfeațire, vb. (a desface; a deschide, a destupa; a anula; a dezdoi); preface, mr. prifac, prifațire, megl. prufac, vb. (a modifica, a transforma, a reface; refl., a se transforma; refl., a simula, a se preface), după Pușcariu 1371 reprezintă un lat. *per-facĕre (în loc de perfĭcĕre), cu ultimul sens împrumutat din rus. pritvorjati sja (mai probabil este o formație neologică, din sec. XIX, ca prefira, pregăti, etc.); prefăcătorie, s. f. (simulare; ipocrizie); prefăcut, adj. (transformat, ipocrit); reface, vb. (a face din nou, a restaura), formație neol. Cf. fapt, făptură. Der. neol. factaj, s. n. (distribuire la domiciliu), din fr. factage; factice, adj. (fictiv; artificial), din fr. factice; facțiune, s. f. (bandă; grupare politică), din fr. faction; facțios, adj. (care face parte dintr-o facțiune), din lat. factiosus, prin intermediul fr. factieux; factor, s. m. (poștar), din lat. factor, prin intermediul fr. facteur (se eccentuează factor și factor, pentru sensul 2); factorie, s. f. (agenție), din sp. factotum, s. m., din lat., prin intermediul fr.; factură, s. f., din fr. facture; factura, vb., din fr. facturer; facturier, s. n., din fr. facturier.

FALS, -Ă I. adj. 1. care este contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat. ◊ care are numai aparența adevărului; contrafăcut, imitat; artificial. 2. (despre oameni) prefăcut, ipocrit. 3. (muz.) care sună contrar legilor armoniei. II. s. n. 1. neadevăr, contrafacere. 2. schimbare a adevărului într-un act, prin imitarea semnăturii; substituire de persoane etc. (< lat. falsus, it. falso)

FALS, -Ă, (I) falși, -se, adj., (II) falsuri, s. n. I. Adj. 1. Care este contrar adevărului: mincinos, neîntemeiat; care are numai aparența adevărului, autenticității; imitat, artificial. ◊ (Anat.) Coastă falsă = fiecare dintre cartilajele situate dedesubtul sternului, care realizează articularea pe stern a trei perechi de coaste. Ușă (sau fereastră) falsă = ușă (sau fereastră) aparentă, care nu poate fi folosită, făcută numai pentru simetria cu ansamblul. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Prefăcut, fățarnic, ipocrit. 3. (Muz.; despre sunete, voce etc.) Care sună contrar legilor armoniei; distonant. ◊ (Adverbial) Cântă fals. II. S. n. (Jur.) Infracțiune săvârșită prin alterarea adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, denaturarea conținutului, substituire de persoane etc. ◊ Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut; a contesta formal valabilitatea unei declarații. [Var.: (I) falș, -ă adj.] – Din lat. falsus, it. falso.

FALS adj., s., adv. 1. adj. contrafăcut, falsificat, imitat, neautentic, plăsmuit, (înv.) mincinos. (Document ~.) 2. s. v. falsificare. 3. adj. artificial, (livr.) postiș, (reg.) prepus. (Păr ~; dinți ~și.) 4. adj. falsificat, (pop.) rău, (înv.) calp. (Bani ~și.) 5. adj. contrafăcut, (înv.) strâmb. (Aur ~.) 6. adj. v. artificial. 7. adj. v. greșit. 8. adj. eronat, greșit, inexact, neexact, nefondat, neîntemeiat, (înv. fig.) rătăcit. (O știre ~.) 9. adj. v. mincinos. 10. adj. v. denaturat. 11. adj. (PSIH.) falsă recunoaștere v. paramnezie. 12. adv. (pop. fig.) strâmb. (Jură ~.) 13. adj. (înv.) mincinos. (Un profet ~.) 14. adj. pretins. (Un ~ inspector.) 15. adj. v. ipocrit. 16. adj. v. afectat. 17. adj. afectat, artificial, bombastic, căutat, convențional, declamator, emfatic, făcut, grandilocvent, manierat, nefiresc, nenatural, pompos, pretențios, retoric, (fig.) prețios, sunător, umflat. (Stil, limbaj ~.) 18. adj. nearmonios. (Note ~.)

FALS, -Ă adj. 1. Care nu este adevărat, care nu este veritabil; contrafăcut. ♦ Neautentic, neadevărat, nereal, nenatural. ♦ Neîntemeiat. 2. (Fig.; despre oameni) Prefăcut, ipocrit. 3. (Muz.) Care sună contrar legilor armoniei; greșit. [Var. falș, -ă adj. / < lat. falsus, cf. germ. falsch, it. falso].

FALS¹ ~să (~și, ~se) 1) Care induce în eroare; contrar adevărului. Mărturie ~să. 2) Care constituie un adevăr aparent; lipsit de autenticitate; contrafăcut. Document ~. 3) (despre persoane și despre manifestările lor) Care denotă lipsă de sinceritate; fără sinceritate; prefăcut; nesincer; artificial; ipocrit; fățarnic. 4) și adverbial (despre sunete) Care contravine legilor armoniei; cu armonie incorectă. /<lat. falsus, it. falso

fanariot m. 1. Grec nobil, originar din Fanar; 2. Domn grec (dela 1716-1821); 3. fig. ipocrit, viclean. ║ a. fanariotic. [Gr. mod.].

fariseéște adv. 1 Ca un fariseu (1). 2 Fig. În mod ipocrit. • / fariseu + -ește.

FARISEIC, -Ă, fariseici, -ce, adj. Ipocrit, fățarnic, prefăcut. [Pr.: -se-ic] – Din fr. pharisaïque (după fariseu).

FARISEIC, -Ă adj. fățarnic, ipocrit, prefăcut. (< fr. phari-saïque)

FARISEIC adj. v. ipocrit.

FARISEIC, -Ă adj. Fățarnic, ipocrit, prefăcut. [Pron. -se-ic. / cf. fr. pharisaïque].

fariseísm s.n. 1 Ceea ce este propriu unui fariseu (1). ♦ Formalism exagerat, ostentativ, adesea ipocrit, în practica religioasă. 2 Fig. Ipocrizie, fățărnicie, prefăcătorie. • / <fr. pharisaïsme, după fariseu.

FARISÉU (< sl.) s. m. 1. Membru al unei grupări minoritare active în cadrul iudaismului palestinian, până în anul 70 d. Hr. (căderea Ierusalimului), a cărei trăsătură distinctivă era respectarea strictă a Legii scrise (Tora) și a vechilor tradiții orale iudaice legate de ritualul purificării, regulile de alimentație etc. Deși în Evanghelii, f. sunt criticați datorită formalismului lor rigid și orgoliul care derivă din el, fiind adversari ai lui Iisus Hristos, propovăduitorul Legii Noi. Deși în opoziție cu secta saducheilor, s-au unit cu aceștia în momentul osândirii lui Iisus la moarte. Rigorismul lor a contribuit însă la supraviețuirea iudaismului. 2. Fig. Om ipocrit, fățarnic.

FARISEU, farisei, s. m. 1. Membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei, care reprezenta interesele populației orășenești înstărite și care se caracteriza prin formalism exagerat în respectarea ritualului religios. 2. Fig. Om ipocrit, fățarnic, prefăcut. – Din sl. fariseĩ.

FARISEU ~i m. 1) (la vechii evrei) Membru al unei grupări politico-religioase din perioada precreștină, care exprima, mai ales, interesele păturilor înstărite orășenești și care se caracteriza prin pedantism și ipocrizie în respectarea ritualului mozaic. 2) fig. Persoană ipocrită și orgolioasă. /< sl. farisei

fariseu m. 1. membrul unei secte judaice care făcea paradă de pietate exterioară; 2. fig. ipocrit: cu fariseul cel fățarnic CR.

fariseu (farisei), s. m. – 1. Membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei. – 2. Om ipocrit, fățarnic. Gr. φαρισαïος, prin intermediul sl. farisĕi. Sec. XVI. – Der. fariseean, adj. (înv., de fariseu), din sl. farisĕjaninŭ; farisesc, adj. (de fariseu); fariseește, adv. (în mod ipocrit); fariseism, s. n., din fr. pharisaïme.

FARISEU s. v. fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

fariséu s.m. 1 (la vechii evrei) Membru al unei grupări politico-religioase din Iudeea (apărută în sec. 2 î.Hr.) care reprezenta interesele populației orășenești înstărite și care respecta strict legea lui Moise, punînd un accent exagerat (considerat adesea ipocrit) pe formele exterioare ale ritualului religios; fariseean. ◊ Duminica vameșului (și a fariseului) v. vameș. ◊ compar. Ian taci, mă femeie,... nu mai face și tu atîta vorbă, ca fariseul cel fățarnic (CR.). 2 fig. Om ipocrit, fățarnic, prefăcut. • pl. -ei. / <sl. veche фарнсєн, фарнсѢн, gr. φαρισαĩος.

*fariséŭ m. (mgr. fariséos [scris -saîos], d. vgr. pharisaîos, care vine d. ebr. ferușim, deosebițĭ, aramaic parșî; vsl. fariseĭ; lat. pharisaeus. Cp. cu troheŭ). La vechiĭ Jidanĭ, membru al partidului popular și național, care afecta o mare virtute. Fig. Mare ipocrit. – L. V. și fariseĭ (după vsl.). Voc. -éule și eĭe. – Supt un rigorizm aparent, fariseiĭ îșĭ ascundeaŭ cele maĭ marĭ vițiĭ. Hristos, demascîndu-ĭ, îșĭ atrase ura lor. Unindu-se cu mariĭ preuți, eĭ instigară poporu contra luĭ și făcură să fie condamnat la răstignire. De atuncĭ, fariseŭ a ajuns să însemne „mare ipocrit”. V. saducheŭ.

fáță f., pl. fețe (lat. facia și facies, it. faccia, pv. facha, fassa, fr. face, sp. haz, pg. face). Acea parte a capuluĭ în care-s ochiĭ. Persoană: fețe bisericeștĭ, domneștĭ. Prezență: în fața mea, față de mine. Latura principală (în opoz. cu dos): fața caseĭ. Suprafață: fața pămîntuluĭ, a măriĭ. Acea parte a uneĭ monete care are efigia. Coloare: față verde. Aspect: om cu față sănătoasă. Pagină: a ceti cîteva fețe. Față de pernă, de masă, pînză cu care se acopere perna, masa. De față, prezent: a fi de față saŭ numaĭ a fi față. Pe față, deschis, verde, fără ocolurĭ. În față, în privire, în prezență: ĭ-am aruncat sfidarea în față; în partea opusă, peste drum (fr. vis-à-vis): în față era un castel. Față’n față, cu fața unu spre altu: oștile staŭ față’n față. Față de saŭ față cu, în față, în prezență: față de mine. A face o cercetare la fața loculuĭ, chear acolo unde s’a întîmplat orĭ comis ceva. A da ceva pe față, a descoperi a divulga. A face față unuĭ lucru, a fi preparat de rezistență, a rezista. Taler cu doŭă fețe (fig.), om ipocrit. Schimbarea la față, sărbătoarea Transfigurăriĭ luĭ Hristos (la 6 Aŭgust).

față (fețe), s. f. – 1. Chip. – 2. Figură. – 3. Persoană, individ. – 4. Aspect, înfățișare. – 5. Frunte, parte superioară. – 6. Suprafață, parte superioară. – 7. Cuvertură (husă; învelitoare; cuvertură de pat; față de masă; față de pernă). – 8. La țesături partea de pe față. – 9. Avers. – 10. Pagină a unei file. – 11. Loc expus la soare, solariu. 12. Loc expus la vînt. – Față de. – Față’n față. – De față. – În față. – Pe față. – Mr., megl. față, istr. fǫte. Lat. făcia în loc de făcies (Diez, I, 166; Pușcariu 589; Candrea-Dens., 565; REW 3130; Philippide, II, 641; DAR); cf. alb. fakje, it. faccia, prov. facha, fr. face, sp. faz, haz, port. face, ngr. φάτσα. Sensul de „persoană” ar putea fi un calc după gr. πρόσωπον (Sandfeld 37). Der. făța, vb. (Trans., a se coace farfuriile la foc); fățoaie, s. f. (Maram., față de masă); fățos, adj. (frumos); feție, s. f. (solariu, loc însorit); fățare, s. f. (față de masă; suprafața ariei; înv., ipocrizie), cu suf. -are (după DAR, ultimul sens s-ar explica printr-unul intermediar, de „mască”); fățări, vb. (înv., a se dovedi părtinitor și nedrept; înv., a disimula); fățărie, s. f. (înv., părtinire; înv., ipocrizie), ambele cuvinte ce par de origine cultă (sec. XVII), fără circulație populară; fățarnic, adj. (înv., părtinitor; ipocrit); fățărnicie, s. f. (ipocrizie); fățărnicește, adv. (în mod ipocrit); fățărnici, vb. (înv., a se arăta părtinitor; înv., a disimula); fățiș, adv. (înv., de față; în mod public; în mod deschis, sincer); înfățișa (var. fățișa), vb. (a prezenta; a expune, a explica, a reprezenta; a compărea; refl., a se arăta); (în)fățișat, adv. (de față; în mod public); înfățișetor, adj. (care prezintă; care reprezintă); înfăța, vb. (a pune sau a schimba fața de pernă sau fața de masă); desfăța, vb. (a scoate fața de pernă sau de masă); fățui, vb. (a egala, a netezi; a peria, a pili, a cizela; a pălmui), pentru al cărui ultim sens cf. fr. taloche „drișcă, fățuitoare” și „palmă, lovitură”; fățuitor, s. m. (fățuitoare); fățuitoare, s. f. (perie, drișcă); feți, vb. (a tăia lemnul în formă pătrată). Der. neol. fațadă, din fr. façade încrucișat cu față; fațetă, s. f. (aspect), din fr. facette, cu aceeași încrucișare. Cf. sb. faca „față”, pol. dial. și rut. facka „palmă” (Candrea, Elemente, 407; după Berneker 277, din ven. fazza), rut. facernyi „ipocrit” (Candrea, Elemente, 407; Miklosich, Wander., 14).

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

FĂȚARNIC s., adj. 1. s. v. ipocrit. 2. adj. v. ipocrit.

FĂȚARNIC² ~că (~ci, ~ce) și substantival Care denotă lipsă de sinceritate; care vădește duplicitate; ipocrit; duplicitar. /fățare + suf. ~nic

fățárnic, -ă adj. (d. față și suf. ar-nic). Ipocrit, prefăcut.

FĂȚARNIC, -Ă, fățarnici, -ce, adj. (Despre oameni și manifestările lor; adesea substantivat) Lipsit de sinceritate; prefăcut, ipocrit, fals. – Fățare (înv. „fățărnicie” < față) + suf. -nic.

fățarnic a. cu două fețe, ipocrit.

FĂȚĂRIT, -Ă, fățăriți, -te, adj. (Înv.) Fățarnic, prefăcut, ipocrit. – Participiul lui fățări (rar întrebuințat).

FĂȚĂRIT adj. v. duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

fățărnicésc (mă) v. refl. Mă prefac, mă port ca ipocritu.

FĂȚĂRNICIE, fățărnicii, s. f. Lipsă de sinceritate (în purtare, atitudini etc.); purtare, atitudine prefăcută, ipocrită; prefăcătorie, ipocrizie, falsitate, fățărie. – Fățarnic + suf. -ie.

fățărnicie, fățărnicii s. f. Lipsă de sinceritate; atitudine prefăcută, ipocrită; ipocrizie, falsitate. ♦ (Bis.) Păcat greu care constituie o piedică în calea mântuirii și duce la rătăcire și erezie. – Din fățărnic + suf. -ie.

Fragil ≠ robust, ipocrit, nesincer, perfid, prefăcut

*franc-masónic, -ă adj. (fr. francmasonnique). De franc-mason, de francmasonerie. Fig. Ipocrit, de sectar: zîmbet francmasonic. Adv. A zîmbi francmasonic.

HIPOCRIT, -Ă adj. v. ipocrit.

HISTRION s.m. 1. Actor de comedie la greci și la romani; bufon. 2. Măscărici, comediant lipsit de talent. ♦ (Fig.) Om ipocrit, șarlatan; gesticulant ridicol. [Pron. -tri-on, var. istrion s.m. / < fr. histrion, lat. histrio].

HISTRION s. m. 1. actor de comedie la greci și la romani; bufon. 2. măscărici, comediant. ◊ (fig.) om ipocrit, șarlatan. (< fr. histrion, lat. histrio)

HISTRION, histrioni, s. m. 1. Actor de comedie la greci și la romani; bufon. 2. Măscărici, comediant lipsit de talent. ♦ Fig. Om ipocrit, perfid, șarlatan. [Pr.: -tri-on. – Var.: istrion s. m.] – Din fr. histrion, lat. histrio, -onis.

HISTRION ~i m. 1) (în Roma Antică) Actor de comedie; bufon. 2) (în Europa Occidentală la începutul evului mediu) Actor ambulant. 3) Actor lipsit de talent; comediant. 4) fig. Persoană lipsită de sinceritate; ipocrit. [Sil. his-tri-on] /<lat. histrio, ~onis, fr. histrion^[1]

HISTRIONIC, -Ă, histrionici, -ce, adj. De histrion, referitor la histrion. ♦ Fig. Ipocrit, fals, șmecher. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. histrionique.

HISTRIONIC, -Ă adj. Care se referă la histrion, de histrion; fals. ♦ (Fig.) Ipocrit; cu gesturi ridicole. [Pron. -tri-o-. / < fr. histrionique].

IEZUIT s, adj. v. fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

iezuit (iezuiți), s. m. – 1. Membru al ordinului de călugări catolici întemeiat în 1534 de Ignacio de Loyola. – 2. Epitet dat unui om ipocrit, intrigant. – Var. (înv.) iezovit, jezuit. Lat. Iesuita (sec. XVIII), cf. sb. ježovit. – Der. iezuitic, adj. (care aparține iezuiților); iezuitism, s. n. (concepție morală, religioasă și politică a iezuiților).

IEZUIT s.m. Membru al unui ordin de călugări catolici, creat în 1534 de Ignațiu de Loyola pentru a lupta împotriva mișcărilor populare și gîndirii progresiste. ♦ (Fig.) Ipocrit, viclean, perfid. // adj. De iezuit, al iezuiților, specific iezuiților; perfid. [Cf. fr. jésuite, germ. Jesuit].

IEZUÍT (< germ., fr.) s. m. Membru al Ordinului călugăresc catolic, întemeiat la Paris, în 1534, de mici nobili spanioli, adepți fanatici ai lui Ignațiu de Loyola și confirmat de papa III sub denumirea de „Societas Jesù” („Compania lui Iisus”) în 27 sept. 1540. Încă de la început, principalele sale trăsături definitorii au fost sărăcia, castitatea și ascultarea absolută față de papă. Răspândit în Europa, America de Sud și Extremul Orient a cunoscut o mare înflorire. Desființat în 1773 de papa Clement al XIV-lea, ordinul a fost reînființat în 1884, de papa Pius al VII-lea, ajungând să reprezinte una dintre cele mai semnificative forțe intelectuale ale bisericii catolice contemporane. ♦ Fig. Om ipocrit, intrigant, perfid, viclean, fățarnic.

iezuit m. 1. membru al Societății lui Isus, ordin religios fundat de Sf. Ignațiu de Loyola în 1534, distrus de Clement XIV în 1773 sub presiunea Curților europene și restabilit de Piu VII în 1814; 2. fig. ipocrit.

IEZUIT, iezuiți, s. m. Membru al unui ordin de călugări catolici, întemeiat în 1534 de călugărul spaniol Ignațiu de Loyola pentru combaterea Reformei și întărirea puterii papale. ♦ Epitet dat unui om ipocrit, intrigant, viclean, perfid. ◊ (Adjectival) Atitudine iezuită. – Din fr. jésuite, germ. Jezuit.^[1]

IEZUIT, iezuiți, s. m. 1. Membru al unui ordin de călugări catolici, întemeiat în 1534 de călugărul spaniol Ignațiu de Loyola cu rol important în Contrareformă și în modernizarea Bisericii. ♦ (Adjectival) Care aparține iezuiților, care se referă la iezuiți; care provine de la iezuiți. Atitudine iezuită. 2. Fig. Om ipocrit, intrigant, viclean. – Din fr. jésuite, germ. Jezuit.

IEZUIT s. m. 1. membru al unui ordin de călugări catolici, creat în 1534 de călugărul spaniol Ignațiu de Loyola pentru combaterea Reformei și întărirea puterii papale. 2. (fig.) om ipocrit, intrigant, viclean, perfid. (< fr. jésuite, germ. Jesuit)

*ĭezuít, -ă m. Membru al societățiĭ luĭ Isus (lat. Iesus), un ordin religios fundat contra ereziiĭ de sfîntu Ignațiu de Loyola la 1534, suprimat de papa Clement XIV la 1773 și restabilit de papa Piu VII la 1814. Fig. Ipocrit și șiret (după dușmaniĭ lor). Adj. Ĭezuitic.

IEZUITIC adj. v. duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

IEZUITIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care este caracteristic pentru iezuiți; de iezuiți. 2) Care este lipsit de sinceritate; ipocrit; fățarnic; duplicitar. /<fr. jésuitique

*ĭezuític, -ă adj. (d. Ĭezuit). De ĭezuițĭ: societate ĭezuitică. Fig. Ipocrit și șiret: politeță ĭezuitică. Adv. Ca ĭezuițiĭ: a suride ĭezuitic (după dușmaniĭ lor).

Ingenios ≠ nepriceput, perfid, ipocrit, neinițiat

IPOCRIT, -Ă adj. Prefăcut, fățarnic. [Pl. -iți, -ite, var. hipocrit, -ă adj. / < fr. hypocrite, cf. gr. hypokrites – actor dramatic].

ipocrit adj. m., s. m. (sil. -crit), pl. ipocriți; f. sg. ipocrită, pl. ipocrite

IPOCRIT s., adj. 1. s. fățarnic, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean, (livr.) fariseu, (reg.) proclet, (înv.) telpiz, (fig.) iezuit, tartuf, trombonist. (Mare ~ mai e și ăsta!) 2. adj. duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean, (livr.) machiavelic, (rar) machiavelistic, (reg.) proclet, (înv.) fățărit, telpiz, (fig.) iezuit, iezuitic, (pop. fig.) pestriț, (înv. fig.) calp, zugrăvit. (O comportare ~ă.)

IPOCRIT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre persoane) Care este lipsit de sinceritate; prefăcut; fățarnic; iezuitic; duplicitar. [Sil. -po-crit] /<fr. hypocrite

ipocrit (ipocrită), adj. – Prefăcut, fățarnic. – Mr. ipucrit. Gr. ὑποϰριτής (sec. XVIII, cf. Gáldi 200) și modern din fr. hypocrite. – Der. ipocrizie (var. ipucrisie), din gr. ὑποϰρισία și fr. hypocrisie.

Ipocrit ≠ neprefăcut, sincer

ipocrit a. și m. fățarnic, care afectează sentimente ce nu le are.

ipocrit (-po-crit) adj. m., s. m., pl. ipocriți; adj. f., s. f. ipocrită, pl. ipocrite

IPOCRIT, -Ă adj., s. m. f. (om) prefăcut, fățarnic, fals. (< fr. hypocrite)

*ipocrít, -ă adj. și s. (fr. hypocrite, it. ipócrita și ipócrito, lat. hypócrita și hypócrites, d. vgr. ῾ypokrités, d. ῾ypó, dedesupt, și krino, judec. V. critic, cern). Plin de ipocrizie, prefăcut, fățarnic: om ipocrit, aer ipocrit, un ipocrit. Adv. Cu ipocrizie. – Ca adj. și adv. se zice și ipocritic (vgr. ῾ypokritikós).

IPOCRIZIE s. f. atitudine de ipocrit; fățărnicie, prefăcătorie, falsitate. (< fr. hypocrisie)

IPOCRIZIE ~i f. Caracter ipocrit; lipsă de sinceritate; fățărnicie; falsitate; duplicitate. [G.-D. ipocriziei; Sil. -po-cri-] /<fr. hypocrisie

JONES [dʒəunz], Henry Arthur (1851-1929), dramaturg englez. A contribuit la introducerea dramei realiste moderne în teatrul englez. Melodrame („Regele de argint”), comedii satirice cu tematică socială, dovedind o inteligentă construcție dramatică („Lovit din plin”, „Dansatoarea”, „Mincinoșii”, „Ipocriții”).

lácrămă f., pl. lacrămĭ și lăcrămĭ (lat. lacrima; vgr. dákryma; it. sp. pg. lágrima, pv. lagrema, fr. larme). Apă sărată care picură din ochĭ cînd simțĭ o mare durere trupească orĭ sufletească, o mare bucurie saŭ admirațiune: a fi emoționat pînă la lacrămĭ. Lacrămĭ de crocodil, lacrămĭ ipocrite (pin aluz. la bobițele pe care le are crocodilu în prejuru ochilor și care seamănă a lacrămĭ). A plînge cu lacrămĭ amare, a plînge cu mare întristare. A șterge cuĭva lacrămile, a-l mîngîĭa. A plînge, a rîde cu lacrămĭ, a plînge cu multă durere, a rîde cu mare poftă. A avea lacrămĭ în voce, a vorbi abea stăpînindu-țĭ lacrămile. – L. N. și lácrimă, pl. ĭ saŭ e.

lacrimi de crocodil expr. plâns prefăcut; lacrimi vărsate de un ipocrit.

LEVANTIN, -Ă, levantini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Levantului sau era originară de acolo; p. restr. negustor originar din aceste locuri. 2. Adj. Care aparține Levantului sau populației lui, privitor la Levant sau la populația lui, specific Levantului. ♦ (Depr.) Necinstit, ipocrit, intrigant. – Din fr. levantin.

LEVANTIN, -Ă, levantini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Levant; p. restr. negustor originar din Levant. 2. Adj. Care aparține Levantului sau levantinilor, privitor la Levant ori la levantini. ♦ (Depr.) Necinstit, ipocrit, intrigant. – Din fr. levantin.

LEVANTIN, -Ă I. adj., s. m. f. 1. (locuitor) din Levant. 2. (depr.) necinstit, ipocrit, intrigant. II. adj., s. n. (din) ultimul etaj al pliocenului din România. (< fr. levantin)

LEVANTIN, -Ă adj., s.m. și f. 1. (Locuitor) care aparține Levantului, din Levant, specific Levantului. 2. (Depr.) Necinstit, ipocrit, intrigant. 3. (Geol.) (Care aparține de) ultimul etaj al pliocenului din Romînia. [Cf. it. levantino, fr. levantin, cf. Levant – denumire dată în trecut litoralului răsăritean al Mării Mediterane].

lup îmbrăcat în piele de oaie expr. om șiret / rău / ipocrit.

MACHIAVELIC adj. v. duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

MACHIAVELISTIC adj. v. duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

MASCARADĂ, mascarade, s. f. 1. Acțiune sau atitudine falsă, ipocrită; prefăcătorie, înșelătorie, farsă; înscenare. ◊ Expr. (Rar) Om de mascaradă = om de nimic; secătură. 2. (Înv.) Bal mascat; grup de oameni mascați. – Din fr. mascarade.

mâță f. 1. Mold. pisică: mâță blândă, ipocrit; a umbla cu mâța în sac, a căuta să înșele; 2. roata zimțată a fusului joagărului și (Tr.) patinele de cari se servesc plutașii, ca să nu alunece pe bârne (aluziune la ghiarele mâței); 3. mâța-popii, scolopendră (după conformațiunea insectei). [Termen, comun idiomelor balcanice, de origină imitativă, după strigătul miț-miț! cu care se cheamă].

MÂȚĂ, mâțe, s. f. 1. (Pop.) Pisică; p. restr. puiul (de sex feminin al) pisicii. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu mâța în sac = a surprinde, a descoperi pe cineva care caută să înșele, să mintă. A umbla cu mâța în sac = a umbla cu înșelăciuni. (A fi) mâță blândă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Ca o mâță plouată = a) abătut, descurajat, fără chef; b) rușinat, umilit. A trăi (sau a se înțelege, a se avea etc. cu cineva) ca mâța cu șoarecele (sau cu șoarecii, cu câinele) = a fi în relații foarte proaste cu cineva. (Reg.) A se stupi ca mâțele = a) a fi în relații foarte proaste cu cineva; b) a se certa, a se insulta. A trage mâța de coadă = a fi strâmtorat din punct de vedere material, a o duce greu, a fi sărac, nevoiaș. A se uita ca mâța în calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă, de un subiect. (Reg.) A rupe mâța în două = a fi voinic, energic, curajos. 2. (Depr.) Epitet dat unui animal sau unui om slab, prăpădit, jigărit. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. cu care se apucă, se prinde, se trage sau se fixează ceva. – Probabil formație onomatopeică. Cf. alb. mica.

mâță sf [At: ANON. CAR. / Pl.: mâțe / E: pbl fo cf. alb mica] 1 (Pop.) Pisică (Felis domestica). 2-3 (Prc) Pui (de sex feminin) al pisicii. 4 (Reg.; îcs) (De-a) mâța oarbă sau de-a mâța Joc de copii Si: de-a baba oarba. 5 (Pop.; îcs) (De-a) mâța și șoarecele Joc de copii în care jucătorii sunt așezați în cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mâță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului. 6 (Pop.; îcs) mâța de vânzare Joc de copii la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vândă celorlalți o mâță reprezentată printr-o lingură. 7 (Pop.; îcs) mâța popii Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 (Fam.; îe) a fi mâță blândă A fi prefăcut, ipocrit. 9 (Fam.; îe) a fi (ca o) mâță plouată (sau udă) A fi fără chef, abătut. 10 (Îae) A fi rușinat, umilit. 11 (Reg.; îe) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mâța-n sac Se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. 12 (Fam.; îe) A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mâța-n sac A umbla sau a prinde pe cineva cu înșelăciuni. 13 (Fam.; îe) A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mâța cu șoarecii (sau cu șoarecele ori cu câinele) A fi în relații foarte rele unii cu alții. 14 (Reg.; îe) A se stupi ca mâțele A nu se înțelege bine. 15 (Îae) A se certa mahalagește. 16 (Pop.; îe) A fi învățat ca mâța la lapte A fi rău învățat. 17 (Îae) A avea un obicei prost. 18 (Reg.; îe) A păți cinstea mâței la oala cu smântână A fi bătut. 19 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța în jurul oalei cu smântână A da târcoale unui lucru sau unei ființe care îi place. 20 (Reg.; îe) A umbla ca mâța pe lângă laptele fierbinte A dori ceva de care se teme. 21 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța pe lângă blidul cu păsat A evita să spună adevărul. 22 (Reg.; îe) A trăi ca mâța pe rogojină A o duce rău. 23 (Fam.; îe) A trage mâța de coadă (sau reg., pe rogojină) A o duce greu din cauza sărăciei. 24 (Reg.; îe) A nu avea nici mâța la casă A fi foarte sărac. 25 (Reg.; îe) A se uita ca mâța la pește A privi cu lăcomie. 26 (Fam.; îe) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mâța-n calendar A nu pricepe nimic. 27 (Reg.; îe) Mătură ca mâța Se spune despre un om murdar care își ascunde murdăriile. 28 (Pfm; îe) A se spăla ca mâța A se spăla superficial. 29 (Reg.; îe) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mâța Taci, că spui minciuni pe care nimeni nu le crede nimeni. 30 (Îae) Bagă de seamă ce spui. 31 (Reg.; îe) A călca în urme de mâță stearpă A fi îndrăgostit. 32 (Fam.; îe) A rupe mâța-n două A fi voinic. 33 (Îae) A fi energic, hotărât. 34 (Îae) A fi vrednic. 35 (Reg.; îae) A se învoi la preț cu cineva. 36 (Reg.; îe) A se face mâță A se ghemui ca o pisică la pândă. 37 (Reg.; îe) A-i oua și mâța A fi om norocos. 38 (Pfm) Persoană vicleană ca pisica, ipocrită. 39 (Rar; dep) Cal slab, prăpădit Vz gloabă, mârțoagă. 40 (Îvr) Blană prelucrată a pisicii. 41 (Îr; pgn) Blană prelucrată a unor animale asemănătoare cu pisica. 42 (Reg.; lpl; gmț) Cosițe la fete. 43 (Reg.; îs) Mâță sălbatică Pisică sălbatică (Felix silvestris). 44 (Înv; îc) mâță de mare Specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg.; îc) mâța-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omidă-urs. 46 (Ent; reg.; îac) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 47-48 (Ent; reg.; îac) Câinele-babei (Oniscus murarius și asellus). 49 (Ent; reg.; îac) Scolopendră (Oniscus scolopendra). 50 (Ent; reg.; îac) Repede (Cicindela compestris) 51 (Pop.; îe) A se da de-a mâța-popii A se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. 52 (Bot.; reg.) Mâțișor (4) 53 (Bot.; reg.) Salcie. 54-55 (Pgn; șhp) Creangă (mică). 56 (Bot.; reg.) Barba ursului (Equisetum arvense). 57 (Bot.; reg.) Păpădie (Taraxacum officinale). 58 Mușchi de pe scoarța copacilor. 59 Rădăcină aeriană a porumbului. 60 (Trs; Ban) Mâț (11). 61 (Reg.) Botniță pentru vițel. 62 (Pes; reg.) Ostie. 63 (Reg.) Fiecare dintre cele două vârfuri ale scoabei. 64 (Reg.) Mâner al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 65 (Reg.) Clește. 66 (Prc) Cârlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 67 (Mar.) Broască în care se fixează sfredelul. 68 (Înv) Ancoră de navă. 69 (Trs; Ban) Cârlig cu mai multe brațe îndoite și ascuțite la vârf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fântână. 70 Dispozitiv de siguranță, prevăzut cu un fel de gheare, care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, când se rupe cablul. 71 (Reg.) Laț de prins păsări. 72 (Reg.) Bucată de lemn sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei construcții Vz grindă. 73 (Mol; Buc) Cârlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor împinși pe uluc. 74 (Trs; Mol) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 75 (Reg.) Butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu cellalt sprijinit pe marginea opusă, având rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 76 (Trs; Mol) Tindeche la războiul de țesut. 77 (Trs) Oiște. 78 (Reg.) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. 79 (Reg.) lanț sau curea care leagă grindeiul plugului de rotile Si: potâng. 80 (Trs; Olt) Cumpănă de care se leagă stavila joagărului. 81 (Trs; Olt) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dințată a joagărului. 82 (Trs; Olt la joagăr) Grăunțar. 83 (Trs; Olt) Coadă a furcii joagărului. 84 (Trs; Olt) Roată zimțată a joagărului. 85 (Trs; Olt) Fiecare din torțile care întind pânza joagărului. 86 (Trs; Olt) Fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. 87 (Trs; Olt) Jug de lemn al joagărului. 88 (Reg.) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului la roata morii. 89 (Trs; Mol; mpl) Patină pentru alunecat pe gheață. 90 (Reg.) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o așează pe talpa încălțămintei ca să nu alunece. 91 (Reg.) Cârlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stâlpi. 92 (Mar.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. 93 (Reg.) Grătar pe care se frige carne. 94 (Trs) Pirostrie pe care se pune un vas la foc. 95 (Reg.) Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. 96 (Reg.) Dig de proporții reduse. 97-98 (Reg.) Firidă mică făcută în peretele cămării Si: (reg.) mâțoacă(3). 99 (Pop.; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 100 (Pop.; art.) Melodie după care se execută mâța(99).

MIEROS, -OASĂ, mieroși, -oase, adj. 1. (Pop.; despre vorbe, privire etc.) Dulce, plăcut. ♦ Fig. Prefăcut, fals, ipocrit. 2. (Rar; despre albine) Care produce multă miere. – Miere + suf. -os.

milogeală f. 1. cerere de milă; 2. implorare ipocrită.

MINCINOS s., adj. 1. s. v. ipocrit. 2. adj. v. ipocrit. 3. adj. fals, inautentic, inventat, născocit, neadevărat, neautentic, neîntemeiat, nereal, plăsmuit, scornit, (înv.) mințit, răsuflat, spuriu, (pop. fig.) strâmb. (Afirmații ~oase.)

MINCINOS ~oasă (~oși, ~oase) și substantival 1) Care spune minciuni; care induce în eroare; amăgitor. 2) Care vădește lipsă de sinceritate; artificial; prefăcut; fals; fățarnic; ipocrit; nesincer. /minciună + suf. ~os

mir (miruri), s. n. – 1. Balsam de uns. – 2. Untdelemn sfințit. – 3. Frunte. – Mr. mir. Ngr. μύρον (Roesler 572; Murnu 37), în parte prin intermediul sl. miro, cf. bg., rus. miro. – Der. mirui, vb. (a unge cu mir), din sl. mirovati < ngr. μυρώνω; mirodenie, s. f. (înv., aromă), din ngr. μυροδία „parfum”, sl. (bg.) mirodija; mirodenie, s. f. (aromă; vioară-de-noapte, nopticioasă, Hesperis tristis), din cuvîntul anterior; mironosiță, s. f. (femeie care a uns cu smirnă corpul lui Iisus; fandosită, ipocrită), din sl. mironosica. Cf. mireasmă, miros, mire.

MIRONOSIȚĂ ~e f. 1) Femeie evlavioasă. 2) fig. Femeie ipocrită, care simulează evlavie și nevinovăție. /<sl. mironosica

mólie f. (vsl. rus. molĭ, molie, de unde și ung. moly, ngr. mólitsa. V. molete). Un mic fluture ale căruĭ larve rod stofele de lînă și blănile (tinea). Fig. Persoană ipocrită. Mîncat de moliĭ (Iron.), cĭupit de vărsat. V. cîrcîĭac.

MOTAN, motani, s. m. Masculul pisicii; cotoi, motoc, pisoi. ♦ Epitet dat unei persoane tăcute, ascunse, ipocrite, care nu-și exteriorizează gândurile sau sentimentele. – Et. nec.

neîngândurit, -ă, adj. (reg.) prefăcut, fățarnic, ipocrit.

nelcușoș, -oasă, adj. (reg.; despre oameni) prefăcut, ipocrit.

obráz m., pl. jĭ (vsl. obrazŭ, formă, figură, asemănare, față, persoană, obražati, obraziti, a forma; bg. sîrb. obraz, obraz, rușine: rus. óbraz, formă; ung. ábráz, ábrázat, față. V. probozesc). Partea cea maĭ rătundă a fețeĭ (de la ochĭ pînă la falca de jos și urechĭ): obrazu drept și cel stîng. S. n., pl. urĭ și e. Față (ca loc care simte rușinea): n’are obraz să vie, cu ce obraz să vie? Față, persoană, personagiŭ (Vechĭ): un obraz bisericesc (un cleric). Fig. Rang, considerațiune: a-l trata pe fie-care după obrazu luĭ. A fi în doŭă obraze (Vechĭ), a fi cu doŭă fețe, a fi ipocrit. A avea obraz orĭ nu, a avea simțu rușiniĭ orĭ nu. A fi gros de obraz, a nu simți rușine, a fi obraznic. A fi supțire de obraz, a simți ușor rușinea, a fi rușinos. A spune cuĭva ceva în obraz, a-ĭ spune pe față ceva neplăcut, a-l ocărî. Să-țĭ fie rușine obrazuluĭ, rușinează-te de ce-aĭ făcut, e rușinos ce-aĭ făcut! Să-țĭ fie’n obraz (Pop.)! să-țĭ fie’n nas (ca s’o miroșĭ, s’o apreciezĭ, vorbind de o faptă urîtă). Prov. Obrazu supțire cu cheltuĭală se ține, persoanele de considerațiune trebuĭe să cheltuĭască maĭ mult saŭ dacă vreĭ să trecĭ drept boĭer, trebuĭe să aĭ banĭ.

om cu două fețe expr. om ipocrit / fățarnic.

OM IPOCRIT bulan, calpuzan, cârnățar, coardă, conte, curvă, cutră, om cu două fețe, șarlă, șulfă, taler cu două fețe, țăran flaușat.

PANTALONADĂ s.f. Scenă burlescă; (p. ext.) bufonerie; discurs ipocrit. [< fr. pantalonnade, cf. Pantalone – personaj tipic din comedia italiană].

PERFID, -Ă adj. s. m. f. (om) care sub o înfățișare binevoitoare ascunde răutate, viclenie; fățarnic, prefăcut, ipocrit. (< fr. perfide)

PERFID, -Ă adj. Înclinat să facă rău, ascunzîndu-și intențiile sub o înfățișare binevoitoare; viclean, fățarnic, prefăcut, ipocrit. [Cf. fr. perfide, lat. perfidus].

PERFID s., adj. 1. s. v. ipocrit. 2. adj. v. ipocrit. 3. adj. înșelător, viclean, (livr.) insidios. (O propunere ~.)

PESTRIȚ adj. v. bălțat, dungat, duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, tărcat, vărgat, viclean.

PESTRIȚ, -Ă, pestriți, -e, adj. 1. Care are pete mici sau picături, stropi de culori diferite (de obicei alb cu negru); p. ext. cu culori diferite; pestrițat. ◊ Fontă pestriță = amestec de fontă cenușie cu fontă albă. ♦ (Pop.) Dungat, vărgat. 2. P. ext. Care este (format din elemente) de tot felul, care este amestecat, variat, felurit (și adesea eterogen); pestrițat. Lume pestriță. 3. Fig. (Pop. și fam.) Prefăcut, ipocrit, viclean, fals; răutăcios. ◊ Expr. (Pop. și fam.) A fi pestriț la mațe (sau cu mațe pestrițe) = a fi rău la suflet; a fi foarte zgârcit – Din sl. pĩstrĩ.

PESTRIȚ ~ă (~i, ~e) 1) Care are pete mici de diferite culori. 2) Care constă din elemente de natură sau de origine diferită; amestecat; eterogen. 3) pop. fam. Care nu este sincer; prefăcut; fățarnic; ipocrit. ◊ A fi cu mațele ~e (sau ~ la mațe) a) a fi rău la inimă; lipsit de milă; hain; b) a fi foarte zgârcit. /<sl. pistri

pietism s. n. Doctrină ascetică a unei secte protestante, fundată în 1671 de teologul german Philipp Jakob Spener (1635-1705), care promovează respectarea riguroasă a practicilor religioase și misticismul extrem; p. ext. atitudinea adepților acestei doctrine. ♦ (Înv., peior.) Evlavie (ipocrită). – Din fr. piétisme.

pîșen, -ă adj. (vsl. pyšanŭ, part. d. pyšati sen, a se mîndri, a fi mîndru; rus. pyšnyĭ, mîndru, luxos; pol. pyszny). Vechĭ. Trufaș. Azĭ. Nord (pîșin). Modest prefăcut, ipocrit, spăsit (după ce va fi trecut pin înț. de „rezervat”): moșu tăcea mereŭ pîșin (CL. 1910, 4, 215. Oltenița?. – Și în Șez. 30, 167). – Greșit scris pășean la Cdr.

polipichil, -ă, adj. (înv.) fals, ipocrit.

poznit, -ă, adj. (reg.) 1. ciudat, curios, bizar. 2. (despre cai) mare, gras și urât. 3. poznaș, hazliu, glumeț, vesel, șugubăț, năzdrăvan, mehenghi, ghiduș. 4. (despre oameni) prefăcut, fals, ipocrit, fățarnic.

PREFĂCUT, -Ă, prefăcuți, -te, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Fățarnic, viclean, ipocrit. – V. preface.

prefăcut a. fig. fățarnic, ipocrit.

PREFĂCUT adj., s. 1. adj. v. metamorfozat. 2. adj. v. renovat. 3. adj. v. modificat. 4. adj. v. ipocrit. 5. s. v. ipocrit. 6. s. v. simulator. 7. adj. v. simulat. 8. adj. v. afectat.

prefăcút, -ă adj. Modificat, făcut din altu: o haĭnă prefăcută. Falsificat: vin prefăcut. Fig. Care se preface, ipocrit, fățarnic.

PROCLET s., adj. v. fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

PROCLET, -Ă, procleți, -te, adj. 1. (Înv.; adesea substantivat) Care a fost excomunicat, anatemizat, blestemat; eretic; p. ext. păgân, necredincios. 2. (Reg.; adesea substantivat) Ticălos, rău, păcătos, ipocrit. 3. (Reg.) Grozav, strașnic, cumplit. – Din bg. proklet.

sfințoaică, sfințoaice, s.f. (reg.) femeie ipocrită.

*sincér, -ă adj. (lat. sincérus). Neprefăcut, nemincinos: omu puternic la suflet e sincer. Exprimat fără mincĭună: convingerĭ, regrete sincere. Adv. Cu sinceritate. – Fals síncer. V. ipocrit.

șarlă, șarle s. f. om ipocrit / viclean / pervers.

ȘARPE șerpi m. 1) la pl. Ordin de reptile cu corpul lung, cilindric, foarte flexibil, lipsit de picioare. 2) Reptilă din acest ordin. ◊ A se zvârcoli ca în gură de ~ a nu-și găsi locul de durere, de spaimă sau de nerăbdare. A călca ~le pe coadă a deranja foarte tare pe cineva. A încălzi un ~ la sân a ocroti un om nerecunoscător. A sări ca mușcat de ~ a fi cuprins brusc de mânie. ~-de-casă specie de șarpe neveninos, care trăiește în apropierea caselor. ~ cu clopoței specie de șarpe veninos, a cărui coadă este acoperită cu solzi care produc un sunet caracteristic; crotal. ~ cu ochelari specie de șarpe veninos, cu gâtul plat, pe care se disting pete de forma unor ochelari; cobră. 3) fig. Om fățarnic; ipocrit. /<lat. serpens

ȘIRET adj., s. 1. adj. v. șmecher. 2. adj. abil, șmecher, viclean, (pop.) mehenghi. (Om ~ în acțiuni.) 3. s. v. ipocrit. 4. adj. duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, viclean, (livr.) machiavelic, (rar) machiavelistic, (reg.) proclet, (înv.) fățărit, telpiz, (fig.) iezuit, iezuitic, (pop. fig.) pestriț, (înv. fig.) calp, zugrăvit. (Atitudine ~eată.)

șulfă, șulfe s. f. om ipocrit, om cu două fețe.

șuneagău, șuneagăi, adj. (reg.) 1. viclean, ipocrit, perfid. 2. idiot, prostănac.

TALER², taleri, s. m. Monedă de argint (austriacă) care a circulat în trecut și în țările române. ◊ Expr. Taler cu două fețe = om prefăcut, ipocrit, fals. [Pl. și: (n.) talere] – Din germ. Taller.

taler n. 1. disc lătăreț: a umbla (cere) cu talerul; cu talerul, cu bani strânși din pomană: sgârcitul pe care îl îngropară cu talerul pârliții de mahalagii CAR.; 2. disc de balanță; 3. farfurie: taler întins, adânc; fig. taler cu două fețe, ipocrit. [Nemț. TELLER, printr’un intermediar slav (v. talger)].

TALER², taleri, s. m. Monedă de argint (austriacă) care a circulat în trecut și în Țările Române. ◊ Expr. Taler cu două fețe = om prefăcut, ipocrit, fals. [Pl. și: (n.) talere] – Din germ. Taller.

TALER² ~i m. Monedă austriacă de argint cu circulație și în țările române. ◊ ~ cu două fețe om fățarnic; ipocrit; prefăcut. /<germ. Taler

taler cu două fețe expr. om ipocrit / fățarnic.

*tartúf, -ă adj. (după numele luĭ Tartuffe, un personagiŭ dintr’o comedie a luĭ Molière. V. cartof). Ipocrit religios.

Tartuf m. tipul ipocritului religios (după numele unui personaj dintr’o comedie a lui Moliere).

TARTUF s. v. fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean. Var. (după alte surse) tartufe.

TARTUFE s.m. (Liv.) Tip uman ipocrit, fățarnic. [Pron. -tüf, var. (după alte surse) tartuf. / < fr. tartufe, cf. Tartufe – personaj din piesa omonimă a lui Molière].

TARTUFE TüF/ s. m. tip uman ipocrit, fățarnic. (< fr. tartufe)

tăcĭúne m¹. (lat. *tĭtio, cl. titio, -ónis, id.; it. tizzone, neap. tessone, pv. tizo, fr. tison, sp. tizon, pg. tiçăo). Lemnu ars care nu s’a prefăcut încă în cărbune. Fig. Iron. Tăcĭune acoperit, om ipocrit, maĭ ales care face dragoste pe ascuns. Agr. O boală molipsitoare a grînelor (numită și cărbune, după fr. charbon) în care unele organe-s mîncate de un praf negru saŭ cafeniŭ (ustilágo máydis). – În Dor. Vs. și tecĭune. V. mălură.^[1]

TEATRALIST, -Ă I. adj. 1. care aparține teatrului; cu caracter teatral. 2. teatral (2). II. s. m. f. ipocrit, care joacă teatru și în viața obișnuită. (< teatral + -ist)

TEATRALIST, -Ă adj. Cu caracter teatral. // s.m. și f. Ipocrit, care joacă teatru și în viața obișnuită. [< teatral + -ist].

TELPIZ adj., s. v. fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

*trădéz (rar trădáŭ) și tradéz, a trădá v. tr. (lat. trádere, a preda, a trăda [trans, dincolo, și dare, a da]; it. tradire, fr. trahir. V. cred, perd, vînd). Predaŭ (Sec. 19. Rar). Vînd, ajut în ascuns dușmanilor patriiĭ orĭ societățiĭ din care face parte: Ĭuda l-a trădat pe Hristos. Fig. Părăsesc: puterile l-aŭ trădat. Divulg: a trăda un secret. Denot, arăt, daŭ de gol: hîrîĭala vorbeĭ l-a trădat că e Jidan. V. refl. Mă daŭ de gol: ipocritu s’a trădat.

TROMBONIST s. v. fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

țăran flaușat expr. (adol., peior.) (om) ipocrit, fățarnic.

viclean (-nă), adj. – 1. (Înv.) Perfid, ipocrit. – 2. (Înv.) Fals, înșelător. – 3. Șiret, șmecher. – 4. (S. m.) Diavolul. – Var. înv. hiclean, hitlean, și der. Mag. hitlen (Cihac, II, 538; Gáldi, Dict., 98). Sec. XVI. – Der. vicleni, vb. (a trăda, a înșela; refl., a unelti împotriva cuiva, a trece la inamic), cuvînt înv.; viclenie, s. f. (trădare; șiretenie, răutate; falsitate, înșelăciune; șmecherie); vicleșug (var. înv. viclenșug), s. n. (trădare; șiretlic, înșelăciune), din mag. hitlénseg. Din rom. provine rut. chytjanecĭ „ușuratic” (Candrea, Elemente, 409).

VICLEAN adj., s. 1. adj. v. ipocrit. 2. s. v. ipocrit. 3. adj. v. perfid. 4. adj. v. șmecher. 5. adj. abil, șiret, șmecher, (pop.) mehenghi. (Om ~ în acțiuni.)

VICLEAN, -Ă, vicleni, -e, adj. (Adesea substantivat). 1. Care se poartă, vorbește fără sinceritate, ascunzându-și adevăratele intenții (reprobabile); fățarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat) șiret, șmecher, isteț. 2. (Pop.) Rău, crud, neîndurător, hain. 3. (Înv.) Care își calcă credința sau cuvântul; necredincios; trădător. ♦ (Rar) Care nu crede în învățăturile religiei creștine; păgân. ♦ (Substantivat, m.) Duh necurat, drac. [Var.: (înv.) hiclean, -ă adj.] – Din magh. hitlen.

VICLEAN, -Ă, vicleni, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Care se poartă, vorbește fără sinceritate, ascunzându-și adevăratele intenții (reprobabile); fățarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat) șiret, șmecher, isteț. 2. (Pop.) Rău, crud, neîndurător, hain. 3. (Înv.) Care își calcă credința sau cuvântul; necredincios; trădător. ♦ (Rar) Care nu crede în învățăturile religiei creștine; păgân. ♦ (Substantivat, m.) Duh necurat, drac. [Var.: (înv.) hiclean, -ă adj.] – Din magh. hitlen.

ZUGRĂVIT adj. v. duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean, vopsit.