ATOL, atoli, s. m. Insulă în formă de inel, formată în mările calde din schelete de corali. – Din fr. atoll.

DAIAC, daiaci, s. m. (La pl.) Populație a insulei Kalimantan; (la sg.) persoană din această populație. – Din fr. dayak.^[1]

HURICAN, huricane, s. n. Furtună puternică, uragan care bântuie în insulele Antile. – Din engl., fr. hurricane.

INSULAR, -Ă, insulari, -e, adj. Care se află pe o insulă; de insulă, caracteristic unei insule. ♦ (Substantivat) Locuitor al unei insule (1). – Din fr. insulaire, lat. insularis.

INSULĂ, insule, s. f. 1. Întindere de pământ înconjurată din toate părțile de apă, situată fie într-un ocean, mare sau lac, fie în cadrul albiei unei ape curgătoare. ♦ Fig. Grup de obiecte de același fel care se diferențiază de mediul înconjurător. 2. (În sintagma) Insulă plutitoare = formație compactă de rădăcini și ramuri de plante rupte care plutesc pe un curs de apă, având aspectul unei insule (1); plaur. – Din lat. insula.

INSULIȚĂ, insulițe, s. f. Diminutiv al lui insulă. – Insulă + suf. -iță.

JAVANEZ, -Ă, javanezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Locuitor al insulei Java. 2. Adj. Care aparține Javei sau javanezilor (1), privitor la Java sau la javanezi. – Din fr. javanais.

DOMINION, dominioane, s. n. Nume mai vechi dat statelor din afara insulelor britanice care fac parte din Imperiul Britanic, având statut de suveranitate și egalitate în drepturi cu metropola. [Pr.: -ni-on] – Din fr. dominion.

TIGRU, tigri, s. m. Specie de mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare, cu blana de culoare galbenă-roșcată cu dungi negre, transversale, care trăiește în Asia și în insulele Australiei (Felis tigris). ♦ Epitet dat unui om energic, impulsiv, crud. – Din fr. tigre, lat. tigris.

PELASG, -Ă, pelasgi, -ge, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din unele triburi ce au populat în timpurile străvechi partea sudică a Peninsulei Balcanice, litoralul vestic al Asiei Mici și câteva insule din această regiune; (la m. pl.) populația triburilor care locuiau în aceste regiuni. 2. Adj. Care aparține pelasgilor (1), privitor la pelasgi, de la pelasgi; pelasgic. – Din fr. Pélasges.

ANGLI s. m. pl. Populație germanică care, în sec. V, a cucerit estul Insulelor Britanice, dând numele ei acestui teritoriu. – Din fr. Angles.

ANGLO-SAXON, -Ă, anglo-saxoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populații germanice care au ocupat Insulele Britanice în sec. V-VI; (și la sg.) persoană care face parte din una dintre aceste populații. 2. Adj. Care aparține anglo-saxonilor (1). ♦ Limbă anglo-saxonă = limbă germanică vorbită de anglo-saxoni în secolele VIII-XII; engleza veche. – Din fr. anglo-saxon.

ARHIPELAG, arhipelaguri, s. n. Grup de insule apropiate dintr-o mare sau dintr-un ocean. – Din ngr. arhipélagos.

PIROGĂ, pirogi, s. f. Ambarcație rudimentară, lungă și îngustă, cu vâsle sau cu pânze, construită prin scobirea sau cioplirea unui trunchi de copac ori confecționată din piei cusute, folosită de anumite populații din Africa, India, din insulele din sud-estul Asiei și din Oceanul Pacific. – Din fr. pirogue.

PLAUR, plauri, s. m. Vegetație acvatică compactă, constituită dintr-o acumulare de rădăcini, rizomi de stuf și diverse elemente organice și minerale, care formează insule plutitoare la suprafața apei; plav. [Pr.: pla-ur] – Cf. plav.

PLUTITOR, -OARE, plutitori, -oare, adj., s. n., s. f. 1. Adj. Care poate pluti la suprafața unui lichid; flotabil. ◊ Pod plutitor = platformă care servește la transportul persoanelor sau lucrurilor de la un mal la celălalt al unei ape; bac. Insulă plutitoare sau ostrov plutitor = îngrămădire de pământ, nisip sau nămol, mai ales în apele curgătoare, formând o insuliță acoperită cu vegetație. ♦ Care se menține în văzduh. ♦ (Înv.; despre ape curgătoare) Navigabil. 2. S. n. Corp care plutește la suprafața unui lichid și care, fiind legat printr-un sistem de pârghii, cabluri etc., indică și uneori reglează nivelul lichidului dintr-un recipient; flotor. ♦ Corp alcătuit dintr-un material cu densitate mai mică decât a apei, care servește la măsurarea vitezei unui curent de apă. 3. S. n. Construcție care plutește, prevăzută cu un echipament cu ajutorul căruia poate îndeplini unele servicii de semnalizare sau de transport, folosită în navigație. 4. S. f. (Bot.) Rourică. 5. S. f. (Bot.; în sintagma) Plutitoare dulce = lemn-dulce. – Pluti + suf. -tor.

POPÂNDAC, popândaci, s. m. (Mai ales la pl.) Formație vegetală alcătuită din rogoz, care crește în grupuri în mocirlele sau în bălțile din câmpie, având din depărtare aspectul unor mici insule. – Et. nec.

PRUND, prunduri, s. n. 1. Pietriș mărunt amestecat cu nisip, care se găsește pe fundul și pe malul apelor sau, în straturi, în scoarța pământului. ♦ Albie, fund de apă (cu pietriș). ♦ Pietriș mărunt care se așterne pe drumuri sau pe șosele; prundiș. 2. Mal, țărm, teren acoperit cu pietriș; prundiș; teren format din pietriș. 3. Insulă mică, fără vegetație, formată din aluviuni, pe cursul unui râu. – Din sl. prondŭ.

PRUNDOI, prundoaie, s. n. Insulă plutitoare în Delta Dunării, alcătuită din nămol, papură și rădăcini. – Prund + suf. -oi.

OSTROV, ostroave, s. n. 1. Insulă mai mare. 2. Insulă fluvială formată în urma unui proces de acumulare. [Acc. și: ostrov] – Din sl. ostrovŭ.

LESBIAN, -Ă, lesbieni, -e, subst., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a insulei Lesbos sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Lesbosului sau populației lui, privitor la Lesbos sau la populația lui. 3. S. f., adj. (Femeie) care practică lesbianismul. [Pr.: -bi-an] – Din fr. lesbien.

NORMAND, -Ă, normanzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Nume sub care erau cunoscute neamurile germanice care locuiau în Peninsula Scandinavă, Irlanda și în insulele vecine; vikingi, varegi; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste neamuri sau populații. 2. Locuitor al Normandiei. 3. Adj. Care aparține normanzilor (1) sau locuitorilor Normandiei, privitor la normanzi sau la locuitorii Normandiei. – Din fr. normand.

CONTINENT¹, continente, s. n. Diviziune geografică alcătuită dintr-o întindere mare de uscat, mărginită, total sau parțial, de mări și de oceane, cuprinzând și unele insule sau arhipelaguri vecine. – Din fr. continent, lat. continens, -ntis.

COCIOC, cocioace, s. n. 1. Nămol vegetal amestecat cu bucăți de rădăcini de stuf și de papură (care formează mici insule plutitoare). 2. Baltă mică, izolată, în regiunea inundabilă a unei ape curgătoare, care nu-și poate împrospăta apa. [Pl. și: cociocuri] – Et. nec.

DRUID, druizi, s. m. Preot al vechilor celți din Galia și din insulele britanice. – Din fr. druide, lat. druidae.

SCOȚI s. m. pl. Triburi celtice care populau inițial vestul și nordul Islandei și care în sec. V-VI s-au stabilit în nordul insulei britanice. – Din fr. Scots.

SILVOTUNDRĂ, silvotundre, s. f. Regiune din sudul tundrei în care tundra alternează cu insule de pădure. – Silvo- + tundră.

COȘCOV, -Ă, coșcovi, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre pereți) Coșcovit. 2. S. f. (Reg.) Loc gol, mai ales în malurile apelor, pe sub rădăcini, unde se ascund și unde trăiesc peștii și racii. 3. S. f. Nămol vegetal amestecat cu bucăți de rădăcini de stuf și papură, care formează uneori mici insule plutitoare la suprafața apelor; cocioc. – Cf. rus. kočkovatyj „cu ridicături, deluros, bolovănos”.

COCIOC s. v. insulă plutitoare, ostrov, plaur, plavie.

INSULĂ s. (GEOGR.) 1. (înv. și pop.) ostrov. 2. insulă plutitoare = plaur, plavie, (reg.) cocioc, năcladă, plav, prundoi.

NĂCLADĂ s. v. insulă plutitoare, plaur, plavie.

OSTROV s. v. insulă.

PLAUR s. 1. (reg.) plav, prundoi. (Formația vegetală acvatică numită ~.) 2. v. insulă plutitoare.

PLAV s. v. insulă plutitoare, plaur, plavie.

PLAVIE s. v. insulă plutitoare.

PRINDOI s. v. insulă plutitoare, plaur, plavie.

insulă s. f., g.-d. art. insulei; pl. insule

pen'insulă s. f. (sil. mf. pen-) insulă

ARHIPELAG ~uri n. Grup de insule dintr-un ocean sau dintr-o mare. /<ngr. arhipélagos

ATOL ~i m. Insulă de corali în formă de inel. /<fr., engl. atoll

CANAR ~i m. Pasăre cântătoare, de talie mică, cu penajul viu colorat, originară din Insulele Canare. /<fr. canari

FAR ~uri n. 1) Turn construit pe o coastă sau pe o insulă, prevăzut cu o sursă puternică de lumină în partea superioară, servind drept reper la orientarea navelor și avioanelor în timpul nopții. 2) Dispozitiv de iluminat, instalat în partea din față a unui vehicul, destinat să lumineze drumul. 3) fig. Lucru care luminează o cale nouă. 4) fig. Persoană care se află în fruntea unui domeniu de activitate, servind drept exemplu demn de urmat. /<fr. phare, lat. pharus

INSULAR¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de insule; propriu pentru insule. 2) Care se află pe o insulă; de pe o insulă. /<fr. insulaire, lat. insularis

INSULAR² ~i m. Persoană care trăiește pe o insulă; locuitor al unei insule. /<fr. insulaire, lat. insularis

INSULĂ ~e f. Porțiune de uscat înconjurată de apă din toate părțile. ◊ ~ plutitoare îngrămădire de vegetație acvatică (stuf, rădăcini, buruieni etc.) amestecată cu nămol, care plutește pe apă; plavie. [G.-D. insulei] /<lat. insula

JAVANEZ¹ ~ă (~i, ~e) Care aparține insulei Java sau populației ei; din Java. /<fr. javanais

JAVANEZ² ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a insulei Java sau este originară din Java. /<fr. Javanais

NORMAND ~dă (~zi, ~de) m. și f. 1) la pl. Populația germanică care locuia în Peninsula Scandinavă și în insulele vecine. 2) Persoană care făcea parte din această populație. /<fr. normand

OSTROV ~oave n. înv. pop. 1) Insulă în mare. 2) Insulă fluvială formată în urma unui proces de acumulare. /<sl. ostrovu

PANTERĂ ~e f. 1) Mamifer exotic carnivor, foarte agil, de talie mare, având corp puternic și mlădios, coadă lungă și blană galbenă cu pete închise; leopard. ◊ ~ neagră specie de leopard cu blana neagră, care trăiește în insulele din Sud-Vestul Asiei. 2) Blană a acestui mamifer. 3) fig. Femeie rea, mânioasă și violentă. /<fr. panthere

PAPUAȘ ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Noii Guinee (și a altor insule din Melanezia) sau este originară din Noua Guinee (și alte insule din Melanezia). [Sil. -pu-aș] /<fr. papouas

PLAUR ~i m. Insulă plutitoare la suprafața unei ape formată din vegetație acvatică (în special, din rădăcini, ierburi, rizomi etc.). [Sil. pla-ur] /cf. plat

ZĂTOACĂ ~ce f. pop. Braț al unei ape curgătoare, situat între malul acesteia și o insulă. /<bulg. zatok

ANOA s.m. (Zool.) Animal asemănător unui bivol mic, care trăiește în pădurile din insulele Moluce. [< fr. anoa < cuv. malaiez]

BANTAM s.n. 1. Rasă de găini pitice, originare din insula Djawa. 2. (Box) Categoria „cocoș” (boxeri cu o greutate între 51 și 54 kg.) [< engl. bantam].

CATARINIENI s.m.pl. Grup de primate superioare, cu nările apropiate, septul nazal mult îngustat și cu coadă scurtă, neprehensilă, care trăiesc în Africa, Asia și unele insule australiene; (la sg.) maimuță din acest grup. [Pl. -ni-eni, sg. catarinian, var. catarine s.n.pl. / < fr. catarhiniens].

CIRCUMNAVIGAȚIE s.f. Călătorie pe mare în jurul unei mari insule, în jurul unui continent sau în jurul lumii. [Gen. -iei. / < lat. circumnavigatio, fr. circumnavigation].

CURAÇAO s.n. Lichior făcut din coji de portocale amare, zahăr și alcool. [Pron. -sa-o-. / < fr. caraçao, cf. Curaçao – insulă în Antile].

DALMATIC, -Ă adj. (Despre țărmuri) Format din golfuri, peninsule și insule de forme alungite și cu creste muntoase; (despre izvoare) care curge continuu. [< fr. dalmatique].

FAR s.n. 1. Turn în care este instalat un proiector puternic, destinat a servi ca reper în navigație. ♦ Reflector montat în față la automobile, la locomotive etc. pentru a lumina drumul. 2. Ansamblul tuturor vergelelor, velelor și manevrelor unui catarg. [< fr. phare, cf. lat., gr. Pharos – insulă lîngă Alexandria, unde Ptolomeu a ridicat un turn înalt pentru orientarea corăbiilor].

GHETOU s.n. Cartier unde erau siliți să locuiască evreii. [Var. gheto s.n. / < it., fr. ghetto, cf. Ghetto – insulă lîngă Veneția, unde în sec. XVI au fost izgoniți evreii].

GOTLANDIAN s.n. (Geol.) Perioadă a paleozoicului considerată în trecut ca o diviziune superioară a silurianului, astăzi ca silurian propriu-zis. // adj. Care aparține acestei perioade. [Pron. -di-an. / < fr. gothlandien, cf. Gotland – insulă din marea Britanie].

INSULĂ s.f. 1. Suprafață din scoarța Pămîntului mai mică decît un continent, mărginită din toate părțile de apă. ◊ Insulă plutitoare = formație compactă de rădăcini și ramuri rupte, care plutește pe un curs de apă; plaur. 2. Spațiu verde în mijlocul unei străzi; refugiu. [< lat. insula].

JAMAICĂ s.f. (Rar) Rom de Jamaica, fabricat din trestie de zahăr. [Pron. -mai-. / cf. Jamaica – insulă în Marea Caraibilor].

LESBIANISM s.m. Atracție erotică patologică^[1] și satisfacere sexuală între femei; safism; ginecofilie. [< lesbian + -ism, cf. Lesbos – insulă în Grecia].

MADERA s.n. Varietate de vin dulce produs la Madera. [Cf. Madera – insulă portugheză în Atlantic].

MAJOLICĂ s.f. Faianță. ♦ Obiect de faianță din epoca Renașterii italiene. [Var. maiolică s.f. / < fr. majolique, maiolique, cf. it. majolica < Majorca, insulă în Baleare].

MARTINICĂ s.f. Cafea din Martinica. [Cf. Martinica – insulă din Antile].

UKULELE s.n. Chitară de dimensiuni reduse, cu patru coarde, originară din insulele Hawaii, folosită în formațiile de jaz din New Orleans. [< engl. ukulele < cuv. polinezian].

MINOIAN s.n. (Ant.) Civilizație care a avut ca centru insula Creta și s-a dezvoltat între începutul mileniului III și sec. XV î.e.n. // adj. Minoic. [Pron. -no-ian. / < fr. minoen, cf. Minos – rege mitic al Greciei].

PLEUSTON s.n. Totalitatea talurilor pluricelulare de alge roșii sau brune care plutesc ca niște insule pe apă. [< germ. Pleuston].

SILVOTUNDRĂ, silvotundre, s. f. Regiune din sudul tundrei în care apare alternarea unor insule de pădure cu tundra. – Silvo- + tundră.

SILVOTUNDRĂ s.f. Regiune din sudul tundrei în care alternează insule de pădure și de stepă. [< silvo- + tundră].

THANETIAN s.n. (Geol.) Etaj de la începutul eocenului. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ti-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. thanétien, cf. Thanet – insulă în nord-estul provinciei Kent (Anglia)].

TOMBOLO s.n. Limbă de nisip care unește o insulă litorală de țărm. [< it. tombolo].

TOPAZ s.n. Silicat natural de aluminiu și fluor, piatră prețioasă de culoare galbenă. [< fr. topaze, cf. lat. topazus, gr. topazos – din insula Topazos de la Marea Roșie].

BABIRUSA s. f. porc sălbatic din insulele Moluce, cu corpul fără păr și colții în sus, străbătând pielea botului. (<fr. babiroussa)

ARHIPELAG s.n. (Geogr.) Grup de insule (situate într-o mare sau într-un ocean). [Pl. -guri. / < it. arcipelago, cf. gr. archipelagos].

ATOL s.m. Insulă de forma unui inel, care are în mijloc o lagună, formată prin depunerea scheletelor de corali. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr., engl. atoll, cf. it. atóllo < cuv. polinezian].

BOA s.m. invar. 1. (Zool.) Șarpe uriaș, neveninos, din regiunea tropicală a Americii și din insula Madagascar. 2. Șal lung de blană sau din pene purtat de femei în jurul gîtului. [Pron. bo-a. / < fr. boa, cf. lat. boa – șarpe de apă].

isolă s.f. (înv.) insulă, ostrov.

arhipelag (arhipelaguri), s. n. – Grup de insule. It. arcipelago, din gr. ἀρχιπέλαγος „mare principală” (sec. XIX).

INSULAR adj. Caracteristic unei insule; aflat pe o insulă; de (pe o) insulă. // s.m. și f. Locuitor al unei insule. [Cf. fr. insulaire].

picui¹, picuie, vb. IV (reg.) 1. vârf ascuțit, pisc. 2. (în forma păcui) mică insulă aluvionară în apele Dunării. 3. piatră din care se face cutea (gresia) pentru ascuțit coasa.

plavie, plăvii, s.f. (reg.) 1. insulă plutitoare alcătuită din plaur (stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori, crengi și nămol); plaur, cocioc, năcladă. 2. (cu forma plavă) navă, corabie; plută. 3. pădure doborâtă de vânt; palancă. 4. șir de trestii înfipte în pământ, din care ciobanii își fac adăpost. 5. limbă de foc; plavină. 6. (adv.) în cantitate sau în număr mare.

KAVA s.f. Plantă exotică din familia piperaceelor, care crește în numeroase insule polineziene și a cărei rădăcină are miros plăcut și gust acru. ♦ Băutură făcută din rădăcina acestei plante. [< fr. kawa < cuv. polinezian].

popânzac², popânzace, s.n. (reg.; mai ales la pl.) mușuroi format din rogoz și alte plante de baltă; insulă plutitoare din tulpini, rizomi, rădăcini etc.; plavie.

popânzoc s.n. (reg.) insulă sau grind format de o apă curgătoare.

zabran, zabrane, s.n. (reg.) 1. pădurice rară. 2. insulă.

SICILIAN s.n. (Geol.) Etaj inferior al pleistocenului din bazinul Mării Mediterane. // adj. Care aparține acestui subetaj. [Pron. -li-an. / < fr. sicilien, cf. Sicilia – insulă italiană în Marea Mediterană].

crîng (crînguri), s. n. – 1. (Înv.) Cerc, ciclu. – 2. (Înv.) Firmament. – 3. (Bucov.) Cadran de ceas. – 4. Pădurice, mai ales în valea unui rîu, formînd un fel de insulă mai mult sau mai puțin rotundă. Sl. krǫgŭ „cerc” (Cihac, II, 83; Conev 50; Skok 66), cf. sb. krug „ogor circular”. Este dublet al lui crug, s. n. (ciclu; orbită, sferă), din sb. sau rus. krug. Sensul de „pădure”, explicabil prin sinuozitățile rîurilor în care se formează, coincide cu crivină; cf. o explicație diferită, dar mai puțin probabilă, în DAR. Cf. creangă. – Der. crîngos, adj. (acoperit de arbori); crînjel, s. n. (Munt., bucată rotundă; formă caracteristică a excrementului omenesc).

Bermude (Insulele ~) s. propriu f. pl.

ANGLO-SAXON, -Ă I. s. m. f. pl. populații germanice care s-au deplasat de pe continent în Insulele Britanice în sec. V-VI. II. adj. care aparține anglo-saxonilor. ♦ limbă ~ă = limbă germanică vorbită de anglo-saxoni; engleza veche. (< fr. anglo-saxon)

ANOA s. m. bivol mic, din pădurile insulelor Moluce. (< fr. anoa)

ARHIPELAG s. n. grup de insule într-o mare sau într-un ocean, formând un tot. (< ngr. arhipelagos)

ATOL s. m. insulă de corali în forma unui inel având la mijloc o lagună. (< fr. atoll)

BANTAM s. n. 1. rasă de găini pitice, originare din insula Java. 2. (box) categoria „cocoș” (boxeri cu o greutate între 51 și 54 kg). (< engl. bantam)

DALMATIC, -Ă adj. 1. dalmat. 2. (despre țărmuri) format din golfuri, peninsule și insule cu forme alungite și creste muntoase; (despre izvoare) care curge continuu. (< fr. dalmatique, lat. dalmaticus)

DRONT s. m. porumbel uriaș, de mărimea unei lebede, incapabil de zbor, descoperit în insulele Mauritius din Oc. Indian și dispărut în urma distrugerii lui de către coloniști. (< fr. dronte)

EGEEAN, -Ă adj. referitor la popoarele de la Marea Egee. ◊ civilizație egeeană = nume dat civilizațiilor preelenice care s-au dezvoltat între anii 2600 și 1200 î. Chr. în insulele și pe coastele Mării Egee. (< fr. egéen)

HAVAIAN, -Ă I. adj. 1. din insulele Hawaii. 2. (despre un tip de erupție vulcanică) caracterizat prin emisiune fără explozie și bombe vulcanice ale unei lave bazaltice fluide. II. s. f. instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, cu sunetul lin și tărăgănat. (< fr. hawaïenne /II/ hawaïenne)

INSULAR, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) al unei insule. (< fr. insulaire, lat. insularis)

INSULARITATE s. f. 1. configurație, stare a unei țări compusă din una sau mai multe insule. 2. caracterul a ceea ce este insular. (< fr. insularité)

INSULĂ s. f. 1. suprafață de pământ mai mică decât un continent, mărginită din toate părțile de apă. ♦ ~ plutitoare = formație compactă de rădăcini și ramuri rupte, care plutește pe un curs de apă; plaur. 2. suprafață (triunghiulară) la ramificații de drumuri la delimitarea benzilor de circulație către diferite direcții. 3. suprastructură a unui portavion. (< lat. insula)

KAVA s. f. plantă exotică din familia piperaceelor, care crește în numeroase insule polineziene și a cărei rădăcină are miros plăcut și gust acru. ◊ băutură din rădăcina acestei plante. (< fr. kawa)

MALAIEZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Malaiezia. ◊ (s. f.) limbă vorbită în peninsula malaieză și pe coastele insulelor Indoneziei. (< fr. malais)

MALAIO-POLINEZIAN, -Ă adj. limbi malaio-polineziene = grup de limbi vorbite din Madagascar până în Insula Paștelui și din sudul Vietnamului până în Noua Zeelandă. (< fr. malayo-polynésien)

PRAO s. n. ambarcațiune mare cu vele, în insulele Malaysiei. (< fr. prao)

PRATOSTEPĂ s. f. regiune de climat arid din zona temperată, cu mici insule de pădure într-o vastă întindere de stepe. (< prato- + stepă)

SAMPAN s. n. mică navă cu vele în Extremul Orient pentru traversarea fluviilor și comunicația între insule. (< engl., fr. sampan)

ȘAMANISM s. n. ansamblu de credințe și practici magice constituind forme de mistică primitivă ale religiei unor populații din America de Nord, Asia de Nord și insulele Oc. Pacific, prin cultul strămoșilor, credința în spirite bune și rele, în farmece, ritualuri de tămăduire prin dansuri, stări de extaz etc. (< fr. chamanisme)

TAGAL, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține principalei populații din insulele Filipine. ◊ (s. f.) limbă malaio-polineziană vorbită în Filipine; tagalogă. (< fr. tagal)

TOMBOLO s. n. limbă de nisip care unește o insulă litorală de țărm. (< it. tombolo)

UKULELE [IUKEILEILI] s. n. mică chitară cu patru coarde, originară din insulele Hawaii, folosită în formațiile de jaz. (< engl. ukulele)

marshallez (referitor la Insulele Marshall) [sh pron. ș] adj. m., s. m., pl. marshallezi; adj. f., s. f. marshalleză, pl. marshalleze

solomonian (referitor la Insulele Solomon) (-ni-an) adj. m., s. m., pl. solomonieni; adj. f., s. f. solomoniană, pl. solomoniene

ostrov (ostroave), s. n. – Insulă. Sl. ostrovu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Miklosich, Lexicon, 522). – Der. ostrovean, adj. (insular). Înv., se folosește numai pentru a desemna insulele Dunării.

AFRICA, al doilea continent, ca mărime, al Pămîntului, traversat de Ecuator și de cele două tropice, cuprins între Oc. Atlantic (la V), M. Mediterană (la N), Marea Roșie și Oc. Indian (la E); c. 30,3 mil km² (cu insulele învecinate); c. 795 mil. loc. (1990). Se întinde între 37°21′ lat. N (Capul Ras el-Abiad) și 34°52′ lat. S (Capul Acelor), pe c. 8.000 km, și între 17°35′ long. V (Capul Verde) și 51°20′ long. E (Capul Ras Hafun), pe c. 7.400 km. A. este constituită dintr-un bloc masiv vechi, care a suferit puține modificări în perioadele geologice mai recente și unde structurile de platformă au o dezvoltare largă. Relieful. Forma tipică a reliefului A., mai puțin variat ca al altor continente, este podișul tabular întins. Alt. medie a continentului: 750 m. Alt. max.: 5.895 m (vf. Kilimanjaro). Se deosebesc: Africa joasă (Sahara, Sudanul, Guineea și Depr. Zair) cu alt. în general sub 500 m. Africa înaltă (Abisinia și Somalia) și Africa de Sud, constituită din podișurile înalte de peste 1.000 m. Doar sistemul montan al Atlasului este format prin cutare, restul munților africani reprezentînd mari zone de fractură, în care se pot grupa atît marginile înălțate ale Marelui Graben Est-African (Pod. Abisiniei și Pod. Somaliei), cît și munții, podișurile ridicate tectonic (Ahaggar, Aïr, Tibesti) și horsturile (Munții de Cristal și Munții Scorpiei). De formarea Marelui Graben Est-African sînt legate puternice erupții vulcanice, care au dat naștere vulcanilor Kilimanjaro, Kenya (5.199 m) și Elgon (4.322 m). Depr. sînt largi și limitate de praguri: Kalahari, Zair, Ciad, Niger, precum și cele din Sahara. Cîmpiile sînt restrînse și de scufundare recentă (C. Senegalului, Guineei Superioare, Mozambicului și Somaliei). Resursele subsolului. Mari exploatări de min. auroargentifere în Rep. Africa de Sud (Witwatersrand), Zimbabwe, Zair (Shaba), Tanzania, Ghana ș.a. Expl. de diamante în Rep. Africa de Sud (Kimberley) sau în Zair (Shaba), Angola, Ghana, Sierra Leone ș.a. și de min. de fier concentrate mai ales în Liberia, Zimbabwe, Algeria și Rep. Africa de Sud. Zăcăminte importante de petrol în Sahara algeriană (Hassi-Messaoud, Edjelé, In Salah) și Libia (Zelten) și gaze naturale (Hassi-R’Mel). A. deține mari ponderi în producția de crom, cobalt, cupru, precum și de mangan, stibiu, plumb, zinc, molibden, azbest etc. Clima. A. este continentul cu clima cea mai caldă de pe glob, cu o zonă de climă ecuatorială (cu temperaturi medii anuale avînd variații sezoniere reduse și cantități mari de precipitații), două zone dec climă subecuatorială, două zone tropicale cu precipitații extrem de reduse (între 50 și 150 mm anual) și două zone subtropicale (cu două sezoane opuse, umed și secetos). Temperatura cea mai ridicată (58°C) s-a înregistrat la Azῑzῑyah (Libia) la 13 sept. 1922. Valorile termice de peste 40°C sînt frecvente în întreaga Sahară. Hidrografia. Se caracterizează prin fluvii și lacuri mari, dar și prin întinse zone endoreice (1/2 din continent). Cele mai importante fluvii sînt: Nilul (cel mai lung fluviu al lumii), Zair, Niger, Zambezi, Orange, Limpipo și Sénégal. Lacurile cele mai importante (jalonate pe linia Marelui Graben Est-African) sînt tectonice și au apă dulce (Victoria, Malawi, Edward, Mobutu Sésé Séko, Turkana, Kivu și Tana). L. Ciad, situat în zona semiaridă, este puțin adînc și are apă sărată.

ALDABRA, mic. arh. în Oc. Indian, la 400 km NV de Ins. Madagascar, compus din patru insule; 104 km²; c. 150 loc. Copra, scorțișoară. Pescuit. Importantă rezervație naturală cu o faună și floră endemice. Aparține Rep. Seychelles.

ALPII NEOZEELANDEZI, culme muntoasă în Noua Zeelandă (Insula de Sud). Alt. max.: 3.764 m (Mt. Cook). Numeroși ghețari. Lacuri glaciare. Parc național.

AMERICA CENTRALĂ: 1,2 mil. km²; c. 55 mil. loc. (1986). Constituie o legătură istmică și insulară între cele două Americi. Legătura istmică se întinde pe 2.923 km lungime, între 17° lat. N (istmul Tehuantepec) și 5° lat. N (G. Darién). Lățimea variază între 70 km (istmul Panamá) și 860 km (Pen. Yucatán). Relieful este în cea mai mare parte muntos, cu numeroși vulcani (majoritatea în activitate). Alt. max.: 3.975 m (vf. Acatenango). De-a lungul coastelor Oc. Pacific și M. Caraibilor se întind cîmpii litorale înguste. Legătura insulară (Indiile de Vest) este formată din trei arhipelaguri (Bahamas, Antilele Mari și Antilele Mici), care numără cîteva mii de insule.

AMERICA DE NORD: 24,2 mil. km² (inclusiv insulele învecinate); c. 354,5 mil. loc. (1988). Cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat, se întinde de la 83°40′ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) la 17° lat. N (Istmul Tehuantepec), pe c. 7.300 km și de la 168°08′ long. V (Capul Prințului de Wales) la 55°40′ long. V (Capul Charles din Pen. Labrador), pe c. 5.000 km. Relief. În V se întinde un sistem muntos înalt, format din depozite paleozoice, mezozoice și terțiare puternic cutate, faliate și șariate, cu vulcanism intens în trecut, slab în prezent, cu seismicitate puternică și cu numeroase urme glaciare cuaternare. Alt. max.: 6.164 m (vf. McKinley din M-ții Alaskăi). Se desfășoară sub forma a două lanțuri, orientate pe direcția N-S: Cordiliera Pacifică (în V), cu înălțimi mijlocii și Cordiliera Stîncoșilor (în E), mai înaltă și mai golașă. Între culmile lor se află o serie de pod. înalte, de vîrstă terțiară, pe roci bazaltice (Pod. Columbia Britanică), pe formațiuni sedimentare (Pod. Colorado), în care rîurile au tăiat văi adînci în formă de canion (Colorado), sau pe roci mai vechi, cristaline (Scutul Canadian). În E sistemului muntos, relieful are alt. medii reduse (200-500 m) și s-a format pe depozite mezozoice și terțiare. M-ții Apalași cutați în Carbonifer, se întind de-a lungul coastei Oc. Atlantic, fiind formați din culmi paralele, care spre E se termină printr-un abrupt, numit „Fall line” (Linia Cascadelor). Între M-ții Apalași și Cordiliera Stîncoșilor se desfășoară Pod. Înalt al Preriilor și C. Mississippi, joasă aluvionară, de vîrstă cuaternară, care se termină spre S cu C. Golfului Mexic.

AMIRALITĂȚII, Insulele ~ (ADMIRALITY ISLANDS), arh. format din 22 ins. vulcanice și coraligene în Oc. Pacific (Melanezia), la N de ins. Noua Guinee; c. 2,1 mii km²; c. 22 mii loc. Cocotieri. Pescuit.

ANTARCTICA, reg. polară în S Pămîntului, care include Antarctida și părțile de S ale Oc. Pacific (M. Ross, M. Amundsen), Oc. Atlantic (M. Weddeli) și Oc. Indian (M. Davis). Limita o constituie zona de unire a apelor mai calde, nordice, cu cele reci, antarctice (48-60 ° lat. S); c. 52,5 mil. km². În A. se includ și arh. din apele preantarctice: Georgia de Sud, Sandwich de Sud, Orkney de Sud, Shetland de Sud ș.a. Clima este aspră, cu temperaturi scăzute, vînturi puternice (viteza max.: 75 m/s, în Kerguelen), furtuni de zăpadă și cețuri dese. Temperaturile medii oscilează între 0 °C (vara) și -30 °C (iarna în insule). Precipitațiile sub formă de zăpadă cad în cantități mari pe ocean (800 mm/an) și la țărmul continentului (350 mm/an). În A. se formează gheață marină și de șelf și aisberguri. Fauna este săracă în specii, dar bogată ca număr de indivizi (balene, cașaloți, foci, pești, pinguini). Contribuții importante la exploatarea A. au adus: Cook (1772-1775), Bellingshausen și Lazarev (1820), Charcot (1910), Schackleton, Byrd ș.a. – Tratatul cu privire la A., încheiat în 1959 la Washington de către guvernele a 12 state (Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franța, Japonia, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Republica Africa de Sud, U.R.S.S. și S.U.A.), prevede folosirea acestei reg. numai în scopuri pașnice.

ANTIGUA ȘI BARBUDA, stat în America Centrală, insulară, constituit din insulele omonime și ins. Redonda din N Antilelor Mari (M. Caraibilor); 442 km²; 85 mii loc. (1988). Limba oficială: engleza. Cap. Saint John’s. Oraș pr.: Coolidge. Ins. Antigua (280 km²) are un relief vulcanic (alt. max. 402 m), iar ins. Barbuda (160,5 km²) este coraligenă. Climă tropical-oceanică, cu temperaturi și precipitații moderate (c. 1.100 mm/an). Plantații de de trestie de zahăr (5 mil. t, 1988), culturi de bumbac, legume, manioc, batate. Creșterea animalelor. Pescuit. Exploatări de fosfați naturali. Prelucrarea produselor agricole (zahăr, rom, uleiuri vegetale). Turism (în expansiune). Moneda: 1 East Carribean Dollar = 100 cents. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 960 km. Exportă bunuri industriale de larg consum, componente de echipamente industriale, combustibili, produse chimice ș.a. și importă produse alim., produse petroliere, utilaje industriale, mijloace de transport ș.a. – Istoric. Descoperită de Cristofor Columb în 1493, Antigua este colonizată de englezi începînd din 1632 și cedată oficial de Spania Angliei în 1667. În 1967 devine teritoriu autonom al Uniunii Indiilor de Vest, stat asociat cu Marea Britanie. A. și B. își proclamă la 1 nov. 1981 independența în cadrul Commonwealth-ului. A. și B. este monarhie constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de Senat și Camera Reprezentanților, iar cea executivă de un guvernator general și un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Cameră.

ANTILE 1. Insulele ~, arh. între Oc. Atlantic și M. Caraibilor, care constituie America Centrală insulară; 222 km²; c. 30 mil. loc. (1986). La V A. Mari (Cuba, Haiti, Puerto Rico și Jamaica) ocupă o suprafață de 208 mii km², împărțind Mediterana Americană în două bazine: G. Mexic și M. Caraibilor. La E A. Mici (14 mii km²) sînt dispuse sub forma unui arc, cele mai importante ins. fiind: Virgine, Sint Maarten, Barbuda, Grenada, Tobago și Trinidad. În lungul coastelor Venezuelei se găsesc ins. Bonaire, Curacao și Aruba. Relieful A. este foarte variat. În A. Mici, unele ins. sînt tipic vulcanice (Montserrat, Guadelupa, Martinica), altele cu relief de cutare și vulcanic (Dominica, Sfînta Lucia, Sfîntul Vicențiu, Grenada), iar altele sînt sedimentare (Sînt Maarten). Climă tropical-maritimă. 2. Curentul Antilelor, curent cald în Oc. Atlantic (NE Antilelor Mari), care scaldă Arh. Bahamas. Viteză 1-1,5 km/h. Temp. apei: 25-28 °C. Salinitate: 36-37 ‰. 3. Marea Antilelor, v. Caraibilor, Marea ~.

ANTILELE OLANDEZE, grup de cinci insule din Antilele Mici (Curaçao, Bonaire, Sint Maarten, Sint Eustatius și Saba) în bazinul sudic și estic al M. Caraibilor; 800 km²; 183 mii loc. (1989). Limba oficială: olandeza; alte limbi: engleza și dialectul papiamento. Centrul ad-tiv: Willemstad (în ins. Curaçao). Relief muntos; climă subecuatorială umedă: vegetație luxuriantă. Expl. de fosforite. Mici culturi tropicale. Se cresc caprine, ovine, bovine. Mari rafinării de petrol (capacitatea de prelucr. c. 40 mil. t). Nu au c. f. Moneda: 1 florin = 100 cents. Export (valoric, 1987); produse petroliere (95 la sută), produse chimice, alim., fosfați. Import (valoric, 1987); petrol (din Venezuela, 70 la sută), produse alim., bunuri de larg consum. Turism. Colonie olandeză din 1634. Din 1954 are statut de terit. nemetropolitan al Olandei.

ARGENTINA, Republica Argentina, stat federal în SE Americii de Sud, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (peste 4 mii km²); 2,8 mil. km²; 32 mil. loc. (1989). Limba de stat: spaniola. Cap.: Buenos Aires. Orașe pr.: Córdoba, Rosario, La Plata, Mar del Plata. Pop. urbană: 84,7 la sută (1985). Este împărțită în 22 prov. federale, un teritoriu național și Capitala Federală. Relieful A. este dispus în 3 mari trepte: M-ții Anzi (în V, la graniță cu Chile), podișurile („mesetas”) Patagoniei (în S) și cîmpiile Pampa (c. 600 mii km²), Chaco și Entre Rios („Mesopotamia”) în E și N. Climă variată, de la cea tropicală (în N) la cea temperat-continentală cu nuanțe de ariditate (în S). Expl. de petrol (22,6 mil. t, 1989), gaze naturale, argint, staniu, min. de fier, sare ș.a. Ind. produce energie electrică (48,5 miliarde kWh, 1988), fontă, oțel (3,6 mil. t, 1988), ciment (6,3 mil. t, 1987), articole mecanice, aparate și utilaje, autovehicule (182,4 mii buc., 1987), produse alim., farmaceutice, textile, și din lemn, extract de quebracho; 9,5 la sută din terit. țării se cultivă cu cereale: grîu (7,8 mil. t, 1988), porumb (9,2 mil. t, 1988), orez, plante furajere, floarea-soarelui, (2,9 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), ricin (146 mii t, locul 3 pe glob), bumbac, tutun ș.a.; pomicultură și viticultură (274 mii ha, 3,3 mil. t struguri, 1988). Pe întinsele pajiști naturale (52,1 la sută din supr. țării) se cresc bovine (50,8 mil. capete, 1988), ovine (29,2 capete, 1988), cabaline (3,1 mil. capete, 1988). Pescuit intens (420,3 mii t, 1986). C. f.: 34,5 mii km. Căi rutiere: 207,6 mii km. Flota maritimă comercială: 2,5 mil. t. Moneda: 1 Astral = 100 centavos. Exportă produse agricole (c. 2/5), produse ale ind. constr. de mașini, produse chimice, textile ș.a. și importă materii prime ind. și semifabricate, utilaje și echipament ind., mijloace de transport, produse alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Populat de triburi indiene (diaquita, chechua, guarani, puelche, araucani etc.), terit. A. a fost cucerit în sec. 16 de conchistadorii spanioli, care din 1536 i-ai inclus în viceregatul Perú, iar din 1776 în viceregatul Rio de la Plata. În 1810 creolii și emigranții au început lupta armată antispaniolă. La 9 iul. 1816 Provinciile Unite din La Plata s-au proclamat independente, iar în 1826 și-au luat numele de Republica Federativă Argentina. Sec. 19 din istoria A. este marcat de lupta pentru putere între unioniști și federaliști și de războaie împotriva Uruguayului și Paraguayului. La sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20 se intensifică pătrunderea capitalului străin și se accelerează dezvoltarea economică. În perioada celui de-al doilea război mondial, A. și-a proclamat, la început, neutralitatea, dar în mart. 1945 a intrat în război de partea coaliției antihitleriste. În primii ani postbelici, președintele Juan Domingo Perón (1946-1955) inițiază o serie de reforme economice și sociale îndrăznețe (naționalizarea transporturilor, a unor ramuri ale ind., etatizarea comerțului exterior, separarea deplină a bisericii de stat ș.a.). După 1955, A. cunoaște o puternică intervenție a forțelor armate în viața politică a statului. Președinții Arturo Frondizi, Arturo Umberto Illia, Juan Carlos Ongania, Roberto Marcelo Levingston și Maria Estella Martinez de Perón au fost înlăturați prin lovituri de stat militare. În perioada 1955-1983 din cei 20 președinți, 12 au fost generali. Războiul cu Marea Britanie izbucnit după ocuparea de către A. a Insulelor Falkland (Malvinas) (apr.-iun. 1982) este urmat de demisia președintelui, generalul L.F. Galtieri, și de dizolvarea juntei militare de guvernămînt (iun. 1982), de legalizarea partidelor politice (iul. 1982) și de ținerea de alegeri generale (dec. 1983) care au permis revenirea la un guvern civil în ian. 1984. Alegerile din 14 mai 1989 au readus la putere Partidul Peronist, noul președinte, Carlos Saul Menem, avînd de făcut față unei situații economice grav deteriorate. A. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de Parlament, iar cea executivă de președinte și un cabinet condus de președinte.

ARHIPELAGUL ARCTIC CANADIAN (ARHIPELAGUL NORD-AMERICAN), arh. canadian, situat în Oc. Arctic, între Groelanda și America de Nord; 1,3 mil. km²; c. 4 mii loc. (eschimoși). Insule pr.: Baffin, Victoria, Ellesmere, Banks, Devon, Melville, Southampton, Prince of Wales, Somerset. Climă polară, îngheț peren. Alt. max.: 2.926 m (în ins. Ellesmere).

ATÓL (<fr {i}) s. m. Insulă formată prin depunerea scheletelor de corali în jurul unor ins. din zona tropicală. Are aspect de inel cu diametru variabil, putînd ajunge la 50 km și avînd la mijloc o lagună adîncă, uneori pînă la 100 m.

AUCKLAND [óuclənd], oraș în Noua Zeelandă (Insula de Nord), port la Oc. Pacific; 841,7 mii loc. (1988, cu suburbiile). Cel mai mare oraș al țării. Nod de comunicații. Aeroport internațional. Ind. textilă, prelucr. metalelor, chimică, a piel., mat. de constr., alim. Șantiere navale. Universitate (1882). Muzeu al artei maori. Capitala țării (1840-1865).

BACIU, Ștefan (n. Brașov, 1918-1993, d. Honolulu), poet român. Stabilit în Honolulu. Prof. univ. la Washington și Honolulu. Versuri tradiționaliste, dominate de vitalism („Poemele poetului tînăr”), avangardiste („Îngerul malagambist în Insula Rahu”, „Singur în Singapur”) și evocări nostalgice („Cetatea lui Bucur”, „Caiet de vacanță”).

BAFFIN [bæfin] 1. William B. (1584-1622), navigator și explorator polar englez. A condus expediția de căutare a Pasajului de Nord-Vest, a cercetat G. Hudson (1615) și marea care azi îi poartă numele, trecînd prin str. Davis (1616). 2. Marea sau Golful ~, marea în NE Americii de Nord, între Arh. Arctic Canadian și Groelanda, legată prin str. Davis de Oc. Atlatic și prin str. Smith de Oc. Înghețat; 530 mii km². Ad. medie: 861 m; ad. max.: 2.414 m. Salinitate: 30-34,5‰. Vînătoare de balene și foci. 3. Insula ~ sau Țara lui ~, cea mai mare ins.din Arh. Arctic Canadian; 476 mii km², din care c. 83 mii km² acoperiți de ghețuri. Alt. max.: 2.591 m (vf. Penny Highland). Vegetație de tundră. Zăcăminte de cărbune și min. de fier. Populație rară, formată din eschimoși (c. 3,4 mii loc). Stațiuni de cercetări științifice. Pescuit. Oraș pr.: Frobisher Bay.

BALCANICĂ, Peninsula ~, pen. situată în SE Europei, limitată de mările Neagră, Marmara și Egee (la E și SE), de M. Mediterană (la S), de M. Ionică și M. Adriatică (la V) și C. Dunării (la N). Supr.: c. 505 mii km². Țărmuri fragmentate cu numeroase golfuri, strîmtori, peninsule și insule. Relief foarte variat ca formă și vîrstă; numeroase masive aparținînd orogenezei hercinice (M-ții Macedoniei, M-ții Rodopi, M-ții Tesaliei, M-ții Pen. Calcidice, Pod. Istranca) și terțiare (Alpii Dinarici, Alpii Albanezi, M-ții Pind și M-ții Balcani).; alt. max.: 2.925 m (vf. Musala, M-ții Rila); zone deluroase, reprezentate prin Pod. Prebalcanic; cîmpii puține și restrînse (C. Savei, C. Dunării, C. Mariței și a Traciei de Est). Climă temperat-continentală în N și E și mediteraneană la S și V. Cuprinde: Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România și Turcia europeană.

BALTA BRĂILEI, luncă joasă (6-10 m alt.) hidroamenajată a Dunării, cuprinsă între Dunărea Veche la E și Brațul Cremenea (respectiv Pasca) la V, inițial o alternanță de mlaștini, gîrle, lacuri și grinduri ferite de inundații, pe alocuri cu stufăriș ori cu păduri de plop și salcie, cu unele canale navigabile (Filipoiu). După îndiguirea și scoaterea de sub inundații, acest ostrov de 60 km lungime, 20 km lățime și c. 96.000 ha se cultivă în cea mai mare parte cu cereale; a fost impropriu denumit „Insula Mare a Brăilei” (nefiind o insulă în înțelesul geografic).

BERTRAND [bertrã], Henri Gratien, conte (1773-1844), general francez. Apropiat al lui Napoleon I, l-a însoțit în exil pe insulele Elba și Sfînta Elena, unde a redactat „Caietele de la Sfînta Elena 1816-1821”.

BETTI, Ugo (1892-1953), poet și dramaturg italian. Drame psihologice („Delict în Insula caprelor”, „Corupție la Palatul de Justiție”).

BÖCKLIN, Arnold (1827-1901), pictor elvețian. Spirit romantic, a executat tablouri mitologice și peisaje într-o viziune mistică („Insula morților”, „Tărîmul celor fericiți”).

BOUVET [buvé] (BOUVETØYA), ins. în S Oc. Atlantic; 58,5 km². Relief vulcanic cu alt. max. de 935 m. Nelocuită. Cea mai izolată insulă de pe glob. Dependentă de Norvegia din 1930.

BRITANNIA 1. Denumirea convențională dată insulei britanice în perioada anterioară cuceririi romane și a invaziei anglo-saxone (sec. 5-6). Începînd cu sec. 6, îns. s-a împărțit în trei reg. istorice: Anglia, Țara Galilor și Scoția și în mai multe state feudale. 2. Prov. romană (52 î. Hr.-sec. 5 d. Hr.).

insule barieră, (engl.= barrier islands), (pl.), corpuri alungite, paralele cu linia țărmului, discontinue, ce separă șelful continental marin de domeniul lagunar; i.b. apar în ape puțin adânci, în zone de șelf cu înclinare mică. Dimensiunea i.b. depinde de aportul de sedimente și tipul de curenți litorali; ating lungimi de zeci de km și se formează atât la regresiune, cât și la transgresiune.

AMBUSCADĂ ANTIAERIANĂ procedeu de cercetare și de luptă organizată împotriva inamicului aerian pentru a-i produce pierderi pe căile de acces către obiectivele de atacat în locuri și momente când nu se așteaptă la riposte ale mijloacelor terestre antiaeriene. A.A. se organizează cu mijloace de artilerie antiaeriană, în general cu tunuri de calibru mic și mitraliere antieriene amplasate în raioane socotite inaccesibile mijloacelor antiaeriene: insule, terenuri mlăștinoase, terenuri muntoase, de unde deschid foc mascat prin surprindere asupra formațiunilor de aeronave inamice. Aceste mijloace se pot completa cu aerostate de baraj amplasate la ieșirea aeronavelor inamicului din zona de foc a artileriei și mitralierelor antiaeriene, precum și cu acțiuni ale aviației de vânătoare.

ARHIPELAG, arhipelaguri, s. n. Grup de insule dintr-o mare sau dintr-un ocean. – Ngr. arhipelagos (it. arcipelago).

bard (< celta veche bardos) 1. Poet și cântăreț din țările celtice (Gallia, Irlanda, Cornwall, Țara Galilor, Scoția). Prezența lor este atestată încă din sec. 2 î. Hr. Ei alcătuiau, alături de preoții celților, druizii, pătura intelectualilor. Compuneau cântece de laudă sau satirice pe care le cântau la petreceri, întruniri sau în cerc restrâns. Se acompaniau la cruth*. În calitatea lor de critici ai acțiunilor publice și private, exercitau o mare influență morală asupra comunității. Au fost alungați din Gallia de către romani. De-a lungul ev. med., în insulele britanice (regiunile ocupate de celți), b. erau fie atașați curților princiare și nobiliare fie cântăreți ambulanți. Repertoriul lor cuprindea, pe lângă ode și satire, elegii, cântece de dragoste, proverbe și balade (saga). Erau istorici și genealogiști (și în această activitate activau pe lângă mănăstiri). Erau organizați în confrerii pe districte și țineau întruniri anuale (eisteddfod). Cântăreți ai libertăților naționale, b. au fost persecutați de către englezi pe măsură ce aceștia cucereau ținuturile celtice (începând din sec. 13). În vremea Renașterii*, deși numărul b. crește considerabil, poziția lor socială decade, ei devenind, în majoritatea cazurilor un fel de bufoni vagabonzi și turbulenți. Abia în sec. 19, artiștii romantici încearcă să reînvie tradiția bardică, cu care ocazie se reiau întrunirile anuale. Muzica b. medievală nu s-a păstrat. 2. În zilele noastre, termenul desemnează metaforic pe poeții lirici în genere („bardul din Mircești”).

beguine 1. Specie de rumbă*-bolero*, de origine sud-americană (cubaneză), în tempo (2) lent și cu caracter melancolic (ex. celebru, La Paloma de Yradier, compusă în sec. 19). 2. Dans originar din insula Martinica (venit în Europa în 1930), în tempo (2) rapid, cu ritm* și acompaniament* caracteristice. B. actuală se axează pe un tempo intermediar între b. (1) și b. (2).

ATOL, atoli, s. m. Insulă în formă de inel formată, în mările calde, din resturi de corali. – Fr. atoll.

CALIPSO (KALYPSO) (în „Odiseea”), nimfă marină, regină a insulei Ogigia din M. Ionică. L-a reținut timp de șapte (sau zece) ani pe Ulise, încercînd să-l convingă să se căsătorească cu ea, oferindu-i în schimb nemurirea.

CANGURULUI (KANGAROO) [kæŋgərú:], Insula ~, ins. în S Australiei, la întrarea în G. St. Vicent și Spencer (Marele Golf Australian); 4,35 mii km²; c. 3,3 mii loc. Relief cu aspect deșertic. Parcuri naționale.

dies irae (cuv. lat. „ziua mâniei”), începutul unei secvențe (1) care apare în muzica medievală a sec. 13 în missa pro defunctis (ca. 1249). Este atribuită lui Tommaso da Celano, fiind foarte reprezentativă pentru estetica și realismul specific medieval, constituindu-se totodată într-un exemplu tipic al poeziei metrice. D. este una din cele 5 secvențe care a supraviețuit în misa* romană, cântându-se în cadrul missei da requiem (v. recviem). Această formulă a d. este prezentată la autorii de muzică sacră până la sfârșitul epocii de înflorire a polifoniei*. Textul, luând și alte înfățișări melodice libere, s-a păstrat până în zilele noastre în misa pentru defuncți. Tema* melodică a fost utilizată adesea de compozitorii romantici, uneori cu nuanțe de sarcasm, alteori cu sensuri adânc tragice, dar întotdeauna pentru crearea unei atmosfere speciale de sacralitate și magie. Această veche temă melodică a fost folosită de Berlioz în Simfonia fantastică și Marea misă a morților, de Listz în Simfonia Dante, de Saint-Saëns în Dans macabru, de Respighi în Pinii din Roma, de Rahmaninov în Insula morților și în Variațiuni pe o temă de Paganini, pentru pian și orch., de Toduță în Simfonia a II-a ș.a.

CAPUL VERDE 1. Republica ~, stat situat în Oc. Atlantic, în arh. vulcanic cu același nume aflat în largul coastelor Africii, la 600 km V de Dakar; 4,1 mii km²; 337 mii loc. (1989). Limba oficială: portugheza. Ins. pr.: Sao Tiago (Santiago), Santo Antao, Sao Nicolau, Boa Vista, Fogo, Maio. Cap.: Praia (în ins. Sao Tiago). Relief muntos. Alt. max.: 2.829 m (vf. Fogo). Climă tropicală cu frecvente perioade de secetă. Expl. de sare (5 mii t, 1986). Pe c. 10% din supr. țării se cultivă trestie de zahăr, manioc, batate, tutun. Mici plantații de bananieri. Creșterea animalelor (bovine, porcine, caprine). Fabrici de țigarete, de băuturi alcoolice ș.a. Pescuit (5.372 t, 1988). Turism. Moneda: 1 escudo = 100 centavos. Exportă banane (c. 40%), preparate din pește (c. 40%), zahăr, sare și importă cereale, produse petroliere, produse alim., autovehicule ș.a. Escală maritimă și aeriană. – Istoric. Descoperite de portughezi pe la mijlocul sec. 15, în deceniul 7 a început colonizarea lor; între 1581 și 1640 a fost posesiune spaniolă, apoi colonie a Portugaliei. În 1956 a fost creat Partidul African al Independenței din Guineea-Bissau și Insulele Capului Verde (P.A.I.G.C.) (din 1980, Partidul African al Independenței Din Capul Verde – P.A.I.C.V.). În 1962 a început insurecția armată împotriva dominației portugheze. După răsturnarea regumului dictatorial din Portugalia (1974), C.V. și-a proclamat la 5 iul. 1975, independența, sub actuala denumire. C.V. este o republică. Șeful statului este președintele republicii. Organul legislativ este Adunarea Națională Populară. 2. Cap în Africa Occidentală, situat pe coasta Sénégalului, la 14°45′ lat. N și 17°33′ long. V. În apropiere (17°32′ long. V) se află capul Almadies, cel mai vestic punct al continentului.^[1]

CAROLINE, insulele~, v. Micronezia, Statele Federative ale Microneziei.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

CELEBES, [salébəs], Insula ~, v. Sulawesi, Insula ~.

CHANNEL ISLANDS V. Normande, Insulele ~.

polimetrie (< gr. πολύ, „mult” + μέπρον, „măsură”), suprapunere de structuri metrice (măsuri*) diferite. Este dezvoltarea până la ultimele consecințe a independenței ritmico-melodice a vocilor (2) dintr-un ansamblu polif. Ea implică automat poliritmia*, dar o depășește. Se întâlnește în mod curent în folclorul mai tuturor popoarelor, din Carpați până în Himalaia, din Africa până în insulele Pacificului, precum și în muzica tradițională orient. În cea cultă europ., p. a pătruns pe două căi: a) prin dezvoltarea firească a polif., ajungându-se încă din sec. 14 (Ars Nova*) la complexe eșafodaje metro-ritmice (grație tehnicii izoritmiei*); b) prin influența folc. Cazurile cele mai numeroase de p. se întâlnesc în muzica sec. 20 – un ex. tipic constituindu-l acest pasaj din Sacre du printemps de Stravinski (reper 70). Cazul limită al lui p. îl constituie execuția simultană a două muzici diferite fără legătură între ele. Ex. clasic în materie îi aparține lui Mozart (intervenția orch. mici peste cea mare, în Don Giovanni, actul 1). Dar în muzica simf. procedeul a fost aplicat sistematic abia de la Stockhausen încoace (Gruppen, 1957; Carré, 1963).

CHILE [cíle], stat în America de Sud, de-a lungul coastei Oc. Pacific; 756,9 mii km²; 12,96 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Santiago. Orașe pr.: Vina del Mar, Conceptión, Valparaiso, Talcahuano, Antofagasta. Populație urbană: 83%. Este împărțit în 12 regiuni și o regiune metropolitană. Țărmul Pacific (4.300 km în lungime) este dantelat și înalt, iar în S formează fiorduri însoțite de numeroase insule. Relief muntos (Anzii chilieni), cu alt. ce depășesc frecvent 6.000 m, care închide o depresiune, numită Valle Central, în S – cea mai productivă și populată zonă a țării. În N se află deșertul Atacama. Climă deșertică în N (Arica este polul mondial al aridității), subtropicală în partea centrală și temperat-oceanică, în S. Expl. de petrol, gaze naturale, cărbuni (2,1 mil. t, 1988), min. de fier (7,9 mil. t, 1988), salpetru, sare (865 mii t, 1987), guano (5,7 mil. t, 1987, locul 1 pe glob), aur (17.035 kg, 1987), argint, cupru (1,47 mii t, locul 2 pe glob), plumb, zinc, molibden (10.739 t, 1987) ș.a. Ind. țării produce energie electrică (16,9 miliarde kWh, 1988), oțel, fontă, cupru blister (837 mii t, 1988), cupru rafinat (853,2 mii t, 1988), nave, anvelope (1,34 mil. buc., 1988), celuloză și hîrtie, ciment, mașini agricole, țesături de lînă și bumbac, produse alim. (zahăr, produse din carne, lactate) ș.a. Se cultivă numai 5,8% din supr. țării cu grîu (1,8 mil. t, 1989), porumb, cartofi, sfeclă de zahăr (2,8 mil. t, 1989), orez, rapiță, plante furajere. Pomicultura și viticultura se practică mai ales în centrul țării. Creșterea animalelor: bovine (3,5 mil. capete, 1989), ovine (6,6 mil. capete, 1989), porcine, caprine, lame și alpaca. C. f.: 10,8 mii km. Căi rutiere: 79,2 mii km. Flotă comercială: 912,7 mii t (1988). Pescuit: 5,2 mil. t (1988). Moneda: 1 peso = 100 escudos. Exportă cupru (c. 40%), minereuri, produse agricole și alim., lemn și produse din lemn, celuloză și hîrtie, produse chim. ș.a. și importă produse chimice, petrol brut, echipament electric, autovehicule, produse textile, siderurgice, petroliere, echipament electronic ș.a. – Istoric. Locuit din cele mai vechi timpuri de triburi amerindiene (araucani, alcalufi ș.a.), terit. C., descoperit în 1520 de Magellan, a fost cucerit începînd cu sec. 16 de către conchistadorii spanioli. În cursul Războiului pentru Independența Coloniilor Spaniole din America (1810-1826). C. și-a dobîndit independența (12 febr. 1818). În a doua jumătate a sec. 19 s-a intensificat pătrunderea în C. a capitalului străin, în primul rînd a celui englez. În urma războiului din 1879-1884 împotriva statelor Perú și Bolivia, C. a dobîndit întinse terit. bogate în salpetru. După cel de-al doilea război mondial viața politică a C. se caracterizează prin polarizarea forțelor de stînga concretizată în crearea, în 1956, a Frontului de Acțiune Populară (transformat în 1969 în Unitatea Poporului). În 1956 a fost creat Frontul Unității Populare. După alegerile din 1970, Unitatea Populară a format guvernul, condus de de S. Allende Gossens, lider al Partidului Socialist din C. În urma loviturii de stat militare din 11 sept. 1973, S. Allende moare, parlamentul dizolvat, partidele politice și sindicatele sînt interzise și se instituie un regim de dictatură militară în frunte cu generalul Augusto Pinochet. La plebiscitul din 5 oct. 1988, acesta suferă o mare înfrîngere, ceea ce a dus la restaurarea democrației o dată cu alegerile generale din dec. 1989. Puterea executivă este exercitată de președinte, care este și șeful guvernului, iar cea legislativă de Congresul Național.

CHRISTCHURCH [craisttʃə:tʃ], oraș în Noua Zeelandă (Insula de Sud), port la Oc. Pacific (Lyttleton); 300,7 mii loc. (1988). Aeroport internațional. Șantiere navale. Constr. de mașini de transport; țesături (covoare). Universitate. Fundat în 1850.

animal, animale s. n. Ființă organizată uni- sau pluricelulară, înzestrată cu facultatea de a simți și a se mișca; p. restr. vietate, jivină. ♦ Animale simbolice = (în iconografie) reprezentarea simbolică a virtuții, viciului, trăsăturilor de caracter etc. prin diferite animale, uneori fabuloase, folosită cu deosebire de artiștii epocii romane (catedrala din Alba-Iulia). Printre aceste mai cunoscute sunt cele care au devenit atribute ale evangheliștilor, conform viziunii sf. Ioan din insula Patmos: leul pentru Marcu, taurul pentru Luca, vulturul pentru Ioan (atributul lui Matei fiind, prin excepție, îngerul). – Din fr. animal, lat. animalis.

apocalips s. f., s. n. 1. S. f. (În forma apocalipsă) Cartea ultimă a Noului Testament care cuprinde revelația (descoperirea) făcută sf. Ioan evanghelistul în insula Patmos prin anii 94-95 și în care, prin simboluri, metafore și alegorii, se arată lupta Bisericii în lume cu forțele întunericului și triumful ei final prin Hristos. 2. S. f. Viziune fantastică a sfârșitului lumii potrivit religiei creștine. 3. S. n. Temă iconografică, bazată pe viziunea sf. Ioan în Patmos, reprezentată frecvent în pictura murală din Transilvania sec. 14 (bis. din Homorod, Mugeni, Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, 1738, ș.a.). [Var.: apocalipsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalipsis (< gr. apokalipsis).

Jamaica (insulă, stat) (-mai-) s. propriu f., g.-d. Jamaicăi

chinovie, chinovii s. f. Mănăstire de călugări care au viața organizată în comun, întemeiată pentru prima oară, potrivit Tradiției, de Pahomie, ucenic al lui Antonie cel Mare, într-o insulă de pe Nil, numită Tabenna, în sec. 4; cenobie. [Acc. și: chinovie. – Var.: chinoviu s. n.] – Din sl. kinovija, gr. kinovion.

Cipru, insulă în sudul Ciliciei, în parte de răsărit a Mării Mediterane, unde a fost exilat sf. Ioan evanghelistul și unde a activat mai întâi credincioșii ciprioți fugiți din Ierusalim după uciderea sf. arhidiacon Ștefan. Tot aici au propovăduit, în prima lor călătorie misionară, Pavel și Barnaba, care l-au convertit pe proconsulul Sergiu-Paul.

CIPRU, stat în ins. cu același nume din E M. Mediterane; 9.251 km²; 690 mii loc. (1989). Limbi oficiale: greaca și turca (81% din populație sînt greci și 18,7% turci). Cap.: Nicosia. Orașe pr.: Limassol, Famagusta, Larnaca. Este împărțit în cinci districte. Terit. țării este străbătut de două lanțuri muntoase care încadrează o cîmpie mai înaltă, fertilă și bine populată. Climă mediteraneană. Vegetație de maquis. Expl. de gips (46 mii t, 1987), min. de fier (114 mii t, 1987), pirite, cuprifere, azbest. Terenurile agricole ocupă 17,6% din supr. țării (33.000 ha irigate, 1988), pe care se cultivă orz (95% din producția de cereale), cartofi (193 mii t, 1989), tutun; plantații de citrice și măslini. Viticultură (30 mii ha, 212 mii t struguri, 1989). Creșterea animalelor (caprine și ovine). Întreprinderi ind. care produc ulei de măsline, conserve de pește, ciment (1 mil. t, 1989), țesături, încălț., produse chim. ș.a.; rafinărie de petrol. C. f.: 35 km. Căi rutiere: 9,2 mii km. Flota comercială: 8,2 mil. t (1985). Trafic maritim internațional: 6,15 mil. t (1988). Moneda: 1 liră = 1.000 mils. Exportă textile și conf (c. 1/3), legume, cartofi și fructe (c. 1/5), produse electronice, produse petroliere, ciment, azbest ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, combustibili, produse alim. ș.a. – Istoric. În insulă s-au stabilit prin milen. 2 î. Hr. aheii; ulterior, C. s-a aflat în stăpînirea succesivă a egiptenilor, hitiților, asirienilor, perșilor, Egiptului elenistic, romanilor, bizantinilor, arabilor, cruciaților, Veneției. În 1571 a fost cucerit de turci. În 1878, Turcia, în baza unui acord secret, a trecut temporar Marii Britanii drepturile sale asupra insulei. În 1914, după intrarea Turciei în primul război mondial, de partea Germaniei, Marea Britanie a anexat C., declarîndu-l în 1925 colonie britanică. În 1955 ciprioții au trecut la lupta armată pentru eliberarea națională a țării; la 16 aug. 1960, C. a fost proclamat republică independentă. În 1963 au avut loc primele incidente grave între membrii comunităților greacă și turcă, marcînd începutul unei îndelungate crize. În iul. 1974, o lovitură de stat organizată de Garda Națională greacă duce la înlăturarea, temporară, a președintelui rep. C., arhiepiscopul Makarios III (care părăsește ins. și se reîntoarce în dec.). În partea de nord a ins. debarcă trupele turcești, care au ocupat o parte din terit. Tratativele intercomunitare sînt reluate (ian. 1975), dar în febr. 1975, administrația cipriotă turcă proclamă ilegal N ins. drept „stat autonom și federat”. Negocierile intercomunitare desfășurate, cu unele întreruperi, între 1975 și 1983, sub egida O.N.U., nu au dus la rezultate concrete. În nov. 1983, administrația cipriotă turcă proclamă unilateral „Republica Turcă a Ciprului de Nord” și întrerupe tratativele cu comunitatea cipriotă greacă. Negocierile au fost reluate ulterior sub egida secretarului general O.N.U., dar nu au dus la nici un rezultat semnificativ (1989-1990). Potrivit constituției din 1960, puterea executivă este deținută de un cabinet condus de președintele statului, iar cea legislativă de Camera Reprezentanților.

CIRCE (în mitologia greacă), vrăjitoare din insula Eea. A încercat să-l rețină prin farmece pe Ulise, după ce i-a transformat pe însoțitorii lui în porci. Apare și în legenda Argonauților.

Câmpiile Elizee 1. Regiune subpământeană imaginară din mitologia greacă, dincolo de fluviul Okeanos, unde își aveau lăcașul după moarte eroii protejați de Zeus. Unii le-au echivalat cu Insulele Fericiților, identificate fără certitudine cu insulele Canare. 2. V. elizeu.

GHETÓU, ghetouri, s. n. 1. Cartier care era locuit de comunitățile evreiești sau rezervat evreilor; p. ext. cartier al unui oraș în care e constrânsă să locuiască o populație de o anumită rasă, naționalitate sau religie, ca urmare a unei politici de discriminare. ◊ Loc în care o minoritate trăiește separată de restul comunității. 2. Fig. Condiție marginală. – Din it., fr. ghetto, germ. Getto, cf. Ghetto, insulă lângă Veneția, unde în sec. XVI au fost izgoniți evreii.^[1]

Creta, insulă în Marea Mediterană, în sudul Greciei, unde, pe vremea sfinților apostoli, se aflau și mulți iudei. Aici a propovăduit și sf. apostol Pavel, care a hirotonit ca episcop al Cretei pe Tit, unul dintre colaboratorii săi.

Septuaginta, cea mai veche traducere grecească a Vechiului Testament, făcută în insula Pharos din îndemnul regelui Egiptului Ptolemeu Filadelful (284-247 î. Hr.). Traducerea a fost făcută de către 72 de învățați evrei (câte 6 din fiecare seminție) și așezată în Biblioteca regelui din Alexandria, după care evreii din diaspora au obținut un exemplar. Septuaginta a devenit versiunea oficială a Sfintei Scripturi (privind Vechiul Testament) în Bis. ortodoxă. O ediție a ei a fost făcută de Origen, cunoscută sub numele de Exalpa. – Din lat. Septuaginta „șaptezeci”.

Ioan, sfânt, unul dintre cei patru evangheliști, originar din Galileea, de meserie pescar, fost ucenic al lui Ioan Botezătorul. Face parte dintre cei 12 apostoli aleși de Iisus și este cel mai tânăr și mai iubit de El. Prezent la răstignire, Iisus îi dă în grijă pe sfânta Sa maică, îl însoțește pe Petru în activitatea sa misionară în Iudeea, Galileea și Samaria, ia parte la Sinodul de la Ierusalim și este socotit unul dintre stâlpii Bisericii. Din Efes este exilat în insula Patmos, unde are revelația pe care a consemnat-o în Apocalipsă. Revenit la Efes, a scris la scurt timp după evanghelie și cele trei epistole ale sale. Este sărbătorit la 8 mai. ◊ Evanghelia după Ioan v. evanghelie.

labirint, labirinturi s. n. 1. Construcție cu multe camere și galerii, în care orientarea este dificilă. ♦ Fig. Încurcătură de drumuri; p. ext. problemă, situație fără ieșire. 2. (În mitologia greacă) Construcție vastă, cu nenumărate galerii, înălțată de către Dedal în insula Creta la porunca regelui Minos. A slujit ca închisoare Minotaurului. – Din fr. labyrinthe, lat. labyrinthus.

Odiseu, (în mitologia greacă) rege al insulei Itaca, celebru erou grec, cunoscut din Iliada și, mai ales, din Odiseea lui Homer, participant la războiul troian și vestit pentru șiretenia și istețimea sa.

Patmos, mică insulă în Marea Egee, între Grecia și coastele Asiei Mici. Aici a fost exilat, sub Domițian, sf. apostol și evanghelist Ioan și unde, într-o zi de duminică, i s-a făcut marea descoperire a luptei Bisericii peste veacuri. Această descoperire a descris-o el (în anii 94-95) în cartea Apocalipsa din Noul Testament.

fár s.n. 1 Construcție înaltă, prevăzută cu o sursă de lumină puternică (proiector), care este situată în apropierea coastelor sau la intrarea în porturi și care servește ca reper la orientarea navelor (în timpul nopții, pe vreme rea etc.). ♦ Corp de iluminat după care se ghidează ambarcațiunile noaptea în zona de coastă. 2 Corp de iluminat (la automobile, la locomotive etc.) care proiectează lumina într-o anumită direcție, sub forma unui fascicul divergent. 3 (mar.) Ansamblul velelor, vergelor și manevrelor unui catarg. • pl. -uri. / <fr. phare, it. faro, lat. pharus, -i; cf. nm. pr. Pharos, insulă grecească lîngă Alexandria, unde Ptolemeu a ridicat un turn de marmură albă pentru orientarea corăbiilor.

Snagov, m-re în com. Gruiu, satul Siliștea Snagovului, jud. Ilfov, situată pe o insulă a lacului cu același nume și întemeiată încă din sec. 14, printre ctitori numărându-se Mircea cel Bătrân, Vladislav II, Vlad Țepeș și Neagoe Basarab. Afectate de unele înnoiri, picturile de la Snagov constituie cel mai mare ansamblu mural medieval din țara noastră. Ușile paraclisului Buna-Vestire, executate în 1453 și decorate cu basoreliefuri cu figuri de sfinți, se află la Muzeul de artă din București.

Spiridon (sec. 4 d. Hr.), sfânt, ierarh, la origine păstor din Cipru, ales episcop al Trimutundei pentru sfințenia sa. A suferit persecuții pe timpul împăratului Maximilian și a participat la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), unde s-a remarcat prin cunoștințele sale. Moaștele lui au fost mutate în sec. 15 în Corfu, din insula cu același nume, unde se păstrează și azi. Este sărbătorit la 12 decembrie.

Teseu (Theseu), (în mitologia greacă) erou național al Aticii, fiul regelui atenian Aegeus. Printre isprăvile sale se numără omorârea Minotaurului din insula Creta, un monstru căruia atenienii trebuiau să-i sacrifice din nouă în nouă ani câte șapte tineri și șapte fecioare.

IBIZA [ibiθa] (IVIZA, EIVISSA), insulă spaniolă în arh. Baleare, la SV de ins. Mallorca; 572 km². Oraș pr.: Ibiza (Eivissa). Relief colinar (alt. max.: 475 m). Plantații de citrice, măslini și smochini; legumicultură, pomicultură. Păduri de pini. Turism balneoclimateric.

ITACA (ITHACA, ITHÁKÍ), insulă grecească în grupul de ins. Ionice, separată de ins. Cefalonia prin str. cu același nume: 96 km². Orașe pr.: Itháki, Vathy. Relief muntos vulcanic. Viticultură, măslini. Creșterea animalelor. Mare cutremur în 1953. Patria legendară a lui Ulise.

CNOSSOS, oraș antic în Creta. Principalul centru al insulei în seec. 16-15 î. Hr.; prin săpăturile arheologice inițiate de A. Evans, s-a descoperit aici un palat monumental (datînd din sec. 20 î. Hr.), din epoca minoică, distrus la sfîrșitul sec. 18 î. Hr., în urma unui cutremur; frescă și ceramică de o excepțională valoare artistică din perioada refacerii (sec. 17 î. Hr.). Cucerit de ahei și incendiat (sec. 15 î. Hr.).

COMMONWEALTH [camənuelθ] 1. Denumirea statului englez în perioada republicii (1649-1660). 2. ~ of Nations (Comunitatea de națiuni), asociație de state, cu sediul la Londra, creată în 1926 (pînă în 1947 s-a numit Comunitatea britanică de Națiuni), în scopul conlucrării pe plan politic, economic, social și cultural între Marea Britanie și fostele sale colonii, care și-au dobândit independența. Organele principale sînt: Conferința șefilor de state și guvern, Secretariatul și 50 de organisme specializate în domeniile agriculturii, științei și tehnologiei, sănătății, educației, informației, comunicațiilor, juridic etc. Are 50 de membri (1991) dintre care 26 de republici (Bangladesh, Botswana, Cipru, Dominica, Gambia, Ghana, Guyana, India, Kenya, Kiribati, Malawi, Maldive, Malta, Namibia, Nigeria, Seychelles, Sierra Leone, Singapore, Sri Lanka, Tanzania, Trinidad și Tobago, Uganda, Vanuatu, Zambia, Zimbabwe; Nauru este membru special), șapte monarhii (Brunei, Lesotho, Malaysia, Marea Britanie, Samoa, Swaziland, Tonga) și 16 state în care, de iure, șeful statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general, dar care, de facto, sînt conduse de parlamente și guverne naționale (Antigua și Barbuda, Australia, Bahamas, Barbados, Belize, Canada, Fiji, Grenada, Jamaica, Mauritius, Noua Zeelandă, Papua-Noua Guineea, Saint Christopher și Nevis, Saint Lucia, Saint Vicențiu și Grenadine, Insulele Solomon; Tuvalu este membru special). Din C. mai fac parte și terit. dependente și neautonome administrate de statele membre.

KANGAROO v. Cangurului, Insula ~.

IWO JIMA (IŌ-JIMA, NAKA IWO), insulă japoneză, în V Oc. Pacific (arh. Volcano), în N arh. Mariane; 11,7 km². Relief vulcanic cu alt. de 166 m. Aici au avut loc puternice lupte între trupele americane și japoneze (1944-1945). Ocupată de S.U.A., a fost retrocedată în 1968 Japoniei.

antisubmarin, -ă adj. Îndreptat împotriva submarinelor ◊ „La nord de insula Honsin s-a prăbușit în luna mai un avion antisubmarin al forțelor maritime militare japoneze.” Sc 8 II 62 p. 6 (cf. fr. anti-sous-marin; PR 1948; DN3, DEX-S)

avion-laborator s. n. Avion amenajat ca laborator ◊ „13 avioane-laborator și cel puțin doi sateliți vor culege date asupra straturilor atmosferice, asupra așa-numitului profil vertical al temperaturilor ș.a.m.d.” Sc. 28 I 74 p. 4 ◊ „Sute de stații meteorologice situate pe cele două țărmuri ale Atlanticului și pe insule, 35 de stații de nave științifice, 15 avioane-laborator, zeci de geamanduri meteo ancorate sau în derivă și câțiva sateliți, dintre care unul geostaționar, vor sta la dispoziția observatorilor în cursul experienței.” I.B. 1 III 74 p. 4 //din avion + laborator//

balseros s. (cuv. sp.) Cubanezi care, la începutul anilor ’90, fugeau în Statele Unite pe ambarcații improvizate; în traducere literală, „plutași” ◊ „Los balseros, cubanezii disperați, gata să treacă aproape înot cei 170 de km. ce despart insula lor de Statele Unite, au ajuns pe prima pagină a ziarelor.” R.lit. 37/94 p. 2

bikinian, -ă s. m. f. Locuitor al insulei Bikini ◊ „Primii 97 de bikinieni care au revenit acum la casele lor privesc încă cu suspiciune perspectivele insulei lor.” R.l. 18 XII 74 p. 6 (din Bikini + -ian)

bioluminiscent, -ă adj. Care are proprietatea de a emite lumină de origine biologică ◊ „Oamenii de știință de pe o navă de cercetări a marinei americane au capturat, în largul insulei Hawaii, un rechin de un tip necunoscut până acum. Botul său suscită în mod deosebit interesul specialiștilor. Prevăzut cu o limbă mare și groasă și cu șirul de colți extrem de ascuțiți (în afara dinților obișnuiți), acest bot este acoperit cu substanțe bioluminiscente.” Sc. 29 XII 76 p. 5 (din fr., engl. bioluminescent; DN3, DEX-S)

cataclismic, -ă adj. (rar) Catastrofal ◊ „Totul a plecat de la erupția cataclismică care a avut loc pe insula Thera.” Sc. 14 XI 70 p. 6 (din fr. cataclismique; DN3)

concentraționar, -ă adj. Privitor la lagărele de concentrare ◊ „Citind ultimele două articole publicate la această rubrică, cineva a avut gândul minunat de a-mi împrumuta volumul «Poezia concentraționară – Chipul omului în lagărele naziste, 19401945», antologie alcătuită în 1975.” R.lit. 1 IV 76 p. 23. ◊ „Dumneavoastră, Mikis Theodorakis, ce proiecte de viitor aveți? Fecundă, creația de până acum denotă și diversitate [...] o primă simfonie compusă în spațiul concentraționar al lagărului din insula Makronissos, apoi autor de balete.” R.l. 20 XI 78 p. 6 (din fr. concentrationnaire; PR 1946; DN3)

hidrometeorologic, -ă adj. (meteor.) Referitor la meteorologie și la circulația apei în atmosferă ◊ „În condiții hidrometeorologice extrem de grele au fost parcurse 5200 mile.” Sc. 2 IX 61 p. 4. ◊ „Cea mai nordică stație hidrometeorologică din lume se află în insula Heis, din Arhipelagul Franz Josef.” R.l. 15 IV 77 p. 6 (din fr. hydrométéorologique; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 138; DEX, DN3, DEX-S)

mini'insulă s. f. Insulă de mici proporții ◊ „Aldabra, Farquhar, Seychelles, Diego Garcia, Cocos [...] Un șirag de miniinsule care se înlănțuie la mari depărtări de orice țară locuită, pierdute undeva în Oceanul Indian.” Sc. 2 VIII 67 p. 3 (din <M>mini- + insulă; L. Seche în SMFC V p. 73, I. Iordan în SCL 4/70 p. 386)

navă-bază s. f. (mar.) Navă care servește drept bază (de aprovizionare, de lansare) ◊ „O navă-bază pentru traulerele de pescuit în largul oceanului a fost concepută la șantierele din Gdansk (Polonia) [...] această insulă plutitoare va servi o flotă formată din 40 de traulere de mare capacitate.” Sc. 15 X 76 p. 5; v. și hidroplan (1974) //din navă + bază; D.Tr.//

placă turnantă sint. s. (fig.) Loc de intersecție al mai multor direcții, interese etc. ◊ „[...] revista americană «Time», subliniind «rolul de placă turnantă al Olandei în ce privește proiectele rachetonucleare», citează opinia purtătorului de cuvânt al guvernului vest-german [...]” Sc. 20 VI 81 p. 6. ◊ „Potrivit statisticilor oficiale difuzate la Roma, aeroporturile italiene au constituit în 1981 o adevărată placă turnantă a traficului de droguri.” R.l. 4 I 82 p. 6. ◊ „[...] apoximativ 400 de bănci din aceste insule servesc drept «placă turnantă» financiară traficului de stupefiante [...]” R.l. 30 VII 84 p. 6; v. și 16 III 82 p. 6 (din fr. plaque tournante)

rongo-rongo s. 1974 Tip de scriere din Insula Paștelui v. tokapu

taino s., adj. (cuv. amerind.) ◊ „Sunt 450 de piese excepționale, vestigii ale culturii taino care a înflorit între anii 600 și 1492 pe teritoriul de astăzi al Republicii Dominicane. E cultura populației băștinașe a acestor meleaguri, populație pe care Cristofor Columb a găsit-o când a debarcat pe respectiva insulă a Antilelor Mari [...] și care l-a primit pe corăbierul spaniol cu ospitalitate și bunăvoință (într-o traducere aproximativă taino înseamnă de altfel «om bun»).” R.l. 26 VII 77 p. 6 (cf. engl. taino; LI 120)

timorez s. m. Locuitor al insulei Timor ◊ „Sărăcia localnicilor [din insula Timor] și starea de înapoiere în care sunt ținuți îți sare în ochi. Este un lucru frecvent ca timorezii de sub stăpânirea portugheză să se descopere la trecerea albilor.” I.B. 12 III 74 p. 4 (din Timor + -ez)

tokapu s. (cuv. amerind.) ◊ „Recent, o comunicare a profesorului vest-german T.B. de la Universitatea din Tübingen (cel ce a descifrat scrisul rongo-rongo al populației băștinașe din Insula Paștelui) repune lucrurile în adevărata lor valoare: și incașii își aveau scrierea lor. Timp îndelungat, prof. B. a studiat semnele și desenele de pe vasele de lut [...] ajungând la concluzia că figurile geometrice policrome așezate în pătrate, cunoscute sub denumirea de tokapu, care împodobesc aceste vestigii ale vechii culturi precolumbiene, sunt în realitate ideograme [...]” I.B. 23 III 74 p. 6

tsunami s. n. (cuv. jap.; geol.) ◊ „O serie de valuri seismice, cunoscute sub numele de «tsunami» și a căror înălțime depășește adesea 30 metri, s-au abătut marți asupra coastei de est a insulei Hokkaido.” R.l. 12 VI 75 p. 6. ◊ „[...] în vederea prevenirii catastrofelor pricinuite de mult temutele «tsunami» – uriașele valuri iscate de cutremure care, odată ajunse la țărm, provoacă grave distrugeri și mari inundații.” R.l. 23 XI 76 p. 6 [pron. țunami] (cf. fr., engl. tsunami; DN3)

zoobotanic, -ă adj. Cu caracter dublu, zoologic și botanic ◊ „Grădina zoo-botanică marină. Pe insula Helgoland (R.F.G.) va funcționa peste doi ani o crescătorie specială pentru viețuitoarele, animale și vegetale, din ocean, putându-se urmări prin metode științifice condițiile de viață și de mediu ale acestora.” I.B. 22 V 74 p. 8. ◊ „În cadrul Complexului muzeal de științele naturii din Constanța funcționează un delfinariu, un acvariu, un planetariu, o expoziție de păsări exotice și un parc zoo-botanic.” R.l. 4 XI 86 p. 2 (din zoo- + botanic)

KÁRPATHOS, insulă grecească în SE M. Egee, în arh. Sporadele de Sud (Dodecanez), despărțită de ins. Rodos prin str. cu același nume; 303 km². Relief muntos (alt. max.: 1.215 m). Orașe pr.: Kárpathos, Olimbos.