CERCETĂTOR, -OARE, cercetători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cercetează. 2. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu cercetarea în domeniul științei sau al tehnicii; om de știință. ◊ Cercetător științific = funcție în cadrul institutelor de cercetări științifice, în laboratoare etc.; persoană care are această funcție. – Cerceta + suf. -ător.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. ◊ Consiliu de stat = a) (în unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă; b) denumire dată organului consultativ al șefului statului; organul suprem al jurisdicției administrative; organul administrativ central. Consiliu de miniștri = totalitatea miniștrilor îndeplinind funcția de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit din membrii familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu științific = colectiv însărcinat cu îndrumarea muncii științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. Consiliu redacțional = organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 2. (Înv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

ASPIRANTURĂ s. f. (în trecut) formă de studiu organizată pe lângă instituțiile de învățământ superior și institutele de cercetare științifică pentru pregătirea în vederea obținerii titlului de „candidat în științe”. (< rus. aspirantura)

ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE, publicație anuală a Academiei Române în care sînt consemnate aspectele cu caracter general, științific, organizatoric și administrativ: adunările generale, alegerile de noi membri, membrii decedați, structura și componența Academiei și a conducerii sale, manifestările științifice organizate de secțiile, filialele, comisiile și institutele de cercetare ale Academiei, acordarea premiilor anuale, discursurile de recepție, sărbătoriri, aniversări și comemorări ale unor personalități și evenimente importante din istoria poporului român, a științei și culturii românești și universale. Au apărut începînd cu anul 1869, tomul I cuprinzînd sesiunile anilor 1867, 1868 și 1869, în mai multe serii: 1869-1878, 1879-1921, 1921-1946, 1948-1986; volumele pe anii 1946-1948 și 1987-1989 se află în curs de elaborare și publicare. Pentru perioada 1878-1920 există un indice bibliografic de nume și materii. Cu anul 1990 începe editarea unei noi serii a A.

BALOTEȘTI, com. în sectorul Agricol Ilfov, pe Cociovaliștea; 5.491 loc. (1991). Filatură și țesătorie de in și cînepă. Preparate din carne. Atelier pentru confecționat covoare. Fermă și stațiune pentru cercetări avicole. Institut de cercetare pentru nutriția animalelor. Stație de c. f. Biserică (sec. 18).

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

ASPIRANTURĂ s. f. Formă de studiu organizată pe lîngă universități și institute de cercetări științifice, pentru pregătirea persoanelor care au trecut examenul de stat, în vederea obținerii titlului superior de „candidat în științe”. – Rus. aspirantura.

BOTZAN, Marcu (n. 1913, Craiova), inginer agronom român. M. coresp. al Acad. (1991). Lucrări în domeniul îmbunătățirilor funciare și al regimurilor de irigație a culturilor agricole („Apele în viața poporului român”, „Culturi irigate”). A organizat (1966) primul institut de cercetări pentru îmbunătățiri funciare și pedologice din țară. Acad. (1993).

semiotică muzicală. Semiotica (semiologia) este considerată ca o „teorie generală a semnului”, ca o „știință autonomă” sau, în particular, ca o modalitate de a oferi muzicologiei* o cale de consolidare a metodologiei sale științifice. Umberto Eco (Trattato di semiotica generale, 1975) socotește că teoria semiotică permite analiza „producerii speciale a semnelor și a sistemelor de semne ca fenomen cultural” <<apropiindu-se de concepția lui Saussure›› („știința vieții semnelor în sânul vieții sociale”). Semiotica s-a dezvoltat sub auspiciile „filosofiei semnului”, a psihologiei „semnelor” și a celei „behavioriste”, a lingvisticii structurale, a formalismului logico-matematic, a teoriei comunicării și a teoriei informației. Dintre fondatorii și principalii teoreticieni amintim pe Dh. S. Peirce, Dh. W. Morris, F. de Saussure, C. K. Ogden și I. A. Richards, R. Jakobson, L. Hjelmslev, A. J. Greimas, J. Kristeva, E. Benveniste, T. Todorov, Max Bense, J.J. Nattiez, L. Prieta ș.a. A fost aplicată și în fenomene de comunicare naturală sau extralingvistică (Ém. Benveniste, Rh. A. Sebeok). În artă ca și în muzică, cercetarea semiotică s-a centrat pe problemele limbajului, mai ales de când estetica*, prin Pius Servien, a teoretizat asocierea dintre structura limbajului științific și a limbajului poetic încercând să depășească granițele celor două arii de manifestare ale spiritului uman (Lyrisme et structures sonores – 1930, Estethique. Musique – Poésie – Science, 1930). Și alți esteticieni din acea epocă susțin o posibilă interpretare semiologică a artei printre care și Jan Múkarovsky (L’art comme fait sémiologique – 1934). O înrâurire deosebită asupra dezvoltării semioticii au avut-o orientările structuraliste din lingvistică și aplicațiile din antropologie, folclor, literatură, studiul obiectelor – design, film și dramaturgie. Se urmărea astfel o metodologie comună oricărui domeniu de aplicare al semioticii, deci oricărui sistem de semne – vizuale, olfactive, kinestezic-proxemice, naturale, medicale sau auditive folosite în comunicarea umană și care să permită o interpretare formalizabilă a oricărui tip de limbaj și de „discurs” implicând deci sisteme ordonate de forme, în timp sau în spațiu, și legile lor de asamblare (compunere). După cum se știe, chiar stoicii foloseau termenul de semnificație, „semeiotikè”, însușit ulterior de gânditorii europ. Îl găsim apoi la John Locke (la rându-i, îl preluase de la John Wallis), prin care descria sistemul de semne muzicale: „un fel de figuri ce marcau fiecare ton” numite semeia, adică notele-semn (după abatele J.B. Dubos). Astfel, astăzi se înțelege prin semioză „semnul de acțiune” sau spațiul de manifestări ale semnelor (într-un domeniu sau altul și de obicei în procesul creativ și cel al comunicării). Semiotica consideră semnul ca interfață (suprafață de contact) între semnificant și semnificat, pentru că el arată întotdeauna „prin ceva”, „despre ceva”, „cuiva”, fiind o comunicare prin semne intenționale și semnificative (cu sens). Descrierile și interpretările mediate de universul semnelor pot să se refere la expresia discursului (forma sa) precum și la conținutul acestuia deși ambele planuri se socotesc a fi complementare. Semiologia generală (bazată îndeosebi pe structurile lingvistice) comportă analize de ordin semantic, sintactic și pragmatic și ale variației raporturilor dintre semnificant, semnificat și referent în vederea obținerii unor regularități (invarianți) cu virtuți explicative. ♦ Există desigur și în semiotică multe probleme controversate, fapt pentru care și aplicațiile în domeniul muzicii nu au fost lipsite de dificultăți, fie că era vorba de (a) definirea corpus-ului de elemente semice specifice; (b) de găsirea procedurilor compatibile de identificare și decupaj din discursul muzical; (c) de formalizarea și definirea metalimbajului corespunzător; (d) de stabilirea procedurilor de validare. De exemplu, transpunerea canoanelor structuraliste din lingvistică în limbajul muzical, așa cum a procedat Saint-Guirons (1964) este criticat de N. Ruwet ca nerelevantă. Diferențele utile analizei* muzicale au fost introduse mai târziu când, pornindu-se de la problema articulației limbajului, s-a marcat faptul că, la nivelul sintaxei*, limbajul muzical implică numai nivelul infrastructural (construcția discursului cu ajutorul notelor considerate drept unități) în timp ce limbajul natural presupune o dublă articulare – de la unitățile fonemice la nivelul suprastructural al cuvântului (morfematic) prin concatenare (deși există și unele excepții nesemnificative). Nici chiar tentativele de a echivala motivul muzical cu morfemul nu au dus la evitarea dilemei cu privire la statulul de „limbaj” sau numai de „cod” al discursului muzical. Similitudinea semo-lingvistică ar fi trebuit să evidențieze, în analize factuale, caracteristici ale limbajului bazate pe relații de omologie, de opoziție sau de complementaritate între unitățile semice ale sistemului-obiect. Pentru aceasta s-a recurs la metoda taxominică, prin operarea cu dihotomii de tipul: limbă-vorbire, paradigmă-sintagmă, expresie-conținut, substanță-formă, gramaticalitate-negramaticalitate, sincronic-diacronic; la metoda distribuționalității (Harris) sau la metoda chomskyană generativ-transformațională vizând structurile profunde și cele de suprafață, de competență și performanță și revizuirea distincțiilor: melodie* armonie(III, 1)-ritm*, polifonie*-monodie (1) ș.a. Toate aceste demersuri au condus la evidențierea aspectelor din planul expresiv acolo unde apare mai clară diferențierea „limbajului” muzical mai ales prin „echivalențele” dintre sens și sintaxă (N. Ruwet) sau prin identitatea lor (J.-J. Natiez) ceea ce atestă preeminența funcției estetice față de cea cognitivă (sistemul muzical este chiar ceea ce semnifică – signifie – spre deosebire de limbaj care ar fi expresia a ceea ce el semnifică – B. de Scholoezer). Se consideră chiar că limbajul muzical este distinct și de cel științific și de cel poetic, optându-se pentru contiguitatea celui muzical și poetic, ceea ce este demonstrabil prin modele algebrice de semantică muzicală (B. Cazimir). Au fost întreprinse cercetări și în alte direcții pentru a se lua în considerație, printr-o semantică de cod, nu numai mesajul muzical în sine (M. Schoen, E. Hanslick), ci și conotațiile (simbolice) extramuzicale (L.B. Meyer) de tip referențial. Pentru a se putea determina o serie de indici ai organizării interne muzicale s-a recurs la teoria comunicării putându-se vorbi astfel de o semiotică comunicațională diferită de cea structural-semantică (semiotica semnificației). Trebuie remarcat faptul că viziunea informațională în estetică și în semiotică elaborată în perioada marcată de Estetica lui Bense, de lucrările lui A. Moles, H. Frank, U. Eco, J.E. Cohen, Meyer-Eppler, P. Schaeffer, Xenakis, conduce la un funcționalism ce s-a resimțit de instrumentalizarea cantitativistă, necesară în determinări statistice ale ordinii, dezordinii sau redundanței. Trecerea spre o concepție calitativă, semantică, pentru determinarea elementelor stilistice, a nivelului complexității și noutății, implică integrarea în structurile massmediei și în sistemul culturii. Aceste cercetări au fost asociate cu studii de teoria sistemelor. Principalul obiectiv al semioticii comunicaționale este acela de a explica sursele comunicării emoțional-estetice ca o condiție imanentă a mesajului muzical. S-au conjugat asemenea eforturi cu studiile percepției estetice, a receptanței, fie din perspectiva psihologiei* experimentale, fie a fenomenologiei*, fie a ciberneticii și teoriei informației, fie a informaticii. În acest sens sunt remarcabile studiile elaborate în cadrul Institutului de Cercetări și de Coordonare Acustică – muzică (IRCAM) din Centre Beaubourg (Paris) asupra principalilor parametri fizici (acustici) ai sunetului*: intensitate (1), înălțime (1), ritm* sau timbru* și mai ales asupra multiplelor structurări ce se produc prin corelarea acestora (Boulez, G. Bennet, J. Risset ș.a.). Analizele semiotice nu au un scop în sine. Ipotezele și metodele de validare deschid drumuri noi în interpretarea fenomenului muzical, a raporturilor dintre muzică și autor, a descifrării formelor de percepere și trăire a realității sonore, dar și orientări noi în ce privește execuția muzicală și componistică a epocii noastre. Chiar când au un caracter experimental (și nu consacrat), asemenea modalități de analiză și aplicație contribuie la lărgirea spațiului* sonor și a substanței muzicale, la găsirea unor tehnici noi de prelucrare a sunetelor, a unor noi instrumente* și a unor noi reguli de compoziție (2) și transmitere a mesajului muzical. În țara noastră acest ansamblu de preocupări de la analiză la compoziție, de la semiologie la semantică muzicală, au înregistrat notabile adeziuni din partea unor muzicologi și matematicieni, compozitori și esteticieni. Sunt de remarcat atât studiile teoretice cât și lucrările muzicale elaborate de A. Stroe, Șt. Niculescu, L. Mețianu, A. Vieru, M. Brediceanu, D. Ciocan, S. Marcus, N. Brânduș, O. Nemescu, B. Cazimir, C. Cezar, Speranța Rădulescu, Gh. Firca, Fl. Simionescu.

antifonic, -ă adj. Care apără de zgomot ◊ „Un nou tip de cască antifonică au elaborat specialiștii Institutului de cercetări și proiectări din Cluj. Destinată muncitorilor care lucrează în medii unde frecvența sonoră este ridicată, noua cască antifonică are o eficiență dublă, în comparație cu tipul care se fabrică în prezent.” R.l. 24 VI 75 p. 5. ◊ „Un nou zid antifonic, eficace și economic – relatează cunoscuta revistă franceză Science et Vie – a fost pus la punct [...] Zidul respectiv nu se limitează la protecția sonoră a locuitorilor prin devierea zgomotului în altă parte, ci pur și simplu îl absoarbe [...]” I.B. 10 VIII 83 p. 8 (din anti- + fonic; DEX, DN3 – alt sens, DEX-S)

biopreparat s. n. (biol.) Preparat de origine biologică ◊ „O vizită la Institutul de cercetări veterinare și biopreparate «Pasteur».” Sc. 6 II 63 p. 1 //din bio- + preparat; cf. rus. biopreparat//

concrescut, -ă adj. (mineral.) Care s-au dezvoltat împreună ◊ „Un grup de specialiști din cadrul Institutului de cercetări miniere a realizat un procedeu original pentru prepararea minereurilor complexe, fin concrescute, cu conținut ridicat de cupru.” I.B. 5 XII 70 p. 3 (după germ. Zusammenwuchs; D.Min.; DEX, DN3)

crioenergetică s. f. Studiul energiilor la temperaturile joase ◊ „Crioenergetica. Mai multe institute de cercetări științifice din U.R.S.S. fac cercetări în vederea realizării unor utilaje crioenergetice supraconductibile și a liniilor criogene pentru transportarea curentului electric.” Sc. 14 I 84 p. 5 //din crio- + energetică//

futurologie s. f. ◊ „Se naște sub ochii noștri o nouă știință – știința previziunii, știința viitorului (futurologia) – știința despre legile și metodele prognozării sociale.” Cont. 2 II 68 p. 1. ◊ „O nouă știință: futurologia. În unele țări, au luat ființă institute pentru cercetarea sistematică a condițiilor tehnologice și economice din următoarele două ultime decenii ale secolului XX. Futurologia, știința prevederii progresului științific, câștigă tot mai mult teren.” R.lit. 26 II 70 p. 23 (din fr. futurologie, engl futurology, germ. Futurologie; BD 1968, DMN, DMC 1968, PN 1981; Th. Hristea în LR 3/72 p. 191; v. și Caiete critice 8-9/91 p. 47; cuvântul a fost creat de istoricul german Ossip Kurt Flechtheim în 1943 – M. Botez într-o scrisoare din 16 IX 93 către Adrian Niculescu; DN3, DEX-S)

microcalculator s. n. (inform.) Calculator de mică putere ◊ „[...] un aparat complex, dotat cu un regulator electronic și un microcalculator.” Cont. 18 XII 70 p. 10. ◊ „Razele reflectate acționează un microcalculator electronic care modifică automat accelerația.” Fl. 30 I 71 p. 8. ◊ „Un colectiv de specialiști de la Filiala din Cluj-Napoca a Institutului de cercetări pentru tehnica de calcul a conceput și construit microcalculatorul S.M.P. – 80 cu utilizări în proiectarea echipamentelor periferice bazate pe microprocesoare.” R.l. 28 VI 78 p. 5 //din micro- + calculator; DTN 1975; I. Iordan în SCL 4/70 p. 395; DEX-S//

miniecran s. n. Ecran miniaturizat ◊ „Institutul de cercetări Stanford (S.U.A.) a realizat un telefon conceput special pentru surzi. Acest telefon este prevăzut cu un miniecran pe care sunt proiectate cuvintele interlocutorului.” Sc. 15 II 79 p. 5 (din mini- + ecran, probabil după model engl.; L. Seche în SMFC V p. 80, atestare din 1968)

pancol s. n. (farm.) ◊ „Ați auzit de «Pancol»? Este denumirea unui nou pansament, realizat de specialiștii Institutului de cercetări pielărie, cauciuc, mase plastice București [...] Obținut pe bază de colagen din piele animală, «Pancol» prezintă o serie de avantaje față de pansamentele textile obișnuite.” f.d. (din pan[sament din] col[agen])

policardiochinetograf s. n. (med.) ◊ „Un aparat pentru înregistrarea funcționării sistemului cardiovascular și nervos a fost construit de doi colaboratori ai Institutului de cercetări medicale din Plovdiv – Bulgaria. Policardiochinetograful, cum a fost denumit aparatul, este o mașină tranzistorizată cu ajutorul căreia se poate stabili diagnosticul, precum și gradul de îmbolnăvire.” Sc. 5 X 70 p. 4 (probabil cuv. bulg.)

spărgător de gheață-institut s. n. Institut de cercetare amenajat pe un spărgător de gheață ◊ „Spărgător de gheață-institut. Deocamdată, un asemenea «institut plutitor» se află abia în stadiul de proiect.” Sc. 6 XII 77 p. 5. ◊ „Un spărgător de gheață-institut, primul de acest fel din lume, va fi construit în curând în Uniunea Sovietică.” R.l. 20 XII 77 p. 6 (din spărgător de gheață + institut, probabil după model rus; spărgător de gheață, după fr. brise-glace[s], engl. ice breaker, germ. Eisbrecher; DTP, LTR)

supermorfină s. f. (biol.) ◊ „O echipă de medici de la Institutul de cercetări clinice din Montreal a descoperit că una din glandele endocrine, hipofiza, secretă un hormon natural, supermorfina – un alcaloid asemănător morfinei [...] Efectele secundare ale hormonului, denumit științific beta-andorfină, sunt mai puțin periculoase decât cele produse de morfină.” R.l. 22 XII 76 p. 6 //din super- + morfină//

superoțel s. n. ◊ „La institutul de cercetări în domeniul fierului și oțelului de pe lângă Universitatea din Tokio a fost elaborat un «superoțel». Calitatea principală a acestui nou oțel japonez – care nu are structură cristalină – constă în rezistența sa neobișnuită la rugină.” R.l. 28 VII 74 p. 6 //din super- + oțel//

termicem s. (tehn.) Tip de lubrefiant ◊ „Termicemul lubrefiază pereții interiori ai lingotierelor, asigurând astfel fabricarea unor lingouri cu suprafațe curate, fără defecte și impurități.” Sc. 17 III 71 p. 6 (probabil din term[ic] + ICEM „Institutul de Cercetări Metalurgice”)

COLIBAȘI 1. Oraș în jud. Argeș, pe stg. Argeșelului, în zona Piemontului Cîndești; 25.133 loc. (1991). Uzină de autoturisme („Dacia”), întreprindere de piese auto pentru tractoare, autocamioane, autobuze și autoturisme de teren; prelucr. lemnului; ind. alim. Institut de cercetare și inginerie tehnologică pentru autoturisme. Biserica Sf. Nicolae (1786) cu picturi murale de factură populară: culă din 1797 în localit. componentă Racoviță; mănăstirea Vieroși (1545) în localit. componentă Făgetu. Declarat oraș în 1989. 2. Com. în jud. Giurgiu, pe Argeș; 4.196 loc. (1991).

DEBREȚIN (DEBRECEN [dæbrætæn]), oraș în E Ungariei; 216,1 mii loc. (1992). Nod de comunicații. Ind. constr. de mașini (vagoane, mașini agricole), textilă, chimico-farmaceutică, mobilă, alim. Institut de cercetări nucleare. Universitatea „Kossuth”. A fost unul dintre centrele Revoluției maghiare din 1848-1849 și sediul guvernului revoluționar din 1849. În timpul celui ce-al doilea război mondial, în oct. 1944, la eliberarea D. au participat și unități române.

ROCHESTER [rótʃistə] 1. Oraș în Marea Britanie (Anglia), la 45 km SE de Londra, port în estuarul râului Medway; 127,7 mii loc. (2001). Aeroport. Rafinărie de petrol. Ind. aluminiului, a constr. de mașini (avioane, mașini agricole), mat. de constr. (ciment), hârtiei și alim. Centru turistic. Catedrala romanică Saint Andrew, construită în anii 604-605, distrusă parțial de danezi, reconstruită în 1082 de episcopul Gundulf și amplificată în sec. 14-15 (în stil gotic); ruinele unui castel fortificat, construit în 1088 de William II; Donjon (sec. 12), castelul Guildhall (1687). Muzeu, spitalul Charity (1579), Școala de matematică (1707). Vechi oraș roman (Dubrobricae), a fost un activ centru episcopal în anul 604. Menționat documentar în 1189. 2. Oraș în NE S.U.A. (New York), port pe țărmul de S al lacului Ontario, la gura de vărsare a râului Genesee, la 114 km ENE de Buffallo; 217,1 mii loc. (2002). Aeroport. Construcții de aparate optice (camere video, copiatoare, lentile) și fotografice (aici se află Compania Eastman-Kodak și corporația Xerox), de instrumente de precizie și control, de mașini-unelte, subansamble auto, utilaje textile, radioreceptoare, echipament electric, echipament pentru stomatologie ș.a. Ind. chimică (filme fotografice), pielăriei și încălțămintei, textilă și alim. (prelucr. fructelor, în special a merelor). Centru de cercetări nucleare. Institut Tehnologic (1829), Universitate (1850). Muzeu internațional de fotografie, amenajat în casa lui George Eastman; Galerie de Artă; Teatru; orchestră simfonică; Planetarium; Festivalul liliacului (anula, în luna mai). Parcul Monroe (2.000 ha). Grădină zoologică. În 1789, Allen Ebenzer a construit pe râul Genesee o moară de cereale pentru indienii seneca din această zonă. În 1811, omul de afaceri, colonelul Nathaniel Rochester a cumpărat moara și a ridicat apoi mai multe construcții, devenind (în 1812) așezare permanentă cu numele R., care s-a dezvoltat rapid după construirea canalului Erie (1817-1825) și a hidrocentralei de pe râul Genesee. Declarat oraș în 1834. Centrul orașului (down town), printr-un plan de sistematizare, a căpătat o nouă înfățișare (1960-1980).

SOLTAN, Petru (1931-2016, n. Coșnița-Dubăsari), matematician român. M. de onoare al Acad. (2003), prof. univ. la Chișinău și Moscova. Director (1973-1986) al Institutului pentru Cercetări în Domeniul Planificării din Chișinău. Lucrări de topologie generală și algebrică; a introdus teoria d-convexității; a descoperit o clasă de grafuri metrice de dimensiune Helly. Inițiatorul aplicării metodelor matematice în economia Republicii Moldova.

MADRID 1. Capitala Spaniei și centru ad-tiv al comunității autonome cu același nume, situată în pod. Sierra de Guadarrama, la 640 m alt., pe râul Manzanares; 2,9 mil. loc. (1996). Important nod de comunicații. Aeroport (Barajas). Pr. centru politic, comercial, financiar, cultural și religios al țării. Siderurgie; constr. de automobile, camioane, locomotive, avioane, de aparataj electrotehnic și optic; produse chimice (cauciuc, mase plastice), farmaceutice, textilă și alim.; prelucr. lemnului (mobilă); ind. pielăriei și încălțămintei; tipografii. Producție cinematografică. Universitate (1508). Academie de Științe (1713), Academia Regală de Muzică (1830), institute de cercetări științifice. teatre. Numeroase muzee, printre care Muzeul Prado (1819), în stil neoclasic, celebru datorită galeriilor de artă, Muzeul Real (fondat în 1785), în stil neoclasic, Muzeul de Arheologie ș.a. Monumente: fortăreață (sec. 11), Plaza Mayor, cu statuia ecvestră a regelui Filip III (1617), Plaza de España, cu monumentul lui Cervantes și statuile ecvestre ale lui Don Quijote de la Mancha și Sancho Panza, catedrala iezuită San Isidro (1622-1664), bisericile San Francisco el Grande (1776-1785), în stil neoclasic și San Antonio de la Florida (1792-1798), Palatul Regal, construit în anii 1738-1764, după planurile arhitecților F. Juvara și G.B. Sacchetti, Banca Spaniei (1884-1891). Arcul de Triumf (1778), Templul nubienilor de la Debod (sec. 4 î. Hr.), adus aici ca dar din partea Egiptului, după ce fusese mutat în urma construcției barajului de la Assuan. Aici se află cel mai mare centru cultural islamic al lumii occidentale (deschis în 1990), cu moschee, minaret, sală de conferințe și concerte, bibliotecă, teatru, laborator lingvistic. Turism. Menționat în 932 ca cetate maură, dar având o existență anterioară (sub numele de Matricia). A fost cucerit de la arabi, în 1083, de regele Castiliei, Alfons VI. Reședință a regilor Castiliei (sec. 14-15). În 1561, regele Filip II și-a fixat aici reședința oficială, M. devenind capitala Spaniei. Între 1808 și 1814, a fost ocupată de trupele franceze. În sec. 19, a fost centrul unor importante mișcări populare. În timpul Războiului Civil (1936-1939), M. a fost sediul guvernului republican. Cucerit de armata franchistă (28 mart. 1939). 2. Comunitate autonomă în Spania centrală; 8 mii km²; 5,0 mil. loc. (1996). Centrul ad-tiv: Madrid. Culturi de cereale. Creșterea ovinelor.

LORENZ [ló:rents], Konrad Zacharias (1903-1989), medic, psiholog și etolog austriac. Prof. univ. la Viena și Königsberg. În 1948, a creat la Altenberg un institut pentru cercetarea comportamentului animalelor. Studii de psihologie și caracteriologie animală bazate pe observații și experiențe pe animale și păsări, în care a extins legitățile biologice ale comportării animalelor asupra societății umane („Agresiunea, o istoria naturală a răului”, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”). Fondatorul etologiei, alături de N. Tinbergen. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1973), împreună cu K. von Frisch și N. Tinbergen.

EREVAN, cap. Armeniei; 1,3 mil. loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroport. Siderurgie, metalurgia aluminiului, generatoare, turbine, mașini-unelte, aparataj electrotehnic, țesături de mătase, mase plastice, produse de cauciuc sintetic și alim. (vinuri). Hidrocentrală. Centru cultural (universitate, filarmonică, teatre, muzee) și științific (academie de științe, institute de cercetări etc.). Biserici din sec. 13-18. Întemeiat în sec. 1 î. Hr. Pe locul actual al E. s-a construit, în 782 î. Hr., cetatea Erevun (Erebuni) – de unde și denumirea de azi – aflată în ruină. Menționat pentru prima oară în sec. 6, ca făcând parte din Regatul Armeniei. Important centru al comerțului medieval transcaucazian (din sec. 13); din 1440 centru ad-tiv al Armeniei răsăritene. Reșed. a Hanatului persan de E. din sec. 17. Anexat Imp. Rus în 1828. A devenit, în 1918., cap. Rep. Armene independente și, în 1920, a Republicii Sovietice Socialiste Armenia. Din 1991, cap. Armeniei.

FRANKFURT am MAIN, oraș în centrul Germaniei (Hessen), port pe Main; 1,94 mil. loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroport internațional. Centru bancar și comercial. Ind. constr. de mașini, electrotehnică, chimico-farmaceutică (concernul „Hoechst”) și a cauciului, textilă, poligrafică, a piel., alim.; mecanică fină. Universitate. Academie de artă. Târguri internaționale. Monumente: Nokolaikirche (sec. 13-15), Bartholomäuskirche (sec. 13-16), primăria „Römer” (sec. 14-15). Muzeul Senckenberg. Casa natală (reconstruită) a lui Goethe. A fost sediul Confederației Rinului (1806-1813) și al dietei Confederației germane (1815-1866). – Școala de la ~, grup de filozofi, sociologi și psihologi germani constituit în jurul Institutului pentru Cercetări Sociale (înființat în 1923). Reprezentanții școlii (M. Horkheimer, Th. Adorno, H. Marcuse, J. Habermas) au dezvoltat „teoria critică”, identificând cunoașterea societății cu critica ei din perspectiva idealului libertății individuale și concentrându-se, sub influența scrierilor lui Marx și Freud, asupra formelor de dominație socială și asupra ideologiilor. – Tratatul de Pace de la ~, tratat încheiat (10 mai 1871) în urma Războiului Franco-Prusian (1870-1871), care prevedea anexarea la Germania a Alsaciei și a estului Lorenei și obligația Franței de a plăti drept despăgubiri de război cinci miliarde franci aur.

FUNDULEA, oraș în jud. Călărași, situat în Câmpia Română, pe râul Belciugatele; 6.555 loc. (1995). Fabrică de zahăr. Confecții metalice. Fermă pentru creșterea bovinelor. Institut de cercetări pentru cereale și plante tehnice. Stațiune de cultură a plantelor medicinale. Declarat oraș în 1989.

DINULESCU, Gheorghe (1896-1965, n. Cândești, jud. Buzău), medic veterinar român. Prof. univ. la București. Lucrări de parazitologie, ihtiopatologie, economie piscicolă. Întemeietorul primului institut de cercetări piscicole din România.

DRĂCEA, Marin (1885-1958, n. Izvoru, jud. Giurgiu), inginer român. Prof. univ. la București. Fondatorul silvotehnicii moderne și al primului institut de cercetări forestiere din România. Lucrări în domeniul dendrologiei și silvotehnicii.

EDINBURGH [édinbərə], oraș în NE Marii Britanii (Scoția), port la estuarul Firth of Forth; 630 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicații. Important centru financiar și cultural. Șantiere navale. Siderurgie; ind. textilă, chimică, a sticlei, de prelucr. a lemnului, a celulozei și hârtiei și alim. Universitate (1583), institute de cercetări, muzee, biblioteci. Castelul ducilor de E. (sec. 11). Catedrala gotică Saint Giles (sec. 12, reconstruită între 1387 și 1500), mănăstirea și palatul Holyrood (sec. 13, reședință regală). Galeria națională a Scoției (pictură modernă), Muzeul Național al Scoției. Grădină botanică regală. Festivaluri de film, teatru și muzică. Reședință regală în sec. 11. Capitală a Scoției și sediu al Parlamentului din 1437. Începând din 1707, după unirea Scoției cu Anglia, și-a pierdut importanța politică.

MĂRĂCINENI 1. Com. în jud. Argeș, situată în SV Piem. Cândești, pe Râu Doamnei; 4.437 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul Argeșelu). Expl. de balast. Pomicultură. Institut de cercetare și producție pomicolă. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1785), în satul Argeșelu. 2. Com. în jud. Buzău, situată în Câmpia Buzăului; 6.831 loc. (2000). Expl. de balast. Satul M. apare menționat documentar în 1597.

MOLDOVAN, Petre (1911-1996, n. Daia, jud., Mureș), economist și sociolog român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Director al Institutului de Cercetări Economice al Acad. Lucrări privind istoria economiei, statistica economică, sociologia și economia concretă („Planificare și sociologie”, „Studii de istorie economică. Contribuții la caracterizarea dezvoltării forțelor de producție în România în perioada dintre cele două războaie mondiale”).

NIȚULESCU, Iuliu (1895-1975, n. Piatra-Neamț), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la Iași. Director al Institutului de Cercetări Medicale din Iași (1950-1963). Contribuții însemnate la etiopatogenia pelagrei („Cercetări asupra pelagrei”, „La thérapeutique de la pellagre”); studii asupra nevrozelor experimentale, a dezechilibrelor alimentare și endocrine, a acțiunii stresului, a vitaminelor etc. („Reflexele condiționate”, „Cercetări de fiziopatologie”, „Problèmes actuels dans l’étude des vitamines”). Manuale didactice de patologie și fiziologie.

NÜRNBERG [nürnberk], oraș în S Germaniei (Bavaria), pe râul Pegnitz; 492,4 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Aeroport. Constr. de mașini-unelte, motoare navale, autocamioane (uzinele firmei „M.A.N.”) și de aparataj electrotehnic (uzinele firmei „Siemens”); produse chimico-farmaceutice (fabrici ale firmei „Bayer”), textile și alim.; producție de creioane (fabrica firmei „Faber-Castell”) și de jucării mecanice. Universitate, institute de cercetări științifice, pinacotecă. Monumente: Castelul (sec. 11-15), Kaiserburg (sec. 12-16), Frauenkirche (sec. 14), Sebalduskirche (sec. 13-14) și Lorenzikirche (sec. 13-14, restaurat în sec. 19 și după 1945), Primăria (1332-1340). Casa memorială „Albrecht Dürer”. Oraș liber imperial (din 1219), în sec. 15-16 a fost un important centru al umanismului și Renașterii germane; a adoptat Reforma (1525). După Războiul de 30 de Ani (1618-1648) a decăzut, cunoscând o nouă dezvoltare industrială în sec. 19. Începând cu 1933, aici s-au ținut congresele anuale ale partidului nazist, iar în 1935 s-au promulgat legile de la N., care lipseau de drepturi cetățenești populația evreiască. Bombardat masiv în al doilea război mondial. – Dieta de la ~, dietă la care a fost adoptată Bula de aur (1355-1356), sancționată de împăratul Carol IV de Luxemburg; fixa criteriile pentru alegerea împăraților. În vigoare până în 1806, când a fost abolită de Napoleon I. – Procesul de la ~, proces intentat principalilor criminali de război naziști, judecat între 20 nov. 1945 și 1 oct. 1946 de către Tribunalul Militar Internațional, înființat în 1945 prin acordul de la Londra dintre U.R.S.S., Franța, Marea Britanie și S.U.A. Prin sentința din 30 iun. 1946 au fost condamnați la moarte 12 mari criminali de războ (H. Göring, care s-a sinucis în închisoare, H. Frank, W. Frick, A. Jodl, E. Kaltenbrunner, W. Keitel, J. von Ribbentrop, A. Rosenberg, F. Sauckel, A. Seyss-Inquart, J. Streicher și M. Bormann – în contumacie).

OPPENHEIMER [oúpənhaimər], Robert Julius (1904-1967), fizician american. Prof. la Univ. Berkeley și al Institutul Tehnologic din California. Lucrări originale privin mecanica cuantică, fizica nucleului atomic, fizica razelor cosmice, separarea izotopilor, stelele neutronice. Ca director (din 1943) al Centrului de cercetări nucleare de la Los Alamos, a condus (1943-1945) lucrările pentru construirea primei bombe atomice. Președinte (1946-1952) al Comitetului consultativ general al Comisiei pentru energia atomică a S.U.A.; director (1947-1966) al Institutului de Cercetări Fundamentale din Princeton. Militant pentru controlul internațional al armamentului nuclear; s-a pronunțat împotriva folosirii bombei cu hidrogen. Acuzat de „neloialitate” (1953), a fost înlăturat de la cercetările secrete.

PASURUAN, oraș în S Indoneziei (E ins. Java), port lângă str. Madura, la 48 km S de Surabaya; 168,3 mii loc. (2000). Șantier de construcții navale. Decorticarea orezului. Tăbăcării. Institute de cercetări (forestier, de prelucr. cuprului, de boli pulmonare). A fost centru ad-tiv al unui district olandez cu numele Pasoeroean transferat la Malang (1934).

PĂTÂRLAGELE, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpați, pe râul Buzău; 8.414 loc. (2003). Stație (în satul P.) și halte de c. f. (în satele Mărunțișu și Valea Sibiciului). Expl. de diatomit (Sibiciu de Sus). Filatură de lână și fabrică de cărămidă (în satul P.); cherestea (în satul Valea Viei). Pomicultură. Satul P. este menționat documentar în 1573. Bisericile Nașterea Maicii Domnului (1790) și Sf. Nicolae (sec. 18), în satele Sibiciu de Sus și Mărunțișu. Stațiune de cercetări a Institutului de Geografie a Acad. Române, înființată în 1968. Rezervație forestieră (Pădurea Crivineni) cu exemplare de stejar pufos (Quercus pubescens).

PETRESCU, Paul C. (1915-1977, n. București), fizician român. Acad. (1974). Cercetări la Institutul de Fizică al Acad. (din 1950). Specialist în fizica cristalelor; a stabilit o nouă metodă de investigare în fizica solidului, cu ajutorul căreia a descoperit noi benzi și structuri fine în spectrul cristalelor ionice; a descoperit anizotropia fotoemisiei unor cristale și emisia electronică a cristalelor electroluminiscente. Pentru cercetările sale în domeniul fizicii cristalelor, a realizat o aparatură specială originală. Contribuții în spectroscopia de emisie electronică, metalografie și defectoscopie. A introdus, în metalurgie, metode moderne spectroscopice, metalografice și defectoscopice cu radiații X.

PLANCK, Max Carl Ernst Ludwig (1858-1947), fizician german. Prof. univ. la München, Kiel și Berlin. Fondatorul teoriei cuantice. Președinte (1930-1937 și din 1945) al Institutului de cercetări „Kaiser Wilhelm” (devenit apoi Societatea Max P.); în această calitate i-a cerut lui Hitler reținere în politica rasială; fiul său a fost executat pentru participarea la complotul împotriva lui Hitler din 20 iul. 1944. Cercetări și studii asupra radiației termice (a stabilit legea de distribuție spectrală a energiei), de termodinamică și fizică statistică. A emis (1900) ipoteza conform căreia emisia și absorbția de energie în sisteme radiante este discontinuă și are loc în cuante egale cu hν (unde h este constanta lui P., iar ν frecvența radiației), punând astfel bazele mecanicii cuantice („Cu privire la teoria legii de distribuție a energiei în spectrul normal”). Contribuții la teoria relativității (a dedus legea corectă a distribuției de energie în spectrul corpului absolut negru – legea lui P.). Premiul Nobel pentru fizică (1918).

PRODI, Romano (n. 1939), economist și om politic italian. Prof. univ. la Bologna. Director al Institutului de Cercetări economice și președinte al concernului de stat IRI (1982-1989; 1993-1994). Prim-min. (1996-1998). Președinte al Comisiei Europene (1999-2004).

IONESCU-ȘIȘEȘTI 1. Gheorghe I.-Ș. (1885-1967, n. Șișești, jud. Mehedinți), agronom român. Acad. (1936), prof. univ. la Iași și București. De mai multe ori ministru. A studiat fertilitatea solurilor din România, a creat soiul de grâu A 15 și a pus bazele cercetărilor științifice în agricultură („Cultura porumbului”, „Cultura grâului”, „Principalele tipuri de sol din România”, „Agrotehnica”). A întemeiat Institutul de Cercetări Agronomice (1928). 2. Nicolae I.-Ș. (1888-1954, n. Șișești, jud. Mehedinți), medic român. Specialist în neurologie. Frate cu I.-Ș. (1). M. coresp. al Acad. (1939), prof. univ. la București. Continuator al lui Gh. Marinescu. Lucrări privind siringomielia și siringoglobulia, razele mitogenetice, morfopatologia afecțiunilor neurologice, sistematizarea bolilor eredo-degenerative („Epilepsia de origine pleurală”, „Cercetări morfopatologice în meningoencefalita gripală la sugar”).

ISLᾹMᾹBᾹD, capitala Pakistanului (din 1967), situată la 15 km NE de Rāwālpindi, în platoul Potwar, la 550 m alt.; construită între 1961 și 1970; 201 mii loc. (1991). Nod de comunicații. Centru comercial. Universitate. Institut de cercetări nucleare.

JOS, oraș în centrul Nigeriei, în platoul omonim, la 230 km S de Kano, centrul ad-tiv al statului Plateau; 185,6 mii loc. (1992). Nod de comunicații. Centru comercial. Expl. de staniu. Uzine mecanice. Ind. de prelucr. a lemnului. Muzeul Institutului de Cercetări Africane. Universitate. Fundat la începutul sec. 19.

RĂDULESCU, Dan P. (n. 1928, București), geolog român. Acad. (1993), prof. univ. la București. Director al Institutului Geologic (1964-1969), Cercetări asupra mineralelor din rocile vulcanice; a identificat neokitul, o formă mineralogică nouă. Lucrări de sinteză („Determinarea mineralelor cu ajutorul metodei universale Fedorow”, „Mineralogia topografică a României”, în colab.), studii („Petrografie sedimentară”, „Vulcanii, astăzi și în trecutul geologic”, „Petrologie magmatică și metamorfică”).

CERCETĂTOR, -OARE, cercetători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cercetează. 2. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu cercetarea în domeniul științei sau al tehnicii; om de știință. ◊ Cercetător științific = funcție în cadrul institutelor de cercetare științifică, în laboratoare etc.; persoană care are această funcție. – Cerceta + suf. -ător.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. ◊ Consiliu de stat = a) (în unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă; b) denumire dată organului consultativ al șefului statului, organului suprem al jurisdicției administrative, organului administrativ central. Consiliu de miniștri = totalitatea miniștrilor îndeplinind funcția de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = adunare a membrilor familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu științific = colectiv însărcinat cu îndrumarea activității științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. Consiliu redacțional = organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 2. (Înv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

ASPIRANTURĂ s. f. Grad de învățămînt superior, organizat pe lîngă universități și institute de cercetări științifice din țările democratice, pentru pregătirea cadrelor de specialiști și de cercetători științifici. Întreaga muncă a aspirantului se conduce după un plan de aspirantură, în care sînt prevăzute în mod amănunțit lucrările pe care acesta trebuie să le efectueze în decurs de trei ani cît durează aspirantura. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 315, 5/5.

CERCETARE, cercetări, s. f. Acțiunea de a cerceta și rezultatul ei. 1. Examinare, inspectare; control. Noaptea, prin curțile care rămîn deschise, Jap... începea cercetările. GALACTION, O. I 310. 2. Investigație științifică; studiu. V. analiză. Partidul și guvernul acordă o permanentă grijă oamenilor de știință și activității de cercetare științifică, pusă în slujba construirii socialismului. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 49. Cercetările științifico-tehnice prezintă o importanță deosebită și în ceea ce privește crearea unităților noi pentru diferitele ramuri ale industriei ușoare. CONTEMPORANUL S.II, 1953, nr. 360, 5/2. Instrumentele cercetărilor critice moderne sînt așa de imperfecte, încît de multe ori intuiția... face mai mult decît analiza. GHEREA, ST. CR. I 18. ◊ Institut de cercetări (științifice) = instituție unde se fac lucrări în domeniul științelor. Pentru punerea în valoare a rezultatelor obținute de institutele de cercetări științifice agricole și pentru a se asigura condiții tot mai bune desfășurării activității oamenilor de știință din domeniul științelor agricole, Ministerul Agriculturii va lua măsuri pentru înzestrarea cu cadre, mașini și laboratoare a institutelor de cercetări agricole.și a stațiunilor experimentale. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 49. Este o sarcină de onoare a organizațiilor de partid din institutele de cercetări științifice și din învățămîntul superior de a mobiliza oamenii de știință să lupte pentru ridicarea nivelului ideologic al muncii științifice din țara noastră. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 18. 3. Anchetă, investigație, căutare de probe. Să facă cercetare la fața locuită. NEGRUZZI, S. I 226. Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare, îndată a luat pricina-n cercetare. DONICI, F. 79. 4. (Mil.) Acțiune prin care se procură informații despre inamic și despre terenul din zona inamicului... Patrula a pornit în cercetare. 5. (Rar) întrebare. Îl opreau din drum și-l zăpăceau cu cercetările. DELAVRANCEA, S. 216. 6. (Învechit) Vizită. Despre vizite sau cercetări [titlu]. PANN, P. V. III 3.

COLABORATOR, -OARE, colaboratori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care lucrează în colaborare cu cineva la îndeplinirea unei munci. Persoană care ia parte, ca autor, la elaborarea unei publicații periodice sau a unei opere mai vaste. Am ajuns... colaborator la revista «Flacăra». GALACTION, O. I 31. Colaboratorii «Romîniei literare»... nu au impus romînilor nici gramatice, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor. RUSSO, O. 74. 2. Persoană care lucrează (făcînd parte dintr-un colectiv) într-o instituție de cultură. Însușindu-și în mod temeinic învățătura marxist-leninistă, legînd cercetările de practica transformării socialiste a agriculturii, colaboratorii secției de economie agrară a Institutului de cercetări agronomice vor izbuti să elaboreze lucrări valoroase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 5/3. ◊ Colaborator științific = persoană care lucrează într-un institut de cercetări științifice.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Organ cu rol conducător, consultativ sau executiv pe lîngă o organizație, o instituție etc. Consiliul de conducere este organul executiv al gospodăriei colective și răspunde față de adunarea generală a membrilor pentru activitatea gospodăriei colective, precum și pentru îndeplinirea obligațiilor față de stat. STAT. GOSP. AGR. 13. Consiliul Mondial al Păcii = organ ales de Congresul popoarelor pentru pace, format din cei mai buni luptători pentru pace, care coordonează și îndrumează activitatea de luptă pentru pace în intervalul dintre congrese. Consiliu de securitate = organ al Națiunilor Unite, care are sarcina de a discuta și de a lua măsuri (bazîndu-se pe principiul unanimității) ori de cîte ori se ivește o situație care poate primejdui pacea. Consiliu de asistență economică mutuală = organ format din reprezentanți ai Uniunii Sovietice și ai țărilor de democrație populară, care are drept scop coordonarea activității economice a țărilor din lagărul democrat, pe baza ajutorului reciproc. Consiliul de asistență economică mutuală este o organizație deschisă pentru statele care vor să colaboreze în vederea dezvoltării lor economice. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 122, 8/4. Consiliu de miniștri = organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat. În R.P.R. consiliu de miniștri e format din miniștri și președinții comitetelor și comisiilor de stat. ▭ Consiliu științific = organ consultativ pe lîngă un institut de cercetări științifice; (la instituțiile de învățămînt superior) adunare a șefilor de catedră, a decanilor etc., sub președinția rectorului. Consiliu pedagogic = adunare a profesorilor unei școli, în frunte cu directorul, care ia măsuri obligatorii și este răspunzătoare de bunul mers al școlii, atît din punct de vedere didactic, cît și administrativ. Consiliu de facultate = consfătuire a profesorilor șefi de catedră ai unei facultăți, sub conducerea decanului. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit pe cale judecătorească din rudele unei persoane care nu se poate conduce singură (minor sau interzis), cu sarcina de a-i apăra interesele în administrarea bunurilor sale. A trebuit să renunțe la ea cînd între ei s-a ridicat zidul consiliului de familie. CARAGIALE, O. I 300. (În regimul capitalist) Consiliu de administrație = comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acționari) însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale pe acțiuni. 2. Ședință a membrilor unui astfel de organ. Aici văd zeii în consiliu... văd eroi încinși cu lauri. COȘBUC, P. II 139. 2. (Învechit) Sfat. (Atestat în forma de pl. consiliuri) Vă dau oarecare consiliuri. GHICA, A. 724. – Pl. și: (învechit) consiliuri.

INSTITUT, institute, s. n. 1. Așezămînt care funcționează în cadrul unei instituții superioare (minister, academie etc.) și în care un colectiv de specialitate face cercetări științifice. În anul 1953 se înființează noi și importante institute de cercetări științifice pe lîngă Academia R.P.R. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2567. Am un prieten la Institutul meteorologic. SEBASTIAN, T. 33. ♦ Instituție de învățămînt superior care are de obicei mai multe facultăți. Institutul de Științe Economice și Planificare «V. I. Lenin». ♦ Local în care funcționează instituții ca cele descrise mai sus. Examenul de admitere se ține la institut. 2. (În trecut) Școală particulară de grad secundar, de obicei cu internat. 3. (Învechit) Instituție (2). Fiecare are dreptul a cere răsturnarea chiar a unei legi, cînd aceea i se pare că a devenit neaplicabilă sau vătămătoare pentru institutul sau pentru societatea ce și-a impus-o. ODOBESCU, S. II 332.

CULTIVAREA LIMBII s. f. + s. f. (< cultiva < fr. cultiver – lat. lingua): „prelucrare îngrijită și pe baze științifice a mijlocului celui mai important de înțelegere între membrii unei societăți” (Iorgu Iordan, în LR, 1956, 5, p. 5). Sensul acestei formulări s-a îmbogățit și s-a precizat ulterior prin contribuția adusă de oamenii de cultură din țara noastră, în diferite împrejurări (dezbateri publice, cronici speciale etc.), ajungându-se astfel la următoarea reformulare: acțiune vastă, complexă și concertată, întreprinsă în comun de instituțiile specializate (școală, institute de cercetări lingvistice, radio, televiziune etc.) și de oamenii de cultură din țara noastră, pentru cunoașterea, generalizarea și respectarea normelor scrierii și pronunțării corecte, a îmbogățirii și desăvârșirii mijloacelor de exprimare; pentru păstrarea, îngrijirea, îmbunătățirea, dezvoltarea și perfecționarea limbii române (prin acestea înțelegându-se: păstrarea materialului lexical încetățenit, a formelor gramaticale și a topicii moștenite; atenuarea deosebirilor dintre aspectul cult și aspectul popular al limbii române, în vederea unificării ei, prin respectarea normelor limbii române literare: gramaticale, ortoepice, ortografice, de punctuație și de topică, îmbogățirea vocabularului limbii române prin valorificarea artistică a unor termeni populari și prin împrumuturi din limbile romanice, riguros selecționate; îmbogățirea posibilităților de exprimare a limbii române prin sporirea nuanțelor semantice ale cuvintelor și a construcțiilor sintactice inedite; eliminarea din vorbire a cuvintelor învechite și uzate, a cuvintelor de jargon și de argou, a cuvintelor ermetice, inaccesibile masei de vorbitori, a neologismelor inoportune; combaterea greșelilor de exprimare din textele tipărite etc.).

ÎNFIINȚARE, înființări, s. f. Acțiunea de a (se) înființa; creare, fundare, întemeiere, instituire. Partidul și guvernul se îngrijesc zi de zi de dezvoltarea prin toate mijloacele a științei, de înființarea a numeroase institute de cercetări științifice, laboratoare, stații de experimentare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 5/1. Din comitetul de inițiativă al țăranilor care doreau înființarea gospodăriei colective, lipsea unul singur: Lazăr lungu. MIHALE, O. 520. Am asistat la înființarea Societății literare și a societății Frăția și la răscularea de la 1848. GHICA, S. A. 41. ♦ (Rar) Realizare, executare. Mihai se dete cu totul pentru înființarea planului său. BĂLCESCU, O. II 183.

PROFILARE, profilări, s. f. 1. Acțiunea de a (s e) profila; conturare, reliefare. 2. Organizare (a unei instituții) după un anumit profil. Profilarea institutelor de cercetări științifice. 3. Laminare, fasonare.

SEGHEDIN (SZEGED) [séged], oraș cu regim de comitat în SE Ungariei, port pe Tisa, la confl. cu Mureșul, la 160 km SE de Budapesta; 163 mii loc. (2003). Nod feroviar. Aeroport. Șantier naval. Constr. de mașini; ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), cauciucului sticlăriei, pielăriei, încălțămintei și alim. Centru comercial și piață agricolă pentru cereale, furaje, tutun. Universitatea Attila József (1872); Universitatea de medicină (1872); Universitate (1921). Teatru Național. Institut de cercetări biologice. Târg internațional estival în aer liber. Catedrală (1912-1929), cu o orgă care are 10.180 de tuburi (a doua din Europa); Turnul Sf. Dumitru (sec. 13); biserica Sf. Francisc (sec. 15) cu campanilă neogotică din sec. 18. Clădirea Primăriei (1883), în stil neobaroc. Orașul a fost reproiectat și reconstruit în mare parte după inundațiile catastrofale din 1879 și este apărat de diguri puternice.

central, ~ă [At: KRETZULESCU, A. 14 / V: (înv) chen~ / Pl: ~i, ~e / E: fr central] 1-2 a Care se află în centru (1-2) Si: centric (1-2). 3-4 a Care provine dintr-un centru (18-19). 5-6 a Care are puterea sau funcția unui centru (19). 7 a În care se întâlnesc felurite puteri, acțiuni etc. 8-9 a Care cuprinde sau conduce totul. 10 a (Pex) Principal. 11 a (Fig) Care constituie un nucleu în jurul căruia se grupează elementele secundare. 12-13 sf Instituție sau unitate economică de coordonare și control al activității într-o anumită ramură de activitate. 14 sf (Șîs ~ industrială; iuz) Unitate industrială caracteristică sistemului economic centralizat, care reunea întreprinderile și institutele de cercetare cu profil similar și coordona întreaga lor activitate. 15-16 sf Totalitate a instalațiilor tehnice folosite la producerea unor anumite forme de energie sau la efectuarea unei anumite operații tehnologice centralizate. 17-18 sf Clădire sau personal aferent unei centrale (14- 15). 19 sf Instalație pentru punerea în legătură a posturilor unei rețele de electrocomunicații. 20 sf Oficiu central (11).

cercetător, ~oare [At: N. TEST. (1648), ap. DA / Pl: ~i, ~oare / E: cerceta + -tor] 1-8 smf, a (Persoană) care cercetează (1-4). 9 smf Controlor vamal. 10 smf Inspector. 11-12 smf, a (Persoană) care examinează. 13-14 smf, a (Persoană) care observă. 15-16 smf, a Căutător (26-27). 17-18 smf, a (Persoană) care caută să descopere noi adevăruri științifice. 19-20 smf (Îs) ~ științific (Funcție în cadrul institutelor de cercetări științifice și) persoană care are această funcție. 21 smf Investigator judecătoresc. 22 smf Anchetator. 23-24 smf, a (Persoană) care studiază. 25 smf (Înv) Vizitator. 26-27 smf, a (Înv) (Persoană) care oferă ajutor. 28-29 smf, a (înv) (Persoană) care compătimește. 30-31 smf, a (înv) (Persoană) care poartă de grijă. 32-33 (Înv) smf, a (Persoană) care ispitește. 34-35 (Înv) smf, a (Persoană) care răsplătește. 36-37 smf, a (Înv) (Persoană) care pedepsește. 38 sm (Înv) Păstor sufletesc. 39 sm (Înv) Episcop. 40 sm (Înv) Arhiepiscop.

consiliu sn [At: CALENDARIU (1844), 28/14 / V: (înv) ~um, ~nzilium, (pop) ~nțil~, ~nzi~ / Pl: ~ii, (înv) ~ri / E: lat consilium, fr conseil] 1 (Înv) Sfat. 2 Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. 3 (Pex) Local unde se întâlnesc cei care alcătuiesc un consiliu (2). 4 (Îs) ~ de miniștri Organ al puterii executive dintr-un stat, alcătuit din totalitatea miniștrilor Si: guvern. 5 (Îs) ~ de familie Organ de tutelă alcătuit din membrii familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. 6 (Îs) ~ științific Colectiv însărcinat cu îndrumarea activității științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. 7 (Îs) ~ redacțional Organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 8 (Îs) ~ de stat Organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă. 9 (Îas) Denumire dată organului consultativ al șefului statului. 10 (Îas) Organ suprem al jurisdicției administrative. 11 (Îs) ~ de Coroană Întrunire consultativă extraordinară, alcătuită din moștenitorul tronului, membrii guvernului, lideri ai partidelor politice etc., convocată în momente de criză ale statului, în vederea consultării asupra deciziilor ce urmează a fi luate. 12 (Înv; îs) ~ de administrație Consiliu însărcinat să supravegheze aplicarea statutelor și să controleze activitatea unei instituții. 13 (Înv; îs) ~ permanent Consiliu de pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice ai cărui membrii se ocupau de rezolvarea problemelor privitoare la învățământ și la disciplina corpului didactic. 14 (Îs) ~ profesoral Întrunirea cadrelor didactice cu scopul de a delibera asupra problemelor privitoare la instituția de învățământ din care fac parte. 15 (Înv; îs) ~ general al instrucției publice Consiliu alcătuit din inspectori și reprezentanți ai învățământului de toate gradele, convocat de Ministerul instrucțiunii cu scopul de a dezbate probleme legate, în special, de organizarea sistemului de învățământ. 16 (Îs) ~ județean Consiliu ales prin vot direct de către locuitorii unui județ, cu scopul de a sprijini activitatea prefectului. 17-19 (Îs) ~ comunal, orășenesc, municipal Consiliu ales prin vot direct de locuitorii unei comune, ai unui oraș sau ai unui municipiu, prezidat de primar, care deliberează asupra problemelor administrative ale comunității. 20 (Înv) Întrunire de persoane însărcinate în mod oficial să formeze un tribunal special. 21 (Îs) ~ de război Instanță militară de judecată pentru delicte și crime, care funcționa pe lângă divizii și corpuri de armată. 22 (Îs) ~ de revizie Instanță judiciară militară supremă. 23 (Îas) Instanță judiciară în afaceri administrative pe lângă Ministerul de Interne. 24 (Îs) ~ de disciplină Instituție cu atribuții judecătorești, pe lângă fiecare minister (pentru judecarea infracțiunilor funcționarilor săi), pe lângă un corp constituit din profesioniști etc. 25 (Îs) ~l Mondial al Păcii Organ care conduce acțiunea de luptă pentru menținerea păcii lumii întregi. 26 (Îs) ~l de Securitate Organ restrâns alcătuit din delegați permanenți și temporari în cadrul Organizației Națiunilor Unite. 27 (Îs) ~ pedagogic For superior al unei școli, alcătuit din cadre didactice, în frunte cu directorul, care ia măsuri obligatorii în problemele de ordin didactic, educativ, disciplinar și care este răspunzător de bunul mers al activității instituției de învățământ respective. 28 (Jur; îs) ~ judiciar Persoană numită de tribunal în scopul asistării unui inculpat sau a unei persoane declarate în stare de incapacitate civilă sau legală. corectat(ă)

Staicu, Irimie (1905-1989, n. Cristian, jud. Brașov), agronom român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Director general al Institutului de Cercetări Agricole (1966-1969). A studiat bazele teoretice ale lucrărilor solului și a elaborat metode practice de fertilizare a podzolurilor și sărăturilor.

METROLOGIE s. f. Parte a fizicii care se ocupă cu măsurările precise, cu stabilirea unităților de măsură și cu procedeele de măsurare a mărimilor fundamentale ale sistemelor de unități; totalitatea activităților (legale și administrative) privitoare la măsurări, la etaloane, la aparate și instrumente de măsură, precum și la supravegherea aplicării lor în economie. Cf. PROT.-POP., N. D., COSTINESCU, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. S-a creat o rețea metrologică coordonată de Oficiul de stat pentru metrologie. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4 850. Jos, la subsol, e. o mică parte a acestei secții de metrologie, ce pare un institut de cercetare plasat în incinta unei uzine. V. ROM. august 1961, 75. - Din fr. métrologie.

ACADEMIE, academii, s. f. 1. Instituție superioară de cultură, a cărei misiune este să ajute la dezvoltarea științelor și a artelor; (în țara noastră) cea mai înaltă instituție culturală de stat, care reunește și promovează oameni de valoare științifică și culturală, dirijează și dezvoltă, printr-un complex de institute, munca de cercetare științifică și de creație literar-artistică a țării. 2. Școală de învățămînt superior. [Acc. și: (după lat.) academie] – Fr. académie, (lat. lit. academia).

CLUJ, jud. în NV României, în NV Transilvaniei, în bazinul Someșului Mic; 6.650 km² (2,80% din supr. țării); 742.438 loc. (1991), din care 66,1% în mediul urban; densitate: 109,4 loc./km². Reșed.: municipiul Cluj-Napoca. Orașe: Dej și Turda (municipii), Cîmpia Turzii, Gherla, Huedin. Comune: 74. Relief accidentat, constituit dintr-o zonă muntoasă în V și SV, care ocupă c. 1/3 din supr. jud. (masivele Vlădeasa, Gilău și Muntele Mare), și o alta, mai mare, de dealuri și podișuri în rest (Dealurile Clujului și Dejului, Feleac, Măhăceni, Gîrboului ș.a., o parte din Pod. Someșan și din Cîmpia Transilvaniei). Depr. intramontane și intradeluroase sînt restrînse, dar sînt reg. de mare densitate (depr. Huedin, Iara, Apahida, Bonțida, Gilău, Dej, Turda, Cîmpia Turzii). Clima este temperat-continentală, cu unele influențe vestice, nord-vestice și sud-vestice. Temp. medie anuală variază între 8-9°C în Pod. Transilvaniei și 2-6°C în zona montană. Verile sînt răcoroase, iar iernile friguroase. Precipitațiile atmosferice însumează c. 600 mm anual în Pod. Someșan și 1.400 mm în munți. Vînturi dominante dinspre V și NV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin Someșu Mic (integral pe terit. jud. C. format prin unirea Someșului Cald și Someșul Rece), cu afl. Căpuș, Nadăș, Borșa, Luna, Fizeș, care străbate jud. pe direcția SV-NE. Alte cîteva cursuri de apă drenează parțial terit. jud. C.: Someș, cursul sup. al Crișului Repede, Arieș. Resurse naturale: min. de fier (Căpușu Mic, Băișoara, Iara, Vlaha, Săvădisla), gaze naturale (Puini, Geaca), cărbune brun (Ticu), turbă (Călățele), cuarț (Muntele Mare), sare (Ocna Dejului, Cojocna), gips (Cheia, Leghia), feldspat (Valea Ierii), calcare dolonitice (Săndulești, Tureni, Iara, Buru), granit (Muntele Mare), andezite și dacite (Poieni, Morlaca, Bologa, Iara, Săcuieu), nisipuri cuarțoase (Gîrbău, Aghireșu ș.a.), păduri și izv. cu ape minerale sulfatate, bicarbonatate, clorurate (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni, Turda). Economia se caracterizează printr-o industrie diversificată, în care domină constr. de mașini și prelucr. metalelor, 26% (utilaj greu, pentru telecomunicații, pentru ind. textilă și alim., material rulant feroviar și rutier, cazane ș.a. la Cluj-Napoca) și metalurgia feroasă 9,9% (oțel, laminate, sîrmă zincată, conductori electrici, cabluri de tracțiune ș.a., Cîmpia Turzii, Cluj-Napoca). Alte ramuri ind. mai produc: energie electrică și termică (hidrocentralele Mărișel, 220 MW și Tarnița, 45 MW, termocentralele de la Dej, Gherla, Cîmpia Turzii), materiale abrazive și bujii (Cluj-Napoca), mase plastice, medicamente, cosmetice, sodă caustică, antidăunători, oxigen (Cluj-Napoca, Turda, Cîmpia Turzii), mobilă, placaje, furnire, cherestea (Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Valea Ierii, Călățele ș.a.), ciment, var, produse refractare, cărămizi prefabricate din beton, sticlă (Turda, Cluj-Napoca, Dej, Aghireșu, Cîmpia Turzii), sticlă de menaj și ceramică fină (Turda, Aghireșu, Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla), celuloză și hîrtie (Dej), conf. și tricotaje (Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla, Dej, Huedin), încălț. (Cluj-Napoca), produse alim. Agricultura dispunea, în 1989, de 54.423 ha cultivate cu porumb, 52.297 ha cu grîu și secară, 29.872 ha cu plante de nutreț, apoi cartofi, sfeclă de zahăr, plante textile, tutun, legume ș.a. Pomicultura (în special pruni și meri) este dezvoltată în Pod. Someșan, în arealul localit. Dej, Bobîlna, Turda, Cluj-Napoca ș.a. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 209,6 mii capete bovine (mai răspîndite rasele Pinzgau și Bălțata Românească), 500,4 mii capete ovine, 346,8 mii capete porcine (mai ales Bazna și Marele alb) și 16,5 mii capete cabaline; avicultură; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară totalizează 259 km, din care 129 km electrificate, iar cea a drumurilor publice 2.447 km (din care 498 km modernizate), jud. C. fiind traversat de cîteva magistrale feroviare și rutiere. Transporturile aeriene se realizează prin intermediul aeroportului „Someșeni” din Cluj-Napoca. Unitățile de învățămînt, cultură și artă cuprind trei universități, două academii, un institut politehnic și trei colegii (în total 26 de facultăți), institute științifice de cercetări, filiale ale Academiei Române, patru teatre dramatice (Cluj-Napoca, Turda), două opere (română și maghiară), filarmonica „Gheorghe Dima”, 432 școli generale, 39 licee, 715 biblioteci, 152 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Obiective naturale (Cheile Turzii, cu fenomene carstice – și rarități floristice, declarate monumente ale naturii), vestigii și locuri istorice (ruinele castrului roman de la Cășeiu și ale cetății Dăbîca, monumentul comemorativ de la Bobîlna etc.), monumente (Biserica Sfîntul Mihail, în stil gotic, sec. 14, casa „Matei Corvin”, biserica reformată, sec. 15, Palatul Bánffy, sec. 18 etc. din Cluj-Napoca, Biserica de lemn din Așchileu ș.a.), stațiuni balneoclimaterice (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni), case memoriale („Octavian Goga” la Ciucea, „Gheorghe Barițiu” la Jucu ș.a.). Indicativ auto: Cj.

aromografie s. f. ◊ „Oricât de sensibile ar fi papilele gustative ale omului, ele nu au totuși decât o capacitate limitată de identificare a diferitelor arome. Metodele analitice ale chimiei moderne reușesc, în schimb, acolo unde nici cel mai fin degustător nu mai face față. Astfel, la Institutul federal de cercetări viticole din Landau (R.F.G.) au fost descoperite cu ajutorul cromatografiei în gaze aproape 400 de arome diferite ale vinului, multe aproape insesizabile omului. Aromografia, denumirea dată acestei aplicații științifice, are un scop practic: îmbunătățirea soiurilor de viță.” Sc. 30 V 74 p. 6 //din aromă + grafie//

expoziție-simpozion s. f. Expoziție prezentată cu prilejul unui simpozion ◊ „La Institutul central de cercetări agricole s-a deschis joi o expoziție-simpozion pe tema «Folosirea maselor plastice în agricultură».” R.l. 18 XI 66 p. 5. ◊ „Extinderea relațiilor comerciale est-vest [...] constituie una din preocupările principale ale firmei «The Singer Co.» care între 5 și 8 noiembrie va organiza, în colaborare cu întreprinderi românești de comerț exterior, o expoziție-simpozion la București [...]” Sc.t. 1 XI 73 p. 6 (din expoziție + simpozion)

perfluorbutilamină s. f. (chim.) ◊ „La Institutul central de cercetări științifice în domeniul hematologiei și transfuziei din Moscova a fost obținut sânge sintetic, așa numit perfluorbutilamină (despre cercetările similare ale specialiștilor americani am relatat anterior la această rubrică). Cercetătorii au folosit pentru înlocuirea sângelui natural compuși organici ai fluorului.” Sc. 9 I 80 p. 5 (probabil cuv. format în rusă)

reflectoterapie s. f. (med.) Metodă terapeutică bazată pe provocarea de reflexe cu rol util în alte părți ale organismului ◊ „După cercetările efectuate la Institutul pentru reflectoterapie din Moscova s-a ajuns la concluzia că acupunctura poate constitui un mijloc eficient pentru combaterea fumatului.” Sc. 27 V 78 p. 5. ◊ „[...] acupunctura – alt fel zis reflexotherapia – permite influențarea nu numai a funcționării mecanismelor sistemului nervos central, ci și a activității funcționale stomaco-intestinale.” I.B. 12 XI 84 p. 8 [și reflexoterapie] (cf. fr. réflexothérapie; DEX, DN3 – reflexoterapie)

ROCKFELLER [rákifelər], familie de oameni de afaceri, filantropi și oameni politici din S.U.A. 1. John Davison (1839-1937), industriaș și filantrop american. Continuând afacerile cu petrol ale tatălui său, a fondat (1862) prima antrepriză petrolieră, în 1863 o rafinărie de petrol, apoi (1870) imperiul industrial Standard Oil Company, cu peste 30 de corporații, care i-a adus venituri imense. Dedicându-se activităților filantropice, a creat Fundația R. (1913), Universitatea R. din Chicago (1902), Institutul R. pentru cercetări medicale din New York (1901), care a devenit (din 1954) Universitatea R. Prin generozitatea lui a fost refăcută (după distrugerile din Primul Război Mondial) catedrala Notre-Dame din Reims. 2. John D. Jr. (1874-1960), industriaș și filantrop american. Fiul lui R. (1). A continuat donațiile tatălui său (locul pe care s-a construit sediul Națiunilor Unite), a construit Center R. și a restaurat în stil colonial Williamsburg. 3. Nelson Aldrich (1908-1979), om politic și filantrop american. Nepotul lui R. (1). Vicepreședinte al S.U.A. (1974-1977), în timpul lui G. Ford. Colecționar de artă. A făcut donații la Muzeul de Artă Modernă și a fondat Muzeul de Artă Primitivă, ambele în New York.

MILLIKAN [milikən], Robert Andrews (1868-1953), fizician american. Prof. univ. la Michigan și la Institutul Tehnologic (California). Cercetări asupra structurii atomului, radiației cosmice și efectului fotoelectric. A determinat sarcina electronului (1911), folosind metoda picăturilor de ulei (experiența lui M.), precum și constanta lui Planck pe cale fotoelectrică. Premiul Nobel pentru fizică (1923).

NEGOIȚĂ, Teodor Gheorghe (n. 1946, Sascut, jud. Bacău), explorator și cercetător polar român. Fondator și director al primului Institut Român de Cercetări Polare (1994) și al Fundației antarctice române (1996) din București. Primul român care a cucerit Polul Nord (21 apr. 1995), România devenind în acest fel a zecea țară care atinge „vârful” Planetei. A participat la zece expediții polare în Arctica și Antarctica (1990-1998). Studii asupra cromotografiei pe vegetația arctică, asypra poluării, solurilor reci și biochimiei („Radionuclides Contamination in the Arctic Areas”, „Arctic and Antarctic Researche”, în colab.).

IONETE, Constantin (1922-2011, Măldărești, jud. Vâlcea), economist român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la București. Director al Institutului Național de Cercetări Economice (din 1991). Contribuții la analiza unor probleme fundamentale ale științelor economice moderne, teoria prețurilor, dezechilibrele financiare ale economiei de comandă și prăbușirea acesteia în România („Comportamentul procesului de formare a prețurilor”, „Prețurile și echilibrul dinamic al economiei”, „Prețuri și tarife”, „Criza de sistem în economia de comandă și etapa sa explozivă”).

ACADEMIE, academii, s. f. 1. Instituție superioară de cultura, a cărei misiune este să ajute la dezvoltarea științelor și a artelor; (în țara noastră) cea mai înaltă instituție culturală de stat, care reunește și promovează oameni de valoare științifică și culturală, dirijează și dezvoltă, printr-un complex de institute, munca de cercetare științifică și de creație literar-artistică, folosind, organizat și metodic, cuceririle științei și culturii pentru construirea socialismului. Academia Republicii Populare Romîne, creată din inițiativa Partidului Muncitoresc Romîn și bucurîndu-se de tot sprijinul partidului și guvernului, nu poate și nu trebuie să uite nici un moment obligația de a da contribuția ei luminată marii opere întreprinse de clasa muncitoare. ANALELE ACADEMIEI 27. 2. (Uneori urmat de determinări) Școală de învățămînt superior (în general pentru alte specialități decît cele studiate în universități); (învechit) școală în general. Academia Militară «I. V. Stalin». ◊ Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. Fusese chemat... ca dascăl de matematică și filozofie la Academia din Socola. EMINESCU, N. 52. - Accentuat și: (învechit) academie.

TEMATIC, -Ă, tematici, -e, adj. 1. Privitor la teme, făcut pe teme. Planul tematic de cercetare al oricăror institute științifice reflectă măsura în care oamenii de știință și cercetătorii își orientează activitatea către cele mai importante probleme ale sectorului respectiv. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 486, 4/4. ◊ (Adverbial) S-au format comitete locale care au discutat tematic problemele literaturii proletare. SAHIA, U.R.S.S. 159. 2. (În expr.) Vocală tematică = vocală care nu poate fi interpretată nici ca sufix, nici ca desinență și care, adăugată la rădăcina unui cuvînt, formează împreună cu aceasta o temă.

ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională.

OAK RIDGE [óuk ridʒ], oraș în partea de ESE a S.U.A. (Tennessee), situat pe platoul Cumberland, pe râul Clinch, la 27 km VNV de Knoxville; 27,4 mii loc. (2000). Aici a fost construit (1942-1943) un laborator de cercetări nucleare pentru realizarea primei bombe atomice (proiectul „Manhattan”). Dezafectat în 1948; o parte a laboratorului a fost transformată în muzeu al energiei atomice, iar o parte a devenit institut de studii și cercetări nucleare pentru utilizarea pașnică a energiei atomice (radioizotopi pentru medicină și biologie, instrumente nucleare etc.).

PERROUX [perú], François (1903-1987), economist francez. Prof. la Collège de France. Fondatorul Institutului de Științe Economice Aplicate (1944), director al Institutului de Studii și Cercetări Economice și Sociale (din 1960). Lucrări în domeniul teoriei economice, al economiei aplicate și al planificării („Economia secolului XX”, „Tehnicile cantitative ale planificării”, „Progresul economic”). A fundamentat teoria economiei dominante, a efectului de dominație asupra subdezvoltării, a efectului de antrenare, ca și teoria polilor de dezvoltare.

MARCUS [má:kəs], Rudolph Arthur (n. 1923), chimist american de origine canadiană. Prof. univ. la Institutul Tehnologic din California. Cercetări fundamentale în domeniul reacțiilor chimice bazate pe transferul de electroni și al cineticii de reacție. Premiul Nobel pentru chimie (1992).

FOWLER [fáulə], William Alfred (1911-1994), astrofizician american. Prof. univ. la Institutul Tehnologic din California. Cercetări în fizica nucleară, astrofizică, cosmologie. Contribuții la dezvoltarea teoriei expansiunii Universului (studii privind rolul reacțiilor nucleare la formarea elementelor chimice în Univers). Fondator al nucleocronologiei. Premiul Nobel pentru fizică (1983), împreună cu S. Chandrasekhar.

LANGLEY [læŋli], Samuel Pierpont (1834-1906), astronom, fizician și pionier al aviației american. Director al Observatorului din Allegheny (Univ. Pennsylvania), prof. la Institutul Smithsonian din Washington. Cercetări privind petele solare și stabilirea constantei solare. A inventat (1881) bolometrul, cu ajutorul căruia a studiat razele infraroșii. Contribuții în aerodinamică; a construit (1896) un aeroplan, efectuând câteva zboruri.

LEVADITI, Constantin (1874-1953, n. Galați), inframicrobiolog român. M. de onoare al Acad. Române (1926), m. al Academiei Franceze de Medicină (1928); prof. univ. la Cluj. Șef de laborator la Institutul Pasteur din Paris. Cercetări originale în domeniul sifilisului (introducerea bismutului în terapeutică), poliomielitei („Studiu asupra poliomielitei epidemice”), encefalitei etc. Studii privitoare la sulfamide și antibiotice („Penicilina și aplicațiile sale terapeutice”, „Antibiotice de origine fungică, bacteriană sau vegetală”).

MÜLHEIM AN DER RUHR [mü:lhaim an dər ru:r], oraș în V Germaniei (Renania de Nord-Wetfalia), port pe râul Ruhr; 176,5 mii loc. (1996). Institutul Max Planck pentru cercetări carbonifere. Expl. de cărbune. Ind. cocsochimică, siderurgică, constr. de utilaj electrotehnic (turbine, generatoare, cabluri). Biserica Sankt Petrik (sec. 11). Menționat documentar în 1093. Declarat oraș în 1808.

NICOLLE [nikól], Charles (1866-1936), microbiolog și parazitolog francez. Prof. la Collège de France. Director al Institutului Pasteur din Tunis (1902-1936). Cercetări asupra tifosului, febrei de Malta. A dovedit experimental transmiterea prin păduchi a tifosului exantematic. Lucrări: „Experimentarea în medicină”, „Destinul bolilor infecțioase”. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1928).

PAPACOSTEA 1. Gușu P. (1853-1912, n. în Macedonia), unul dintre membrii primului grup de tineri macedo-români aduși la studii în România în vremea lui Al.I. Cuza la școala de la „Sfinții Apostoli”, în scopul de a forma dascăli și propagatori ai culturii române pentru aromâni. A întemeiat școli românești la Niaguște și Moloviște. Emigrat în România, s-a stabilit la Viziru, jud. Brăila. Lucrări: „În zilele redeșteptării macedo-române”. 2. Alexandru P. (1884-1925, n. Bitolia-Moloviște, Macedonia), jurist, economist și politolog român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cernăuți. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Alexandru Marghiloman. Lucrări în domeniul finanțelor și doctrinelor economice și politice („România politică. Doctrină, idei, figuri, 1907-1925”). 3. Cezar P. (1887-1936, n. Moloviște), scriitor și traducător român de origine aromână. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la Iași. Membru al Partidului Poporului, secretar general al Ministerului Educației (1926-1927). Studii asupra filozofiei și religiei antice grecești („Evoluția gândirii la greci”, „Platon, opere”). 4. Petre G.P. (1893-1969, n. Viziru, jud. Brăila), jurist și om politic român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Membru al Partidului Poporului. Secretar personal și politic al mareșalului Al. Averescu. Director general al P.T.T. (1926-1927). Cercetări asupra vieții și personalităților politice române contemporane. Internat în închisori și lagăre de regimul comunist. 5. Victor P. (1900-1962, n. Viziru, jud. Brăila), istoric român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Fondator (1938) al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice și al revistei „Balcania”. Membru al P.N.L., secretar de stat în Ministerul Educației Naționale (1944). A militat pentru cercetarea comparată a istoriei și civilizației popoarelor balcanice („Civilizație românească și civilizație balcanică”). Deținut politic la Sighet sub regimul comunist. 6. Petre-Mihail-Alexandru P. (n. 1926, București), biolog român. Fiul lui P. (4). Președinte al Comisiei de biologie a solului și secretar al Cercului de homeopatie. Organizator al unor simpozioane de biologia solului. A militat pentru o gândire consecvent biologică în agricultură („Biologia solului”, „Agricultura biologică”, „Revoluția biologică”, în colab.). 7. Cornelia Danielopolu P. (1927-1998, n. București), istoric român. Fiica lui P. (5). Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Studii în domeniul relațiilor româno-grecești în epoca modernă și al elenismului modern („Literatura în limba greacă în Principatele Române, 1774-1830”). 8. Șerban-Paul P. (n. 1928, București), istoric român. Fiul lui P. (4). M. coresp. al Acad. (1990) și al Acad. Ligure de Științe și Litere. Codirector al revistei „Il Mar Nero” (Italia), coeditor al colecției „Rumänien-studien” (Germania). Director (1990-2001) al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A îmbogățit substanțial medievistica românească cu surse inedite sau puțin cunoscute și cu interpretări noi privitoare la secolele 13-15. Lucrări în domeniul istoriei medievale românești în contextul istoriei universale („Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol”, „Geneza statului în evul mediu românesc”, „Ștefan cel Mare al Moldovei”, „Oltenia sub stăpânirea austriacă”).

PRESS, Frank (n. 1924), geofizician și seismolog american. Director al Departamentului de Geologie și Geofizică al Institutului Tehnologic din Massachusetts. Cercetări privind propagarea și atenuarea undelor elastice în medii stratificate; studii de geologie și geofizică marină. M. de onoare al Acad. Române (1991).

ANDERSON [ændərsn], Carl David (1905-1991), fizician american. Porf. la Institutul de Tehnologie din California. Cercetări asupra razelor cosmice. A descoperit pozitronul (1932) și mezonul (1938). Premiul Nobel (1936).

fonotecă (< gr. φωνή, „sunet” + θήϰη [theke], „dulap”), arhivă de înregistrări* sonore (pe cilindri de ceară, discuri sau benzi de magnetofon). În marile f., modul de clasare și utilizare a materialelor este organizat după principiile știintifice ale biblioteconomiei. Principalele instituții în România care au constituit f. sunt Comitetul de stat al Radioteleviziunii (pentru uzul emisiunilor sale), Arhiva Institutului de Folclor (pentru uzul cercetării științifice) și Biblioteca Națională a României, a cărei f. este un instrument de folosință publică.

ergotamină s. f. (biol.) Alcaloid izolat din secara cornută ◊ „Specialiștii Institutului pentru controlul medicamentelor și cercetări farmaceutice din București au reușit să extragă din secară ergotamina, substanță ce contribuie la diminuarea excitabilității sistemului nervos simpatic, folosită în obținerea unor medicamente, între care Bergofenul. S-a realizat și ergotoxina, din care se produc o serie de derivați cu efect terapeutic în tratarea afecțiunilor de hipertensiune arterială.” R.l. 7 XI 78 p. 5 (din fr. ergotamine; DFMB, DM)

COMAN, Ion. G. (1902-1987, n. Dîmbroca, jud. Buzău), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din București. A cercetat viața, opera și doctrina Sfinților părinți scriitori bisericești („Probleme de filosofie și literatură patristică”, „Scriitori bisericești din epoca străromână”, „Patrologie”).

DRESDA (DRESDEN), oraș în E Germaniei (Saxonia), port pe Elba; 485,1 mii loc. (1992). Nod de comunicații. Aeroport internațional. Centru ind. (constr. de mașini electrice, aparate fotografice și filmat – firma „Pentacon”, mecanică fină, optică, aparataj electronic, țesături; produse din faianță și alim.) și cultural (institute de învățământ superior, de cercetări științifice, biblioteci, muzee, teatre), numeroase monumente arhitectonice, mai ales în stil baroc (palatele Zwinger și Albertinum; Frauenkirche, Hofkirche, sec. 18). Galeria de pictură (Pinacoteca) din palatul Zwinger, întemeiată în 1711-1722, este una dintre cele mai valoroase colecții de pictură din lume. Atestat documentar din 1216, orașul a devenit capitală a Saxoniei (sec. 16-19) și reședință regală (1806-1918). Aici s-a încheiat, la 25 dec. 1745, Tratatul de pace între Prusia, Saxonia și Austria; Prusia recunoaște Pragmatica Sancțiune, primind în schimb Silezia. Distrus aproape în întregime de bombardamentele britanice și americane în 13-14 febr. 1945 (135.000 morți). Bătălia de la ~ = bătălie încheiată cu victoria lui Napoleon I asupra armatelor austriece, rusești și prusiene conduse de K.P. Schwarzenberg (26-27 aug. 1813), după denunțarea armistițiului încheiat în iunie cu prusienii și rușii.

LAVERAN [lavrã], Charles-Louis-Alphonse (1845-1922), medic militar francez. Prof. univ. la Paris. A studiat malaria în Algeria (1878-1883), descoperind agentul cauzal al acesteia („Tratat de paludism”). Din 1896, s-a dedicat cercetării bolilor tropicale în cadrul Institutului Pasteur. Alte lucrări: „Noi elemente de patologie și clinică medicală”, „Tratat de igienă militară”, „Tripanosome și tripanosomiaze”. M. de onoare al Acad. Române (1914). Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1907).

NESMEIANOV [njismijánəf], Aleksandr Nikolaevici (1899-1980), chimist rus. Prof. univ. la Moscova. Fondator și director (din 1954) al unui institut de specialitate din Moscova. Cercetări în domeniul combinațiilor organometamice prin care a realizat o serie de sinteze de combinații (ale taliului, staniului, plumbului, germaniului, stibiului etc.), al combinațiilor organice ale elementelor nemetalice și al chimiei organice („Metode sintetice în domeniul compușilor metaloorganici”, „Chimia ferocenului”, „Cercetări în domeniul chimiei organice”). M. de onoare al Acad. Române (1957).

OLSZEWSKI [olʃéfski], Karol Stanislav (1846-1915), fizician și chimist polonez. Director al Institutului de Chimie din Cracovia. Cercetări în domeniul temperaturilor joase (lichefierea gazelor zise permanente: azotul, oxigenul, oxidul de carbon).

POP, Ioan-Aurel (n. 1955, Sântioara, jud. Cluj), istoric român. M. coresp. al Acad. (2001), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (din 1993) al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. Director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (din 2003). Lucrări privind istoria instituțiilor medievale, a Transilvaniei și a istoriei istoriografiei („Națiunea română medievală”, „Românii și România. Scurtă istorie”, „Românii și maghiarii în sec. XIV-XV”, „Istoria, adevărul și miturile”).

JAKARTA [dʒakárta], capitala Indoneziei, situată în NV ins. Java, la gura de vărsare a fl. Liwung în G. Jakarta; 9,2 mil. loc. (1996). Portul maritim Tanjungpriok (construit în anii 1883-1886), este situat la c. 10 km de oraș. Pr. centru politic, ad-tiv, comercial, financiar și ind. al țării. Important nod de comunicații. Aeroportul Kemajoran. Siderurgie. Constr. navale. Întreprinderi de prelucr. a cauciucului și lemnului, de piel. (încălț.), montaj de automobile, produse alim. (ceai), textile; tăbăcării. Poligrafie. Centru cultural (11 universități; academie de științe; muzee). Catedrală romano-catolică (sec. 17); moscheea Istiqlal. Galerii de artă. Institute de oceanografie, economie, de cercetări industriale și sociale. Cel mai mare stadion al Asiei. Parcuri. În 1619-1621 olandezii au întemeiat aici Batavia, reședința autorităților coloniale olandeze ale Indiilor de Est. Important centru al mișcării de eliberare națională. În aug. 1945, aici a fost proclamată independența Indoneziei, iar în 1949 Batavia și-a schimbat numele în J., devenind capitala țării.

BEIJING [peițîn], cap. Chinei, oraș de subordonare republicană, situat în NE țării în marea Cîmpie Chineză; 16,8 mii km²; 9,93 mil. loc. (1988, cu suburbiile). Important nod de comunicații. Aeroport internațional. Metrou. Pr. centru politic al țării. Mari uzine siderurgice; constr. de mașini-unelte, utilaj ind., automobile, mașini agricole, aparate de radio și televiziune; fabrici de textile (prelucr. bumbacului); ind. chimico-farmaceutică și de prelucr. a petrolului; întreprinderi ale ind. alum. și mat. de constr. Mari tipografii. În apropiere, expl. de cărbune; termocentrale și hidrocentrale. Important centru cultural. Academie de Științe. Universitatea Beijing (1898) și Universitatea Qinghua (1911). Institute de învățămînt superior și de cercetare științifică, biblioteci (Biblioteca Națională, cu numeroase manuscrise vechi), teatre. Monumente istorice și arhitectonice; Templul lui Buddha adormit, din sec. 14 (lîngă B.). Palatul imperial (sec. 15, cu transformări ulterioare; azi muzeu), templele Cerului, Lunii, Pămîntului și Soarelui (sec. 16). Poarta Păcii Cerești, Palatul de vară, Pagoda Albă (sec. 17). Numeroase construcții noi: Palatul culturii naționalităților, clădirea Radiofuziunii, Muzeul Revoluției și Muzeul Istoriei Chineze. Palatul Adunării Populare Naționale. La NV de B. se află mormintele împăraților din dinastia Ming și Marele Zid Chinezesc ( început în sec. 3 î. Hr., reconstruit în sec. 14-17). Unul dintre cele mai vechi orașe ale Chinei, atestat documentar prin milen. î. Hr., amintit în cronici (milen. 1 î. Hr.) sub numele de Zi. Ulterior a căpătat, succesiv, denumirea de Yanijing, Yuzhou Chundu, Dadu. În sec. 12-13 a fost capitala statului Jing (din N Chinei), iar începînd din sec. 13 a fost (cu mici întreruperi) capitala întregului stat chinez. Actuala denumire a primit-o în 1421, cînd a devenit capitala Imp. Ming (între 1368 și 1416, capitala fusese mutată de primii Ming la Nanjing). Din 1644 pînă în 1911 a fost capitala Imp. Chinez condus de dinastia manciuriană Qing. Aici a avut loc demonstrația de protest de la 4 mai 1919 împotriva hotărîrilor Tratatului de Pace de la Versailles privind China; în 1920 a apărut la B. unul dintre primele grupuri comuniste din China. După instaurarea în țară a dictaturii Gomindanului (1937) capitala țării a devenit orașul Nanjing. Ocupat de trupele japoneze (1937-1945). Eliberat de Armata Populară de sub ocupație (31 ian. 1949), B. a redevenit capitala Chinei. La B. a fost proclamată, la 1 oct. 1949, Republica Populară Chineză.

diodă-tunel s. f. (tehn.) ◊ „Academia i-a decernat premiul C. Miclescu conf. dr. G.C. de la Institutul de fizică al Academiei, pentru cercetările sale asupra diodelor-tunel.” Cont. 17 II 67 p. 8 (din diodă + tunel)

SIEGBAHN [sí:gba:n], 1. Karl Manne Georg S. (1886-1980), fizician suedez. Prof. univ. la Lund și Uppsala. Director (1937-1964) al Institutului de Fizică „Nobel” din Stockholm. Cercetări și descoperiri în spectroscopia radiațiilor X. Fondatorul spectroscopiei nucleare. M. corespondent (1947) și de onoare al Acad. (1965). Premiul Nobel pentru fizică (1924). 2. Kai S. (1918-2007), fizician suedez. Fiul lui S. (1). Prof. univ. la Uppsala și Stockholm. Cercetări în fizica moleculară și spectroscopie electronică. Studii de spectroscopie electronică pentru analiza chimică. Realizator (1960) al unui spectrometru β perfecționat, care-i poartă numele. Premiul Nobel pentru fizică (1981), împreună cu N. Bloemberger și A. Schawlow.

GUSTI, Dimitrie (1880-1955, n. Iași), sociolog, filozof și estetician român. Acad. (1919), prof. univ. la Iași și București. Ministru la Învățământului. Fondatorul Școlii sociologice (monografice) de la București. Potrivit sistemului său sociologic, realitatea socială constituie un tot de „manifestări” (economice, spirituale, juridice și politice), condiționate de acțiunea simultană a mai mulți factori („cadrul cosmologic”, „biologic”, „psihologic” și „istoric”) și guvernate de „legea paralelismului sociologic”. A conceput sociologia ca o „știință a națiunii”. Promotor al studiului problemelor sau „chestiunilor” sociale: „chestiunea Dunării”, problema păcii și a războiului, sărăcia etc. A înființat și condus Institutul Social Român (1921-1948), Consiliul Național de Cercetări Științifice (1947-1948), revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919-1943) și „Sociologie românească” (1936-1944). A conceput ideea „muzeului sociologic”, pe temeiul căreia a fost realizat Muzeul Satului (1936). Inițiatorul Legii serviciului social (1939) și al unei noi concepții de organizare a administrației locale a satului românesc. Sub conducerea sa, a fost editată, între 1938 și 1943, „Enciclopedia României” (4 vol.). Op. pr.: „Sociologia militans”, „Problema sociologiei”, „La science de la réalité sociale”.

DRINFELD, Vladimir (n. 1954), matematician ucrainean. Cercetător la Institutul de Fizică Tehnică din Harkov. Cercetări de fizică matematică și teoria numerelor. Medalia Fields (1990).

PARIBENI, Roberto (1876-1956), arheolog și istoric italian. Prof. univ. la Milano. Director general (1928-1933) al Antichităților și Artelor Frumoase; director (din 1934) al Institutului de Arheologie și Istoria Artelor. Cercetări arheologice în Muntenegru, Eritreea, Egipt, Asia Mică ș.a. Lucrări: „Arhitectura Orientului antic”, „Italia imperială de la Octavian la Teodosiu”, „Optimus Princeps”, „Imperiul Roman”, „Cercetare asupra locului anticului Adulis”. M. de onoare al Acad. Române (1926).

RĂDULESCU, Constantin (Costin) (1932-2002, n. București), speolog și paleontolog român. M. coresp. al Acad. (1993). Director al Institutului de speologie „Emil Racoviță” (din 1990). Cercetări asupra resturilor fosile mamaliene, inclusiv umane, asupra micromamiferelor din Miocen până în Cuartenar. Lucrări: „Remarques sur quelques Equidés quaternaires de Roumanie”, „Oligocene Mammals from Romania”, „The first Multituberculate Skull from the Late Cretaceous (Maastrichtian) of Europe (Hațeg Basin Romania)”.

ANN ARBOR [æn a:bə], oraș în S.U.A. (Michigan), pe rîul Huron, la V de Detroit; 261 mii loc. (1984). Instrumente și mașini de precizie, rulmenți. Universitate (1841). Institut de știință și tehnologie. Centru de cercetări aeronautice și spațiale, nucleare, chimice și metalurgice.

PANAITESCU, Petre P. (1900-1967, n. Iași), istoric și filolog român. M. coresp. al Acad. (1934), prof. univ. la București. Cercetător și consultant științific (1954-1965) la Institutul de Istorie „N. Iorga”. Studii și cercetări îndeosebi în domeniul istorie medievale românești. A publicat ediții critice atât ale unor documente de arhivă („Corespondența lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc. 1806-1810”, „Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul”, „Documentele Țării Românești. I. Documente interne. 1369-1490”), cât și scrieri ale cronicarilor („Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan. Ediție revăzută și completată de P.P. Panaitescu”, Grigore Ureche, Miron Costin și parțiale ale cărturarului Dimitrie Cantemir). Un loc aparte în cercetările sale l-au ocupat relațiile româno-polone și româno-slave, mai ales sub raport cultural („Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Gr. Ureche și Miron Costin”, „L’influence de l’oeuvre de Pierre Mogila, archevêque de Kiev, dans les Principautés Roumaines”, „Călători poloni prin Țările Române”, „Emigrația polonă și revoluția română de la 1848. Studii și documente”), ca și problematica evoluției social-economice, a instituțiilor a vieții materiale în general („Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială”, „Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova. Orânduirea feudală”). Acestora li se adaugă monografii de mare autoritate științifică: „Mihai Viteazul”, „Mircea cel Bătrân” și „Dimitrie Cantemir”, precum și contribuțiile în domeniul culturii române: „Începuturile și biruința scrisului în limba română”, „Introducere în istoria culturii românești”.

PASTEUR [pastör], Louis (1822-1895), chimist și microbiolog francez. Prof. la Dijon, Strasbourg, Lille și la Școala de Arte Frumoase din Paris. Director al Școlii Normale Superioare (1857-1867) și al Institutului Pasteur din Paris (din 1888). Fondatorul microbiologiei. Cercetări în domeniul cristalografiei și al stereochimiei, descoperind legile izomeriei optice. Demonstrând că fermentațiile alcoolică, acetică, lactică etc. sunt determinate de microorganisme specifice, a infirmat teoria generației spontanee, ceea ce i-a permis elaborarea metodelor de cultivare a germenilor și de sterilizare a acestora. A pus în evidență natura infecțioasă a unor boli ale vinului și ale viermilor de mătase, precum și a unor boli ale omului și animalelor (pesta aviară, antraxul, febra puerperală) și a stabilit metoda conservării berii prin pasteurizare. A descoperit și aplicat pentru prima oară vaccinarea antirabică (1885) și vaccinarea împotriva holerei găinilor. A elaborat principiile asepsiei și a pus bazele imunologiei.

INSTITUT ~e n. 1) Instituție de învățământ superior sau de cercetări științifice. 2) Sediul unei astfel de instituții. /<fr. institut, lat. institutum

INSTITUT s. n. 1. instituție, așezământ unde se fac cercetări științifice. ◊ instituție de învățământ superior (cu mai multe facultăți). ◊ (în trecut) liceu particular. ◊ local în care funcționează asemenea instituții. 2. (pl.) operă care cuprinde principiile dreptului roman din perioada împăratului Iustinian. (< fr. institut, lat. institutum)

BUȘILĂ, Constantin (1877-1949), inginer electrotehnician român. Prof. univ. la București. A colaborat la construirea portului Constanța. A proiectat și construit mai multe centrale electrice în Constanța, Pitești, Piatra Neamț, Ploiești. În 1916 a înființat Institutul Român de Energie prin care a stimulat cercetarea în domeniu.

MAUSS [mos], Marcel (1872-1950), etnolog, sociolog și istoric francez al religiilor. Prof. univ. la Paris. Discipol și colaborator al lui E. Durkheim. Director al Institutului de etnologie al Universității din Paris. A cercetat modul în care simbolicul se inserează în viața socială, fenomenele acesteia neputând fi reduse la utilitar și rațional („Teoria generală a a magiei”, „Eseu despre dar. Formă și motiv al schimbului în societățile arhaice”, „Sociologie și antropologie”).

PANIN, Nicolae (n. 1938, București), geolog român. M. coresp. al Acad. (2003), prof. univ. la București. Director general al Institutului Național de Geologie și Geoecologie Marină (din 1996). Cercetări privind geo-științele mării („Sedimentologie”, „Danube Delta: Geology, Sedimentology, Evolution”, „Le delta du Danube et l’élévation du niveau de la mer: risques et réponses”).

biopatologie s. f. (biol.) Știință de graniță între biologie și patologie ◊ „În București a fost înființat Institutul de biologie și patologie celulară. În cadrul noului institut, subordonat Ministerului Educației și Învățământului, se vor efectua cercetări privind biopatologia celulară și moleculară a țesuturilor funcționale.” Sc. 7 V 78 p. 5 //din bio- + patologie//

MINOVICI 1. Mina M. (1858-1933, n. Brăila), medic legist român. Prof. univ. la București. Fondatorul școlii române de medicină legală; întemeietorul și directorul Institutului Medico-Legal (1924-1933) și al serviciului antropometric din București. Cercetări importante în problematica putrefacției cadaverice, a bolilor mintale simulate, a antropologiei criminale. Lucrări didactice („Tratat complet de medicină legală”). 2. Ștefan M. (1867-1935, n. Râmnicu Sărat), chimist român. Frate cu M. (1). M. coresp. al Acad. (1925), prof. univ. la București. Unul dintre organizatorii învățământului farmaceutic universitar din România. Studii și cercetări privind rolul colesterolului în organismul animal. Lucrări în domeniul chimiei toxicologice analitice, organice și biologice („Tratat de chimie analitică”, „Manual practic de chimie organică”). 3. Nicolae M. (1868-1941, n. Brăila), medic legist român. Frate cu M. (1) și M. (2). Prof. univ. la Cluj și București. Studii în domeniile histologiei și histochimiei putrefacției, a morții prin spânzurare. Lucrări didactice („Manual tehnic de medicină legală”). Colecția sa de artă populară a stat la baza întemeierii Muzeului de la Vila M.

POP, Mihai (1907-2000, n. sat Glod, jud. Maramureș), folclorist român. M. de onoare al Acad. (2000), prof. univ. la București. Director al Institutului de Etnografie și Folclor din București (1965-1975). Studii și cercetări de folclor românesc („Tradiție și înnoire în folclorul românesc contemporan”, „Perspective în cercetarea structurii basmelor”, „Obiceiuri tradiționale românești”, „Folclor literar românesc”). Premiul Herder.

SĂLĂGEANU, Nicolae (1907-1988, n. sat Idicel, jud. Mureș), biolog român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Director al Institutului de Biologie din București și al Comisiei Monumentelor Naturii (1956-1976). Cercetări în domeniul fotosintezei, nutriției și respirației plantelor („Fiziologia plantelor”, „Fotosinteza”).

PASADENA [pæsədí:nə] 1. Oraș în S.U.A. (California), suburbie rezidențială în NE Orașului Los Angeles; 133,9 mii loc. (2000). Stațiune balneară. Ind. electronică și aeronautică; instrumente de precizie. Institutul Tehnologic al Californiei (1891). Colegii (Jet Propulsion Laboratory). Centru de cercetări al NASA. Stadionul de fotbal american Rose Bowl. Muzeu de artă europeană din sec. 19-20. Fundat în 1874. Oraș din 1886. 2. Oraș în S S.U.A. (Texas), între Houston Ship Channel și Clear Lake, la 16 km S de Houston; 141,7 mii loc. (2000). Produse chimice și petrochimice. Întreprinderi aerospațiale. Două colegii (1929 și 1961). Fundat în 1895 de către J.H. Burnett, devine oraș în 1929.

SAHINI, Victor Elanuel (n. 1927, Galați), chimist român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Director general al Bibliotecii Acad. (1980-1994) și onorific al Institutului de Chimie Fizică „Ilie G. Murgulescu” al Acad. (din 1997). Cercetări în domeniul chimiei fizice, spectroscopiei moleculare și chimiei cuantice („Contribuții la teoria legăturii coordinative”, „Introducere în chimia fizică”, „Chimia cuantică în exemple și aplicații”).

MOGA, Aurel (1903-1977, n. sat Veștem, jud. Sibiu), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca și București. Rector al Institutului de Medicină și Farmacie din Cluj (1950-1966). Ministru al Sănătății (1967-1969). Cercetări în domeniul bolilor cardiovasculare și al reumatismului („Profilaxia și tratamentul medical complex al reumatismului”). Lucrări privitoare la boala coronariană, arterioscleroză, boala hipertonică („Cardiopatiile majore cronice”, „Arterioscleroza”, „Hipertensiunea arterială esențială și arterioscleroza”). Cercetări epidemiologice privind bolile netransmisibile („Orientări și probleme în studiul și combaterea bolilor cronice netransmisibile”).

NASTA, Marius (1890-1965, n. București), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Director al Institutului de Ftiziologie (1949-1962). Unul dintre fondatorii ftiziologiei românești, a întreprins cercetări fundamentale în domeniul microbiologiei, imunologiei, morfopatologiei tuberculozei, urmărind depistarea, profilaxia și tratamentul acestei boli („Chimioterapia în tratamentul tuberculozei”, „Tuberculoza copilului”, „Morfologia tuberculozei”, „Tumorile bronhopulmonare”). Organizatorul primelor centre de depistare a bolii prin microfotografie; a elaborat lucrări privind relațiile dintre condițiile de viață și apariția tuberculozei („Alimentația ca problemă fundamentală a sănătății publice și a prosperității naționale”).

ORADEA, municipiu în NV țării, reșed. jud. Bihor, situat pe Crișu Repede, în Câmpia de Vest, la 12 km SE de punctul vamal Borș de la granița cu Ungaria; 209.904 loc. (2003). Nod foroviar și rutier. Aeroport. Termocentrală (105 MW). Centrală electrică geotermică. Ind. constr. de mașini (mașini-unelte de forjat, presat și debitat metale, mașină de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat, produse metalice de larg consum), mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton, azbociment), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea, dofărie și butoaie), chimică (coloranți și medicamente), a blănăriei și încălțămintei, textilă (țesături de bumbac, tricotaje, conf.), poligrafică și alim. (uleiuri vegetale, conserve, produse lactate, carne, spirt și drojdie, vin și băuturi alcoolice). Sere legumicole. Universitate fondată în 1963). Institut Biblic de învățământ superior (fondat în 1990). Centru național de cercetări geotermale. Teatru de stat cu secții de română și maghiară, teatri de păpuși, filarmonică. Biblioteca județeană „Gheorghe Șincai” (fondată în 1911). Muzeul Țării Crișurilor, adăpostit în Palatul episcopal, cuprinde colecții de istorie și arheologie, de ceasuri, argintărie, numismatică, lucrări de artă plastică, precum și piese de etnografie și și științele naturii (în special exponate ornitologice). La O. apare (din 1965), printre altele, revista literară „Familia”, ca o continuare a revistei omonime, apărută, sub conducerea lui Iosif Vulcan, în perioada 1880-1906. Monumente: cetatea Oradei (1114-1131, distrusă de invazia tătară în 1241, reconstruită în perioada 1570-1589, refăcută și extinsă între 1717 și 1780); bisericile romano-catolice Maica Îndurerată (1741), catedrala romano-catolică Sf. Maria (1752-1780), în stil baroc, cu o orgă de mari dimensiuni; biserica ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1780, refăcută în 1864), cu turn-clopotniță de 40 m înălțime; Palatul episcopal construit în anii 1762-1770, în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrand; biserica romano-catolică Sf. Ladislau (1720-1733); biserica Mănăstirii Ursulinelor (1772), azi biserica romano-catolică Sf. Ana; Biserica cu Lună, având hramul Adormirea Maicii Domnului (azi Catedrala episcopiei ortodoxe din Oradea), construită în anii 1784-1790, în stil baroc, cu elemente neoclasice, pictată pe pereții interiori în 1816-1817, repictată în 1977; în 1793 a fost instalat în turlă un orologiu și un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii; biserica Mănăstirii Capucinilor (1827); Biserica reformată (1835-1853); sinagogă (1877); clădirea Teatrului de Stat (1899-1900), în stil neoclasic; pasajul Vulturul Negru (1907-1908) ș.a. În apropiere se află stațiunile Băile Felix și 1 Mai. Fondat pe locul unui castru roman. prima atestare documentară datează din anul 1113. Distrusă în timpul invaziei tătare (1241). Cunoaște o perioadă de înflorire a meșteșugurilor și comerțului în sec. 14-17. La jumătatea veacului 15 este menționat la O. un observator astronomic, primul în această parte a Europei. Aici s-a încheiat în 1538 pacea dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zápolya cu privire la stăpânirea Transilvaniei. S-a aflat sub stăpânire otomană (1660-1692), apoi, de la sfârșitul sec. 17, a fost ocupată de Habsburgi. Monetăria locală bate, începând cu 1338. dinari de argint, iar în 1706-1710 trupele austriece emit monede de necesitate din cupru. În 1918, o dată cu Unirea, revine României, iar după pronunțarea Dictatului de la Viena (30 aug. 1940) a intrat sub ocupație ungară (până la 12 oct. 1944). Important centru cultural și politic al românilor transilvăneni. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

SEVERI, Francesco (1879-1961), matematician italian. Prof. univ. la Roma și Padova. Fondator (1938), la Roma, a Institutului Național de Matematică. Promotor al unor noi direcții de cercetare în geometria algebrică („Tratat de geometrie algebrică”, „Funcții cvasiabeliene”). M. de onoare al Acad. Române (1938).

institut sn [At: GOLESCU, Î. 138 / V: (îvp) ~stăt~, înstăt~ / Pl: ~e / E: fr institut, ger Institut, lat institutum] 1 Fundație. 2 Instituție (1). 3 Instituție în care se fac cercetări științifice de specialitate. 4 Instituție de învățământ superior. 5 (Înv) Local în care funcționează un institut (4). 6 (Înv) Școală particulară de grad secundar, de obicei cu internat. 7 (Lpl) Opere elementare de drept roman. 8 (Înv) Instituție (2).

SPINEI, Victor (n. 1943, Lozova-Lăpușna), istoric și arheolog român. Prof. univ. la Univ. „Al. I. Cuza” din Iași. M. coresp. al Acad. (2001). Membru coresp. al Institutului Arheologic German (2005). Cercetător (1966-1990) la Institutul de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol” din Iași, apoi, din 1990, la Institutul de Arheologie din Iași, al cărui director este din 2003. Cercetări asupra perioadei de început a epocii medievale („Moldova în sec. XI-XIV”, „Realități etnice și politice în Moldova meridională în sec. X-XIII. Români și turanici”, „The Great Migrations In the East and South East of Europa from the Ninth to the Thirteenth Century”). Monografii („”Reprezentanți de seamă ai istoriografiei românești și universale) și editări ale lucrărilor lui N. Iorga, Gh. I. Brătianu, B. Munteanu, L. Boicu, F. Kellogg, W. Treadgold.

SEMERANO, Giovanni (1907-2003), chimist italian. Prof univ. la Bologna. Director al institutului de chimie „Giacomo Ciamician” și al Laboratorului Consiliului Național de Cercetări din Bologna. Studii asupra chimiei radiațiilor și a fotochimie („Contribuții la cunoașterea compușilor organici”). M. coresp. al Acad. Române (1965).

inginer, ~ă smf [At: (a. 1803) URICARIUL, III, 21/10 / V: (Mol) ~iu, ~nier, (reg) injerel, ingerel / Pl: ~i / E: fr ingénieur, ger Ingenieur, it ingegnere, rs инженер] 1 Specialist cu o pregătire tehnică și teoretică obținută într-un institut de învățământ superior, care prestează o activitate de proiectare, de cercetare, de organizare și de conducere a proceselor tehnologice dintr-o întreprindere. 2 Titlu deținut de un inginer (1). 3 (Înv; arg; șîs ~ de poduri) Vagabond. 4 (Înv; fam; îs) Plan de ~ chior Vorbire cu dublu sens.

PURKINJE (PURKYNE) [púrkiñe], Jan Evanghelista (1787-1869), medic și histolog ceh. Cercetări și descoperiri în domeniul fiziologiei și anatomiei microscopice. A fondat primul Institut de fiziologie din lume. Unul dintre creatorii teoriei celulare. Folosește pentru prima oară termenul de protoplasmă. A descris mai multe formațiuni, care îi poartă numele – Celule P., celule ale sistemului excito-conducător din miocard, care asigură excitația ritmică a miocardului și propagarea excitației în masa acestuia. – Rețeaua P., arborizație a țesutului excito-conducător ale cărui fibre pătrund în masa miocardului, conducând excitația la fibrele ventriculelor. – Neuroni piriformi P., neuroni care alcătuiesc unul dintre straturile scoarței cerebelului.

gerontoprofilaxie s. f. (med.) Profilaxia îmbătrânirii ◊ „Institutul național de geriatrie și gerontologie îndrumă 150 de puncte gerontologice din țară. În cercetarea de gerontoprofilaxie de la întreprinderi și de la centrul de specialitate al institutului sunt cuprinse peste 12000 de persoane.” R.l. 24 II 84 p. 5 (din geronto- + profilaxie)

MINCU, Iulian (n. 1927, sat Olteni, jud. Dâmbovița), medic și om politic român. Prof. univ. la București. Membru fondator și președinte (1974-1999) al Societății de diabet, nutriție și boli metabolice. În înființat (1993) Institutul „N. Paulescu”. Printre primii care fundamentează conceptul de alimentație rațională la români. Cercetări și studii în domeniul diabetului, nutriției și bolilor metabolice („Diabetic macro- and Microangiopathy”, „Dislipidemiile”, „Hipoglicemiile”, „Hipoglicemiile”, „Universalitatea alimentației. Istoria și particularitățile alimentației la români”). Ministru al Sănătății (1992-1996).

PENDINTE adj. invar. 1. Care este subordonat (cuiva sau la ceva), care depinde de... Institut pendinte de minister. 2. (Despre probleme în litigiu) Care este în curs de cercetare, care n-a fost încă soluționat, care așteaptă să fie rezolvat de forurile competente. Proces pendinte în fața instanței de judecată.

disecție sf [At: NEGULICI / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr dissection, lat dissectio] 1 Deschidere a unui organism, urmată de separarea și analizarea metodică a părților lui, prin mijloace chirurgicale, în scopul studierii lor anatomice sau al realizării unei operații Si: disecare (1), (înv) disecație. 2 (Îs) Sală (sau, înv, amfiteatru) de ~ Sală (amfiteatru) unde se disecă (1) cadavre (într-un spital sau într-un institut de învățământ). 3 (Îs) Masă de ~ Masă pe care se disecă (1) cadavre. 4 (Fig) Cercetare minuțioasă.

bioastronautică s. f. (biol.) ◊ „Institutul de medicină aeronautică din Polonia – primul de acest fel din Europa – își serbează zilele acestea a 50-a aniversare. Institutul întâmpină jubileul desfășurând o activitate prodigioasă pe tărâmul bioastronauticii – un nou domeniu al cercetărilor biologice și medicale. Această nouă disciplină își propune ca obiectiv principal să ferească pe om de factorii care-i dăunează sănătății în timpul zborurilor cosmice.” Sc. 3 XI 78 p. 5 (din germ. Bioastronautik, fr. bioastronautique; DMC 1966; DN3)

sabatic adj. în sint. s. an sabatic (înv.) An de studiu, acordat profesorilor universitari în unele state, când aceștia nu au obligații didactice ◊ „Universitatea poate crea centre și echipe de cercetare [...] acestea pot fi petrecute prin an sabatic petrecut fie în străinătate, fie în institute.” ◊ Rev. 22 41/93 p. 8. ◊ „La șapte ani, profesorii universitari au dreptul la un an sabatic.” R.l. 23 I 97 p. 2; v. și visiting-professor (din engl. sabbatical (year) 1903, fr. sabbatique; PR 1948; DN3, DEX-S)

REVISTA DE FILOZOFIE, revistă trimestrială apărută la București (1923 și 1943), sub direcția lui C. Rădulescu-Motru, cu seria nouă a publicației „Studii filozofice” (1907-1919). În perioada 1954-1963 a apărut revista „Cercetări filozofice”, care din 1963 și-a schimbat titlul în „Revista de filozofie”. Editată de Institutul de Filozofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române.

RIPAN, Raluca (1894-1975, n. Iași), chimistă română. Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Chimie din Cluj (din 1951). Lucrări în domeniul chimiei anorganice și analitice, privind cercetarea combinațiilor complexe, elementele rare și disperse, utilizarea izotopilor radioactivi și a radiațiilor în procesele chimice; studii pentru aplicarea în industrie a rezultatelor teoretice. Op. pr.: „Trata de chimie analitică”, „Sels complexes de magnésium”.

PIERCE [piərs], John Robinson (1910-2002), inginer american. Și-a desfășurat activitatea de cercetare în laboratoarele Bell Telephone din New York și New Jersey. Prof. la California Institute of Technology (din 1971) și tehnolog șef la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena (din 1979). Contribuții în domeniul tuburilor electronice de frecvențe foarte înalte, care au dus la proiectarea sateliților pentru telecomunicații (satelitul „Echo” lansat în 12 aug. 1960). A publicat sub pseud. J.J. Coupling literatură științifico-fantastică.

PATERNO di Sessa, Emanuele (1847-1935), chimist italian. Prof. univ. la Palermo și la Roma. Director (1910-1923) al Institutului de Chimie al Univ. din Roma. A fondat „Revista italiană de chimie” (1871). Studii și cercetări de chimie organică și anorganică, chimie fizică și crioscopie; precursor al teoriei asupra atomului de carbon asimetric. A descoperit un nou procedeu de dezinfectare a apei cu ajutorul fluorurii de argint. M. de onoare al Acad. Române (1925).

ATLAS LINGVISTIC s. n. + adj. (cf. fr. atlas linguistique): corpus(colecție)de hărți lingvistice prezentate fie în ordinea alfabetică a cuvintelor-titlu, fie în ordinea întrebărilor din chestionarul folosit la culegerea materialului, fie pe sfere semantice etc. A.l. poate fi publicat într-unul sau în mai multe volume. El poate cuprinde: o introducere (expunere de principii), transcrierea fonetică utilizată, hărți introductive, hărți propriu-zise, material necartografiat (sub formă de liste) și hărți interpretative (analitice și sintetice). După natura materialului înfățișat, a.l. sunt de mai multe feluri: fonetice, fonologice, lexicale și morfologice. După întinderea domeniului explorat ele sunt: regionale (cum este Noul atlas lingvistic român – NALR), naționale (cum este Atlasul lingvistic român – ALR), zonale (cum este Atlasul lingvistic mediteranean – ALM) și continentale (cum este Atlasul lingvistic ai Europei – ALE). De obicei, a.l. regionale elaborate în prezent sunt și atlase etnografice, datorită datelor de acest gen pe care le cuprind. În general, a.l. au un caracter onomasiologic, în sensul că hărțile prezintă termenii folosiți pentru denumirea anumitor noțiuni; câteva hărți din aceste a.l. sunt hărți semasiologice (prezintă sensurile unor cuvinte și expresii, mai ales arhaice). În mod obișnuit, anchetatorii sunt și autori ai a.l. Sunt recunoscute ca modele ale genului următoarele a.l.: Atlas linguistique de la France (ALF) („Atlas lingvistic al Franței”) de Jules Gilliéron și Edmond Edmont (1902-1910) pe baza anchetei dialectale efectuate între 1897-1901 de Edmont în 639 de localități, cu un chestionar de 1400 de cuvinte și fraze; Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland („Atlas lingvistic al Germaniei de Nord și de Centru”), primele 6 hărți, de G. Wenker (1881), pe baza unui chestionar de 40 de fraze-test, în 4.000 de localități anchetate. Primul a.l. românesc (fonetic) este Lingvistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes („Atlas lingvistic al graiurilor dacoromâne”), Leipzig, 1909, de Gustav Weigand, realizat prin anchete pe teren, întreprinse între 1896 și 1909, cu un chestionar de 114 cuvinte, care a permis atunci înregistrarea celor mai importante particularități de pronunțare ale graiurilor românești. Au urmat apoi Atlasul lingvistic român (ALR), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALR I) de Sever Pop, Vol. I, Cluj, 1938 și Vol. II, Sibiu – Leipzig, 1942, iar Partea a II-a (ALR II) de Emil Petrovici, Vol. I, Sibiu – Leipzig, 1940; Micul atlas lingvistic român (ALRM), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALRM I), Vol. I de Sever Pop, Cluj – Brașov, 1938, iar Partea a II-a (ALRM II), Vol. I de Emil Petrovici, Sibiu – Leipzig, 1940; Atlasul lingvistic român, Serie nouă (ALR, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, sub redacția lui Emil Petrovici, Vol. I și II, 1956, și Vol. III, 1962; Micul atlas lingvistic român, Serie nouă (ALRM, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, 1956, sub redacția lui Emil Petrovici; Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II). Serie nouă, Voi. IV, București, EA, 1965 și Vol. V, București, EA, 1966, ambele sub redacția lui Emil Petrovici; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III, București, EA, 1967, sub redacția lui Emil Petrovici; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. I. Oltenia, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, București, 1967; Atlasul lingvistic român, Serie nouă, Partea II, Vol. VI, sub redacția lui Emil Petrovici, București, 1969; Atlasul lingvistic pe regiuni. Maramureș, Institutul de lingvistică al Filialei Cluj a Academiei Române, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, București, 1969; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. II, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române, București, EA, 1970; Atlasul lingvistic român Serie nouă; Verbul, Institutul de lingvistică din Cluj al Filialei Academiei Române, Vol. VII, Cluj-Napoca, EA, 1972.; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. III, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române; București, EA, 1974; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat I, sub redacția lui Petru Neiescu, Institutul de lingvistică din Cluj, Cluj-Napoca, EA, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat. Date despre localități și informatori, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc și Nicolae Mocanu, sub conducerea lui Petru Neiescu, Cluj-Napoca, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni, Oltenia IV, de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1980; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. IV, Institutul de lingvistică din Cluj. Redactor principal: Ioan Pătruț. Redactori: Doina Grecu, Ion Marin și Rodica Orza, București, EA, 1981; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. V., de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1984; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Vol. I, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Date despre localități și informatori, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Atlasul lingvistic român. Transilvania. Date despre localități și informatori, de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1992; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina. Texte dialectale, Vol. I, Partea I. Culese de Stelian Dumistrăcel și publicate de Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu, Iași, EA, 1993; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania (I), de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1993.

RĂDULESCU, Eugen (1904-1993, n. Bordușani, jud. Ialomița), inginer agronom, fitopatolog român. Rector al Institutului Agronomic din Cluj (1948-1954) și al celui din București (1961-1969). Acad. (1963), prof. univ. la Cluj și București. Cercetări asupra mălurii, tăciunelui zburător și ruginii cerealelor, asupra rezistenței plantelor la boli criptogamice și asupra biologiei agenților fitopatogeni („Tratat de fitopatologie agricolă”, „Dicționar de termeni populari tehnici și științifici în fitopatologie”, în colab.).

DÖRPFELD, Wilhelm (1853-1940), arheolog și arhitect german. Director al Institutului Arheologic German din Atena (1887-1911), colaborator al lui H. Schliemann la săpăturile de la Troia. A condus cercetările de la Olimpia, Pergam, Tirint.

NICOLĂESCU-PLOPȘOR, Constantin (1900-1968, n. sat Plopșor, jud. Dolj), arheolog, etnograf și folclorist român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Craiova. Director al Muzeului de Istorie a Olteniei (1927-1952), în cadrul căruia a înființat și condus Institutul de Arheologie Olteană (1920-1930). Specialist în arheologie Comunei primitive („Prepaleoliticul în România”, „Paleoliticul în România”). A efectuat cercetări arheologice la Porțile de Fier, Ohaba-Ponor, Mitoc, Ripiceni, Bugiulești ș.a.

INSTITUT s.n. 1. Instituție, așezămînt (de pe lîngă o universitate, o academie, o industrie etc.) unde se fac cercetări științifice. ♦ Instituție de învățămînt superior (cu mai multe facultăți). ♦ (În trecut) Liceu particular (cu internat). ♦ Local în care funcționează asemenea instituții. 2. (La pl.) Operă care cuprinde principiile dreptului roman din epoca împăratului Iustinian. [< fr. institut, cf. lat. institutum – lucru stabilit].

MILCU, Ștefan-Marius (1903-1997, n. Craiova), medic, biolog și antropolog român. Acad. (1948), prof. univ. la București. Președinte al Secției de Științe Medicale a Academiei (1974-1990). Rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București (1953-1955); director al Institutului de Endocrinologie „C.I. Parhon” (1957-1977). Creatorul endocrinologiei moderne în România; pionier al aplicării izotopilor radioctivi în endocrinologie. Cercetări teoretice, experimentale și clinice în domenii ca: biologia epifizei, timusului, tiroidei, gonadelor, gușii endemice („Gușa endemică”, „Bolile endocrine”). Lucrări de genetică („Genetica umană”, „Endocrinopatiile genetice”). A introdus în antropologie metoda de investigare medico-socială („Introducere în antropologie”, „Antropologia în contextul culturii”). Membru al unor academii și societăți științifice străine.

NICOLESCU, Miron (1903-1975, n. Giurgiu), matematician român. Acad. (1955), prof. univ. la Cernăuți și București. Președinte al Acad. Române (1966-1975), director al Institutului de Matematică al Acad. din București (1963-1973). Creator al școlii românești de analiză matematică, a diversificat și amplificat cercetările în domeniu („Analiza matematică”). Lucrări privind funcțiile complexe și funcțiile armonice. A introdus noțiunile de „funcție polimorfică” și „funcție policalorică”; contribuții la teoria derivatei alveolare, la teoria măsurii lui Jordan, la analiza hiperbolică și algebre normate („Sur une classe d’équations fonctionelles”, „Les fonctions polyarmoniques”, „Funcții reale și elemente de tolopogie”). Membru a numeroase academii și societăți științifice din străinătate.

HORODNICEANU (HORAUD), Florian (1925-2000), virusolog român. Stabilit în Franța. Cercetări privind biologia, genetica și epidemiologia virusului poliomielitic; s-a ocupat de prepararea vaccinului respectiv. A făcut parte din conducerea Institutului „Pasteur” din Paris.

POPA, Radu (1933-1993, n. Cluj), istoric și arheolog român. Cercetător științific principal la Institutul de Arheologie „V. Pârvan” din București (1963-1993). Contribuții majore asupra epocii de formare a statelor medievale românești, în care a utilizat cercetări pluridisciplinare („Țara Mureșului în veacul al XV-lea”, „La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului”).

fotostereotomie s. f. Metodă de cercetare în antropologie bazată pe fotografierea în trei dimensiuni ◊ „Este fotostereotomia, elaborată de dr. C.R., renumit antropolog, cercetător științific principal la Institutul «Victor Babeș», și ing. C.P., cercetător la Laboratorul de antropologie aplicată din Centrala industriei confecțiilor [...] Noua metodă are avantajul că este riguros științifică, că prezintă exactitate mult crescută în măsurare, că oferă posibilitatea de a determina orice cotă sau perimetru al corpului în trei dimensiuni.” R.l. 25 III 75 p. 2 //din foto- + stereo- + -tomie//

LOCUSTEANU, Alexandru (1848-1922), medic veterinar român. Prof. univ. la București. Organizator al învățământului și al serviciului sanitar veterinar din România. Unul dintre inițiatorii Institutului de Zootehnie (1895) și ai Asociației generale a medicilor veterinari (1914). Împreună cu I. Fometescu și I. Musceleanu, a întreprins, în țara noastră, primele cercetări asupra bovinelor infectate cu babesioză, afecțiune pe care a numit-o inițial gastero-entero-nefrită și apoi hemoglobinurie.

DISECȚIE, disecții, s. f. Disecare; cercetare, analiză a organelor disecate. ◊ Sală sau masă de disecție = sală unde (sau masă pe care) se disecă cadavre (de obicei într-un institut de învățămînt). Lua două conturi în buzunar să le mănînce după ce ieșea din sala de disecție. CAMIL PETRESCU, T. III 54.

RADU, Vasile Gh. (1903-1982, n. Pârgărești, jud. Bacău), zoolog român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Speologie din Cluj (1947-1952). S-a ocupat de sistematica, ecologia și zoogeografia izopodelor, descriind câteva genuri și mai multe specii noi. A organizat cercetări privind macro- și microfauna din sol. Lucrări: „Izopodes terrestres de Roumanie”, „Nevertebrate. Clasificare și scurtă caracterizare”, „Zoologia nevertebratelor”.

superior, ~oară [At: (a. 1725) URICARIUL, V. 407/24 / P: ~ri-or / Pl: ~i, ~oare / E: lat superior, fr supérieur] (Îoc inferior) 1 smf Persoană care conducea o mănăstire catolică. 2 smf (Pex) Stareț. 3 sm Cleric cu obligații didactice și de conducere într-un seminar teologic. 4-5 smf, a (Pgn) (Persoană) care are într-o ierarhie, un rang mai mare decât alte persoane. 6 a (D. locuri, d. regiuni, d. teritorii, d. forme de relief etc. sau d. obiecte, d. construcții ori ființe sau părți ale acestora) Care este așezat în spațiu mai sus decât un punct de referință. 7 a (D. locuri, d. regiuni ori ființe sau părți ale acestora) Așezat peste ceva. 8 a (La oameni; îs) Membru ~ Mână¹. 9 a (La animale; îae) Unul dintre cele două membre din față. 10 a (D. părți ale unei țări) Aflat în nord Si: de sus. 11 a (D. cursul apelor curgătoare sau d. bazine hiddrografice ale unei ape curgătoare) Aflat mai aproape de izvor decât de vărsare. 12 a, av (D. oameni sau d. firea, d. însușirile, manifestările, acțiunile, creațiile etc. lor) (Considerat) mai sus pe scara valorilor față de un punct de referință. 13 av În mod superior (12). 14 a (D. oameni sau d. firea, d. însușirile, manifestările, acțiunile, creațiile etc. lor) Care (este considerat că) se distinge net prin trăsături proprii Si: ales (15), deosebit (5), distins (1), excepțional (5), extraordinar (5), neobișnuit, rar, (liv) proeminent. 15 av În mod superior (14). 16 a (D. comunități, grupuri sau sisteme sociale etc.) Care este la un nivel (mai) înalt din punct de vedere economic, politic, cultural, administrativ etc. 17 a (În vechea organizare a învățământului; îs) Curs ~ (sau rar) clase ~oare Ciclu care cuprindea ultimele 3 (sau 4) clase din cursul de 7 (sau 8) ani ai învățământului liceal. 18 a (Îs) Învățământ ~ Treaptă de învățământ care urmează liceului și care cuprindde universități și institute. 19 a (Îs) Studii ~oare Studii de învățământ superior (16) Si: studii universitare. 20 a (Îs) Matematică (sau algebră) ~ Parte a matematicii care folosește metode de cercetare foarte complexe. 21 a (Îs) Registru ~ Registru muzical care cuprinde sunetele cele mai înalte ale vocii sau ale unui instrument. 22 a (D. produse, de obicei, alimentare) Care este de (foarte) bună calitate Si: ales (2), extrafin (2), fin (4), selectat, selecționat Vz sortat², triat. 23 a Care este mai mare (ca număr, dimensiuni etc.). 24 a (D. forțe, legi sau d. principii, interese etc.) Care e mai presus de.... 25 a (D. forțe, legi sau d. principii, interese etc.; pex) Care este (foarte) important.

viitorologie s. f. Știința viitorului ◊ „Spuneți, și pe bună dreptate, că viitorologia încă nu are contururi clar definite. În ce fel credeți că poate contribui sociologia, știința analitică a prezentului (sau a trecutului istoric), la cercetarea evoluțiilor viitoare?” Cont. 15 IX 72 p. 8. ◊ „Azi, în secolul prognozei și al viitorologiei [...]” Cont. 23 II 73 p. 4. ◊ „Revista [...] a publicat nu de mult un articol al președintelui unui institut de viitorologie [...]” Fl. 13 VIII 82 p. 22. ◊ „În cadrul viitorologiei, dvs. v-ați ocupat de problema societăților civile.” ◊ Rev. 22 47/95 p. 8; v. și R.l. 26 IX 79 p. 1, Sc. 9 IV 81 p. 8 (din viitor + -logie, după fr. futurologie, engl. futurology; PR 1968; DP; Th. Hristea în R.lit. 18 III 77 p. 8; DEX, DN3)

RACOVIȚĂ, Emil (1868-1947, n. Iași), biolog român. Acad. (1920), prof. univ. la Cluj. Președinte al Acad. Române (1926-1929). Fondator al Institutului de Speologie (Cluj, 1920), primul de acest fel din lume. A participat la expediția antarctică a navei „Belgica” (1897-1899), colectând un bogat material științific botanic și zoologic, și a făcut cercetări, devenite clasice, asupra balenelor („Ma vie des animaux et des plantes dans l’Antartique”). Subdirector (1900-1920) al stațiunii marine de la Banyuls-sur-Mer (Franța), având aceeași funcție și la laboratorul de anatomie de la Sorbona. Fondatorul biospeologiei (1907), prin publicarea „Eseului asupra biospeologiei”, un adevărat statut fundamental al noii științe. Explorator a numeroase peșteri din Franța, Spania, Algeria, Italia și Slovenia, unde a făcut cercetări asupra izopodelor terestre și cavernicole. Însemnate contribuții în zoologie și în biologia teoretică („Problemele biospeologiei”, „Evoluția și problemele ei”); codirector al revistei internaționale „Archives de zoologie expérimentale et générale”. A fost unul dintre inițiatorii acțiunilor de ocrotire a naturii în România. Membru al mai multor academii și societăți științifice străine.

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

GIURESCU 1. Constantin G. (1875-1918, n. Chiojdu, jud. Buzău), istoric român. Acad. (1914), prof. univ. la București. A studiat vechile instituții românești („Studii de istorie socială”); cercetări în istoriografie („Contribuțiuni la studiul cronicilor muntene”, „Contribuțiuni la studiul cronicilor moldovene”) și ediții critice. 2. Constantin C. G. (1901-1977, n. Focșani), istoric român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Fondator al Institutului de Istorie Națională (1941) și unul dintre întemeietorii „Revistei istorice române” (1931). Prodigioasă activitate științifică privind istoria românilor, concretizată în lucrări monografice și de sinteză („Istoria românilor”, „Istoria Bucureștilor”, „Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, „Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, „Viața și opera lui Cuza Vodă”, „Istoria podgoriei Odobeștilor”, „Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri și până astăzi”). Amintiri. 3. Dinu G. (n. 1927, București), istoric român. Fiul lui G. (2). M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la București, Texas A and M University, William Paterson College (S.U.A.). Studii și cercetări privind istoria românilor („Ion Vodă cel Viteaz”, „Țara Românească în sec. XIV-XV”, „Distrugerea trecutului României”, „Guvernarea Rădescu”).

MORGAN [mórgən], Thomas Hunt (1866-1945), biolog american. Prof. univ. la Columbia. Director al Laboratoarelor de Științe Biologice Kerckoff de la Institutul de Științe Tehnologice, California. Unul dintre fondatorii geneticii. Primul care a folosit în mod sistematic musculița de oțet ca material de studiu pentru experiențe de genetică, formulând, pe baza cercetărilor făcute între 1909 și 1915, teoria cromozomială a eredității (v. morganism). A descoperit rolul mecanismului cromozomial de transmitere ereditară și mecanismul determinării sexului. Studii de importanță fundamentală pentru cunoașterea materialului genetic. Lucrări: „Bazele fizice ale eredității”, „Genetica drosofilei”, „Teoria genelor”, „Embriologie și genetică”. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1933).

RABI [réibi], Isidor Isaac (1898-1988), fizician american originar din Polonia. Prof. la Univ. Columbia și la Institutul Tehnologic din Massachusetts. A studiat fenomenele magnetice moleculare și a găsit o metodă (metoda R.) de investigare prin fenomene de rezonanță a structurii hiperfine a nivelurilor energetice ale atomului. Cercetări asupra spinului și asupra proprietăților electrice și magnetice ale nucleului atomic. Premiul Nobel pentru fizică (1944).

LURIA, Salvador Edward (1912-1991), virusolog și genetician american de origine italiană. Stabilit în S.U.A. (1940). Prof. la Institutul Tehnologic din Massachusetts. Unul dintre fondatorii geneticii microorganismelor. A studiat structura și mecanismul de reproducere a bacteriofagilor și virusurilor, descoperind efectul reactivării lor multiple. Fondator și director (1972-185) al Centrului de cercetări asupra cancerului (Massachusetts). Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1969), împreună cu M. Delbruck și A.D. Hershey.

SPEOLOGIE (< fr.; {s} gr. speos „peșteră” + logos „studiu”) s. f. Știință care se ocupă cu studiul complex al peșterilor, respectiv din punct de vedere geologic, geomorfologic, hidrologic, microclimatologic; o disciplină aparte o constituie biospeologia. S. cercetează, de asemenea, resturile fosile și urmele activității umane din peșteri precum și posibilitățile utilizării acestora în scopuri turistice sau terapeutice. Savantul român E. Racoviță este creatorul biospeologiei și al primului institut de speologie din lume (Cluj, 1920). Sin. speleologie.

PONI 1. Petru P. (1841-1925, n. sat Săcărești, jud. Iași), chimist și mineralog român. Acad. (1879), prof. univ. la Iași. Unul dintre fondatorii școlii românești de chimie. Președinte al Acad. Române (1898-9101 și 1916-1920). Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (iul.-nov. 1891, 1895-1896, oct.-nov. 1918). Cercetări asupra compoziției chimice a mineralelor, asupra compoziției chimice a petrolurilor românești și a apelor minerale („Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broșteni”, „Analiza apelor minerale de la Piatra”, „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României”, „Cercetări asupra compozițiunii chimice a petrolurilor române”); observații meteorologice în Moldova. Autorul primelor manuale de fizică și chimie în limba română și organizatorul primelor laboratoare de chimie, în scopul cercetării științifice. A colaborat la înființarea Societății române de științe (1890) și a fundat Societatea de științe (1900). 2.Margareta P. (1889-1973, n. Iași), chimistă română. Fiica lui P. (1). Prof. univ. la Iași. Membră fondatoare (1949) a Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iași. Lucrări științifice („Tratat de chimie”).

microproducție s. f. Producție la o scară relativ restrânsă ◊ „Am dori să vă referiți, în primul rând, la avantajele care au făcut ca microproducția să se extindă într-un număr destul de mare de unități de cercetare științifică.” Sc. 8 XI 70 p. 4. ◊ „Noțiunea de microproducție dezvoltă, în ultimul timp, noi accepții, alături de construcții și testări de prototipuri înscriindu-se realizarea pe bază de contract a unor produse necesare industriei.” I.B. 12 III 75 p. 4. ◊ „La Institutul politehnic din Cluj se produc termistori de foarte mici dimensiuni. Aceștia pot înlocui clasicele termocuple sau pot fi utilizați ca termometre având o excepțională sensibilitate și stabilitate. Microproducția de termistori este realizată în întregime de un grup de studenți și de cadre didactice.” R.l. 25 IX 75 p. 5. ◊ „La laboratorul de microproducție al Facultății de farmacie din Tg. Mureș au fost realizate granule de polivitamine ce se administrează dizolvate în ceai sau lapte. Tot aici, se realizează siropul antianemic, contra anemiilor feriprive.” R.l. 31 VIII 85 p. 5; v. și Sc. 31 V 80 p. 3; v. și silențiator (din micro- + producție)

REVISTA DE ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ, publicație a Institutului de istorie și Teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române. Apare la București din 1952, anual, din 1953 bianual, iar din 1957 trimestrial. A fost fondată și condusă, până în 1965, de G. Călinescu. Până în 1963 s-a numit „Studii și cercetări de istorie literară și folclor”. La conducerea ei s-au mai aflat, succesiv, Al. Dima, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, N. Florescu, Al. Săndulescu.

BARCIANU-POPOVICI 1. Sava B. (1814-1879, n. Rășinari, jud. Sibiu), preot și cărturar român. M. coresp. al Acad. (1869), prof. la Institutul Teologic din Sibiu. Participant la Revoluția de la 1848-1849. Autor de manuale și dicționare. 2. Daniil B. (1847-1903, n. Rășinari, jud. Sibiu), biolog, botanist și pedagog român. Fiul lui B. (1). Primul român dr. în biologie, la Leipzig (1874). Primul darwinist român. Inițiator al cercetărilor de biologie experimentală. Lucrări de autonomie și embriologie vegetală. Animator cultural, publicist și fondator de reviste. Semnatar al Memorandum-ului din 1892.

LUPU 1. Nicolae L. (1876-1946, n. Arsura, jud. Vaslui), medic și om politic român. Membru al Partidului Liberal (din 1907). Președinte al Partidului Țărănesc (1924-1926), la care a aderat în 1918; în 1926 a fost vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc. În 1927 a părăsit P.N.Ț., creând, cu adepții săi, un nou partid țărănesc. A revenit în P.N.Ț., în 1934. A luat atitudine împotriva tendințelor autoritare ale lui Carol II. Ministru de Interne (1919-1920), al Instrucțiunii (4-20 iun. 1927), al Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale (1927-1928), calitate în care a contribuit la adoptarea unor legi privind ziua de lucru de 8 ore și protecția muncii femeilor și copiilor. În 1946 s-a desprins din P.N.Ț., formând Partidul Țărănesc-Democrat, care a susținut principalele măsuri inițiate de guvernul procomunist dr. Petru Groza. 2. Nicolae Gh. L. (1884-1966, n. Arsura, jud. Vaslui), medic și om politic român. Frate cu L. (1). Acad. (1948), prof. univ. la București. După decesul fratelui său, a luat conducerea Partidului Țărănesc-Democrat (1946-1948). A înființat și condus (1848-1966) Institutul de Terapeutică. Lucrări în diferite domenii ale medicinii interne („Hematologie clinică”, „Sclerozele pulmonare”, „Insuficiența aortică latentă”, „Boala reumatismală”). A promovat o mai bună organizare a învățământului medical și a muncii științifice, amenajând la Spitalul Colentina laboratoare pentru pregătirea studenților și pentru cercetare. Membru al mai multor academii și societăți științifice din străinătate.

POPOVICI, Ilie T. (1902-1982, n. Budăi, jud. Orhei, Basarabia), medic veterinar român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la București. Întemeietor și director (1949-1962) al Institutului de Patologie și Igienă Animală din București. Lucrări în domeniul bolilor infecțioase ale animalelor domestice („Vaccinarea împotriva agalaxiei contagioase a oilor și caprelor cu ajutorul culturilor vii de capromyes agalactice”, „O nouă metodă de vaccinare antirabică folosită în combaterea turbării la animale”); cercetări asupra mecanismului acțiunii imunogene a hidroxidului de aluminiu („Rolul focarului inflamator”).

MENDELEEV, Dmitri Ivanovici (1834-1907), chimist rus. Prof. la Institutul Tehnologic, apoi la Univ. Sankt-Petersburg. A descoperit legea periodicității și a ordonat elementele chimice într-un tabel, numit sistemul periodic al elementelor (1869, care-i poartă numele); a corectat totodată masa atomică a unor elemente și le-a precizat proprietățile, punând în evidență existența altora, încă necunoscute în vremea aceea (galiu, germaniu, scandiu). Cercetări în domeniul soluțiilor, al tehnologiei țițeiului, al gazificării subterane a cărbunelui etc. Autor a peste 500 de lucrări („Bazele chimiei”). V. sistemul periodic al elementelor.

MURNU 1. George M. (1868-1957, n. Veria, Grecia), scriitor și istoric român. Acad. (1923), prof. univ. la București. A condus șantierul arheologic de la Adamclisi, publicând o serie de studii referitoare la acesta („Cronica săpăturilor arheologice de la cetatea Tropaeum Adamclisi”, „Cetatea Tropaeum. Considerații istorice”). Lucrări privind arheologia clasică și aspecte ale originii românilor și aromânilor („Arheologie clasică și rostul ei la noi”, „Istoria românilor din Pind: Vlahia Mare, 980-1259”, „Când și unde se ivesc românii întâia dată în istorie?”). Manuale universitare. Versuri clasicizante („Gânduri și vise”, „Alme Sol”, „Altare”, „Tropare”); cercetări lingvistice. Remarcabile traduceri ale „Iliadei” (în hexametri) și „Odiseii” (în endecasilabi). 2. Ary M. (1881-1971, n. Veria, Grecia), pictor și grafician român. Frate cu M. (1). Peisaje și compoziții inspirate din universul rural; caricaturi politice și de moravuri, grafică de carte (ilustrații la Creangă, Sadoveanu, Eminescu). 3. Lucian M. (c. 1911-1984), sculptor și pictor român. Fiul lui M. (2). Prof. la institutul „N. Grigorescu”. Proiecte monumentale („Horia, Cloșca și Crișan”). Portrete („M. Eminescu”). Pictură influențată de austeritatea imaginii bizantine.

iena s. f. (în sint. sticlă, vas de iena) Sticlă rezistentă la foc ◊ „În institut a fost asimilată tehnologia de fabricație a sticlei tip iena și pyrex din care se produc sortimente multiple de baloane, vase și alte ustensile necesare chimiștilor ce lucrează în laboratoare. Turdaterm, cum a fost denumit acest tip de sticlă (se produce într-o secție specială creată la fabrica de sticlă din Turda), este un exemplu reușit de colaborare între cercetare, proiectare și producție.” R.l. 8 XI 75 p. 3 [scris și jena] (din n. loc. germ. Jena; DC)

POPESCU, Ioan-Iovitz (n. 1932, Burila Mare, jud. Mehedinți), fizician român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Rector al Univ. din București (1981-1989); director (1977-1981) al Institutului de Fizică și Tehnologia Aparatelor cu Radiații. Specialist în fizica plasmei. Studii asupra gazelor ionizate, a descărcărilor electrice în gaze, interacției radiației electromagnetice cu sistemele atomice și moleculare („Gaze ionizate”, „Décharges électriques dans le gaz”, „Fizica generală”, „Fizica plasmei”, „Premiile Nobel pentru fizică”, toate în colab.). Împreună cu dr. Denisa Popescu și prof. Carl B. Collins, a fost propus la Premiul Nobel pentru cercetări de pionierat în domeniul spectroscopiei laser multifonice.

RAMAN, Sir Chandrasekhara Venkata (1888-1970), fizician indian, directorul Institutului de fizică din Bangalore, președintele Academiei Indiene de Științe, membru de onoare al Academiei Române. Este autorul a numeroase lucrări în domeniile opticii, acusticii și fizicii moleculare. Studiind difuzia luminii în lichide, R. a descoperit, în colab. cu K.S. Krishnan (1928), fenomenul difuziei combinate (numit și efect R.), fenomen descoperit, în același timp, dar în solide, de către L.I. Mandelștam și G.S. Landsberg. A cercetat, de asemenea, difracția luminii pe unde ultrasonore. Premiul Nobel pentru fizică (1930) – Efectul R., apariția, în spectrul luminii difuzate pe moleculele unei substanțe, a unor noi linii spectrale (numite sateliți) pe lângă fiecare linie din spectrul luminii incidente. Frecvențele sateliților corespund combinațiilor (prin adunare sau prin scădere) dintre frecvența liniei incidente și frecvența liniilor din spectrele de vibrație și de rotație ale moleculelor.

PROFIL, profiluri, s. n. 1. Contur, aspect al feței cuiva privite dintr-o parte. Întoarse iar capul. Îi priveam profilul gingaș. SADOVEANU, O. VIII 11. Cu coada ochiului vedeam profilul Clarei atît de frumos. GALACTION, O. I 102. O fată trece c-un profil Rotund și dulce de copil. EMINESCU, O. IV 195. ◊ Loc. adv. Din (sau în) profil = dintr-o parte. Îl cerceta acum din profil, printre pleoapele micșorate. C. PETRESCU, O. P. I 124. ♦ Portret, figură. Profilul omului nou. 2. Înfățișare, aspect, formă, linie care conturează un relief. Peisajul fantastic al Roșiei Montane își proiectează pe cer profilul vulcanic. BOGZA, Ț. 85. Se pierdea în albastrul cerului, ca o sîrmă încrețită, profilul unor munți...înalți. GALACTION, O. I 208. Va depune țigara pe marginea scrumierii și va ridica ochii la profilul Călimanului. C. PETRESCU, O. P. I 109. 3. Fel, mod de organizare a unei instituții, întreprinderi etc. Profilul Institutului de lingvistică al Academiei R.P.R. 4. Conturul unei secțiuni plane (transversală, longitudinală etc.), al unui obiect, al unui edificiu, al unui corp geometric. ♦ Conturul aparent al unui obiect, rezultat dintr-o proiecție ortogonală pe un plan. 5. Desen care reprezintă o secțiune verticală într-o construcție sau în sol, pentru a indica distribuția sau structura acestora. ♦ Dispozitiv sau ansamblu de piese folosit pentru a indica, într-un plan vertical, limitele pînă la care trebuie să se întindă o lucrare. 6. Profil de galerie de mină.Piesă decorativă, în relief, folosită la ornamentarea unei clădiri, la consolidări aparente, la îmbunătățirea acusticii unei săli etc.

METAFIZIC, -Ă subst., adj. 1. S. f. Parte a filozofiei idealiste avînd drept obiect fenomenele care nu pot fi percepute cu simțurile noastre, care depășesc cadrul experienței; (în opoziție cu dialectica) metodă generală de cunoaștere caracterizată prin abordarea obiectelor și proceselor în mod izolat, prin absolutizarea unor laturi ale realității, prin negarea salturilor calitative, prin subaprecierea contradicțiilor interne ale lucrurilor și nerecunoașterea lor drept motor primordial al dezvoltării. Metafisica. . . învățătura care arată lucruri mai sus de fire. CANTEMIR, IST. 14. Metafizica, învățătura care tratarisește despre întăile începerile cunoștinților noastre. VÎRNAV, L. 137^v/23. Un copil de 8 ani ce va intra într-un institut, cînd va fi de ani 15 va fi destoinic să dea răspuns la întrebarea măcar or căruia profesor, asupra grămăticii, ritoricii. . ., metafisicii. GOLESCU, I. 139. Ideile nepipăite a metafizicei, ROM. LIT. 216²/42. În țara noastră sînt unul din cei dintîi care au zdruncinat toate teoriile metafizicei estetice. GHEREA, ST. CR. III, 205. Metafizica privește lumea în mod static, în nemișcare. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Pozitivismul a reprezentat o reacție salutară față de speculațiile conjecturale și atît de hazardate ale metafizicii clasice. VIANU, M. 125, cf. RALEA, S. T. III, 35. 2. S. m. (Învechit) Metafizician. Metafizic. . . cela ce are știința acelor peste fire. CANTEMIR, IST. 14. Metafizicul nostru se apropie să se uite. EMINESCU, ap. CADE. 3. Adj. Care aparține metafizicii (1), privitor la metafizică; care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul experienței; (învechit) metafizicesc. Iubirea cercetărilor curioase și a speculațiilor metafizice. NEGRUZZI, S. II, 144. Subtilități metafizice ii atrăgeau cugetarea ca un magnet. EMINESCU, N. 36. Cîte rele a adus estetica metafizică in priceperea unei opere de artă. GHEREA, ST. CR III, 110. Neliniștea metafizică, a necunoscutului îl îndreaptă. . . spre religie. LOVINESCU, C. IV, 122. Lichidarea teoriilor idealiste. . . și metafizice CONTEMP. 1953, nr. 342, 5/5. ♦ P. e x t. (Rar) Greu de înțeles; abstract. Cf. COSTINESCU. Spusele tale sînt prea metafizice pentru mintea crudă a copilului. LM. – Pl.: metafizici, -ce. – Din ngr. μεταφυσική, μεταφυσικός, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysich, fr. métaphysique.

LAPEDATU 1. Alexandru L. (1876-1954, n. sat Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), istoric și om politic liberal român. Acad. (1918); președinte al Acad. (1935-1938). Prof. univ. la Cluj. A desfășurat o intensă activitate politică: în mai multe rânduri senator și deputat; ministru al Cultelor și Artelor (1923-1926; 1927-1928; 1934-1936), ministru secretar de stat (1933-1934, 1936-1937). Împreună cu I. Lupaș, a fondat Institutul de Istorie Națională din Cluj (1920), pe care l-a condus până în 1938; director general al Arhivelor Statului (1923). Specialist în istoria Evului Mediu („Cum s-a alcătuit tradiția națională despre originea Țării Românești”). Studii consacrate unor domni români (Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare, Mihnea cel Rău ș.a.); monografii privind unele monumente feudale românești („Curtea de Argeș et ses monuments”, „Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate”). Deținut politic, a murit în închisoarea de la Sighetu Marmației. 2. Ion I. L. (1876-1951, n. Sar Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), economist și om politic liberal român. Frate geamăn cu L. (1). M. de onoare al Acad. (1936); prof. univ. la Cluj. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 dec. 1918 și la alcătuirea Consiliului Dirigent în calitate de secretar al Resortului Financiar. Rol important la unificarea monetară și reorganizarea sistemului bancar. În mai multe rânduri deputat și senator. Ministru de Finanțe (1926-1927). Guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945). Activitate de cercetare în domeniul finanțelor („Adam Smith. Sistemul său de economie politică”, „Politica de descont”, „Problema datoriei publice și reforma monetară”, „Banca Națională a României. Reforma din 1925”, „Noțiuni fundamentale de știința finanțelor”). Memorii.

IORGA, Nicolae (1871-1940, n. Botoșani), istoric, scriitor, publicist și om politic român. Acad. (1910), prof. univ. la București. Fondator (1920) și director al Școlii române din Paris (Fontenay-aux-Roses). A ținut cursuri la Sorbona. Fondator (1908) al Universității populare de la Vălenii de Munte. A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906). Fondator (1910) și lider al Partidului Național-Democrat, I. a avut un rol important în realizarea României Mari (1918). Unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) și organizatorul primului congres de bizantinologie (1924). Fondator al Institutului de studii bizantine și al Institutului de istorie universală (1937). A susținut revenirea pe tron a lui Carol II. Prim-min. (1931-1932). Consilier regal (1938-1940). Adversar al curentelor de extremă stângă și de extremă dreaptă, a fost asasinat de legionari (27/28 nov. 1940). A întocmit numeroase volume de izvoare, documente („Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XV-e siècle”, 6 vol., „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filozofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele „permanențe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare („Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria Bisericii române”, „Istoria armatei românești”, 2 vol., „Istoria comerțului românesc”, 2 vol., „Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, 2 vol., „Istoria românilor”, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală („La place des Roumains dans l’histoire universelle”, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale („Geschichte des Osmanischen Reiches”, 5 vol., „Cărți reprezentative în istoria omenirii”, „Histoire de la vie Byzantine”, 3 vol.), ca și vastitatea operei (estimată de unii exegeți la 1.359 cărți și broșuri și peste 25.000 de articole) și a preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii. Personalitate remarcabilă, de o mare mobilitate intelectuală, s-a manifestat ca poet („Poezii”), dramaturg („Doamna lui Ieremia”), evocator și portretist („O viață de om, așa cum a fost”, „Oameni care au fost”), dar mai ales ca istoric literar, elaborând sinteze fundamentale („Istoria literaturii românești în secolul al XVIII-lea, 1688-1821”, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte”, 3 vol., „Istoria literaturii românești contemporane”, 2 vol., „Istoria literaturii romanice în dezvoltarea și legăturile lor”, 3 vol.). Membru a numeroase societăți științifice și academii din străinătate.

PROIECT, proiecte, s. n. 1. Prima redactare, textul provizoriu al unui plan (economic, social, financiar, politic, de activitate etc.) care urmează să fie discutat (eventual modificat) și aprobat pentru a primi un caracter obligatoriu. Andrei își rezervase timpul acesta pentru studierea proiectului de plan al activității stațiunii... Proiectul fusese întocmit de Ștefan Turcu în colaborare cu membrii colectivului de conducere. MIHALE, O. 499. ◊ Proiect de lege = text provizoriu al unei legi, care urmează să fie supus aprobării Marii Adunări Naționale sau parlamentului. Noi am discuta și am încuviința fără prealabilă cercetare un proiect de lege de a cărui bună sau rea chibzuire atîrna în mare parte viitorul țării noastre. KOGĂLNICEANU, S. A. 135. 2. Program de acțiuni viitoare, plan. Urmă o dezbatere amplă asupra perspectivelor tînărului... Încetul cu încetul, totuși entuziasmul proiectelor se potoli. REBREANU, R. I 27. ◊ (Concretizat) Aceasta îți va fi cu atît mai lesne cu cît, desigur, proiectul de carte va rămînea, cît despre mine, pururea în stare de proiect. ODOBESCU, S. III 61. 3. Lucrare tehnică întocmită pe baza unei teme date și care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucțiunile etc. necesare pentru executarea unei construcții, a unui sistem tehnic, a unei întreprinderi etc., făcînd obiectul unei investiții. În proiectele noi să se țină seamă de ultimele cuceriri ale tehnicii mondiale. GHEORGHIU-DEJ, R. 79. Alături [era] harta cu progresele în domeniul transporturilor pe apă... adică proiectul săpăturilor dintre Nipru și Volga. SAHIA, U.R.S.S. 24. ◊ Proiect de diplomă = lucrare care cuprinde un proiect și care este prezentată la examen de studenții școlilor politehnice, pentru a obține diploma de studii. Studenții institutelor de învățămînt superior vor trece un examen de stat sau vor susține un proiect de diplomă. COL. HOT. DISP. 1953, 88.

SUPERIOR, -OARĂ, superiori, -oare, adj. (În opoziție cu inferior; adesea urmat de un element de comparație la dativ) 1. Care este sau se află mai sus decît altul, care ocupă un loc în spațiu deasupra altuia; de sus. Etaj superior. Strat superior. Membre superioare. ♦ (Despre cursul apelor curgătoare) Care se află mai aproape de izvor decît de vărsare (în raport cu un punct de pe parcurs). Cursul superior al Dunării. 2. Care are sau ocupă un rang sau o demnitate mai mare decît altul. Funcționar superior. ◊ Ofițer superior = ofițer cu un grad înalt în armată (maior sau mai mare decît acesta). Animal superior = animal care ocupă locul cel mai înalt pe scara zoologică, (v. mamifer). Vertebratele sînt animale superioare. ▭ Învățămînt superior = treaptă a învățămîntului urmînd după învățămîntul mediu și cuprinzînd universități și institute în care se predau cunoștințe speciale aprofundate, menite să formeze specialiști cu o înaltă calificare. (În vechea organizare a școlii) Curs superior = ciclu de învățămînt cuprinzînd ultimele trei (sau patru) clase din cursul de șapte (sau de opt) ani al liceului. Ei, ce e cu domnul Catone al tău? întrebă Nellu Lipan, cu aerul lui insuportabil de frate cu un an mai mare, trecut de doi ani în cursul superior de liceu. C. PETRESCU, C. V. 9. Stoica, profesorul de latinește de la cursul superior, stătea tocmai la Socola. HOGAȘ, DR. II 120. ♦ (Substantivat) Persoană încadrată într-o ierarhie (în special în cea militară) în raport cu cei pe care îi are în subordine. Fiind extrem de conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulțumindu-se a zice că-i cam scrîntit. REBREANU, P. S. 51. Să te scoli de pe scaun și să-mi stai smirnă înaintea superiorului, căci am să-ți dau ceva ordine. HOGAȘ, H. 85. ♦ Cel care conduce o mănăstire; egumen, egumenă. Se plătea un drept deosebit pentru orice procesiune; se mai dau bani... la fiece schimbare a superiorului [mănăstirii]. BOLINTINEANU, O. 297. 3. Care este de calitate mai bună, care are importanță mai mare sau valorează mai mult decît altul, care este (sau crede că este) la un nivel mai înalt decît altul. Erau puțini aceia care-și îngăduiau cuvinte neînfrînate... și aceștia erau oameni cu superioară cultură, cu situații sociale foarte înalte. SADOVEANU, E. 102. Atunci am înțeles... că poate exista o lume superioară dragostei. CAMIL PETRESCU, U. N. 183. Un moment el se opri în ușă, aruncă lumii ce ospăta o ochire de sus, o ochire de om superior. GANE, N. III 193. Această cădere a unei întocmiri rele și înlocuirea ei prin alta superioară a trebuit să dea naștere la o mulțime de așteptări optimiste. GHEREA, ST. CR. II 291. ◊ Matematici superioare = parte a matematicii, care folosește metode de cercetare foarte complexe și dă generalizări din cele mai largi. Registru superior = registru care cuprinde sunetele cele mai înalte ale vocii sau ale instrumentelor muzicale.

METODĂ s. f. (< fr. méthode, germ. Methode, lat., gr. methodos < meta „după” + hodos „cale”): mod organizat de a studia fenomenele de limbă; totalitatea procedeelor folosite în cercetarea unei limbi. ◊ ~ comparativ-istorică: m. de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază. Ea este folosită în reconstituirea limbii de bază (comune), atunci când pentru aceasta nu există texte, ca în cazul limbii indo-europene comune și a străromânei (a protoromânei) sau pentru studierea evoluției formelor din limbile derivate, atunci când pentru limba de bază există texte, ca în cazul limbilor romanice. Aplicarea ei în studiul evoluției limbilor înrudite este condiționată de existența a două trăsături ale acestor limbi: a) aspectul complexului sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul acestuia; b) regularitatea schimbărilor fonetice. M. comparativ-istorică a fost folosită întâia oară în primul sfert al secolului al XIX-lea, în mod independent, de către lingviștii germani Franz Bopp și Iacob Grimm și de lingvistul danez Rasmus Kristian Rask în lucrările lor despre limbile germanice, sanscrită, greacă și latină. După ei, lingvistul și filologul german Friedrich Diez a folosit-o în studierea limbilor romanice, iar lingvistul și filologul rus Alexandru Hristoforovici Vostokov în studierea limbilor slave. Această m. a rămas până astăzi principala m. de cercetare lingvistică și numai datorită aplicării ei lingvistica a devenit o știință. ◊ ~ geografiei lingvistice: m. de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea, pe bază de anchete, pe teren, a ariilor de răspândire în care se încadrează. A fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. Wenker, la sfârșitul secolului al XIX-lea (1881) în alcătuirea unui atlas lingvistic al limbii germane (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutsch), cu scopul de a demonstra existența granițelor dialectale așa cum preconizaseră neogramaticii. El s-a folosit de anchete prin corespondență și de chestionare mai ales fonetice. În ciuda lipsurilor, a reușit să demonstreze tocmai contrariul: că nu există granițe dialectale, limite precise între graiuri. În primul deceniu al secolului al XX-lea, m. a fost mult îmbunătățită de către lingvistul francez Jules Gilliéron (1854-1926) în alcătuirea Atlasului lingvistic al Franței (Atlas linguistique de la France) între 1902-1910, în colaborare cu Edmond Edmont. Din materialele adunate pentru atlas, Gilliéron a tras următoarele concluzii, valabile și pentru studiul altor limbi: a) o inovație lingvistică pornește dintr-un punct oarecare al teritoriului unei țări și se răspândește treptat, aproximativ circular, pe suprafețe variabile; b) ariile laterale (marginale sau periferice) ale punctului din care pornește inovația lingvistică au șansa de a evita această inovație; c) ariile laterale păstrează fazele anterioare ale limbii (pronunțarea, cuvintele sau formele gramaticale vechi), prin aceasta având un caracter conservator, arhaic; d) una din cauzele principale ale dispariției cuvintelor este omonimia; e) isoglosele – liniile care arată pe harta lingvistică limitele aproximative ale răspândirii unui fenomen de limbă – nu se suprapun, ci se întretaie, deci nu există granițe absolute între dialecte; f) unele cuvinte migrează dintr-o zonă în alta; g) este necesar ca fiecare fapt de limbă să fie studiat separat, deoarece fiecare își are istoria lui. Pe bună dreptate el a fost socotit „creatorul geografiei lingvistice”, lucrarea lui atrăgând atenția tuturor marilor lingviști din Europa. Astfel, m. geografiei lingvistice a fost adoptată și folosită de lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936) și de lingvistul italian Matteo Bartoli (1873-1946). Sub influența atlasului întocmit de Gilliéron, în multe țări s-a inițiat munca de elaborare a atlaselor lingvistice. Au apărut astfel: Atlasul lingvistic al limbii italiene (în 8 volume), sub conducerea romaniștilor elvețieni Karl Jaberg (1877-1958) și Jakob Jud (1882-1952), între 1919-1928; Atlasul lingvistic și etnografic italian al Corsicei (în 10 volume), sub conducerea lingvistului Gino Bottiglioni, între 1933-1942; Atlasul lingvistic al limbii ruse (un singur volum), sub conducerea lingviștilor F. P. Filin și M. D. Malțev, între 1936-1940; Atlasul lingvistic al limbii ruse (proiectat în 13 volume, primul apărând sub conducerea lui R. I. Avanesov în 1957) etc. Pentru limba română au folosit m. geografiei lingvistice: lingvistul german G. Weigand (1860-1930), în alcătuirea primului atlas lingvistic al limbii române – Lingvistischer Atlas des daco-rumänischen Sprachgebiets, Leipzig, 1898-1909; I.-A. Candrea, în proiectul pentru alcătuirea unui atlas lingvistic al Banatului, în legătură cu care a publicat un studiu teoretic însoțit de câteva hărți (1924); Muzeul limbii române, în alcătuirea Atlasului lingvistic român început în 1921 -1922 și Institutul de lingvistică din Cluj, care a continuat publicarea acestui atlas (ALR I, Vol. I și ALRM I, Vol. I, apărute in 1938, iar ALR I, Vol. II și ALRM I, Vol. II, apărute în 1942, toate sub conducerea lui Sever Pop; ALR II, Vol. I și ALRM II, Vol. I, apărute în 1940 sub conducerea lui Emil Petrovici; ALR II, Vol. II și III (1956), IV (1961) și ALRM II, Serie nouă, Vol. I, apărute în 1956 sub conducerea lui Emil Petrovici și I. Pătruț; ALR II, Serie nouă, Vol. I și II (1956), III (1961), IV (1965), V (1966), VI (1969) și VII (1972), apărute sub redacția lui Emil Petrovici și I. Pătruț; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III (1967) sub redacția lui Emil Petrovici, iar Vol. IV (1981) sub redacția lui I. Pătruț; Texte dialectale, Suplement la ALR II, apărute în 1943 la Sibiu și Leipzig, sub conducerea lui Emil Petrovici etc.; lingviștii clujeni S. Pușcariu, E. Petrovici, D. Macrea, I. Pătruț și R. Todoran, în elaborarea unor studii fonetice, de vocabular și de repartiție a graiurilor daco-române; lingviștii bucureșteni B. Cazacu, Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu în elaborarea și publicarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR) – Oltenia I (1967), II (1970), III (1974), IV (1980), V (1984), a Textelor dialectale. Oltenia (1967), Muntenia I (1973), II (1975) și III (1986); lingviștii clujeni Petru Neiescu, Gr. Rusu și Ionel Stan în elaborarea și publicarea NALR. Maramureș I (1969), II (1971), III (1973); lingviștii clujeni Gr. Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți în elaborarea și publicarea NALR. Transilvania I (1993); lingviștii moldoveni Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu în elaborarea și publicarea NALR. Moldova și Bucovina, I (1987) și a Textelor dialectale din aceeași zonă (1993); lingviștii bănățeni sub conducerea lui Petru Neiescu, în elaborarea și publicarea NALR. Banat I (1980) etc. Pe lângă atlasele și textele dialectale amintite trebuie să mai menționăm și numeroasele monografii lingvistice asupra unor dialecte (subdialecte) și graiuri (mai ales) românești, în elaborarea cărora s-a folosit, de asemenea, m. amintită: Graiul din Țara Oașului (în Buletinul Societății de filologie, II, București, 1907) de I.-A. Candrea; Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, de Ovid Densusianu; Graiul din Țara Oltului (în „Grai și suflet”, I, 1924, pp. 107-139) de G. Șerban Cornilă; Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, de Tache Papahagi; Ținutul Vrancei, București, 1930, de I. Diaconu; Graiul putnean (în „Ethnos”, 1941, I, p. 91 și urm.) de Iorgu Iordan; Graiul de pe valea Crișului Negru, București, 1961, de Teofil Teaha; Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, coordonatori: Gheorghe Pop și Ion Chiș Șter etc. M. geografiei lingvistice a permis cunoașterea mai amănunțită și mai exactă a faptelor de limbă, căci cercetarea atentă a modului în care pronunțările, cuvintele și formele gramaticale se propagă de la un punct la altul ne ajută să pătrundem mai adânc în mecanismul evoluției limbii. ◊ ~ de anchetă: ansamblu de procedee prin care un anchetator obține, culege și înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai, subdialect sau dialect. Fazele preliminare momentului aplicării acesteia sunt: fixarea scopului cercetării și a tipului de lucrare ce urmează a fi realizată în urma anchetei; alegerea localității și a informatorului, pe baza unor criterii dinainte stabilite etc. M. de anchetă are în vedere două etape ale cercetării pe teren: stimularea dirijată prin chestionar a informatorului și înregistrarea informației. Ea poate fi: directă (când dialectologul înregistrează datele obținute la fața locului) sau prin corespondență (când dialectologul înregistrează datele obținute ulterior anchetei); monografică (când se descrie graiul, subdialectul sau dialectul în ansamblu) sau a geografiei lingvistice (v. mai înainte). Sarcina fundamentală a dialectologului este ca – în spiritul m. de anchetă – să culeagă cu răbdare faptele de pe teren, să le clasifice metodic și să le interpreteze corect. ◊ ~ foneticii instrumentale: m. care presupune folosirea mijloacelor mecanice perfecționate pentru înregistrarea vorbirii oamenilor, în vederea cercetărilor lingvistice. Creatorul acestei metode este abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu este pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit m. foneticii instrumentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram, Emanuel Vasiliu etc. ◊ ~ reconstrucției: m. care vizează reconstruirea unei limbi-bază pornind de la trăsăturile comune ale limbilor derivate din aceasta. A fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-europenei comune de către lingvistul german August Schleicher (1821-1868) care i-a stabilit și principiile fundamentale. M. reconstrucției presupune obligatoriu comparația istorică. ◊ ~ statistică; m. folosită în lingvistica contemporană (matematică sau aplicată); ea presupune cercetarea limbii cu mijloace matematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă, în vederea folosirii lor în traducerea automată. Prin folosirea m. statistice se urmărește stabilirea frecvenței, a modului de distribuție și a importanței pe care o au în limbă cuvintele și alte elemente de ordin lingvistic (v. și gramatică, lingvistică).