a avea ceață în stomac expr. a-i fi foame

ADORMI, adorm, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând și-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.

a fi rupt în coș de foame expr. (reg.) a fi foarte flămând.

AJUNA, ajunez, vb. I. Intranz. 1. (În practicile religioase) A nu mânca nimic, a ține post complet. 2. Fig. A răbda de foame. – Lat. *adjunare.

A AJUNA ~ez intranz. 1) rel. A ține post complet; a se abține cu totul de la mâncare. ~ vinerea. 2) A îndura foame; a nu mânca nimic. /<lat. adjunare

AJUNA, ajunez, vb. I. Intranz. (În practicile religioase) A ține post complet. ♦ Fig. A răbda de foame. – Lat. *adjunare.

a-l arde (pe cineva) instalația expr. a-i fi foame sau sete (cuiva)

A MÂNCA a se bate calicii la gura cuiva, a bate halvița, a băga la ghiozdan / la malaxoare, a băga pe conductă, a ciuguli, a clămpăni, a crăpa, a face plinul, a glojdi, a gorovi, a grojdi, a hali, a iepuri, a se înfige la mâncare, a înfuleca, a înghiți cu noduri, a-și înșela foamea, a mânca ca un porc, a mânca cât doi / cât șapte / cât zece, a mânca la varice, a mânca pâine cu sos de limbă, a paște, (în limbajul copiilor mici) a păpa, a se porcăi, a potoli, a-și pune burta la cale, a topi, a umple mațu’.

a mânca răbdări prăjite expr. a răbda de foame.

AMFETAMINĂ s.f. (Biol.) Substanță care excită scoarța cerebrală, înlăturînd temporar somnul și foamea; benzedrină. [< fr. amphétamine].

a prinde inimă expr. 1. a se înviora, a se însufleți. 2. a se înveseli. 3. a-și potoli foamea.

a-și înșela / a-și păcăli foamea expr. a mânca frugal.

AURI SACRA FAMES! (lat.) blestemata foame de aur! – Vergiliu, „Eneida”, III, 56. Mobilul pentru care regele Traciei, Polimnestor, l-a ucis pe Polidor, fiul lui Priam, ce-i fusese încredințat împreună cu aurul Troiei. Setea de avere, care împinge la ticăloșii.

AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ◊ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet. ◊ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

BA adv. 1. În nici un caz, de loc, nicidecum; (negînd o frază întreagă) nu. Oană, ție ți-e foame. – Ba (DELAVRANCEA). ◊ Loc. adv. (Reg.) Ce mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ Expr. A zice ba = a se opune; a refuza. A nu zice (sau a nu spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă. 2. (În dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Era mișel? – Ba nu, de loc! (COȘBUC). 3. (Arată o gradație) Ba Peneș-împărat văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! (COȘBUC). ♦ (Servește pentru a completa sau a rectifica o expresie) a) (Arată că ceva nu este numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat (COȘBUC). b) (Arată o ezitare în alegerea unei alternative) Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea (ALECSANDRI). 4. (În corelație cu alt ba) Cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci... Abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul (SADOVEANU). 5. (În expr.) Ba bine că nu! = firește (că da)! desigur! Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși; să fim drepți! Ba că bine zici! = într-adevăr! – Bg., sb. ba.

BENZEDRINĂ s. f. (Farm.) Excitant cerebral care înlătură temporar somnul și foamea; amfetamină. – Din engl. benzedrine.

BOJER [bɔiər], Johan (1872-1959), scriitor norvegian. Romane de nuanță realistă, înfățișînd aspecte politico-sociale („Puterea credinței”, „Foamea cea mare”, „Ultimul viking”).

bugăt, -ă adj. (d. bogat). Trans. Destul: a răbda bugătă foame. Adv. Bugăt de răŭ. – Și bogăt.

BULIMIE s. f. 1. foame patologică excesivă; adefagie, hiperorexie. 2. (fig.) foame de cărți, de filme etc. (< fr. boulimie)

bulimíe f. (vgr. bulimia, d. bûs, boŭ și limia, foame). Med. Mare foame.

BULIMIE s.f. Stare patologică manifestată prin foame excesivă; hiperorexie; poliorexie. [Gen. -iei. / < fr. boulimie, cf. gr. boulimia].

BULIMIE s. f. Stare patologică manifestată prin foame excesivă, continuă. – Din fr. boulimie.

BULIMIE f. Stare patologică manifestată prin senzație de foame exagerată. [Art. bulimia; G.-D. bulimiei; Sil. -mi-e] /<fr. boulimie

1) ca adv. de mod, calitate și cantitate (lat. quam, ca, de cît, care e o formă de ac. al luĭ qui, care). 1. Cum (precum, după cum) e, par’că, oare-cum: negru ca cărbunele (ca cărbunele de negru), rece ca ghiața, dulce ca mierea, roș ca sîngele, înalt ca (saŭ cît) casa, înalt ca (saŭ cît) tine (infl. de cu tine. Numaĭ în P. P. din Ardeal: Că-ĭ păcat De Dumnezeŭ Să pĭeĭe voĭnic ca eŭ; De-aicĭ pînă la Brașăŭ Nu-ĭ voĭnic străin ca eu (J. B. 97 și 139), în ochiĭ luĭ lucea (adică ceva) ca o lumină. 2. Cum (precum, după cum), trăĭește, se obișnuĭește orĭ se întîmplă, curat, chear, de-a binele: a trăit ca un sfînt, era mort ca toțĭ morțiĭ, un boŭ ca toțĭ boiĭ (îmbogățitu din fabula luĭ Gr. Al.). Ca omu (de multe orĭ iron.), cum obișnuĭesc oameniĭ: Ei! Și el săracu, ca omu (adică: cu poftele lui)! Ca vaĭ de capu luĭ, într’un hal jalnic. La războĭ va la războĭ, cînd maĭ bine, cînd maĭ rău (de ex., într’o călătorie). 3. Cum (precum) e sau a fost, bunăoară, de exemplu: fel de fel de cereale, ca: grîŭ, orz, ovăs; un rîs ca de copil. Vechĭ: Ca miluĭește Domnul, Ca este tatăl, așa și fiĭul (Ps. S. 332 și 528). Una ca asta, o întîmplare ca asta, asemenea faptă (lucru, comédie): n’am maĭ auzit una ca asta! O bătaĭe ca aceĭa, o bătaĭe strașnică (ca o bătaĭe despre care s’a dus vestea’n lume). 4. Aproape, aproximativ, de vre-o, vre-o, cam, maĭ-maĭ, par’că: copil ca de opt anĭ, erau ca(saŭ: ca la) o sută de oamenĭ. Ca mîne, ca cum ar fi mîne, foarte curînd: ca mîne veĭ fi student! 5. Vest. De cît: maĭ iute ca vîntu, maĭ mulțĭ ca(saŭ de saŭ de cît) o sută. 6. Vechĭ. Cam: O carte ca veche. Ca ce crezĭ tu? Ca ce te bizuĭeștĭ tu? 7. În calitate de: a funcționat mult ca director, l-aŭ ales ca membru (drept membru, de membru orĭ simplu membru). 8. În ceĭa ce privește, în privința acestuĭ lucru, din punct de vedere, cît despre: Eŭ ca eŭ! Dar să văd ce aĭ să facĭ tu! Foamea ca foamea! Dar frigu era grozav! Scrie bine și ca fond, și ca formă. 9. În loc de, drept, egal cu, ca și: era ca frate, asta era ca plată. 10. Conj. L. V. (după vsl. ĭako saŭ ĭakože). Cînd, după ce: și ca sfîrșiră, întoarseră-se (Cor. Ev. 577, 29. Acad.). 11. Dacă, după ce (corespunzînd cu gerundiu): și ca multe zile prebîndi (= și după ce zăbovi, și zăbovind. Cod. Vor. 68, 8). 12. Interj. Vest. Ĭa: Ci ca maĭ stăĭ! Ca și, cît și, tot ca, tot așa cum e: Dumnezeŭ ploŭă peste ceĭ bunĭ, ca și peste ceĭ răĭ; știința, ca și onestitatea, inspiră admirațiune. Ca (și) cum, par’că, întocmaĭ ca (ob. cu optativu): poruncește ca și cum ar fi el stăpîn. Nicĭ (ca) cum, nicĭ (ca) cît, (rar), nicĭ de cum, de loc.

calmucésc, -eáscă adj. De Calmuc. Fig. Foame calmucească.

chĭórăĭ și -ĭésc, ghĭórăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. d. chĭor-chĭor, ghĭor-ghĭor, huĭetu mațelor goale; ung. korogni. V. cîrîĭ, chirăĭ, cherlăĭ. Se zice despre mațe, care fac chĭor-chĭor cînd ți-e foame. Se zice și despre curcĭ cînd țipă facînd chĭor-chĭor. – În Trans. a corăí.

CINOREXIE s.f. Foame puternică, manifestată mai ales ca simptom al unor boli ale tubului digestiv. [Gen. -iei. / < fr. cynorexie, cf. gr. kyon – cîine, orexis – foame].

circul foamei expr. (pub.) denumire generică dată complexelor comerciale agroalimentare construite în epoca ceaușistă.^[1]

COASTĂ, coaste, s. f. 1. Fiecare dintre oasele-perechi lungi, înguste și arcuite, articulate în spate de coloana vertebrală, iar în față de stern, care alcătuiesc toracele animalelor vertebrate. ◊ Expr. (E) slab de-i poți număra coastele sau îi numeri coastele de slab ce e = (e) foarte slab. A i se lipi (cuiva) coastele de foame sau a i se lipi coastele de pântece, a avea coastele lipite = a fi foarte flămând, a fi mort de foame. 2. Partea laterală a corpului omenesc, de la umeri până la coapse; partea analoagă a corpului animalelor. ◊ Expr. A avea pe cineva în coaste = a se simți stingherit în acțiuni de prezența permanentă (și indiscretă) a cuiva. A pune (cuiva) sula în coastă = a obliga (pe cineva) să facă (fără întârziere) un lucru neplăcut (și greu). ♦ Latură. ◊ Loc. adv. Pe o coastă = pe o parte, într-o dungă. ♦ Fiecare dintre grinzile care formează osatura transversală, de rezistență, a bordajului unei nave. 3. Pantă. 4. Mal, țărm (al unei mări). 5. (Ieșit din uz) Flanc al unei armate. – Lat. costa.

cohâlti, cohâltesc, vb. IV (reg.) a nu mai putea, a fi extenuat; a cădea de foame, a fi lihnit.

COLOSAL adj. 1. v. extraordinar. 2. v. uriaș. 3. v. nemărginit. 4. v. imens. 5. extraordinar, (livr.) pantagruelic, (fig.) devorant. (O foame ~.) 6. v. titanic. 7. v. cumplit. 8. v. incalculabil.

2) coș n., pl. urĭ (vsl. košĭ, bg. rus. alb. koš; ung. kas. V. coșar, coșniță). Împletitură de nuĭele de dus diferite lucrurĭ, paner: a purta în spate un coș de cărbunĭ, de mere. Conținutu unuĭ coș: a mînca un coș de mere. Horn (Munt.). Poclit, burduf, acoperemîntu de pele al trăsuriĭ (Munt.): a trage coșu. Cavitatea în care se aruncă grăunțele la moară. Tabără tătărească (Vechĭ). Coșu peptuluĭ, toracele. A fi rupt în coș de foame, de sete, a fi foarte flămînd, însetat. A arunca la coș (adică „la coșu de hîrtiĭ aruncate, de gunoaĭe”), a nu admite să se publice (în ziaru saŭ revista pe care o conducĭ).

2) curm și (vechĭ) curméz, a -á v. tr. (d. curm 1; vgr. kormázo, curm. Cp. cu scurm). Taĭ, frîng: a curma un lemn (cu feresteu saŭ cu toporu în curmeziș). Fig. Întrerup, taĭ: a curma cuĭva vorba, un glonț îĭ curmă vĭața. A o curma cu cineva, a rupe relațiunile cu el. A te curma la inimă foamea, a fi foarte flămînd. V. refl. Mă sfîrșesc, încetez, mă sting: vĭața i s’a curmat. Brațele i se curmă, fac îndoiturĭ de grase ce-s (ca la copiĭ).

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ◊ Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin. – Lat. de.

destóĭ și -ĭésc v. tr. (d. toĭ. V. toĭesc). Nord. Îmĭ destoĭ, mă ușurez de un necaz, mă răzbun: să-șĭ destoaĭe inima. A-țĭ destoĭ foamea, a-țĭ potoli foamea.

DESTOIA, destoi, vb. I. Tranz. (Reg.) A-și ușura inima, a-și descărca necazul; a se răzbuna. ♦ Expr. A-și destoia foamea = a-și potoli foamea. – Des¹- + toi.

* devoránt, -ă adj. (lat. dévorans, -ántis). Care devoră: lup devorant, flacără devorantă, grijĭ devorante. Excesiv: foame devorantă.

* dezideratív, -ă adj. Care arată o dorință: verb deziderativ (ca lat. esurire, a dori să mănîncĭ, a-țĭ fi foame).

dobór, a -î v. tr. (vsl. *do-boriti, compus ca și a oborî, a desființa. – Dobor, doboară, doborîm; doboram; să doboare). Daŭ jos răstorn, trîntesc: a doborî un copac. Fig. Răpun, înving: a doborî dușmanii, foamea mă doboară.

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

drum n., pl. urĭ (gr. dial. drúmos, ngr. și vgr. drómos, loc de alergare, de unde și alb. drom, vsl. drumŭ, bg. sîrb. drum. V. dîrmon, dromedar, ipo-, pro- și velo-drom). Cale, stradă: am ĭeșit la drum să văd ce e. Cale afară din oraș: pe drumu care duce la Vasluĭ. Călătorie: am făcut un drum lung. Hoțĭ de drumu mare, tîlharĭ vajnicĭ. Drum bătut, drum frecŭentat (șleah). Crucea drumuluĭ, răscruce, răspântie. A fi tot pe drum saŭ drumurĭ, a fi continuŭ în călătorie. A rămînea pe drumurĭ, a rămînea muritor de foame. Caută-țĭ (orĭ vezi-țĭ) de drum! du-te și nu te interesa de alțiĭ. A da drumu 1), a lăsa liber: a da drumu lacrimilor; 2) a congedia din serviciŭ. A-țĭ da drumu în jos, a te lăsa în jos (pe funie orĭ aruncîndu-te). Luă baniĭ și pe aicĭ țĭ-e drumu, luă baniĭ și dispăru. A o întinde la drum, a continua drumu. A te prepara de drum, a te prepara de călătorie. Drum de fer, cale ferată, drum cu șine de fer pe care trec vagoane trase de locomotivă. Drum bun! mergĭ sănătos!

Erysichthon, erou tesalian, fiul (sau fratele) regelui Triopas. Disprețuind puterea zeilor, Erysichthon a tăiat lemne dintr-o pădure sacră, închinată zeiței Demeter. Ca să-l pedepsească, zeița i-a trimis o foame mistuitoare și nepotolită, care l-a făcut în cele din urmă, după ce și-a mîncat rînd pe rînd tot avutul, să se ospăteze din propria-i carne.

fac, făcut, a fáce v. tr. (lat. fácio, fácere, fac [din aceĭașĭ răd. cu vgr. tithemi, pun, și scr. dadhâmi, pun, fac]; it. fare, pv. fr. faire, sp. hacer, pg. fazer. – Imperat. fă! Nu face! V. edi-fic perfect). Creez, formez: Dumnezeŭ a făcut lumea. Produc: vița face poamă. Nasc, făt, daŭ la lumină: femeĭa a făcut un băĭat, pisica niște puĭ, găina un oŭ. Fabric: a face sîrmă. Construesc: a face o casă. Descriŭ, execut, formez: a face un unghĭ. Compun, scriŭ: fac versurĭ. Operez, execut, realizez: a face o minune, un bine, o pomană. Comit: a face o crimă. Instituĭ, înființez: a face un spital. Formez, instruesc: a face un elev. Determin un curent în mulțime: învățăturile luĭ Socrate aŭ făcut școală. Aleg, numesc: Romaniĭ l-aŭ făcut pe Cincinat dictator. Numesc, taxez, calific: l-a făcut „porc”. Exercit, practic, mă ocup de: a face avocatură (saŭ pe avocatu), a face politică, știință. Studiez, urmez, îs student în: a face dreptu, a face școala de agricultură. Joc un rol pe scenă saŭ în vĭață, caut să par (după fr.): a face pe Cezar, a face pe generosu. Adun, cîștig: a face avere, banĭ. Așez, prepar: a face patu (pentru culcare, în opoz. cu strîng), a face bucate. Cauzez, inspir: a face milă, plăcere cuĭva. Înduplec, silesc: l-am făcut să plece. Încheĭ: a face pace. V. intr. Valorez, egalez: acest cal face o mie de francĭ, 2 cu 2 fac 4. Merit osteneală: expozițiunea face s’o vezĭ, face să te ducĭ s’o vezĭ. V. refl. Devin, ajung: mă fac mare, mă fac dușman cuĭva. Ĭaŭ cariera: mă fac preut. Mă prefac: mă fac că nu văd, mă fac bolnav. Capăt, mă cuprinde: mi s’a făcut foame. A face cuĭva cu ochĭu, din ochĭ (sing.), a-ĭ face semn cu ochĭu. A face cuĭva de năjit, a-l descînta de năjit. A-ĭ face cu ulcica, a-ĭ pune ulcica, a-l fărmăca întrebuințînd o ulcică (cum fac babele). A ĭ-o face cuĭva, 1) a-l fărmăca, 2) a te răzbuna pe el. Vrăbiile fac a ploaĭe, daŭ semne de ploaĭe. Acest copil face a om mare, trage, menește a om mare, denotă că va ajunge om însemnat. Mi s’a făcut de ducă, mi s’a făcut dor de ducă, de plecare. Fă-te’n coace, vino’n coace. A te face undeva, a te duce, a apărea undeva: ĭa fă-te și tu pintre eĭ, să vezĭ cum fug toțĭ! Ce maĭ facĭ? formulă de a întreba pe cineva cum o duce cu sănătatea, cu afacerile. Ce are a face? ce importă? ce legătură are cu? Ce să mă fac? ce să devin, ce să ajung (nenorocitu de mine)? Nu maĭ știŭ ce să fac, îs desperat. Se făcea că eram într’o grădină, visam că eram într’o grădină. Ceaĭu face bine la tuse (orĭ tusiĭ), te vindecă de tuse. A face pe (fr. faire le), a fi saŭ a te preface că: acest pungaș face pe onestu, acest om face pe îngrijitoru de bolnavĭ.

*famélic, -ă adj. (lat. famelicus, d. fames, foame). Iron. Flămînd: un poet famelic.

FAMELIC ~că (~ci, ~ce) livr. Care simte mereu foame; care este înfometat tot timpul. /<fr. famelique, lat. famelicus

FAMELIC, -Ă adj. chinuit de foame; flămând, înfometat. (< fr. famélique, lat. famelicus)

A FI sunt intranz. I. (cu funcție de verb predicativ) 1) A se afla în realitate; a avea ființă; a ființa; a exista. ◊ Este (sau e) ceva (la mijloc) există ceva neclar (la mijloc). Este cum este treacă-meargă. 2) A se afla de față; a se găsi într-o anumită situație. Cartea este pe masă. Am fost la lucru. ◊ A fi la putere a se afla la conducere; a guverna. A fi în joc a se afla într-o situație critică. 3) A-și avea obârșia; a se trage; a proveni. De unde ești? 4) A se afla în viață; a trăi; a viețui. El nu mai este. ◊ Cât vom fi și vom trăi până la sfârșitul vieții. 5) A avea loc; a se întâmpla; a se petrece. Ce a fost a trecut. ◊ A fost odată ca nici odată formulă cu care încep unele basme. 6) A avea o anumită valoare bănească; a costa; a valora. Cât e kilogramul de mere? II. (cu funcție de verb copulativ) 1) (urmat de un nume predicativ) El este medic. Noi suntem trei. 2) (precedat de un pronume în dativ și urmat de un determinativ) Mi-i foame. Mi-a fost greu. ◊ A-i fi oarecum (a-i fi nu știu cum) a nu îndrăzni; a se rușina. A-i fi cuiva drag de ceva (sau de cineva) a îndrăgi ceva (sau pe cineva). III. (cu funcție de verb semiauxiliar) Era s-o pățească. Îi era a cânta. IV. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea diatezei pasive) Ogorul este arat. 2) (la formarea unor moduri și timpuri compuse) Copiii vor fi dormind. Să fi rămas. /<lat. sum, fui, fire

filmic, -ă adj. Referitor la film ◊ „Ca să fiu mai explicit, ar trebui să recurg la un corespondent cinematografic al termenului consacrat, în literatură, de «livresc». Filmic înseamnă altceva, așa că m-aș opri simplu, prin analogie, la «filmesc».” Luc. 11 III 67 p. 8. ◊ „Nenumărate sunt motivele de meditație asupra raporturilor realitate-mitologie filmică (foamea de mit, mitul ca o compensație, mitul ca refugiu, mitul ca instrument de manipulare etc. etc.) [...]” R.lit. 30 V 85 p. 21; v. și Cont. 25 VIII 67 p. 5 (din film + -ic; cf. fr. filmique; I. Iordan în SCL 4/64 p. 418, exemple din 1962; DN3, DEX-S)

FLĂMÂND ~dă (~zi, ~de) 1) și substantival Care are senzația de foame; căruia îi este foame. Animal ~. 2) fig. fam. Care este dornic de ceva. ~ de lucru. /Orig. nec.

FLĂMÂND, -Ă, flămânzi, -de, adj. (Adesea substantivat) Care simte senzația de foame, căruia îi este foame; înfometat, famelic. – Et. nec.

flămânzenie, flămânzenii, s.f. (pop.) 1. flămânzire, nemâncare, hămesire, lihnire, leșinare de foame. 2. (fig.) om flămânzit; nemâncat, hămesit, lihnit, leșinat.

FLĂMÂNZI, flămânzesc, vb. IV. Intranz. A fi flămând, a sta multă vreme nemâncat, a răbda, a suferi de foame. ♦ Tranz. A ține pe cineva nemâncat. – Din flămând.

A FLĂMÂNZI ~esc 1. intranz. 1) A avea senzația de foame; a fi flămând. 2) A îndura foame. 2. tranz. A face să îndure foame; a ține nehrănit; a înfometa. /Din flămând

FLĂMÂNZIT, -Ă, flămânziți, -te, adj. Care nu a mâncat de multă vreme; înfometat, hămesit (de foame). – V. flămânzi.

flămînd, -ă adj. (lat. *famulentus [d. famis, foame], de unde s’a făcut *flamuentus, *flămuînd, apoĭ flămînd; it. famulento). Căruĭa ĭ-e foame. Fig. Doritor: flămînd de glorie. – Vechĭ și flo-.

flămînd (flămîndă), adj. Care simte senzația de foame, înfometat. – Mr. flămunt, megl. flămund, istr. flămănt. – Lat. famelicus, cu l propagat (*flamelicus) sau expresiv, cf. 3415 și ulterior disimulat *flamen(i)cus; consoana finală ca în stîng. – Der. flămînjos, adj. (flămînd); flămînjune, s. f. (foame); flămînzare, s. f. (Trans., deșert, parte a corpului unui animal); flămînzenie, s. f. (starea unei persoane care postește); flămînzi, vb. (a-i fi foame; a provoca foamea); flămînzică, s. f. (plantă, Drama nemorosa); flămînzilă, s. m. (poreclă dată persoanelor veșnic flămînde). – [3419]

flămînzésc v. intr. Devin flămînd, mi se face foame. V. tr. (și înflămînzesc). Reduc la foame, la foamete.

flămînzíe Vechĭ. Rar. Mare foame.

FOAME f. 1) Senzație fiziologică provocată periodic de necesitatea de a mâncă. ◊ ~ de lup foame mare. 2) fig. Poftă nestăpânită. ~ de bani. [G.-D. foamei; Sil. foa-me] /<lat. fames, ~is

foame s. f. – 1. Nevoia de a mînca. – 2. Dorință nestăvilită, poftă, lăcomie. – Mr. foame, istr. fome. Lat. fames (Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622; REW 3178; DAR). cf. it. fame, fr. faim, sp. hambre, port. fome. Rezultatul oa (în loc de a, care ar fi normal) a dat naștere multor discuții. Densusianu, Hlr., 72, semnala că port. nu poate servi drept referință pentru rom., dar cf. vegl. fum, engad., lomb. fom (Schuchardt, Vok., I, 169), și schimbarea identică a lui natare › it. notare, rom. (în)nota, corvoadă < corvadă, și probabil doară < dară, și în sens contrar afară < ad foras, sfărma < *exformare. S-a explicat schimbarea de timbru prin influența labialei (Tiktin; DAR); prin încrucișarea cu fŏmes (Philippide, Principii, 40; Densusianu, Hlr., 72; Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622), sau prin influența unei forme atone, ca fometos < *fămetos, unde schimbarea de timbru ar fi posibilă; însă autorii care susțin această influență (Graur, BL, III, 49; Rosetti, I, 57) sînt aceeași care resping, pe bună dreptate, posibilitatea unei influențe a formelor secundare, ca frăsinet de la frasin sau beată de la beat (Graur, BL, V, 119). Prezența lui foamete, s. f. (foame; penurie, sărăcie, lipsă de alimente) alături de foame demonstrează că este vorba de un cuvînt imparisilabic, cum sînt cap-capete, noră-nurori, oaspete-oaspeți, etc. Fames nu putea duce la acest dublu rezultat (DAR consideră greșit că foamete provine de la foame, ca foamene, formă extrem de îndoielnică). Este posibil, prin urmare, ca fames să se fi încrucișat în lat. pop. cu fomes, fomitem „materie inflamabilă” (de la foveo, „a ocroti”), cf. Pușcariu 631; Candrea-Dens., 623, datorită unui paralelism cu esca „aliment” și iască. Der. fometos, adj. (flămînd); înfometat, adj. (flămînd), creație artificială a lui Delavrancea; înfometa, vb. (a face ca alții să sufere de foame).

FOÁME (lat. fames) s. f. 1. (FIZIOL.) Stare funcțională periodică a organismului animal, manifestată prin senzația puternică de a mânca, asociată cu contracții ritmice ale stomacului gol, generată de scăderea rezervelor nutritive. F. poate fi: acută, provocând moartea, când organismul pierde 30-40% din greutate (la om după 40-71 de zile), și cronică, provocând distrofii alimentare caracteristice populațiilor subnutrite. 2. Fig. Dorință nestăvilită; lăcomie.

foáme (oa dift.) f. (lat. fămes, reto-rom. fom, it. fame, fr. faim, sp. hambre, pg. fome). Apetit, nevoĭe de a mînca. Foame de lup, mare foame bulimie.

FOAME s. nemâncare. (Mort de ~.)

foame s. f., g.-d. art. foamei

FOAME s. f. 1. Stare funcțională periodică a organismului care se manifestă prin senzația nevoii de a mânca. 2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă; lăcomie. – Lat. fames, -is.

foame-n gât expr. (intl.) individ foarte sărac.

FOAMETE f. 1) Lipsă mare și de lungă durată de produse alimentare. 2) Perioadă de timp când au avut loc asemenea lipsuri. Pe timpul ~i. 3) fig. fam. Persoană căreia mereu îi este foame. [Sil. foa-me-] /<lat. fames, ~itis

FOAMETE s. f. Lipsă mare, generală și prelungită de hrană. – Cf. foame.

foámete f., pl. (d. foame). Mare lipsă de alimente într’o țară.

foárte adv. (lat. fŏrte = fórtiter, d. fŏrtis, foarte viteaz). Tare, mult, în gradu cel maĭ înalt: foarte bun; a nins foarte mult, mă doare foarte tare, mĭ-e foarte foame, mĭ-e foarte milă. – În vechime se zicea și mă doare foarte, mĭ-e milă foarte. Astăzĭ se maĭ zice familiar foarte îld. foarte tare, foarte mult, foarte puțin. De ex.: Te doare? Foarte! Se maĭ zice și (iron. saŭ și serios) foarte mulțămesc, îld. mulțămesc foarte mult.

foma vb. I (înv.) a răbda foamea.

fometós, -oásă adj. (d. foame). Rar. Flămînd.

GOL², GOALĂ, (I) goi, goale, adj., (II) goluri, s. n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbrăcăminte. V. dezbrăcat, nud, desculț. ◊ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina ruptă în coate; b) (a fi îmbrăcat) sărăcăcios; (a fi) sărac. Adevărul gol (-goluț) = adevăr spus direct, fără menajamente; adevăr evident, care nu poate fi negat. Minciună goală = minciună evidentă. ♦ Care are haine puține, care este sărăcăcios (sau prea ușor) îmbrăcat; p. ext. sărac. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre păsări sau alte animale) Golaș (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereți) Care nu are agățat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafețe, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetație, cu case etc. sau care este fără ființe, pustiu. ♦ Care nu are acoperiș sau nu este acoperit. ◊ Expr. Sub cerul gol = a) fără adăpost; b) afară, în aer liber. Pe pământul gol sau pe scândura goală = fără așternut, direct pe pământ sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goală. 4. (Despre recipiente, spații închise etc.) Care nu conține nimic înăuntru; deșert. ◊ (Substantivat) Sună a gol. ◊ Expr. Cu mâna goală = a) fără nici un dar, fără nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o armă asupra sa. Pe inima goală sau pe stomacul gol = fără să fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fără temei, fără fond; neîntemeiat. II. S. n. Spațiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ◊ Gol de aer = zonă din atmosferă unde o aeronavă întâlnește un curent de aer descendent. Gol de producție = stagnare temporară a producției. ◊ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteză în jos); b) cu privirea fixă, fără țintă; c) fără folos, zadarnic. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă, a satisface o nevoie reală. A simți un gol la (sau în) stomac = a avea o senzație neplăcută de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trăda, a (se) demasca. (În superstiții) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetație, de așezări. – Din sl. golŭ.

GOL² ~uri n. 1) Spațiu liber; vid. * În ~ în aer; nesusținut. ~ de aer zonă din atmosferă care conține curenți de aer descendenți ce influențează zborul avioanelor. A privi (sau a se uita) în ~ a avea privirea absentă; a privi fără de țintă. A simți un ~ la stomac a simți foame. 2) Loc lipsit de vegetație și de populație. 3) Lipsă a unor elemente necesare (pentru integritatea unui lucru); lacună. Texte cu multe ~uri. ◊ A umple un ~ a completa o lipsă. A (se) da de ~ a (se) demasca. /<sl. golu

GREVĂ s. f. formă organizată de luptă a salariaților din încetarea colectivă a activității, cu scopul de a determina satisfacerea unor revendicări. ♦ ~ generală = grevă care cuprinde toate unitățile dintr-o ramură industrială, dintr-un oraș, dintr-o țară etc.; ~ japoneză = grevă a salariaților care se face publică prin arborarea unei brasarde la brațul fiecărui salariat, fără a recurge la încetarea lucrului; ~ a foamei = refuz de a mânca, manifestare de protest politic. (< fr. grève)

GREVĂ s.f. Formă de luptă constînd din încetarea organizată a lucrului cu scopul de a constrînge pe patroni sau guvernul să satisfacă unele revendicări economice sau politice. ◊ Greva foamei = refuz de a mînca, folosit ca manifestare de protest politic. [< fr. grève, cf. Place de la Grève – loc în Paris unde se adunau șomerii pentru a fi angajați].

GREVĂ, greve, s. f. Încetare organizată a activității într-una sau mai multe întreprinderi, instituții etc., cu scopul de a determina pe patroni sau guvernul, autoritățile să satisfacă unele revendicări (economice, politice etc.). ◊ Greva foamei = refuzul de a mânca, folosit de cineva în semn de protest. – Din fr. grève.

GREVĂ ~e f. Încetare voluntară și colectivă a muncii organizată de salariați cu scopul de a obține anumite revendicări. * ~a foamei refuzarea hranei (de o persoană sau de un grup de persoane) în semn de protest. /<fr. greve

gusta, gust vb. I Tranz. și intranz. 1. A lua câte puțin dintr-o mâncare (sau băutură) pentru a-i cunoaște gustul. 2. A mânca sau a bea puțin pentru a-și potoli foamea sau setea. ◊ Expr. (Sens biblic) A gusta moartea = (expresie aramaică legată de credința iudeilor după care moartea era urmarea gustării unui fruct otrăvit) a muri. – Din lat. gustare.

GUSTA, gust, vb. I. I. Tranz. și intranz. 1. A lua puțin dintr-o mâncare sau dintr-o băutură spre a le afla gustul. 2. A mânca sau a bea în cantități mici, spre a-și potoli (pentru puțin timp) foamea, setea sau pofta; p. gener. a mânca. II. Tranz. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A prețui, a-i plăcea cuiva ceva. – Lat. gustare.

A GUSTA gust tranz. 1) (mai ales alimente, băuturi) A lua în cantitate mică pentru a afla gustul. 2) A mânca sau a bea puțin (pentru a-și potoli foamea, setea etc.). 3) fig. A percepe căpătând satisfacție. ~ farmecul vieții rurale. /<lat. gustare

hali (halesc, halit), vb. – A mînca, a înfuleca, a se ghiftui. Țig. ha-, part. halo „a mînca” (Vasiliu, GS, VII, 116; Graur 159; Juilland 166). – Der. haleală, s. f. (mîncare); halap, s. m. (mîncău); halie, s. f. (foame); haleaos, s. n. (mîncare); halos, adj. (mîncău); nehalit, adj. (flămînd). Cf. țig. sp. jalar „a mînca”, jallipen „mîncare” (Besses 92; Claveria 126). Sînt cuvinte familiare sau de arg.

HĂMESEALĂ s. f. (Fam.) Foame mare, lihneală; slăbiciune din pricina foamei. [Var.: hămiseală s. f.] – Hămesi + suf. -eală.

HĂMESEALĂ f. 1) fam. Foame mare. 2) Slăbiciune din cauza foamei. [G.-D. hămeselii] /a hămesi + suf. ~eală

hămesésc și hemesésc v. intr. (alb. hamăs, mîncăcĭos). Mold. Flămînzesc foarte tare, îs lihnit: hemesit de foame. – Și hămisesc.

HĂMESI, hămesesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A flămânzi peste măsură, a fi lihnit de foame. – Cf. alb. hamïs.

HĂMESIT ~tă (~ți, ~te) și substantival 1) v. A HĂMESI. 2) Care este sleit de puteri; fără vlagă; istovit; vlăguit. 3) Care vădește lăcomie la mâncare; nesățios. ~ de foame. /v. a hămesi

HĂMESIT, -Ă, hămesiți, -te, adj. (Fam.) 1. Foarte flămând, mort de foame; lihnit. 2. Lacom, nesățios, nesăturat. [Var.: hămisit, -ă, hemesit, -ă adj.] – V. hămesi.

inanițiúne f. (lat. inanitio, -onis, d. inanire, a face vid, inanis, vid). Slăbicĭune cauzată de foame: a muri de inanițiune. – Ob. -íție.

ínimă f., pl. ĭ (lat. ánima și ánimus, suflare, suflet, vgr. ánemos, vînt; it. ánima și álma, suflet, sic. arma, pv. cat. sp. pg. alma, vfr. alme, nfr. âme. V. animal, unanim, anemonă). Organ care împinge sîngele’n vine și-l face să circule. (Inima e situată în pept, puțin la stînga, e împărțită în patru cavitățĭ [V. auriculă și ventricul], se mișcă perpetuŭ, și cînd se oprește, animalu moare). Fig. Parte centrală saŭ principală: Bucureștiĭ îs inima Româniĭ. Mijloc, parte interioară importantă: inima unuĭ arbore, inima unuĭ car (bîrna care unește osiile între ele), inima pămîntuluĭ, inima ĭerniĭ (timpu din mijloc, timpu mareluĭ ger). Inimoșie, dispozițiune a sufletuluĭ, avînt, brio, foc, curaj: a lucra, a cînta, a lupta cu inimă. Afecțiune, ĭubire: inimă de tată. Pop. Stomah: mă doare inima. Durere de stomah (saŭ chear diareĭe): l-a apucat inima. Inimă rea saŭ neagră, caracter veninos, fără milă. Inimă rea, întristare, supărare: a murit de inimă rea, nu-țĭ face inimă rea (nu te întrista!). Inimă albastră, melancolie: un cîntec de inimă albastră. Om de inimă, inimos, entusiast, generos. Tragere de inimă, bună-voință, dispozițiune de a face ceva. Inimă de aur, inimă bună, miloasă. Inimă de peatră, de fer saŭ de gheață, fără sentiment. A prinde inimă, a prinde curaj. A ți se rupe inima de milă, a-țĭ fi foarte milă. A-țĭ deschide inima, 1. a spune cuĭva secretele tăle, 2. a arăta cuĭva toată simpatia. A te durea inima, 1. a fi întristat, 2. (pop.) a te durea stomahu. A fi bun (saŭ răŭ) la inimă, 1. a nu avea sentiment, 2. a nu avea curaj. A avea ceva pe inimă, a avea o supărare, o întristare. A pune la inimă, a te întrista, a te supăra. Din (saŭ cu) toată inima, cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea (dorința). Din inimă, din adîncu inimiĭ, cu tot sentimentu, cu toată durerea orĭ doru. Nu mă lasă inima să-l părăsesc, n’am curaj, nu mă îndur să-l părăsesc. A-țĭ sări inima din loc, a tresări. A fi cu inima sărită, a fi plin de neliniște, a fi foarte îngrijorat. A fi cu inima friptă, a fi întristat. Fam. A-țĭ da inima brîncĭ, a te îndemna inima. A-țĭ merge ceva la inimă, a te unge ceva la inimă, a-țĭ plăcea mult. A ți se pune un lucru, o vorbă pe inimă, a-țĭ fi foarte greață (scîrbă) de ĭa. A-țĭ sfîrîi inima după ceva, a dori foarte mult. A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ maĭ urît cu tronc), a-țĭ plăcea dintr’o dată foarte mult. A nu-țĭ fi inima la loc, a fi neliniștit, îngrijat. A-țĭ veni inima la loc, a te liniști, a nu maĭ fi îngrijorat. A-țĭ răcori inima, a-țĭ lua satisfacțiune (răzbunîndu-te, mărturisind un păcat ș. a.). A-țĭ rîde (saŭ a-țĭ crește) inima (de bucurie), a te bucura foarte mult. A-țĭ plînge inima (de întristare), a te întrista foarte mult. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a îndrăzni în fine, a te hotărî în fine să înfrunțĭ periculu. (Pop.) A ți se pune soarele drept inimă, a ți se face foame, a flămînzi.

insuficiență castronală expr. (glum.) foame.

A ÎNFOMETA ~ez tranz. A face să îndure foame; a ține nehrănit; a flămânzi. /în + foamete

ÎNFOMETA, înfometez, vb. I. Tranz. A face să flămânzească; a constrânge prin foame. – În + foamete.

ÎNFOMETAT, -Ă, înfometați, -te, adj. Care suferă de foame; flămând, flămânzit, famelic. – V. înfometa.

înfometéz v. tr. (d. foamete). Umplu de foame, fac să sufere de foamete: a înfometa poporu pin legĭ proaste. – La Delv. înfomat, flămînd.

LAT lată (lați, late) 1) Care are o întindere mare pe transversală; extins în lățime. Pânză ~ă. Frunte ~ă. ◊ ~ în spate (sau în spete) bine dezvoltat fizicește. A o face lată a) a trage un chef strașnic; b) a face inconștient o boroboață. 2) fam. Care este în stare de nesimțire; întins fără mișcare. ◊ A rămâne (sau a cădea) ~ a cădea fără simțire la pământ. A lăsa pe cineva ~ a bate (pe cineva), lăsându-l în nemișcare. A fi ~ de foame a fi istovit de foame; a fi foarte flămând. /<lat. latus

LEAL, António Duarte Gomes (1848-1921), poet portughez. Versuri cu caracter satiric („Sfârșitul unei lumi”), evoluând spre romantism („Luminile Sudului”) și simbolism („Foamea lui Camōes”).

LEȘIN, leșinuri, s. n. 1. Pierdere subită și trecătoare a cunoștinței, fără oprirea inimii și a mișcărilor respiratorii, provocată de o anemie a creierului, ca urmare a unei stări maladive, a unor eforturi fizice mari, a unei emoții puternice etc.; lipotimie. 2. Stare de slăbiciune mare, de lipsă de putere, de vlagă, provocată de foame, de sete etc.; sfârșeală. [Acc. și leșin] – Din leșina (derivat regresiv).

LEȘIN ~uri n. 1) Pierdere subită și temporară a cunoștinței; situație de inconștiență; nesimțire. 2) Stare de slăbiciune totală (provocată de foame, de sete sau de un efort fizic foarte mare); lipsă totală de forță fizică. /v. a leșina

A LEȘINA leșin intranz. 1) A cădea în leșin. ◊ ~ de râs a râde cu multă poftă. 2) fig. A ajunge în stare de slăbiciune extremă (din cauza foamei, setei etc.). /Orig. nec.

LEȘINAT, -Ă, leșinați, -te, adj. 1. Care se află în stare de leșin (1), în nesimțire. 2. Extrem de slab; lipsit de vlagă, extenuat; moleșit (de foame, de sete, de oboseală etc.); sfârșit². – V. leșina.

LEȘUIT, -Ă, leșuiți, -te, adj. (Reg.) Sfârșit², slăbit (de foame). – V. leșui.

LIHNEALĂ, lihneli, s. f. Sfârșeală, slăbiciune (din cauza foamei). [Var.: alicneală s. f.] – Lihni + suf. -eală.

LIHNEALĂ s. 1. hămeseală. (~ unui om flămând.) 2. sfârșeală. (~ cuiva din cauza foamei.)

lihni (lihnesc, lihnit), vb. – A debilita, a face să leșine, a provoca slăbiciune, mai ales de foame. – Var. ligni. Ngr. λιχνεύομαι, cu var. λιγναίνω, λιγνεύω, care explică var. rom. (cf. Tiktin; Candrea; Scriban), cf. și aligni. Se folosește mai ales part. lihnit (mort de foame). – Der. lihneală, s. f. (leșin, sfîrșeală).

LIHNI vb. a hămesi, a se sfârși, (fig.) a leșina. (A ~ de foame.)

A LIHNI ~esc intranz. A fi cuprins de slăbiciune (din cauza foamei); a flămânzi peste măsură; a hămesi. /Orig. nec.

LIHNI, lihnesc, vb. IV. Intranz. (Mai ales la part.) A avea o senzație de sfârșeală, de slăbiciune (mai ales din cauza foamei). ◊ Expr. (Refl.) A i se lihni cuiva = a-i veni cuiva rău (de foame, de oboseală etc.) [Var.: aligni vb. IV] – Et. nec.

LIHNIT ~tă (~ți, ~te) Care e lipsit de puteri din cauza foamei; hămesit. /v. a lihni

LIHNIT, -Ă, lihniți, -te, adj. Foarte flămând, chinuit de foame; hămesit. [Var.: (reg.) lignit, -ă adj.] – V. lihni.

LIHNIT adj. hămesit, sfârșit, (înv. și reg.) pocâltit, (reg.) leșiat, leșuit, (Mold.) știulghit, (fig.) leșinat. (Om ~ de foame.)

lihod adj. – 1. (Trans.) Livid,. flămînd. – 2. (Mold., Trans.) Anost, searbăd. – Mr. lihud „flămînd”. Ngr. λιχούδης „flămînd” (Pascu, II, 57). Pentru transferul semantic, cf. cele două sensuri în leșinat. – Der. lihodeală, s. f. (vorbă, faptă anostă); lihozi, vb. (Trans., a produce slăbiciune, a omorî prin foame).

-LIMIE elem. „foame”. (< fr. -limie, cf. gr. limos)

LIMOTERAPIE s.f. (Med.) Terapie constînd în reducerea alimentației; cură de foame. [Gen. -iei. / cf. fr. limothérapie < gr. limos – foame, therapeia – tratament].

LINGURICĂ ~ele f. pop. 1) Furca pieptului. 2) Cavitate situată între furca pieptului și abdomen. * A-l suge pe cineva la ~ a-i fi cuiva foame. /lingură + suf. ~ică

lipan (lipani), s. m. – Plantă (Lappa major). Sl. lepanĭ „frunză” (cf. Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 172); cf. bg. lĕpjan, sb. ljopeno, slov. lepen (Berneker 733). – Der. lipăni, vb. (Olt., a răbda de foame), poate rezultat din încrucișarea cu lihni.

LIPIT², -Ă, lipiți, -te, adj. 1. Prins, unit, împreunat, îmbinat cu ajutorul unei materii cleioase sau printr-un procedeu tehnic. ♦ (Despre pleoape sau despre ochi) Care nu se poate deschide din cauza unor secreții patologice; fig. care se închide fără voie din cauza somnului. 2. (Și adv.) Foarte apropiat, alăturat strâns de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A fi lipit de foame sau a avea coastele lipite = a fi foarte flămând. Sărac (sau calic) lipit(-pământului) = foarte sărac. – V. lipi.

A SE LUNGI mă ~esc intranz. 1) A deveni (mai) lung; a crește în lungime. * A i se ~ (cuiva) urechile de foame a flămânzi peste măsură. A i se ~ (cuiva) nasul a deveni obraznic. 2) A se prelungi în timp (mai mult decât este necesar); a se întinde. Adunarea s-a ~it. 3) fam. A crește în înălțime; a se înălța; a se ridica. 4) (despre ființe) A se întinde pentru a se odihni sau a dormi; a se culca. /Din lung

LUNGI, lungesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) face mai lung; a (se) întinde. ◊ Expr. (Refl.) A i se lungi (cuiva) urechile (de foame) = a răbda de multă vreme de foame, a fi foarte flămând. A i se lungi (cuiva) ochii (sau căutătura) a drum = a fi dornic de a pleca (departe). A i se lungi (cuiva) nasul = a se obrăznici. (Tranz.) A lungi pasul = a merge mai repede, a se grăbi. ♦ Refl. (Fam.) A se înălța, a crește în înălțime. 2. Refl. (Fam.) A se întinde pe ceva; a se culca. 3. Tranz. A subția, a dilua (o mâncare, o băutură) pentru a mări cantitatea. 4. Tranz. și refl. A face să dureze sau a dura (mai) mult; a (se) mări, a (se) prelungi. ◊ Expr. (Tranz.) A (nu) lungi vorba = a (nu) vorbi mai mult decât trebuie, a (nu) lungi discuția. – Din lung.

LUP ~i m. Mamifer carnivor, asemănător câinelui, care are blană sură, cap mare cu bot ascuțit, gât gros și coadă stufoasă. * ~ în piele de oaie om rău și nesincer. Vorbești de ~ și ~ul la ușă se zice când vorbești despre cineva și acesta tocmai atunci apare. A da oile în paza ~ului a lăsa pe cineva sau ceva la dispoziția răuvoitorilor. ~ul își schimbă părul, dar năravul ba deprinderile rele nu se uită (ușor). ~ bătrân om hâtru și cu experiență bogată. A scăpa ca din gura ~ului a scăpa cu greu dintr-o mare primejdie. A mânca ca un ~ a mânca mult și cu lăcomie. Foame de ~ foame mare. A se duce ca pe gură de ~ a dispărea repede și fără urme. Și ~ul sătul și oaia întreagă se spune când se face dreptate ambelor părți aflate în conflict. Iarna n-au mâncat-o ~ii iarna încă nu s-a sfârșit. 2): ~ul-bălții știucă. ~-de-mare a) pește marin cu dinți puternici; b) specie de focă; c) marinar experimentat. ~ul-vrăbiilor pasăre răpitoare cu spinarea cenușie, cu aripile și coada neagră. ~ marsupial mamifer carnivor, de talia unui câine, cu blană cenușie și cu dungi pe spate. 3) art. Constelație din emisfera sudică. /<lat. lupus

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). ◊ Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. Compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada negre; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

lupte intestine soldate cu ghiorăituri expr. (adol.) foame, stare de inaniție.

MALESUADA FAMES (lat.) foamea care îndeamnă la rele – Vergiliu, „Eneida”, VI, 276. Unul dintre spectrele hidoase pe care le întâlnește Enea la intrarea în Infern.

MAȚ, mațe, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Intestin¹. ◊ Expr. A-i chiorăi (cuiva) mațele (de foame) = a-i fi cuiva foarte foame. ◊ Compuse: (Iht.) mațe-negre = scobar; (fam.) mațe-goale = om sărac; mațe-pestrițe = om rău și foarte zgârcit; mațe-fripte = a) om sărac, care n-are nici ce mânca; b) om rău, afurisit; c) om zgârcit. 2. (Pop.) Tub flexibil (de cauciuc); furtun. – Lat. matia.

MÂNEA, mân, vb. II. Intranz. (Pop.) A petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi, a dormi undeva peste noapte. ♦ (Reg.) A poposi o vreme undeva; a se așeza, a sta. ◊ Expr. (Parcă) i-au mas șoarecii în pântece (sau în burtă), se spune despre un om care este mereu flămând, căruia îi este mereu foame, care mănâncă mult, cu lăcomie. [Prez. ind. și: mâi; part. mas] – Lat. manere.

Mestra, fiica lui Erysichthon. Pentru a-i aduce mîncare, ca să satisfacă foamea veșnic nepotolită a tatălui ei, Mestra obișnuia să se vîndă ca sclavă. Apoi, datorită darului pe care-l avea de a-și schimba ori de cîte ori voia chipul și înfățișarea, fugea de la stăpînul ei și se vindea din nou, altuia.

MINȚI, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

mînca (mănînc, mîncat), vb. – 1. A se hrăni. – 2. A prînzi, a lua cina. – 3. A se alimenta cu, a se menține cu. – 4. A coroda, a strica. – 5. A roade, a măcina. – 6. A consuma, a folosi. – 7. A delapida, a defrauda patrimoniul public. – 8. A uzurpa, a doborî. – 9. A se neliniști, a se osteni. – 10. A o apuca pe căi greșite, a duce la pierzanie. – 11. A ciupi, a produce mîncărime. – 12. A suporta, a răbda o insultă. – 13. A cîștiga o piesă a adversarului, în anumite jocuri. – 14. A ține mult la cineva, a muri după o persoană. – 15. (Refl.) A se devora, a se distruge reciproc. – Var. (Trans.) mînc. – Mr. mî(n)c, măc(u), mîncată, mîcare, megl. m(ăn)ǫnc, măncari, istr. mărăncu. Lat. *manucāre, forma redusă a lui manducāre, cf. it. manucare, calabr. manëká, mai probabil decît de la *manicāre (Diez, I, 262; Pușcariu 1022; Candrea-Dens., 1127; REW 5592). Cuvînt de uz general (ALR, I, 80). Sing. prezentului mănînc pare că ar trebui să se explice prin *mănuc cu infix nazal *mănunc (după G. Ivănescu, BF, I, 161, printr-o încrucișare între mînc cu *mănduc). Der. mîncăcios, adj. (lacom); mîncare, s. f. (bucate, feluri); demîncare, s. f. (alimente, provizii); mîncărică, s. f. (carne înăbușită); mîncărime, s. f. (usturime, iritație, frecare a pielii); mîncat, s. n. (faptul de a mînca, masă); mîncător, s. m. (înv., uzurpator; persoană care mănîncă); mîncătoare, s. f. (Arg., gură); mîncătorie, s. f. (abuz, prevaricațiune, fraudă); mîncătură, s. f. (înv., fraudă, abuz; rozătură; adîncitură); mîncău, s. m. (lacom, hulpav); nemîncat, adj. (cu stomacul gol; s. m., flămînd; lihnit de foame).

MORT¹ moartă (morți, moarte) 1) Care a murit; care nu mai este viu; decedat; defunct; răposat. * Limbă moartă limbă care a încetat să fie folosită ca limbă maternă. Linie moartă linie de cale ferată care servește numai pentru garare. Inventar ~ inventar neutilizat. Nici ~ a) pentru nimic în lume; cu nici un preț; b) niciodată. Mai mult ~ decât viu a) sleit de puteri; istovit; extenuat; b) speriat peste măsură; îngrozit. ~-copt (sau ~ ori copt) cu orice preț; neapărat. Beat ~ foarte beat. ~ de oboseală (de foame, de sete etc.) foarte obosit (flămând, însetat etc.). A cădea ~ a) a muri; b) a nu mai putea de oboseală; a fi istovit. A umbla după potcoave de cai morți (sau a umbla după cai morți să le ia potcoavele) a umbla fără rost pe drumuri; a hoinări. A se face ~ în păpușoi a se face că nu știe nimic; a o face pe prostul. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a căuta să obțină ceva cu orice preț; a nu mai da răgaz cuiva. A dormi ~ a dormi adânc. A fi (sau a se afla, a trece) pe linie moartă a se afla în declin; a nu mai juca rolul de altădată. 2) (despre vegetație) Care este fără frunze; desfrunzit. 3) (despre flori) Care și-a pierdut vlaga și frăgezimea; ofilit. 4) (despre localități, străzi) Care este lipsit de viață, de mișcare, de zgomot. 5) rar (despre culori) Care nu are strălucire; șters; spălăcit; decolorat. /<lat. mortuus

A MURI mor intranz. 1) A înceta de a mai trăi; a se stinge din viață; a se sfârși; a deceda; a răposa; a sucomba. * ~ după cineva (sau după ceva) a ține foarte mult la cineva (sau la ceva); a suferi foarte tare pentru cineva (sau ceva). ~ de foame a) a fi foarte flămând; b) a fi foarte sărac. ~ de dor (frică, tristețe) a fi covârșit de dor (frică, tristețe). ~ cu zile a muri înainte de vreme (în împrejurări nefaste sau neglijând o boală). A trage să moară a fi în agonie; a fi pe patul de moarte. 2) (despre plante) A pierde cu totul seva (de secetă, de frig etc.); a se usca; a pieri. 3) fig. A înceta de a mai fi perceput cu organele de simț; a dispărea treptat; a se pierde. 4) fig. A înceta de a mai exista (printr-o evoluție lentă); a ajunge în declin; a apune. Civilizație, limbă care moare. /<lat. moriri

MURITOR, -OARE, muritori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care își termină existența prin moarte, care este în mod inevitabil supus morții. ◊ Expr. Muritor de foame = foarte sărac. 2. S. m. și f. Om (considerat ca ființă trecătoare); pământean. – Muri + suf. -tor.

MURITOR² ~i m. Ființă umană, considerată ca fiind trecătoare. * ~ de foame persoană foarte săracă. Simplu ~ (sau ~ de rând) om simplu. /a muri + suf. ~tor

MUȘCA, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

NEMÂNCARE s. f. Faptul de a nu mânca, de a nu fi mâncat; p. ext. foame. – Ne- + mâncare.

NEMÂNCARE s. foame. (Mort de ~.)

NESTOTERAPIE s.f. (Med.) Tratament prin cură de foame. [Gen. -iei. / < fr. néstothérapie, cf. gr. nestis – post, therapeia – tratament].

NESTOTERAPIE s. f. tratament prin cură de foame. (< fr. néstothérapie)

niștocit, niștocită, adj. (reg.) 1. nenorocit, prăpădit. 2. lihnit (de foame).

NU adv. (pop.) ba. (Ți-e foame? – ~!)

odârni, odârnesc, vb. IV (reg.) 1. a înțărca. 2. a fi sleit de foame și de oboseală.

Odysseus (sau Ulysses), celebru erou grec (cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odissea) care a participat la războiul troian. Odysseus era regele Ithacăi și fiul lui Laërtes (după o versiune, după o alta, al lui Sisyphus) și al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelope, fiica lui Icarius, cu care a avut un fiu, pe nume Telemachus. În războiul troian Odysseus are un rol important. Vestit pentru mintea sa isteață și pentru prudența și vorbele frumoase pe care știa să le rostească, el este trimis adeseori în solii sau i se dau diverse însărcinări. De pildă, este trimis la regele Lycomedes să-l aducă pe Achilles, îl însoțește pe Menelaus atunci cînd acesta se duce s-o ceară pe Helena de la troieni, mijlocește împăcarea lui Agamemnon cu Achilles, o aduce pe Iphigenia la Aulis, e trimis să-l caute pe Philoctetes împreună cu armele lui Heracles, pătrunde ca iscoadă în Troia și se înțelege pe ascuns cu Helena să-i trădeze pe troieni etc. Tot lui Odysseus, care pe cîmpul de luptă a dat în același timp dovadă de mult curaj și vitejie făcînd numeroase victime, îi aparține și ideea calului de lemn în pîntecele căruia s-a ascuns împreună cu alți cinci sute de soldați greci și a pătruns în cetatea Troiei, reușind să-i deschidă astfel porțile în fața grecilor. După terminarea războiului, Odysseus o pornește și el, ca și ceilalți, spre casă. Calea de întoarcere îi va fi însă lungă și presărată cu multe peripeții. O primă furtună pe mare îl abate pe țărmurile Thraciei; se oprește apoi pe meleagurile lotofagilor și zăbovește mai mult în țara ciclopilor de unde scapă cu viață, din nou, numai datorită agerimii minții sale. Reușește să fugă de acolo orbindu-l pe Polyphemus (v. și Polyphemus) și-și atrage în felul acesta mînia lui Poseidon, care era tatăl ciclopului. Ajuns în insula lui Aeolus, Odysseus capătă în dar de la acesta un burduf în care sînt închise vînturile. Crezînd că înăuntru se află vin, însoțitorii lui Odysseus deschid burduful și dezlănțuie în felul acesta o groaznică furtună pe mare. Purtate de valuri, vasele rătăcesc la întîmplare și ajung pe meleagurile lestrigonilor, neam de antropofagi, care-i ucid pe greci și le distrug corăbiile. Singur Odysseus reușește să-și desprindă corabia de țărm și să scape cu fuga. În insula Aeaea, la magiciana Circe (v. și Circe) – cu care are și un fiu, pe Telegonus – eroul zăbovește un an încheiat, după care o pornește din nou la drum, nu înainte de a fi stat de vorbă cu umbra lui Tiresias, care-i dezvăluie viitorul. Izbutește să treacă teafăr de insula sirenelor (v. și Sirenes), apoi printre Scylla și Charybdis, dar încep să-i lipsească merindele și tovarășii săi de drum se plîng de foame. Încălcîndu-i porunca, ei înjunghie cîteva animale din cirezile zeului Apollo, ca să aibă cu ce se ospăta. Mînia zeilor le este acum fatală, Uraganul dezlănțuit cu acest prilej îneacă corăbii și oameni. Singur Odysseus e cruțat. Agățat de un catarg, el e purtat pe ape, la voia întîmplării și dus în insula Calypso (v. și Calypso). Aici eroul va zăbovi șapte (într-o altă versiune zece) ani încheiați, înlănțuit de dragostea frumoasei nimfe, pe care numai porunca lui Zeus o va determina să-l lase să plece mai departe. O nouă furtună pe mare, de data aceasta iscată de Poseidon, îl aruncă pe Odysseus, din nou naufragiat, pe țărmul insulei feacilor. Găsit de Nausicaa, fiica regelui Alcinous, este călăuzit de către aceasta la palatul tatălui ei. Mișcat de istorisirea tuturor întîmplărilor nefericite prin care a trecut și a nenorocirilor care s-au abătut asupră-i, regele feacilor îi dăruiește eroului o corabie, cu ajutorul căreia izbutește să ajungă, în sfîrșit, în patrie. În Ithaca pe Odysseus îl așteaptă însă noi încercări. În timpul îndelungii lui absențe, cu toată dragostea și credința nestrămutată pe care o nutrește față de el soția sa, Penelope (v. și Penelope), pețitorii acesteia au pus stăpînire pe avutul și pe palatul lui. Ei petrec aici, ca la ei acasă, în nesfîrșite ospețe. După douăzeci de ani, nimeni nu-și mai aduce aminte de Odysseus, așa încît eroul, sosit în mijlocul lor, trece neobservat cu atît mai mult cu cît s-a deghizat în cerșetor. Își dezvăluie adevărata-i identitate numai bătrînului porcar Eumaeus și propriului său fiu, Telemachus, cu ajutorul cărora îi încercuiește și-i ucide pe toți pețitorii. Între timp el este recunoscut și de Penelope, alături de care va domni de acum înainte, din nou, în Ithaca.

OMORÎ, omor, vb. IV. 1. Tranz. A pricinui moartea cuiva, a lua viața cuiva; a ucide, a asasina, a achita. ◊ Expr. A omorî pe cineva cu zile = a pricinui (prin comportarea sa) moartea cuiva înainte de vreme; p. ext. a-i învenina cuiva viața, a-i produce supărări în mod continuu. A omorî (pe cineva) în bătaie = a bate pe cineva foarte tare, a snopi în bătaie. (Fam.) Nu mă omorî! exclamație care exprimă uimire, surprindere, mirare față de spusele (de necrezut ale) cuiva. ♦ Refl. A se sinucide. 2. Tranz. Fig. A distruge, a nimici. ◊ Expr. A-și omorî foamea = a-și potoli (pentru scurt timp) foamea. A-și omorî timpul = a-și întrebuința timpul cu ocupații fără importanță; a-și pierde vremea. 3. Tranz. Fig. A pricinui cuiva o suferință (fizică sau morală), o durere; a chinui. ♦ A sâcâi, a plictisi pe cineva cu ceva. 4. Refl. Fig. A-și cheltui toate puterile, a se epuiza, a se consuma făcând ceva. ◊ Expr. A se omorî de râs = a râde foarte tare, a se prăpădi de râs. A se omorî cu firea = a face eforturi mari pentru a realiza ceva, a se strădui foarte mult. – Din sl. umoriti.

A OMORÎ omor tranz. 1) A lipsi de viață (premeditat sau din întâmplare); a supune unui omor; a ucide. ◊ ~ (pe cineva) cu zile a) a aduce în stare de disperare; b) a cauza moartea cuiva înainte de timp. 2) A distruge moralicește (printr-o veste rea etc.). ◊ Nu mă ~! exclamație prin care cel căruia i se relatează pe neașteptate ceva își exprimă uimirea. 3) A face să dispară; a lichida. ◊ A-și ~ foamea a-și potoli foamea. A-și ~ timpul (sau vremea) a-și găsi o ocupație neînsemnată ca să treacă timpul. /<sl. umoriti

OREXIMANIE s.f. Foame patologică, exagerare morbidă a poftei de mîncare. [Gen. -iei. / < fr. oreximanie, cf. gr. orexis – apetit, mania – nebunie].

OREXIMANIE s. f. foame patologică. (< fr. oreximanie)

OREXIMANIE s. f. Poftă de mâncare exagerată, foame patologică. – Din fr. oreximanie.

PANTAGRUELIC, -Ă, pantagruelici, -ce, adj. (Livr.; despre pofta de mâncare, foame) Extraordinar, colosal, devorant; (despre ospețe, mese) foarte bogat. [Pr.: -gru-e-] – Din fr. pantagruélique.

PÂNTECE ~ n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului dintre torace și bazin în care se află stomacul, intestinele și alte organe; burtă; abdomen. ◊ A fi cu ~le la gură a fi într-un stadiu avansat de graviditate. 2) Organ în formă de pungă, în care are loc digestia alimentelor; stomac. ◊ Cu ~le lipit de coaste (sau de spinare) foarte flămând; rupt de foame. 3) pop. (la om și la animale vivipare) Cavitate internă a aparatului genital feminin, în care se dezvoltă embrionul; uter; mitră. ◊ Încă din ~le mamei încă înainte de a se naște. A lua (sau a avea, a purta) în ~ a fi însărcinată. 4) fig. Parte proeminentă a unui obiect. ~le urciorului. 5) fig. Parte interioară a proeminenței unui obiect. /<lat. pantex, ~icis

PIERITOR, -OARE, pieritori, -oare, adj. 1. Supus morții, pieirii; muritor. ◊ Expr. Pieritor de foame = (despre oameni) foarte sărac, care nu are nici ce mânca; muritor de foame. 2. Care dispare sau se risipește, care nu durează; trecător, efemer. [Var.: (înv. și reg.) pieitor, -oare adj.] – Pieri + suf. -tor.

pocâlteală pocălteli, s.f. (reg.) 1. pocâltire, slăbire accentuată; istovire de foame. 2. flămânzare (la vite).

POCÂLTI, pocâltesc, vb. IV. Refl. (Înv. și reg.) A slăbi foarte mult; a fi istovit de foame. – Et. nec.

pocâltire s.f. (înv. și reg.) 1. slăbire accentuată; istovit de foame. 2. epilepsia cailor.

pocâltit, pocâltită, adj. (înv. și reg.) 1. slăbit, leșinat, lihnit (de foame), hămesit. 2. (reg.) îndoit, încovoiat, curbat; atârnat în jos. 3. (reg.) care are o valoare scăzută, modestă.

POCÂLTIT, -Ă, pocâltiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Slăbit (de foame); foarte flămând, hămesit. – V. pocâlti.

pocîlti (pocîltesc, pocîltit), vb. – A se deșela, a se speti. Probabil din sl. pochilŭ „încovoiat”, dacă nu ne înșelăm glosîndu-l așa. Se folosește aproape exclusiv în expresia pocîltit de foame, pe care dicționarele o glosează de obicei „sleit de foame”. După Cihac, II, 268 și Scriban, din sl. poklati „a ucide”, dar der. este greoaie. – Der. pocîlteală, s. f. (anemie, demobilizare).

POFTĂ, pofte, s. f. 1. Dorință puternică de a face sau de a obține ceva; năzuință, dispoziție, chef, plăcere. ◊ Loc. adv. Cu poftă = manifestând multă plăcere, cu plăcere. ◊ Expr. A-și (mai) pune pofta în cui, se spune pentru a arăta că cineva este nevoit să renunțe la un lucru mult dorit. Pe (sau după) poftă (sau pofta inimii ori sufletului, voii etc.) = pe placul sau pe gustul cuiva, conform cu dorința cuiva, spre mulțumirea cuiva. ♦ Dorință, impuls sexual; p. ext. dorință exagerată, patimă, viciu. ♦ (Înv.) Lăcomie. 2. Senzație de foame sau de sete; dorință, chef de a bea sau de a mânca un anumit lucru. ◊ Expr. De poftă sau (ca) să-și prindă pofta = în cantitate foarte mică, numai cât să guste. Poftă bună (sau mare!) urare adresată celor care mănâncă sau se duc să mănânce. [Var.: (înv. și reg.) pohtă s. f.] – Din pofti (derivat regresiv).

POLIFAGIE s. f. 1. Formă de nutriție în care intră hrană variată, aparținând mai multor tipuri biologice; spec. proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoarele-gazdă din specii și din familii diferite. 2. Simptom caracteristic diabetului zaharat, care se manifestă printr-o foame exagerată, urmată de consumare excesivă de alimente. – Din fr. polyphagie.

POLIOREXIE s. f. foame excesivă. (< fr. polyorexie)

POLIOREXIE s.f. Foame excesivă. V. bulimie. [Gen. -iei. / < fr. polyorexie].

A SE POSPĂI mă ~iesc intranz. 1) reg. A ajunge la o situație materială relativ bună; a se înțoli. 2) pop. A-și potoli foamea cu te miri ce. /<sl. posypati

POST³, posturi, s. n. 1. Interdicție de a mânca unele alimente (de origine animală) prescrisă credincioșilor de către biserică în anumite zile sau în anumite perioade ale anului. ◊ Loc. adj. De post = a) (despre mâncare) pregătit numai din alimente îngăduite de biserică; p. ext. gătit fără carne (și fără grăsimi animale); b) (despre zile sau perioade de timp) în care se postește; fig. în care se rabdă de foame. ◊ Loc. vb. A ține post = a posti. ◊ Expr. (E) mare cât o zi de post = (e) foarte mare, foarte înalt. 2. Perioadă de timp care precedă o sărbătoare și în care biserica prescrie să se postească. ◊ Postul (cel) mare = postul care precedă sărbătoarea Paștilor. ◊ Expr. Martie din post nu lipsește sau ca în martie postul, se spune despre cineva care e nelipsit dintr-un loc (de unde poate obține un profit, un avantaj). ♦ (Fam.) Abstinență. – Din sl. postŭ.

post (posturi), s. n. – 1. Ajunare, sec. – 2. Perioadă în care se ține post. – 3. Mîncare de post. – Megl. post. Sl. postŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 280; Conev 111), cf. bg., sb., ceh., pol., rut., rus. post. – Der. posti, vb. (a ține postul, a mînca de post; a nu mînca, a răbda de foame), din sl. postiti sę; postitor, adj. (care postește); postnic, adj. (cate postește), din sl. postĭnikŭ.

post, posturi s. n. 1. Interdicție de a mânca unele alimente (mai ales de origine animală), prescrisă credincioșilor de către Biserică în anumite zise sau perioade ale anului. ♦ Formă rituală de asceză fiziologică și mai ales alimentară, asociată adesea cu exerciții de purificare spirituală, prescrisă de Biserică credincioșilor pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu. ◊ Loc. adj. De post = a) gătit fără carne (și fără grăsimi animale); b) (despre zile) în care se postește. ◊ Loc. vb. A ține (sau a mânca de) post = a posti. ◊ Expr. (E mare) cât o zi de post = foarte mare. ♦ Mâncare preparată din alimente îngăduite de Biserică pentru o perioadă de post. ♦ Abținere (totală sau parțială) de mâncare (și băutură). ♦ (Înv., rar, în sintagma post limpede) Dietă, regim. ♦ (Fam.) Abstinență. 2. Perioadă de timp care precedă anumite sărbători religioase și în care Biserica prescrie postul. ◊ Postul (cel) mare = postul Paștilor. ◊ Expr. Martie din post nu lipsește sau ca în martie postul, se spune despre cineva care e nelipsit dintr-un loc. ◊ Ca nunta în post, se spune despre o acțiune necugetată, despre ceea ce este nepotrivit într-o anumită împrejurare. ♦ Timp cât cineva este obligat să răbde de foame. – Din sl. postŭ.

POSTI, postesc, vb. IV. Intranz. 1. A respecta posturile³ prescrise de biserică, a se abține de la alimentele interzise; a ține post³; 2. A răbda de foame, a nu mânca nimic sau a nu avea ce mânca; a flămânzi; fig. a se abține de la ceva, a duce lipsă de ceva. – Din sl. postiti sen.

A POSTI ~esc intranz. 1) (despre credincioși) A ține post; a mânca hrană de post; a nu mânca de frupt. 2) fig. A face foame; a nu mânca nimic; a flămânzi. 3) fig. A se abține de la ceva. /<sl. postiti sen

postitor, postitoare, adj. (înv.) (persoană) care postește, care respectă posturile sau care rabdă de foame; postnic.

postitor, -oare, postitori, -oare adj., s. m. și f. (Persoană) care postește, care respectă posturile sau care rabdă de foame. – Din posti + suf. -tor.

A PRINDE prind 1. tranz. 1) (despre ființe) A apuca ținând strâns. ◊ ~ în brațe a îmbrățișa. 2) (despre mecanisme, instrumente etc.) A apuca imobilizând și reținând. Ușa mi-a prins rochia. 3) A sesiza prin simțuri și cu ajutorul gândirii; a percepe. A prins repede mișcările. ~ un gând. ◊ A (nu) ~ de veste a (nu) observa; a (nu) băga de seamă. ~ firul a înțelege; a pricepe. 4) (ființe în mișcare) A ajunge din urmă apucând. ◊ Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde nici unul v. IEPURE. Pisica cu clopoței nu prinde șoareci v. PISICĂ. 5) (persoane care au comis fapte reprobabile) A reține, privând la libertate; a captura. 6) A descoperi în momentul săvârșirii unei fapte condamnabile. ◊ ~ (pe cineva) cu minciuna a constata că (cineva) a mințit. ~ cu mâța-n sac (sau cu ocaua mică) v. MÂȚĂ. 7) (vehicule sau persoane gata de plecare) A găsi în ultimul moment; a apuca. ◊ ~ momentul (sau ocazia, prilejul) a nimeri momentul (ocazia sau prilejul) potrivit. 8) (despre evenimente, fenomene ale naturii) A apuca pe neașteptate. L-a prins furtuna în pădure. 9) (despre stări fizice sau morale) A cuprinde în întregime; a copleși. L-a prins o dorință de plecare. Nu-l prinde somnul. ◊ ~ tovărășie a se întovărăși. 10) (obiecte) A alătura fixând. ~ o broșă în piept. ◊ ~ în jug a înjuga. 11) (despre îmbrăcăminte) A se potrivi dând o înfățișare plăcută. 12) (urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) A fi pe cale (de); a porni; a începe. A prins a vorbi. 13) (însușiri sau stări noi) A căpăta transformându-se. ~ mucegai. ◊ ~ la putere a deveni mai puternic. ~ la carne a se îngrășa. ~ rădăcini a se stabili definitiv într-un loc. ~ la minte v. MINTE. A-și ~ pofta (sau foamea, setea etc.) a-și satisface cât de cât pofta (sau foamea, setea etc.). A-i ~ cuiva bine a-i fi de folos. 14) A face să se prindă. 15) (animale sălbatice) A lua în stăpânire folosind diferite mijloace; a captura. 2. intranz. fig. fam. (despre manifestări umane) A fi luat drept valabil. Șiretenia a prins. /<lat. pre[he]ndere

RAABE [rá:bə], Wilhelm (pseudonimul lui Jakob Corvinus) (1831-1910), scriitor german. Romane inspirate din viața clasei de mijloc și a păturilor sărace. în care pesimismul se împletește cu umorul („Cronica uliței vrăbiilor”, trilogia „Pastorul foamei”, „Abu Telfan”, „Cotiuga ciumaților”, „Paragină”). Nuvele satirice („Gâștele din Bützow”, „Noblețe germană”, „Oameni agitați”). Proză autobiografică („Actele suburbiei Vogelsang”).

RAMAZAN n. 1) (în islamism) Luna a noua a anului musulman selenar, în timpul căreia se postește. ◊ A face ~ a ține post; a posti. 2) fam. Organ în formă de pungă în care se digeră alimentele; stomac. ◊ A-l tăia pe cineva la ~ a-i fi cuiva foame. /< turc. ramazan, fr. ramadan

RAMAZAN s. n. 1. A noua lună a anului musulman; postul cel mare, cu o durată de o lună, în timpul căruia musulmanii postesc de la răsăritul până la apusul Soarelui; p. gener. post. 2. (Fam.) Stomac. ◊ Expr. A-l tăia (pe cineva) la ramazan = a-i fi (cuiva) foame. – Din tc. ramazan.

RĂBDARE ~ări f. 1) v. A RĂBDA. ◊ A scoate pe cineva din ~ (sau din ~ări) a face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a scoate din sărite. A-și ieși din ~ (sau din ~ări), a-și pierde ~area a-și pierde stăpânirea de sine; a-și ieși din sărite. A mânca ~ări prăjite (sau fripte) a îndura foame. Ai ~! așteaptă! 2) Stăruință manifestată în executarea unui lucru. ◊ ~ area trece marea (sau cu ~area se trece marea) perseverența te ajută să reușești în cele mai grele împrejurări. /v. a răbda

RĂBDARE, răbdări, s. f. 1. Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; putere de a aștepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente. ◊ Expr. A(-și) pierde răbdarea sau a-și ieși din răbdare (ori din răbdări) = a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. A scoate (pe cineva) din răbdare (sau din răbdări) = a supăra, a enerva, a indispune (pe cineva) peste măsură. (Glumeț) A mânca (sau a se hrăni cu) răbdări prăjite = a răbda de foame. Răbdare și tutun, se spune cuiva care are de așteptat mult. ♦ (Cu valoare de imperativ) Așteaptă! 2. (Rar; la pl.) Suferințe, lipsuri. 3. Perseverență, tenacitate, stăruință. – V. răbda.

realiza vb. I ♦ 1. A lucra, a înfăptui, a efectua ◊ „Un grup de cercetători francezi și-a propus construirea unui oraș în miniatură în care toate elementele să fie realizate pe bază de materiale plastice.” Sc. 3 XII 66 p. 4. ◊ „La noi s-a organizat o rețea oncologică și prin intermediul ei se realizează depistarea precoce a celor bolnavi.” Fl. 2 VIII 79 p. 9; v. și construcții-montaj, recuplare. ♦ 2. A produce, a fabrica, a confecționa ◊ „La fabrica de încălțăminte și mase plastice «Victoria» din Timișoara se realizează un variat sortiment de produse.” R.l. 7 XII 66 p. 1; v. și afiș-panou, corelatron, metrol, piesă gigant, relotin, rotisor, terilenă (1960), termocontractabil. ♦ 3. A alcătui, a elabora ◊ „Emisiune concurs realizată de Redacția pentru tineret.” Pr.R.TV 410 VII 71 p. 7; v. și fotodocumentar, pneumoencefalografie. ♦ 4. A stabili ◊ „La Opera din București comuniunea dintre public și scenă se realizează încă de la primele arii.” Cont. 10 XII 65 p. 7. ♦ 5. A publica ◊ „Se va edita un ghid al orașului București și se vor realiza materiale de popularizare a obiectivelor importante din acest punct de vedere.” I.B. 18 X 66 p. 3. ♦ 6. A duce la capăt, a duce la bun sfârșit ◊ „Propunându-ne tema acestei anchete, am bănuit de la început dificultățile de a o realiza: vastitatea inepuizabilă a aspectelor concrete.” Sc. 30 XII 65 p. 7. ♦ 7. A lua v. reportaj-interviu (1974). ♦ 8. A picta ◊ „La Londra, la galeriile Sotheby’s, Picasso a înregistrat [...] un succes personal – natura moartă: «Sticla de vin», realizată în 1925, a fost adjudecată de un cumpărător elvețian, pentru o jumătate de milion lire sterline.” R.l. 5 VII 79 p. 6. ♦ 9. A concepe, a imagina v. sitografie (1975). ♦ 10. A scrie v. reportaj-anchetă (1972). ♦ 11. A înțelege ◊ „Nu pot să realizez ce înseamnă cu adevărat aproape 500 de milioane de copii care suferă de foame.” Fl. 25 I 77 p. 9. ◊ „Abia noaptea, în tăcerea hotelului, putem realiza locul înalt și incomparabil pe care l-am cercetat.” R.lit. 10 V 79 p. 24. ◊ „Realizam că acționaseră cu bună-credință și nu înțelegeam de ce erau reduși la tăcere.” Fl. 2 VIII 79 p. 9 (din fr. réaliser; sensul 11 calchiat – și în fr. – după engl. to realize; Fl. Dimitrescu în RRL 4/75 p. 333336, C. Lupu în SCL 6/82 p. 504; DN, DEX, DN3 – unele sensuri)

REZISTENȚĂ, rezistențe, s. f. I. Faptul de a rezista; împotrivire, opoziție, apărare împotriva unui atac. ♦ Respingerea atacurilor repetate ale inamicului și menținerea pozițiilor proprii. ♦ Mișcare populară antifascistă de eliberare, desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial în țările ocupate de fasciști. II. 1. Calitatea de a fi rezistent. 2. Putere de a înfrunta boala, oboseala, foamea, lipsurile etc.; calitate a unui organism de a nu contracta o boală contagioasă. 3. Proprietate a unui corp de a suporta, fără modificări în masa lui, acțiunea altui corp sau a unei forțe străine. ◊ Rezistența materialelor = ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul comportării corpurilor deformabile, când se exercită asupra lor forțe din afară, și cu studiul dimensiunilor pe care acestea trebuie să le aibă ca să nu-și modifice forma. ♦ Forța de opunere a unui mediu la realizarea unei acțiuni. 4. Forță pe care un conductor electric o opune trecerii curentului și care depinde de materialul din care este făcut conductorul, de grosimea și de lungimea lui. 5. (Tehn.) Rezistor. – Din fr. résistance, it. resistenza.

RUPT ~tă (~ți, ~te) 1) și substantival v. A RUPE și A SE RUPE. ◊ ~ de oboseală foarte ostenit. ~ de foame foarte flămând. Râde ~tul de cârpit se spune despre cel care își bate joc de defectele altuia, iar pe ale sale nu le vede. 2) Care este îndepărtat, înstrăinat. ~ de viață. /v. a rupe

SAȚ s. n. (Pop.) Senzația celui sătul; săturare, îndestulare. ◊ Loc. adj. și adv. Fără saț = lacom, nesățios; fig. nepotolit, neistovit. ◊ Expr. A ține (sau a-i ține, a-i fi cuiva) (de) saț = a potoli cuiva foamea pentru mai mult timp. A-și ține sațul = a se sătura pentru mult timp. A nu avea saț = a fi lacom, nesățios. ♦ Fig. Dezgust, silă, lehamite. ♦ Belșug, abundență; îmbuibare. [Var.: sațiu s. n.] – Lat. satium.

SĂTUL ~ă (~i, ~e) 1) și substantival Care nu are senzația de foame; căruia nu-i este foame. 2) fig. Care are dezgust, repulsie față de ceva sau de cineva; dezgustat; lehămetit. ◊ A fi ~ până în gât a fi dezgustat complet. /<lat. satullus

SĂTUL, -Ă, sătui, -le, adj. 1. Care și-a potolit pe deplin foamea sau setea, care s-a săturat; săturat. ◊ (Substantivat) Sătulul nu crede celui flămând. 2. Fig. Satisfăcut de ceva, mulțumit. 3. Fig. Care a ajuns la saturație, care nu mai poate suporta; dezgustat, plictisit. – Lat. satulius.

A SE SĂTURA mă satur intranz. 1) A-și potoli pe deplin foamea (sau setea); a deveni sătul. 2) A se simți întru totul satisfăcut; a nu mai avea nevoie. ~ de somn. 3) A fi sătul, plictisit sau dezgustat. ◊ ~ de ceva (sau de cineva) ca de mere acre (sau pădurețe) a fi dezgustat complet de ceva (sau de cineva). ~ până în gât a-i fi lehamite. /<lat. saturare

SĂTURA, satur, vb. I. Refl. și tranz. 1. A(-și) potoli pe deplin foamea sau setea, a (se) îndestula cu mâncare sau cu băutură. ◊ Loc. adv. Pe săturate = în cantitate suficientă pentru potolirea deplină a foamei sau a setei. 2. Fig. A fi sau a face să fie pe deplin mulțumit, satisfăcut (de sau cu ceva). 3. Fig. A fi sau a face să fie sătul, plictisit, dezgustat, scârbit de ceva sau de cineva. – Lat. saturare.

SĂTURAT, -Ă, săturați, -te, adj. 1. Care și-a potolit pe deplin foamea sau setea; sătul. 2. Fig. Ajuns la saturație, dezgustat, scârbit, plictisit de cineva sau de ceva. – V. sătura.

SĂȚIOS, -OASĂ, sățioși, -oase, adj. (Despre alimente) Care satură; care ține de foame; hrănitor, nutritiv. [Pr.: -ți-os] – Sațiu + suf. -os.

A SCĂPĂRA scapăr 1. intranz. 1) A produce scântei (prin lovirea cremenii cu amnarul, prin ciocnirea a două corpuri tari). ◊ Cât ai ~ din amnar într-o clipă. A-i ~ cuiva călcâiele a fugi foarte repede. 2) A se produce fulgere; a fulgera. 3) (despre lumini) A luci ca un fulger; a străfulgera. 4) (despre ochi) A arunca priviri scânteietoare. ◊ A-i ~ cuiva ochii de foame a fi foarte flămând. A-i ~ cuiva ochii de furie a fi foarte furios. 5) (despre gânduri,idei etc.) A se ivi fulgerător. ◊ A-i ~ (cuiva) prin minte (sau prin cap) a-i veni brusc în minte. 2. tranz. 1) A face să ardă; a aprinde. ~ un chibrit. 2) (scântei) A face să se împrăștie. Flăcările scapără scântei. /Orig. nec.

SFÂRȘEALĂ s. 1. v. extenuare. 2. moleșeală, slăbiciune, (reg.) zălezitură. (E nedormit și simte o ~ greu de învins.) 3. (reg.) leșială, leșie, leșuială. (Un cardiac care are o senzație de ~.) 4. leșin. (Simte o ~ din cauza foamei.) 5. lihneală. (~ unui om înfometat.)

A SIMȚI simt tranz. 1) (excitanți interni sau externi) A percepe cu ajutorul simțurilor. ~ foame. ~ durere. ◊ ~ lipsa cuiva (sau a ceva) a suferi din cauza lipsei cuiva (sau a ceva). ~ nevoia a avea necesitatea. 2) A sesiza logic sau intuitiv ~ primejdia. /<lat. sentire

SOARE sori m. 1) astr. Astru central, incandescent și luminos, în jurul căruia se rotește Pământul și celelalte planete ale sistemului nostru planetar. * ~-apune apus; vest; asfințit. ~-răsare răsărit; est. Sub (sau pe sub) ~ pe pământ; pe lume. ~ în cruce amiază. A se uita la cineva ca la ~ a se uita cu admirație la cineva. A sta cu burta la ~ a nu face nimic; a se lenevi; a trândăvi. A i se pune cuiva ~le drept inimă a i se face cuiva foame. A făgădui câte în lună și în ~ (sau în stele) a făgădui lucruri irealizabile. A dori câte în lună și în ~ (sau în stele) a dori prea multe. A căuta (sau a găsi) pete-n ~ a căuta neajunsuri oriunde și cu tot dinadinsul. 2) Lumină și căldură care vine de la acest corp ceresc. Zi cu ~. 3) fig. Ceea ce reprezintă un izvor de fericire, de bucurie. /<lat. sol, ~is

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -lis.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni și animale) A se opri din mers, a rămâne pe loc; a se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din funcționare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ◊ Expr. Stai că trag, formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc, să nu se apropie (altfel riscând să fie împușcat). A sta țintuit (sau nemișcat) (pe loc) = a nu face nici o mișcare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi întruna, a nu mai tăcea. ♦ (La imperativ, având și valoare de interj.) Oprește! așteaptă! ◊ Expr. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Stai puțin (sau un pic, cu binișorul etc.) = ai (puțină) răbdare, nu te grăbi. ♦ (Despre ploaie, vânt) A conteni, a înceta, a se opri. 2. A rămâne nemișcat într-un loc, a nu pleca, a nu se îndepărta de undeva; (despre vehicule) a staționa. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încoace și încolo, a nu avea astâmpăr. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binișor! = șezi liniștit! astâmpără-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) aștepți? ce (mai) dorești? Stă ce stă și... = așteaptă cât așteaptă și... A sta la (sau pe) locul său = a) a nu pleca, a nu-și părăsi locul; b) a păstra măsura, a fi modest, rezervat. 3. A rămâne într-un serviciu, într-o slujbă, într-o ocupație. 4. A rămâne, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a întârzia, a zăbovi. II. 1. A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. ◊ Expr. A sta înaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se găsi la mică distanță în fața cuiva, privindu-l, vorbindu-i, așteptând porunci; b) a se împotrivi, a înfrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) ori a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a) a ieși înaintea cuiva (împiedicându-l să înainteze); b) a împiedica pe cineva să facă ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de față = a asista. A sta în fața cuiva = (despre sarcini, greutăți etc.) a trebui, a urma să fie realizat, rezolvat de cineva. A sta în umbră = a) a pândi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanță de...; b) a nu interveni, a se ține în rezervă. A-i sta (cuiva) în coaste (ori în coastă) sau ca un ghimpe în coaste (sau în inimă, în ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanentă amenințare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemâna cuiva, în imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice când cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau când nu găsește termenul căutat și are totuși impresia că e pe punctul de a și-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inimă = (despre gânduri, preocupări) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grijă, neliniște. A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a împovăra, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a fi decapitat. 2. A trăi, a viețui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (Înv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua să fie; a dăinui, a se menține. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. ◊ Loc. vb. A sta grămadă (sau roi) = a se îngrămădi, a se înghesui, a se îmbulzi. ◊ Expr. A sta piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) = a se ține drept și nemișcat. A sta cu mâinile în sân (sau încrucișate, la brâu, cu brațele încrucișate) = a) a sta în inactivitate; b) a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta în pat = a zăcea (de boală). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi neliniștit, agitat, nerăbdător. Stai jos! formulă prin care cineva este invitat să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mânca. A sta ca o găină (sau curcă) plouată = a arăta necăjit, fără vlagă, fără chef. A sta în picioare = a nu se da bătut, a rezista. ♦ Fig. (Înv.) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. ◊ Loc. vb. A sta împotrivă (sau împotriva cuiva) sau a-i sta cuiva împotrivă = a se împotrivi cuiva, a înfrunta pe cineva. A sta pavăză = a apăra pe cineva sau ceva. 2. A se îndeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grijă de... ◊ Expr. A sta (de cineva) să... = a nu lăsa (pe cineva) în pace până ce nu..., a-i bate (cuiva) capul să... 3. A fi fixat, prins în ceva sau de ceva, a atârna de ceva. ◊ Expr. A-i sta (cuiva ceva) în cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) în minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) în firea (cuiva) = a ține de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) în putință = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. ♦ (Înv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafața unui lichid. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi așa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rău). 2. (Despre situații, treburi etc.) A fi într-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rău), a se desfășura. V. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb, dă acestora un aspect de durată) Stau și-mi aduc aminte. ◊ Expr. și loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorbă (sau la taifas, taclale, povești etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfătui cu cineva; a sta de vorbă cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe gânduri = a fi absorbit de gânduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe gânduri = a șovăi, a ezita. A sta la îndoială (sau în cumpănă) = a) a ezita înainte de a lua o hotărâre, a șovăi; b) a se îndoi de ceva. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi. A sta la (sau de) pândă = a pândi. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se târgui. VI. (Urmat de o propoziție secundară construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să... Stă să înceapă ploaia. [Prez. ind. pers. 3 stă, imperf. stăteam (reg. steteam) și stam, perf. s. stătui (reg. stetei)] – Lat. stare.

STOMAC, stomacuri, s. n. Parte a aparatului digestiv, la om și la animalele superioare, în formă de pungă, situată între esofag și duoden, în care se face digestia alimentelor; foale. ◊ Expr. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la stomac = a nu putea suferi (pe cineva). (Fam.) A-și pune stomacul la cale = a-și potoli foamea, a mânca. [Var.: (înv.) stomah s. n.] – Din sl. stomahŭ.

STRÂNGE, strâng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega ori a închide, a fixa etc. (mai) bine; a face ca o legătură să fie mai strâmtă. ◊ Expr. A strânge cureaua = a răbda (de foame); a fi obligat să-și restrângă (mult) cheltuielile de trai. (Refl.) A i se strânge funia la par = a ajunge într-o situație dificilă, când nu mai poate face cum vrea. ♦ A apropia mai mult de corp părțile unui veșmânt (pentru a se acoperi, pentru a se feri de frig etc.). ♦ Fig. A întări o prietenie, o alianță, o relație etc. 2. Tranz. A prinde, a apuca cu mâna, cu brațele, a ține, nelăsând să-i scape. ◊ Expr. A(-i) strânge (cuiva) mâna = a da mâna (cu cineva) la întâlnire, la despărțire, pentru a felicita etc. 3. Tranz. A presa, a apăsa din două părți sau din toate părțile pentru a apropia, a comprima etc. ◊ Expr. A strânge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a obliga (pe cineva) să recunoască ceva. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra (unei părți a) corpului, provocând o senzație de jenă sau de durere (deoarece este prea strâmt). ◊ Expr. A-l strânge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a provoca (cuiva) sau a simți o senzație neplăcută (de frig sau de frică). ♦ A fixa (mai bine) printr-o mișcare de învârtire o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba (mai tare). ◊ Expr. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrângere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). ♦ A înghesui, a îngrămădi, a îndesa. ♦ Fig. A sili, a constrânge. 4. Tranz. A închide o parte a corpului prin apropierea părților componente. ◊ Expr. A-și strânge gura = a se reține; a tăcea din gură. A(-și) strânge buzele (pungă) sau (intranz.) a strânge din buze = a-și încleșta și a-și încreți buzele în semn de nemulțumire, de dispreț, de neîncredere etc. A-și strânge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mânie (reținută). A-și strânge fruntea (sau sprâncenele) sau (intranz.) a strânge din sprâncene = a-și încreți fruntea (sau sprâncenele) din cauza îngândurării, nemulțumirii etc.; a se încrunta, a se posomorî. (Intranz.) A strânge din ochi = a împreuna cu putere pleoapele în semn de ciudă, de necaz etc. sau din cauza unei senzații de jenă fizică. Cât ai strânge din ochi = într-o clipă, imediat. A strânge din umeri = a ridica, a da din umeri în semn de dispreț, de nepăsare, de nedumerire, de neputință. 5. Tranz. A aduna laolaltă punând (simetric) una peste alta marginile, faldurile, părțile unui obiect de pânză, de hârtie etc.; a înfășura, a îndoi, a împături. ♦ Refl. (Despre materiale textile) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strâmta, a intra (la apă). 6. Refl. și tranz. A (se) ghemui, a (se) zgârci, a (se) contracta. ◊ Expr. A i se strânge (sau a-i strânge cuiva) inima = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o emoție puternică, o supărare, o întristare etc. (Refl.) A se strânge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. II. 1. Tranz. A aduna la un loc lucruri căzute, risipite; a face grămadă. ♦ Spec. A culege produse vegetale, recolta. ♦ A face provizii. 2. Tranz. A agonisi, a acumula, a economisi bunuri; a aduna. ♦ A colecta. ♦ A percepe, a încasa. 3. Refl. A se aduna undeva, la un loc, împrejurul cuiva etc.; a se întruni; p. ext. a sosi, a veni. ◊ Expr. A se strânge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă. (Tranz.) A strânge pe cineva de pe drumuri = a determina pe cineva să nu mai hoinărească, să stea acasă. (Tranz.) A nu-și (mai) strânge picioarele (de pe drumuri) = a hoinări întruna. ♦ Spec. A se îmbulzi, a se îngrămădi. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. ◊ Expr. L-a strâns Dumnezeu sau moartea (la sine) = a murit. (Intranz.) A strânge prin casă (sau prin odaie etc.) = a deretica. [Perf. s. strânsei, part. strâns] – Lat. stringere.

TANTAL (TANTALUS) (în mitologia greacă), fiul al lui Zeus și al nimfei Pluto, tatăl lui Pelops și al Niobei; rege al Frigiei (sau al Lidiei). După unii autori, osândit la foame și sete veșnică în Infern pentru vina de a fi dezvăluit muritorilor secrete ale Olimpului sau de a fi furat nectarul și ambrozia zeilor, după alții de a-și fi servit propriul fiu drept bucate la un ospăț al zeilor. Expresia „chinuri tantalice” se referă la suferințele unei strădanii care dă mereu greș, chiar atunci când este pe punctul de a reuși.

TANTALIC, -Ă adj. (Liv.; despre chinuri) Care se referă la dorințe, nevoi care nu pot fi împlinite. [Cf. fr. tantalique < Tantal – personaj mitic condamnat de zei la foame și sete perpetuă].

Tantalus, fiul lui Zeus și al nimfei Pluto și rege al Lydiei. Cu pleiada Dione, Tantalus a avut mai mulți fii și fiice, printre care se numărau: Pelops, Niobe, Broteas etc. Iubit de către zei și admis la început la ospețele olimpienilor, Tantalus și-a atras în cele din urmă mînia lor, fie pentru că le-ar fi destăinuit secretele în fața muritorilor, fie pentru că le-ar fi dat acestora din urmă să bea din ambrozia pe care o furase la unul din ospețe. Datorită acestui fapt, el a fost sortit să fie veșnic chinuit în Infern de o sete și de o foame cumplită. Supliciul său consta în faptul că era cufundat pînă la gît în apă fără să poată totuși să soarbă o înghițitură, iar deasupra capului îi atîrnau crengi încărcate cu poame care însă se îndepărtau de el ori de cîte ori încerca să întindă mîna ca să le culeagă.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

A ȚINE țin 1. tranz. I. 1) (obiecte sau ființe) A apuca (cu mâna, cu dinții etc.), nelăsând să cadă sau să scape. ~ în mână un buchet de flori. 2) (obiecte sau ființe care pot cădea) A face să nu cadă, servind drept suport. ◊ A (nu)-l ~ picioarele (pe cineva) a nu mai putea sta pe picioare; a fi foarte obosit. A (nu)-l ~ pământul (pe cineva) a (nu) trăi pe pământ. Nu-l mai ~ locul (pe cineva) se spune despre cineva, care nu-și găsește astâmpăr (de bucurie sau de nerăbdare). 3) (ființe) A face să rămână (într-un anumit loc sau într-o anumită situație). ◊ ~ sub cheie a face să stea încuiat. ~ sub strajă a ține arestat. ~ la distanță (pe cineva) a nu permite cuiva să devină familiar. ~ în gazdă a avea pe cineva în locuință ca chiriaș. 4) (obiecte) A păstra pentru a avea la îndemână. ◊ ~ la pastramă a face să îndure foame. 5) A pune în imposibilitatea de a se mișca. ~ locului. 6) (obiecte, bilete etc.) A lăsa în rezervă. ~ un loc la parter. 7) pop. v. A REȚINE. 8) (persoane) v. A ÎNTREȚINE. ◊ ~ (toată) casa a suporta cheltuielile necesare pentru întreținerea gospodăriei și a familiei. 9) pop. (despre bărbați) A avea ca soție. 10) pop. (mărfuri) A avea în vânzare. 11) (urmat de o propoziție complementară cu conjunctivul) A dori în mod deosebit. Țin să vă comunic. II (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de comunicare a unei poziții a corpului sau a părților lui) ~ mâna ridicată. ◊ ~ nasul sus a fi înfumurat, îngâmfat. ~ capul (sau fruntea) sus a se purta cu demnitate. 2) (sugerează ideea de trăire a unor stări temporare) Frica l-a ținut un moment. 3) (sugerează ideea de înfrânare a unor porniri interne) ~ bucuria ascunsă. ◊ A-și ~ gura a nu spune nimic; a tăcea. A-și ~ răsuflarea a nu respira. 4) (sugerează ideea de perpetuare a unei stări de lucruri) ~ cărțile în ordine. ◊ ~ minte a nu uita. 5) (sugerează ideea de neabatere de la ceva) ~ calea spre oraș. ◊ A (o) ~ numai (sau tot) o fugă a alerga fără întrerupere. ~ legea a respecta legea. 6) (sugerează ideea de administrare) ~ un hotel. ◊ ~ registrele a face operații necesare în registre. ~ socotelile a înregistra toate cheltuielile și veniturile. 7) (sugerează ideea de posesiune) ~ un cal. 8) (sugerează ideea de stăpânire temporară) ~ o cetate. 9) (sugerează ideea de folosire a serviciilor cuiva) ~ o guvernantă. 10) (sugerează ideea de consumare a unor valori materiale sau morale) Rochia o ~ o sută de lei. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ o conversație a conversa. ~ o cuvântare (sau un discurs) a cuvânta. ~ un pariu a paria. ~ partea cuiva a părtini. ~ sărbătoare a sărbători. ~ post a posti. 2. intranz. 1) A fi suficient de rezistent. Casa de piatră ține mult. 2) A fi în dependență (de ceva). Ține de alt compartiment. 3) A fi atașat sufletește. Ține la frați și surori. 4) A avea o anumită durată; a dura; a continua; a se prelungi. Viscolul ține de două nopți. ◊ A-i ~ cuiva de urât a distra pe cineva (ca să-i treacă mai ușor timpul). 5) A ocupa un anumit spațiu; a se întinde. Cât ține câmpia. /<lat. tenere

URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

zămorî (-răsc, -it), vb. – 1. A extenua, a slei de foame. – 2. (Refl.) A-și astîmpăra foamea. – Var. zămărî. Sl. zamoriti (Cihac, II, 227), rut. zamoryty. În Mold.

ZĂMORÎ, zămorăsc, vb. IV. 1. Refl. (Reg.) A-și astâmpăra în oarecare măsură foamea sau setea, a mânca sau a bea numai cât să-și țină zilele. 2. Tranz. (Înv.) A slei de puteri, a istovi pe cineva. – Din sl. zamoriti, ucr. zamorytycá.

ZĂMORÎ, zămorăsc, vb. IV. 1. Refl. (Reg.) A-și astîmpăra în oarecare măsură foamea sau setea, a mînca sau a bea numai atîta cît să-și țină zilele. 2. Tranz. (Înv.) A slei de puteri, a istovi pe cineva. – Slav (v. sl. zamoriti, ucr. zarymoty sja „a muri de foame, a leșina”).