odoguri ssp [At: I. CR. VI, 251 / E: nct] (Reg; îe) A ajunge în ~le cuiva A deveni asemănător cuiva. corectat(ă)

posiclit, -ă, adj. (reg.) 1. murdar; unsuros. 2. (despre timp) neguros, mohorât, întunecat. 3. (în expr.) a fi leit poseclit = a fi foarte asemănător (cu cineva, cu ceva); a fi leit poleit.

după chipul și asemănarea cuiva expr. asemănător cu cineva.

DIFERIT, -Ă, diferiți, -te, adj. 1. (Urmează după substantivul pe care îl determină) Care diferă, care se deosebește (de cineva sau de ceva), care nu este asemănător (cu cineva sau cu ceva); deosebit, altfel. Condiții diferite de muncă. ▭ Deși societatea de pe teritoriul țării noastre s-a dezvoltat într-un ritm diferit de cel al altor țări, întîlnim pe teritoriul țării noastre toate orînduirile fundamentale. IST. R.P.R. 9. ◊ (Adverbial) Poate fiecare vorbă sună diferit. EMINESCU, N. 32. 2. (La pl., precedă substantivul pe care îl determină) Fel de fel de..., tot felul de..., variați, diverși, feluriți. Se cunoaște că au fost cîteva zile de ploi torențiale, cu diferite întreruperi de căldură arzătoare. CAMIL PETRESCU, B. 7. Din diferite părți ale mulțimii se porniră glasuri. REBREANU, R. II 87. Patru divanuri acoperite cu șaluri în dungi de diferite culori. ALECSANDRI, O. P. 141.

diferit, ~ă a [At: (a. 1774) URICARIUL I, 182 / V: (înv) ~int / Pl: ~iți, ~e / E: diferi] 1 Care se deosebește (de cineva sau de ceva) Si: deosebit, (îvp) osebit, (înv) diferent², (îvr) diferitor (1). 2 Care nu (mai) este asemănător (cu cineva sau ceva) Si: deosebit, (îvp) osebit, (înv) diferent² (2), (îvr) diferitor (2). 3 (Lpl; precedă cuvântul pe care îl determină) Fel de fel de... Si: diverși, feluriți, variați, (îvp) osebit.

închipuit, ~ă a [At: (a. 1852) URICARIUL III, 255 / Pl: ~iți, ~e / E: închipui] 1 Care s-a imaginat pe sine într-o anumită situație sau împrejurare. 2 Plăsmuit cu mintea, cu fantezia. 3 (D. o imagine) Proiectat². 4 (Înv; fig; d. un plan) Întocmit². 5 (Îrg) Reprezentat printr-o icoană. 6 (Înv; d. planul unei clădiri) Schițat². 7 (Îrg) Zugrăvit². 8 (Îrg) Prezentat². 9 (Îrg) Descris². 10 (Îrg) Înfăptuit².11 (Îrg) Creat². 12 (Mol) Alcătuit². 13 (Mol) Procurat². 14 (Înv) Care a luat chipul cuiva. 15 (Înv) Asemănător cu cineva. 16 Transformat în... 17 Care este ca cineva sau ca ceva. 18 Asemănat cu cineva sau cu ceva. 19 (Înv) Care se comportă ca cineva. 20 (Înv) Care se conduce după cineva. 21 (Îvp) Reprezentat². 22 (Îvp) Simbolizat². 23 (Îvp) Caracterizat². 24 (Îvp) Echivalat². 25 Care a fost produs de imaginație Si: fictiv, imaginat, inventat, ireal. 26 Ideal. 27 Himeric. 28 (D. oameni) Care are o părere foarte bună despre sine Si: încrezut, înfumurat, îngâmfat.

lapte [At: PSALT. 314 / Pl: (50-51) lăpturi, (53-55, 62) ~pți E: ml lac, -tis] 1 sn Lichid alb-gălbui, dulceag, cu miros caracteristic, foarte hrănitor, secretat de glandele mamare ale femelelor mamiferelor, și care constituie hrana exclusivă a copilului sugar și a puiului de animal. 2 sn Aliment de bază al omului obținut prin mulgerea femelelor unor animale domestice. 3 sn (Pop; îe) A fi învățat ca mâța la ~ A avea obiceiuri rele. 4 sn (Pop; îe) A fi supt ~ de capră Se spune despre o persoană excesiv de energică. 5 sn (Pop; îe) A spune și ~le pe care l-a supt A mărturisi tot, cu lux de amănunte. 6 sn (Îs) ~ dulce Lapte proaspăt, nefermentat. 7 sn (Reg; îas; șîs ~ crud, ~ prins) Lapte (1) matern, secretat imediat după naștere Si: coraslă. 8 sn (Îs) ~ prins Lapte (2) nefiert fermentat Si: (reg) chișleag. 9 sn (Îs) ~ bătut Lapte (2) închegat și apoi bătut. 10 sn (Îs) ~ acru Lapte (2) fiert, apoi fermentat în mod natural. 11 sn (Îs) ~ pasteurizat Lapte (2) din care s-au eliminat, în aparate speciale, bacteriile. 12 sn (Îs) ~ condensat Lapte (2) căruia i s-a redus conținutul de apă. 13 sn (Îs) ~ praf Lapte (2) sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. 14 sn (Pop; îe) Tare-i ~ acru! E foarte greu de suportat. 15 sn (Reg; d. ochi; îe) De ~ acru De culoare deschisă. 16 sn (Pop; îc) ~-de-pasăre Desert preparat din lapte, ouă și zahăr. 17 sn (Îac; șîc ~-de-găină) Băutură preparată din gălbenuș de ou, zahăr sau miere și lapte fierbinte, folosită ca remediu împotriva tusei Si: șodou. 18 sn (Îs) Frate sau soră de ~ Copil, considerat în raport cu alt copil, care a fost alăptat de aceeași doică. 19 sn (Ast; îs) Calea (sau, îvp, drumul) ~lui Calea Lactee. 20 sn (D. femela unor animale domestice; îla) De ~ Crescută pentru producția de lapte (2). 21 sn (D. femelele unor animale domestice; îal) Care produce mult lapte (2). 22 sn (D. copii sau d. puii de mamifer; îal) Care nu au fost înțărcați Si: sugari. 23 sn (D. vaci, oi etc.; îoc stearpă; îal) Care dă lapte Si: mânzare, plecătoare. 24-25 sn (D. femelele unor animale domestice; îla) Bună (sau rea) de ~ Care dă (mult sau) puțin lapte (2). 26 sn (Îe) A curge ~ și miere A fi îmbelșugare. 27 sn (Pfm; d. oameni; îe) A fi numai ~ și miere A se purta mieros. 28 sn (Îae) A fi binevoitor. 29 sn (Îs) Miere și ~ Bunăstare. 30 sn (îas) Înțelepciune. 31 sn (Fig; d. afirmații; îla) Cu ~ Adevărat. 32 sn (Îal) Folositor. 33 sn (Îal) Ușor de realizat. 34 sn (Pop; îe) A curge (sau a cădea cuiva) ~ (sau ~le) în păsat sau a (se) vărsa ~le în păsat (ori în ~ul cuiva) A beneficia de un ajutor neașteptat. 35 sn (Îae) A-i merge foarte bine. 36 sn (Pop; îe) E ~ cu păsat Se spune despre un lucru bun, util. 37 sn (Pop; îe) A pune tot ~le în păsat A fi risipitor. 38 sn (Pop; îe) A stoarce ~ din piatră A realiza lucruri extraordinare, învingând obstacole de netrecut. 39 sn (Pop; îe) Când a da din piatră ~ Niciodată. 40 sn (Pop; îe) A cădea (a se băga, a se lovi, a pica, a se potrivi) ca musca-n ~ A fi inoportun. 41 sn (Îs) Dinți de ~ Primă dentiție, la copii și la puii unor mamifere. 42 (Pop; îe) A avea dinții de ~ A fi încă tânăr. 43 sn (Îae) A fi lipsit de experiență de viață. 44-45 sn (Olt; îe; îlaj) (A fi) de un ~ (cu cineva) (A fi) de aceeași vârstă cu cineva. 46-47 sn (Olt; îae; îal) (A fi) asemănător cu cineva în privința ideilor sau a sentimentelor. 48 sn (Bis; fig) Învățătură evanghelică, concepută ca prima hrană a spiritului. 49 sn (Pop; îls) ~ de cuc (sau de vrabie) Lucru inexistent, imposibil de realizat. 50-51 snp (Pop) Diferite sortimente (de lapte (2) sau) de produse alimentare preparate din lapte (2). 52 sm (Pop) Cantitate de lapte (1) obținută de la o oaie sau de la mai multe oi, la stână, într-un timp determinat Si: mulsoare. 53 sm (Pop; îe) A se băga oile în ~pți (sau, reg) a se pune oile pe ~pți A despărți oile de miei primăvara și a începe mulsul, pentru a face brânză. 54 sm (Reg; îe) A scoate oile din ~pți A înceta mulsul oilor. 55 sm (Reg; îs) ~ de pește Lapți (1). 56 sn (Îvr; îs) ~ vegetal Suc cu aspect lăptos care se găsește în unele plante ori fructe sau care se prepară din acestea. 57 sn (Pop; îs) ~ de bou (~ de sămânță sau ~ de buhai) Mâncare de post preparată din sămânță de cânepă sau de dovleac pisată, amestecată cu apă și îndulcită puțin. 58 sn (Îas) Zeamă în care s-au fiert prune sau alte fructe uscate. 59 sn (Îas; șîs ~le boului) Mâncare preparată din oțet, apă și mămăligă. 60 sn (Îas) Mâncare preparată din apă cu sare fiartă, amestecată cu frunze de porumb. 61 sn (Fig; îas) Lucru inexistent sau imposibil de realizat. 62 sm (Reg; d. boabele cerealelor; șîf lapți; îla) În (sau cu) ~ Care sunt într-o fază de dezvoltare anterioară coacerii, conținând un lichid alb asemănător laptelui (1) Si: crud, necopt. 63 sn Lichid asemănător cu laptele (1). 64 sn (Îs) ~ de var Suspensie de hidroxid de calciu în apă, folosită mai ales la văruit. 65 sn (Îs) ~ de ciment Amestec format din praf de ciment și apă, folosit, mai ales, la lucrările de construcții. 66 sn (Îs) ~ de malț Malț măcinat și amestecat cu apă, folosit la prepararea berii. 67 sn (Îs) ~ de piatră (sau ~ de stâncă) Stalactită. 68 sn (Reg; îas) Nisip de culoare vânătă-gălbuie folosit la prepararea unor coloranți. 69 sn (Apc; pop; îs) ~ de miere Băutură fermentată obținută din miere amestecată cu apă sau cu lapte (2) Si: hidromel, (reg) mursă. 70 sn (Înv; îs) Vase (purtătoare) de ~ (sau, înv, vinele ~lui) Vase limfatice. 71 sn (Bot; îc) ~le-câinelui (sau, rar ~le-cățelei; reg, ~-câinesc; ~-de-câine) Alior (Euphorbia). 72 sn (Bot; reg; îae) Ciuboțica-cucului (Primula officinalis). 73-74 sn (Bot; Trs) Două specii de alior (Euphorbia helioscopia și platyphillos). 75 sn (Bot; rar; îc) ~le-păsării (sau, rar, ~le-păsărilor) Plantă erbacee înaltă de 15-20 cm, cu o singură frunză, cu flori mici galbene, răspândită prin locuri necultivate Si: (reg) plisc-păsăresc (Gagea lutea). 76 sn (Bot; pop; îac) Bălușcă (Ornithogalum umbellatum). 77-78 sn (Bot; Mun) Două specii de lalea (Tulipa biembersteiniana și silvestris). 79 sn (Reg; îac) Plantă mică, nedefinită mai îndeaproape Si: (pop) malaiul-paserii. 80 sn (Îc) ~le-stâncii Plantă erbacee din familia primulacee, cu tulpina ramificată, cu mai multe rozete de frunze lanceolate, cu flori albe dispuse în umbele, răspândită în regiunea alpină Si: lăptișor, (reg) primuliță (Androsace chamaejasme). 81 sn (Îac) Plantă erbacee din familia primulacee, de mici dimensiuni, cu flori alburii dispuse în umbelă, care crește pe stâncile din regiunea alpină (Androsace arachnoidea). 82 sn (Îac) Mică plantă erbacee din familia primulacee, cu tulpina scapiformă, lipsită de peri, cu frunze lanceolate, cu flori solitare sau reunite sub formă de umbelă, albe cu galben, cu fructul sub formă de capsulă, care crește în locuri umede sau calcaroase din regiunea alpină (Androsace lactea). 83 sn (Bot; îc) Sudoarea-~lui Captalan (Petasites officinalis). 84 sn (Bot; reg; îc) Burete-de-~ Lăptucă (Agaricus volemus). 85 sn (Mol) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 86 sn Melodie după care se execută laptele (85).

posiclit, ~ă a [At: BARCIANU / V: (înv) ~sec~ (reg) ~sâc~ / Pl: ~iți, ~e / E: posicli] (Reg) 1 Murdar. 2 Unsuros. 3 (D. timp) Mohorât. 4 (Înv; îe) A fl leit ~ A fi foarte asemănător cu cineva sau ceva.

potrivă [At: CORESI, ap. DHLR II, 282 / V: (înv) protivă / E: slv противо] 1 av (Îrg) Împotrivă. 2 av (Îrg) În sens opus față de... 3 pp (Înv) Exprimă situarea în dreptul, în fața unei realități oarecare Sosit-au la Prut..., drept potriva podului ce-l făcuse turcii. 4 sf (Construit cu verbe ca „a găsi”, „a avea”, „a fi”) Ființă, obiect etc. care seamănă și se potrivește perfect cu altă ființă, cu alt obiect etc. Si: pereche, seamăn. 5-6 sf (Îljv) Pe (sau, înv, de, într-o) ~ (Care este) la fel ori asemănător cu cineva sau cu ceva. 7-8 sf (Îal) (Care este) adecvat. 9 sf (Înv; îlav) Într-o ~ În egală măsură Si: deopotrivă. 10 sf (Îlpp) De (sau pe ori, rar, la) ~va La fel cu... 11 sf (Îal) Asemenea. 12 sf (Îal) Egal cu... 13 sf (Îal) Corespunzător cu... 14 sf (Îal) Pe măsura... dintr-un anumit punct de vedere. 15 (Înv; îlp) După ~va Conform cu... ceea ce vrea cineva, ceea ce trebuie etc. 16 sf (Reg; d. piese care se asamblează; îe) A-și găsi ~va A se potrivi cu alta. 17 sf (Reg; irn; d. oameni; îae) A întâlni omul energic care știe să-l stăpânească, să-l conducă. 18 ain (Olt; înv; îs) Loc ~ Loc șes pe deal.

scandilă s.f. (reg.) situație neplăcută asemănătoare cu a cuiva.

comparabil, ~ă a [At: DA / Pl: ~e / E: compara + -abil] Care se poate compara (2) (cu ceva sau cineva) Si: analog, asemănător.

lipit², ~ă a [At: CORESI, ap. GCR I, 23/3 / V: (îvr) lep~ / E: lipi] 1 Fixat de ceva cu ajutorul unei materii cleioase Si: aplicat, atașat. 2 (D. obiecte sau fragmente de obiecte) Asamblat cu ajutorul unui adeziv sau printr-un procedeu tehnic, realizând un tot nedemontabil Si: sudat. 3 (Pfm; îe) A fi ~ de foame sau a avea (ori a fi cu) coastele ~e de foame A fi foarte flămând. 4 (D. materii vâscoase) Prins prin atingere de ceva. 5 (Pop) Îngemănat. 6 (Îvr) Care este în legătură cu ceva Si: aferent. 7 (D. construcții sau d. părți ale lor) Acoperit cu un strat de muruială și netezit. 8 (Fig; d. ochi sau d. privire) Orientat și fixat asupra unui lucru. 9 (În orânduirea feudală; d. oameni) Care nu poate pleca pe altă moșie Vz legat. 10 (Îs) Sărăcie ~ă Sărăcie extremă. 11 (Pop; îe) A fi sărac (sau, rar, calic sau sărman) ~ pământului A fi foarte sărac. 12 Situat în apropierea cuiva sau a ceva Si: învecinat. 13 Pus în contact imediat, astfel încât să se atingă cu altceva sau cu altcineva. 14 (Înv; d. localități, terenuri, teritorii) Încorporat. 15 (Înv) Completat. 16 (Îvr) Care are trăsături asemănătoare cu un alt obiect. 17 (Asr) Legat sufletește de ceva sau de cineva Si: atașat. 18 Care nu se desparte de ceva sau de cineva. 19 (Îvr; d. oameni) Pripășit. 20 (Îvr; d. oameni) Stabilit. 21 (Înv; d. oameni) Devotat cuiva. 22 (Reg) Foarte asemănător.

AC ace n. 1) Obiect mic de metal, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură, prin care trece ața, care servește la cusut. ◊ ~ țigănesc ac mare, pentru cusut pânză groasă. A sta (sau a ședea) ca pe ace a fi foarte nerăbdător. A călca ca pe ace a umbla încet pentru a nu face zgomot. A scăpa ca prin urechile ~ului a scăpa cu mare greutate. A găsi (a avea) ~ de cojocul cuiva a-i veni cuiva de hac. 2) Obiect asemănător cu această piesă alungită, având diferite întrebuințări. ~ de siguranță. ~ de păr. ~ul ceasornicului. 3) Organ de apărare la unele insecte și animale. ~ul albinei. 4) Frunză subțire și ascuțită a coniferelor. 5) Șină mobilă pentru dirijarea vehiculelor de cale ferată de pe o linie pe alta; macaz. 6): ~-de-mare pește marin în formă de andrea. /<lat. acus

ASEMENEA¹ adj. invar. 1) Care seamănă cu cineva sau cu ceva; asemănător. 2) (despre figuri geometrice) Care au unghiurile corespunzătoare egale cu laturile corespunzătoare proporționale. 3) Care este astfel de...; atare; așa. ~ om. /<lat. assimile

potrivelnic, potrivelnică, adj. (reg.) care se potrivește cu cineva sau cu ceva; asemănător.

PISICĂ, pisici, s. f. I. Animal domestic, carnivor, din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu o blană moale de culori variate, cu ochii ageri; este folositor prin faptul că stîrpește șoarecii (Felis domestica); (spre deosebire de cotoi, motan) femela acestui animal; mîță. O pisică gălbuie se strecură repede sub laviță. C. PETRESCU, S. 29. Nici că ai văzut așa pisică cuminte de cînd ai făcut ochi. ALECSANDRI, T. I 384. Un șoarece de neam... Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. ALEXANDRESCU, P. 71. ◊ (În proverbe și zicători) Cînd pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă (= în lipsa celor mari, cei mici își fac de cap). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă prea mult, dinainte, cu ceea ce are de gînd să facă, nu realizează mare lucru). Ce iese din pisică șoareci mănîncă, se zice despre cineva cu caracter urît, asemănător cu al părinților. Pisica blîndă zgîrie rău ( = nu te încrede în cei blînzi, căci adesea sînt primejdioși). ◊ Expr. A se înțelege (sau a trăi unul cu altul, a se iubi) ca șoarecele (sau cîinele) cu pisica = a se certa tot timpul, a nu se putea suferi. A avea ochi de pisică = a avea ochi foarte ageri și pătrunzători. Nu mai mănîncă pisica oțet v. oțet. ♦ Blana animalului descris mai sus. O scurteică... căptușită cu pisică. CARAGIALE, la CADE. ◊ Pisică sălbatică = animal de pradă înrudit cu pisica domestică, însă mai mare decît aceasta, cu blana deasă, de culoare roșcat-cenușie cu dungi negre; e răspîndit și în pădurile din țara noastră (Felis silvestris). Pisica sălbatică și tigrul [titlu]. ALEXANDRESCU, P. 108. Pisică de angora v. angora. Pisică siameză v. siamez. II. (Tehn.) 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă, folosite la baterea piloților unei construcții. 2. Căruciorul unei mașini de ridicat.

POTRIVELNIC, -Ă, potrivelnici, -e, adj. (Popular) Care se potrivește cu cineva sau cu ceva; asemănător, asemenea, la fel. (Substantivat) Potrivelnic n-am aflat. Să-mi semene mie. PĂSCULESCU, L. P. 183.

potrivit², ~ă [At: GHEORGACHI, ap. LET. III, 328 / Pl: ~iți, ~e / E: potrivi] 1 a Care are însușiri comune cu cineva sau ceva Si: asemănător. 2 a Care se armonizează, concordă cu cineva sau cu ceva ori între ei. 3 a Care corespunde în bune condiții scopului urmărit, unor cerințe, unor situații etc. Si: adecvat, corespunzător, indicat, nimerit. 4 a (Îs) Cheie ~ă Cheie de care se servește cineva pentru a descuia broasca unei uși, a unui seif etc. străine. 5 av (Ccd sau udp „cu”) Conform cu... 6 av (Ccd sau udp „cu”) În raport cu... 7 a Întocmit, alcătuit, aranjat corespunzător dorințelor, necesităților etc. sau într-un anume fel. 8 a Care are dimensiunea, calitatea, valoarea, temperatura, intensitatea etc. situate între extrema inferioară și cea superioară Si: mijlociu, moderat, temperat. 9 a Bine proporțional. 10 a (Spc; d. suprafețe de teren) Care este neted, șes. 11 a (Mol; Mun; spc; d. oameni) Cumpătat. 12 a (D. substanțe) Care are compoziția cerută. 13 a (D. alimente) Care este dozat atât cât trebuie. 14 a (Îrg) Împărțit în două sau mai multe părți egale. 15 a Bine ales Si: indicat. 16 a (Pex) Acceptabil.

Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul – Vers din Scrisoarea III de Mihail Eminescu – face parte din răspunsul, plin de demnitate, pe care Mircea cel Bătrîn l-a dat lui Baiazid, venit pînă la Dunăre cu oștile-i cotropitoare. Trufia vijeliosului sultan, care voia să subjuge Țara Românească, a fost spulberată de oștenii lui Mircea, care, făcînd minuni de vitejie, au pus pe goană pe năvălitori la Rovine (1394). Stihul se citează în împrejurări asemănătoare, adică atunci cînd cineva, în fața unui adversar puternic, apără cu dîrzenie, cu înflăcărare și succes, un drept, o cauză, o idee. LIT.

frigere sf [At: DA / Pl: ~ri / E: frige] 1 Preparare a unui aliment (în special came sau pește) prin expunere directă la acțiunea focului (în frigare, pe grătar etc.) Si: fript¹ (1). 2 (Pex) Prăjire în tigaie Si: fript¹ (2). 3 (Îvr) Torturare prin acțiunea focului sau a fierului înroșit în foc. 4 (Pfm; fig) Lovire cu putere a cuiva (producându-i o durere asemănătoare arsurii). 5 Resimțire a unei dureri vii, a unei arsuri la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte Si: ardere. 6 (Fam) Ardere a pielii din cauza expunerii îndelungate la soare. 7 (Adesea fig) Provocare a unei o senzații usturătoare (asemănătoare cu cea cauzată de o arsură) de către alți agenți decât căldura. 8 Dogorire a soarelui sau a altui corp fierbinte. 9 (Fig; fam) înșelare (mai ales la cumpărături). 10 (Fig; fam) Păcălire.

potrivelnic, ~ă a [At: PAMFILE, CER. 129 / Pl: ~ici, ~ice / E: potrivi + -elnic] (Reg) Care se potrivește cu cineva sau cu ceva Si: asemănător.

potroz sm [At: KLEIN, D. 403 / V: ~tros, protos sn / Pl: ~uri / E: nct] (Reg; îdt) 1 Asemănare. 2 Formă. 3 Chip. 4 Aspect. 5 (Îlav) În ~ul (cuiva sau a ceva) sau în ~ de..., după ~ul... În felul cuiva sau a ceva Si: asemănător. 6 Fotografie.

ASEMĂNĂTOR, -OARE, asemănători, -oare, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; similar, asemenea, analog, asemănat. – Asemăna + suf. -ător.

CLEȘTE, clești, s. m. 1. Unealtă de fier sau de alt metal, alcătuită din doua brațe încrucișate și articulate între ele, care servește la apucarea, întoarcerea, tragerea etc. unei piese. ◊ Expr. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele = a depune mari insistențe pentru a face pe cineva să vorbească. ♦ Unealtă de fier asemănătoare cu un clește (1), folosită în diverse operații. Clește pentru cărbuni. 2. Fiecare dintre cele două apendice anterioare, în formă de clește (1), ale unor crustacee. [Pl. și: (n) clește] – Din sl. klĕšta.

BALON¹ s.n. 1. Vehicul aerian constînd dintr-un corp sferic, care se umple cu un gaz mai ușor decît aerul pentru a se menține în atmosferă. ◊ (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a face glume pe seama cuiva. ♦ Bășică de cauciuc foarte subțire, asemănătoare unei mingi, cu care se joacă copiii. 2. Vas, în general de formă sferică, folosit pentru anumite operații chimice. ◊ Balon de săpun = bășică suflată din clăbuci de săpun. 3. Minge (de fotbal, de baschet etc.). [Pl. -oane. / < fr. ballon].

BALON¹ s. n. 1. vehicul aerian dintr-un corp sferic umplut cu un gaz mai ușor decât aerul, la care este atașată o nacelă. ♦ (fam.) a lua (pe cineva) în ~ = a face glume pe seama cuiva. ◊ bășică de cauciuc foarte subțire, asemănătoare unei mingi, cu care se joacă copiii. 2. minge (de fotbal, de baschet etc.). 3. (mar.) velă triunghiulară la ambarcațiile de regate. 4. înveliș transparent sau translucid, etanș, care închide corpul luminos al unei lămpi electrice, al unui tub electronic etc. 5. vas de formă sferică pentru anumite reacții chimice (de laborator). (< fr. ballon)

ASEMĂNĂTOR, -OARE, asemănători, -oare, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; care este la fel (cu...); similar. – Din asemăna + suf. -(ă)tor.

ASEMĂNĂTOR, -OARE, asemănători, -oare, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; similar, asemenea, analog, asemănat. – Asemăna + suf. -ător.

similar, ~ă a [At: BREZOIANU, R. 278 / Pl: ~i, ~e / E: fr similaire] 1 Care este de aceeași natură cu cineva sau cu ceva Si: analog³. 2 (Pex) Care seamănă cu cineva sau cu ceva Si: analog³, asemănător, asemenea (1), (înv) asemănat² (3), podobnic, semănător Vz apropiat, corespondent.

ASEMĂNĂTOR ~oare (~ori, ~oare) Care seamănă cu cineva sau cu ceva; care are ceva comun (cu...); asemenea. Un caz ~. /a (se) asemăna + suf. ~ător

IDENTIC, -Ă adj. La fel, egal, asemănător întru totul cu ceva sau cu cineva; aidoma. [Cf. fr. identique, it. identico].

IDENTIC, -Ă adj. exact, la fel, asemănător în totul cu ceva sau cu cineva; aidoma, întocmai. ♦ (mat.) funcție ~ă = funcție care asociază oricărui element din domeniul de definiție același element. (< fr. identique, lat. identicus)

apropia¹ [At: COD. VOR. 128/13 / V: -pria / P: ~pi-a / Pzi: apropii, (înv) ~ropiu, (rar) -iez / E: ml appropiare] 1 vr A se deplasa în spațiu tot mai aproape de cineva sau ceva. 2 vr (Înv; îe) A se ~ cu târgul A cădea la învoială. 3 vr (Pan; construit cu prepoziția de; înv, c. în dativ) A fi credincios cuiva. 4 vr A se afla foarte aproape de un anumit moment, timp etc. 5 vr (Îe) A se ~ de ziuă A se face ziuă. 6-7 vr (Îe) Nu te poți ~ de (cineva) A nu reuși să vorbești sau să te înțelegi cu cineva. 8 vr (Îe) Nu te poți ~ de (ceva) A nu putea să cumperi din cauza scumpetei. 9 vr (Îe) A se ~ funia de (sau la) par A se apropia deznodământul. 10 vr (Fig) A adera. 11-12 vti (Îpp) A ajunge aproape (1). 13 vt (Îe) A ~ mălaiul din traistă A cheltui (aproape) tot. 14-15 vt Aduce ceva sau pe cineva lângă... 16 vt (Fig) A lega sufletește sau prin afinități. 17 vt (Îvp) A fi aproape de împlinirea unui număr de ani. 18 vt (Înv; construit cu infinitivul sau conjunctivul) A fi cât pe ce să... 19 vr (Fig; urmat de prepoziția de) A se asemăna. 20 vr (Fig) A-și face prieten pe cineva. 21-22 vr, vt (Fig; pan) A-(și) atrage de partea sa pe cineva. 23 vr A avea însușiri sau trăsături asemănătoare, comune.

A ÎMBĂTA îmbăt tranz. 1) A face să se îmbete; a turmenta. ◊ ~ (pe cineva) cu apă rece (sau chioară) a amăgi (pe cineva); a înșela. 2) A aduce într-o stare asemănătoare cu beția. 3) fig. A face să fie cuprins de uimire și de admirație; a încânta; a fascina; a vrăji; a delecta. Succesul l-a îmbătat. /<lat. imbibitare

ASEMĂNARE. Subst. Asemănare, asemuire, asemăluire (pop.), semănare (înv.) analogie; similitudine, consubstanțialitate, consimilitudine (rar), potrivă, identitate, egalitate, paritate, echivalență. Sinonimie, sinonimitate (rar); sinonim. Omonimie; omonim; omofonie; omofon; omografie; omograf. Paronimie; paronim. Potrivire, potriveală (pop.), asortare, armonie; concordanță, concordie (înv.), conformitate; acord, congruență, corespondență, coincidență, suprapunere, paralelism; izomorfism. Comparație, comparare. Facsimil. Copie, imitație, dublet, duplicat, plagiat, plagiere, dublură, simulacru, pastișă, pastișare. Gemeni, frați siamezi, surori siameze; pereche, seamăn, semen, omolog, egal, alter ego; omonim, tiz. Simili- (similigravură; similipiatră etc.). Adj. Asemănător, asemănat (înv.), leit, identic, consubstanțial, analog, similar, consimil (rar), egal, echivalent, omolog, asemenea, potrivit, la fel, potrivelnic (pop.), (croit) pe același calapod, de aceeași teapă, de același soi, din același aluat, două căpățîni într-o căciulă, tot dintr-o căciulă, de seama cuiva, de-o seamă, deopotrivă, bucățică ruptă (tăiată), ruptă bucățică; geamăn. Conform, potrivit, nimerit, corespunzător, adecvat, concordant, coincident (rar), paralel; congruent; izomorf; sinonim, sinonimic; omonimic; omofon, omofonic; omograf; omoform; literal, textual. Vb. A se asemăna, a se asemui, a semăna, a se potrivi, a fi la fel, a fi identic, a semăna (a fi) leit cu..., a se potrivi întocmai, a fi pe măsură; a se asorta, a corespunde, a se potrivi, a concorda; a coincide, a se suprapune. A semăna (cu cineva), a aduce cu cineva, a se nimeri (pop.); a semăna ca două picături de apă, a semăna cu cineva (cuiva) bucățică ruptă, a fi cap tăiat (cu cineva), a fi leit cu cineva, a fi o apă și un pămînt, a purta portul cuiva, a fi de-o pănură cu cineva. A asemăna, a asemui, a asemălui (reg.). A compara. A imita, a plagia, a pastișa (depr.). Adv. (În mod) asemănător, analog, asemănat (înv.); după chipul și asemănarea cuiva; în conformitate, conform cu..., în concordanță; idem, de asemenea, la fel, leit, deopotrivă, într-o potrivă (înv.), aidoma, tot așa; asemenea, asemeni, așișderea (înv. și pop.), tocmai, întocmai, taman (pop.) Cuvînt cu cuvînt, ad litteram. V. aranjare, clasificare, coeziune, formă, imitație, opoziție, relație, simultaneitate.

burdă¹ sf [At: MARIAN, ap. DA / Pl: nct / E: pn бурда] 1 (Reg) Joc de copii, asemănător cu țintarul. 2 (Buc; îe) A-i da cuiva ~ da A învinge la burdă¹ (1). 3-4 (Buc; îe; îlav) (A se da sau a se duce) de-a ~ da (A se da sau a se duce) De-a berbeleacul.

tângui [At: (ante 1550) GCR I, 3/11 / V: (îvr) ~a (Pzi: -iez) / Pzi: ~esc, tângui / E: vsl тѫговати] 1 vr A-și exprima prin cuvinte nemulțumirea, suferința, durerea etc. Si: a se lamenta, a se văicări, (îvp) a se ofta, (îrg) a olălăi, a se olecăi. 2 vr (Fig) A scoate sunete triste, plângătoare, asemănătoare unui vaiet. 3 vr (Înv) A se plânge cuiva cu scopul de a i se face dreptate Si: a reclama. 4 vt (Îvp) A deplânge pe cineva Si: a compătimi, a jeli. 5 vt (Reg) A boci¹ (1).

AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

amintire¹ sf [At: NEGRUZZI, S. I, 38 / Pl: ~tiri / E: aminti] 1 Revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut. 2 (Îlav) În ~ a cuiva (sau a ceva) Ca semn că cineva (sau ceva) nu a fost dat uitării. 3 Imagine păstrată în memorie. 4 Obiect (dăruit) care amintește de cineva (sau de ceva) Si: suvenir. 5 (Lpl) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

drăguș sms [At: ALECSANDRI, T. 201 / E: drag + -uș] (Mol; îe) A-i veni (sau a-i cădea) cuiva ~ la căuș A fi nevoit să ceară ajutorul cuiva pe care l-a refuzat într-o împrejurare asemănătoare.

APROPIA, apropii, vb. I. I. Refl. A se deplasa în spațiu (tot) mai aproape de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A nu te putea apropia de cineva = a nu reuși să vorbești sau să te înțelegi cu cineva. A nu te putea apropia de ceva = a nu putea să obții, să cumperi ceva (din cauza scumpetei). ♦ Tranz. A duce, a aduce, a așeza mai aproape de ceva sau de cineva. II. Refl. A fi, a se afla aproape de un anumit interval de timp, de un moment anumit etc. Se apropie noaptea. ♦ A ajunge aproape de o anumită vârstă. III. Fig. 1. Refl. A avea însușiri sau trăsături asemănătoare, comune. 2. Tranz. și refl. A-și face prieten pe cineva sau a se împrieteni cu cineva. [Pr.: -pi-a] – Lat. appropiare.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

APROPIA, apropii, vb. I. I. Refl. A se deplasa în spațiu (tot) mai aproape de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A nu le putea apropia de cineva = a nu reuși să vorbești sau să te înțelegi cu cineva. A nu te putea apropia de ceva = a nu putea să obții, să cumperi ceva (din cauza scumpetei). ♦ Tranz. A duce, a aduce, a așeza mai aproape de ceva sau de cineva. II. Refl. A fi, a se afla aproape de un anumit interval de timp, de un moment anumit etc. Se apropie noaptea. ♦ A ajunge aproape de o anumită vârstă. III. Fig. 1. Refl. A avea însușiri sau trăsături asemănătoare, comune. 2. Tranz. și refl. A-și face prieten pe cineva sau a se împrieteni cu cineva. [Pr.: -pi-a-] – Lat. appropiare.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. (Adesea în opoziție cu găsi) A încerca să găsești pe cineva sau ceva (pierdut, ascuns sau amestecat printre alte lucruri asemănătoare); a umbla după... Caut cartea în bibliotecă. ▭ Nu așteaptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său. ODOBESCU, S. III 15. Săcuii se apucară a căuta prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (Cu privire la abstracte) Își caută prilej unul altuia de a se dondăni. ȘEZ. III 182. ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumînarea) = a se sili să afle prilej de ceartă. Nemaiavînd ce pricină să le caute, rămîne pe gînduri. CREANGĂ, P. 265. Dumneata, moșule... cauți pricină, ziua-n amiaza mare, cu lumînarea. CREANGĂ, P. 82. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. Căută cu ochii și văzu pendula scumpă. DUMITRIU, N. 65. A căuta cu gîndul = a se sili sa-și aducă aminte. Veta: De la Iunion? (caută cu gîndul). CARAGIALE, O. I 69. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlnești privirile cuiva. A căuta vreme cu prilej v. prilej. A căuta ziua de ieri v. ieri. A căuta, (cuiva) nod în papură v. papură. A căuta pe dracul v. drac. ◊ Refl. Se căută apoi prin buzunare și află un taler, pierdut din ziua de ieri. RETEGANUL, P. I 72. Moș Drăgan, cum auzea, De pe Șalga jos sărea Și la brîu se căuta. TEODORESCU, P. P. 691. ♦ Intranz. (Cu o determinare locală) A cerceta, a scotoci. Ivan atunci... aprinde luminarea și începe a căuta prin casă în toate părțile, dar nu găsește pe nimene. CREANGĂ, P. 302. ♦ (Cu privire la persoane; uneori urmat de determinări locale) A se deplasa undeva pentru a găsi sau a întîlni pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva, a întreba de cineva. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la mănăstirea-de-tămîie. CREANGĂ, P. 88. Sosind acasă, slugile îmi spuseră că polițmaistrul și... doctorul S. mă căutaseră. NEGRUZZI, S. I 54. 2. (Cu privire la obiecte concrete sau la noțiuni abstracte) A încerca să procuri, a tinde să obții, să dobîndești ceva, a avea ca scop, a urmări ceva, a umbla după ceva. A-și căuta dreptatea. ▭ C-un geamăt sfîșietor deschidea ochii, căutîndu-și salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei. BART, E. 380. Du-te de caută nouă piei de bivol. ISPIRESCU, L. 27. Știința nouă... căutînd realizarea în omenire a dreptății și a frăției. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Mai ales în întrebări introduse prin «ce» și în unire cu o determinare locală) Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei. SAHIA, N. 17. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauți la barbarul sub streșina-i de cetini? EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, rațiune să te afli sau să vii (undeva); n-ai dreptul sau permisiunea să mai vii (undeva); îți este interzis să o faci. Nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. ♦ Refl. pas. (Despre o marfă sau un lucru de preț) A avea trecere, a se cere. Au ieșit cartofii noi; cei vechi nu se mai caută. II. 1. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A se interesa, a se ocupa de..., a nu se lăsa abătut de la..., a se îngriji de... Acum, dragă doamnă, du-te de-ți vezi copiii și caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a) a-și vedea (în mod conștiincios) de ocupațiile sale, fără a se amesteca în probleme ce nu-l privesc. De m-aș vedea scăpat... să-mi caut de nevoi și treburi. SADOVEANU, D. P. 122. Cuminte... ca totdeauna, îmi căutai de treabă. HOGAȘ, M. N. 13. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul. CREANGĂ, P. 166; b) (la imperativ) nu-ți face griji zadarnice / nu te amesteca în lucruri care nu te privesc / lasă-mă în pace / Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. Te poftesc, dă-mi pace și-ți caută de treaba dumitale. NEGRUZZI, S. I 84. A-și căuta de drum (sau de cale) = a) a porni în drumul lui, a pleca. Domnule, fă-mi plăcerea de a-ți căuta de drum. ALECSANDRI, T. 753. Se despart cu sănătate... și-și caută fiecare de cale. RETEGANUL, P. III 85; b) (la imperativ, familiar) cară-te! pleacă! A-și căuta de sănătate = a-și îngriji sănătatea, a se supune unui tratament medical. ◊ Tranz. În grădina cu multe straturi, neudată și necăutată de nimeni, născură din pietriș sterp, din arșița zilei și din uscăciunea nopții, flori cu frunze galbene. EMINESCU, N. 28. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A purta de grijă (unui bolnav)..., a se îngriji de..., a supraveghea, a păzi. Au căutat... de tată-său, cînd a fost bolnav. SBIERA, P. 1. Am s-o învăț eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat! CREANGĂ, P. 126. ◊ Tranz. Înduioșată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne. BART, E. 376. A căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291. Din ora ce m-am îmbolnăvit, el n-a voit să se dezlipească de lîngă patul în care sufeream. Ah! mămucă, cu ce îngrijire m-a căutat! ALECSANDRI, T. I 341. Nani, nani, copilaș, Dragul mamei fecioraș! Că mama te-a legăna Și mama te-a căuta Ca pe-o floare drăgălașă. Ca pe-un îngerel în fașă. ALECSANDRI, P. P. 381. ◊ Refl. Se vede că omul cel din car e bolnav... și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute. CREANGĂ, P. 330. 3. Intranz. (Mai ales la imperativ) A fi atent, a băga de seamă, a urmări atent. Pe mine, căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap! CREANGĂ, P. 266. 4. Tranz. (Construit cu o completivă directă) A vrea cu tot dinadinsul a-și da silința, osteneala, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. La blînda ta mustrare... Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. 5. Tranz. impers. (Mai ales în forma căta) A trebui, a se cuveni, a fi necesar să... Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună, hatmane. SADOVEANU, Z. C. 112. Cată să le satisfacem curiozitatea. NEGRUZZI, S. I 109. De-ar fi apa pînă-n piept, La mîndra cată să trec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. III. 1. Intranz. A urmări cu ochii, a se uita, a privi. Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr. EMINESCU, O. I 130. Lențo... caută drept în ochii mei. ALECSANDRI, T. 1453. Să se așeze... de alăturea oștilor și de acolo să caute la război. BĂLCESCU, O. I 28. Lelița Mărie, Plină de trufie Cu a sale gene, Ochișori, sprîncene, Că de-i cauți în ochi Mori ca de deochi. ANT. LIT. POP. 310. ◊ Fig. Florile căutau în jos La pămîntul negricios. CASSIAN, în POEZ. N. 108. ◊ Expr. (Familiar) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Refl. A se privi, a se examina (în oglindă). Mă caut în păretele de oglinzi. EMINESCU, O. I 80. ♦ Intranz. A avea privirea sau uitătura într-un anumit fel. (Atestat în forma căta) Cată cam pieziș din fire. PANN, P. V. I 26. ♦ Intranz. Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... (Atestat în forma căta) Șase argați nu le da de cap [vitelor] pînă nu se potoleau de bunăvoie și nu cătau spre obor. DELAVRANCEA, S. 18. Soarele acum căta spre asfințit. BĂLCESCU, O. II 90. 2. Tranz. A cerceta, a examina. Căutară rața... peana-i era din aripa cea dreaptă picată. RETEGANUL, P. III 19. După ce le-au luat [ploștile], au început să le caute pe toate părțile și să se mire de lucrul cel rar și iscusit. SBIERA, P. 69. Măi băiete, ia să vedem, n-ai tu vrun semn la picior? Caută băietul, îl vede cu pecetea la picior. ȘEZ.I 6. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a o examina pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. Și cum i-o dau [pupăza] în mînă, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior. CREANGĂ, A. 57. ◊ Refl. pas. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. 3. Intranz. (În legătură cu adverbe sau adjective predicative) A avea aspectul, înfățișarea... Caută mai voioasă, C-ai plecat spre-a dumitale casă. TEODORESCU, P. P. 165. ♦ A da aspectul sau înfățișarea de...; a exprima, a trăda o anumită stare sufletească. Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. (Rar) Caută a... = dorește ceva, tînjește după... (în forma căta) Adeseori Radu, cu ochii aiurit pironiți în deșert, parc-ar fi cătat a drum, rămînea... dus pe gînduri. VLAHUȚĂ, N. 12. 4. Intranz. Fig. A ține socoteală, a lua în considerație, a se lua după... M-aș năimi pînă ce-a cînta cucul, și ce se atinge de simbrie, eu caut mai mult la oameni și sînt îndestulat dac-oi avea ce mînca. SBIERA, P. 7. ◊ Tranz. (Urmat de o completivă directă) Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea înfrunte. CREANGĂ, P. 152. Nu căuta că-s rușinos dinaintea oamenilor... îs tare cu duh cînd sînt singur. ALECSANDRI, T. I 54. 5. Intranz. (În superstiții, urmat de determinări introduse prin prep. «cu», «la» sau «în») A cerceta viitorul (din poziția stelelor, a bobilor etc.). A îmbiat pe la vraci și filozofi ca să le caute la stele și să le ghicească. ISPIRESCU, L. 1. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. În bobi nu se poate căuta decît cu grăunțe de păpușoi. ȘEZ. III 126. – Pronunțat: că-u- (și, regional, cău-ta). – Variantă: căta, cat (BENIUC, V. 41, SADOVEANU, Z. C. 112, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38), vb. I.

ȘUIER, șuiere, s. n. 1. Zgomot caracteristic, ascuțit și puternic, pe care-l face vîntul, furtuna, vijelia. Norii ar fi la fel de negri ca acuma, șuierul vîntului la fel de țipător, foșnetul și uruitul valurilor la fel. DUMITRIU, P. F. 21. A rămas... în șuierul furtunilor toamnei. SADOVEANU, O. VII 381. ♦ Zgomot ascuțit (asemănător cu cel produs de vînt) pe care-l face cineva suflînd printre buzele întredeschise. 2. Zgomot ascuțit pe care-l fac anumite corpuri care se deplasează, se mișcă, se învîrtesc, spintecă aerul cu iuțeală. Sclipirea secerii, un șuier prin holde. BENIUC, V. 75. Își strînseră mîinile, rămînînd tăcuți sub șuierul neîntrerupt al obuzelor. CAMILAR, N. I 268. Îmi vine plînsul Cînd știu bine, cum că eu Am s-apuc în loc de fluier Pușca cea cu rece șuier. COȘBUC, P. II 168. 3. Sunet ascuțit și strident produs cu (sau de) un instrument special (signal, sirenă) sau cu gura; fluier. De la fereastră, din vagon, Văd satul alb sclipind în zare... Un șuier lung Tresar mișcat... Simt inima bătîndu-mi tare. IOSIF, PATR. 13. Ce curios răsună pe-aici, repercutat, huruitul roților și gîfîitul greu, puternic al mașinii. Un șuier lung, speriat, aproape jalnic, trezește somnul codrilor. VLAHUȚĂ, O. A. 266. Nu știu, vîntul vîjîiește Ori bărbatul mieu sosește. – Ba-s șuiere de voinici Și nechezul de cai murgi. SEVASTOS, C. 314. ♦ Sunet produs de un instrument muzical sau de cel care fluieră; p. ext. cîntec. [Bunicul] la păsări, în munte, Cu meștere șuiere, Știa să le cînte. THEODORESCU, C. 13. Văile sînt în aburi de-argint Pierdute-ntr-al doinelor șuier Din fluier. EMINESCU, O. IV 96. 4. Sunet sau țipăt (ascuțit) scos de unele animale sau păsări. De pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung șuier ascuțit și melodic străbătu pînă la mine... Un mierloi saluta – se vede – cu glas prevestitor întîile raze ale zorilor. HOGAȘ, M. N. 92. Știa să imiteze șuierul șerpilor. GHICA, S. 73.

potcoavă sf [At: NECULCE, L. 190 / V: (reg) porc~ / Pl: ~ve / E: bg подкова cf srb potkova, ucr пуодкова] 1 Piesă de oțel de forma unui semicerc, care se fixează cu cuie pe copitele unor animale, în special ale cailor, pentru a le proteja. 2 (Îlav) În ~ În formă de semicerc. 3 (Pfm; îe) A umbla după (sau a căuta, a căuta să scoată) ~ve de (ori, reg; după la) cai morți sau a umbla (ori a porni după sau a căuta) cai morți să le iei ~vele A-și pierde vremea cu lucruri fără rost, fără importanță sau imposibil de găsit. 4 (Îls) ~ve de cai morți Lucruri fără valoare. 5 (Îal) Himeră. 6 (Pfm; îe) A-și lepăda ~vele sau a sta să-i pice (sau a-i suna) cuiva ~vele sau i-a tras ~vele A fi pe moarte. 7 (Îae) A muri. 8 (Reg; îe) A-i rămâne cuiva ~vele A sărăci cu totul. 9 (Îe) A cumpărat ~vele, mai are să cumpere calul Se spune despre cineva care a făcut o investiție insuficientă și inutilă. 10 Piesă asemănătoare cu potcoava (1), care se fixează pe marginea posterioară a tocului unor obiecte de încălțăminte, pentru a evita tocirea lui sau pentru a ajuta la mersul pe suprafețe alunecoase. 11 (Rar; îe) A se duce de nu-i mai vezi ~vele A pleca foarte repede. 12 Placă de fier, folosită mai ales de muncitorii forestieri, prevăzută cu colți ascuțiți în partea inferioară, care se prinde cu curele sau cu frânghii de talpa încălțămintei, pentru ca aceasta să nu alunece Si: (reg) mâță. 13 Obiect sau parte a unui obiect în formă de potcoavă (1). 14 Construcție sau parte a unei construcții în formă de potcoavă (1). 15 (Rar; spc) Câmați de forma unei potcoave (1). 16 (Trs) Literă chirilică. 17 (Trs; îla) Cu ~ Chirilic.

JOC ~uri n. 1) Activitate fizică sau mintală desfășurată din plăcere. ◊ ~ de societate distracție la care participă un grup de persoane lansate în dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de glumă, obținut prin îmbinarea unor cuvinte asemănătoare ca formă dar deosebite ca sens. A-și bate ~ de cineva a lua în râs pe cineva. 2) Distracție (a copiilor) lipsită de griji; joacă. 3) Competiție sportivă (de fotbal, de baschet etc.). * ~uri olimpice competiții sportive, sub formă de manifestări internaționale de mare amploare, care au loc o dată la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~. 5) Petrecere cu dansuri la țară; horă. ◊ A intra în ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Mișcare repede și neregulată a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitată) de deplasare independentă a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus

deosebi² [At: (a. 1645) HERODOT, 427 / V: (îvp) dăo~, ~săbi², ~sibi / P: de-o~ / Pzi: ~besc / E: de² + osebi] 1-2 vtr (Îvp) A (se) îndepărta de cineva sau de ceva. 3-4 vtr (Înv) A (se) separa. 5-6 vtr A (se) desprinde. 7 vr A se diferenția de cineva sau de ceva. 8 vt A recunoaște o ființă dintre altele asemănătoare Si: a desluși, a discerne, a distinge, a identifica. 9 vt (Înv) A elimina. 10 vr A se ridica deasupra celorlalți Si: a se distinge, a se remarca. 11-12 vtr A (se) specifica. 13 vrp (Îvr) A se excepta. 14 vt A da unei ființe o notă specifică. 15 vrp A fi limpede, clar, distinct pentru privire. 16 vr (Rar) A se semnala. corectat(ă)

grumaz smn [At: CORESI, PS. 375 / V: (reg) ~aj, gurmaj^[1], gurm~ / Pl: ~aji, (înv) ~i sm, (rar) ~uri sn / E: ns cf alb grumas] (Pop) 1 Gât. 2 (Prc) Ceafă. 3 (Îe) A lua (pe cineva) de ~ A lua (pe cineva) prizonier. 4 (Îe) A-și pleca ~ul (în fața cuiva) A se umili. 5 (Îae) A se lăsa robit. 6 (Îe) A-și îndoi ~ul A renunța la luptă, considerându-se învins. 7 (Îe) A pune piciorul pe ~ul cuiva A subjuga pe cineva. 8 (Rar) Gâtlej. 9 (Pan; rar) Parte mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). 10 (Pop) Grui (1). corectat(ă)

sumuța [At: CANTEMIR, I. I. II, 55 / V: (pop) ~ți, săm~ / E: ns cf lat submotiare] 1 vt (Pop; c.i., de obicei, câinii) A asmuți. 2 vt (Pop; pex; c. i., de obicei, câinii) A întărâta. 3 vt (Reg; c.i . vânatul) A hăitui (2). 4 vta (Spc; c. i. calul) A îndemna (prin vorbe, prin scoatere de sunete caracteristice, prin gesturi etc.) să pornească, să meargă mai repede etc. Si: a sumuțui. 5 vta (Pan; c. i. oameni) A întărâta. 6 vta) (Pan; c. i. oameni) A instiga. 7 vi (Pop) A scoate sunete specifice, prin țuguierea buzelor, pentru a-și manifesta simpatia față de un copil sau față de un animal. 8-9 vtr (În descântece) A scoate sunete asemănătoare cu cele ale săruturilor zgomotoase, cu buzele apropiate de fața cuiva, fără a o atinge, pentru a îndepărta deochiul, duhurile etc. 10 vr (Rar) A se maimuțări. 11-12 vrt (Mol; Mun; pcf) A înfrunta pe cineva cu vorba (ripostându-i, repezindu-l etc.) Vz semeți. 13 vt (Mun; c. i. obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte) A strânge.

sumuțat¹ sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~uri / E: sumuța] 1 (Îrg) Asmuțire (1) (a câinilor). 2 (Pex) Întărâtare (a câinilor). 3 (Reg) Sumuțare (4). 4 (Mol; în descântece) Scoatere de sunete, asemănătoare cu cele ale sărutărilor, zgomotoase, cu buzele apropiate de fața cuiva, fără a o atinge, pentru a îndepărta deochiul, duhurile rele etc.

CIOCAN¹, ciocane, s. n. 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de forme și dimensiuni variate, prevăzută cu un mâner, folosită, manual sau mecanic, la bătut sau la prelucrat materiale rezistente. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovala = a fi într-o situatie critică (din care nu există posibilitate de ieșire). A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a stărui întruna pe lângă cineva; a-l plictisi cu insistențele. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemănătoare ca formă cu ciocanul (1). ♦ Unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. ♦ Spec. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner; p. ext. probă sportivă de atletism practicată cu acest instrument. ♦ Spec. Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. ♦ Spec. Fiecare dintre fusele vârtelniței. 3. Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 4. (În sintagma) Ciocan de foc = bombardament de artilerie intens și de scurtă durată. – Din sl. čekanŭ.

MONEDĂ s. f. 1. ban care are curs legal într-un stat. ♦ hârtie ~ = bani de hârtie. 2. ban de metal. ♦ a bate ~ = a emite bani de metal; (fig.) a plăti (cuiva) cu aceeași ~ = a se comporta față de cineva la fel cum s-a comportat și el într-o situație asemănătoare. (< ngr. moneda)

CIOCAN¹, ciocane, s. n. 1. Unealtă manuală de lovire, de forme și dimensiuni variate, formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală = a fi într-o situație critică (din care nu există posibilitate de ieșire). A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a insista pe lângă cineva; a-l plictisi cu insistențele. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemănătoare ca formă cu ciocanul (1). ♦ Unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. ♦ Spec. (Sport) Bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner folosită în probele de aruncat; p. ext. probă sportivă de atletism practicată cu această bilă. ♦ Spec. Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. ♦ Spec. Fiecare dintre fusele vârtelniței. 3. Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 4. (În sintagma) Ciocan de foc = bombardament de artilerie intens și de scurtă durată. – Din sl. čekanŭ.

colț [At: DOSOFTEI, V. S. 20/2 / Pl: ~i sm, ~uri sn / E: ucr колици, cf bg колец srb kolac, pn kolec] 1 sm Dinte al animalelor și al oamenilor. 2 sm (Pop; îe) A-și arăta ~ii A manifesta o atitudine agresivă. 3 sm (Pop; îe) A scăpa din ~ii cuiva A scăpa dintr-o mare primejdie. 4-5 sm (Pop; îlv) A (se) lua în ~i A (se) certa. 6 sm (Îae) A fi gata de încăierare. 7 sm (Pop; îe) A fi la ~i A trăi rău. 8 sm (Pop; îe) A prins de la ~ A se obrăznici. 9 sm (Înv; îe) A avea ~i A fi obraznic. 10 sm (Îc) ~de-lup Bucățele mici de os desprinse dintr-un os mort, care ies printr-o fistulă împreună cu puroi. 11 sm (Îae) Răni pline de puroi. 12 sm (Îae) Tuberculoză osoasă. 13 sm (Reg; îc) ~ul lupului Cancer. 14 sm (Bot; reg; îae) Crăbin (Cirsium erisithales). 15 sm (Bot; reg; îc) ~ul babei sau ~ii babei Plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase Si: păducheniță, păduchele-caiului, păduchele-elefantului (Tribulus terrestris). 16 sm (Îae) Buruiană cu ghimpi. 17 sm (Bot; reg; îc) ~ul leului (după ger Löwenzahn) Capul călugărului (Leoilolon antumnalis). 18 sm (Bot; reg; îc) ~de-cal Specie de porumb cu bobul mare, lat și albicios Si: dinte-de-cal, dintele-calului. 19 sm (Pop; îs) Boală de ~i Boală a porcilor. 20 sm (Reg) Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 21 sm (Reg) Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață. 22 sm Vârf ascuțit, proeminent de stâncă, de gheață etc. 23 sm (Reg) Papilă pe limba rumegătoarelor. 24 sm (Mdv; lpl) Ridicături tăioase pe marginea măselelor cailor, care, prin rănile pe care le produc, împiedică mestecarea furajelor și cauzează indigestii și colici. 25 sm Șuviță de păr ondulat, trasă pe frunte sau pe tâmple. 26 sm Vârful plantelor, în special al ierbii, când încolțesc. 27 sm (D. plante; reg; îlv) A da ~ A încolți. 28 sm Plantă care încolțește. 29 sm Mugurul unei plante. 30 sm Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. 31 sn (Șîs) ~ de pâine Coltuc. 32 sn (îas; pgn) Orice bucată de pâine tăiată de la o margine. 33 sn (Îs) ~ul colțarului Unghiul din afară al echerului. 34 sn Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. 35 sn (Spt; îs) Lovitură de ~ Lovitură executată dintr-un colț al terenului când un jucător trimite balonul peste linia de fund a terenului. 36 sn (Îs) ~ul gurii Fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. 37 sn Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc. 38 sn Locul format de fiecare dintre colțuri. 39 sn (Înv) Loc îndepărtat. 40 sn (Înv) Ascunziș. 41 sn (Îlav) ~ cu... În unghiul format de străzile... 42 sn (Îla) În (sau c) ~uri Colțuros. 43 sn (Îlav) În (sau din) toate ~urile (lumii) (De) pretutindeni. 44 sn (Pop; îe) A prinde pe cineva la ~ A prinde pe cineva la strâmtoare. 45 sn (Pop; îe) A da din ~ (în ~) A recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. 46 sn (Îe) A pune la ~ A blama. 47 sn (Îae) A pedepsi. 48 sn (Fig) Coloană de susținere. 49 sn Conducător. 50 sn (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. 51 sn Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. 52 sn Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 53 sn Tăietură în formă aproximativ triunghiulară făcută pe marginea unei stofe. 54 sn Dantelă împletită triunghiular.

măgar sm [At: PRAV. 178 / Pl: ~i / E: alb magar, bg магаре] 1 Animal domesticit din familia calului, mai mic decât acesta, cu capul mare, cu urechile lungi, folosit ca animal de povară Si: (reg) măgăreț (1), (gmț) urechiat (Equus asinus). 2 (Îc) ~-sălbatic Mamifer asemănător măgarului (1) și calului Si: colun. 3 (D. oameni; îe) A fi ~ul cuiva A-i face cuiva tot felul de servicii care cer eforturi fizice obositoare și umilitoare. 4-5 (Pop; îe) A ajunge (sau a face pe cineva) din cal ~ (A ajunge sau) a aduce pe cineva dintr-o situație mai bună în alta mai rea. 6-7 (Îae) (A ajunge sau) a face pe cineva de râs. 8 (Fam; îe) A nu fi nici cal, nici ~ A nu aparține nici unei categorii determinate, a nu avea o situație precisă. 9 (Reg; îcs) De-a ~ul (sau ~ii) Joc de copii Si: de-a caii. 10 (Reg; îacs) Joc de copii Si: de-a capra. 11 (Înv; îc) ~-de-Africa Zebră. 12 (Dep; irn) Om obraznic, ingrat, leneș, încăpățânat sau prost Si: (reg) măgăreț (2). 13 (Reg) Joc de cărți nedefinit mai de aproape. 14 (Reg) Snop de grâu care se pune în vârful unei grămezi de snopi și care se așază cu spicele pieziș, formând o apărătoare de ploaie Si: (reg) pop¹, preoteasă. 15 Grămadă de șapte, nouă sau zece snopi. 16 Jumătate de claie de grâu. 17 (Reg) Element de construcție sau dispozitiv care susține o greutate Si: platformă, suport. 18 (Reg) Chingă a căpriorilor. 19 (Reg; lpl) Bolduri sau țepușe ale unei case țărănești. 20 (Reg) Pinten la malul apei Si: capră, cășiță. 21 (Reg) Pod care susține moara Si: podină. 22 (Reg) Capră de tăiat lemne. 23 (Reg) Fiecare dintre suporturile de lemn prevăzute cu două picioare peste care se așează scânduri lungi, ca să servească drept bancă sau drept schelă pentru zidari. 24 (Reg) Suport pentru albie. 25 (Reg; la jocul „Capra”) Copil peste care sar ceilalți copii. 26 (Rar) Instrument care servește la ridicarea căruțelor și a trăsurilor pentru a li se spăla roțile.

ARDE, ard vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. II. 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective) Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! (ALECSANDRI). 2. Tranz. A da foc, a băga în foc. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera; a stigmatiza (pe cineva). ♦ Tranz. și intranz. A (se) consuma prin ardere. A ars multe lemne. ♦ A încinge, a încălzi. Arde cuptorul înainte de a coace pîinea. ♦ A strica o mîncare expunînd-o prea mult la acțiunea focului. ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc (ȘEZ.). ♦ A expune acțiunii focului (în procesul de fabricare) cărămidă, obiecte de ceramică etc. ♦ A dezinfecta un instrument. ♦ A cauteriza o rană. ♦ A distruge. Acidul sulfuric i-a ars haina. 3. Intranz. A se consuma pentru a răspîndi lumină; p. ext. a fi aprins, a lumina. Lampa ardea. ♦ Fig. A luci, a străluci. Pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur (SADOVEANU). 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare; a dogori. ♦ Tranz. și refl. A (se) bronza, a (se) pîrli. Avea... o pieliță nearsă de vînturi și soare (SADOVEANU). III. 1. Refl. A suferi o durere vie, a se răni la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. ◊ Tranz. M-ai ars cu țigara. ♦ Tranz. A produce o senzație asemănătoare cu o arsură. Un vînt aspru... ardea obrazurile (SADOVEANU). ♦ Tranz. Fig. A spune cuiva ceva neplăcut. ♦ Tranz. și refl. Fig. (Fam.) A (se) păcăli, a (se) înșela. 2. Intranz. A fi fierbinte. Simții arzînd pămîntul (ALECSANDRI). ♦ A se înroși din cauza unei stări emotive. ♦ A avea febră. 3. Tranz. Fig. A da o lovitură. Acuși vă ard cîteva jordii (CREANGĂ). ♦ (Fam.) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. 4. Intranz. Fig. A fi cuprins de un sentiment profund, puternic. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință (arzătoare); a avea dispoziția să..., a avea chef de... [Prez. ind. și conj. și: arz] – Lat. ardere.

CAL cai m. 1) Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la tracțiune și la călărie. ~ pursânge. ~ șarg. ◊ ~ de bătaie a) persoană hărțuită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A fi (sau a ajunge) ~ de poștă a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. A face (sau a ajunge) din ~ măgar a face să ajungă într-o situație mai rea de cum a fost. La paștele cailor niciodată. A spune cai verzi pe pereți a povesti lucruri nereale. O fugă (sau o alergătură) de ~ o distanță (destul de) mică. ~ul râios găsește copacul scorțos cine se aseamănă, se adună. ~ul bun se vinde din grajd lucrul bun nu are nevoie de reclamă. ~ul are patru picioare și tot se poticnește pot greși și cei deștepți. ~ul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. A cunoaște ca pe un ~ breaz a cunoaște foarte bine pe cineva. Vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi când vrei să-i faci cuiva bine. 2): ~-de-apă, ~ul-popii, ~ul-dracului libelulă. ~-de-mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 3): ~-putere unitate de măsură a puterii egală cu 75 de kilograme forță-metri pe secundă. 4) Aparat de gimnastică pentru sărituri. 5) Piesă la jocul de șah ce reprezintă capul și gâtul acestui animal. /<lat. caballus

A ȚÂȚÂI țâțâi intranz. 1) (despre unele insecte sau animale) A scoate sunete repetate, scurte și ascuțite, caracteristice speciei. 2) (despre persoane) A scoate un sunet asemănător cu un „ț” prelung. 3) pop. A fi cuprins de tremur; a tremura. ◊ A-i ~ cuiva inima a tremura de frică. /țâț + suf. ~âi

îndumnezei, îndumnezeisc vb. IV. Tranz. A adora pe cineva ca pe Dumnezeu; a diviniza, a preamări. ♦ A glorifica, a preamări. ♦ Refl. A deveni asemănător cu Dumnezeu. – Din pref. în- + Dumnezeu.

gheară sf [At: MSS. (1783), ap. GCR II, 130/31 / V: ghiară / Pl: ~re, (reg) ~re / E: ns cf sp, por garra] 1 Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și atac. 2 (Fam; îe) A fi lung în (sau la, de) ~re A avea obiceiul să fure. 3 (Fam; îe) A-și scoate (sau a-și arăta) ~rele A-și arăta partea ascunsă și rea a firii. 4-5 (Fam; îe) A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) în ~rele (sau ~ra) cuiva A fi (sau a ajunge etc.) în posesia, puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva. 6 (Fam; îae) A fi la discreția cuiva. 7-8 (Fam; îae) A fi prins (și ținut închis). 9 (Fam; îe) A pune ~ra (pe cineva) A pune stăpânire (pe cineva). 10 (Fam; îae) A prinde (pe cineva). 11 (Fam; îe) A fi (sau a se zbate) în -rele morții A fi grav bolnav, pe moarte. 12 (Teh) Piesă asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. 13 (Fam; îe) A-i tăia (cuiva) ~rele A-i lua posibilitatea de a mai fura. 14 (Fam; îe) A scoate sau a scăpa (pe cineva) din ~rele cuiva A scăpa din stăpânirea, robia, asuprirea, prigonirea cuiva. 15 (Fig; îs) ~rele morții Aproape de moarte. 16 (Lpl) Cârlige aplicate în masa dulgherului, în care sprijină lemnul când îl lucrează. 17 (Îc) ~re de fier Parte a joagărului. 18 (Bot; reg; îc) ~ra uliului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 19 (Bot; reg; îc) ~ra găii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 20 (Bot; reg; îc) ~ra hulubului Plantă nedefinită mai îndeaproape.

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion – Ionică – Nică – Nicuță – Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, Ionica – Ionică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot – Jeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.

burdă s.f. (reg.) Joc de copii asemănător cu țintarul. ◊ Loc.adv. De-a burda = de-a berbeleacul. ◊ Expr. A-i da cuiva burda = a învinge. • pl. -e. /<rus. вурда.

CUȚIT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc. ◊ Expr. A avea pâinea și cuțitul (în mână) = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva), a se urî (cu cineva). A pune (cuiva) cuțitul în gât = a sili (pe cineva) să facă ceva. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterilor; a fi într-o situație dificilă, precară. (A fi) pe (o) muchie de cuțit = (a se afla) într-o situație gravă, dificilă, la un pas de nenorocire. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adâncă. ♦ Instrument de os, de metal etc. asemănător cu un cuțit (1), cu care se taie hârtie sau foile unei cărți. ♦ Bisturiu; p. ext. operație, intervenție chirurgicală. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse mașini sau unelte. ◊ Cuțit de plug = parte a plugului, care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiței. 3. Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai ușoară atingere, care indică greutatea unui corp. 4. Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 5. (Zool.; în sintagma) Cuțit-de-mare = lamelibranhiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăiește în Marea Neagră (Solen marginatus). – Probabil lat. *acutitus (< acutire < acutus).

poșovaică, s.f. (reg.) 1. glumă; minciună, înșelătorie. 2. piedică (pusă cuiva să cadă). 3. (art.) numele mai multor dansuri populare și melodia după care acesta se cântă (asemănătoare cu brâulețul, hațegana sau călușarii).

VERNIS [VERNI] s. n. 1. soluție colorată obținută din rășinoase, care se aplică pe obiecte pentru a le da lustru; strat protector sau ornamental. 2. smalț, email. 3. tehnică în gavură, în a da gravurilor un aspect asemănător cu cel al desenului în creion. 4. (fig.) ceea ce dă o culoare, un aspect favorabil cuiva sau la ceva. (< fr. vernis)

CUȚIT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc. ◊ Expr. A avea pâinea și cuțitul (în mână) = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva), a se urî (cu cineva). A pune (cuiva) cuțitul în gât = a sili (pe cineva) să facă ceva. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterilor; a fi într-o situație dificilă, precară. (A fi) pe (o) muchie de cuțit = (a se afla) într-o situație gravă, dificilă, la un pas de nenorocire. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adâncă. ♦ Instrument de os, de metal etc. asemănător cu un cuțit (1), cu care se taie hârtie sau foile unei cărți. ♦ Bisturiu; p. ext. operație, intervenție chirurgicală. 2. Sculă așchietoare pentru mașinile-unelte, având o parte activă cu un tăiș principal, confecționată din material rezistent la uzură. ◊ Cuțit de plug = parte a plugului, care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiței. 3. Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai ușoară atingere, care indică greutatea unui corp. 4. Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 5. (Zool.; în sintagma) Cuțit-de-mare = lamelibranhiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăiește în Marea Neagră (Solen marginatus). – Probabil lat. *acutitus (< acutire < acutus). corectat(ă)

stărostie sf [At: SIMION. DASC., LET. I A, 32 / Pl: ~ii / E: staroste + -ie] 1 Funcția sau rangul de staroste (1). 2 Perioadă de timp în care cineva exercită această funcție sau are acest rang. 3 (Înv) Dregătorie, la diferite curți domnești și împărătești, asemănătoare cu stărostia (1). 4 Instituție administrativă care se află sub conducerea starostelui (1). 5 Clădire în care funcționa această instituție. 6 Personalul acestei instituții. 7 (Pex) Ținut în care își exercita atribuțiile starostele (1). 8 Funcția de staroste (3). 9 Perioadă de timp în care cineva exercită această funcție. 10 Organizație meșteșugărească, breaslă, corporație condusă de un staroste (3). 11 Clădire în care își are sediul această organizație. 12 (Reg) Pețit. 13 (În legătură cu verbele „a merge”, „a se duce” etc.; îlav) În ~ În pețit.

FRIGE, frig, vb. III. 1. Tranz. A prepara un aliment (în special carne sau pește) prin expunere directă la acțiunea focului (în frigare, pe grătar etc.); p. ext. a prăji în tigaie. ◊ Compus: (fam.) frige-linte s. m. invar. = om avar, zgârcit, harpagon. 2. Tranz. și refl. A face să sufere sau a suferi o durere vie, o arsură la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a (se) arde. ◊ Expr. (Tranz.) A frige (pe cineva) la inimă sau a-i frige (cuiva) inima = a provoca cuiva o durere vie, usturătoare; a provoca cuiva o mare suferință morală. ♦ (Despre alți agenți decât căldura; adesea fig.) A provoca o senzație usturătoare (asemănătoare cu cea cauzată de o arsură). 3. Intranz. (Despre corpuri fierbinți) A iradia căldură mare; a dogori. 4. Refl. Fig. (Fam.) A se păcăli, a se înșela, a rămâne păgubaș. [Perf. s. fripsei, part. fript] – Lat. frigere.

VERNIS s.n. 1. Soluție colorată obținută din rășinoase, care se aplică pe obiecte pentru a le da lustru; strat protector sau ornamental. 2. Smalț, email. 3. (Arte) Tehnică în gravură, constînd în a da gravurilor un aspect asemănător cu cel al desenului în creion. 4. (Fig.) Ceea ce dă o culoare sau un aspect favorabil cuiva sau la ceva. [< fr. vernis].

FRIGE, frig, vb. III. 1. Tranz. A prepara un aliment (în special carne sau pește) prin expunere directă la acțiunea focului (în frigare, pe grătar etc.); p. ext. a prăji în tigaie. ◊ Compus: (fam.) frige-linte s. m. invar. = om avar, zgârcit, harpagon. 2. Tranz. și refl. A(-și) provoca o durere vie, o arsură la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a (se) arde. ◊ Expr. (Tranz.) A frige (pe cineva) la inimă sau a-i frige (cuiva) inima = a provoca cuiva o durere vie, usturătoare; a provoca cuiva o mare suferință morală. ♦ (Despre alți agenți decât căldura; adesea fig.) A provoca o senzație usturătoare (asemănătoare cu cea cauzată de o arsură). 3. Intranz. (Despre corpuri fierbinți) A iradia căldură mare; a dogori. 4. Refl. Fig. (Fam.) A se păcăli, a se înșela, a rămâne păgubaș. [Perf. s. fripsei, part. fript] – Lat. frigere.

poșovaică sf [At: TIM. POPOVICI, D. M. 81 / V: ~voaică / Pl: ? / E: cf poșovăi] (Ban) 1 Glumă. 2 (Pex) Minciună. 3 Înșelătorie. 4 (Îlv) A umbla cu ~ca A minți. 5 (Îal) A înșela. 6 Piedică ce se pune cuiva ca să cadă. 7-9 (art) Dansuri populare din zona Caransebeșului, Făgărașului etc., de tipul (brâului) (hațeganei ori) asemănător cu călușarii, cu mișcare în general vioaie. 10-12 Melodie după care se execută poșovoaica (7-9). 13 Epitet dat unui om care merge legănat.

solz¹ sm [At: NEAGOE, ÎNV. 78/7 / V: (reg) ~lț, souz / Pl: ~i, (rar) ~uri sn / E: sgp *soldzi (pll sold < lat solidus (aurens) „monedă de aur”)] 1 Fiecare dintre formațiile tegumentare în formă de mică placă transparentă, de natură osoasă, caracteristice peștilor, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă, de regulă întregul corp, afară de cap și înotătoare, constituind un scut protector exterior. 2 (Pex) Fiecare dintre micile plăci dure și lucioase de natură cornoasă, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă corpul unor reptile, picioarele unei păsări sau părți din corpul unor mamifere. 3 (Îlav) În ~i Așezat ca solzii¹ (1), acoperindu-se în parte unii pe alții. 4-5 (Îe) A-i cădea cuiva (sau a-i face să-i cadă cuiva) ~ii de pe ochi A deveni (sau a face pe cineva să devină) dintr-o dată conștient la realitate. 6 (Cu determinări care indică materialul) Fiecare dintre plăcile asemănătoare solzilor¹ (1) din care sunt făcute alămurile sau unele obiecte de podoabă. 7 Motiv ornamental popular lucrat în metal sau în lemn în forma solzilor¹ (1). 8-9 Frunzuliță sau petală în formă de solz¹ (1) care acoperă și protejează mugurii, bulbii sau alte părți ale unor plante. 10 Pulbere răspândită pe aripile fluturilor. 11 Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 12 (Pop) Murdărie care se depune pe piele în formă de mici cruste. 13 (Pop) Crustă care se desprinde în anumite boli de piele. 14 (Pop; spc) Impetigo. 15 (Glg) Falie (1). 16 (Îs) ~ de pește Un fel de instrument muzical popular, format dintr-un solz de pește, maleabil, pe care executantul îl introduce între buza de jos și partea inferioară a dinților, punându-l în vibrație prin coloana de aer a respirației.

AVANTAJ, avantaje, s. n. 1. Folos mai mare pe care îl obține cineva de la un lucru (în raport cu folosul pe care l-ar obține de la alt lucru asemănător). Fiecare membru are dreptul... să se bucure de toate avantajele sau ajutoarele pe care le oferă gospodăria, ca: ajutor de naștere, folosirea creșelor de copii, ajutor în bani sau în natură, în caz de boală, pentru bătrîni, inapți de muncă, ajutor acordat familiei pentru cazurile de deces. STAT. GOSP. AGR. 21. 2. Superioritate a unei persoane față de alta, bazată pe o situație, o împrejurare etc. mai favorabilă. Campionul a avut avantajul unui bun antrenament. 3. Drept excepțional, favoare, privilegiu. A acorda (unei persoane, unei instituții etc.) un avantaj.

arcan¹ sn [At: AMIRAS. ap. LET. III, 118/4/ V: ha-, (reg) alcan¹, -ana, -anea / Pl: ~e / E: ucr аркан] 1 Laț pentru prinderea sau priponirea vitelor. 2 (Înv) Laț folosit pentru capturarea dușmanilor. 3 (Pop; îe) A prinde (duce) cu -ul A duce pe cineva cu forța. 4 (Înv; îae; d. tineri) A duce cu forța în armată. 5 (Reg; art) Dans popular românesc, asemănător cu sârba. 6 Melodia arcanului¹ (5).

frige [At: DOSOFTEI, V. S. 20/2 / Pzi: frig / E: ml frigo, -ere] 1 vt A prepara un aliment (în special carne sau pește) prin expunere directă la acțiunea focului (în frigare, pe grătar etc.). 2 vt (Pex) A prăji în tigaie. 3 smi (Fam; îc) ~-linte Om avar. 4 vt (îvr) A tortura prin acțiunea focului sau a fierului înroșit în foc. 5 vt (Pfm; fig) A bate tare (producând o durere asemănătoare arsurii). 6-7 vtr A face să sufere sau a suferi o durere vie, o arsură la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte Si: a (se) arde. 8 vr (Fam) A suferi o arsură din cauza expunerii îndelungate la soare Si: a se arde. 9 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la inimă sau a-i ~ (cuiva) inima A provoca cuiva o durere vie, profundă. 10 vt (Îae) A provoca cuiva o mare suferință morală. 11 vt (Adesea fig; d. alți agenți decât căldura) A provoca o senzație usturătoare (asemănătoare cu cea cauzată de o arsură). 12 vi (D. corpuri fierbinți sau d. soare) A iradia căldură mare Si: a arde, a dogori. 13-14 vtr (Fig; fam) A (se) înșela (mai ales la cumpărături). 15-16 vtr (Fig; fam) A (se) păcăli. 17 (Fig; fam; gmț; îe) Bea de ~ Bea foarte mult.

GHEARĂ, gheare, s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-și scoate( sau a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii. A fi ( sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesă (1) asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.

A SE OȚETI mă ~esc intranz. 1) (despre vinuri) A se transforma în oțet; a deveni asemănător cu oțetul; a se înăcri. 2) fig. fam. A deveni ursuz ca urmare a nemulțumirii de acțiunile sau vorbele cuiva; a se bosumfla; a se îmbufna; a se șifona. /Din oțet

GHEARĂ, gheare, s. f. 1. Formațiune cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-și scoate (sau a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele (sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesia, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi (sau a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesă asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.

LĂSTUN ~i m. Pasăre migratoare de talie mică, asemănătoare cu rândunica, dar cu coada mai puțin bifurcată și cu o pată albă pe ea. * A sta ~ pe capul cuiva a deranja pe cineva (cu rugăminți insistente); a nu da pace cuiva. /<sl. lastunu

PĂMÂNT ~uri n. 1) Planetă din sistemul solar pe care a apărut și se dezvoltă viața. ◊ La capătul ~ului foarte departe; neînchipuit de departe. Ca de la cer la ~ de un contrast izbitor. Cât (sau de când) e lumea și ~ul a) (din) totdeauna; veșnic; b) niciodată; nicicând. A se crede (sau a se socoti) buricul ~ului v. BURIC. A nu ști (sau a nu afla, a nu auzi) nici ~ul a nu ști (a nu afla, a nu auzi) nimeni. 2) Înveliș extern solid (neacoperit cu ape) al acestei planete; uscat. 3) Strat superior afânat al acestui înveliș caracterizat prin fertilitate, în care se dezvoltă plantele; sol. ◊ ~ galben lut. ~ negru cernoziom. Ca ~ul a) negru; b) de culoarea pământului; pământiu. La ~ a) culcat jos; b) distrus moralicește. A face una cu ~ul sau a șterge (sau a rade) de pe fața ~ului a nimici complet. A lăsa ochii în ~ a privi în jos (de rușine, de emoție etc.). A fugi mâncând ~ul a fugi foarte tare. A-i fugi ~ul de sub picioare a) a-și pierde echilibrul; b) a-și pierde susținerea, sprijinul. A ieși (sau a apărea, a răsări) ca din ~ a se ivi pe neașteptate. Parcă a intrat în ~ (sau parcă l-a înghițit ~ul) a dispărea brusc. A băga (pe cineva) (de viu) în ~ a chinui (pe cineva) sistematic, pricinuindu-i moartea prematură. A intra în ~ de rușine a simți o rușine foarte mare. A scoate (sau a aduce) din ~ (sau din fundul ~ului) a găsi neapărat (pe cineva sau ceva). A nu-l primi pe cineva nici ~ul a fi un mare nemernic. ~uri rare grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, având proprietăți asemănătoare. 4) Teritoriu aparținând unei țări. A acapara ~uri străine. ◊ Obiceiul ~ului obicei tradițional, nescris, al unei colectivități, transmis din generație în generație. 5) Teren cultivabil, folosit în agricultură; câmp. ◊ Sărac lipit ~ului foarte sărac. 6) Populație a acestei planete; lume; omenire; umanitate. /<lat. pavimentum

râde [At: PSALT. 101 / V: (îvr) ride, (înv) rode / Pzi: râd, (și înv) râz / E: ml ridere] 1 vi (Adesea urmat de determinări modale) A-și manifesta veselia sau satisfacția printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, scoțând în același timp sunete specifice, succesive și nearticulate. 2 vi (Îe) A ~ galben A râde fals. 3 vi (Îe) A ~ (cuiva) în nas (sau în față, în obraz) A sfida pe cineva. 4-5 vir (Pop; îe) A (se) zâmbi (sau, înv zâmbire) a ~ A surâde. 6 vi (Pan; d păsări) A scoate sunete asemănătoare cu râsul² (1) omului. 7 vi A se distra. 8 vz A fi mulțumit, vesel, fericit. 9 vi (Cu determinări în dativ sau introduse prin prepoziția „la”) A arăta cuiva simpatie, surâzându-i. 10 vi (Cu determinări în dativ sau introduse prin prepoziția „la”) A zâmbi. 11 vi (D. soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. 12 vi A-și bate joc de cineva (sau de ceva). 13-14 vti (Îe) (Mă) râd (sau a ~) și câinii (sau curcile, ciorile, papagalii) (de cineva) Se spune despre cineva care s-a compromis. 15 vi (Pop; cu pronumele în dativ) A silui o femeie. 16 vi A nu da importanță la ceva Si: a nesocoti. 17 vi (Îe) A ~ (sau, rar a-și ~) în barbă (sau pe sub mustață) A râde (1) reținut.

vernis [ver’ni] s.n. 1 Soluție colorată obținută din rășini naturale sau artificiale, care, aplicată pe anumite obiecte, formează un strat neted și lucios, cu rol ornamental sau protector. ♦ Strat protector sau ornamental din această soluție; lac, smalț, email. 2 (a. plast.; și vernis moale) Tehnică în gravură, constînd în a da gravurilor un aspect asemănător cu cel al desenului în creion. 3 Fig. Stare, substanță, condiție etc. care dă o culoare sau un aspect favorabil cuiva sau la ceva. Acel verniu de prețiozitate care dă scrisului... caracterul de manierism (PERP.). • pl. -uri. și verniu s.n. /<fr. vernis.

GAIE, găi, s. f. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). ◊ Expr. Se ține gaie după (sau de) cineva, se zice despre o persoană de care nu poți scăpa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) pățit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia] – Et. nec.

GAIE, găi, s. f. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). ◊ Expr. Se ține gaie după (sau de) cineva, se zice despre o persoană de care nu poți scăpa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc.) pățit-o. ♦ De-a puia-gaia v. puia. – Et. nec.

DRĂGUȘ s. m. (Reg., în expr.) A-i cădea (sau a-i veni cuiva) drăguș la căuș = a fi în situația de a cere servicii unei persoane pe care ai refuzat-o într-o situație asemănătoare. – Din drag + suf. -uș.

COBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător lăutei, având cutia de rezonanță foarte bombată, folosit mai ales la acompaniament (prin ciupirea coardelor). ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A lega (pe cineva) cobză = a lega (pe cineva) strâns (de mâini și de picioare). – Din ucr., rus., pol. kobza. repeat  definiție circulară

clește [At: BIBLIA (1688), 57² / V: cleaștă² sf / Pl: ~ti sm, (înv) -turi sn / E: vsl клешта] 1 sm Unealtă din metal sau lemn, alcătuită din două brațe încrucișate și articulate între ele, pentru manipularea unor piese. 2 sm Clește (1) pentru manipulat lemnele și cărbunii din foc. 3 sm (Șfg; îe) A apuca (sau a prinde, a strânge) pe cineva (ca) în ~ A pune (pe cineva) în situația de a nu putea scăpa. 4 sm (Îvp; îe) A ține (în) ~ A face cuiva viața grea. 5 sm (Îvp; îe) Bun de ~ Puternic. 6 sm (Îe) A-i scoate cuiva cuvintele (sau vorba) (din gură) cu ~le A depune eforturi pentru a face pe cineva să vorbească. 7 sm (D. dureri de dinți; gmț; îe) A(-i) da cu zeamă de ~ A merge la dentist. 8 sm Unealtă asemănătoare cu cleștele (1) folosită în diverse operații. 9 sm (Înv) Mucar. 10 sm (Înv) Cheie pentru acordat pianul. 11 sm (Înv) Forceps. 12 sn Unealtă de dulgherie pentru fixat materialul de prelucrat (sau piesele care se lipesc). 13 sm (Înv; la teascul de stors vin) Argea. 14 sn (Înv) Cleștar² (1). 15 smn Instrument pentru prins crapi (mari) asemănător unui clește (1) fixat pe o prăjină. 16 sm (Pes) Instrument pe care se înșiră undițele Si: câscâci, igliță, lopățică. 17 sm (Înv; șîs) Frânghia ~lor Unealtă cu care se oprește moara. 18 sn Cleștar² (2). 19 smn (Reg) Suport din lemn, nedefinit mai îndeaproape, pentru sarea oilor. 20 sm Fiecare din cele două apendice anterioare ca niște clești (1) ale crustaceelor. 21 sm (Îvp; îs) ~le capului Creștetul capului. 22 sm (Înv) Incisivi (de lapte) ai calului. 23 sm Instrument pentru însemnat mieii la ureche Cf potricală. 24 sm (Reg; șîs) ~ de viermi Unealtă ciobănească pentru viermuit. 25 sm (Reg; lpl; îoc lemne rotunde) Dulap.

cobză sf [At: H II / Pl: ~ze / E: ucr, rs кобза cf cobuz, coboz] (Muz) 1 Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, având cutia de rezonanță foarte bombată, folosit, mai ales, la acompaniament (prin ciupirea coardelor). 2 (Fam; îe) A-i cânta (cuiva) din ~ A face pe cineva să spună ceea ce are pe suflet, și ceea ce nu ar vrea să se știe. 3 (Fam; îe) A duce (pe cineva) cu ~ A amăgi. 4 (Fam; îe) A-i face (cuiva) pântecele ~ A bate. 5 (Fam; cu valoare adverbială; îe) A lega (pe cineva) ~ A lega (pe cineva) strâns (de mâini și picioare). 6 (Fam; cu valoare adverbială; îe) A fi răcit ~ A fi foarte răcit. 7 (Irn; îe) A fi gras (ca o) ~ A fi slab și bolnăvicios. corectat(ă)

COBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, având cutia de rezonanță foarte bombată, folosit mai ales la acompaniament (prin ciupirea coardelor). ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A lega (pe cineva) cobză = a lega (pe cineva) strâns (de mâini și de picioare). – Din ucr., rus., pol. kobza.

MEMORIAL, -Ă, memoriali, -e, s. n., adj. I. S. n. 1. Specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie și cu memoriile, care consemnează observații științifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieții cuiva. 2. (Înv.) Memorandum (1). 3. (Livr.) Monument ridicat în amintirea unui eveniment sau a unei personalități. II. Adj. 1. Care este înregistrat în minte; din memorie (1). 2. Care servește pentru a aminti un eveniment însemnat, o persoană etc.; comemorativ. [Pr.: -ri-al] – Din germ. Memorial, fr. mémorial, lat. memorialis.

MEMORIAL, -Ă, memoriali, -e, s. n., adj. I. S. n. 1. Specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie și cu memoriile, care consemnează observații științifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieții cuiva. 2. (Înv.) Memorandum (1). 3. (Livr.) Monument sau clădire ridicate în amintirea unui eveniment sau a unei personalități. II. Adj. 1. Care este înregistrat în minte; din memorie (1). 2. Care servește pentru a aminti un eveniment însemnat, o persoană etc.; comemorativ. [Pr.: -ri-al] – Din germ. Memorial, fr. mémorial, lat. memorialis.

țâțâi² [At: CANTEMIR, IST. 83 / V: ~ții, ~țăi, (îrg) țiții, țițăi, țățăi, ~ia, ~țăia, țițăia, (reg) ~țoia / Pzi: ~iesc, țâțâi / E: țâț² + -âi] 1 vi (D. unele insecte, păsări; d. animale) A țârâi¹ (8). 2 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) inima (sau, fam, curul, brăcinarul) A-i fi foarte frică. 3 vi (Îae) A tremura de frică. 4 vi (D. oameni) A scoate un sunet asemănător cu un „ț” prelungit, exprimând mirarea, îndemnul etc. 5 vt (Reg; îf țâțoia) A îndemna porcii să meargă, scoțând sunete asemănătoare cu un „ț” prelungit. 6-7 vri A sorbi cu zgomot Si: a plescăi. 8 vi (Reg) A fi ahtiat după băutură sau mâncare. 9 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) măseaua A avea mare poftă de băutură. 10 vi (Reg; d. copii; îf țâțoia) A plânge. 11 vi A țârâi¹ (11). corectat(ă)

țesală sf [At: (a. 1508) cf. MIHĂILĂ, D. 168 / V: (înv) ~sea~, ~selă, (reg) țeasălă (Pl: țeasăle, țeasele, țeasăli), ~sălă (Pl: țesăle, țesăli), țers~ (Pl: țersăli), țacs~ (Pl: țacsăli), țepța~ (Pl: țepțăli), țeșa~, (îrg) ces~, cesea~, ceasălă (Pl: ceasăli, cesăle), ceoasălă, cers~, cears~, cearsălă (Pl: cearsăli, cerseli, cersăli), ceors~, ceorsoa~, cercea~, cecea~, ceșea~ (Pl: ceșeli, ceșeale), săcea~, sărcea~, sălcea~, sărs~ / Pl: ~le, (reg) ~săli, ~seli, ~sele / E: vsl чєсало] 1 Unealtă formată dintr-o placă de metal, având pe una dintre fețe lamele dințate, prevăzute la una dintre laturi cu un mâner de lemn sau de metal, și cu care se curăță pielea și părul vitelor și al cailor. 2 (Îvr; îf cesală) Instrument de tortură asemănător cu o țesală (1). 3 (Fam; fig) Neînțelegere. 4 (Fam; fig) Scandal. 5 (Fam; fig) Bătaie zdravănă. 6 (Fam; fig; îe) A-i trage (sau a-i da) (cuiva) o ~ (sau, reg, o săceală) A bate zdravăn pe cineva. 7 (Reg; îe) A mânca săceală A primi bătaie. 8 Grapă ușoară, cu dinți deși și lungi, folosită la curățirea terenurilor, mai ales a pășunilor naturale, în primele faze de vegetație. 9 (Tex) Dispozitiv la mașina de cardare a bumbacului, asemănător cu o țesală (1), care curăță unul din valțurile acestei mașini.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos, așezat în partea stîngă a pieptului și care constituie centrul motor al circulației sîngelui la om și la animalele superioare. Prin blănița de sobol însă, vatamanul simțea tremurînd inima, ornicul vieții. SADOVEANU, O. VII 33. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. Inima-i zvîcnește tare. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. În creșterea țării, în rîvna măreață, Partidul e inima ceea de viață, Crescîndu-și în oameni voinica vîlvoare. DEȘLIU, N. 46. Cît a apărut Viața Romînească la Iași, G. Ibrăileanu a fost inima ei în înțeles anatomic. SADOVEANU, E. 177. ◊ Expr. A da inima din cineva, se spune despre cel care face un efort foarte mare. Am muncit de-a dat inima din noi. CREANGĂ, P. 160. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii, a-și dezlega băierile inimii, a ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii v. baieră. ♦ (Prin extensiune, metaforic) Piept. El strînse... pe Maria la inima lui. EMINESCU, N. 70. 2. (Popular) Stomac; p. ext. burtă, pîntece. Rîseră pînă se ținură cu mîinile de inimă. ISPIRESCU, L. 248. Mă roade la inimă, de foame ce-mi e. CREANGĂ, P. 259. N-am pus nimică la inimă de două zile. ALECSANDRI, T. 1577. ◊ Expr. Pe inima goală = pe nemîncate, cu stomacul gol. Că doar nu-ți pleca de aici pe inima goală. HOGAȘ, DR. II 20. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă v. soare. 3.. (La cărțile de joc) Cupă. II. 1. (Considerat ca sediu al sentimentelor) a) (În legătură cu bucurii, plăceri) Se înveseliră cu inima cînd le veni veste. BĂLCESCU, O. II 184. Inimă supărăcioasă, Mor și nu te văz voioasă, Fă-ți, inimă, voie bună! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adv. După voia inimii = după voie, după plac, nestingherit. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, bucuros, cu mare plăcere. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. CREANGĂ, P. 93. ◊ Expr. A-i crește (cuiva) inima (în piept) sau a crește inima din cineva v. crește. A rîde inima în cineva sau a-i rîde cuiva inima = a fi bucuros, mulțumit, a se simți foarte bine. Așa făcu; și-i rîdea inima babei de bucurie. CREANGĂ, P. 4. Te strînge-n brațe la sine, De rîde inima-n tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. A unge (pe cineva) la inimă = a produce (cuiva) o satisfacție, o plăcere, a încînta. Viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă. ISPIRESCU, L. 37. Cît îi cere (cuiva) inima = atît cît vrea, cît poftește. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva voinței sau dorinței sale. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Și îl durea la inimă cînd îl luau în rîs. ISPIRESCU, L. 36. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea pentru că-l durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii la învățătură. GHICA, S. A. 71. Năframa-i arde cu pară, Ca și inima amară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A arde (sau a seca, a frige) pe cineva la inimă = a provoca cuiva o durere vie, o supărare mare. M-o fript la inimă, nu altă. ȘEZ. II 74. Să nu-ți sece inima, Cum ai secat tu pe-a mea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva (sau a provoca mila cuiva). Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine. CREANGĂ, P. 78. A i se topi (cuiva) inima, se spune cînd cineva este în prada unor sentimente chinuitoare. Fața mi s-a veștejit, Inima mi s-a topit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. A se sfîrși la inimă = (cu sens hiperbolic) a se îmbolnăvi, a muri de durere. Cînd o zi nu te zăresc, La inimă mă sfîrșesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. A avea (ceva) pe inimă = a fi chinuit de un gînd (pe care nu vrei să-l spui), a suferi (în ascuns). A-și răcori inima = a spune ce ai pe suflet, a vorbi deschis (pentru a te ușura de o suferință, de o amărăciune). A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decît ar trebui. A-i strica (cuiva) inima = a-i strica (cuiva) buna dispoziție, a întrista, a mîhni (pe cineva). Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba. CREANGĂ, P. 249. A rămîne cu inima friptă = a rămîne mîhnit, dezolat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars prin inimă, exprimă spaima și durerea celui lovit pe neașteptate de o veste rea. Inimă albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Se întorceau cîntînd de inimă albastră. SADOVEANU, E. 117; b) furie, mînie, necaz, v. albastru. Inimă rea = mîhnire, întristare, amărăciune. A zăcut două săptămîni și a murit de inimă rea. GALAN, Z. R. 61. Văzînd că se prăpădește de atîta inimă rea, i s-a făcut bătrînei milă și s-a gîndit cum i-ar mai risipi gîndurile negre. CARAGIALE, O. II 329. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mîhni (sau a mîhni pe cineva). Nu-ți face și d-ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo. CREANGĂ, P. 31. c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la raiul vieții mele. ALECSANDRI, P. A. 111. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I 141. Mult, bade, te-am așteptat Aseară pe înnoptat; Tot cu foc și cu lumină Și cu dor de la inimă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) tronc (mai rar cu tronc) ia inimă v. tronc. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a avea afecțiune pentru cineva, a iubi pe cineva. Uite-aici, în inimă, vă am pe toți! Așa sînt eu!... Și începu să-i sărute pe rînd. DUMITRIU, P. F. 67. A-i rămîne (cuiva) inima la... = a rămîne cu gîndul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. Și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A avea tragere de inimă (pentru... ) sau a-l trage (pe cineva) inima să... (sau a...) = a se simți îndemnat, a avea atracție, zel pentru a face ceva. De altfel, tragere de inimă pentru învățătură n-avusesem eu niciodată. VLAHUȚĂ, la TDRG. Nu-l trăgea inima a pleca. ISPIRESCU, L. 33. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. d) (În legătură cu bunătatea sau cu răutatea, în expr.) Inimă dreaptă = om drept. O inimă dreaptă s-a stîns cu tine. SADOVEANU, O. VI 51. Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămîie răutatea nepedepsită. CARAGIALE, P. 129. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos. Și avea o inimă bună, cum nu prea se găsește. SADOVEANU, O. VI 32. Nevasta acestui serac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era în Iași un tînăr... frumos și bun la inimă. NEGRUZZI, S. I 81. A avea inima deschisă = a fi sincer. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, drept, fără reticențe. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. A avea inima largă = a fi mărinimos, darnic. A se muia la inimă = a deveni bun, milos; a se îndupleca. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. A nu lăsa pe cineva inima să (nu)..., se spune cînd cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. Pe mine însă inima nu mă lasă a crede la atîta necredință. NEGRUZZI, S. I 49. (La forma afirmativă, numai în interogații) Cum te-a lăsat inima să pleci? BARANGA, I. 171. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. Îl roagă... ca prieten și băiat de inimă. CARAGIALE, O. III 13. A fi fără inimă sau a fi rău (sau cîinos, negru) la inimă = a fi rău, răutăcios, înrăit. Fata babei era slută, leneșă... și rea la inimă. CREANGĂ, P. 283. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, dușmănos, rău. Impăratul-Roș, avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. A izbutit a domoli o inimă sălbatică. NEGRUZZI, S. I 47. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, nepăsător și rău. Cucuzel... scotea lacrimi din orice inimă împietrită. CREANGĂ, A. 12. Bade, inimă de piatră, Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil. După suferiri multe, inima se-mpietrește. ALEXANDRESCU, M. 6. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Parcă îi zicea inima ceva. ISPIRESCU, L. 34. Pesemne inima le spunea că spînul nu le este văr. CREANGĂ, P. 210. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune) Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ Cu inimă = a) (loc. adv.) energic, cu viață. Cîntă mai cu inimă! Lucrează mai cu inimă!; b) (loc. adj. și adv.) inimos, curajos. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. ◊ Expr. A (sau a-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța. Cu inima ușoară = fără griji, bine dispus; cu conștiința împăcată. Iar el, cu inima ușoară și mintea cuprinsă de un fel de beție, umbla repede. DUMITRIU, P. F. 58. Mihai, fără a pierde inima... își culege puterile din nou. BĂLCESCU, O. II 90. A-și lua inima în dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. BUJOR, S. 56. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis... CREANGĂ, P. 291. A-și ține inima cu dinții v. dinte. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. A mai prinde (la) inimă = a căpăta putere, curaj. După ce mai prinse nițică inimă, strînse frîul. ISPIRESCU, L. 18. Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. 2. (Considerat ca centru și simbol ai vieții sufletești în general) V. suflet, conștiință, minte, cap, gînd. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = din tot sufletul, din toată puterea. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită. III. Fig. 1. Caracter, fire. Frumusețea chipului depinde de vreme și chiar de oameni, frumusețea minții și a inimii depinde de tine și durează pînă la moarte. V. ROM. septembrie 1953, 48. Nenea Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. 2. Ființă, om. O faptă, o operă în sprijinul păcii... este azi dorința cea mai scumpă a inimilor tinere de pretutindeni. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/1. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Cum poate-n lume-a fi Pedeapsă pentru inimi ce vreau a se jertfi? ALECSANDRI, T. II 183. IV. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) 1. Mijloc, centru, interior. Oamenii se adunaseră în inima satului și stăteau nehotărîți, plini de așteptare și neliniște. DUMITRIU, N. 27. Suie carele spre inima cîmpului. STANCU, D. 187. Acum intram în inima codrului. GALACTION, O. I 209. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia dinainte cu cea dinapoi. Din inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Inima carului leagă osia dinainte cu osia dinapoi. I. IONESCU, M. 711. ◊ Expr. A rupe inima tîrgului = a) a alege, a cumpăra ce este mai bun; b) a da gata, a face praf pe cineva. 2. Partea din interior a unei plante, a unei legume; miez. Inima copacului. Inima salatei. Inima pepenelui verde. V. Piesă mecanică sau organ de mașină asemănător ca formă cu inima (I 1). – Pl. și: (învechit) inime (EMINESCU, O. I 87). – Variantă: (învechit) inemă (EMINESCU, O. I 115) s. f.

arde [At: VARLAAM, C. 239, 1 / Pzi: ard, (pop) arz / E: lat ardeo, arsi, arsum, *ardere] 1 vi (D. foc) A fi aprins. 2 vi (D. obiecte, orașe etc.) A fi distrus prin foc. 3 vi (Pop; îe) A ~ la cineva A fi incendiu la o casă, într-o gospodărie. 4 vt A incendia. 5 vt (Pfm; îe) ~-l-ar focul A blestema să moară de foc. 6 vt (Gmț; rar; îae) Exprimă bucurie. 7 vt (Gmț; rar; îae) Exprimă apreciere. 8 vt (Pfm; îe) A nu-i ~ (cuiva) tăciunii în vatră A fi necăjit. 9 vr (D. becuri, aparate electrice) A se strica. 12 vtri (D. curentul electric, lemne, gaze etc.) A (se) consuma. 13 vt A trece o flacără peste o suprafață, pentru a coji vopseaua, a da un anumit aspect etc. 14 vt A incinera. 15 vt (D. animale; îe) A ~ cu fierul roșu A însemna cu un fier înroșit în foc. 16 vt (D. oameni; îae) A stigmatiza. 17 vi (D. cuptor) A încinge. 18 vi (D. lămpi cu gaz) A consuma combustibil pentru a produce lumină. 19 vi (D. aparate electrice de încălzit) A încălzi. 20 vi (D. soare) A răspândi căldură mare Si: a dogori. 21 vr (Pop; cu pp „în”, „la”) A se încălzi la soare, la un foc etc. 22-23 vtr (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) soarele la cap A face insolație. 24 vi A lumina. 25 vi (Pex) A străluci. 26 vi (Pop; d. grădini; îe) ~ de trandafiri A avea mulți trandafiri. 27 vi (Pfm; d. obiecte; îe) ~ de curat ce e A fi foarte curat. 28 vt (Pfm; îe) A ~ gazul (de pomană sau degeaba) A pierde timpul. 29-30 vtr A (se) pârli. 31-32 vtr A (se) înnegri. 33 vr A se bronza excesiv. 34-35 vtr A (se) distruge prin acțiunea focului. 36-37 vtr (D. mâncare) A (se) strica pentru că a fost expusă prea mult la foc (mare). 38 vt (D. răni) A cauteriza. 39 vt A dezinfecta un instrument trecându-l prin flacără. 40-41 vtr A distruge printr-o reacție chimică. 42 vt (D. obiecte de lut, ceramică etc.) 43 vt (Înv; îe) A ~ un coș A curăța prin arderea funinginii^[1] depuse pe pereți. 44-45 vtr A produce cuiva (sau a suferi) o arsură Si: a (se) frige. 46-47 vtr A (se) tortura cu focul sau cu obiecte incandescente. 48-49 vtr A (se) opări. 50 vt (Pex; rar) A produce o senzație asemănătoare cu o arsură. 51 vi (Pfm; fig; d. corp sau părțile lui) A avea febră. 52 vi (Pfm; fig; îe) A-i ~ călcâiele sau tălpile (după cineva) A fi îndrăgostit. 53 vi (Pfm; fig; îe) A-i ~ călcâiele sau tălpile (după ceva) A fi mânat de o dorință mare. 54 vi (Pfm; fig; îae) A fi fără astâmpăr. 55 vi (Pfm; fig; îe) A-i ~ buza după... A avea mare nevoie de ceva. 56 vi (Fig; în legătură cu gura, gâtul etc.) A suferi de sete. 57-58 vtr (Pop; fig) A face să sufere (sau a suferi) sufletește. 59 vt (Pop; fig; îe) A ~ pe cineva (cu vorba) A critica aspru. 60 vt (Pop; fig; îae) A ironiza. 61-62 vtr (Fam; fig) A (se) păcăli. 63 vr (Fam; fig) A se înșela, pierzând într-o afacere. 64 vt (Fam; fig; complementul indică biciul, nuiaua etc.) 65 vt (Fam; fig; complinit de „palme”, „pumni” etc.) A lovi. 66 vt (Pfm; fig; îe) A-i ~ câteva A bate cu lovituri puternice și iuți. 67-68 vtr (Fig; în legătură cu sentimente, dorințe etc.) A covârși. 69 vi (Fam; fig; îe) A ~ de... A fi cuprins de... 70 vi (Fam; fig; îe) ~ să (sau de a)... A aștepta cu nerăbdare să... 71 vi (Pop; fig; îe) A ~ la inimă A suferi sufletește. 72 vi (Pfm; fig; îae) A simți o mare plăcere. 73-74 vir (Pop; fig; îe) A i se ~ inima (sau sufletul) A suferi de dragoste. 75 vi (Pfm; fig; îe) A-i ~ (cuiva) de (ceva) A dori mult să... 76 vi (Pfm; fig; îae) A fi preocupat de ceva. 77 vt (Fam; fig; d. dansuri, cântece etc.) A face (ceva) cu pasiune. 78 vi (Pop; fig) A se înroși tare (din cauza unei stări emotive). 79 vr (Reg; fig) A-și da seama. 80 vt (Fam; fig; d. băuturi) A bea rapid. 81 vr (Fam; fig) A avea relații sexuale. corectat(ă)