BAN², bani, s. m. 1. Guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria feudală. 2. (Titlu și funcție de) mare dregător în Țara Românească după sec. XV; (și în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoană care deținea acest rang. – Cf. magh. ban, scr. ban.

CHINEZESC, -EASCĂ, chinezești, adj. Chinez² (2). ◊ Zidul chinezesc = a) uriaș zid de apărare ridicat la granițele Chinei începând din antichitate; b) fig. stavilă, opreliște (pusă în calea influențelor inovatoare din afară). Umbre chinezești = umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea poziției palmelor și a degetelor. – Chinez² + suf. -esc.

DIASPORA s. f. 1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. [Pr.: di-a-] – fr. diaspora.

GRANIT, granituri, s. n. Rocă eruptivă foarte dură, granuloasă, întrebuințată la construcții. – Din fr. granite.

GRANIȚĂ, granițe, s. f. Limită care desparte două state; frontieră, hotar, limită teritorială. ◊ Peste (sau dincolo de) graniță = în străinătate. ♦ P. gener. Fig. Limită, margine. – Din bg., scr. granica.

GRĂNICER, grăniceri, s. m. Militar instruit pentru pază la granița unei țări; cordonaș. – Graniță + suf. -ar.

GRĂNICERESC, -EASCĂ, grănicerești, adj. Care aparține grănicerilor, privitor la grăniceri. ◊ Ținut grăniceresc = regiune de graniță a Imperiului Habsburgic, ai cărei locuitori se bucurau de anumite privilegii în schimbul supravegherii și apărării hotarelor. – Grănicer + suf. -esc.

HOTAR, hotare, s. n. 1. Linie de demarcație care desparte o țară de alta; frontieră, graniță. ◊ Piatră de hotar = piatră, stâlp prin care se indică un hotar. ♦ Linie care desparte o proprietate de alta sau o așezare de alta. 2. Fig. Limită, margine, capăt, sfârșit. 3. Moșie, proprietate (mare); p. ext. regiune, țară. ♦ (Reg.) Teritoriu în proprietatea (locuitorilor) unei comune. – Din magh. határ.

INTERNAȚIONAL, -Ă, internaționali, -e, adj. Care are loc între mai multe națiuni, care angajează sau privește mai multe țări, privitor la raporturile dintre națiuni. La care participă reprezentanții mai multor state; care are o importanță ce depășește granițele unei singure țări. ◊ Limbă internațională = limbă națională cu largă circulație în afara granițelor unei națiuni și folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice. Drept internațional = totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. ♦ (Substantivat) Sportiv care reprezintă țara sa într-o competiție internațională. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. international.

SERHAT, serhaturi, s. n. (Înv.) Cetate turcească la granița țărilor românești. – Din tc. serhat.

MARTALOG, martalogi, s. m. (Mai ales la pl.) Slujitor domnesc însărcinat cu paza granițelor și cu supravegherea punctelor vamale. – Din tc. martoloz „marinar creștin de pe Dunăre”.

CORDON, cordoane, s. n. I. 1. Cingătoare (de material plastic, de panglică, de pânză, de piele etc.); centură, curea. ♦ Panglică lată de mătase purtată diagonal pe piept, de care sunt prinse anumite decorații înalte; gradul cel mai înalt al unei decorații. 2. (Geogr.; în sintagma) Cordon litoral = fâșie de uscat care desparte o lagună sau un liman de mare; săgeată litorală, perisip. 3. Ansamblu de fire electrice foarte flexibile, folosit în telefonie. 4. (Anat.; în sintagma) Cordon ombilical = ombilic. 5. Margine a unei monede cu grosimea mai mare decât partea centrală. II. 1. Șir de posturi militare însărcinate cu un serviciu de pază; linie compactă, formată de obicei din soldați care au ca sarcină să asigure ordinea în cazul unei afluențe de oameni. ◊ Cordon sanitar = ansamblul măsurilor de izolare la care este supusă o localitate sau o țară unde bântuie o boală molipsitoare; (concr.) patrulă sau grup de patrule care asigură această izolare. 2. (Înv.) Frontieră, graniță. – Din fr. cordon.

FRONTIERĂ, frontiere, s. f. Linie naturală sau convențională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau de întinderi de apă care nu fac parte din teritoriul său; graniță, hotar. [Pr.: -ti-e-. – Var.: (înv.) fruntarie s. f.] – Din fr. frontière.

FUNCIAR, -Ă, funciari, -e, adj. Care se referă la proprietatea particulară asupra pământului sau la averi imobiliare. ◊ Fond funciar = totalitatea suprafețelor de teren aflate între granițele unei țări, unei unități administrativ-teritoriale sau ale unei unități agricole. Impozit funciar = impozit pe care îl plătește cineva pentru un teren care se află în proprietatea sa. Carte funciară = registru oficial în care se inventariază toate proprietățile de pământ individuale din cuprinsul unei regiuni, menționându-se numele proprietarului, suprafața terenului și vecinătățile; carte funduară. ◊ Fig. Care aparține naturii, firii cuiva; de bază. [Pr.: -ci-ar] – După fr. foncier.

PANȚIR, panțiri, s. m. Mercenar dintr-un corp de oaste (călare) din trecut, însărcinat mai ales cu paza granițelor, cu transmiterea știrilor și cu aducerea la îndeplinire a unor porunci ale autorităților; p. gener. (pop.) ostaș. [Var.: panțâr s. m.] – Din pol. pancerz, scr. pancir.

PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: plă-ieș] – Plai + suf. -aș.

NATURAL, -Ă, naturali, -e, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care se referă la natură (1), care aparține naturii; care se găsește în natură. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului, a unei regiuni, a unei țări. Științele naturale = științele naturii, v. natură. Graniță naturală = graniță marcată de o apă sau de o formă de relief. Drept natural = (în concepția unor filozofi) drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 2. Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului; p. ext. veritabil, curat, pur. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu; care se realizează spontan, fără efort sau constrângere. ◊ (Adverbial) Vorbește natural. 4. Care este conform cu natura cuiva, înnăscut, nativ; propriu, specific cuiva. 5. Care concordă, se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal, firesc. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună (din cauza bătrâneții). Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului în artele plastice și în fotografie. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei; nelegitim. II. Adv. Firește, desigur, bineînțeles. III. S. n. (Astăzi rar) Naturalețe, simplitate. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel, germ. Naturell.

LIMITA, limitez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) fixa între anumite limite sau granițe; a (se) mărgini, a (se) restrânge, a (se) îngrădi. – Din fr. limiter, lat. limitare.

LIMITĂ, limite, s. f. 1. Punct extrem, margine (a unei suprafețe, a unui obiect etc.). ♦ Tonul cel mai înalt sau cel mai profund pe care îl poate emite o voce sau un instrument. ♦ (Mat.) Valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile. 2. (În sintagma) Limită teritorială = linie care delimitează teritoriul unui stat, al unei provincii, al unei regiuni etc.; graniță, hotar. Limită silabică = locul unde se termină o silabă și începe alta în fluxul vorbirii. 3. Fig. Punct până la care pot ajunge posibilitățile, facultățile, mijloacele etc. cuiva. ◊ Limită de vârstă = vârsta până la care cineva poate ocupa în mod legal o funcție publică. – Din fr. limite, lat. limes, -itis.

FEDERAT, federați, s. m. (Mai ales la pl.). 1. Persoană care făcea parte din populațiile așezate la granițele Imperiului Roman și care se angaja să apere aceste granițe în schimbul unor avantaje. 2. Membru al gărzii naționale în timpul Comunei din Paris. – Din lat. foederatus, fr. fédéré.

LIMES s. n. Sistem de apărare folosit de romani, care consta dintr-un zid de piatră sau dintr-un val de pământ, construit la granițele provinciilor. – Cuv. lat.

CONTRABANDĂ, contrabande, s. f. Trecere clandestină peste graniță a unor mărfuri interzise sau sustrase de la plata taxelor vamale; p. ext. marfă adusă sau sustrasă în acest mod. ◊ Loc. adj. De contrabandă = (despre mărfuri) trecut sau destinat a fi trecut peste graniță în mod clandestin; fig. rezultat prin înșelătorie, fără valoare, fals. ◊ Loc. adv. Prin contrabandă = în mod ilegal, clandestin, pe ascuns. – Din fr. contrebande.

EXPULZA, expulzez, vb. I. Tranz. A obliga să părăsească țara, a trimite peste graniță un străin care a executat o pedeapsă sau a cărui prezență pe teritoriul statului nu mai este dorită. ♦ A da, a împinge afară, a sili să iasă. – Din fr. expulser, lat. expulsare.

NEUTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte din beligeranți sau dintre părțile adverse; neutral (1). ◊ Zonă neutră sau teritoriu neutru = teritoriu situat între granițele a două țări pe care nu staționează forțe armate. ♦ P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care nu se încadrează în nici un partid, în nici un curent etc.; care se abține de la a se pronunța pro sau contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ, care nu trezește nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifestă indiferență, lipsă de participare; spec. lipsit de valoare afectivă sau stilistică. ♦ (Fon.) Care nu participă la o anumită opoziție fonologică. 3. (Gram.; în sintagmele) Gen neutru (și substantivat, n.) = formă a unor părți de vorbire (substantivul, adjectivul etc.) atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru (și substantivat, n.) = substantiv de genul neutru. Vocală neutră = vocală medială. ♦ (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutral (2). 4. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; neutral (3). ♦ La care ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiți cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcină electrică; care posedă în cantități egale sarcină electrică pozitivă și negativă. – Din fr. neutre, lat. neuter, -tra, it. neutro.

TARIF, tarife, s. n. 1. Taxă oficială fixată pentru anumite prestații de serviciu, pentru vânzarea anumitor articole, transporturi de mărfuri și de persoane etc. ♦ Sumă de bani dată cuiva pentru o muncă depusă. 2. Tabel, listă cuprinzând prețurile unitare sau specifice pentru furnituri, servicii etc. (publice) și condițiile stabilite pentru aplicarea lor. 3. (În sintagma) Tarif vamal = tabel în care sunt înscrise taxele vamale la care sunt supuse mărfurile trecute peste granița unui stat. [Pl. și: tarifuri] – Din fr. tarif.

TERITORIU, teritorii, s. n. Întindere de pământ delimitată prin granițele unui stat sau ale unei unități administrative și supusă suveranității statului respectiv. – Din lat. territorium, fr. territoire.

TRANSNAȚIONAL, -Ă, transnaționali, -e, adj. Care depășește granițele naționale. [Pr.: -ți-o-] – Din engl., fr. transnational.

DEMILITARIZAT, -Ă, demilitarizați, -te, adj. (Despre o țară, un teritoriu etc.) Care a fost lipsit de armată, de fortificații sau de industrie militară. ◊ Zonă demilitarizată = fâșie de teritoriu (de-a lungul graniței dintre două state) în care se interzice, prin convenții internaționale, să se construiască fortificații, instalații militare etc. sau să se țină forțe armate. – V. demilitariza.

STRĂINĂTATE, străinătăți, s. f. 1. Țară, regiune situată dincolo de granițele propriei patrii. 2. Mediu străin în care se află cineva, departe de familie și de cunoscuți. [Pr.: stră-i-. – Var.: (pop.) streinătate s. f.] – Străin + suf. -ătate.

STRĂJER, -Ă, străjeri, -e, subst. 1. S. m. Persoană care avea obligația să păzească granițele (muntoase), în schimbul unor avantaje fiscale. ♦ P. gener. (Înv. și pop.) Paznic, strajă. 2. S. m. și f. Tânăr care aparținea străjeriei. 3. S. m. Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor. [Var.: (înv.) strejar s. m.] – Strajă + suf. -ar.

CONFINII s. pl. v. frontieră, graniță, hotar, limită teritorială.

CORDON s. v. frontieră, graniță, hotar, limită teritorială.

FRONTIERĂ s. graniță, hotar, limită teritorială, (înv. și pop.) margine, (înv.) confinii (pl.), cordon, fruntarie, miezuină. (~ a unui stat.)

FRUNTARIE s. v. frontieră, graniță, hotar, limită teritorială.

GRANIȚĂ s. 1. v. frontieră. 2. v. limită.

LIMITĂ s. 1. v. extremitate. 2. limită teritorială v. frontieră. 3. v. extremitate. 4. v. margine. 5. v. cuprins. 6. graniță, hotar, margine, (înv.) termen. (Se păstrează între ~ rezonabile.) 7. v. restricție. 8. v. prag. 9. margine, măsură. (Orice lucru are o ~.)

MARGINE s. v. carâmb, cimitir, cupon, frontieră, graniță, hotar, lătunoaie, limită teritorială.

MIEZUINĂ s. v. frontieră, graniță, hat, hotar, limită teritorială, răzor.

PICHET s. (înv.) posadă. (~ de graniță.)

TERMEN s. v. cap, capăt, final, fine, graniță, hotar, încheiere, limită, margine, sfârșit.

VAMEȘ s. (rar) vămuitor, (înv.) mitar, mitarnic, schelar. (Era ~ la graniță.)

graniță s. f., g.-d. art. graniței; pl. granițe

CONTRABANDĂ ~e f. 1) Trecere clandestină a unor mărfuri peste graniță. ◊ Prin ~ pe ascuns; în mod ilegal. 2) Marfă trecută peste granița unui stat în acest fel. /<fr. contrebande

CORDON ~oane n. 1) Fâșie din piele sau din alt material care servește la încins sau la ajustat îmbrăcămintea; cingătoare; centură; curea; brâu. 2) Panglică lată de mătase purtată diagonal pe piept, pe care sunt prinse decorațiile. 3): ~ ombilical organ care face legătura între placenta fetală și corpul mamei. 4) Succesiune de elemente omogene; serie; rând; șir. 5) înv. Linie de demarcație care desparte diferite țări; graniță; frontieră; hotar. /<fr. cordon

DEPARTE adv. 1) La mare distanță; într-un loc îndepărtat. ◊ De ~ din depărtare. Mai ~ mai încolo, mai la distanță. Nici pe ~ câtuși de puțin; deloc. Pe ~ pe ocolite; indirect. A ajunge ~ a) a dobândi succes; b) a trece granițele permise. 2) Într-un moment care a precedat cu mult sau va urma. ◊ Mai ~ în continuare. /de + parte

DIASPORĂ f. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. Diaspora românească din Canada. [Sil. di-as-] /<fr. diaspora

FEDERAT ~ți m. mai ales la pl. 1) (în Imperiul Roman) Persoană care locuia la graniță și care, în schimbul unor privilegii, îndeplinea unele misiuni de apărare împotriva străinilor. 2) (în perioada Comunei din Paris) Membru al gărzii naționale. /<lat. foederatus, fr. fédéré

FRONTIERĂ ~e f. Linie de demarcație naturală sau convențională care desparte diferite țări; graniță; hotar. [G.-D. frontierei; Sil. -ti-e-] /<fr. frontiere

GRANIȚĂ ~e f. 1) Linie de demarcație naturală sau convențională care desparte diferite țări; frontieră; hotar. * Peste (sau dincolo de) ~ într-o țară străină. De peste ~ dintr-o țară străină. 2) fig. Punctul cel mai îndepărtat; margine; hotar. [G.-D. graniței] /<bulg., sb. granica

GRĂNICER ~i m. Militar care are misiunea de a păzi și a apăra hotarele unui stat. /graniță + suf. ~ar

HOTAR ~e n. 1) Linie de demarcație care desparte o țară de alta; graniță; frontieră. ◊ Peste ~e în străinătate. 2) Linie de demarcație între două proprietăți sau între două porțiuni de teren. 3) fig. Punctul cel mai îndepărtat; margine; extremă. ◊ Fără ~e nesfârșit; nețărmuit. /<ung. határ

LIMITĂ ~e f. 1) Punct ce marchează sfârșitul unei întinderi sau suprafețe. ◊ ~ teritorială linie de demarcație care desparte diferite țări; hotar; graniță; frontieră. 2) Ton al unei voci sau al unui instrument, caracterizat prin înălțime sau profunzime extremă. 3) Punct extrem al unei acțiuni; linie de sus a unei evoluții. ◊ ~ de vârstă vârstă după care o persoană nu mai poate exercita o anumită funcție publică. 3) mat. Valoarea fixă spre care tind valorile unei mărimi variabile. 4) fig. Punct final pe care îl pot atinge posibilitățile, mijloacele sau capacitățile unei persoane. /<fr. limite, lat. limes, ~itis

PLĂIEȘ ~i m. 1) ist. Persoană care locuia la granițele de munte ale țării, însărcinată cu paza acestora în schimbul unor privilegii. 2) Locuitor al regiunilor muntoase; muntean. /plai + suf. ~aș

SERHAT ~uri n. înv. Cetate turcească de la granița cu Principatele dunărene. /<turc. serhat

STÂLP ~i m. 1) Element de construcție, lung și gros, din lemn, din metal sau din beton armat, care, pus vertical, servește pentru a susține ceva. ~ de gard. ~ de telegraf. ◊ A sta ~ a sta drept și nemișcat. ~ de cafenea se spune despre o persoană care își petrece timpul mai mult prin cafenele. A pune (sau a țintui) la ~ul infamiei (sau rușinii) a condamna în public faptele urâte ale cuiva. ~ de hotar stâlp care indică o graniță. 2) fig. Persoană care constituie un sprijin pentru cineva sau ceva. ~ii societății. ◊ ~ul casei susținătorul (capul) familiei. /<sl. stlupu

STRĂJER ~i m. 1) ist. Persoană care locuia la granițele de munte ale țării și se angaja să le păzească în schimbul unor privilegii; plăieș. 2) Persoană care are sarcina de a străjui ceva sau pe cineva; paznic. /strajă + suf. ~ar

TRANSNAȚIONAL ~ă (~i, ~e) Care depășește granițele naționale. /<engl., fr. transnational

ZID ~uri n. Element de construcție (din piatră, beton etc.) care împrejmuiește sau separă un spațiu, un teren sau o încăpere. * ~ chinezesc a) zid uriaș construit în vechime la granițele de nord ale Chinei; b) barieră riguroasă. A face ~ în jurul cuiva a) a înconjura pe cineva pentru a-l apăra; b) a fi solidar cu cineva. /<sl. zidu

CONFINII s.n. pl. (Liv.) Limite, granițe ale unei țări. [Cf. lat. confines, fr. confins].

SORBET s.n. Specialitate de înghețată de origine franceză sau italiană, realizată din piure sau suc de fructe, dar și pe bază de vin sau șampanie; parfumată divers și adesea cu adaos de mering-spumă pentru a-i da consistență; din fr. sorbet, it. sorbetto; dacă se prepară doar dintr-un simplu sirop de fructe sau sirop de zahăr amestecat cu suc de fructe (de lămâie sau de portocale), înghețat și apoi dat prin mixer, capătă aspect de gheață granulată, colorată, numit în it. gramolata sau granita, fiind mai mult o băutură răcoritoare, decât o înghețată.

CONTRABANDĂ s.f. Trecerea clandestină peste graniță a unor mărfuri, a unor valori ori a altor obiecte prohibite sau sustrase de la plata taxelor vamale; (p. ext.) marfă astfel transportată. ◊ De contrabandă = trecut sau care urmează a fi trecut peste graniță în mod clandestin; (fig.) rezultat dintr-un fals fără valoare; prin contrabandă = pe ascuns. [Cf. engl. contraband, it. contrabbando, fr. contrebande].

DIPLOMAȚIE s.f. 1. Activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi peste graniță pentru a asigura legături reciproce cu celelalte state și a realiza obiectivele politicii sale externe. ♦ Ansamblu de metode și de procedee folosite în domeniul relațiilor internaționale dintre state. ♦ Carieră, funcție de diplomat. ♦ Totalitatea diplomaților. 2. Abilitate, dibăcie, pricepere (în purtări etc.). [Cf. fr. diplomatie, it. diplomazia].

MARCĂ³ s.f. Provincie în unele state feudale condusă de un margraf sau de un principe și care avea rolul de a întări granițele marilor imperii din evul mediu. [< germ. Mark].

FEDERAT, -Ă adj., s.m. și f. 1. (Ant.; mai ales la pl.) Persoană care făcea parte din populațiile așezate la granițele Imperiului roman și care se angaja să apere aceste granițe în schimbul unor avantaje. 2. Delegat la sărbătoarea Federației din timpul revoluției franceze din 1789. [Cf. fr. fédéré, lat. foederatus].

FRONTIERĂ s.f. 1. Hotar între state; graniță. 2. (Mat.) Mulțime de elemente care limitează un domeniu. [Pron. -ti-e-. / < fr. frontière].

plăieș, plăieși, s.m. 1. (înv.) locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer, muntean. 2. (înv. și reg.) administrator la curtea domnească. 3. (reg.) paznic, portar; om de serviciu. 4. (reg.) locuitor al unui plai, de la plai. 5. (reg.) pădurar de plai. 6. (reg.) lăstun.

LIMES s.n. Dispozitiv de apărare construit de-a lungul granițelor Imperiului roman, alcătuit dintr-un zid continuu de piatră sau dintr-un val de pămînt. [< lat. limes].

potecaș, potecași, adj., s.m. 1. (adj.; despre cai) care poate să urce potecile grele de munte, apt de urcat. 2. (s.m.; înv.) locuitor din statele grănicerești, care supraveghează potecile, regiunile de graniță aflate între două puncte străjuite de ostași; grănicer, plăieș.

țenchi s.n. (înv.) 1. semn de graniță. 2. limită, sfârșit. 3. scop, țel.

CONFINII s. n. pl. limite, granițe ale unei țări. (< lat. confines, fr. confins)

CONTRABANDĂ s. f. trecere clandestină peste graniță a unor obiecte, mărfuri sau valori prohibite ori sustrase de la plata taxelor vamale; (p. ext.) marfa transportată. ♦ prin ~ = pe ascuns. (< fr. contrebande)

COSMOFIZICĂ s. f. știință de graniță cu elemente din cosmologie și geofizică. (< fr. cosmophysique)

DIPLOMAȚIE s. f. 1. activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi peste graniță, în vederea realizării obiectivelor politicii sale externe; diplomatică (II, 2). 2. carieră, funcție de diplomat. 3. totalitatea diplomaților. 4. abilitate, dibăcie, pricepere (în purtări etc.). (< fr. diplomatie)

EXPEDIȚIE s. f. 1. expediere (1). 2. călătorie întreprinsă în vederea unor cercetări științifice sau pentru afaceri comerciale. 3. campanie militară în afara granițelor, în scop de cucerire, de pedepsire etc. (< fr. expédition, lat. expeditio)

FEDERAT s. m. 1. (ant.) persoană care făcea parte din populațiile la granițele Imperiului Roman, angajată să apere aceste granițe în schimbul unor avantaje. 2. delegat la sărbătoarea Federației din timpul Revoluției Franceze din 1789. (< lat. foederatus, fr. fédéré)

FRONTIERĂ s. f. 1. linie naturală sau convențională care delimitează teritoriul unui stat; graniță. 2. (fig.) limită. 3. (mat.) mulțime de elemente care limitează un domeniu. (< fr. frontière)

GRANITA s. f. suc de fructe care se servește cu bucăți de gheață. (< it. granita)

JONCTURĂ s. f. 1. element fonetic care marchează o pauză. 2. graniță între două silabe, morfeme, sintagme sau fraze. (< fr. joncture)

LIMES s. n. dispozitiv de apărare construit de-a lungul granițelor Imperiului Roman, alcătuit dintr-un zid continuu de piatră sau val de pământ. (< lat. limes)

NEUROORTOPEDIE s. f. disciplină de graniță între neurochirurgie și ortopedie. (< neuro/chirurgie/ + ortopedie)

graniță (granițe), s. f. – Frontieră, hotar. – Mr. graniță. Sl. (bg., sb., cr., slov., pol., rus.) granica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 142; cf. Gáldi, Dict., 177). – Der. grănicer, s. m. (paznic de frontieră); grăniceresc, adj. (propriu grănicerilor).

hotar (hotare), s. n. – 1. Limită, margine. – 2. Frontieră, graniță. – 3. Capăt, extremă. – 4. Proprietate, teren delimitat. – 5. (Înv.) Hotărîre. Mag. határ (Cihac, II, 507; Tiktin; Gáldi, Dict., 92). Nu este sigur că mag. a dat sl. chotarŭ (Berneker 386) sau că provine din acesta (Melich, Slavonic R., XI, 36.; sb. hatar începînd cu sec. XIV, cf. Daničič, III, 582); însă și cuvîntul rom. poate proveni din sl., cf. sb. atar „regiune”. – Der. hotărî, vb. (a delimita, a pune hotar; a stabili, a fixa; a hotări; refl., a se mărgini, a se învecina), cf. mag. határozni „a discerne, a hotărî”; nehotărîre, s. f. (lipsă de hotărîre); nehotărît, adj. (indecis); hotăraș (var. hotărîș), adj. (învecinat), din mag. határos (Löwe 20; Gáldi, Dict., 137); hotărîtor, adj. (decisiv, determinant); hotărît, adv. (sigur, fără îndoială); hotărîtură, s. f. (înv., delimitare); hotarnic, adj. (care se referă la hotarele unei moșii); hotărnici, vb. (a pune hotar, a delimita); hotărnicie, s. f. (demarcare); înhotărît, adj. (înv., limitrof).

posadă (posăzi), s. f. – 1. Cartier, periferie, suburbie. – 2. Post de graniță. – 3. Contribuție specială pentru menținerea unei fortărețe. – 4. Dispozitiv care reglează grosimea măcinișului. – Var. posad. Sl. posadŭ „cartier”, posada „așezare”, de la posaditi „a așeza” (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 323), cf. sad, răsad. Pentru contribuție, cf. Pintea, Cercetări istorice, XIII, 145. – Der. posădi, vb. (Banat, a așeza), din sl., sb. posaditi; posadnică, s. f. (amantă), din sl. posadĭnica.

torontal (-luri), s. n. – (Arg.) Cur. De la Torontal, județ la granița Romîniei cu Iugoslavia; dar motivul acestei apropieri nu este clar. Poate trebuie să se pornească de la expresia curul pămîntului „loc retras, regiune îndepărtată”.

AACHEN [ḁ:hen], oraș în Germania (Renania de Nord-Westfalia), la granița cu Belgia; 535 mii loc. (1987, cu suburbiile). Centru minier (cărbune și min. de fier). Ind. textilă, constr. de mașini (electrotehnică), chimică, geamuri. Nod de comunicații. Stațiune balneoclimaterică cu ape termale. Institut politehnic (1870). Principala reședință a imp. franc al lui Carol cel Mare (Aix-la-Chapelle). Loc de încoronare a împăraților Sfîntului Imperiu Roman (813-1531). Aici au fost semnate tratatele de pace prin care s-au încheiat Războiul de Devoluțiune dintre Franța și Spania (1667-1668) și Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748). Centru de artă în epoca carolingiană. Monument celebru: Capela Palatină (începutul sec. 8 – sfârșitul sec. 9) ridicată de arhitectul Odo (Eudes) de Metz pentru Carol cel Mare. Primărie în stil gotic (sec. 14).

ACONCAGUA, Cerro ~, vulcan stins în Anzii Argentinieni (la granița dintre Chile și Argentina), cel mai înalt vf. de pe continentul american și din emisfera vestică (6.959 m). Escaladat pentru prima oară în 1897 de elvețianul M. Zurbriggen.

AKBAR, Djelal ad-Din, padișah al Indiei (1556-1605), din dinastia Marilor Moguli. A lărgit considerabil granițele imperiului și s-a preocupat de organizarea internă a acestuia.

ALAM HALFA, înălțimi în N Egiptului (Platoul Libian), la granița cu Libia, în apropierea țărmului M. Mediterane. Aici au avut loc lupte între trupele britanice și germane (aug.-sept. 1942).

ALASKA [əlæscə] 1. Mare pen. în NV Americii de Nord, mărginită de Oc. Arctic (la N), M. Bering (la V) și Oc. Pacific (la S), pe terit. căruia se află statul american omonim. Lungime: 700 km; lățime: între 10-170 km. Străbătută de fl. Yukon. Cedată de guvernul rus în 1867 S.U.A., pentru suma de 7,2 mil. dolari. 2. Pen. îngustă în NV Americii de Nord, limitată de M. Bering (la V), G. Bristol (la SV), și Oc. Pacific (la SE), parte a marii pen. cu același nume. Traversată de M-ții Aleutini de origine vulcanică; gheizere, ghețari, lacuri și păduri. Se continuă cu Arh. Aleutinelor. Alt. max.: 2.714 m (vf. Pavlof). Climă subpolară. Pescuit intens. 3. Culme muntoasă în S Pen. A. (1), constituită din granite. Lungime: c. 1.000 km. Alt. max.: 6.194 m (vf. McKinley). Tundre montane. Ghețari. Parcuri naționale. 4. Golf larg al Oc. Pacific, pe coastele Americii de Nord, între Pen. A. (1) și Arh. Alexandru. Ad. max.: 5.660 m. 5. Curent cald în NE Oc. Pacific (G. Alaska și M. Bering). Viteză: 1,5 km/h. Temp. apei: 2°C (febr.) și 15°C (aug.). 6. Stat al S.U.A., în Pen. A. (1); 1,53 mil. km²; 510 mii loc. (1988). Centru ad-tiv: Juneau. Expl. de cupru, petrol, cărbune, aur. Ind. lemnului. Pescuit.

ALBIT (< fr. {i}) s. n. Feldspat plagioclaz sodic, de culoare albă, cenușie, verzuie cu luciu sidefos și duritate mare, întîlnit în rocile magmatice acide (granite, pegmatite), în cele metemorfazate (gnaise) și în unele calcare. Utilizat în ind. ceramicii fine ca fondant.

ALDAN 1. Rîu în Iakuția (Federația Rusă); 2.273 km. Izv. din M-ții Stanovoi și se varsă în Lena la Batamaj. Afl. pr.: Amga, Maia. Navigabil pe 1.753 km. 2. Podiș în Siberia Orientală (C.S.I.) Între M-ții Stavoi și rîul cu același nume, alcătuit din roci cristaline cu intruziuni de granite și sienite. Alt. med.: 1.300-1.600 m. Zăcăminte carbonifere, de min. de fier, aur și mică. Expl. forestiere.

ALMĂJ (ALMĂJULUI) 1. Munții ~, masiv muntos din grupa M-ților Banatului, la N de defileul Dunării, constituit din roci cristaline cu intruziuni de granite și calcare jurasice. Alt. max.: 1,224 m (vf. Svinecea Mare). Păduri de fag. 2. Depresiunea ~, zonă depresionară intramontană în sudul Banatului, între M-ții Semenicului, Almăjului și Locvei, drenată de rîul Nera. Supr.: 250 km². Relief colinar, de terase și lunci. Climă blîndă. Expl. forestiere, de calcare, de cărbuni și azbest. Culturi de cartofi și de porumb. Zonă pomicolă și de creștere a vacilor de lapte. Cunoscută și sub numele de Depresiunea Bozovici. 3. Com. în jud. Dolj; 4.115 loc. (1991). Cula Poenaru (1764); biserică (1787).

ALOR SETAR (ALOR STAR), oraș în N Malaysiei (Malaya), în apropierea graniței cu Thailanda, centrul ad-tiv al statului Kedah; 71,7 mii loc. (1980). Aeroport. Centru comercial al unei vaste reg. agricole (orez).

ALTAIUL ÎNALT (GOV’ ALTAJN [altáin]), sistem muntos în Asia Centrală (C.S.I., Mongolia), alcătuit din granite și gnaise. Lungime: c. 500 km. Alt. med.: 2.400 m. Alt. max.: 4.506 m (vf. Beluha). Vegetație de deșert montan.

AMU-DARIA, rîu în Asia central-sudică. Lungime: 2.540 km. Izv. din M-ții Hindukusk de la 4.900 m alt., trece prin Kirghizia, Tadjikistan, Uzbekistan (formează granița cu Afghanistanul), Turkmenia și se varsă printr-o deltă în L. Aral. Afl. pr.: Vahš (pe dr.) și Pianj (pe stg.). Separă pustiurile Karakum de Kîzîlkum. Vaste sisteme de irigație. Vechiul nume: Oxus.

AMUR (HEILONGJIANG), fl. în E Federației Ruse (C.S.I.) și NE Chinei, format prin unirea rîurilor Șilka (izv. din M-ții Iablonovîi) și Argun cu Kerulen (izv. din M-ții Hinganul Mare). Se varsă în Oc. Pacific (M. Ohotsk); 2.846 km (împreună cu Șilka și Onon 4.510 km). Supr. baz.: 1,84 mil. km². Afl. pr.: Ussuri, Sungari (pe dr.) și Zeia, Bureia (pe stg.). Cursul mijlociu formează granița dintre Federația Rusă și China. Navigabil pe c. 3.220 km. Trece prin orașele Blagoveșcensk, Habarovsk și Komsomolsk pe Amur.

APUSENI, Munții ~, grupă muntoasă, parte componentă a Carpaților Occidentali, încadrată de Cîmpia și Dealurile de Vest (la V), de Pod. Transilvaniei (la E), de Pod. Someșan (la N) și de culoarul Mureșului (la S); constituiți din nuclee de șisturi cristaline și granite (M-ții Zarandului și Gilăului), peste care stau depozite de sedimentare paleozoice și mezozoice (M-ții Codrului, M-ții Trascăului), străbătute de bananite și dacite; puternic cutați, șarlați și faliați (M-ții Metaliferi, Vlădeasa ș.a.). Alcătuiți dintr-un masiv central (M-ții Bihor) cu alt. de peste 1.800 m, cu platforme de eroziune, înconjurat de masive bine individualizate, cu alt. sub 1.000 m. În N masivului central se desfășoară M-ții Meseșului și Plopișului (șisturi cristaline), despărțite prin depr. Șimleului; în V, M-ții Pădurea Craiului (calcare și fliș cratacic) și Codru-Moma (calcare mezozoice), despărțiți prin depr. Beiușului; în SV M-ții Zarandului (șisturi cristaline și fliș cretacic), iar în S, M-ții Metaliferi. În E masivului central se desfășoară masivul Gilău-Muntele Mare și M-ții Trascăului (granite și conglomerate cretacice), iar în NE, M-ții Vlădeasa. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Expl. de min. auro-argentifere, bauxită, sulfuri complexe. Rețea hidrografică cu densitate ridicată și debit bogat. Alternanță de păduri de molid și de rășinoase în amestec cu foioase. Importantă zonă turistică (peșteri, chei, defilee, izbucuri). Aici se află cel mai ridicat plafon al așezărilor omenești din Carpații Românești (satul Bădăi, com. Avram Iancu, jud. Alba, situat la 1.650 m).

ARAD 1. Cîmpia Aradului, zonă înaltă a Cîmpiei de Vest, situată la N de Arad, între Mureș și Crișu Alb. Alt. max.: 124 m Importantă zonă agricolă (cereale, viticultură, legumicultură, creșterea animalelor). 2. Municipiu în extremitatea de V a țării, în Cîmpia de Vest, pe Mureș, reșed. jud. Arad: 198.971 (1991). Nod feroviar și rutier. Aeroport internațional. Important centru al ind. constr. de mașini (strunguri, vagoane de metrou, vagoane de cale ferată pentru mărfuri și călători, utilaj agricol, mori pentru prepararea furajelor etc.), al ind. textile (conf. și tricotaje, filatură și țesături de bumbac), chimice (coloranți, lacuri și vopsele, îngrășăminte chimice), mat. de constr. (prefabricate din betob, cărămiși și țiglă), prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), piel. și încălț., alim. (zahăr, preparate din carne, produse lactate, uleiuri vegetale, conserve de legume și fructe, produse de panificație etc.). Fabrică de jucării și de ceasuri deșteptătoare. Centru viticol, legumicol (mari sere) și pomicol (piersici). Centru cultural cu vechi tradiții: institut de învățămînt superior (Universitatea „Aurel Vlaicu”), teatru de sta (cu secțiile română și maghiară), teatru de marionete, filarmonică, muzee, bibliotecă cu colecții rare. Cetate (sec. 18), primăria (sec. 19) în stil neo-renascentist, teatrul vechi (1816-1817) în stil neoclasic, clădirea Tribunalului (1892) în stil neobaroc, Palatul Culturii (1910-1913) în stil eclectic în care este adăpostit și Muzeul județean. Menționat documentar în 1156, iar ca oraș în 1329; ocupat de turci în 1552; eliberat de oștile lui Mihai Viteazul (1599) a reintrat în stăpînirea Porții Otomane (1616) pînă la sfîrșitul sec. 17; în 1685 a trecut sub dominația habsburgică. Important centru al luptei românilor pentru emanciparea națională, politică și culturală. În 1812, aici a fost înființată „Schoala preparandă sau pedagoghicească a nației românești”, prima școală normală românească din Transilvania. A. a fost un important centru al revoluției din 1848-1849 și sediul Consiliului Național Român Central în 1918. Declarat municipiu în 1968. 3. Jud. în extremitatea vestică a României, la graniță cu Ungaria, în bazinele rîurilor Mureș și Crișu Alb; 7.652 km² (3,22 la sută din supra. țării); 503.768 loc. (1991), din care 52,9 în mediul urban; densitate: 66,7 loc./km². Reșed.: municipiul Arad. Orașe: Chișineu-Criș, Curtici, Ineu, Lipova, Nădlac, Pîncota, Sebiș. Comune: 67. Relief variat: în NE și E ramificațiile vestice ale M-ților Codru-Moma (1.112 m, vf. Pleșu) și Zarand (836 m, vf. Drocea), care închid înre ei golful depr. Zarand-Gurahonț-Hălmagiu, în S DealurileLipovei (200-400 m alt.), iar în V Cîmpia de Vest, cu subunitățile ei (Cîmpia Vingăi, Cîmpia Aradului, Cîmpia Crișurilor, Cîmpia Cermei). Climă temperat-continentală, moderată, cu ierni blînde și veri relativ călduroase. Temp. medie anuală de 8 °C în zona de munte și 11 °C în cîmpie. Precipitațiile medie anuale însumează c. 1.000 mm în reg. montane și 600 mm în cîmpie (mai abundente în lunile mai-iun.). Vînturi dominante dinspre SV și V. Hidrografia este reprezentată în principal prin cursul inf. al Mureșului, care străbate jud. pe 220 km, și prin cel mijlociu al Crișului Alb sînt legate de cele ale Mureșului printr-o rețea densă de canale (Matca, Ier-Turnu-Dorobanți, Morilor etc.) folosite pentru drenarea și irigarea terenurilor agricole. Resurse naturale: petrol și gaze naturale (Pecica, Turnu), min. complexe (sulfuri polimetalice în zonele Hălmagiu, Brusturi, Luncșoara, Pănișeni), pirite cuprifere (Petriș, Roșia Nouă), molibden (Săvîrșin), marmură (Moneasa, Căprioara, Vîrfurile), dolomite (Minișu de Sus), andezite (Vîrfurile, Aciuța, Mocrea), calcare, argile, gresii, păduri etc. Izv. cu ape minerale la Lipova (feruginoase, carbogazoase, calcice, magneziene, sodice) și Moneasa (carbogazoase, alcaline, mezotermale). Economia. Industria reprezintă principala ramură a economiei jud. A. În 1989, ponderea covîrșitoare în realizarea valorică a prod. globale înd. o deținea subramura constr. de mașini (38,6 la sută), concentrată cu precădere în municipiul Arad și profilată pe producerea unei game variate de vagoane de cale ferată pentru mărfuri și călători (inclusiv vagoane de metrou), pe realizarea celei mai mari părți a prod. de strunguri a țării (cu secții la Lipova și Chișineu-Criș) și a întregii prod. de ceasuri, precum și pe prod. de utilaje feroviare și agricole, mori pentru preaprarea furajelor etc. Ponderi mari dețin și ind. textilă și a conf., 16 la sută (Arad, Lipova, Chișineu-Criș, Ineu), ind. chimică, 6.5 la sută (Combinatul de Îngrășăminte Chimice Arad), de prelucr. a lemnului (Arad, Pîncota, Sebiș, Lipova, Ineu, Nădlac), mat. de constr. (Arad.), alim. (preparate din carne și lapte, zahăr, conserve de legume, morărit și panificație etc.). Agricultura, cu vechi tradiții și un caracter diversificat, dispune de însemnate supr. cultivate cu porumb (105.352 ha, 1989), grîu și secară (102.781 ha), plante de nutreț, orz și orzoaică, plante uleioase, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe, tutun etc. Supr. apreciabile sînt acoperite cu sere legumicole (Arad), specializate în prod. de tomate, castraveți, ardei gras etc. Viticultură (podgoriile Miniș, Pîncota, Șiria, Ghioroc, Păuliș ș.a.), pomicultură (Lipova, Zăbrani, Buteni ș.a.). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de numeroase ferme moderne specializate în creșterea porcinelor (408,9 mii capete), ovinelor (442,1 mii capete), bovinelor (175,7 mii capete), păsărilor (2950,5 mii capete) etc. Căi de comunicație (1990): 485 km c. f. (196 km electrificate) și 2.087 km de drumuri publice (478 km modernizate). Pe terit. jud. A. se remarcă un intens trafic de mărfuri și călători pe c. f. și șosele, datorat punctelor de frontieră Curtici și Nădlac. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitatea „Aurel Vlaicu”, 285 școli generale, 26 licee, 456 biblioteci, 165 cinematografe, cu filarmonică și un teatru (la Arad), muzee etc. Turism. Existența unui relief variat (inclusiv cel carstic de la limita cu jud. Bihor unde se află izbucul de la Călugăreni), prezența unor izv. cu ape minerale care au generat dezvoltarea stațiunilor balneoclimaterice Lipova și Moneasa, numeroasele obiective istorice și social-culturale (cetățile de la Arad, Șoimuș, Șiria, Dezna), castele medievale de la Macea, Sebiș, Curtici, Șiria, Dezna, Pîncota, bisericile de lemn de la Bodești, Hălmagiu, Ionești, mănăstirile Secusigiu și Pecica, muzeele de istorie și etnografie de la Arad, Lipova, Sebiș, Curtici, parcurile dendrologice de la Gurahonț, Lipova și Macea, rezervațiile botanice Petriș și Zimbru, varietatea și originalitatea etnografiei și folclorului (bogăția cromatică a portului popular din zonele Șicula, Birchiș, Secusigiu), centrele de ceramică (Bîrsa, Hălmăgel, Tîrnovița, picturile naive din Brusturi etc.) au favorizat dezvoltarea unui intens turism de tranzit și de sejur. Indicativ auto: AR.

ARAKS (ARAS), rîu în V M. Caspice, afl. dr. al lui Kura: 1.072 km. Izv. din Masivul Bingöl (Turcia), formînd pe 605 km granița dintre Armenia, Azerbaidjan, Turcia și Iran. Irigații.

ARẴUCA, rîu în Columbia și Venezuela, afl. stg. al fl. Orinoco; 900 km, dintre care 600 km navigabili. Izv. din Cordiliera răsăriteană columbiană (Anzii Nordici) și formează pe o porțiune granița dintre Columbia și Venezuela.

ARCÓZĂ (< fr. {i}), s. f. Gresie bogată în feldspați alterați (peste 25 la sută), provenită din dezagregarea și sedimentarea rapidă a granitelor și gnaiselor. Se folosește uneori ca piatră de moară, pentru șemineuri etc.

ARGENTINA, Republica Argentina, stat federal în SE Americii de Sud, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (peste 4 mii km²); 2,8 mil. km²; 32 mil. loc. (1989). Limba de stat: spaniola. Cap.: Buenos Aires. Orașe pr.: Córdoba, Rosario, La Plata, Mar del Plata. Pop. urbană: 84,7 la sută (1985). Este împărțită în 22 prov. federale, un teritoriu național și Capitala Federală. Relieful A. este dispus în 3 mari trepte: M-ții Anzi (în V, la graniță cu Chile), podișurile („mesetas”) Patagoniei (în S) și cîmpiile Pampa (c. 600 mii km²), Chaco și Entre Rios („Mesopotamia”) în E și N. Climă variată, de la cea tropicală (în N) la cea temperat-continentală cu nuanțe de ariditate (în S). Expl. de petrol (22,6 mil. t, 1989), gaze naturale, argint, staniu, min. de fier, sare ș.a. Ind. produce energie electrică (48,5 miliarde kWh, 1988), fontă, oțel (3,6 mil. t, 1988), ciment (6,3 mil. t, 1987), articole mecanice, aparate și utilaje, autovehicule (182,4 mii buc., 1987), produse alim., farmaceutice, textile, și din lemn, extract de quebracho; 9,5 la sută din terit. țării se cultivă cu cereale: grîu (7,8 mil. t, 1988), porumb (9,2 mil. t, 1988), orez, plante furajere, floarea-soarelui, (2,9 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), ricin (146 mii t, locul 3 pe glob), bumbac, tutun ș.a.; pomicultură și viticultură (274 mii ha, 3,3 mil. t struguri, 1988). Pe întinsele pajiști naturale (52,1 la sută din supr. țării) se cresc bovine (50,8 mil. capete, 1988), ovine (29,2 capete, 1988), cabaline (3,1 mil. capete, 1988). Pescuit intens (420,3 mii t, 1986). C. f.: 34,5 mii km. Căi rutiere: 207,6 mii km. Flota maritimă comercială: 2,5 mil. t. Moneda: 1 Astral = 100 centavos. Exportă produse agricole (c. 2/5), produse ale ind. constr. de mașini, produse chimice, textile ș.a. și importă materii prime ind. și semifabricate, utilaje și echipament ind., mijloace de transport, produse alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Populat de triburi indiene (diaquita, chechua, guarani, puelche, araucani etc.), terit. A. a fost cucerit în sec. 16 de conchistadorii spanioli, care din 1536 i-ai inclus în viceregatul Perú, iar din 1776 în viceregatul Rio de la Plata. În 1810 creolii și emigranții au început lupta armată antispaniolă. La 9 iul. 1816 Provinciile Unite din La Plata s-au proclamat independente, iar în 1826 și-au luat numele de Republica Federativă Argentina. Sec. 19 din istoria A. este marcat de lupta pentru putere între unioniști și federaliști și de războaie împotriva Uruguayului și Paraguayului. La sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20 se intensifică pătrunderea capitalului străin și se accelerează dezvoltarea economică. În perioada celui de-al doilea război mondial, A. și-a proclamat, la început, neutralitatea, dar în mart. 1945 a intrat în război de partea coaliției antihitleriste. În primii ani postbelici, președintele Juan Domingo Perón (1946-1955) inițiază o serie de reforme economice și sociale îndrăznețe (naționalizarea transporturilor, a unor ramuri ale ind., etatizarea comerțului exterior, separarea deplină a bisericii de stat ș.a.). După 1955, A. cunoaște o puternică intervenție a forțelor armate în viața politică a statului. Președinții Arturo Frondizi, Arturo Umberto Illia, Juan Carlos Ongania, Roberto Marcelo Levingston și Maria Estella Martinez de Perón au fost înlăturați prin lovituri de stat militare. În perioada 1955-1983 din cei 20 președinți, 12 au fost generali. Războiul cu Marea Britanie izbucnit după ocuparea de către A. a Insulelor Falkland (Malvinas) (apr.-iun. 1982) este urmat de demisia președintelui, generalul L.F. Galtieri, și de dizolvarea juntei militare de guvernămînt (iun. 1982), de legalizarea partidelor politice (iul. 1982) și de ținerea de alegeri generale (dec. 1983) care au permis revenirea la un guvern civil în ian. 1984. Alegerile din 14 mai 1989 au readus la putere Partidul Peronist, noul președinte, Carlos Saul Menem, avînd de făcut față unei situații economice grav deteriorate. A. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de Parlament, iar cea executivă de președinte și un cabinet condus de președinte.

ARGUN (EERGUNAHE), rîu în China și în Federația Rusă, unul dintre izv. Amurului; 1.520 km. Izv. din M-ții Hinganul Mare, formînd pe 944 km granița dintre cele două state. Navigabil sezonier.

ARMENIA 1. Republica ~, stat în Europa în S Transcaucaziei; 29,9 mii km²; 3,28 mil. loc. (1989). Limba de stat: armeana. Cap.: Erevan. Orașe pr.: Leninakan, Kirovakan, Ecimiadzin. Pop. Urbană: 68 la sută. Este împărțită în 37 de raioane. Cuprinde NE Pod. Armeniei, culmi ale Caucazului Mic cu alt. max. 4.090 m (vf. Aragaț) și depr. L. Sevan. Climă temperat continentală uscată, cu precipitații de 400-500 mm/an. Pr. rîu este Araks (care formează granița cu Turcia și Iran) cu afl. său Razdan. Peste 100 de lacuri, cel mai mare fiind Sevan (1,4 mii km²), de origine tectonică, la 1.903 m alt. Peste 20 la sută din supr. țării este ocupată de păduri de fag și stejar. Resurse de subsol (cu rezerve restrînse): molibden, cupru, plumb, zinc. Ind. A. produce energie electrică (14,5 miliarde KWh, 1986), mașini unelte și strunguri, echipament energetic, produse electrotehnice și electronice, aluminiu, concentrate de cupru și molibden, mat. de constr. și ciment, cauciuc sintetic, mase plastice, acid sulfuric, fire și fibre chimice, țesături de lînă și mătase, încălțăminte, conserve, vin și coniac. Terenurile arabile care ocupă c. 16 la sută sînt cultivate cu grîu, plante tehnice (sfeclă de zahăr, tutun) și legume. În valea rîului Araks se cultivă bumbac și orez. Mari supr. de livezi și vii (240 mii t. struguri, 1986). Este dezvoltată creșterea animalelor pentru carne și lapte: bovine (0,9 mil. capete, 1987), ovine și caprine (1,9 mil. capete, 1987). C. f.: 870 km. Căi rutiere: 7,6 mil. km. Gazoducte dinspre Azerbaidjan și Gruzia. Turism în M-ții Caucaz și stațiuni climaterice. Exportă: concentrate neferoase, produse electrotehnice, chimice, bunuri industriale de consum, produse textile și alim. (vin, coniac, conserve de fructe, țigarete) și importă materii prime și semifabricate, mijloace de transport, combustibili ș.a. Istoric. Pe terit. A., locuit din timpuri străvechi, s-au stabilit armenii (mieln. 1 î. Hr.), unul dintre cele mai vechi popoare din Asia Anterioară. În condițiile dispariției puternicului stat sclavagist Urartu (sec. 9-6 î. Hr.) s-au pus bazele Regatului armean, care la scurtă vreme a căzut în stăpînirea Ahemenizilor (sec. 6-3 î. Hr.), și apoi, a Seleucizilor (sec. 3-2 î. Hr.), sub forma a două satrapii: A. Maior în est și A. Minor în vest. După înfrîngerea Seleucizilor de către romani (190 î. Hr.), Artașe (Artaxias I) proclamă independența A. Maior, își ia titlul de rege și fondează o dinastie, în timpul căreia Regatul armean a atins apogeul puterii și expansiunii terit., mai ales sub domnia regelui Tigran al II-lea cel Mare (95-55 î. Hr.). Începînd din sec. 1 î. Hr., A. a fost obiectul unei acerbe rivalități între Roma și Regatul parților. În sec 3-4, relațiile feudale devin predominante. În 301 s-a adoptat creștinismul, A. fiind primul stat în care acesta a fost declarat religie oficială. Pe fondul unor grave crize social-politice, în 387, A. a fost înpărțită între Persia Sasanidă și Roma; pe o mare parte a terit. A. s-a exercitat autoritatea Persiei. În sec. 7-15, pe terit. A. a avut loc invazia arabilor, bizantinilor, selgiucizilor și mongolo-tătarilor. În sec. 11-18, A. a devenit obiectul tendințelor expansioniste ale Imp. Otoman și Persiei (în 1639, A. este definitiv împărțită: V țării a fost încorporat Imp. Otoman, iar E – Persiei). În urma războiului ruso-persan (1826-1828), A. răsăriteană a fost anexată la Rusia. În a doua jumătate a sec. 19 s-a intensificat lupta împotriva Imp. Otoman care a practicat față de populația armeană o politică de exterminare în masă (1895-1896; 1915-1916), însoțită de un mare exod al unei mari părți a armenilor. În împrejurările evenimentelor revoluționare din Rusia (1917), puterea a fost preluată de dașnaci (membrii ai partidului armean Dașnaktutiun), A. fiind ocupată, în același timp, de trupele anglo-turce. La 29 nov. 1920 s-a constituit R.S.S. Armeană: din 12 mart. 1922, în componența Republicii Sovietice Federative Socialiste Transcaucaziene; la 5 dec. 1936, A. a intrat în cadrul U.R.S.S., ca republică unională. Pe fondul tensiunilor interetnice, autoritățile guvernamentale armene revendică instituirea suveranității de stat asupra reg. Nagorno-Karabah (creată în 1923 și aflată în componeneța Azerbaidjanului), cu populație majoritar armeană. La 7 dec. 1988, în A. s-a produs un devastator cutremur de pămînt, soldat cu mari distrugeri de valori materiale și zeci de mii de pierderi de vieți omenești. La 23 sept. 1991, Parlamentul A. în urma unui referendum a adoptat Declarația privind independența A. 2. Pod. Armeniei, podiș în Turcia, Iran și Armenia, limitat la N de Caucazul Mic și la S de M-ții Taurus Armean, acoperit de roci vulcanice. Alt. med.: 1.650 m. De aici izv. rîurile Kura, Araks, Tigru și Eufrat. Din 1988, cînd s-a declanșat conflictul, mii de oameni și-au pierdut viața în luptele dintre A. și Azerbaidjan pentru controlul enclavei Nagorno-Karabah (care și-a declarat independența în 1991), zonă locuită preponderent de armeni, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului. În 1992, o comisie internațională a fost însărcinată cu găsirea unor căi de rezolvare a conflictului, în timp ce luptele continuă și fac noi victime.

ART NOUVEAU (denumire franceză) [ar nuvó] Stil în arhitectură, arte decorative și sculptură dezvoltat în Franța la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20. Termenul este folosit și ca denumire pentru întreaga artă de la granița dintre cele două secole. Principalele centre de manifestare sînt în Paris și Nancy, în ultimul dezvoltîndu-se o adevărată școală, mai ales în sticlă și ceramică, al cărei reprezentant este E. Gallé. V. și Arta 1900.

AUSTRIA, Republica ~, stat federal în Europa Centrală; 83,8 mii km²; 7,62 mil. loc. (1989). Limba de stat: germana. Cap.: Viena. Orașe pr.: Graz, Linz, Salzburg, Innsbruck. Pop. urbană: 55,1 la sută. Este format din 9 landuri. Țară muntoasă (Alpii Orientali sau Austrieci și Prealpii ocupă 3/4 din supr, țării), cu alt. mai coborîte în E, în bazinul Vienei (pe Dunăre) și în Burgenland (sector al Cîmpiei Panonice). Climă temperat-continentală cu precipitații bogate în reg. alpină (peste 2.000 mm/an). Dunărea străbate A. pe c. 300 km. Resurse de subsol variate, dar cu rezerve restrînse (excepție magnezitul); petrol, gaze naturale, min. de cupru, grafit, lignit, plumb, marmură, magneziu (c. 40 la sută din prod. mondială). Ind. A. produce energie electrică (50,2 miliarde kWh, 1989), oțel (5 mil. t, 1989), aluminiu (169,2 mii t, 1989), material rulant, echipament energetic și electrotehnic, utilaje industriale, cauciuc sintetic, medicamente, ciment (4,75 mil. t, 1989), produse textile și alim. Pădurile (38,1 la sută din supr. țării) favorizează dezvoltarea ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (255,6 mii t hîrtie de ziar, 1989), 17,1 la sută din supr. A. este cultivată cu grîu, secară, orz, cartofi (0,9 mil. t, 1988), ovăz, sfeclă de zahăr; creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,6 mil. capete, 1988), porcine (3,9 mil. capete, 1988). C. f.: 6.482 km (3.219 electrifcați). Căi rutiere non-urbane: 11.676 km (1.405 km autostrăzi, 1988). Turism intens (12,9 mil. vizitatori străini, 1979), care asigură 1/3 din venitul național. Exportă produse metalurgice și ale ind. constr. de mașini (peste 1/2), produse chimice, textile, celuloză și hîrtie, produse din lemn ș.a. și importă materii prime și semifabricate, utilaje și mașini, bunuri industriale de consum, mijloace de transport, combustibili, produse alim. ș.a. – Istoric. Locuită în antic. de triburi germanice, A. a devenit în 1156 ducat în cadrul Imp. Romano-German. Stăpînită de Habsburgi (sfîrșitul sec. 13), care, obținînd în sec. 16-18 coroana imperială, au implicat A. aproape în toate coalițiile războaielor europene. A. și-a extins puterea asupra Cehiei, Sileziei, Ungariei, Transilvaniei și a altor teritorii. La sfîrșitul sec. 18 și începutul sec. 19, A. a participat la aproape toate coalițiile antinapoleneene. În 1806, Francisc II a renunțat la titlul de împărat romano-german, devenind împărat al A. În 1815, a participat la crearea Sfintei Alianțe. În 1848-1849 în A. și în terit. ocupate (Ungaria, Transilvania, Cehia) au avut loc revoluții burghezo-democratice. În urma războaielor cu Franța și Italia (1859) și cu Prusia (1866), A. a pierdut, rînd pe rînd, posesiunile din Pen. Italică și din Germania. În 1867 s-a creat monarhia dualistă austro-ungară, cu tendințe expansioniste în Balcani. Austro-Ungaria a participat la primul război mondial alături de Germania. În 1918, Imp. Habsburgic s-a destrămat și a luat ființă Austria (cu granițele fixate de Tratatul de la Saint-Germain, în 1919). La 12 nov. 1918, A. a fost proclamată republică. În mart. 1938, Germania hitleristă a ocupat A., anexînd-o (Anschluss). Eliberată în 1945, în cea mai mare parte de armata sovietică, A. a rămas temporar sub administrația U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței. La 27 apr. 1945 este proclamată cea de-a doua republică. Tratatul de stat semnat la Viena, la 15 mai 1955, restabilește suveranitatea A. Parlamentul austriac, adoptă, la 26 oct. 1955, Legea Constituțională asupra neutralității permanente a statului austriac. A. este o republică federală. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Federală, compusă din Consiliul Federal și Consiliul Național, iar cea executivă, de guvernul federal (condus de liderul partidului majoritar din Consiliul Național).

AZERBAIDJAN, Republica ~, stat în Europa estică, în E Transcaucaziei la M. Caspică; 86,6 mii km²; 7,03 mil. loc. (1989). Limba de stat: azera (azerbaidjana). Cap.: Baku. Orașe pr.: Kirovabad, Sumgait, Mingheceaur. Pop. urbană: 54 la sută. Este împărțită în 61 raioane. Cuprinde rep. autonomă Nagorno-Karabah. Țară muntoasă (c. 50 la sută), în N culmile Caucazului Mare (4.466 m alt., vf. Bazardiuziu), iar în SV ale Caucazului Mic (3.724 m alt., vf. Ghiamîș). În partea centrală larga cîmpie de acumulare Kura-Araks, iar spre M. Caspică, C. Lenkoran. Climă temperat-continentală montană, în SE subtropicală, cu precipitații bogate în munți (1.400 mm/an) și C. Lenkoran (1.700 mm/an). Pr. rîu Kura cu afl. său Araks (care formează și granița cu Iranul). C. 250 lacuri, majoritatea tectonice și glaciare. Vegetație de stepă umedă și subtropicală (în E). Mari expl. de petrol (Pen. Apșeron, M. Caspică) și gaze naturale, de min. de fier, cupru și alunit. Mari rafinării și complexe petrochimice. Ind. A. produce energie electrică (21,5 miliarde kWh, 1986), oțel, laminate, aluminiu, utilaj chimic și petrolier, mașini unelte, aparate de radio, cauciuc sintetic, sodă caustică, ciment, produse din azbest. Ramurile tradiționale sînt ind. textilă (prelucr. bumbacului, lînii și mătăsii, covoare) și alim. (conserve de legume și fructe, țigarete, vinuri, prelucr. ceaiului). 16,2 la sută din supr. țării este cultivată cu bumbac (784 mii t, 1986), ceai, tutun, citrice, plante tehnice, cereale (grîu, porumb, ovăz – 31 la sută din supr. cultivată), orez, legume, arbuști subtropicali. Pe pășuni și pajiști montane se cresc ovine și caprine (5,7 mil. capete, 1987) și bovine (2 mil. capete, 1987). Sericicultură dezvoltată. C. f.: 2.070 km. Căi rutiere: 24,4 mii km. Deasă rețea de oleoducte și gazoducte. Port pr.: Baku. Exportă: mașini și utilaj divers, produce chimice, textile, covoare, conserve de legume, fructe și pește, bumbac, ceai, orez, citrice și importă semifabricate, min. neferoase, mijloace de transport, bunuri ind. de consum ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi, pe o anumită parte a terit. A. s-a constituit, începînd cu sec. 9 î. Hr., unele dintre cele mai vechi state: Mana, Media, Atropatene, Albania Caucaziană. În sec. 3-10, A. s-a aflat sub stăpînirea Persiei Sasanide și a Califatului arab. Ca urmare a declinului dominației arabe, în sec. 9-16, pe terit. A. s-au constituit și s-au dezvoltat cîteva state feudale. În sec. 16-18, A. a fost obiectul tendințelor expansioniste ale Imp. Otoman și Persiei, fiind ocupat pe rînd de către acestea. Prin tratele ruso-persane (1813 și 1828), A. de nord a fost anexat la Rusia, iar A. de sud a rămas în componența Persiei. Ca urmare a Revoluției din Octombrie, la începutul anului 1918, puterea a fost preluată de Consiliul Comisarilor Poporului din Baku. În condițiile intervenției anglo-turce, puterea a trecut în mîinile Partidului „Mussavat”. După reinstaurarea puterii sovietice în A., la 28 apr. 1920, s-a constituit R.S.S. Azerbaidjan; din 12 mart. 1922, în componența Republicii Sovietice Federative Transcaucaziene, iar din 5 dec. 1936, în componența U.R.S.S., ca republică unională. Tensiunile interetnice din reg. autonomă Nagorno-Karabah (cu populație majoritar armeană) au fost urmate de încordarea relațiilor dintre A. și Armenia. La 30 aug. 1991, A. și-a proclamat independența. La 21 dec. 1991, a aderat la C.S.I. Din 1988, cînd s-a declanșat conflictul, mii de oameni și-au pierdut viața în luptele dintre A. și Armenia pentru controlul enclavei Nagorno-Karabah (care și-a declarat independența în 1991), zonă locuită cu precădere de armeni, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului. În 1992, o comisie internațională a fost însărcinată cu găsirea unor căi de rezolvare a conflictului, în timp ce luptele continuă și fac noi victime.

BADAJOZ [badahóθ], oraș în Spania (Extremadura), pe Gúadiana; 120,2 mii loc. (1987, cu suburbiile). Întreprinderi textile, alim., de prelucr. a pieilor, de faianță. Punct de tranzit turistic la granița cu Portugalia. Fortificații maure (Turnul Espantaperros). Catedrală gotică (sec. 13). Numele antic: Pax Augusta.

BAITOUSHAN (în coreeană PAEKTUSAN), vulcan activ în M-ții Coreano-Manciurieni, în culmea Chanbaishan, la granița de NE a Chinei cu Coreea. Alt.: 2.744 m. Ultima erupție: 1898. De aici izv. rîurile Sungari, Tumen și Yalujiang. Parc național.

BALCANI sau STARA PLANINA, lanț muntos în Bulgaria, între Timok (la V) și Marea Neagră (la E). Lungime: 555 km. lățime: 20-50 km. Geologic și geografic, B. se împart transversal în trei sectoare distincte: B. Vestici, alcătuiți din roci cristaline și eruptive vechi, calcare mezozoice și fliș; culmi cu versanți abrupți; trecători înalte; alt. max.: 2.168 m (vf. Midjar); B. Centrali, formați din șisturi cristaline și granite; trecători puține și înalte (Šipka, 1.330); alt. max.: 2.376 m. (vf. Botev); B. Estici, cu alt. între 300 m (în E) și 1.000 m (în V), care împreună cu Sredna Gora (M-ții Antibalcani), la S închid depr. tectonice Sofia și Tundja superioară. Turism montan. Parcuri naționale.

BAN² (< scr.) s. m. 1. (Din sec. 10, la slavii de sud) Titlu purtat de unii demnitari cu atribuții politice, administrative, judiciare și militare. 2. (În sec. 13-16, în Ungaria) Dregător regal, conducător al unor regiuni de graniță. 3. (În ev. med. în Țara Românească) Reprezentant al domnului în Oltenia; de la sfîrșitul sec. 15 pînă în 1831 (și în forma de mare ban), a fost primul demnitar, după domn, în ierarhia dregătorilor. Vreme îndelungată bănia a fost apanajul familiei Craioveștilor. 4. (Din sec. 17, în Moldova) Dregător domnesc. 5. Persoană care avea acest titlu.

BANATÍT (< Banat) s. n. Grup de roci magmatice intruzive, constituit în special din gradionite, avînd la partea superioară granite, iar la bază diorite. Formează masive (batolitice sau lacolitice), dyke-uri, uneori curgeri de lavă și aglomerate vulcanice; produce fenomenul de metamorfism de contact cu rocile înconjurătoare.

BASARAB I, domn al Țării Românești (1310-1352), fiul lui Tihomir. A unificat voievodatele din dreapta și stînga Oltului, punînd bazele Țării Românești. În luptă cu tătarii, a extins granița estica a statului pînă spre gurile Dunării; în nov. 1330 a înfrînt la Posada pe suzeranul său, regele ungur Carol Robert de Anjou, întărind independența Țării Românești.

BEBA VECHE, com. în jud. Timiș; 1.789 loc. (1991). Punctul cel mai vestic al României, la granița cu Ungaria și Iugoslavia (20°15′44″ long. E).

BERING 1. Vitus Jonassen B. (1681-1741), navigator și explorator danez în serviciul Rusiei. A condus două expediții ruse în Kamceatka (1725-1730, 1733-1741 ), în timpul cărora a traversat (1728) marea și str. care azi îi poartă numele, ajungînd pe țărmul de NV al Pen. Alaska și în Arh. Aleutine. 2. Mare în N Oc. Pacific, între Pen. Kamceatka, Alaska și Arh. Aleutine, cu țărmuri puternic crestate. Pr. golfuri: Anadîr, Norton, Bristol; 2,3 mii km². Ad. max.: 5.500 m; ad. med.: 1.598 m. Salinitate medie: 31,5‰. În ea se varsă fl. Yukon și Anadîr. Pescuit. Vînătoare de balene, morse și foci. 3. Str. care desparte Asia de America de Nord, unind apele Oc. Pacific, cu cele ale Oc. Înghețat. Lățime: 35-86 km. Ad. min.: 36 m. Ad. max.: 70 m. Închisă de ghețuri multe luni pe an; este străbătută de curentul rece Oya-Șivo. Printre ins. Diomede trece granița dintre Federația Rusă și S.U.A. și linia de schimbare a datei. Străbătută pentru prima dată de S.I. Dejnev în 1648, dar denumită în cinstea lui B. (1). 4. Ghețar montan de vale în S Pen. Alaska (S.U.A.), în culmea Chugach-St. Elias. Lungime max.: 203 km (cel mai mare ghețar din America de Nord). Lățime max.: 43 km. Supr.: 5,8 mii km². Coboară pînă în apele G. Alaska.

BERNEZI, Alpii (BERNER ALPEN), grup muntos în NV Alpilor (Elveția) între Ronul Superior și rîul Aare. Alcătuit din șisturi cristaline și granite. Alt. max.: 4.274 m (vf. Finsteraarhorn). Glaciație montană dezvoltată (c. 80 de ghețari). Alpinism. Stațiuni turistice.

BERNINA, grup muntos cristalin în Alpii Retici, la granița Elveției cu Italia. Alt. max.: 4.049 m. Acoperit cu zăpezi veșnice și ghețari. Prin pasul B., la 2.323 m alt. trece c. f. electrică Merano-St. Moritz.

BESKIZI (pol. BESKIDY, ceh. BEZKYDY), masiv muntos cristalin, în Carpații nord-vestici, la granița dintre Ceho-Slovacia, Polonia și Ucraina, între pasurile Jablonica (la V) și Dukla (la E). Orografic se împart în B. de Est și B. de Vest. Lungime: c. 300 km. Alt. max.: 1.725 m (vf. Babia Góra). Din acest masiv izv. Vistula. Parcuri și rezervații naturale.

BETHAUSEN, com. în jud. Timiș, pe rîul Bega; 2.862 loc. (1991). Expl. de granite (Cladova).

BIHOR 1. Munții ~, masiv muntos constituind nucleul M-ților Apuseni, situat între obîrșiile văii Lada la N și ale Crișului Alb la S. Este alcătuit din roci cristaline, sedimentare (conglomerate, gresii, marne, calcare) și eruptive. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Expl. de bauxită, min. polimetalice, dacite și calcare. Spectaculoase fenomene carstice: peșteri (Scărișoara, Focul Viu, Cetățile Ponorului), avene, cascade, Izbucul și Cheile Galbenei etc. Stațiune climaterică (Stîna de Vale). 2. Jud. în NV României, la granița cu Ungaria, pe cursurile superior și mijlociu ale Crișului Repede și Crișului Negru; 7.535 km² (3,17% din supr. țării); 660.131 loc. (1991), din care 48,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km². Reșed.: municipiul Oradea. Orașe: Aleșd, Beiuș, Marghita, Nucet, Salonta, Ștei, Valea lui Mihai, Vașcău. Comune: 86. Relief dispus în trepte descrescînde de la E la V, constituit dintr-o zonă muntoasă în E și SE (M-ții Plopiș, Pădurea Craiului, Vlădeasa, Bihor și Codru-Moma), una deluroasă și depresionară în mijloc (Dealurile Vestice, Depr. Beiuș și Vad-Borod) și o reg. de cîmpie în V (compartimentul central al Cîmpiei de Vest: Cîmpiile Crișurilor, Miersigului, Barcăului și Ierului). Extensiunea mare a calcarelor din zona montană a determinat apariția unor pitorești forme carstice reprezentate prin complexul carstic de la Padiș, Cetățile Ponorului, Izbucul Galbenei, peșterile Meziad, Vadu Crișului, Peștera Vîntului (cea mai lungă din țară, 35 km de galerii), Vîrtop ș.a., numeroase doline, uvalasuri, avene, polii, lapiezuri, chei etc. Climă temperat-continentală moderată, cu temp. medii anuale de 11°C în cîmpie și în părțile joase ale dealurilor piemontane și de 2-7°C în reg. montană. Precipitații atmosferice variază de la 550 mm anual în cîmpie, la 700-1.000 mm în zona de dealuri și peste 1.200 mm în munți. Vînturi predominante dispre V, NV și SV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin rîurile Barcău, Crișu Repede și Crișu Negru cu variații mari de nivel (8-10 m) și debit (2-29 m³/s), fapt ce a impus realizarea unor lucrări de îndiguire și canalizare (Canalul colector al Crișurilor, 61 km, care leagă Crișu Repede de Crișu Negru între Tărian și Tămașda, Canalul Cermei-Tăuț, Canalul Culișer etc.). Resurse naturale: petrol (Suplacu de Barcău, Chișlaz, Abrămuț), lignit (Bratca, Vărzari, Ip, Voievozi, Tătăruș, Derna, Borumlaca, Cuzap, Cornițel, Budoi ș.a.), bauxită (Zece Hotare, Luncasprie, Vîrciorog, Roșia ș.a.), pirite cuprifere, molibden (Băița), marmură (Vașcău, Băița, Budureasa, Chișcău), calcare compacte (Cărpinet, Chistag, Borz, Șoimi, Remeți, Bratca ș.a.), granodiorit (Budureasa), gresii, argile (Șuncuiuș, Bălnaca); izv. cu ape termale (22-48°C) uneori mineralizate apar la Oradea, Băile Felix, Băile 1 Mai, Răbăgani, Tămășeu, Chișlaz, Săcueni, Marghita, Balc, Tinca ș.a. Economia: Industria jud. B. produce: energie electrică și termică (termocentralele de la Oradea, Salonta și Voivozi și hidrocentrala de la Aștileu), alumină (Oradea), mașini unelte (mașini de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat etc.), utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, accesorii pentru mijloacele de transport (Oradea, Salonta, Vașcău, Beiuș ), piese de schimb pentru tractoare și mașini agricole, utilaj minier (Stei), diverse produse metalice (Marghita), lacuri, vopsele, coloranți, mase pastice, semipreparate pentru medicamente (Oradea), conf. și tricotaje (Oradea, Marghita, Beiuș, Salonta, Nucet, Vașcău, Aleșd), încălț. (Oradea, Marghita), blănuri (Oradea), mobilă (Oradea, Salonta, Marghita, Beiuș, Stei, Valea lui Mihai), cherestea (Tileagd, Săcueni, Ioaniș), mat. de constr. (ciment, var, cărămidă, prefabricate din beton, azbociment, produse refractare etc.) la Oradea, Aleșd, Chiștag, Ceica, Beiuș, Valea lui Mihai, Aștileu, obiecte din sticlă (Pădurea Neagră), produse alim. (Oradea, Salonta, Beiuș, Tinca, Vașcău, Valea lui Mihai, Diosig, Aleșd ș.a.). Ind. poligrafică (Oradea). Agricultura este variată ca structură, dispunînd de un bogat fond agricol (491.425 ha, 1989), constituit din 299,770 ha terenuri arabile, 177.329 ha pășuni și fînețe naturale, livezi, vii etc. În 1989, supr. arabile erau ocupate cu porumb (89.005 ha), grîu și secară (74.054 ha), plante de nutreț (45.910 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, legume etc. Producții însemnate de legume se obțin și în serele de la Oradea. Viticultura deține supr. apreciabile (2.458 ha, 1989) în arealul localit. Valea lui Mihai, Diosig, Marghita, Ineu, Tileagd. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 466,1 mii capete ovine, 221,9 mii capete bovine, 348 mii capete porcine, 3.776,7 mii capete păsări. Căile de comunicație feroviare și rutiere de pe terit. jud. B. asigură realizarea unor legături lesnicioase ale României cu celelalte state ale Europei prin punctele de frontieră Borș, Episcopia Bihorului, Salonta, Valea lui Mihai. Prin aeroportul de la Oradea, jud. B. are legături directe cu capitala țării. În 1990, lungimea liniilor de c. f. era de 474 km, iar cea a drumurilor publice de 2.491 km (din care 573 km sînt modernizate). Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1991): 521 școli generale, 23 licee, un institut de învățămînt superior (la Oradea), muzee, 622 biblioteci, 150 cinematografe, teatre etc. Turism. Frumusețea și originalitatea peisajului natural (zone carstice, izbucuri, doline, peșteri, chei, defilee, rezervații geologice și floristice etc.), marea varietate a monumentelor istorice și de arhitectură (Palatul episcopal, în stil baroc, care adăpostește Muzeul Țării Crișurilor, Catedrala romano-catolică din Oradea, Cetatea din Finiș, Turnul Cetății din Salonta, bisericile din lemn din Rieni, Brădet, Copăceni), bogăția elementelor etnografice și folclorice, prezența unor stațiuni balneoclimaterice și climaterice (Băile Felix, Băile 1 Mai, Tinca, Stîna de Vale) etc. determină desfășurarea unui intens turism de sejur și de tranzit. Indicativ auto: BH.

BIOLOGÍE (< fr. {i}; {s} bio + gr. logos „studiu”) s. f. 1. Știință al cărui obiect de studiu îl constituie materia vie sub toate aspectele ei, originea, dezvoltarea, variabilitatea formelor de viață (plante și animale) și legile care le guvernează. Primele încercări de sistematizare a cunoștințelor biologice datează încă din antic. (Aristotel, Teofrast), dar aria de investigare și metodele de lucru se confundau cu cele ale botanicii, anatomiei sau chiar medicinii. După descoperirea microscopului (A. von Leeuwenhoek, c. 1675) b. tinde să se individualizeze, în timpul Renașterii și în secolele următoare diferențiindu-se pe ramuri. Termenul de b. a fost creat și introdus în știință în 1802 (Lamarck, Treviranus). Științele componente s-au diferențiat în funcție de obiectul de studiu: botanica, zoologia, anatomia, histologia, citologia, fiziologia, embriologia, microbiologia, ecologia, genetica, etologia ș.a. În sec. 20 b. își lărgește aria prin apariția științelor de graniță: bioacustica, biocenologia, biochimia, bioclimatologia, biodinamica, bioenergetica, biofizica, biogeochimia, biogeografia, bioingineria, biomatematica, biometeorologia, biosociologia, biostratigrafia ș.a. Ca personalități ale b. mondiale s-au remarcat: W. Bateson, K.E. von Baer, R. Brown, G.L.L. de Buffon, A.P. de Candolle, G. Cuvier, J.H. Fabre, E. Geoffroy Saint-Hilaire, E. Haeckel, J.B. Lamarck, C. Linné, G.J. Mendel, R. Owen, A.N. Severțov, M. Schleiden, Th. Schwann, E.L. Tatum, Tawara Sunao, H. de Vries, A.R. Wallace, A. Weismann ș.a. În România contribuții remarcabile au avut: G. Antipa, I. Borcea, D. Brandza, A. Caradja, R. Codreanu, C. Motăș, E. Pop, E. Racoviță, N. Șanta, E. Teodorescu, D. Voinov ș.a. ♦ B. agricolă = agrobiologie. ♦ B. moleculară = studiul structurii moleculare ale organismelor vii. B. spațială = cosmobiologie. 2. P. restr. Studiul ciclului reproductiv al plantelor și animalelor la nivel de specie. 3. (MED.; impr.) Termen care denumește chimia medicală și tehnicile de laborator necesare diagnosticului.

BOCICOIU MARE, com. în jud. Maramureș, pe Tisa, la granița cu Ucraina; 4.803 loc. (1991). Stație de c. f.

BOEMIA 1. Denumirea terit. pe care s-a constituit statul ceh. 2. Denumirea Cehiei, în cadrul Imp. Habsburgic, între 1526 și 1918. 3. Podișul Boemiei, pod. cu aspect deluros și climat continental, în V Cehiei, încadrat de M-ții Sudeți, Metaliferi, Pădurea Boemiei și Colinele Ceho-Morave. Alcătuit din roci cristaline și metamorfice paleozoice. Alt. med.: 200-500 m. Adînc fragmentat și drenat de cursul superior al fl. Elba (Labe) și afl. săi Vltava și Ohře; zăcăminte de min. de plumb, zinc, wolfram, uraniu, cărbune, nichel, grafit. Se mai numește și Patrulaterul Boem. 4. Pădurea Boemiei (Ceský Les sau Böhmer Wald), masiv muntos la granița Ceho-Slovaciei cu Germania. Lungime; 80 km; alt. max.: 1.039 m (Ćerchov). Alcătuit din granite, gnaise și șisturi cristaline. Expl. forestiere.

BORIS I (BORIS-MIHAIL), han (cneaz) bulgar (852-889). A consolidat autoritatea centrală și a lărgit granițele statului. În timpul domniei lui, bulgarii au adoptat creștinismul ca religie de stat (864 sau 865).

BRENNER [brénər] (BRENNERO), trecătoare în Alpii Orientali, la granița Austriei cu Italia, la 1.371 m alt. Pe aici trece o c. f. (construită între 1864 și 1867 ) și o șosea care leagă orașele Innsbruck (Austria) și Bolzano (Italia).

BROAD PEAK [brɔ:d pi:c], vf. în masivul Karakorum, la granița dintre India și China. Alt.: 8.047 m. Cucerit la 9 iun. 1957 de expediția austriacă condusă de M. Schmuck.

BROOKS RANGE [brux reindʒ], culme muntoasă în N Pen. Alaska (S.U.A.) între M. Ciukotsk și granița cu Canada. Lungime: c. 1.000 km. Alt. max.: 3.048 m (vf. Mt. Michelson). Alcătuită din roci paleozoice și șisturi cristaline ridicate în cadrul fazei laramice. Formează cumpăna de ape între fl. Yukon și rîurile bazinului Arctic. Include grupurile muntoase De Long, Baird, Endicott etc. Zăpezi veșnice.

BROWNING [bráuniŋ], localit. în S.U.A. (Montana), în apropierea graniței cu Canada; 1,2 mii loc. (1980). Aici, la 23-24 ian. 1916, s-a înregistrat cea mai mare variație diurnă de temp. (55,5°C) de la 6,7°C la -48,8°C, datorită unei bruște inversiuni termice la poalele M-ților Stîncoși.

BROWNSVILLE [brúsvil], oraș în S.U.A. (Texas), port pe stg. lui Rio Grande, la granița cu Mexicul; 299,8 mii loc. (1984, împreună cu Harlinger și San Benito). Șantiere navale. Ind. chimică și alim. (citrice, legume, prelucr. bumbacului). Centru turistic.

acid, (engl. = acid) 1. (petrogr.), calificativ atribuit unei roci sau unei topituri naturale bogate în SiO2 (peste 66%). Rocile a. sunt caracterizate de prezența min. salice – cuarț și feldspați – și de culoarea lor deschisă (granite, riolite, granodiorite, dacite). Termenul este depreciat.V. și →bazic, ultrabazic și intermediar; 2. (miner.), calificativ pentru un feldspat plagioclaz bogat în Na (albit, oligoclaz).

albit, (engl.= albite) 1. (miner.), min. din grupa feldspaților – NaAlS3iO8 – cristalizat în s. triclinic, considerat termen extrem în seria plagioclazilor (Ab100 – An0 – Ab90 – An10) și termen sodic în seria feldspaților alcalini. Prezintă două modificații: a. de temperatură scăzută și a. de temperatură ridicată, cu punctul de transformare la 4500C. Este întâlnit în toate tipurile de roci, fiind frecvent în granite, sienite, spilite, ș. crist. de metamorfism scăzut, în unele corneene (adinole), în roci sedimentare de tipul graywacke și autigen în calcare sau argile; poate să apară secundar în depuneri pneumatolitice și metasomatice. Este utilizat în producerea ceramicii fine ca fondant și la prepararea glazurilor brute pentru porțelanuri; 2. (crist.), maclă polisintetică, descrisă după legea hemitropiei normale, în care indivizi paraleli se asociază după fața (010) sub forma unor lamele cu striații fine, după direcția de clivaj (001). Este caracteristică feldspaților plagioclazi din rocile magmatice intrusive și efuzive; este mai rar întâlnită în plagioclazii din ș. crist.

arcoză, (engl.= arkose) gresie polimictică a cărei trăsătură caracteristică este dată de prezența feldspaților (>25 %) – microclin, ortoză, plagioclaz (a. plagioclazică) -, a cuarțului (< 75 %), micelor, fragmentelor litice și min. grele. Cimentul clastelor poate fi calcit, silice sau sulfați. Are textură psamitică, grad de sortare slab și elemente componente, adesea, angulare. A. sunt caracteristice dep. de molasă acumulate postorogen în avanfose și în baz. remanente. Ele reprezintă produsele de diageneză ale unor nisipuri feldspatice (de tip gruss), provenite din dezagregarea și alterarea granitelor și gnaiselor (a. bazale, a. reziduale). A. sunt răspândite în dep. sedimentare de vârstă paleozoică (sparagmita), mezozoică și cainozoică, în Rothliegendes-ul și Buntsandstein-ul din Germania. În România, sunt întâlnite în Perm. din Mții Apus., în Liasicul din C. Orient. etc.

bauxit, (engl.= bauxite) rocă sedimentară bogată în aluminiu, alcătuită din hidroxizi de aluminiu (gibbsit, bohmit, diaspor) și, subordonat, hidroxizi de Fe, cu structură masivă sau pământoasă și textură colomorfă, nodulară, brecioasă sau oolitică. B. are culoare roșie, brună, cenușie, verzuie și mai rar albă sau galbenă și formează dep. stratiforme, lenticulare sau sub formă de pungi. Din p.d.v. genetic, b. reprezintă: a) un produs rezidual, de alterare lateritică (b. lateritice) a unor roci vulcanice (andezite, bazalte, sienite, granite); b) un produs rezidual autohton sau alohton asociat cu calcarele (karst b.); c) un produs rezultat din precipitarea anorganică a unor coloizi aluminoși în anumite baz. de sedimentare. B. reprezintă principala materie primă pentru extracția aluminiului; este, de asemenea, utilizat în industria materialelor refractare, a abrazivilor, a cimentului etc. În România, se exploatează în Mții Pădurea Craiului și în baz. Hațeg.

calc-alcalic, calcoalcalin(ã), (engl.= calc-alkalic) despre un grup de roci sau o topitură magmatică caracterizată printr-un indice alcali-calcic cuprins între 51 și 56; în cadrul rocilor c. sunt cuprinse: granitele, granodioritele, dioritele, gabbrourile și cores-pondentele lor de supr. care de obicei se aso-ciază într-o provincie petrologică c. Magmele c. sunt saturate și suprasaturate în SiO2 și prezintă o tendință de scădere în Fe pe măsura creșterii conținutului în SiO2 (a diferențierii lor); ele își au originea în litosferă.

dendrit(e), (engl.= dendrite) concreșteri arborescente, rami-ficate ale min. din grupa elementelor native (Au, Ag, Cu) și a oxizilor (de Mn, Fe). D. de aur îmbracă forme specifice de ferigi (ex. în Mții Metaliferi – „feriga” și „șopârla de aur”) și se găsesc în geode alături de cuarț. D. de mangan, mult mai frecvente, se depun din apele meteorice pe suprafețele fisurilor din calcare, marne, granite etc.

esențial, constituent ∼, (engl.= essential component), (petogr.), 1. despre un component al rocilor întâlnit în proporții ridicate și a cărui prezență este obligatorie pentru o anumită specie petrografică; min. e. definesc tipul petrografic respectiv și se formează în timpul unui proces petrogenetic major. De ex. cuarțul și/sau feldspații în granite, micele în micașisturi, calcitul în calcare etc.; 2. în cazul piroclastitelor, despre componenții derivați din lave în curs de erupție (Carozzi, l960). Sin. constituent principal.

exfoliere, (engl.= exfoliation), desfacerea unei roci masive, supuse acțiunii agenților externi, în pături concentrice, de-a lungul unor supr. de separare curbe. E. este specifică rocilor cu structură granulară, omogenă, de tipul granitelor, gresiilor etc. Sin. descuamare.

felsic, (engl.= felsic), despre un min. transparent și deschis la culoare de tipul cuarțului, feldspatului sau foidelor. Min. f. sunt constituenții principali ai rocilor magmatice acide și alcaline (granite, sienite, fonolite etc.); de asemenea, despre roci constituite din astfel de min. Sin. salic. V. și mafic.

intrusiv, (engl.= intrusive), despre dom. în care au avut loc o deplasare a maselor magmatice și o intrudere a lor în formațiuni geologice preexistente; procesele i. se desfășoară de la adâncimi mari în scoarță până în imediata apropiere a supr. și conduc la formarea rocilor i. (ex.: granite, granodiorite, aplite etc.).

laterit, (engl.= laterite), dep. rezidual, cu structură neomogenă, constituent al scoarței de alterare, format pe roci magmatice (granite, bazalte, sienite), metamorfice (gnaise) sau sedimentare (calcare, arcoze), în zone cu climat cald și umed. L. este alcătuit din min. argiloase (candite), hidroxizi de fier și hidroxizi de aluminiu; prezintă o colorație roșie, roz sau albă; în reg. ecuatoriale constituie infrastructura pentru solurile roșii (terra rosa). V. și bauxit.

subhedral, (engl.= subhedral) despre un cristal din rocile magmatice și metamorfice caracterizat prin contururi care corespund parțial unor fețe cristalografice. Cristalele s. sunt proprii multor roci intrusive (granite, diorite, gabbrouri). Sin. hipidiomorf.

turboglif, (engl.= turbogliph) mecanoglif de eroziune, sindepo-zițional, caracteristic supr. de strat ale dep. turbiditice; t. sunt foarte frecvente în dep. de fliș și pot fi utilizate în reconstituiri de paleocurenți. Termenul are caracter compre-hensiv și poate fi considerat sin. cu: scour marks (engl.), flute cast (engl.). V. și mecanoglife. turbulent, (engl.= turbulent) 1. caracteristică a curgerii unui curent de apă al cărui vector al vitezei are o direcție variabilă în fiecare punct al curentului, dar tinde, sub unghiuri diferite, spre direcția sa principală; temporar și local, mase de ape mai mari sau mai mici se mișcă independent de direcția generală a curentului; 2. caracteristică a unei mase de apă cu particule în suspensie. turmalină, (engl.= turmaline) sorosilicat cu compoziție foarte complexă. Se prezintă sub formă de cristale columnare sau agregate bacilare, fibroase sau aciculare, de asemenea, ca mase granulare compacte. Culoarea t. este foarte variabilă: incoloră (achroit), verde (cu Cr), galbenă sau brună (dravit cu Mg), roz (elbait cu Mn, Li și Co), roșie (rubbelit), neagră (schorlit), albastră (indigolit). Clivajul este slab, D = 7, iar G între 3 și 3,25. T. este un min. accesoriu în ș. crist., în granite, pegmatite, în roci de contact; se mai întâlnește în unele filoane metalifere depusă în etapa pneumatolitică.

BUG, rîu în Europa răsăriteană, afl. stg. al rîului Narew; 772 km. Izv. din Pod. Vôlîno-Podolic, trece prin Brest, formează pe o porțiune granița dintre Ucraina, Bielorusia și Polonia. Navigabil pe 315 km. Se mai numește și B. de Vest.

BUIR NUUR, lac în E Mongoliei, la granița cu China, la 583 m alt.; 610 km². Ad. max.: 11 m. Pescuit.

BURGENLAND [búrgənland], land în Austria, la granița cu Ungaria; 4 mii km²; 266,9 mii loc. (1987). Centrul ad-tiv: Elsenstadt. Expl. forestiere. Grîu, ovăz, orz, sfeclă de zahăr, cartofi, creșterea bovinelor și a porcinelor; viticultură.

cantată (< it. și lat. cantare „a cânta”), gen muzical cristalizat din madrigalele* italiene solistice, în care vocea (1) este acompaniată de un mic grup coral și un instrument (de preferință lauta*). Termenul s-a fixat în sec. 17, desemnând o lucrare vocală însoțită de acomp. instr., cu caracter dramatic sau narativ, cântată de un singur solist*, structura sa [arii (1) și recitative*] fiind aleasă în funcție de subiectul literar. Spre deosebire de oratoriu*, c. și-a însușit treptat sfera conținutului liric. Dintre compozitorii care au abordat acest gen în sec. 17 se numără Giulio Caccini, Jacoppo Peri, Claudio Monteverdi, Giacomo Carissimi, acesta din urmă utilizând în mai mare măsură teme religioase, genul fiind integrat treptat în repertoriul de cult. Alessandro Scarlatti oferă genului o strălucire deosebită, dezvoltându-i forma prin introducerea ariei da capo și utilizând, datorită perfecționării instr. de coarde, elemente de virtuozitate în partitura* grupului de instr. Sec. 18 adaugă noi pași în evoluția c.: ariile sunt constituite din teme contrastante (pentru obținerea caracterului dramatic) începutul și finalul lucrării este conceput instr. (ritornela, v. riturnelă). Depășind granițele Italiei, genul este adoptat în Franța (Louis-Nicolas Clérambault, François Couperin, André Campra) și Germania (Georg Philipp Telemann, Johann Mattheson, Michael și Johann Christian Bach, Dietrich Buxtehude și Georg Friedrich Haendel) unde s-a dezvoltat în special c. bis. Compuse pentru soliști, cor (1) și orgă* (sau orch.), aceste creații aveau, cu necesitate, în final, forma unui coral*, intonat și de comunitate. Dar c. laică nu era definitiv expuzată din repertoriul curent, fiind compusă numai ocazional, cu prilejul festivităților publice, evenimentelor familiale. În creația lui J.S. Bach, genul ocupă un loc important, atât calitativ cât și cantitativ (295 de c., structurate în cinci cicluri), religioase în cea mai mare parte dar și laice, între acestea din urmă cele mai cunoscute fiind Cantata cafelei și Phoebus și Pann. Spre sfârșitul sec. 18, termenul de c. a fost utilizat în sens larg, cu referire la lucrări vocal-instr., incluzând solo-uri, coruri și numere* instr., cu tematică diversă de cult sau laică, dramatice sau lirice, deseori confundându-se ca formă cu oratoriul, pasiunea* sau opera*. Creații reprezentative în sec. 18 și 19 au scris: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Robert Schumann, Carl Maria von Weber, Hector Berlioz, Camille Saint-Saëns; în sec. 20 Serghei Prokofiev, Dmitri Kabalevski, Ralph Vaughan Williams, Cyrill Scott. Între cele mai valoroase lucrări românești se numără: Gheorghe Doja de Constantin Palade, Cantata păcii de Zeno Vancea, Cantata victoriei de Gheorghe Dumitrescu, Cantata dramatică, 1877 de Doru Popovici, Cantata festivă de Cornel Țăranu, Cantatele I, II, III de Ștefan Niculescu, Columna de Sabin Păutza.

BRAZILIA, Republica Federativă a Braziliei, stat în America de Sud, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (7,4 mii km de țărm); 8,5 mil. km²; 147,4 mil. loc. (1989). Limba oficială: portugheza. Cap.: Brasilia. Orașe pr.: São Paulo. Rio de Janeiro, Belo Horizonte, Recife, Salvador, Fortaleza, Porto Alegre. Este format din 24 state, trei terit. și un district federal. Relief predominant de podiș (Podișul Braziliei în S, Podișul Guyanelor în N) care coboară treptat în bazinul depr. Amazonului. Zona litorală concentrează peste 1/3 din pop. țării. Rețea hidrografică bogată: Amazon (3.165 km între granițele țării), Paraná și afl. acestora. Climă ecuatorială, subecuatorială, tropicală și subtropicală. Vegetație bogată: păduri tropical-umede (60% din supr. țării) și savane cu pîlcuri de arbori (campos) sau cu ierburi xerofite (caatinga). Expl. de min. de fier (85,6 mil. t export, 1988), aur, diamante, bauxită (7,7 mil. t, 1989), staniu (44 mii t, 1988), petrol (29,8 mil. t, 1989), huilă, șisturi bituminoase ș.a.; mari expl. forestiere. Ind. B., diversificată, produce energie electrică (214,1 miliarde kWh, 1988), fontă (23,9 mil. t, 1988), oțel (26,1 mil. t, 1989), aluminiu (0,9 mil. t, 1988), mașini agricole, autovehicule (1,04 mil. buc., din care 313,2 mii autoturisme, 1989), îngrășăminte chim., ciment (26,5 mil. t, 1989), hârtie, zahăr (8,5 mil. t, 1988), conserve de carne, țesături de bumbac, mătase și lînă, articole de piele și încălț. ș.a. Terenurile cultivate reprezintă 9,1% din supr. țării; cafea (1,3 mil. t, 1988, 24% din prod. mondială), cacao, cocotieri, bananieri (5,1 mil. t banane, locul 1 pe glob), ananas, citrice (15,3 mil t. portocale, 1988, locul 1 pe glob), manioc ș.a. Se mai cultivă cereale (42,5 mil. t, din care 24,7 mil. t porumb și 11,8 mil. t orez), soia (18 mil. t, locul 2 pe glob), arahide, bumbac. Viticultură. Creșterea animalelor beneficiază de o vastă bază furajeră (19,7% din supr. țării este ocupată de pășuni); se cresc bovine (134,1 mil. capete, 1988), porcine (32,7 mil. capete, 1988), ovine (20 mil. capete, 1988), caprine (11 mil. capete, 1988). C. f.: 36,3 mii km. Căi rutiere: 1,5 mil. km. Rețea navigabilă internă: 35 mii km; flota maritimă comercială: 4,5 mil. t. Moneda: 1 cruzeiro = 100 centavos. Exportă produse agricole (1/3) din care cafea (10% din totalul exporturilor), mașini, utilaje și mijloace de transport, produse siderurgice, min. de fier, produse petroliere ș.a. și importă combustibili (c. 1/3), mașini și utilaje ind., produse chim., mijloace de transport ș.a. Turism. – Istoric. Locuit în vechime de triburi amerindiene (guarani, tamoios, tupinambas ș.a.), terit. B. a fost cucerit în prima jumătate a sec. 16 de portughezi. În 1815, ca urmare a mișcării de eliberare națională, a fost lichidat statul colonial, iar la 7 sept. 1822 B. s-a declarat imperiu independent. În 1888 a fost abolit sclavajul. În 1889, B. s-a proclamat republică federativă. La sfîrșitul sec. 19 a început să se dezvolte industria. După primul război mondial (în care B. a fost de partea Antantei) s-a intensificat pătrunderea în economia țării a capitalului străin, mai ales american. În 1930, în urma luptei pentru putere dintre conservatori și liberali, puterea a fost preluată de de aceștia din urmă, în frunte cu G. Vargas. În 1942, B. a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliției antihitleriste. În 1960, capitala B. s-a mutat de la Rio de Janeiro în noul oraș Brasilia. Președinții J. Kubitschek (1956-1961) și J. Goulart (1961-1964 ), care au luat unele măsuri pentru consolidarea economiei naționale, au fost răsturnați prin lovituri de stat militare. După revenirea la o conducere civilă (1985), o nouă constituție a intrat în vigoare (1988). Instabilitatea politică nu a influențat dezvoltarea economică a B., care a devenit principala putere a Americii Latine. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Congresul Național, compus din Senatul Federal și Camera Deputaților, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte. Președintele Fernando Collor de Mello, acuzat de corupție și confruntat cu un val de nemulțumiri sociale, a fost suspendat din funcție în urma unei hotărîri parlamentare; a demisionat la 29 decembrie 1992. Itaman Augusto Cantiero Franco a depus jurămîntul, devenind președintele B. în aceeași zi. 2. Podișul Braziliei sau Brazilian (Planalto Central), pod. situat în America de Sud (SE Braziliei) între C. Amazonului (la N), Gran Chaco și La Plata (la V) și Oc. Atlantic (la E). Alcătuit dintr-o platformă străveche cu relief variat. Pe latura de E este brăzdat de sierre cristaline paralele cu țărmul Oc. Atlantic, cu înălțimi între 800 și 2.000 m. Alt. max.: 2.884 m (Pico de Bandeira). Spre interior se desfășoară o altă linie de sierre, paralelă cu prima. Către V. alt. sierrelor scade treptat într-un pod. înalt, care ocupă centrul de V P.B. În N și V acestui pod., alt. sînt de 500-600 m. Climă ecuatorială în N și subecuatorială și tropicală în centru și S. Rețeaua hidrografică are dispoziție radială, fiind formată din afl. ai Amazonului, ai rîului Purús și din cele care se varsă direct în Oc. Atlantic.

CALEXICO, oraș în SV S.U.A. (California), la granița cu Mexic; 365 mii loc. (1980, cu suburbiile). Centrul unei zone agricole (bumbac, fructe).

cor (< gr. χορός [horos]; lat. chorus*; v. și chorea; fr. choeur; engl. chorus; germ. Chor; it. coro) 1. Ansamblu de cântăreți împărțiți în mai multe grupe după ambitusul și registrul (I) vocilor (1). Dacă c. cuprinde numai voci feminine, numai de copii sau numai bărbătești, se numește c. pe voci egale, iar dacă el cuprinde atât voci de un fel cât și de altul, c. mixt. Dacă c. este fără acomp. instr. poartă denumirea c. a cappella*. 2. Piesă muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. În multe țări există străvechiul obicei pop. de a cânta în c. pe aceeași melodie la unison*, în octave*, cvinte*, cvarte* sau terțe*, conform registrului convenabil fiecărei voci, fie în sistem de burdon (I), în canon (4), eterofonic (v. eterofonie) sau rudimentar arm. Din cele mai vechi timpuri însă, practica corală este semnalată la unele popoare ca element indispensabil al fastului aulic sau religios. Astfel se întâmplă în antic. la egipteni, la babilonieni și mai ales la evrei, unde era obișnuit cântul coral resposorial* și antifonic (v. antifonie). În Grecia antică se dezvoltă o lirică corală în decursul sec. 7-6 î. Hr., legată de existența „uniunilor de cântăreți și dansatori”. Aceastea executau în special ode (1) în care proslăveau faptele zeilor sau pe cele ale unor personalități de seamă ale timpului. Cântul era indisolubil legat de cuvânt și gest, fapt întărit apoi de rolul foarte important pe care l-a jucat c. în tragedie* și în comediile perioadei clasice. Evoluând în porțiunea rotundă din fața primului rând de bănci al amfiteatrelor, denumită „orchestră”, c. (12-14 membri) comenta prin cânt și mișcări de dans faptele și ideile ce se desprindeau din piesă [ceea ce explică și etimologia cuvântului c. (1)]. În Imperiul Roman mari ansambluri corale erau prezentate la spectacolele din circuri și teatre. Apoi practica corală trece și în serviciul cultului creștin. Până în sec. 10, în bis. catolică, c. cânta la unison. Treptat apar însă formele cele mai simple de polifonie*, organum*-ul, conductus*-ul, urmând ca mai târziu motetul* (sec. 13) și misa* (sec. 14) să se impună ca forme polif. din ce în ce mai complexe ca scriitură și număr de voci. Mănăstirile, catedralele sau capelele întreținute de marii seniori reprezentau adevăratele școli muzicale din care tinerii ieșeau antrenați în egală măsură în calitate de cântăreți, coriști și compozitori, gata oricând să strălucească în arta improvizației*. Formațiile erau restrânse, reunind doar 2-3 cântăreți la o singură voce. Abia în sec. 15, c. mari (cum ar fi la Cappella Sixtina din Roma) ajung la 30 membri (bărbați și băieți). De pe la sfârșitul sec. 14, odată cu zorii Renașterii* (Ars Nova*) încep să se dezvolte și genurile vocale laice, balada (1), caccia*, rondeau*-ul, chanson*-ul, madrigalul*. Se încetățenește treptat scriitura la 4 voci. În sec. 15 muzicienii flamanzi Dufay, Ockeghem, Obrecht, Josquin Després făuresc un complex meșteșug al compoziției polif., bazat pe felurite procedee imitative ce se țes între un număr foarte divers de voci. Misa și motetul se eliberează tot mai mult de tirania cântului obligat (cantus firmus*). Sec. 16 aduce o împlinire a stilului vocal, suplețea, cantabilitatea, expresivitatea muzicii madrigalești fiind modelate după sensul versurilor (Palestrina, Lassus, Marenzio, Monteverdi, Banchieri, Gesualdo, Morley). Scriitura pe 4-5 voci predomină, stilul omofon* apărând din ce în ce mai frecvent ca o tendință spre claritatea expresiei, spre monodia (2) acompaniată. Mărimea ansamblurilor vocale rămâne redusă, amploarea sonoră nefiind dată decât de prezența în unele mari catedrale (Veneția, San Marco) a 2 sau chiar 3 coruri cântând antifonic. În sec. 17-18, largi desfășurări corale, adevărate sinteze ale unui stil polif. – arm., își fac loc în opere, dar mai ales orat. (Bach, Händel). Sfârșitul sec. 17, care marchează laicizarea vieții muzicale, aduce și emanciparea mișcării corale. Pe la 1770, când în Europa și America se generalizează concertele (1) prin subscripție, tot mai multe societăți corale, alcătuite în mare măsură din amatori*, își aduc contribuția la aceste concerte publice. Pe la 1800, o societate corală putea cuprinde aproximativ 100 de membri (inclusiv femei, nu de mult admise la asemenea manifestări). Sec. 19 este sec. marilor c., acum ajungându-se adesea la ansambluri cuprinzând între 200 și 800 membri. C. se alătură ansamblului orch. simf. (Beethoven, Listz, Mahler), creând ample fresce sonore. Muzicienii romantici se adresează însă și amatorilor, scriind miniaturi corale sau diverse c. pe voci egale. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 trezesc și în țara noastră un interes deosebit pentru muzica corală, atât cea laică cât și cea bis. Se înființează mari ansambluri, cu o foarte bună pregătire: „Corul Mitropolitan” din Iași (1876) condus de Musicescu, „Reuniunea română de cântări și muzică” din Lugoj (1869) condusă, din 1888, de Vidu, „Reuniunea română de muzică și cântări” din Sibiu (1878) condusă de Dima și „Reuniunea de muzică și cântări” tot din Sibiu (1881) condusă de Johann Leopold Bélla, Societatea corală „Carmen” din București (1901) condusă de D.G. Kiriac, precum și multe alte c. în diverse orașe și sate; prin repertoriul abordat și promovat; ca și turneele pe care le vor realiza în toată țara ele vor contribui enorm la stimularea creației naționale, în bună măsură inspirată și bazată pe folc., precum și la răspândirea și susținerea ideilor patriotice. Sec. 20 înseamnă prezența în lume a celor mai variate tipuri de ansambluri corale, apte pentru a interpreta atât operele veacurilor trecute cât și muzica contemporană. Scriitura corală a suferit însă înnoiri substanțiale. Concepții noi ce vin să înlăture vechea încadrare a partiturii corale pe clasicele voci ș.a., t., b., aduce și efecte noi, lărgind incomparabil gama coloristică, împingând posibilitățile de expresie ale vocilor până la granița dintre cânt și vorbire sau șoptire. 3. Grupul de 2 corzi la unison al lautei*, corzile acționate de aceeași clapă* la pian*, tuburile unui registru (II, 1, 2) mixt al orgii* acționate de aceeași clapă. 4. În Renaștere, un grup de instr. de coarde sau suflători din aceeași familie, dar de talii diferite.

CANADA, stat în America de Nord; 9,97 mil. km² (inclusiv 755,2 mii km² de ape interioare); 26,25 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: engleza și franceza. Cap.: Ottawa. Orașe pr.: Montréal, Toronto, Vancouver, Winnipeg, Edmonton, Calgary, Québec. Pop. urbană: 76%. Este împărțit în 10 prov. și două terit. Relieful C. este foarte variat. În SE se dezvoltă ramurile de N ale sistemului muntos al Apalașilor, cu alt. reduse. Spre V se întinde vasta peneplenă, modelată de ghețarii cuaternari, a Scutului Canadian (50% din supr. țării), dispus în jurul G. Hudson. Podișul Preriilor este încadrat de scutul Canadian și Cordilieri (M-ții Stîncoși și M-ții Coastei; alt. max. 6.050 m în vf. Logan). Terit. C. este străbătut de mari fluvii (Sf. Laurențiu, Columbia, Mackenzie ș.a.). În SE, la granița cu S.U.A., se află cel mai mare sistem lacustru de pe glob (Superior, Huron, Erie, Ontario); dispune de alte mari lacuri de interior (Winnipeg, Lacul Sclavilor, Lacul Urșilor ș.a.). Arh. Arctic, ce depășește 80° lat. N, are un relief muntos cu alt. ce trec de 3.000 m. Climă temperată cu nuanțe oceanice spre țărmuri și continentală în interior. În N, climă aspră polară. Expl. de petrol (79,25 mil t, 1988), gaze naturale (99,37 miliarde m³, 1988, locul 3 pe glob), cărbuni (69,5 mil. t, 1989), min. de fier (39,8 mil. t. export, 1989), nichel (214 mii t, 1988, locul 1 pe glob), azbest (661 mii t, 1987), aur (114.951 kg, 1987), platină, cupru, zinc (1,35 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), plumb, uraniu (13.233 t, 1988, locul 1 pe glob), radiu, cobalt, antimoniu, bismut, molibden (12.388 t 1988, locul 2 pe glob), wolfram, săruri de potasiu (7,6 mil. t 1967, locul 2 pe glob). Mare producție de energie electrică (503,5 miliarde kWh, 1988, din care 66% se realizează în hidrocentrale). Ind. C. prelucrează petrol și produce oțel (15,1 mil. t, 1988), fontă (9,5, il. t, 1988), nave, automobile (1 mil. buc., 1988), utilaj forestier, aparatură electronică, avioane, aluminiu (1,53 mil. t, 1988) etc. C. dispune de un vast patrimoniu forestier (38,9% din terit.) pe baza căruia s-a dezvoltat o puternică ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (9,7 mil. t hîrtie de ziar, 1989, locul 1 pe glob). Ind. chimică (coloranți, cauciuc sintetic, fire și fibre sintetice), a mat. de constr. (ciment, 11,9 mil. t, 1988), alim. (conserve, pește, lactate) și textilă sînt bine dezvoltate. Se cultivă 5% din terit. țării cu grîu (24,4 mil. t, 1989), ovăz (3,55 mil. t, locul 3 pe glob), orz (11,7 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), secară, porumb (6,4 mil. t, 1989), plante furajere, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun. Pomicultură în SV țării. Creșterea intensivă a animalelor: bovine (12,2 mil. capete, 1989), porcine (10,6 mil. capete, 1988), ovine (728 mii capete, 1989), se practică pe pășuni naturale (3,5% din terit.) și pe baza plantelor furajere. Pescuit (1,6 mil. t, 1988) și vînătoare. C. f.: 93,5 mii km. Căi rutiere non-urbane: c. 900 mii km, din care 133,5 mii km de autostrăzi. Parc auto: 11,7 mil. autoturisme, 3,5 mil. vehicule comerciale, 33.728 pipe-line-uri (1988). Flota comercială: 3.38 mil. t (1988). Turism (40,5 mil. turiști, 1986). Moneda: 1 dollar (canadian) = 100 cents. Exportă autovehicule, utilaje, echipament ind. (c. 40%), combustibili, hîrtie și produse din hîrtie, produse agricole, lemn, minereuri, produse siderurgice ș.a. și importă mijloace de transport (inclusiv subansamble), mașini și utilaje, bunuri ind. de larg consum, combustibili, produse textile, chimice ș.a. – Istoric. Locuită din timpuri străvechi de triburi amerindiene și de eschimoși (în partea de N a țării), C. a fost colonizată, începînd din sec. 17, de francezi. În urma Războiului de Șapte Ani (1756-1763), C. a fost inclusă în Imp. Britanic. La sfîrșitul sec. 18 s-a intensificat imigrația în C. din Marea Britanie, S.U.A. și din alte țări. În urma răscoalei din 1837, condusă de W. Mackenzie și L.J. Papineau, guvernul englez a fost nevoit să introducă cîteva reforme cu caracter liberal; în 1867, C. a primit statutul de dominion. A participat la primul război mondial alături de Antanta. În 1939, C. a întrat în război împotriva Germaniei hitleriste. C. este membră a N.A.T.O. (din 1949); nu face parte din Organizația Statelor Americane. La conducerea țării au alternat Partidul Liberal și Partidul Conservator Progresist, guvernarea celui dintîi fiind în ansamblu de mai lungă durată. Un loc important în viața politică l-a ocupat efortul populației francofone din Québec de a-și conserva identitatea lingvistică și culturală. Potrivit Constituției din 1982, C. este monarhie parlamentară, în cadrul Commonwealth-ului, șeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. De facto, statul este condus de un parlament federal bicameral, compus din Senat și Camera Reprezentanților, și de un guvern național.

diatonie, dispunere naturală a tonurilor și semitonurilor*, într-o structură muzicală. Într-o octavă* divizată în șapte trepte* există două semitonuri naturale despărțite de grupe de două sau trei tonuri; la rândul lor, tetracordurile* unei game*, ale unui mod (I) conțin câte un semiton, cu excepția tetracordului lidic, format numai din tonuri. Această compartimentare a spațiului diatonic, aproape generalizată în cele mai diferite arii geografice, corespunde unei necesități ordonatoare a auzului, care împarte – în virtutea unor legi rămase încă obscure – „continuum”-ul frecvențelor* în entități discrete. Intervalele „mai mari” ale d. au situat încă în antic. elină (v. greacă, muzică) d. în opoziție cu cromatica [v. cromatism; gen (II)] și enormonica*. În concepția armonică, succesiunea diatonică a intervalelor conferă atât melodiei* cât și armoniei (III, 1, 2) relief și forță, ceea ce este valabil și pentru acorduri*. Orientată spre d. modală (cultă sau pop.). muzica sec. 20 a pus un nou accent pe d. (ex. în arta lui Stravinski, Bartók, Hindemith, Orff), opunându-se pe de altă parte, cromatizării post-romantice de tip tonal și raportându-se, pe de alta, la o cromatică de tip nou, ea însăși de sorginte modală. Dodecafonia* a anulat, dimpotrivă, granițele dintre d. și cromatism.

CARAȘ-SEVERIN, jud. în SV României, pe stg. Dunării, în zona de contact a Carpaților Meridionali cu M-ții Banatului, la granița cu Iugoslavia; 8.503 km² (3,58% din supr. țării – al treilea ca mărime după jud. Timiș și Suceava); 399.788 loc. (1991), din care 58,3% în mediul urban; densitate: 46,1 loc./km². Reșed.: municipiul Reșița. Orașe: Anina, Băile Herculane, Bocșa, Caransebeș, Moldova Nouă, Oravița, Oțelu Roșu. Comune: 69. Relief predominant muntos (65,4% din supr. jud.) reprezentat prin masive aparținînd atît Carpaților Meridionali (Țarcu, Godeanu, Cerna, Mehedinți) cît și Carpaților Occidentali (Poiana Ruscă, Dognecea, Semenic, Anina, Almăj, Locva). Relief carstic (pod. și depr. carstice, izbucuri, cheile Nerei, Crașului ș.a. peșterile Popovăț, Comarnic, Buhui ș.a.). Culoare depresionare, tectono-erozive, Bistra și Timiș-Cerna, cu relief colinar și de terase, sînt considerate zone ce separă Carpații Meridionali de cei Occidentali. Dealurile ocupă supr. restrînse (10,8%) în N și V jud. (Dealurile Pogănișului sau Buziașului, Tirolului și Oraviței), iar cîmpiile se desfășoară numai în partea de V a jud. (C. Timișului). O categorie aparte o reprezintă depr. (Caransebeș, Almăș, Caraș-Ezeriș ș.a.) și Defileul Dunării. Clima este temperat-continentală, moderată, cu influențe submediteraneene, reflectate în valorile termice pozitive din timpul iernii. Temp. medie anuală variază între 11,5°C în depr., 9°C în reg. munților mijlocii și 0°C pe cele mai mari înălțimi din M-ții Țarcu și Godeanu. Precipitațiile atmosferice variază cu alt. (650 mm anual în cîmpie, 750 mm în zona dealurilor și peste 1.200 mm pe culmile munților). Terit. jud. C.-S. se află sub influența mai multor vînturi predominante: austrul dinspre S-V, coșava (vînt violent) dinspre V, hațeganul dinspre NE și Vîntul Mare (de tip foehn) dinspre S. Rețeaua hidrografică, cu aspect radial, este tributară direct Dunării, care străbate jud. la S, pe 60 km. Pr. cursuri de apă sînt: Timiș cu Bîrzava, Bistra și Pogăniș, Caraș, Nera, Cerna. Resurse naturale: zăcăminte de huilă (Anina, Doman, Secu, Ponor, Cozla, Baia Nouă, Rusca Montană), cărbune brun, lignit, șisturi bituminoase (Anina, Oravița), min. de fier (Ocna de Fier, Dognecea, Băuțar), mangan (Delinești), cupru (Moldova Nouă, Oravița, Rusca Montană) plumb (Ruschița), zinc (Dognecea), bor, azbest (Bozovici, Teregova), talc și mică (Marga, Voislova, Bucova ș.a.), feldspat, marmură (Ruschița, Bocșa, Rusca Montană), andezite și tufuri andezitice, bentonite, calcare (Doman), nisip metalurgic (Doclin), gresii, argile ș.a. O bogăție aparte o reprezintă pădurile și apele minerale termale (55°C), sulfuroase, sodice, calcice, magneziene de la Băile Herculane. Economia. În 1989, pe terit, jud. funcționau 39 de întreprinderi aparținînd ind. extractive (Anina, Doman, Secu, Moldova Nouă, Ocna de Fier ș.a.), metalurgiei feroase (Reșița, Oțelu Roșu), constr. de mașini și prelucr. metalelor, în cadrul cărora se fabrică motoare pentru locomotive Diesel, hidraulice și electrice, generatoare pentru termocentrale, poduri rulante, macarale-turn și portuare pivotante, turbine, turbosuflante, reductoare, utilaje pentru morărit, pentru drumuri, pentru ind. chimică și alim. etc. (Reșița, Bocșa, Caransebeș, Topleț, Moldova Nouă, Anina). Există întreprinderi ale ind. energiei electrice (termocentralele de la Reșița, Oțelu Roșu, Anina și hicrocentrala de la Văliug), ind. cocso-chimice (Reșița), mat. de constr., prelucr. lemnului (Balta Sărată-Caransebeș, Anina, Zăvoi, Teregova, Mehadia, Oravița, Bocșa ș.a.), alim. etc. Agricultura are un caracter mixt (vegetal și zootehnic), purtînd amprenta tipului agricol colinar și montan (pășuni și fînețe naturale extinse). În 1989 supr. arabile (133.512 ha) erau cultivate cu porumb (58.286 ha), grîu și secară (30.069 ha), orz, ovăz, plante pentru nutreț, cartofi, plante pentru ulei, legume etc. Livezile (pruni, meri, peri) sînt situate în culoarul depr. Timiș-Cerna și în depr. Almăj. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 83 mii capete bovine (predominant din rasele Pinzgau și Bălțata românească), 396,7 mii capete ovine, 116,6 mii capete porcine (mai ales rasele Marele alb și Mangalița), 21 mii capete cabaline; apicultură, avicultură și sericicultură dezvoltate. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară, cu o lungime de 367 km (150 km electrificate), reprezintă puncte terminus sau segmente din trasee magistrale. În jud. se află prima c. f. construită pe terit. actual al României (1846-1854), între Baziaș și Oravița. Drumurile publice măsoară 1.889 km din care 695 modernizate. Transport fluvial pe Dunăre, prin intermediul portului Modova Nouă. Aeroport la Caransebeș. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): un institut de subingineri (la Reșița), două teatre dramatice (la Reșița și Oravița cel mai vechi din țară, 1817), o orchestră simfonică, 271 școli generale, 19 licee, 313 biblioteci, 120 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Prin numeroasele locuri istorice și arheologice (castrele și așezările civile romane Ad Mediam, azi Mehadia, Ad Panonias, azi Teregova, ruinele orașului roman Tibiscum, azi Jupa, drumul roman Laederata-Tibiscum păstrat intact pe c. 5 km lungime), prin peisajul natural variat cu numeroase rezervații naturale și monumente ale naturii (Cheile Carașului, în lungul cărora se află 31 de peșteri, printre care Buhui, Comarnic, Popovăț, Liliecilor ș.a., Cheile Nerei cele mai lungi din țară, 21 km, ale Minișului, Globului, Gîrliștei, în cadrul cărora se află izbucul Bigăr și peștera Plopa, defileul Dunării cu Cazanele Mari și Mici, Valea Cernei etc.), precum și prin prezența unor complexe turistice (Muntele Mic, Crivaia, Poiana Mărălui, Semenic, Trei Ape) și stațiuni balneoclimaterice (Băile Herculane) jud. C.-S. are un potențial turistic ridicat, cu un intens trafic de sejur și de tranzit. Indicativ auto: CS.

CARNICI, Alpii ~, masiv muntos în E Alpilor, la granița Austriei cu Italia; lungime: 120 km. Alt. max.: 2.780 m (vf. Hohe Warte). Alcătuit din șisturi cristaline, formează cumpăna de ape dintre bazinul Dravei și rîurile ce se varsă în G. Veneția.

CAROL CEL MARE (CHARLEMAGNE) [șarləmáñ], rege al francilor (768-814) și împărat al Occidentului (800-814). Cel mai de seamă reprezentant al dinastiei Carolingilor. A purtat războaie cu saxonii, bavarezii, longobarzii, arabii, avarii, slavii ș.a., lărgind considerabil hotarele statutului său, pentru apărarea căruia a înființat mărci de graniță (Altmark, Ostmark, marca spaniolă ș.a.); a reformat administrația, justiția, armata și a sprijinit cultura și biserica. Domnia lui C. a marcat o etapă importantă în cristalizarea relațiilor feudale în Europa apuseană.

CARPAȚI, sistem montan european, reprezentînd continuarea estică a M-ților Alpi. La Bratislava, în E Bazinului Vienei, Dunărea îl desparte de ultimele prelungiri ale Alpilor (M-ții Leitha), iar în cealaltă extremitate, după ce au descris un arc uriaș, lung de peste 1.300 km, culoarul Timok-Nišava îl separă din nou, de astă dată de Balcani. Formarea sistemului a început prin mișcările tectonice din faza de orogeneză austrică (Mezocretatic) care au dus la cutarea zonei interne a C. și au antrenat în unele sectoare porțiuni din fundamentul cristalin, acoperite de cuverturi sedimentare mezozoice, suprapunându-se reg. înconjurătoare (autohtone) sub forma pînzelor de șariaj (ex. în M-ții Tatra, M-ții Parîng și Masivul Retezat-Godeanu). Cristalinul și sedimentarul mezozoic al Pînzei Getice și al Autohtonului au fost apoi strîns cutate și fragmentate. În Paleocen (faza laramică) are loc o ridicare generală a zonei centrale a C. și retragerea definitivă a apelor marine din această zonă. La sfîrșitul Paleogenului, în mișcarea de ridicare și de cutare este antrenată și zona exterioară (a flișului) care se alătură zonei muntoase mai vechi. În Neogen s-au produs puternice erupții vulcanice, care au dus la formarea celui mai lung lanț vulcanic din Europa, situat pe rama interioară a arcului carpatic. La exteriorul sistemului montan s-a format cea mai nouă unitate de orogen a C., Subcarpații, o dată cu care s-a produs și o înălțare în bloc a întregului masiv. Caracteristică pentru C. este prezența platformelor de eroziune rezultate în urma acțiunii agenților modelatori externi și a ridicărilor succesive, pe verticală. Deși nu există ghețari actuali, urmele glaciațiunii cuaternare sînt evidente în relieful culmilor înalte (Tatra, Černogora, Rodna, Făgăraș, Retezat ș.a.), prin circuri, custuri, văi glaciare etc. În afara glaciațiunii de tip alpin, C. au suferit și influența ghețarului scandinav, care a pătruns pe văi, lărgindu-le și lăsînd acumulări de morene. Cu excepția zonei flișului, slab fragmentată și cu alt. reduse, C. sînt străbătuți transversal de numeroase rîuri. Din punct de vedere fizico-geografic, se împart în trei grupe pr.: C. Nord-Vestici, C. Centrali și C. Sud-Estici. 1. Carpații Nord-Vestici se întind între Dunăre (Bratislava) și Biała (afl. al Dunajecului) din SV Poloniei. Structura și morfologia sînt complicate, existînd atît masive cristaline, cît și eruptive puternic afectate de eroziune. Se întîlnesc numeroase culmi paralele alcătuite din fliș, separate prin depresiuni alungite de natură tectonică sau sculpturală. Alt. medii: 1.000-1.400 m, depășind foarte rar 2.000 m. Totuși în această grupă se află Tatra, cel mai înalt masiv cristalin din întregul sistem montan carpatic (2.663 m în vf. Gerlachovka), cu forme glaciare bine dezvoltate și păstrate. La S de Tatra, între rîurile Váh și Hron, se găsește masivul cristalin Tatra joasă, care culminează în vf. Dumbier (2.043 m), coborînd la periferie sub 1.000 m. Un culoar tectonic miocen, orientat E-V, și drenat de rîul Hron, desparte munții din N de M-ții Metaliferi ai Slovaciei, munți joși (alt. max.: 1.477 m), generați de vulcanismul neogen. Prin eroziunea conului vulcanic s-au format o serie de neckuri și bazine. Ocolind Tatra Înaltă pe la N se desfășoară C. flișului. Ei încep la Dunăre (Bratislava) prin C. Mici (alt. max.: 768 m), în a căror axă apare fundamentul cristalin, și se continuă cu C. Albi, mai înalți (c. 1.000 m) și mai largi, cuprinzînd numeroși martori din calcare jurasice, și cu Beskizii Slovaciei, munți mijlocii (1.725 m alt. max. în vf. Babia Gora), avînd mare lărgime și o structură asemănătoare Obcinelor Bucovinei. 2. Carpații Centrali constituie o unitate bine individualizată care separă C. Nord-Vestici de cei Sud-Estici. Ei se desfășoară între Biała și culoarul Rika-Sviča. În relieful lor, cu alt. ce depășesc rar 700-800 m, sînt caracteristice culmile paralele constituite din fliș în alternanță cu cîmpulunguri, fragmentate de văi transversale slab adîncite. Au aspect colinar, de muncei, cu interfluvii largi, pante domoale și trecători joase, de obîrșii. Către N, C. Centrali trec, prin intermediul unor pinteni din gresie, în dealurile precarpatice, pe care le domină cu 200-300 m. Către Depr. Panonică din sud, trecerea se face prin două șiruri de măguri (700-1.000 m) reprezentînd neckurile și masivele vulcanice ale M-ților Vihorlat, care încadrează o depr., subcarpatică. 3. Carpații Sud-Estici se desfășoară între culoarele Rika-Sviča la N și Timok-Nišava la S, avînd cea mai mare extindere pe terit. României și unde se deosebesc trei sectoare: C. Orientali, C. Meridionali și C. Occidentali. Carpații Orientali se întind ca unitate morfologică de la hotarul de N al României pînă la valea Prahovei, iar ca structură geologică pînă în valea Dîmboviței. Sînt alcătuiți din trei zone geologice, dispuse paralel: zona flișului (în E), cristalino-mezozoică (în centru) și vulcanică (în V). Alt. max.: 2.303 m (vf. Pietrosu Rodnei). Se caracterizează prin dispunerea paralelă a culmilor, numeroase pasuri (Prislop, Bicaz, Ghimeș-Palanca, Bratocea, Buzău, Predeal etc.), sînt bine împăduriți și au depr. interioare; alcătuiesc principala zonă forestieră a țării. Zăcăminte de petrol, sare, min. de mangan, fier, cupru, sulf etc. Resurse hidroenergetice. Zone turistice (masivele Rodnei, Rarău, Ceahlău, Cheile Bicazului – Lacul Roșu, Lacul Sf. Ana etc.). Partea de S a Carpaților Orientali, cuprinsă între valea Oituzului, valea Prahovei și Depr. Brașov, se individualizează ca o unitate aparte (Carpații Curburii). Carpații Meridionali se întind ca unitate morfologică, de la valea Prahovei pînă la culoarele Timiș-Cerna și Bistra-Strei, iar ca unitate geologică de la Dîmbovița la Dunăre. În alcătuirea lor intră ca unități tectonice Autohtonul și Pînza Getică. Predomină șisturile cristaline care au determinat masivitatea lor cu o cuvertură de calcare cretacice (uneori organogene) ce dau forme de relief spectaculoase. Se caracterizează prin existența unor noduri orohidrografice, a unui număr redus de depr. intramontane și de pasuri de culme (Bran, Vîlcan) și trecători de vale (Lainici, Turnu Roșu). Prezintă frecvente urme glaciare în zona crestelor înalte. Alt. max.: 2.544 m (vf. Moldoveanu). Importante zăcăminte de cărbuni, min. de fier, mică, grafit. Turism în masivele Bucegi, Făgăraș, Retezat etc. Carpații Occidentali se întind între Dunăre la S și Someș la N, constituind o sinteză geologică a celorlalte sectoare carpatice. Valea Mureșului îi împarte în două grupe pr.: M-ții Apuseni în N, mai înalți și, M-ții Banatului și Poiana Ruscă în S. Au un relief de culmi domoale, cu un ansamblu de nivele de eroziune etajate, puternic fragmentate de depresiuni-golf, care pătrund adînc în masa muntoasă. Nuclee de șisturi cristaline și granite alternează cu depozite sedimentare străbătute de roci eruptive. Prezența calcarelor a favorizat apariția fenomenelor carstice. Nodurile orografice au aspect de munți-bloc, fără urme glaciare, separate prin depr. tectonice de tip golf. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Zăcăminte de bauxită, min. de aur și argint. Obiective turistice: Cheile Turzii, Carașului, Nerei, peșterile Scărișoara, Meziad, Focul Viu, Cetățile Ponorului.

gen (< lat. genus „neam, rasă, fel, mod”) I. Clasă de fenomene muzicale reunite prin consensul datelor de structură și finalitate estetică. 1. Raportare a unui grup de creații la scopurile comunicării mesajului, în funcție de mijloacele utilizate (vocale – deci pe baza unui text literar – sau numai pur instr.) precum și în funcție de modul de execuție muzicală. Se disting astfel: g. operei* (numit, sub influența terminologiei fr. și g. liric), g. simfonic, g. muzicii de cameră, g. muzicii corale (v. cor), g. muzicii ușoare etc. În această accepție, g. este similar cu un anume domeniu al artei muzicale. Muzica sec. 20 cunoaște o constantă apropiere între aceste g., o ștergere a granițelor dintre ele, unele lucrări aparținând în egală măsură simfonicului și cameralului, operei și cantatei*, simfonicului și jazzului* etc. 2. Modalitatea de structurare a unei compoziții pe baza unei forme* statuate în decursul evoluției sale și ajunsă la deplina cristalizare într-o epocă istorică determinată. Se disting: g. monopartite: motetul*, madrigalul*, ricercarul*, fuga*, rondoul*, tema* cu variațiuni, uvertura*, passacaglia*, liedul* etc., ca și g. pluripartite (ciclice*): suita*, sonata*, concertul (2) (cu mai mulți soliști = concerto grosso* și cu un singur solist). În funcție de factură, teoria clasică a formelor a apelat la diviziunea g. în polifone* și omofone*. Primele fac parte, în general, din categoria monopartitelor, în timp ce pluripartitele se identifică, principial, cu omofonele. Între g. omofone pluripartite, care au dominat epoca clasicismului*, acela al sonatei este cu deosebire important, deoarece schema sa fundamentală – proprie primei părți și finalului* – și-a pus amprenta și asupra altor g., precum concertul sau uvertura*; în cuprinsul său, sonata și-a apropiat ca forme ale părților interioare g. monopartite, în special liedul, dar și variația, iar în final, rondo-ul, dar și passacaglia sau/și fuga. În funcție de ansamblul instr. cărora le sunt destinate, sonata poate da naștere unor (sub-)genuri: duo*, instr., trio (2), cvartet (2), cvintet (2), sextet (2), octet (2), nonet (2), dixtuor (2), simf. de cameră; simfonia* însăși deși (sub-)g. independent, este, din punct de vedere structural, o sonată. Desigur, anumite particularități compoziționale, precum specificul temelor*, amploarea dezvoltărilor*, în general, suprafețele mari pe care se derulează discursul acordat nu unui singur executant ci unui (mare) ansamblu, justifică aspirația spre gen independent a cvartetului sau a simf. Piesele de caracter* – numite, semnificativ și piese de g. – sunt lucrări instr. monopartite, transfigurând dansuri* pop. sau având o tentă programatică*; pot fi reunite într-o suită (ex. Kreisleriana sau Carnavalul de Schumann) sau într-un ciclu (ex. Preludiile sau Studiile de Chopin). Echilibrul dintre g. și formă devine instabil cu timpul. Astfel sonata romantică (ex. la Listz) tinde spre poemul* monopartit iar la moderni (ex. la Boulez) nu numai că are legătură cu forma, dar, prin organizarea ei serială*, se opune chiar principiului tonal* al acesteia; la rândul ei, simfonia, ca lucrare pur. instr., poate avea doar o legătură etimologică (it. sonare = „a executa instr.”) cu termenul originar (ex. Simfonii pentru 15 instr. soliste de Șt. Niculescu). 3. În folc., g. are accepțiuni apropiate definiției g. (2). El se constituie (în folc. muzical românesc) în virtutea a trei criterii: literar [ex. epic = balada (IV); cântec bătrânesc; liric = cântec (I, 1); doină*]; funcțional: g. ocazionale sau rituale (ex. colinda*, bradul*, cununa*) și neocazionale (ex. cântecul, doina, cântecele pentru copii); muzical: g. improvizatorice* (ex. doina, bocetul), g. cu formă fixă (cântecul propriu-zis, cel ritual). Echiv. it.: genere; fr. genre; germ. Gattung; engl. class. II (< gr. γένος [genos]). În teoria muzicii antice grecești*, dispunerea sunetelor din interiorul tetracordului*, din care rezultă cele trei g.: diatonic*, cromatic* și enarmonic (1) (g. octavei se obține prin „scările transpozitorii”: tonoi sau topoi). Accepția aceasta a g. a fost preluată și de muzica biz. (v. eh). În teoria medievală occid., până în sec. 17, în chiar procesul afirmării tonalității (1) major*-minore*, scările admise în procesul transpoziției* erau considerate g. (lat. genera) în timp ce modurile de do (ionic) și la (eolic) erau considerate speciale. Echiv. germ. Tongeschlecht; g. de octavă [v. mod (I, 3)].

CAUCAZ, masiv muntos în Armenia, Azerbaidjan, Gruzia și Rusia, situat între M. Neagră și M. Caspică, format în timpul orogenezei alpine. Lungime: 1.500 km. Constituie parte a limitei de S dintre Europa și Asia. Este format din granite, șisturi cristaline și argiloase. Cuprinde culmile C. Mare și C. Mic. Alt. max.: 5.642 m (vf. Albrus). În C. sînt c. 2.000 de ghețari. Climă temperată în N, subtropicală în Transcaucazia, montană pe înălțimi. Rîurile (Kura, Terek, Rioni, Kuban ș.a.) au mari resurse hidroenergetice. Zăcăminte de min. polimetalice, mangan, cărbune, mat. de constr., petrol. Izv. minerale curative. Vegetație specifică foarte bogată. Turism. Alpinism.

improvizație, invenție pe moment a unor fragmente sau lucrări muzicale (compoziții*), realizată mai mult sau mai puțin după niște tipare prestabilite. Granițele i. sunt de fapt cele două aspecte îndelung dezbătute în rândul muzicienilor, și anume: i. spontană, absolut liberă, legată numai de intuiție și inspirație de moment, fără a fi bazată pe indicații, tipare, canoane etc., cunoscute și stabilite anterior (valabilă, doar pe plan teoretic, în unele manifestări din folclor*, în free jazz*, sau în unele muzici ale sec. nostru, fiindcă practic nu există o i. absolut liberă, deoarece nu putem fi rupți de tradiția unor muzici, sau măcar de o stare muzicală anterioară nouă, deja întipărită în subconștient în momentul actului improvizatoric; o situație contrară ar duce la o muzică cu totul inedită care ar genera categorii sintactice [v. sintaxă (2)] noi, lucru neconfirmat până acum de practica muzicală) și i. ce se realizează după legi prestabilite sau după un model (ocupând un procent ridicat în folc., în jazz, în muzica preclasică, clasică și în muzica de după anii 1950). Între cele două frontiere se poate detecta o gamă largă de aspecte care privesc și îmbină atât i. liberă, după inspirația de moment, cât și pe cea „canonizată” după legi și modele restrictive (un exemplu elocvent etse i. din epoca romantică). O altă clasificare (strâns legată de modul în care se produce i.) este în funcție de notație*. Există i. scrisă și nescrisă în partitură*. La rândul ei, i. scrisă prezintă o multitudine de aspecte care sunt cuprinse între cea mai sumară indicație (în unele muzici aleatorice*) și o notație precisă (cazul unor lucrări enesciene care s-au născut din îmbinarea caracterului improvizatoric din folc. cu construcția riguroasă de tip europ. ce indică până și cele mai mici detalii). Între aceste două situații limită sunt plasate muzici care adoptă schițe în notație, mai mult sau mai puțin complexe, ori alte sisteme de notație, extramuzicale, care pot sugera, unui sau unor executanți, modul, starea etc. în care se realizează actul i. Desprindem astfel i. vizuală, după un desen, după anumite combinații de culori, sau după anumite forme plastice, i. grafică realizată după anumite indicații grafice (de pildă în lucrările lui E. Brown), i. de tip semantic, după semnificațiile unui text literar (poezie, proză), practicată de K. Stockhausen etc. Desigur, ideea de i. este foarte veche și își are originea în folc. ancestral (născându-se o dată cu muzica). Termenul de i. a început să se impună mult mai târziu, respectic în ev. med., pe măsură ce actul improvizatoric a fost conștientizat. În folc. există o dispoziție improvizatorică bazată pe unele formule (I, 4), în speciile cu structură liberă (exemplu: descântecele). Mai mult i. stă la baza eterofoniei* (categorie sintactică desprinsă din practica de cânt proprie folc. și preluată de muzica cultă). Ștefan Niculescu, un exeget al problemei, arată că sub forma ornamentală*, eterofonia apare în folclor „determinată de impulsul improvizatoric de moment al interpreților”. Tot el definește eterofonia ca fiind „un fel de tulburare improvizatorică a cursivității unimelodice plasată între etape de unison (octavă)”. Folclorul reclamă i. mai ales în sistemul (II, 6) parlando-rubato. În muzica cultă, i. este la mare preț în sec. 17 când mari maeștri ai acestei practici muzicale, considerată o adevărată artă, improvizau la diferite instr., cu predilecție la orgă* (Frescobaldi, Sweelinck ș.a.) sau la clavecin (Fr. Couperin – preludii* improvizatorice pe ideea de variație*). I (în stil fugato*) ajunsese o condiție necesară de a ocupa un post de organist*. După 1700, Bach și alți compozitori cristalizează forme scrise, adevărate capodopere, provenite din ideea de i. (fantezia*, preludiul, invențiunea* etc.). Totodată păstrează tradiția i. delimitând deja în mod precis diferite tipuri care s-au impus alături de i.: contrapunctică* (în stil fugato, imitativ*) și anume: i. armonică (pe un bas cifrat), i. melodică (linii ornamentate, figuri* melodice) și chiar i. ritmică. În clasicism, i. devine o formă a artei rezervată soliștilor*. Apar cadențele (2) instr. care înseamnă i. pe teme* date (i. pe o temă provine de fapt tot din preclasicism unde se improviza fugi*, în special de orgă, tradiție păstrată până în zilele noastre). Dar aici ideea este extinsă, deoarece în cadențele instr. ale clasicilor, iar mai apoi ale romanticilor, temele se suprapun, vizând, din ce în ce mai mult, o etalare a a tehnicii instr. de virtuozitate (exemplu: Liszt). Dar epoca romantică deschide, alături de marea virtuozitate instr., drumul spre o i. de atmosferă (Chopin, C. Franck, Bruckner, Dupré ș.a.) care s-a extins în sec. 20, primind în schimb alte coordonate de fond. Există în muzica cultă a sec. 20 trei direcții importante, legate toate de apariția ideii de aleatorism, care având în viață o aplicativitate generală – cuprinde „nenumărate tranziții, de la imposibilitate (inclusiv imposibilitatea) până la certitudine (inclusiv certitudinea)” – M. Boll – înglobează bineînțeles și i. muzicală. Astfel deosebim i. în muzica aleatorică* europ. (deși unii autori – ex. Nattiez – nu identifică i. cu actul alea) provenită din limitele serialismului* integral, care a ajuns în zona de percepție a aglomerării (texturile* sonore) și-a pierdut funcția detaliului, lăsând loc posibilității introducerii i. în execuție (unul dintre exemple ar fi școala poloneză – Penderecki, Lutosławski etc.) i. liberă din muzica de tip aleatoriu amer. (J. Cage, E. Brown etc.), care vizează ori incidențe de obiecte sonore, ori inspirații generate de fenomene extramuzicale (desen, pictură, sculptură etc. despre care am amintit) și i. provenită din filonul folc., în special de la popoarele extraeuropene care folosesc un model melodic de i.(maqam*, râga*), manifestată în lucrările mai noi ale lui Stockhausen, A. Stroe etc. Desigur i. își găsește și astăzi un teren larg de acțiune în folc. (amintim doar păstrarea tradiției i. din muzica sp. de chitară sau cea sud-americană), în jazz și în muzica „pop” (v. pop music), dar până acum fără putere în generarea unor schimbări importante pe tărâm muzical. Ea repetă sub diferite forme tipuri i. existente, moștenite prin tradiție.

CĂLĂRAȘI 1. Municipiu în SE României, port pe stg. brațului Borcea, reșed. jud. cu același nume; 75.933 loc. (1991). Combinat siderurgic; combinat de celuloză (din paie) și hîrtie; fabrici de conf., de prefabricate din beton și de produse alim. (zahăr, preparate din carne și lapte, vinuri și băuturi alcoolice, panificație); reparații de mașini și utilaje agricole. Muzeu de istorie și arheologie; clădirea primăriei (1895), în stil neoclasic. Menționat documentar ca sat (Lichirești) în sec. 17, devine oraș în 1832. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în SE României, în E C. Române, pe stg. Dunării, la granița cu Bulgaria; 5.074 km² (2,14% din supr. țării); 340.320 loc. (1991), din care 38,3% în mediul urban; densitate: 71,6 loc./km². Reșed.: municipiul Călărași. Orașe: Budești, Fundulea, Lehliu-Gară, Oltenița. Comune: 48. Relief în exclusivitate de cîmpie (Bărăganul sudic sau al Ialomiței), cu înclinare ușoară NV-SE, cuprinzînd terasele și luncile Dunării și Argeșului. Monotonia cîmpiei este întreruptă pe alocuri de crovuri și văi înguste adîncite în pătura de loess. Climă temperat-continentală, cu veri foarte calde și ierni reci, marcate uneori de viscole puternice. Temp. medie anuală este de 11,3°C. Precipitațiile atmosferice medii anuale însumează 540 mm. Vînturile predominante au direcție N-NE și V-SV. Rețeaua hidrografică este tributară în întregime Dunării, care formează limita de S și E a jud. pe 145 km. Rîurile sînt reprezentate prin Argeș, Dîmbovița, Motiștea, Rasa și Pasărea. Resurse naturale: gaze naturale (Postăvari), argile (Budești), nisipuri, pietrișuri. Economia. În 1989, pe terit. jud. C. funcționau 39 de întreprinderi care produc: oțel (Călărași), nave fluviale motonave de pasageri, piese turnate din fontă și oțel (Oltenița), celuloză și hârtie (Călărași), lacuri și vopsele, produse din cauciuc (Frumușani, Lehliu-Gară), tricotaje și confecții (Călărași, Oltenița, Lehliu-Gară), prefabricate din beton, cărămizi (Călărași, Oltenița, Budești), zahăr (Călărași), conserve de legume și fructe (Valea Roșie), preparate din carne și lapte (Călărași, Oltenița, Lehliu-Gară, Lupșanu) etc. Agricultura dispunea, în 1989, de 420.868 ha terenuri arabile, fertile, pe care se cultivau porumb (107.203 ha), grîu și secară (87.361 ha), leguminoase pentru boabe (20.106 ha), plante de nutreț, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, cartofi, pepeni, tutun etc. În 1990, sectorul zootehnic, favorizat de o puternică bază furajeră, cuprindea 130,3 mii capete bovine, 389,9 mii capete ovine, 621,6 mii capete porcine; avicultură; piscicultură. Căi de comunicație (1990): c. f. depășeau 240 km (din care 151 km electrificate), iar lungimea drumurilor publice este de 1.100 km (din care 366 km modernizați). Transportul fluvial de mărfuri și călători se efectuează pe Dunăre prin porturile Oltenița și Călărași. Unitățile de învățămînt, cultură și artă cuprindeau, în 1989-1990, 182 școli generale, 13 licee, 94 cinematografe, 295 biblioteci, muzee etc. Turismul este legat cu precădere, de Dunăre și de obiectivele social-istorice din localit. Deplasări pe Dunăre spre locurile de pescuit și vînat din Balta Ialomiței; principale șosea modernizată care leagă capitala de punctul de trecere peste Dunăre (cu bacul) de la Chiciu-Ostrov asigură tranzitul în sezonul estival a unui număr mare de turiști spre stațiunile litoralului Mării Negre. În jud. C. se află pădurile Floroaica și Bogdana, rezervații forestiere (Ciornuleasa și Tămădău) și complexe (Caiafele și Moroiu). Indicativ auto: CL. 3. Com. în jud. Botoșani; 4.421 loc. (1991). 4. Com. în jud. Cluj; 2.633 loc. (1991). Stație de c. f. 5. Com. în jud. Dolj 6.834 loc. (1991). Centru viticol.

manierism 1. Conceptul de manierism [manierismo (ital.), maniérisme (fr.), mannerism (engl.), Manierismus (germ.)] în istoria artei: își are originea în termenul it. de maniera din sec. al 16-lea (v. Giorgio Vasari, Le vite de ’piu eccelenti architetti, pittori, et scultori italiani, Florența 1550). Maniera însemna arta profund individualizată a unui artist de a-și concepe creațiile. Manierismul va desemna stilul perioadei între Renaștere* și Baroc*, cu tendință manifest anticlasică. Sensul negativ al m. apare mai târziu, după jumătatea sec. 17, criticii de artă și literari vor defini arta manieristă drept „decadentă”. În teoria literară a sec. 16-17, precum și în scrierile muzicale, termenul nu pătrunde cu același interes manifestat de plasticieni. Abia în prima jumătate a sec. 20, termenul își regăsește valoarea pozitivă. Conceptul modern al m., valorizat pozitiv, apare în istoria artei în jur de 1920: W. Weisbach (1918-1919), M. Dvořák (1921), W. Friedländer (1925). În numeroase lucrări de istoria artei și de critică literară se observă o pledoarie în favoarea unui stil ne-clasic sau anti-clasic (cu distincția necesară), ca manifestare artistică individuală nu neapărat legată de o anumită epocă, dar și ca epocă între ca. 1520-1630. Atributele sale, raportate la cele clasice, s-ar defini succint astfel: tensiune în loc de armonie, anormal în loc de normal, artificial în loc de natural, exagerare în loc de fidelitate, jocul cu regulile în loc de respectarea canonului, subiectivitate în loc de obiectivitate. În critica literară, E.R. Curtius (1948) va lansa ideea m. ca o constantă neclasică în istoria culturii, idee perpetuată de G.R. Hocke (1957-1959). Interesul pentru m., fie ca perioadă delimitată istoric, fie ca o manifestare ce revine ciclic de-a lungul secolelor, va determina diverse alte abordări ale temei în a doua jumătate a sec. 20. 2. Cercetări muzicologice asupra m.: Primele scrieri muzicologice despre maniera corespund ascensiunii interesului pentru acest concept: 1928-H. Trede, 1934-L. Schrade. Apoi se pot găsi referiri la o categorie istoriografică a m. la Willi Apel (lucrările sale între 1942-1950), fără legătură conceptuală însă cu teoriile istoricilor de artă și de literatură contemporani. O discuție mai temeinică asupra conceptului, cu implicațiile sale istorice, de stil, estetice, o vor genera B. Cannon / A. Johnson / W. Waite (1960), H. Hucke (1961), H. Besseler (1966), Cl. Palisca (1972), L. Finscher (1972), H. Federhofer (1973), C. Dahlhaus (1982). Relația muzicii cu celelalte arte, posibil de definit și în cazul acestui stil, deși cu largi perspective, a fost doar sporadic cercetată, mai mult în studii, mai puțin în vol. dedicate subiectului (M.R. Maniates, 1979 – m. ca perioadă a istoriei muzicii, V. Sandu-Dediu, 1997 – m. ca o constantă stilistică în istoria muzicii). S-au acceptat și în scrierile muzicologice granițele temporale valabile și pentru m. literar (1580-1650), menționându-se Gesualdo ca un caz exemplar pentru m. muzical, sau alte piese vocale scrise pe poezii manieriste. În orice caz, în muzică nu se poate delimita cu aceeași precizie ca în artele plastice sau în literatură un stil manierist. Căutarea unei constante manieriste de-a lungul istoriei muzicii trebuie să aibă în vedere definirea coerentă a atributelor de stil ce-i unesc pe compozitori din zone și timpuri diferite. Un text muzical manierist (indiferent de plasarea sa istorică) va conține simboluri, încifrări nu accesibile oricui, de genul literelor și cifrelor transformate în sunete sau chiar de tipul citatului (autocitatului) aluziv, va avea în principiu o construcție de maximă abstracție a gândirii componistice, de complicație, artificialitate (precum „pătratul magic” sau „labirintul” – posibil de aplicat în arhitectura sonoră, după cum am văzut). În general, atributele musicii riservata* (concept afirmat în sec. m. plastic-literar) se pot aplica astfel în variate epoci muzicale, la diverși compozitori. Uneori însă, reducerea la un joc pur al fanteziei sonore, într-o compoziție ce aderă (manifest sau nu) la ideea „artei pentru artă” poate degenera în manifestări ale „manieristicii”, în exagerarea autonomiei artistice, așadar în demersuri sterile (precum contrapunctul* pe zeci de voci de la sfîrșitul Renașterii*), în lucrări ininteligibile și fără viabilitate.

CENIS (MONT CENIS) [mõ sənis], masiv muntos cristalin în Alpii Savoiei, la granița franco-italiană. Alt. max.: 3.378 m. Străbătut la 2.083 m alt. prin pasul omonim, de o șosea, iar la V de un tunel de c. f. (Tunelul Fréjus) de 13.660 m lungime, care unește Modane (Franța) de Bardonécchia (Italia), dat în funcțiune în 1871.

CERSKI 1. Ivan Dementievici C. (1845-1892), călător și explorator rus. A efectuat numeroase expediții în Siberia de Est (1877-1880, 1881-1882, 1891), studiind bazinele rîurilor Selenga, Tungunska inferioară, Kolîma și Indighirka. A executat prima schiță tectonică și paleogeografică a Siberiei. 2. Lanț muntos în Rep. Autonomă Iakuția (Federația Rusă), între rîurile Iana și Kolîma. Lungime: 1.500 km. Alt. max.: 3.147 (vf. Pobeda). Alcătuit din roci metamorfice mezozoice și granite. Mici ghețari.

CHACO, prov. federală în N Argentinei, la granița cu Paraguay; 99,6 mii km²; 791 mii loc. (1986). Centru ad-tiv: Resistencia. Mare zonă agricolă, străbătută de rîul Bermejo.

politonalitate, considerată, de unii teoreticieni, o lărgire a granițelor tonalității (1) de alții, consecință a investigațiilor lui Debussy în lumea modală, termenul desemnează o suprapunere de tonalități (2) (două sau mai multe, fără ca una din ele să domine). În practica muzicală (respectiv în lucrări semnate de E. Satie, M. Ravel, D. Milhaud, A. Honegger, I. Stravinski ș.a.), p. apare frecvent în tipurile de scriituri omofone* (reprezentată prin acorduri* suprapuse constituind adevărate blocuri sonore care, de obicei, se deplasează pe direcții contrare, dar și paralele) și polifone* (folosind două sau mai multe linii simultane care aparțin la două sau mai multe tonalități). Prin întrebuințarea excesivă a p. granițele tonalismului au fost deseori depășite, procedeul dând naștere unor blocuri sonore complexe, în care funcțiile* tonale respective nu se mai disting, anulându-se din punct de vedere psihologic. O asemenea practică a fost abandonată cu timpul, lăsând loc altor organizări ale blocurilor sonore, venite din practici sau teorii proprii conglomerațiilor care realizează sonorități compacte (ex.: în muzicile lui E. Varése sau P. Boulez). De asemenea organizarea polif. politonală (prin linii suprapuse aparținătoare diferitelor tonalități), caracteristică unor reprezentanți ai neoclasicismului* muzical, a cedat cu timpul terenul organizării seriale* sau modale* tot datorită faptului că tonalitățile își pierdeau funcția psihologică. Astăzi, aspectul politonal reapare sub o altă haină estetică, fiind o îmbinare a p. cu polimodalismul*, gândită pe fondul unor aspecte intermediare de suprapuneri de straturi.

CONFINII s. f. pl. (Franțuzism înv.) Granițe, hotare. – Fr. confins (lat. lit. confinia).

CHEVIOT (CHEVIOT HILLS) [tʃéviət hilz], lanț muntos caledonian în Marea Britanie, între M-ții Pennini și colinele Scoției de Sud; relief de munți mici, tociți, alcătuiți din gresii, granite și șisturi paleozoice. Alt. max.: 816 m (vf. Cheviot). Zăcăminte de huilă. Creșterea ovinelor.

CHILIA 1. Brațul nordic al Deltei Dunării, care formează granița cu Ucraina. Lungime: 111 km. Prin el trec 60% din apele fl. Navigabil pentru vase mici. Deltă secundară. 2. Grind de origine continentală, între brațele Sulina și Chilia. Supr.: 55 km². Alt. max.: 6,5 m. Culturi agricole.

CHIN, stat în NV Uniunii Myanmar, la granița cu India; 36 mii km²; 369 mii loc. (1983). Centru ad-tiv: Hakha. Culturi agricole (orez, porumb, mei). Expl. forestiere, de petrol și cărbuni cocsificabil.

CHOMOLUNGMA [tʃomolúngma], vîrf și masiv muntos în Himalaya, situat la granița dintre Nepal și China. Alcătuit din gnaise și granite și acoperit de ghețari și zăpezi persistente. Alt. max.: 8.848 m, cel mai înalt vîrf al planetei, cucerit la 29 mai 1953 de neozeelandezul Edmund Hillary și nepalezul Tenzing Norgay din expediția britanică a lui J. Hunt. Mai este cunoscut și sub denumirea Everest, dată în cinstea lui sir George Everest. Parc național nepalez.

CHO OYU, vf. în masivul Himalaya, la granița Chinei cu Nepalul, la NV de vf. Chomolungma. Al 7-lea pisc al globului. Alt. max.: 8.153 m. Cucerit la 19 oct. 1954 de expediția austriacă condusă de H. Tichy.

POTECAȘ, potecași, s. m. (Înv. și pop.) Ostaș din armata neregulată a Țării Romînești, însărcinat cu paza drumurilor de munte și a granițelor dinspre Ardeal și Moldova; grănicer, plăieș, pichetaș. – Din potecă + suf. -aș.

PICHETAȘ, pichetași, s. m. (Înv.) Grănicer de la un pichet de graniță. – Din pichet³ + suf. -aș.

semiotică muzicală. Semiotica (semiologia) este considerată ca o „teorie generală a semnului”, ca o „știință autonomă” sau, în particular, ca o modalitate de a oferi muzicologiei* o cale de consolidare a metodologiei sale științifice. Umberto Eco (Trattato di semiotica generale, 1975) socotește că teoria semiotică permite analiza „producerii speciale a semnelor și a sistemelor de semne ca fenomen cultural” <<apropiindu-se de concepția lui Saussure›› („știința vieții semnelor în sânul vieții sociale”). Semiotica s-a dezvoltat sub auspiciile „filosofiei semnului”, a psihologiei „semnelor” și a celei „behavioriste”, a lingvisticii structurale, a formalismului logico-matematic, a teoriei comunicării și a teoriei informației. Dintre fondatorii și principalii teoreticieni amintim pe Dh. S. Peirce, Dh. W. Morris, F. de Saussure, C. K. Ogden și I. A. Richards, R. Jakobson, L. Hjelmslev, A. J. Greimas, J. Kristeva, E. Benveniste, T. Todorov, Max Bense, J.J. Nattiez, L. Prieta ș.a. A fost aplicată și în fenomene de comunicare naturală sau extralingvistică (Ém. Benveniste, Rh. A. Sebeok). În artă ca și în muzică, cercetarea semiotică s-a centrat pe problemele limbajului, mai ales de când estetica*, prin Pius Servien, a teoretizat asocierea dintre structura limbajului științific și a limbajului poetic încercând să depășească granițele celor două arii de manifestare ale spiritului uman (Lyrisme et structures sonores – 1930, Estethique. Musique – Poésie – Science, 1930). Și alți esteticieni din acea epocă susțin o posibilă interpretare semiologică a artei printre care și Jan Múkarovsky (L’art comme fait sémiologique – 1934). O înrâurire deosebită asupra dezvoltării semioticii au avut-o orientările structuraliste din lingvistică și aplicațiile din antropologie, folclor, literatură, studiul obiectelor – design, film și dramaturgie. Se urmărea astfel o metodologie comună oricărui domeniu de aplicare al semioticii, deci oricărui sistem de semne – vizuale, olfactive, kinestezic-proxemice, naturale, medicale sau auditive folosite în comunicarea umană și care să permită o interpretare formalizabilă a oricărui tip de limbaj și de „discurs” implicând deci sisteme ordonate de forme, în timp sau în spațiu, și legile lor de asamblare (compunere). După cum se știe, chiar stoicii foloseau termenul de semnificație, „semeiotikè”, însușit ulterior de gânditorii europ. Îl găsim apoi la John Locke (la rându-i, îl preluase de la John Wallis), prin care descria sistemul de semne muzicale: „un fel de figuri ce marcau fiecare ton” numite semeia, adică notele-semn (după abatele J.B. Dubos). Astfel, astăzi se înțelege prin semioză „semnul de acțiune” sau spațiul de manifestări ale semnelor (într-un domeniu sau altul și de obicei în procesul creativ și cel al comunicării). Semiotica consideră semnul ca interfață (suprafață de contact) între semnificant și semnificat, pentru că el arată întotdeauna „prin ceva”, „despre ceva”, „cuiva”, fiind o comunicare prin semne intenționale și semnificative (cu sens). Descrierile și interpretările mediate de universul semnelor pot să se refere la expresia discursului (forma sa) precum și la conținutul acestuia deși ambele planuri se socotesc a fi complementare. Semiologia generală (bazată îndeosebi pe structurile lingvistice) comportă analize de ordin semantic, sintactic și pragmatic și ale variației raporturilor dintre semnificant, semnificat și referent în vederea obținerii unor regularități (invarianți) cu virtuți explicative. ♦ Există desigur și în semiotică multe probleme controversate, fapt pentru care și aplicațiile în domeniul muzicii nu au fost lipsite de dificultăți, fie că era vorba de (a) definirea corpus-ului de elemente semice specifice; (b) de găsirea procedurilor compatibile de identificare și decupaj din discursul muzical; (c) de formalizarea și definirea metalimbajului corespunzător; (d) de stabilirea procedurilor de validare. De exemplu, transpunerea canoanelor structuraliste din lingvistică în limbajul muzical, așa cum a procedat Saint-Guirons (1964) este criticat de N. Ruwet ca nerelevantă. Diferențele utile analizei* muzicale au fost introduse mai târziu când, pornindu-se de la problema articulației limbajului, s-a marcat faptul că, la nivelul sintaxei*, limbajul muzical implică numai nivelul infrastructural (construcția discursului cu ajutorul notelor considerate drept unități) în timp ce limbajul natural presupune o dublă articulare – de la unitățile fonemice la nivelul suprastructural al cuvântului (morfematic) prin concatenare (deși există și unele excepții nesemnificative). Nici chiar tentativele de a echivala motivul muzical cu morfemul nu au dus la evitarea dilemei cu privire la statulul de „limbaj” sau numai de „cod” al discursului muzical. Similitudinea semo-lingvistică ar fi trebuit să evidențieze, în analize factuale, caracteristici ale limbajului bazate pe relații de omologie, de opoziție sau de complementaritate între unitățile semice ale sistemului-obiect. Pentru aceasta s-a recurs la metoda taxominică, prin operarea cu dihotomii de tipul: limbă-vorbire, paradigmă-sintagmă, expresie-conținut, substanță-formă, gramaticalitate-negramaticalitate, sincronic-diacronic; la metoda distribuționalității (Harris) sau la metoda chomskyană generativ-transformațională vizând structurile profunde și cele de suprafață, de competență și performanță și revizuirea distincțiilor: melodie* armonie(III, 1)-ritm*, polifonie*-monodie (1) ș.a. Toate aceste demersuri au condus la evidențierea aspectelor din planul expresiv acolo unde apare mai clară diferențierea „limbajului” muzical mai ales prin „echivalențele” dintre sens și sintaxă (N. Ruwet) sau prin identitatea lor (J.-J. Natiez) ceea ce atestă preeminența funcției estetice față de cea cognitivă (sistemul muzical este chiar ceea ce semnifică – signifie – spre deosebire de limbaj care ar fi expresia a ceea ce el semnifică – B. de Scholoezer). Se consideră chiar că limbajul muzical este distinct și de cel științific și de cel poetic, optându-se pentru contiguitatea celui muzical și poetic, ceea ce este demonstrabil prin modele algebrice de semantică muzicală (B. Cazimir). Au fost întreprinse cercetări și în alte direcții pentru a se lua în considerație, printr-o semantică de cod, nu numai mesajul muzical în sine (M. Schoen, E. Hanslick), ci și conotațiile (simbolice) extramuzicale (L.B. Meyer) de tip referențial. Pentru a se putea determina o serie de indici ai organizării interne muzicale s-a recurs la teoria comunicării putându-se vorbi astfel de o semiotică comunicațională diferită de cea structural-semantică (semiotica semnificației). Trebuie remarcat faptul că viziunea informațională în estetică și în semiotică elaborată în perioada marcată de Estetica lui Bense, de lucrările lui A. Moles, H. Frank, U. Eco, J.E. Cohen, Meyer-Eppler, P. Schaeffer, Xenakis, conduce la un funcționalism ce s-a resimțit de instrumentalizarea cantitativistă, necesară în determinări statistice ale ordinii, dezordinii sau redundanței. Trecerea spre o concepție calitativă, semantică, pentru determinarea elementelor stilistice, a nivelului complexității și noutății, implică integrarea în structurile massmediei și în sistemul culturii. Aceste cercetări au fost asociate cu studii de teoria sistemelor. Principalul obiectiv al semioticii comunicaționale este acela de a explica sursele comunicării emoțional-estetice ca o condiție imanentă a mesajului muzical. S-au conjugat asemenea eforturi cu studiile percepției estetice, a receptanței, fie din perspectiva psihologiei* experimentale, fie a fenomenologiei*, fie a ciberneticii și teoriei informației, fie a informaticii. În acest sens sunt remarcabile studiile elaborate în cadrul Institutului de Cercetări și de Coordonare Acustică – muzică (IRCAM) din Centre Beaubourg (Paris) asupra principalilor parametri fizici (acustici) ai sunetului*: intensitate (1), înălțime (1), ritm* sau timbru* și mai ales asupra multiplelor structurări ce se produc prin corelarea acestora (Boulez, G. Bennet, J. Risset ș.a.). Analizele semiotice nu au un scop în sine. Ipotezele și metodele de validare deschid drumuri noi în interpretarea fenomenului muzical, a raporturilor dintre muzică și autor, a descifrării formelor de percepere și trăire a realității sonore, dar și orientări noi în ce privește execuția muzicală și componistică a epocii noastre. Chiar când au un caracter experimental (și nu consacrat), asemenea modalități de analiză și aplicație contribuie la lărgirea spațiului* sonor și a substanței muzicale, la găsirea unor tehnici noi de prelucrare a sunetelor, a unor noi instrumente* și a unor noi reguli de compoziție (2) și transmitere a mesajului muzical. În țara noastră acest ansamblu de preocupări de la analiză la compoziție, de la semiologie la semantică muzicală, au înregistrat notabile adeziuni din partea unor muzicologi și matematicieni, compozitori și esteticieni. Sunt de remarcat atât studiile teoretice cât și lucrările muzicale elaborate de A. Stroe, Șt. Niculescu, L. Mețianu, A. Vieru, M. Brediceanu, D. Ciocan, S. Marcus, N. Brânduș, O. Nemescu, B. Cazimir, C. Cezar, Speranța Rădulescu, Gh. Firca, Fl. Simionescu.

semn, reprezentare (grafică, sau nu) a conținutului muzical emoțional (semantic) adresat receptorului. Definiția reprezintă doar o încercare, poate hazardată și, cu siguranță, departe de sensul adevărat deoarece nici până astăzi nu s-a demonstrat în mod precis dacă muzica poate constitui un limbaj. Deși s-au efectuat multe cercetări în această direcție nu s-au putut stabili granițele semnificației în arta sonoră, ea rămânând într-o sferă extrem de laxă în ceea ce privește noțiunea exactă de sens. Deși semiotica generală (de la Ferdinand de Saussure încoace) studiază toate genurile de semne: în literatură, în folclor*, în muzică, în ritualurile simbolice, încă nu s-a stabilit dacă sistemul de s. al muzicii formează o limbă prin care se pot exprima idei, sentimente precise așa cum se întâmplă în literatură. (La această nebuloasă concură mai ales în zilele noastre și multitudinea de notații care ies din sfera notației (1) tradiționale). Totodată, încă nu s-a stabilit precis care este nivelul minim de la care începe semnificația în muzică (sunetul*, intervalul*, celula melodică, motivul*, fraza* etc.), deci care este unitatea minimă ce poate semnifica. Există importante cercetări, dar care lasă loc discuțiilor în viitor (Ruwet, Boulez, Xenakis, Daniélou, Nattiez ș.a.). Definiția noastră are la bază o definiție abstractă (deci teoretic aplicabilă și muzicii) a lui Ch. Peirce: semnul „este ceva care ține loc de ceva pentru cineva”. Atât definiția cât și clasificarea pe care le face Peirce sunt cât de cât valabile pentru a ne oferi o imagine sumară (realizată de noi prin paralelism) a ceea ce înseamnă s. în muzică. S. iconice (de ex.: desenul unui cal) se bazează pe raporturi proporții geometrice, fiind în muzică legate de ideea de grafism (în special în scriiturile contemporane). Indexul desemnează s. nedecompozabile cum ar fi în muzică indicațiile dinamicii* sau semnele (v. tactare) dirijorale (care sunt de fapt semnale; ele nu formează o structură având doar valoare indicativă, fiind totodată legate de timpul de producere). S. propriu-zis ține de ideea articulării. Intervine aici un raport arbitrar între semnificant și semnificat (aceeași idee este exprimată în mai multe limbi – rezultă deci ideea arbitrariului legată de notație). În muzică există un flux sonor care se notează folosind arbitrarul. Atât semnificantul cât și semnificatul sunt compozabile sau decompozabile. Astfel nu există o dublă articulare ca în limbaj (nu seamănă cu limba convențională). Incertitudinea s. în muzică nu se află la nivelul semnificantului care se traduce prin imagini acustice, valori fonice etc. ci la cel al semnificatului unde conținutul noțional propriu cuvintelor se află aici într-o sferă destul de largă, cu frontiere labile. În concluzie, nu putem defini în mod precis s. în muzică deoarece dincolo de exprimarea lui scrisă sau nescrisă (dirijat*, muzici improvizatorice* etc.) există o încărcătură semantică, până în ziua de azi, relativ cunoscută, mai precis doar intuită și foarte subiectivă. Datorită aspectului polisemic sub care se prezintă muzica, dificultățile întâmpinate de semiologia muzicală sunt mari. Și chiar gândind la modul ideal, dacă ele ar fi pe deplin rezolvate, ce sens ar mai avea muzica dacă am putea-o reproduce exact și integral în cuvinte? Transcrierea muzicii prin alt sistem semiologic este imposibilă. Fiecare artă, prin specificul ei, are ceva intraductibil, ceea ce nu înseamnă că nu comunică. Intraductibilul reprezintă tocmai specificul fără de care artele s-ar putea reduce la una singură: arta cuvântului. V. analiză; estetică muzicală; fenomenologie; structură.

„W”, Parc Național (din 1954) extins pe 10.263,3 km², la granița dintre Niger, Benin și Burkina Faso. Numit „W”, deoarece în această zonă fl. Niger formează meandre imense duble. Savană cu păduri de tip sudanez, păduri galerii și câmpie aluvionară. Aici sunt ocrotite numeroase animale (elefant, bivol african, hipopotam, diverse antilope, leopard, ghepard, crocodil etc.) și păsări.

LESSING, Gotthold Ephraim (1729-1781), scriitor și filozof german. Reprezentant al Iluminismului.Critic al clasicismului francez și al imitatorilor acestuia, căruia îi opune opera lui Shakespeare, a militat pentru o dramaturgie națională, înnoind construcția și tehnica dramatică („Scrisori privind literatura cea mai nouă”, „Dramaturgia hamburgheză”) pe care le va ilustra în tragediile sale. Piesele sale, în care denunță despotismul și intoleranța religioasă („Minna von Barnhelm”, „Emilia Galotti”, „Nathan înțeleptul”), au inaugurat drama realistă în Germania. Admirator al lui Spinoza. Lucrări de estetică („Laocoon sau despre granițele picturii și ale poeziei”).

textură, fenomen sintactic [v. sintaxă (2)] ce necesită o percepre globală, plasată fiind în zona de audibilitate a aglomerării obiectelor* sonore. Distribuirea pe orizontală și pe verticală a obiectelor într-un spațiu-timp dens impune în conștiința auditivă imaginea sonoră a unui tot în care detaliul își pierde semnificațiile. Fenomenul provine din neoserialism (v. serială, muzică) unde concepția polifonică* multiserială și organizarea serială integrală au dus la pierderea funcției detaliului care a devenit de prisos. Astfel, chiar principalul mijloc al lucidității seriale își neagă propria existență lăsând loc așa-ziselor fenomene de „masă” care presupune volum, suprafață și impresie de ansamblu. Încă din anul 1955, Y. Xenakis propune un nou mod de organizare a obiectului sonor care să fie corespunzător fenomenului sintactic din zona aglomerării. Denumirea de t., atribuită respectivului fenomen, provine din asocierea cu imaginea densă a scriiturii. Apariția t. în muzică este strâns legată de introducerea noțiunilor matematice care facilitează drumul spre o construcție obiectivă a acestui fenomen sintactic. Astfel Xenakis recurge la calculul probabilistic, cel mai adecvat unor asemenea fenomene, urmărind realizarea percepției medii din partea receptorului. Ia naștere astfel muzica stochastică* ce presupune determinismul statistic, probabilitățile inegale în succesiune (lanțurile Markov), calculul cu ordinatorul etc. Unii teoreticieni consideră t. un caz limită al polif. multiseriale. Alții tind să asimileze t. categoriei sintactice numită eterofonie* apreciind-o, tot așa, ca fiind la granițele acestui fenomen. Desigur, teoriile rămân deschise. Cert este că t. s-a impus ca tip de scriitură dominând curentele avangardiste din ultimii 20 de ani. Ca o reacție împotriva aglomerării, a apărut muzica plasată în zona rarefierii (unele muzici de tip minimal) care impune tot o percepție specială din partea receptorului. Disputa dintre cele două zone extreme de audibilitate continuă, dacă ne gândim că și muzica aleatorică* a folosit și folosește t. nespunându-și încă ultimul cuvânt.

vals (< cuv. gotic waltjan, în germ. sich wälzen „a se învârti”), dans* de perechi, de origine germ., în măsură* ternară* (cel mai adesea 3/4) și cu structură simetrică a frazei ◊ muzicale (construită din 4-8-16 măsuri). O particularitate definitorie a v. o constituie departajarea precisă a melodiei în raport cu acompaniamentul* ritmico-armonic, iar în cadrul acestuia din urmă, detașarea fermă a timpului (I, 2) tare – marcat de către bas (III, 1) – în raport cu timpii slabi concretizați armonic prin acorduri* în pachet. Premergătorul imediat al v. pe linia dansului țărănesc este Ländler*-ul, prefigurat la rândul său de dansuri datând din sec. 14-16; printre acestea se distinge îndeosebi componentul în măsură ternară (germ. Nachtanz – v. proportio; v și. double) al perechii de dansuri – în ritm binar* și respectiv ternar – cunoscută sub numele de Deutsche Tanz și pătrunsă în suita* instr. (de unde și o posibilă filiație cultă a v.). Către sfârșitul sec. 18, v. pătrunde din mediul pop. în cel burghez (ca oponent al menuetului*, dansat de aristocrație), impunându-se treptat ca dans de societate. Începând din sec. 19 și continuând cu cel următor, v. se numără printre piesele de gen* exploatate în compoziție, fenomen ce dobândește o maximă amploare în romantism*. În chipuri și cu funcții diferite, v. se integrează în aproape toate genurile (I, 2) muzicale, devenind nu o dată piesă – simf., instr., vocal-instr. etc. – autonomă și primind în această calitate denumirea generică de „v. de concert”. În creația simf., v. apare fie ca parte de simfonie* (Berlioz, Simfonia fantastică, Ceaikovski, Simfonia a V-a), fie ca piesă independentă (eventual parte de suită*) (orchestrarea de către Berlioz a Invitației la dans, de fapt un v. de Weber, a constituit primul pas în această direcție pe care o vor continua, în principal, Listz – versiunea orchestrală a V. lui Mefisto -, Sibelius – V. trist, V. romantic – Ravel – versiunea orch. a Valses nobles et sentimentales) sau ca episod constitutiv al unor poeme* simfonice (Saint-Saëns, Dans macabru, R. Strauss, Așa grăit-a Zarathustra, Ravel, poemul coregrafic La Valse, Stravinski, Petrușka). V. este bogat reprezentat și în literatura pianistică, îndeosebi romantică; primilor autori de prestigiu în acest domeniu, Schubert (132 v.) și Weber, le urmează Listz, Chopin (la acesta din urmă, ponderea și substanțialitatea v. în ansamblul operei fiind excepționale), Brahms, Ravel. Genurile muzical-teatrale și-au integrat v. în chip firesc, fie ca modalitate coregrafică directă, fie ca element de atmosferă în serviciul anumitor situații dramatice; cu aceste funcții, v. apare, în operă*, la Gounod (Faust), Verdi (Traviata), Puccini (Boema), Ceaikovski (Evghenii Onedin), Wagner (Maeștrii cântăreți), R. Strauss (Cavalerul rozelor), A. Berg (Wozzek), Șostakovski (Katerina Ismailova) și deține un loc important în baletele lui Delibes și Ceaikovski. Dezvoltarea v. pe linia muzicii ușoare* și de dans, petrecută în special la Viena, conduce nemijlocit la înflorirea, în cea de a doua jumătate a sec. 19, a operetei* în general și a operetei vieneze în special (printr-un revers al procesului, opereta devenind apoi, ea însăși, un „cadru” propice promovării v.). Prin Lanner și cei doi J. Strauss, tatăl și fiul, dar mai ales acesta din urmă, v. de divertisment se consacră ca atare, în formula sa tipic vieneză (care implică și înlănțuirea v. în potpuriuri*), numeroasele producții de acest fel ale compozitorilor vienezi cucerindu-și o binemeritată celebritate. Opereta vieneză, creată la aceeași epocă tocmai sub impulsul popularității, v. vienez de divertisment, îl exploatează intens, oferindu-i totodată posibilități ideale de întruchipare (între altele, operata prilejuiește și dezvoltarea v. vocal, apărută până atunci doar sporadic, la Brahms – Liebesliederwalzer – și, ca un reflex al operetei, în opera Cavalerul rozelor de R. Strauss). Timp de aproape un sec., Viena va rămâne un centru de propagare a operetei, fie direct, fie prin compozitorii formați acolo (șirul acestora începe tot cu J. Strauss-fiul, continuând cu Suppé, Zeller, Millöcker, Lehar, Kálmán, Fall), istoria v-șlagăr* confundându-se adesea, în tot acest timp, cu însăși istoria operetei. V. pătrunde în muzica românească în a doua jumătate a sec. 19, pe filiera miniaturii pentru pian (v. scrise în gustul compozițiilor de salon ale timpului de către Miculi, Flondor, Caudella, Scărlătescu, T. Brediceanu ș.a.) și a operetei (Caudella, Stephănescu, Porumbescu ș.a.). De o popularitate depășind granițele naționale s-a bucurat v. Valurile Dunării (1880), compus inițial pentru fanfară, de Ivanovici. Una dintre cele mai originale transfigurări ale particularităților de mișcare (2) și de caracter ale v. în întreaga literatură muzicală a sec. 20 este realizată de Enescu în Octetul pentru coarde op. 7 (partea a IV-a, Mouvement de Valse bien rhytmée) (1900). Compoziția românească din sec. 20 mai înregistrează și tendința utilizării v. într-o ipostază parodică (Jora – baletul Demoazela Măriuța, Paul Constantinescu, Din cătănie, trei caricaturi muzicale pentru instr. de suflat și pian, opera O noapte furtunoasă), în consens cu reprezentări similare din muzica universală contemporană.

voce (it. voce; fr. voix; germ. Stimme; engl. voice; rus. golos). 1. Ansamblul sunetelor emise de om datorită unei energii sonore create la nivelul aparatului fonator. Organele participante la actul fonației sunt: plămânii, diafragma, traheea, laringele, glota, corzile vocale, cavitatea laringo-bucală și cea nazală. Motorul este respirația. V. cântată este rezultatul a două forțe asociate și integrate: cea musculară-laringeană și cea aeriană, respiratorie. Sediul fonației* este în laringe. Trecând prin laringe, curentul de aer ieșit din plămâni, sub presiune, este debitat „în valuri” succesive, punând în vibrație* corzile vocale care delimitează deschiderea glotei. Teoria clasică susținea că v. este realizată de vibrația corzilor vocale sub efectul respirației și de mușchii laringeali ajutători. Teoriile moderne stabilesc că vibrația corzilor vocale este un act neuro-muscular, comandat exclusiv de influxul motor al creierului și, deci geneza vibrațiilor corzilor vocale este una cerebrală (Husson, 1950). Presiunea subglotică nu modifică înălțimea* sunetului, ci reglează intensitatea*. Aerul ieșit prin glotă și supus variațiilor de presiune în cavitatea faringo-bucală constituie v. propriu-zisă. După configurația cavității, v. ia un timbru* vocalic, adică apare sub forma unei anumite vocale. Consoanele se formează în câteva puncte strangulate ale cavității. Amplificarea sunetului astfel emis se produce în rezonatori (cutia toracică și cutia craniană). În funcție de calitatea vibrațiilor corzilor și de sediul rezonanței, teoria clasică considera trei registre (I) (de piept, de falset*, de cap) iar teoria modernă două, eliminând falsetul. Diferența între v. vorbită și cea cântată este foarte mare, din punct de vedere al presiunii subglotice, al numărului de foni* și ca solicitare a centrilor nervoși ce comandă (la nivelul subcortical vorbirea, la nivel cortical cântul). De aceea cântul creează un complex de senzații vibratorii intense care pot fi controlate; întrate în conștiință, aceste senzații devin schema corporală vocală a cântărețului și, în funcție de ea, se stabilesc caracteristicile tehnicii sale vocale. Acesta este scopul educației, al învățării tehnicii vocale. Tehnica vocală tinde să facă controlabil și conștient actul fonator, să sensibilizeze subiectul la calitatea emisiei, să creeze reacții voluntare adaptate la cerințele frumuseții vocale: precizie a sunetului, puritate, penetranță, egalitate pe toată întinderea, conține poza de glas, dezvoltarea respirației, a agilității, perfecționarea dicției și interpretarea muzicală. ♦ Întinderea și timbrul specific al unei v. sunt date de lungimea corzilor și de caractere anatomo-fiziologice și neurohormonale determinate. Timbrul este fizionomia personală a fiecărei v., nedefinibil, indescriptibil și nerepetabil. O tehnică bună îl pune în valoare. În funcție de extensie și timbru, v. se împart după schema: V. feminine: soprana (1) (do-mi₃), V. bărbătești: tenor (1) (Si-do₂), bariton (I, 1) (La₁-la), bas (I, 1) (Do₁-mi). În funcție de exigențele repertoriului liric, tipurile fundamentale s-au divizat în tipuri secundare (numeroase, cu granițe fluide și denumiri variate). Cităm câteva: s. acută (legeră, de coloratură*), lirică, dram., spinto; mezzosopr. dramatică; c. a. falcon, dugazon; t. leger, liric, dram., eroic, de mezzo carattere; bar. liric, verdian, dram. Spiel-bar; b. cantabil, profund etc. Arta cântului are o istorie străveche. Grecii și romanii cunoșteau termeni tehnici, aveau pedagogi (fonascus*) și acordau atenție culturii v. în vederea cântului, teatrului și oratoriei. Dificultățile muzicii liturgice medievale dovedesc stăpânirea artei vocale (evident, după alte canoane estetice – ca de ex. v. nevibrată). O dată cu apariția operei* în sec. 17 se dezvoltă bel-canto (v. canto), care explorează toate posibilitățile v., codificându-le. Sec. 19 preia această moștenire, adusă de Rossini la culmi – dar transformă idealul estetic al belcantoului prin poetizarea lui (Bellini, Donizetti) și apoi înlocuirea lui cu ideea expresivității și veridicității dram. (Verdi, Puccini), punând pe primul plan cerințele declamației (Wagner, Debussy, Musorgski), ceea ce impune schimbarea metodelor de cânt, amplificarea volumului v. și renunțarea la hedonismul belcantoului. Sec. 20 extinde până la extreme zona vocalului, incluzând forme de expresie și sonorități nebănuite (Berg, Schönberg, Stravinski, Nono etc.). 2. (în polif. și în armonia clasică) Partea care revine unui interpret (sau partide (1)) având un sens complet și oarecum independent, dar și dependent de structura multivocală*. Pornind de la discantus* și duplum (v. motet), cele 2 v. ale polif. vocale din sec. 12 – până la forma renascentistă la cinci v. principale (cantus*, altus, contraltus, tenor (3), bassus) sau până la muzica fr. din sec. 16-18 (desus – 1 și 1 – haute-contre, taille, concordant, basse-taille și basse-contre – v. bas (I, 2)) terminologia ca și componența propriu-zisă a formațiilor s-a schimbat permanent, îmbogățindu-se prin divizări și adăugiri. În polif. vocală timpurie, denumirea v. nu a corespuns, până în sec. 17, cu întinderea lor fiziologică. În sec. 18-19 s-a stabilit structura devenită clasică a formației pe patru v. (s., a., t. și b.). 3. Partea scrisă, reprezentând o v. (2), extrasă dintr-o partitură de cor* sau de orchestră*. Sin.: partidă (2); știmă.

DOBROGEA 1. Podișul Dobrogei, mare unitate de podiș în SE României, între Dunăre la V și N, Delta Dunării la NE, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunități structurale, diferite atît prin fundament, cît și prin cuvertura sedimentară: I. Podișul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V și N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E și aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălțimi de 150-450 m), reprezintă o asociere de trei subunități morfostructurale, bine diferențiate între ele: M-ții Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Nalbant și Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formațiuni paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice și cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) și baritină (Somova); roci de constr. (granite, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculițel). II. Podișul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, țărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S și Dunăre la V, este constituit predominant din șisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formațiuni jurasice și cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălțimi de 150-320 m, fragmentat pe direcție NV-SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârșova – Crucea – Gura Dobrogei, cheile, dolinele și peșterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunități: Pod. Casimcei – propriu-zis, Pod. Hârșovei, și Pod. Istriei. III. Podișul Dobrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din șisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii și calcare mezozoice și neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tubular. c. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrogeografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferențieri geomorfologice permit împărțirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunități: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanțului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă și Pod. Cobadin. Vegetație de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre și Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î. Hr. de strămoșii geto-dacilor. Coloniștii greci au întemeiat în sec. 7-6 î. Hr. pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În sec 1 î. Hr. a intrat în componența statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman și Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominația bizantină (din 971), D. a fost menținută cu greu de către aceștia (sec. 10-13), fiind invadată de pecenegi, uzi și bulgari. În sec. 14, în D. s-a constituit o formațiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) și Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417-1878). În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României și restabilirea autorității statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea de la București (1913), ce pune capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componența statului român. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze cadrilaterul Bulgariei.

ZIRCÓN (< fr.) s. n. Silicat natural de zirconiu, tetragonal, frecvent galben-portocaliu, roșu sau verde, adamantin, foarte dur. Formează cristale prismatice, granule, agregate de culoare galbenă-aurie, portocalie, roșie-brună, verzuie, uneori incolor. Deseori radioactiv. Este un mineral accesoriu frecvent în multe roci (granite, sienite, diorite, pegmatite bazice ș.a.). Se utilizează pentru obținerea dioxidului de zirconiu. Materie primă pentru ind. ceramicii. Varietățile transparente – hiacintul (brun-roșu) și jargonul (galben cu luciu adamantin) – sunt pietre semiprețioase.

ITAIPU, cea mai mare hidrocentrală din lume, construită (1973-1991) pe fl. Paraná, la granița dintre Brazilia și Paraguay. Are 18 turbine de 750 MW fiecare (cu o putere totală instalată de 13.500 MW), ultima fiind pusă în funcțiune la 6 mai 1991. Lacul de acumulare are o supr. de 1.350 km², o lungime de 170 km și un volum de 29 km³.

COASTEI (COAST MOUNTAINS), Munții ~, lanț muntos în Canada și S.U.A., în lungul coastei Oc. Pacific. Alcătuiți din granite și puternic tectonizați. Lungime: c. 1.700 m. Alt. max.: 4.042 m (vf. Waddington). Păduri de conifere. Mici ghețari.

anestezie-reanimare s. f. (med.) Specialitate medicală de graniță în care se practică anestezierea și reanimarea pacienților ◊ „Ținându-se seama de complexitatea și dificultatea unor specialități medicale – chirurgie cardiacă, neuro-chirurgie, chirurgie urologică, chirurgie oftalmologică, chirurgie toraco-pulmonară, cofo-chirurgie și anestezie-reanimare – respectivul personal va beneficia de retribuții tarifare majorate.” I.B. 18 IV 74 p. 4. ◊ „Secția de anestezie-reanimare de la Spitalul Fundeni.” R.l. 4 V 79 p. 5 (din anestezie + reanimare)

bioinginerie s. f. Știință de graniță între biologie și științele tehnice ◊ „Se formează o pleiadă de electroniști specializați în astfel de aparate, punându-se bazele unei noi profesii de mari perspective: bioingineria. Un cerc studențesc de bioinginerie [...] activează în prezent la Institutul politehnic [...]” R.l. 1 IX 78 f.p. ◊ „Dr. D.J.L. [este] profesor de bioinginerie la Universitatea din Utah, S.U.A.” R.l. 4 V 83 p. 6 (din bio- + inginerie; cf. engl. bioengineering, it. bioingegneria; Th. Hristea în R.lit. 17 I 80 p. 9; BD 1969, DPN 1978; DN3, DEX-S)

biomedicină s. f. Știință de graniță între biologie și medicină ◊ „În zilele de 26 și 27 februarie, la Washington a avut loc o conferință româno-americană în problemele biomedicinei.” Sc. 28 II 79 p. 2 (după engl. biomedicine; BD 1970; DEX-S)

biopatologie s. f. (biol.) Știință de graniță între biologie și patologie ◊ „În București a fost înființat Institutul de biologie și patologie celulară. În cadrul noului institut, subordonat Ministerului Educației și Învățământului, se vor efectua cercetări privind biopatologia celulară și moleculară a țesuturilor funcționale.” Sc. 7 V 78 p. 5 //din bio- + patologie//

carură s. f. (fig.) Calibru, anvergură ◊ „Producțiile ’74-’75 sunt din ce în ce mai puțin producții și din ce în ce mai mult filme. Nu filme de aceeași carură, nu filme de egal impact, dar filme închegate, cu relief, cu idei topite în emoții, filme dintre care multe pot fi trimise peste graniță.” Sc. 4 III 75 p. 4 [pron. și carüră] (din fr. carrure; PR; DN3 – alte sensuri)

cedrată s. f. Tip de băutură răcoritoare ◊ „Coca Cola nu a luat locul [la Napoli] sucurilor [...] servite cu gheață sfărâmată (granita) sau al cedratei, o limonadă făcută din sucul unei lămâi dulci ca mandarina.” D. 92/94 p. 10 (din it. cedratta)

geografie-biologie s. f. Dublă specializare, în geografie și biologie ◊ „Toate sunt construite în atelierul școlii de către elevi și maiștri, sub îndrumarea profesorului de geografie-biologie S. V. Z. Rezultatele obținute de micii cercetători ai cercului de geografie-meteorologie n-au întârziat să depășească granițele școlii.” Sc. 2 X 73 p. 4 (din geografie + biologie)

granita s. f. 1994 (alim.; cuv. it.) Suc de fructe servit cu gheață sfărâmată v. cedrată

grăniceri vb. IV A păzi granița ◊ „Jurăm că vom grăniceri [...]” emisiune TV din 31 III 74 (din grănicer + -i)

imunopatologie s. f. (med.) Disciplină de graniță între imunologie și patologie ◊ „În zilele următoare se vor desfășura în Capitală lucrările Simpozionului «Probleme actuale în imunopatologie».” Cont. 30 X 78 p. 7 //din imuno- + patologie//

muzicoterapie s. f. (med.) Tratament al unor boli nervoase cu ajutorul muzicii ◊ „E necesară și o sumară pregătire [...] privind muzicoterapia, această ramură a terapeuticii situată la granița dintre medicină și muzică.” Săpt. 13 VI 75 p. 4. ◊ „Muzică de leac. Într-o serie de țări este utilizată cu succes muzicoterapia.” Sc. 19 X 80 p. 5. ◊ „De aici la folosirea muzicii în scopuri terapeutice, cu investigarea raportului dintre nou și deja știut, dintre timp, ritm și comunicare, dintre potențialul afectiv și dimensiunea estetică în muzicoterapie – nu e decât un pas.” R.lit. 11 X 84 p. 18; v. și Sc. 19 X 80 p. 5 (din fr. musicothérapie; DEX, DN3)

neuroortoped s. m. (med.) ◊ „Sunt ortoped și, în același timp, neurochirurg [...] Neuroortopedia [...] este, evident, o arată și numele ei, o «specialitate de graniță». Fiindcă ortopezii văd, îndeobște, doar structura osoasă a coloanei, iar neurochirurgii, la rândul lor, văd numai suferința măduvei spinării și a rădăcinilor nervoase. Neuroortopedul trebuie să cuprindă ambele aspecte.” Cont. 14 IV 84 p. 6 (din neuro[chirurg] + ortoped)

neuroortopedie s. f. 1984 Disciplină de graniță care combină nerochirurgia și ortopedia v. neuroortoped (din neuro[chirurgie] + ortopedie)

poet-actor s. m. Poet care este în același timp și actor ◊ „Întâlniri – la granița dintre arte – cu poetul-actor Emil Botta, cu scriitorul-sculptor și poet Ion Vlasiu, cu pianistul-poet Virgil Gheorghiu.” Săpt. 19 IX 69 p. 3. ◊ „Și i-am recunoscut, erau, fără îndoială, discipolii poetului-actor care, la începutul secolului trecut, colinda orașele și satele cântând patria, dragostea, natura.” R.lit. 11 VII 74 p. 24 (din poet + actor)

radioimunodozare s. f. 1978 Disciplină de graniță în care colaborează imunologia, imunochimia, radiochimia și biomatematica v. interdisciplinaritate //din radio-4 + imuno- + dozare//

IZVOARELE SUCEVEI, com. în jud. Suceava, pe cursul superior al râului Suceava, la granița cu Ucraina; 2.308 loc. (1998).

KARAKORUM (KARAKORAM) 1. Sistem muntos în Asia Centrală, în NE Pakistanului, la granița cu China și India, între extremitatea de NV a M-ților Himalaya la S și M-ții Kunlun la E. Lungime: c. 800 km. Alt. medie: 6.000 m; alt. max.: 8.611 m (vf. K2, al doilea din lume după vf. Chomolungma). Puternic fragmentat de văi adânci și înguste; culmi cu ghețari (Siachen, Baltoro, Batura) și cu zăpezi persistente. Sunt alcătuiți din trei culmi paralele, formate din granite, gnaisuri, roci sedimentare și metamorfice. Versantul sudic este acoperit de păduri până la 3.500 m, iar pe cel nordic vegetația este slab dezvoltată. 2. Localitate în Mongolia, la poalele munților Hangai-Changajn Nuruu (pe cursul superior al râului Orkhon). Capitală a Imperiului Mongol (1220-1260), fundată de Genghis-Han. Sit arheologic descoperit în 1889; săpăturile începute în 1948 au scos la iveală bogate sanctuare ale șamanilor și numeroase sculpturi în piatră.