politonalitate, considerată, de unii teoreticieni, o lărgire a granițelor tonalității (1) de alții, consecință a investigațiilor lui Debussy în lumea modală, termenul desemnează o suprapunere de tonalități (2) (două sau mai multe, fără ca una din ele să domine). În practica muzicală (respectiv în lucrări semnate de E. Satie, M. Ravel, D. Milhaud, A. Honegger, I. Stravinski ș.a.), p. apare frecvent în tipurile de scriituri omofone* (reprezentată prin acorduri* suprapuse constituind adevărate blocuri sonore care, de obicei, se deplasează pe direcții contrare, dar și paralele) și polifone* (folosind două sau mai multe linii simultane care aparțin la două sau mai multe tonalități). Prin întrebuințarea excesivă a p. granițele tonalismului au fost deseori depășite, procedeul dând naștere unor blocuri sonore complexe, în care funcțiile* tonale respective nu se mai disting, anulându-se din punct de vedere psihologic. O asemenea practică a fost abandonată cu timpul, lăsând loc altor organizări ale blocurilor sonore, venite din practici sau teorii proprii conglomerațiilor care realizează sonorități compacte (ex.: în muzicile lui E. Varése sau P. Boulez). De asemenea organizarea polif. politonală (prin linii suprapuse aparținătoare diferitelor tonalități), caracteristică unor reprezentanți ai neoclasicismului* muzical, a cedat cu timpul terenul organizării seriale* sau modale* tot datorită faptului că tonalitățile își pierdeau funcția psihologică. Astăzi, aspectul politonal reapare sub o altă haină estetică, fiind o îmbinare a p. cu polimodalismul*, gândită pe fondul unor aspecte intermediare de suprapuneri de straturi.