ACTIV adj. 1. v. harnic. 2. v. dinamic. 3. v. susținut. 4. (GRAM.) (înv.) silitor. (Forma ~ a verbului.)

ACȚIUNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

ACUZATIV s. (GRAM.) (înv.) pricinuitoare.

ADJECTIVA, adjectivez, vb. I. Refl. și tranz. (Gram.) A (se) transforma în adjectiv; a (se) adjectiviza. – Din adjectiv. – ajectivare s. f.; adjectivat, -ă adj.

ADJECTIVA vb. (GRAM.) a (se) adjectiviza.

ADJECTIVARE s. (GRAM.) adjectivizare.

ADJECTIVIZA, adjectivizez, vb. I. Refl. și tranz. (Gram.) A (se) adjectiva. – Adjectiv + suf. -iza.- adjectivizare s. f.; adjectivizat, -ă adj.

ADVERBIALIZA, adverbializez, vb. I. Refl. și tranz. (Gram.) A (se) transforma în adverb. – Din fr. adverbialiser. – adverbializare s. f.; adverbializat, -ă, adj.

AFIX, afixe, s. n. (Gram.) Nume generic pentru prefixe, sufixe și infixe. – Din fr. affixe, lat. affixus.

AFIXAL, -Ă, afixali, -e, adj. (Gram.) Cu afix. – Din fr. affixal.

AMBIGEN, -Ă, ambigeni, -e, adj. (Gram.; rar, în sintagmele) Genul ambigen (și substantivat, n.) = genul neutru. Substantiv ambigen = substantiv neutru. – Din lat. ambigenus „corcit”.

ANIMAT s., adj. 1. s., adj. (GRAM.) (rar) sexuat. (Genul ~ și genul inanimat.) 2. adj. v. însuflețit, viu. (O discuție ~.) 3. adj. v. însuflețit.

APOZITIV, -Ă, apozitivi, -e, adj. (Gram.) Apozițional. – Din fr. appositif.

APOZIȚIE, apoziții, s. f. 1. (Gram.) Atribut care se află pe același plan cu cuvântul determinat (de obicei în cazul nominativ). 2. (Med.) Depunere de celuloză în membrana celulei. – Din fr. apposition, lat. appositio, -onis.

APOZIȚIONAL, -Ă, apoziționali, -e, adj. (Gram.) Cu valoare de apoziție; apozitiv. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. appositionnel.

APOZIȚIONAL adj. (GRAM.) apozitiv.

ATOM, atomi, s. m. 1. Cea mai mică parte dintr-un element chimic care mai păstrează însușirile chimice ale elementului respectiv. ◊ (Fiz.; în compusul) Atom-gram = greutatea exprimată în grame a masei unui atom. 2. Corpuscul infinit de mic, indivizibil, considerat în trecut a fi ultimul element constitutiv al corpurilor. – Din fr. atome, lat. atomus.

CALORIE, calorii, s. f. Unitate de măsură egală cu cantitatea de căldură care ridică temperatura unui gram de apă distilată de la 19,5 la 20,5 °C; unitate de măsură care indică valoarea energetică a unui aliment. ◊ (Fiz.) Calorie mare = kilocalorie. – Din fr. calorie.

CARAT, carate, s. n. 1. Indice pentru conținutul relativ în aur al aliajelor acestuia, egal cu a 24-a parte din masa totală. 2. Unitate de măsură a greutății pietrelor prețioase, egală cu 0,2 grame. [Var.: carată s. f.] – Din fr. carat.

CAZ, cazuri, s. n. 1. Împrejurare, circumstanță, situație. ◊ Caz de conștiință = Împrejurare în care cineva ezită între sentimentul datoriei și un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul că... = a presupune că... A face caz de ceva = a acorda prea multă importanță unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidență în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinări) Îmbolnăvire, boală. Două cazuri de scarlatină. 4. (Gram.) Categorie specifică numelui, prin care se exprimă raporturile logice dintre nume și diverse părți ale propoziției; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.

CAZ s. 1. v. situație. 2. v. întâmplare. 3. v. îmbolnăvire. 4. (GRAM.) (înv.) cădere. (E la ~ul acuzativ.)

CĂLDURĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.

CENTIGRAM, centigrame, s. n. Măsură subdivizionară de greutate, care reprezintă a suta parte dintr-un gram. – Din fr. centigramme.

centigram s. n. (sil. -gram), pl. centigrame; simb. cg

comparativ (gram.) s. n., pl. comparative

COMPLEMENT s. 1. v. completare. 2. (GRAM.) obiect. 3. (BIOL.) alexină. (~ul participă la procesul imunității.)

complement (gram., mat.) s. n., pl. complemente

COMPLINI vb. (GRAM.) a determina.

COMPLINIRE s. 1. v. completare. 2. (GRAM.) determinare. (Un verb fără ~.)

COMPUS, -Ă, compuși, -se, adj., s. m. 1. Adj. Alcătuit din mai multe părți sau elemente; combinat. ◊ (Muz.) Măsură compusă = măsură formată din fracțiuni ale măsurii simple. (Gram.) Timp compus = timp format cu ajutorul unui verb auxiliar. (Bot.) Frunză compusă = frunză cu limbul constituit din mai multe foliole, dispuse pe un ax principal. Inflorescență compusă = inflorescență constituită din mai multe inflorescențe simple. Fruct compus = fruct constituit din mai multe fructe concrescute pe aceeași axă. 2. S. m. (Chim.) Combinație (4); corp compus (1). – V. compune.

COMUN adj. 1. v. general. 2. (GRAM.) (ieșit din uz) apelativ. (Substantiv ~.) 3. v. obișnuit. (Un om ~.) 4. mediocru, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 5. grosolan, ordinar. (Pânză ~.) 6. v. banal. 7. banal, neoriginal, (fig.) ieftin. (Un procedeu stilistic ~.) 8. v. prozaic. 9. banal, neînsemnat, obișnuit, sărac. (Viața pictorului a fost uimitor de ~.) 10. banal, obișnuit, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ voi vedeți numai minuni.)

CONCLUSIV, -Ă, conclusivi, -e, adj. Care constituie o concluzie, care conchide. ◊ (Gram.) Propoziție conclusivă = propoziție care exprimă o concluzie. Conjuncție conclusivă = conjuncție care introduce o propoziție conclusivă. [Var.: concluziv, -ă adj.] – Din fr. conclusif.

CONCORDANȚĂ, concordanțe, s. f. Acord, potrivire. ◊ (Gram.) Concordanța timpurilor = corespondența timpurilor. – Din fr. concordance.

CONDIȚIONAL, -Ă, condiționali, -e, adj. Care este supus unei condiții; care cuprinde o condiție. ◊ (Psih.) Excitant condițional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiții cu un reflex înnăscut, sfîrșește prin a produce singur un efect (motor, secretor etc.) identic cu al acestui reflex, determinînd astfel formarea unui reflex condiționat. (Gram.) Propoziție condițională = propoziție subordonată arătînd o acțiune de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din propozitia regentă. Mod condițional = mod care exprimă acțiunea ca dorită sau ca eventuală. [Pr.: -ți-o-]. – După fr. conditionnel.

CONDIȚIONAL, -Ă, condiționali, -e, adj. Care este supus unei condiții; care cuprinde o condiție. ◊ (Psih.) Excitant condițional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiții cu un reflex înnăscut, sfârșește prin a da naștere singur unui efect (motor, secretor etc.) identic cu al acestui reflex, determinând astfel formarea unui reflex condiționat. (Gram.) Propoziție condițională = propoziție subordonată care exprimă o acțiune de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din propoziția regentă. Mod condițional = mod personal care exprimă o acțiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiții. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. conditionnel.

CONECTIV, -Ă, conectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care poate fi conectat. 2. S. n. (Bot.) Parte a anterei care suportă și reunește sacii polenici. 3. S. n. (Mat.) Legătură prin intermediul căreia din variabile separate iau naștere expresii; operator, functor, conector. 4. S. n. (Gram.) Cuvânt de relație în propoziție sau în frază. – Din fr. connectif, lat. connectivus.

CONJUNCTIV adj., s. (GRAM.) subjonctiv, (înv.) plecător, supuitor. (Modul ~; verb la ~.)

CONJUNCTIV, -Ă, conjunctivi, -e, adj. 1. Care leagă, care unește. ◊ Țesut conjunctiv = țesut de susținere al corpului omului și al animalelor, care leagă celelalte țesuturi între ele și care este format din fibre și din substanță intercelulară. 2. (Gram.; în sintagma) Modul conjunctiv (și substantivat, n.) = mod personal care exprimă o acțiune posibilă sau realizabilă. 3. (Înv.) Conjunct. – Din fr. conjonctif, lat. conjunctivus.

CONSECUȚIE, consecuții, s. f. Înlănțuire, legătură. ◊ (Gram.; rar) Consecuția timpurilor = concordanța timpurilor, v. concordanță. – Din lat. consecutio.

COPULĂ s. (GRAM.) verb copulativ.

CORESPONDENȚĂ s. I. poștă. (Ne vine aproape zilnic ~.) II. 1. v. potrivire. 2. v. concordanță. 3. (GRAM.) corespondența timpurilor = consecuția timpurilor. 4. (MAT.) simetrie. (~ unghiurilor.)

decagram s. n. (sil. -gram), pl. decagrame; simb. dag

DECAGRAM, decagrame, s. n. Unitate de măsură pentru greutăți, egală cu zece grame. – Din fr. décagramme.

decigram s. n. (sil. -gram), pl. decigrame; simb. dg

DECIGRAM, decigrame, s. n. Unitate subdivizionară de măsură pentru masă, egală cu a zecea parte dintr-un gram. – Din fr. décigramme.

DECLINA vb. (GRAM.) (înv.) a (se) pleca. (A ~ un substantiv.)

DECLINABIL adj. (GRAM.) (înv.) plecat. (Parte de vorbire ~.)

DECLINARE s. (GRAM.) declinație, flexiune nominală, (înv.) plecare. (~ unui substantiv.)

DECLINAT, -Ă, declinați, -te, adj. (Gram.; despre părți de vorbire flexibile) Trecut prin toate cazurile. – V. declina.

DECLINAȚIE, declinații, s. f. 1. (Gram.; înv.) Declinare. 2. Unghiul format de ecuatorul ceresc cu rază vizuală care duce spre un astru sau spre un punct de pe cer. ◊ Declinație magnetică = unghiul format de direcția acului magnetic al busolei cu direcția geografică nord-sud, datorită faptului că polii magnetici nu corespund cu cei geografici. [Var.: declinațiune s. f.] – Din fr. déclinaison, lat. declinatio, -onis.

DEFECTIV adj. (GRAM.) (înv.) scăzățiv. (Verb ~.)

DEFINIT, -Ă, definiți, -te, adj. 1. (Despre cuvinte, noțiuni) Cuprins într-o definiție; explicat. 2. Hotărât, precizat; determinat. ◊ (Gram.) Articol definit = articol hotărât. – V. defini.

DEMONSTRATIV adj. 1. exemplificativ, ilustrativ. (O experiență chimică ~.) 2. (GRAM.) (înv.) arătător. (Pronume ~.) 3. v. ostentativ.

DENAR, denari, s. m. Monedă romană, de obicei de argint, în greutate de circa patru grame. ♦ Unitate monetară în unele țări europene, în evul mediu. [Var.: dinar s. m.] – Din lat. denarius, it. denaro.

deponent (gram., fin.) adj. m., s. m., pl. deponenți; f. sg. deponentă, pl. deponente

DESINENȚĂ s. (GRAM.) (rar) terminație.

determinant (gram.) s. n., pl. determinante

DINĂ, dine, s. f. (Fiz.) Unitate de măsură a forței, egală cu forța care imprimă unui corp cu masa de un gram accelerația de un centimetru pe secundă la pătrat. – Din fr. dyne.

DRAM, dramuri, s. n. 1. Veche unitate de măsură pentru greutate (egală cu 3,18-3,23 grame) și pentru capacitate (egală cu 3,23-3,80 centimetri cubi). ♦ (Pop.) Gram. 2. (Adesea fig.) Bucățică, fărâmă, crâmpei, strop, pic. – Din ngr. drámi.

DRAM s. v. gram, pic.

ETIMOLOGIE, etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și semantice. 2. Ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; înv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multiplă = proveniență a unui cuvânt din două sau mai multe surse diferite. Etimologie populară = modificarea formei unui cuvânt (recent intrat în limbă) sub influența unui cuvânt mai cunoscut cu care prezintă asemănări de formă sau uneori de sens. – Din fr. étymologie, lat. etymologia.

EVENTIV, eventive, adj. (Gram.; în sintagma) Verb reflexiv eventiv (și substantivat, n.) = verb reflexiv care arată că în starea subiectului se produce o schimbare, că subiectul se transpune în altă stare decât aceea în care se găsea. – Din fr. éventif.

FACTITIV adj. (GRAM.) cauzativ. (Verb ~.)

FLEXIBIL adj. 1. elastic, mlădios, suplu, (înv.) încovoios. (O nuia ~.) 2. (GRAM.) flexionar, (înv.) plecat, plecător. (Formă ~.)

FLEXIBIL, -Ă, flexibili, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a se îndoi, de a se încovoia ușor (și de a-și reveni la forma inițială); elastic, mlădios. 2. Adj. (Gram.) Care are flexiune (2); flexionar. 3. S. n. Grup de lamele flexibile (1) din cupru, folosit în legăturile electrice. – Din fr. flexible, lat. flexibilis.

FLEXIUNE s. 1. arcuire, curbare, încovoiere, îndoire. (Mișcări de ~, în gimnastică.) 2. (GRAM.) (înv.) plecare. (~ în limba română.) 3. (GRAM.) flexiune nominală = declinare, declinație, (înv.) plecare. (~ unui substantiv.)

fotogrammetric adj. (sil. -gram-) → metric

fotogrammetrie s. f. (sil. -gram-, -tri-), art. fotogrammetria, g.-d. fotogrammetrii, art. fotogrammetriei

fotogrammetru (aparat) s. n. (sil. -gram-, -tru), art. fotogrammetrul; pl. fotogrammetre

fotogrammetru (persoană) s. m. (sil. -gram-, -tru), art. fotogrammetrul; pl. fotogrammetri, art. fotogrammetrii

FRECVENTATIV, -Ă, frecventativi, -e, adj. (Gram.; rar) Iterativ. – Din lat. frequentativus, fr. fréquentatif.

funcție/funcțiune (chim., cont., gram., fil., med., log.) s. f., g.-d. art. funcției/funcțiunii; pl. funcții/funcțiuni

FUNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post². ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din molecula. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (Log.) Operație care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de... = a depinde de... [Var.: funcțiune s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.

GAMA s. m. invar., s. f. 1. S. m. invar. A treia literă a alfabetului grecesc (folosită adesea și ca simbol în matematică, fizică etc.). 2. S. f. (Fiz.; în sintagma) Raze (sau radiație) gama = radiație emisă de corpurile radioactive, având o putere de pătrundere extrem de mare. 3. S. f. (Fiz.) Unitate de măsură a masei egală cu o milionime de gram. – Din fr. gamma.

GAUSS, gauși, s. m. Unitate de măsură a inducției magnetice în sistemul electromagnetic C.G.S. (centimetru, gram, secundă). – Din fr. gauss.

GEN s. 1. v. tip. 2. v. categorie. 3. v. specie. 4. v. teapă. 5. v. varietate. 6. v. factură. 7. v. sens. 8. v. regim. 9. v. fel. 10. (GRAM.) (înv.) sex. (Substantiv de ~ul feminin.)

GENITIV, genitive, s. n. (Gram.) Caz al declinării care indică dependența, apartenența, posesiunea și îndeplinește funcția de atribut. – Din fr. génitif, lat. genitivus [casus].

GERUNZIU s. (GRAM.) participiu prezent.

GRAM s. (pop.) dram. (Nu are nici un ~ de sare.)

gram s. n., pl. grame; simb. gr sau g

GRAM, grame, s. n. Unitate de măsură pentru masa (ori greutatea) unui corp, egală cu a mia parte dintr-un kilogram. ◊ Gram-forță = unitate de măsură pentru forță, egală cu a mia parte dintr-un kilogram-forță. – Din fr. gramme.

GRAMAJ s. n. Masă (ori greutate), exprimată în grame, pe care trebuie să o aibă o parte dintr-un material. – Din fr. grammage.

gram-forță s. n., pl. grame-forță; simb. gf

GRAMIERĂ, gramiere, s. f. Balanță specială în formă de sfert de cerc folosită în industria hârtiei și a celulozei la determinarea gramajului. [Pr.: -mi-e-] – Gram + suf. -ieră.

GUVERNA, guvernez, vb. I. Tranz. A conduce, a administra, a dirija un stat, un popor. ♦ (Rar) A conduce, a îndruma conduita cuiva. ♦ (Gram.) A impune, a cere un anumit caz, o anumită construcție. – Din fr. gouverner.

hectogram s. n. (sil. -gram), pl. hectograme; simb. hg

HECTOGRAM, hectograme, s. n. Unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 100 de grame. – Din fr. hectogramme, germ. Hektogramm.

HORTATIV, -Ă, hortativi, -e, adj. (Gram.; despre forme verbale sau despre propoziții) Care exprimă un îndemn, de îndemn. – Din lat. hortativus.

HOTĂRÂT adj., adv. 1. adj. v. anumit. 2. adj. v. cert. 3. adj. decis, dârz, ferm, inflexibil, intransigent, neabătut, neclintit, nestrămutat, neșovăitor, statornic, (înv.) nepregetător, inflexibil. (Un caracter ~.) 4. adj. v. categoric. 5. adv. v. categoric. 6. adj. v. ferm. 7. adj. v. răspicat. 8. adj. (GRAM.) definit, enclitic. (Articol ~.)

HOTĂRÂT, -Ă, hotărâți, -te, adj. 1. Care este ferm în hotărârea luată; decis. 2. (Adesea adverbial) Indiscutabil, neîndoios, sigur. ◊ Expr. Hotărât lucru = în mod categoric, sigur. 3. (Gram.; în sintagma) Articol hotărât = articol a cărui funcțiune principală este să arate că obiectul denumit de substantivul pe care îl determină este cunoscut de vorbitor sau individualizat; articol definit. – V. hotărî.

IMPERATIV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerință.

INCOATIV adj. (GRAM.) (înv.) silitor. (Verbe ~.)

INDECLINABIL adj. (GRAM.) nedeclinabil. (Cuvânt ~.)

INDECLINABIL, -Ă, indeclinabili, -e, adj. (Gram.) Care nu se declină; nedeclinabil. – Din fr. indéclinable, lat. indeclinabilis.

INDEFINIT, -Ă, indefiniți, -te, adj. Care nu este definit, care nu are limite sau margini determinate; nedefinit, nelămurit. ♦ (Gram.) Nehotărât. – Din fr. indéfini, lat. indefinitus.

INDICATIV adj., s. (GRAM.) (înv.) arătător. (Modul ~.)

INDICATIV, -Ă, indicativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Rar) Care indică, care îndrumă. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (și substantivat, n.) = mod personal care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată de către vorbitor ca reală. 3. S. n. Tot ceea ce servește pentru a indica ceva. 4. S. n. Denumire convențională atribuită unităților militare, comandanților și unor ofițeri din statele-majore în scopul păstrării secretului și pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S. n. Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul programului (de radio și de televiziune). ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre al unei stații de radioemisie care permite ca aceasta să fie distinsă de alte stații sau să fie chemată. – Din fr. indicatif, lat. indicativus.

INDIRECT adj. 1. mediat, mijlocit. (Relații ~.) 2. (GRAM.) (înv.) nedrept. (Complement ~.)

INFINITIV, infinitive, s. n. (Gram.; adesea adjectival) Mod nepersonal, considerat drept forma-tip a verbului și care denumește acțiunea exprimată de verb fără referire la nuanțele ei modale, temporale sau personale. – Din fr. infinitif, lat. infinitivus.

INSTRUMENT s. 1. sculă, unealtă, ustensilă, (înv. și reg.) sărsam, (reg.) sculeață, (Mold., Bucov. și Ban.) halat, (înv.) cinie, dichis. (~ pentru dulgherie.) 2. instrument de pasaj v. lunetă meridiană. 3. aparat. (Un ~ pentru curățat cartofii.) 4. (GRAM.) (rar) unealtă. (Prepozițiile sunt ~ gramaticale.)

INSTRUMENTAL, -Ă, instrumentali, -e, adj. 1. Făcut, executat cu ajutorul instrumentelor. 2. (Gram.; în sintagma) Complement circumstanțial instrumental = complement circumstanțial care arată mijlocul prin care se realizează o acțiune. – Din fr. instrumental.

INTRANZITIV, -Ă, intranzitivi, -e, adj., s. n. (Gram.) (Verb) care nu poate fi construit cu un complement direct din cauză că acțiunea lui nu se exercită în mod nemijlocit asupra unui obiect. – Din fr. intransitif, lat. intransitivus.

INVARIABIL, -Ă, invariabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu este variabil, care nu se schimbă; neschimbător, nevariabil, constant, fix, neschimbat. ♦ Spec. (Gram.; despre cuvinte) Care este lipsit de flexiune; neflexibil. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. invariable.

ITERATIV adj. (GRAM.) frecventativ. (Formă verbală ~.)

JUXTAPUNE, juxtapun, vb. III. Tranz. A pune mai multe obiecte alături, unul lângă altul; a alătura. ◊ Refl. și tranz. (Gram.) A (se) îmbina prin juxtapunere. – Din fr. juxtaposer (după pune).

JUXTAPUNERE s. (GRAM.) juxtapoziție, parataxă.

JUXTAPUNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ♦ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.

JUXTAPUS adj. (GRAM.) paratactic. (Construcție ~.)

JUXTAPUS, -Ă, juxtapuși, -se, adj. Pus alături unul de altul; alăturat. ♦ (Gram.) Legat prin juxtapunere; paratactic. – V. juxtapune.

KILOGRAM, kilograme, s. n. 1. Unitate de măsură pentru masă în sistemul metric; (sens curent) unitate de măsură pentru greutate, egală cu o mie de grame; kil. ◊ (Fiz.) Kilogram-forță = unitate de măsură a forței, a cărei valoare este egală cu greutatea prototipului internațional de masă, măsurată în vid, la accelerația gravitațională normală. ◊ Etalon metalic egal cu un kilogram (1). 2. (Impr.) Litru. [Scris și: chilogram. – Abr.: kg] – Din fr. kilogramme.

KILOGRAM, kilograme, s. n. 1. Unitate fundamentală de măsură a masei, egală cu masa unui litru de apă distilată la temperatura de 4°C. [Sil. -lo-gram]^[1]

kilogram-forță s. n. (sil. -gram), art. kilogramul-forță; pl. kilograme-forță; simb. kgf

kilogram-forță-metru s. n. (sil. -gram-, -tru), art. kilogramul-forță-metru; pl. kilograme-forță-metru; simb. kgf.m

kilogrammetru s. m. (sil. -gram-, -tru), art. kilogrammetrul; pl. kilogrammetri, art. kilogrammetrii; simb. kgm

MASCULIN, -Ă, masculini, -e, adj. 1. De sex bărbătesc; p. ext. care este propriu masculului (1), bărbatului; bărbătesc. ♦ Alcătuit din bărbați, de bărbați. ♦ Gen masculin (și substantivat, n.) = gen gramatical care cuprinde numele de ființe de sex bărbătesc, precum și nume de lucruri care, prin tradiție sau prin analogie cu cele dintâi, sunt socotite de același sex. ♦ (Gram.) Care aparține genului masculin. Adjective masculine. ♦ (Bot.) Mascul (2). 2. (Despre rime; p. ext. despre versuri) Care rimează pe ultima silabă accentuată. – Din lat. masculinus, fr. masculin.

MICROGRAM, micrograme, s. n. Unitate de măsură a masei egală cu o milionime de gram; gama (3). – Din fr. microgramme.

MILIGRAM, miligrame, s. n. Unitate de măsură pentru greutăți, reprezentând a mia parte dintr-un gram. – Din fr. milligramme.

MIRIAGRAM, miriagrame, s. n. Unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 10000 de grame. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. myriagramme.

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva; fel în care se efectuează ceva; cale, procedeu, metodă. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = fel istoricește determinat în care oamenii produc bunurile necesare existenței lor caracterizând o orânduire socială și determinând-o din punct de vedere istoric. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum apare acțiunea, starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare la un moment dat o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. 3. Caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine și natură a intervalelor componente și de o anumită funcție a diferitelor sunete față de sunetul fundamental. – Din lat. modus, it. modo.

MODAL, -Ă, modali, -e, adj. 1. (Gram.) Care aparține modului (2), care se referă la mod, care exprimă modul. 2. (Gram.) Care se referă la mod (1), care indică modul; de mod. 3. (Muz.) Care se referă la mod (3), care aparține modului. – Din fr. modal.^[1]

MOL¹, moli, s. m. (Chim.) Moleculă-gram. – Din fr. mole, germ. Mol.

MOL s. v. moleculă-gram.

MOLECULĂ s. 1. (FIZ.) (înv.) parte, părticică. (~ a unui corp.) 2. (FIZ., CHIM.) moleculă activă = moleculă reactivă; moleculă biatomică = moleculă diatomică; moleculă diatomică v. moleculă biatomică; moleculă dublă v. dimer; moleculă-gram = mol; moleculă reactivă v. moleculă activă.

MOLECULĂ, molecule, s. f. Cea mai mică parte dintr-o substanță care mai păstrează compoziția procentuală și toate proprietățile chimice ale acelei substanțe. ◊ Moleculă-gram = cantitate dintr-o substanță a cărei greutate în grame este egală cu greutatea ei moleculară; mol¹. – Din fr. molécule.

MOMENTAN, -Ă, momentani, -e, adj. 1. Care durează un moment sau puțin timp; temporar, trecător. ♦ (Gram.; despre verbe și timpuri verbale) Care exprimă acțiuni de durată scurtă. 2. Care este din momentul de față; actual. ♦ (Adverbial) Numaidecât; în clipa de față. [Var.: momentaneu, -ee adj.] – Din lat. momentaneus, it. momentaneo, fr. momentané, germ. momentan.

MONOMEMBRĂ, monomembre, adj. (Gram.; despre propoziții) Format dintr-un singur cuvânt. – Mono- + membră.

MORFEM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinență, alternanță fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare; cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morphème.

MORFOLOGIE s. (GRAM.) (înv.) etimologie.

MOȚIONAL, -Ă, moționali, -e, adj. (Gram.; despre sufixe) Care servește la moțiune (2); (despre derivate) format cu un astfel de sufix. [Pr.: -ți-o-] – Moțiune + suf. -al.

MULTIPLICATIV, -Ă, multiplicativi, -e, adj. Care multiplică. ◊ (Gram.) Numeral multiplicativ = numeral care arată în ce proporție crește o cantitate sau se desfășoară o acțiune. – Din fr. multiplicatif.

NEACORDAT, -Ă, neacordați, -te, adj. 1. (Gram.; despre unele părți de propoziție) Care nu este în același caz, număr, gen și persoană cu termenul determinat. 2. (Despre premii, titluri) Care nu a fost atribuit. 3. (Despre instrumente muzicale) Care nu a fost supus acordării; care nu mai este acordat; dezacordat, discordat. [Pr.: ne-a-] – Ne- + acordat.

NEARTICULAT, -Ă, nearticulați, -te, adj. 1. (Fon.; despre sunete) Care nu este articulat; (despre cuvinte) pronunțat neclar, îngăimat. 2. (Gram.) Care nu este însoțit de articol (hotărât); în care cuvintele nu sunt însoțite de articol (hotărât). 3. (Fiziol.) Care nu este format din articulații, care nu are articulații. [Pr.: ne-ar-] – Ne- + articulat.

NEDECLINABIL, -Ă, nedeclinabili, -e, adj. (Gram.) Care nu se declină (1); indeclinabil. – Ne- + declinabil.

NEDEFINIT, -Ă, nedefiniți, -te, adj. 1. Care nu este definit; lipsit de contur sau de precizie; vag. 2. (Gram.; despre articole, adjective, pronume, numerale) Nehotărât. 3. ◊ (Mat.; în sintagma) Integrală nedefinită (a unei funcții) = funcție a cărei derivată este funcția dată. – Ne- + definit (după fr. indéfini).

NEDREPT, NEDREAPTĂ, nedrepți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este drept, obiectiv cu cei din jur; care nu este conform cu dreptatea, cu normele stabilite; incorect, ilegal; abuziv. ◊ Loc. adv. Pe nedrept sau (substantivat) pe nedreptul = în mod silnic, samavolnic; în mod neîntemeiat, fără temei. 2. (Înv.; gram.; despre complemente sau propoziții completive) Indirect. – Ne- + drept.

NEFLEXIBIL, -Ă, neflexibili, -e, adj. Care nu este flexibil; inflexibil. ♦ (Gram.; despre cuvinte sau forma lor) Care este lipsit de flexiune. – Ne- + flexibil (după fr. inflexible).

NEHOTĂRÂT, -Ă, nehotărâți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este hotărât, care este lipsit de hotărâre; șovăitor, nesigur; lipsit de claritate, de precizie; neclar, confuz, vag. 2. (Gram.; în sintagmele) Adjectiv nehotărât = adjectiv pronominal care însoțește substantivul fără să individualizeze obiectul denumit de acesta. Pronume nehotărât = pronume care dă indicații imprecise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuiește. Articol nehotărât = articol care indică obiectul desemnat de substantiv drept reprezentant al speciei. Numeral nehotărât = numeral care exprimă un număr nedeterminat de obiecte sau de ființe. – Ne- + hotărât.

NEHOTĂRÂT adj. 1. v. nesigur. 2. v. ezitant. 3. v. inconsecvent. 4. (GRAM.) indefinit, nedefinit, (înv.) nehotărâtor. (Articol ~.)

NEUTRU adj., s. 1. adj. (înv.) neutral. (Stat ~.) 2. adj. (fig.) echidistant. (Poziție ~ față de...) 3. s., adj. (GRAM.) (ieșit din uz) ambigen, (înv.) eterogen. (Genul ~.)

NEUTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte din beligeranți sau dintre părțile adverse; neutral (1). ◊ Zonă neutră sau teritoriu neutru = teritoriu situat între granițele a două țări pe care nu staționează forțe armate. ♦ P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care nu se încadrează în nici un partid, în nici un curent etc.; care se abține de la a se pronunța pro sau contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ, care nu trezește nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifestă indiferență, lipsă de participare; spec. lipsit de valoare afectivă sau stilistică. ♦ (Fon.) Care nu participă la o anumită opoziție fonologică. 3. (Gram.; în sintagmele) Gen neutru (și substantivat, n.) = formă a unor părți de vorbire (substantivul, adjectivul etc.) atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru (și substantivat, n.) = substantiv de genul neutru. Vocală neutră = vocală medială. ♦ (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutral (2). 4. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; neutral (3). ♦ La care ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiți cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcină electrică; care posedă în cantități egale sarcină electrică pozitivă și negativă. – Din fr. neutre, lat. neuter, -tra, it. neutro.

NOMINAL, -Ă, nominali, -e, adj. 1. Care conține nume, care indică un nume, de nume; după nume; pe nume. ◊ Valoare nominală = valoare indicată pe o acțiune, pe o hârtie-monedă (care uneori nu corespunde cu valoarea reală); valoare oficială. Putere (sau valoare) nominală = putere pentru care a fost conceput un anumit sistem tehnic. ♦ Care figurează (numai) cu numele; care este de formă. ♦ Care este calculat în bani. 2. (Gram.) Care face parte din categoria numelui, care ține de categoria numelui, care se adaugă la nume, care formează un nume. ◊ Flexiune nominală = declinare. Predicat nominal = predicat alcătuit dintr-un nume predicativ și un verb copulativ la un mod personal. – Din fr. nominal, lat. nominalis.

NOMINATIV s., adj. 1. s. (GRAM.) (înv.) numitoare. 2. adj. v. nominal.

NUMERAL s. (GRAM.) (înv.) numărător.

OBIECT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acționează omul în cadrul procesului de producție, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simțurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.

OBIECTIV, -Ă, obiectivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Fil.) Care există în afara conștiinței omenești și independent de ea. ◊ Idealism obiectiv = aspect al idealismului care susține existența unei idei absolute, mistice, independente de conștiința omenească și prin a cărei dezvoltare ia naștere lumea materială. 2. Care are însușirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detașat de impresii subiective; nepărtinitor, imparțial; obiectivist (2). 3. (Gram.) Care se referă la obiectul direct sau indirect. Reflexiv obiectiv. II. S. n. 1. Sistem optic convergent, format din una sau mai multe lentile care intră în construcția unui aparat optic (de fotografiat, microscop, lunetă etc.), fiind îndreptat spre obiectul studiat. 2. Porțiune de teren, localitate, fortăreață etc. care prezintă interes în timp de război. ♦ Țintă asupra căreia se execută o tragere sau se lansează bombe. 3. Fig. Scop, țintă, țel. ♦ (Concr.) Ceea ce urmează să fie realizat, construit etc. – Din fr. objectif.

OPTATIV, -Ă, optativi, -e, adj. Care exprimă o dorință. ◊ (Gram.) Mod optativ (și substantivat, n.) = mod al verbului care exprimă acțiunea ca dorită. Propoziție optativă (și substantivat, f.) = propoziție care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită. – Din fr. optatif, lat. optativus.

PARATAXĂ, parataxe, s. f. (Gram.) Juxtapunere. – Din fr. parataxe.

PARTITIV, -Ă, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre construcții) Care exprimă ideea de parte dintr-un întreg sau întregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv. ◊ Articol partitiv = articol care se atașează la un cuvânt partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.

PASIV, -Ă, pasivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu reacționează în nici un fel, care este lipsit de inițiativă și de interes pentru ceea ce face, vede etc.; inactiv. ♦ Vocabular pasiv = parte a vocabularului care nu e folosită în mod frecvent în vorbire. Apărare pasivă = ansamblul măsurilor luate pentru a feri un oraș, o clădire etc. de atacuri aeriene inamice. Drept electoral pasiv = dreptul de a fi ales în diverse organe legislative. 2. (Gram.; despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) Care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. ♦ (Substantivat, n.) Diateza pasivă (I 2) a unui verb. 3. (Despre metale, aliaje) Care prezintă fenomenul de pasivitate (2). II. S. n. 1. (Fin.; adesea adjectival) Totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, privite sub aspectul provenienței lor la un moment dat și al destinației lor. ♦ Parte a bilanțului contabil în care sunt înscrise fondurile unei întreprinderi sau ale unei instituții la un moment dat. 2. (Jur.) Parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice alcătuită din datorii sau din alte obligații ce se pot evalua în bani. – Din fr. passif, lat. passivus, germ. passiv, Passiv.

PASIV adj. 1. v. inactiv. 2. v. indiferent. 3. v. nepăsător. 4. (GRAM.) (înv.) pătimitiv, pătimitor. (Diateza ~.)

PERFECT adj., interj., s. 1. adj. desăvârșit, excepțional, extraordinar, formidabil, ideal, magistral, minunat, splendid, sublim, superb, (înv.) săvârșit. (O interpretare ~.) 2. adj. v. ireproșabil. 3. adj. desăvârșit, sfânt. (~ nevinovăție!) 4. adj. v. absolut. 5. interj. v. bravo! 6. s., adj. (GRAM.) v. trecut. 7. s. (GRAM.) perfectul simplu = (înv.) timpul săvârșit.

PERFECTIVIZA, perfectivizez, vb. I. Tranz. (Gram.) A face ca un verb să devină perfectiv. – Perfectiv + suf. -iza.

PERSONAL, -Ă, personali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține unei anumite persoane (1), privitor la o anumită persoană, care este specific, caracteristic pentru o persoană; individual, propriu. ◊ Legături personale = legături de prietenie. Răspundere personală = răspundere care îi revine cuiva sau pe care și-o asumă cineva individual. ♦ Original. ♦ Cu personalitate puternică, marcată. ♦ (Adverbial) Din punctul de vedere al unei persoane care vorbește; direct, în persoană, nemijlocit. 2. (În sintagmele) Tren personal (și substantivat, n.) = tren de persoane, care circulă cu o viteză relativ mică și care oprește în toate stațiile. (Gram.) Pronume personal = pronume care desemnează diferitele persoane (1) și care se declină schimbându-și forma după persoană, număr și caz. (Gram.) Mod personal = mod ale cărui forme se modifică după cele trei persoane (3). II. S. n. 1. (Colectiv) Totalitatea persoanelor (1) care lucrează într-o întreprindere, într-o instituție, pe un vehicul de transport terestru sau aerian etc. ♦ Serviciu dintr-o întreprindere sau instituție care se ocupă cu angajarea personalului (II 1). 2. Categorie de lucrători din cadrul unei întreprinderi sau instituții care îndeplinesc o muncă cu același specific. – Din lat. personalis, germ. personell, personal, it. personale, fr. personnel.

PLURAL, -Ă, plurali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau de mai multe ființe sau lucruri de același fel. ◊ Pluralul autorității (sau al maiestății) = pluralul folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. Pluralul autorului = pluralul folosit în locul singularului în opere științifice, publicistice și oratorice. Pluralul modestiei = plural (folosit mai ales în vorbirea populară) de referire la persoana proprie în discuția cu cineva considerat superior. Pluralul politeții (sau al reverenței) = pluralul folosit în locul singularului în formule de adresare respectuoasă către cineva. 2. Adj. (Gram.) Care indică pluralul (1), de plural, al pluralului. ♦ Fig. (Rar) Multilateral. ◊ Atenție plurală = atenție distributivă. – Din lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural.

PLURALIA TANTUM adj., s. (GRAM.) (înv.) plurativ. (Substantive ~.)

POSESIV, -Ă, posesivi, -e, adj. 1. (Gram.; despre unele pronume, adjective, articole) Care arată sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune (1), de apartenență, de dependență. 2. (Rar) Autoritar. Ton posesiv. – Din fr. possessif, lat. possessivus.

POSTPUNERE s. (GRAM.) encliză.

POSTPUS adj. (GRAM.) enclitic, (rar) postpozitiv. (Poziția ~ a unui articol.)

POTENȚIAL, -Ă, (I) potențiali, -e, adj., (II) potențiale, s. n. I. Adj. 1. Care are în sine toate condițiile esențiale pentru realizare, care există ca posibilitate, care există în mod virtual. ◊ Energie potențială = energia pe care o poate dezvolta un corp prin mișcarea lui din poziția în care se află până la un indice de referință. 2. (Gram.; despre moduri, propoziții etc.) Care prezintă o acțiune posibilă, fără să precizeze dacă se realizează sau nu. II. S. n. 1. Mărime fizică a cărei variație în spațiu și timp caracterizează un câmp fizic și permite determinarea acestuia. ◊ Potențial electric = mărime a cărei variație caracterizează câmpul electric. Potențial de electrod = diferența de potențial dintre un metal și o soluție electrolitică în contact cu metalul. Potențial de ionizare = diferența de potențial necesară accelerării unui electron încât, prin ciocnirea cu un atom sau cu o moleculă, să provoace ionizarea acestuia. 2. (Astron.; în sintagma) Potențial terestru = geopotențial. 3. (Biol.; în sintagma) Potențial de înmulțire = capacitate a unor organisme vegetale sau animale de a fi (foarte) prolifice. 4. Capacitate de muncă, de producție, de acțiune; randamentul calitativ și cantitativ al unei munci; p. ext. forță, putere. [Pr.: -ți-al] – Din fr. potentiel.

POZITIV, -Ă, pozitivi, -e, adj. 1. Care se întemeiază pe experiență, pe fapte, pe realități; p. ext. care are un caracter de certitudine; cert, adevărat, real, sigur. ◊ Științe pozitive = științe experimentale. ♦ Care are o semnificație justă, valoare; valoros; demn de urmat, de imitat. Experiență pozitivă. 2. (Despre oameni) Realist, cu spirit practic. 3. Care este mai mare decât zero sau egal cu zero; care se notează în scris cu semnul plus (+). Număr pozitiv. Temperatură pozitivă. ♦ (Despre sarcina electrică) De același fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina obținută prin frecarea unui baston de ebonită cu un postav. ♦ Prin care iese curentul electric sau care se leagă de acest loc. Pol pozitiv. 4. (Despre analize medicale) Care confirmă prezența în organism a unui anumit agent patogen. 5. (Log.; despre noțiuni, raționamente) Care afirmă ceva. 6. (În sintagma) Probă (sau imagine etc.) pozitivă = (și substantivat, n.) copia unui negativ fotografic care redă ca în realitate părțile luminoase și cele întunecate ale obiectului fotografiat. 7. (Gram.; în sintagma) Grad pozitiv (și substantivat, n.) = formă a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul căruia se exprimă însușirea unui obiect sau a unui proces privite izolat, fără referire la alte obiecte sau procese. – Din fr. positif, lat. positivus.

PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjecție). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. – Din fr. prédicat, lat. praedicatum.

PREDICATIV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care formează sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. ◊ Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții. Nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. Propoziție predicativă = propoziție care îndeplinește rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Care se referă la predicat (2), care aparține predicatului. – Din fr. prédicatif.

PREDICATIVITATE s. f. (Gram.) Însușire a unui cuvânt de a putea avea funcție de predicat (1). – Predicativ + suf. -itate.

PRETERIT, preterite, s. n. (Gram.) Timp verbal care exprimă în unele limbi o acțiune trecută (echivalând cu perfectul simplu sau imperfectul). – Din fr. prétérit, lat. praeteritum.

PREZENT², -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul: de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care el se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.

PRINCIPAL, -Ă, principali, -e, adj. Care are o importanță deosebită sau cea mai mare importanță; de căpetenie, de frunte. ◊ (Gram.) Propoziție principală (și substantivat, f.) = propoziție independentă dintr-o frază, de care depind propozițiile subordonate. – Din fr. principal, lat. principalis.

PROCLITIC, -Ă, proclitici, -ce, adj. (Gram.; despre cuvinte) Care nu are accent propriu și este așezat înaintea altui cuvânt cu care face corp fonetic comun. – Din fr. proclitique.

PROCLITIC adj. (GRAM.) (ieșit din uz) prepozitiv. (Articol ~.)

PROCLIZĂ, proclize, s. f. (Gram.) Așezare a unui cuvânt neaccentuat înaintea altui cuvânt, cu care poate face corp fonetic comun. – Din fr. proclise.

PRONUME, pronume, s. n. 1. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv. 2. (Prin confuzie) Prenume. – Din lat. pronomen, fr. pronom (după nume).

PROPOZIȚIE s. (GRAM.) (înv.) propunere. (~ subordonată.)

RAD, razi, s. m. (Fiz.) Unitate de măsură egală cu doza radiației care cedează o energie de 100 de ergi unui gram din substanța în care este absorbită. – Din fr. rad.

RECIPROC, -Ă, reciproci, -ce, adj. (Despre acțiuni, fenomene, sentimente etc.) Care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amândouă părțile; p. ext. care angajează în egală măsură. ◊ (Log.) Propoziții (sau judecăți) reciproce = propoziții (sau judecăți) în care subiectul uneia poate deveni predicatul alteia, și invers. (Gram.) Reflexiv reciproc = formă verbală care arată că acțiunea este făcută în același timp de două sau de mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acțiunii făcute de celelalte. (Mec.) Figură reciprocă = figură cu ajutorul căreia se determină forțele care acționează în barele unei grinzi cu zăbrele. (Mat.) Ecuație reciprocă = ecuație care, pe lângă orice soluție dată, admite ca soluție și valoarea inversă a acesteia. Teoremă reciprocă (și substantivat, f.) = teoremă ale cărei premise sunt concluziile altei teoreme, și invers. Numere reciproce = numere care, înmulțite unul cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea. – Din fr. réciproque, lat. reciprocus.

RECȚIUNE, recțiuni, s. f. (Gram.) Calitate a unui cuvânt de a primi un determinant care trebuie să aibă o anumită formă flexionară sau o anumită construcție prepozițională; legătura dintre cuvinte și determinantele lor; regim. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. rection, germ. Rektion.

RECȚIUNE s. (GRAM.) regim.

REGENTĂ adj., s. (GRAM.) supraordonată. (Propoziție ~.)

RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (Gram.) Pronume (sau adverb) relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă (și substantivat, f.) = a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ; b) propoziție atributivă. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... 2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊ Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ♦ Care nu există decât în relație cu altceva. – Din fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.

SECUNDAR², -Ă, secundari, -e, adj. 1. Care ocupă locul al doilea (în timp) într-o succesiune. ♦ Era secundară = a doua eră geologică, caracterizată prin apariția primelor păsări, mamifere și pești osoși; era mezozoică. (Ieșit din uz) Curs secundar = ciclu școlar care urma după ciclul primar. (Ieșit din uz) Profesor secundar = profesor care predă în cursul secundar. Sifilis secundar = sifilis aflat în a doua fază, caracterizat prin apariția unor erupții pe piele. 2. Care se plasează pe al doilea plan din punct de vedere al importanței; de mai mică importanță. ◊ (Gram.) Propoziție secundară (și substantivat, f.) = propoziție care nu este de sine stătătoare, depinzând în frază de propoziția principală (din punctul de vedere al înțelesului). Medic secundar (și substantivat, m.) = medic care, în urma unui concurs, este admis să lucreze într-o clinică între 3 și 5 ani, în vederea specializării sale. Fenomen secundar = fenomen patologic puțin important, care apare în cursul unei boli, ca efect al fenomenelor ei caracteristice și care nu influențează cursul bolii. – Din fr. secondaire, lat. secundarius.

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din câteva elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; care nu este amestecat. ◊ Floare simplă = floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp verbal care se conjugă fără ajutorul verbelor auxiliare. (Gram.) Perfect simplu = timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 2. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; p. ext. care nu este complicat sau încărcat, care nu prezintă dificultăți, care este ușor de făcut, de înțeles, de rezolvat. 3. Care este într-un singur plan; care se întâmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Sport; despre o partidă) Care are loc între doi adversari; în care confruntarea are loc între adversari individuali. 4. Lipsit de podoabe, modest. ♦ Care este inferior ca preț sau calitate; p. ext. fără valoare. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare sau de prefăcătorie; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; p. ext. (peior.) necioplit, bădăran. 6. (Precedând numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. ◊ Expr. (Fam.) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit. – Din fr. simple.

SINGULAR adj., s. 1. adj. v. individual. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) singuratic, singurit. (Numărul ~.) 3. adj. v. aparte. 4. adj. v. neobișnuit.

SINGULAR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; individual; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale; care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii; deosebit, aparte, neobișnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însușirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.

SINGULATIV s. n. (Gram.; în sintagma) Sufix de singulativ = sufix cu ajutorul căruia se formează, în unele limbi, singularul din tema de plural. – Din fr. singulatif.

SINGURATIC, -Ă, singuratici, -ce, adj. 1. (Despre oameni) Care trăiește departe de alte persoane, izolat de societate; retras, singur (1); (despre manifestările oamenilor) propriu, caracteristic pentru un om singuratic (1), de om singuratic. ♦ (Despre acțiuni omenești) Care este făcut în singurătate, fără să fie știut de cineva, tainic. ♦ (Rar) Unic, singur (3); izolat, singular (2). 2. (Despre lucruri, așezări omenești etc.) Care este izolat, care este departe de alte așezări omenești etc.; solitar; p. ext. liniștit. O căsuță singuratică. 3. (Gram.; înv.; și substantivat, n.) Singular (1). [Var.: singuratec, -ă adj.] – Singur + suf. -atic.

SOLUBILITATE, solubilități, s. f. Proprietate a unor săruri de a se putea dizolva într-un solvent. ♦ Cantitate maximă de substanță, exprimată în grame, conținută într-o anumită cantitate de solvent la o temperatură determinată. – Din fr. solubilité.

SUBJONCTIV, subjonctive, s. n. (Gram.) Conjunctiv. – Din fr. subjonctif.

SUBORDONARE s. 1. v. dependență. 2. (înv.) subordinație. (Relații de ~.) 3. subsumare. (~ intereselor personale celor generale.) 4. (GRAM.) (înv.) subordinație. (Coordonarea și ~.)

SUBORDONAT adj., s. 1. adj. v. dependent. 2. adj., s. v. subaltern. 3. adj. subsumat. (Noțiune ~.) 4. adj. (GRAM.) dependent, secundar. (Propoziție ~.)

SUBSTANTIV s. (GRAM.) nume.

SUBSTANTIVA vb. (GRAM.) a (se) substantiviza.

SUBSTANTIVARE s. (GRAM.) substantivizare. (~ adjectivelor.)

SUBSTANTIVAT adj. (GRAM.) substantivizat. (Adjective ~.)

SUPLETIVISM s. n. (Gram.) Calitatea de a fi supletiv (1). – Din fr. supplétivisme.

TITRU, titre, s. n. 1. Cantitate de substanță activă, exprimată în grame, care se află dizolvată într-un mililitru de soluție. 2. Numărul de grame dintr-o substanță cu care aceasta reacționează într-un anumit sens sau care sunt puse în libertate de un centimetru cub de soluție. 3. Titlu (6). ♦ Număr care indică finețea firului de mătase și a fibrelor sintetice. – Din fr. titre.

TRANZITIV, -Ă, tranzitivi, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Gram.) (Verb) a cărui acțiune se răsfrânge direct asupra unui obiect. 2. Adj. Care are însușirea de tranzitivitate (2). – Din fr. transitif, lat. transitivus.

TRECUT adj., s. 1. adj. v. ofilit. 2. adj. v. fanat. 3. adj. apus, dispărut, pierdut. (Vremuri de mult ~.) 4. adj. v. vechi. 5. adj. v. bătrân. 6. v. anterior. 7. s., adj. (GRAM.) perfect. (Verb la timpul ~.)

UNCIE, uncii, s. f. Veche unitate de măsură pentru greutăți (folosită și astăzi în Anglia), a cărei valoare a variat între circa 28 și 35 de grame. – Din lat. uncia.

VERB COPULATIV s. (GRAM.) copulă.

VIITOR, -OARE, viitori, -oare, adj., s. n. I. Adj. Care va veni, care va fi, va exista, va apărea după momentul de față; proiectat într-o perioadă care va veni. ◊ Viața viitoare = (în concepțiile religioase) viața care ar continua și după moarte, într-o lume de apoi. (Gram.) Timpul viitor (și substantivat, n.) = timp verbal care exprimă o acțiune ulterioară momentului vorbirii. II. S. n. 1. Timpul care urmează prezentului; viitorime. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) viitor = de acum înainte. 2. Situație, stare care urmează să existe; perspectivă. ◊ Loc. adj. (Plin) de viitor sau cu viitor = cu perspective frumoase de dezvoltare. ◊ Expr. A avea viitor = a avea șanse de succes într-o acțiune; a-l aștepta o carieră plină de succes. [Pr.: vi-i-] – Veni + suf. -tor.

VOCATIV s. (GRAM.) (înv.) chemătoare.

VOCATIV, vocative, s. n. (Gram.) Caz al declinării care exprimă o chemare sau o invocare adresată cuiva. – Din fr. vocatif, lat. vocativus.