ANGIO- (ANGEIO-) „vas anatomic, receptacul, înveliș”. ◊ gr. angeion „receptacul, înveliș” > fr. angio-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. angio-. □ ~blast (v. -blast), s. n., 1. Celulă primitivă mezenchimală, din care se diferențiază vasele și celulele sanguine ale embrionului. 2. Celulă vasoformatoare. ~cardiografie (v. cardio-, v. -grafie), s. f., metodă de explorare radiologică a cavităților cardiace și a vaselor mari cu ajutorul unei substanțe opace la razele X; ~cardiogramă (v. cardio-, v. -gramă), s. f., imagine radiologică obținută prin angiocardiografie; sin. cardioangiografie; ~cardiopatie (v. cardio-, v. -patie), s. f., cardiopatie arterială; ~cardiopneumografie (v. cardio-, v. pneumo-, v. -grafie), s. f., radiografie a cavităților inimii și a vaselor mari ale toracelui, după injectarea cu o substanță radioopacă; sin. cardioangioscleroză^[1]; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe acoperite; ~cheiloscop (v. cheilo-, v. -scop), s. n., instrument, prevăzut cu un sistem optic, pentru studiul circulației sanguine din buze; ~cheiloscopie (v. cheilo-, v. -scopie), s. f., examinare a circulației sanguine a buzelor cu ajutorul angiocheiloscopului; ~colecistografie (v. cole-, v. cisto-, v. -grafie), s. f., radiografie a căilor biliare, realizată cu ajutorul unei substanțe de contrast; ~encefalografie (v. encefalo-, v. -grafie), s. f., radiografie a vaselor creierului, după injectarea în sînge a unei substanțe radioopace; ~fluorografie (v. fluoro-, v. -grafie), s. f., studiu radiografic al vaselor sanguine cu ajutorul fluorului; ~fluoroscopie (v. fluoro-, v. -scopie), s. f., fluoroscopie arterială; ~genie (v. -genie₁), s. f., formarea și dezvoltarea vaselor de sînge; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Descriere sistematică a vaselor sanguine ale corpului uman. 2. Radiografie a vaselor sanguine, după ce au fost injectate cu o substanță radioopacă; ~hemofilie (v. hemo-, v. -filie₁), s. f., afecțiune caracterizată prin hemoragii repetate; ~id (v. -id), adj., asemănător cu vasele retiniene; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune calcaroasă vasculară neateromatoasă; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază vasele sanguine și limfatice; ~malacie (v. -malacie), s. f., diminuare a elasticității vaselor sanguine; ~megalie (v. -megalie), s. f., dilatare a vaselor sanguine; ~microcinematografie (v. micro-, v. cinemato-, v. -grafie), s. f., prezentare cinematografică a vaselor capilare; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de necrozare a pereților unui vas arterial, venos sau capilar; ~nefrografie (v. nefro-, v. -grafie), s. f., radiografie a sistemului vascular renal, utilizîndu-se o substanță radioopacă; ~patie (v. -patie), s. f., boală a vaselor sanguine; ~plast (v. -plast), s. n., element endotelial al capilarelor sanguine care, înmulțindu-se prin mitoză, generează noi vase; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de refacere a vaselor arteriale distruse; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie vasculară; ~pneumografie (v. pneumo-, V. -grafie), s. f., radiografie a arborelui vascular pulmonar; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație chirurgicală de suturare a unui vas sanguin; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie la nivelul vaselor capilare; ~ree (v. -ree), s. f., hemoragie pasivă; ~rexie (v. -rexie), s. f., ruptură vasculară; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., întărire patologică a pereților arterelor, venelor și ai capilarelor sanguine; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru examinarea vaselor capilare; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a vaselor capilare cu ajutorul angioscopului; ~scotometrie (v. scoto-, v. -metrie₁), s. f., tehnică de campimetrie; ~sperme (v. -sperm), adj., s. f. pl., 1. adj., Care are semințele închise în ovar. 2. s. f. pl., Subîncrengătură a spermatofitelor (fanerogamelor), cuprinzînd plantele cu flori, care au ovulele închise în carpele; ~spor (v. -spor), adj., care are sporii închiși în capsule; ~stenoză (v. stenoză), s. f., strîmtare patologică a vaselor sanguine; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a arterelor, venelor și capilarelor pentru introducerea medicamentelor în organism; ~tomie (v. -tomie), s. f., operație chirurgicală de incizie a vaselor sanguine; ~tomografie (v. tomo-, v. -grafie), s. f., procedeu radiologic de combinare a angiopneumografiei cu tomografia; ~trib (v. -trib), s. n., pensă pentru efectuarea hemostazei prin compresiune în grosimea țesuturilor; ~tripsie (v. -tripsie), s. f., operație medicală de efectuare a unei hemostaze cu ajutorul angiotribului; ~trofonevroză (v. trofo-, v. -nevroză), s. f., maladie neurofuncțională manifestată prin insuficiență de nutriție tisulară, în urma unor tulburări nervoase și vasculare.

ANGIOFLUOROGRAFIE, angiofluorografii, s. f. (Med.) Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine cu ajutorul fluorului. [Pr.: an-gi-o-flu-o-] – Din fr. angiofluorographie.

angiofluorografie sf [At: DEX² / P: ~gi-o-flu-o~ / Pl: ~ii / E: fr angiofluorographie] 1 (Med) Studiu radioscopic sau radiografie al vaselor sangvine cu ajutorul fluorului.

angiofluorografie s. f. (med.) Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine cu ajutorul fluorului ◊ „Un grup de medici oftalmologi [...] din Bacău a realizat un ingenios aparat pentru efectuarea angiofluorografiei vaselor retinale.” R.l. 8 X 77 p. 5 (din angio- + fluorografie; DEX-S)

ANGIOFLUOROGRAFIE s. f. radiografie sau radioscopie a vaselor sangvine cu ajutorul fluorului. (< fr. angiofluorographie)

ANGIOFLUOROGRAFIE, angiofluorografii, s. f. (Med.) Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sangvine cu ajutorul fluorului. [Pr.: -gi-o-flu-o-] – Din fr. angiofluorographie.

anticarie adj. inv. (Substanță) care acționează împotriva cariilor dentare ◊ „Bomboane anticarie. Adaosuri de fluor la apa potabilă, la pasta de dinți sau apa de gură au dus, în Suedia, la reducerea cariilor dentare.” Sc. 23 XII 73 p. 6. ◊ „Gumă de mestecat anticarie [...] Noul produs conține substanțe care protejează dantura împotriva cariilor.” Sc. 11 I 77 p. 5 (din anti- + carie)

apatit, (engl.= apatite) grup de fosfați de calciu de tipul Ca5(PO4CO3)3(F, OH, Cl), în care termenii extremi ai seriilor izomorfe care-i definesc sunt carbonați – a., fluor – a., hidroxi -a., clor – a. Min. cristalizate, s. hexagonal, dar unele var. (colofan) pot fi amorfe. A. este min. accesoriu în multe roci magmatice și metamorfice; reprezintă constituenți principali ai fosforitelor în care îmbracă forme colomorfe și oolitice; de asemenea, unele var. se întâlnesc în oase, bioclaste de brachiopode și moluște. A. reprezintă principala sursă de extracție a fosforului. În România, se găsește în roci variate: ș. crist., granitoide, ofiolite din unitățile carpatice. Sin. fosfat de calciu.

*APATITĂ sf. Fosfat de calciu natural care conține mici cantități de fluor s’au de clor [fr.].

*apatítă (d. vgr. apatáo, „înșel”, fiindc’a fost confundat cu alte minerale). Min. Un mineral incolor saŭ colorat compus din fosfat de calce și fluor.

BILBOR 1. Depr. intramontană, de baraj vulcanic, în Carpații Orientali, între M-ții Călimani (la NV), Giurgeului (la V și SV) și Bistriței (la E), la 950 m alt., drenată de cursul superior al Bistricioarei. Relief colinar și de terase. Expl. de turbă. Izv. minerale bicarbonatate-calcice. 2. Com. în jud. Harghita, pe Bistricioara; 2.951 loc. (1991). Expl. de turbă. Stațiune balneară cu ape carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, cu conținut bogat în fluor. Rezervație naturală floristică (mlaștina Pîrîul Dobreanului, 3,5 ha). Biserică de lemn (sec. 18).

f⁴ smi [At: DN³ / E: fr f] Simbol pentru elementul chimic „fluor”.

F s. m. invar. 1. A opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă labiodentală surdă). 2. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul fa. 3. (MUZ.) prescurtare pentru cuvântul forte. 4. (METR.) Simbol pentru farad. 5. Simbol chimic pentru fluor.

f s.m. invar. I 1 A opta literă a alfabetului limbii române. 2 Sunetul corespunzător acestei litere (consoană fricativă labiodentală surdă). 3 Semn grafic pentru această literă (f, F). II 1 (chim.) Simbol pentru fluor. 2 (muz.) Simbol pentru nota fa în notație literală a țărilor germanice și anglosaxone. 3 (muz.) Prescurtare pentru forte. 4 (metrol.) Simbol pentru farad. 5 (mat.) Simbol pentru funcție. 6 (metrol.) Simbol pentru grad Fahrenheit. 7 (biochim.) Simbol al unei vitamine (și F₁). 8 (inform.) Una dintre cele 12 taste funcționale ale tastaturii. • pronunț. și ef.

FÍBRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (Și în sintagma fibră textilă) Corp solid în formă de filament foarte subțire, de proveniență vegetală, animală, minerală sau produs pe cale sintetică, folosit la fabricarea țesăturilor și a tricoturilor. ◊ F. chimică = f. obținută pe cale chimică, prin filare, din soluții sau topituri de polimeri naturali ori sintetici. F. artificială = denumire improprie pentru f. obținută prin transformarea chimică a polimerilor naturali, precum celuloză, cazeina etc. F. sintetică = f. obținută, prin filare, din soluții sau din topituri ale polimerilor sintetici; pot fi poliamidice (nailon, relon, capron etc., poliesterice (tergal), polinitrilacrilice (melana). F. vulcan = material dur și rezistent obținut din carton îmbibat cu clorură de zinc, apoi presat puternic și spălat cu apă; este folosit la fabricarea de geamantane, roți dințate etc. 2. (BOT.) F. lemnoasă = celulă vegetală alungită, cu pereți îngroșați și lignificați, situată în țesutul lemnos. F. liberiană = celulă vegetală alungită, cu lumenul redus și pereții sclerificați, nelignificați; este dispusă izolat sau în fascicule în tulpini și frunze. 3. (ANAT., HIST.) Nume dat unor formațiuni alungite care alcătuiesc țesuturi reprezentate prin celule modificate (f. musculară, f. elastică), fie printr-o prelungire celulară (f. nervoasă) etc. 4. (TEHN.) Succesiunea punctelor materiale care se găsesc pe o linie paralelă cu axa unei bare supuse la încovoiare. 5. (TELEC.) F. optică = filament sau f. realizată din material dielectric (siliciu dopat cu bor, fluor, fosfor, germaniu); este constituită dintr-un miez cu diametrul de 3-80 μm și un înveliș cu diametrul de 20-50 μm și cu un indice de refracție mai mic (pentru a realiza reflexia totală a undei electromagnetice incidente). Grupate în fascicule (numite cabluri sau ghiduri de unde optice), f.o. sunt utilizate în telecomunicații (telefonie, cabluri submarine etc.) și în aparatura medicală.

fluor (2 sil.)

FLUÓR (< fr. {i}; {s} lat. fluor „scurgere”) s. n. Element chimic (F; nr. at. 9, m. at. 19, p. t. -219°C, p. t. -188,1°C), primul din grupa halogenilor. Gaz de culoare galbenă-verzuie, deschisă, cu miros înăbușitor, foarte corosiv și toxic (fluoroză). În combinații funcționează monovalent; prezintă reactivitate chimică neobișnuit de mare (este elementul cel mai electronegativ), cu puține excepții (heliu, argon, neon), reacționează cu toate elementele, metale sau nemetale. Se găsește în natură sub formă de fluorină, apatit și criolit. Oligoelement. Se obține prin electroliza fluorurii acide de potasiu. A fost descoperit de H. Moissan, în 1886.

FLUOR s.n. Metaloid gazos, galben-verzui, foarte activ, care face parte din grupa halogenilor. [Pron. flu-or. / < fr. fluor].

FLUOR s. n. metaloid gazos din grupa halogenilor, galben-verzui, cu miros înăbușitor, toxic, foarte activ. (< fr. fluor)

*fluór n. (lat. fluor, curgere, d. flúere, a curge). Chim. Un gaz incolor monovalent foarte subtil. Nu se găsește liber, ci numaĭ combinat cu calciu (fluorină), cu aluminiu și sodiu (criolină), cu fosfatu de calciŭ (apatită) și cu silicatu de aluminiŭ (topaz), precum și în oase și în smalțu dinților. Moissan l-a izolat la 1887. Pute și distruge toate felurile de vase. Greutatea atomică: 19. Min. Cristal divers colorat care imitează petrele prețioase, numit și spat de fluor.

fluor sn [At: LTR / P: flu-or / E: fr fluor] Element chimic, gaz foarte activ, de culoare galbenă-verzuie, cu miros înăbușitor, care face parte din grupa halogenilor.

fluor s. n.; simb. F

fluor n. corp simplu chimic, izolat în 1866 în stare de gaz ușor colorat.

*FLUOR sbst.🔬 Metaloid gazos, de coloare gălbuie, care atacă aproape toate metalele și metaloidele; este foarte toxic [fr.].

FLUOR s. n. Metaloid gazos, de culoare galbenă-verzuie, foarte activ, care face parte din grupa halogenilor. Fluorul atacă sticla.

FLUOR n. Gaz galben-deschis, cu miros înțepător, foarte activ din punct de vedere chimic, toxic, întrebuințat, mai ales, la sintetizarea unor compuși și în industria atomică. [Sil. flu-or] /<fr. fluor

fluor s. n., simb. F

fluor s. n.; simb. F

FLUORCLORMETÁN s. m. (La pl.) Compuși organici obținuți prin substituția hidrogenului din metan cu fluor și clor, folosiți ca agenți de răcire și de dispersie. Sunt cunoscuți sub diferite denumiri comerciale (ex. freoni). În prezent utilizarea lor este limitată. V. și freoni.

*fluorescént, -ă adj. (d. fluor, după opalescent, delicŭescent). Fiz. Care are fluorescență.

fluorhidric a. se zice de acidul format din fluor și hidrogen, întrebuințat spre a săpa în sticlă.

FLUORHIDRIC adj.: Acid ~gaz incolor, toxic, rezultat din combinarea fluorului cu hidrogenul, care în soluții apoase are proprietatea de a ataca metalele și sticla. [Sil. flu-or-] /<fr. fluorhydrique

FLUORHIDRIC adj. m. sg. (Numai în expr.) Acid fluorhidric = acid format prin combinarea fluorului cu hidrogenul. Acidul fluorhidric se întrebuințează la gravarea pe sticlă.

FLUORHIDRIC adj.m. Acid fluorhidric = acid rezultat din combinarea fluorului cu hidrogenul. [Pron. flu-or-. / < fr. fluorhydrique].

fluorhidric a [At: MACAROVICI, CH. 275 / P: flu-or~ / E: fr fluorhydrique] (Îs) Acid ~ Acid format prin combinarea fluorului cu hidrogenul, care se prezintă sub formă de gaz incolor, toxic și care atacă, în soluție apoasă, majoritatea metalelor și sticla.

FLUORHIDRIC adj. acid ~ = acid din combinarea fluorului cu hidrogenul, sub formă de gaz incolor, cu miros înăbușitor, toxic. (< fr. fluorhydrique)

*FLUORHIDRIC adj. 🔬 Acid ~, corp compus din fluor și hidrogen, întrebuințat în gravura pe sticlă [fr.].

FLUORI- „substanțe fluorescente”. ◊ L. fluor, oris „scurgere, topire” > fr. fluori- > rom. fluori-. □ ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument cu care se măsoară concentrațiile slabe ale substanțelor fluorescente.

*fluorídric, -ă adj. Chim. Se zice despre un acid format din fluor și idrogen, întrebuințat în gravura pe sticlă.

*fluorínă f., pl. e (d. fluor). Chim. Min. Fluorură naturală de calciu (Ca Fl₂). E solidă și de coloare variată.

fluoritic, ~ă a [At: DN³ / P: flu-o~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr fluoritique] Care conține fluor.

FLUORITIC, -Ă adj. Care conține fluor. [Pron. flu-o-. / < fr. fluoritique].

FLUORIZA vb. tr. 1. a impregna cu fluor un obiect pentru a-l face impermeabil. 2. a trata cu fluor apa de băut în scopul combaterii cariilor dentare. (< fr. fluoriser)

fluoriza vt [At: DEX / P: flu-o~ / Pzi: ~zez / E: fr fluoriser] A adăuga fluor în apa potabilă sau a aplica în mod repetat fluorură de sodiu în scopul reducerii frecvenței și al prevenirii cariilor.

A FLUORIZA ~ez tranz. 1) (materiale) A impregna cu fluor (pentru a face impermeabil). 2) (apă potabilă) A trata cu fluor (pentru a preveni cariile dentare). [Sil. flu-o-] /<fr. fluoriser

FLUORIZA vb. I. tr. 1. A impregna cu fluor un obiect pentru a-l face impermeabil. 2. A trata cu fluor apa de băut în scopul combaterii cariilor dentare. [Pron. flu-o-. / cf. it. fluorizare, fr. fluoriser].

FLUORIZÁRE (după fr. fluorisation) s. f. (MED.) Operație de tratare a apei potabile, sării, pastei de dinți sau a laptelui cu fluor sau săruri de fluor pentru profilaxia cariilor dentare.

fluorizare sf [At: DEX / P: flu-o~ / Pl: ~zări / E: fluoriza] Adăugare de fluor în apa potabilă sau aplicare repetată a fluorurii de sodiu în scopul reducerii frecvenței și al prevenirii cariilor.

FLUORMÉTRU (< fr.; {s} fr. fluor[esence] + gr. metron „măsură”) s. n. Instrument pentru măsurarea duratei de emisie a luminii prin fluorescență, după încetarea iradierii materialului fluorescent.

FLUORO-/FLUORI- elem. „flux”, „fluorescență”. (< fr. fluoro-, fluori-, cf. lat. fluor, -oris)

FLUORO- „fluor, fluorescență”. ◊ L. fluor, oris „corp lichid, curgere” > fr. fluoro-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. fluoro-. □ ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu fotografic pe sticlă, care se realizează cu ajutorul acidului fluorhidric; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., dozare a substanțelor fluorescente prin măsurarea intensității și culorii radiațiilor de fluorescență; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea duratei luminii emise de o substanță fluorescentă; ~scop (v. -scop), s. n., 1. Instrument utilizat pentru determinarea vizuală a intensității fluorescenței. 2. Ecran fluorescent care poate transforma radiațiile invizibile în radiații vizibile; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Determinare vizuală a intensității fluorescenței cu ajutorul fluoroscopului. 2. Examen radiologic realizat cu ajutorul fluoroscopului.

FLUOROZĂ s. f. intoxicație cronică cu fluor. (< fr. fluorose)

FLUOROZĂ ~e f. Stare patologică constând în intoxicarea organismului cu fluor. [Sil. flu-o-] /<fr. fluorose

FLUOROZĂ s.f. Intoxicație cronică cu fluor. [Pron. flu-o-. / < fr. fluorose].

fluoroză sf [At: DEX / P: flu-o~ / Pl: ~ze / E: fr fluorose] Intoxicație cronică cu fluor, provocată de prezența acestuia în cantități prea mari în apa de băut.

FLUORURARE s.f. Introducere a fluorului în molecula substanțelor organice. [După fr. fluoruration].

fluorurare sf [At: DN³ / P: flu-o~ / Pl: ~rări / E: cf fr fluoruration] Introducere a fluorului în molecula substanțelor organice.

fluorurat, ~ă a [At: DEX / P: flu-o~ / Pl: ~ați, ~e / E: fluorură] (Chm) Care conține fluor.

FLUORURAȚIE s. f. introducere a fluorului în molecula substanțelor organice. (< fr. fluoruration)

FLUORURĂ, fluoruri, s. f. Compus al fluorului cu un element chimic sau cu un radical organic.

fluorură sf [At: DA ms / P: flu-o~ / Pl: ~ri / E: fr fluorure] 1 Compus al fluorului cu un element chimic sau cu un radical organic. 2 Sare a acidului fluorhidric.

FLUORURĂ ~i f. Compus al fluorului cu un metal sau cu un radical organic; sare a acidului fluorhidric. /<fr. fluorure

*FLUORURĂ (pl. -uri) sf. 🔬 Ori-ce compus din fluor și un corp simplu, afară de oxigen sau hidrogen [fr.].

FLUORURĂ s.f. 1. Compus al fluorului cu un metal sau cu un radical organic. 2. Sare a acidului fluorhidric. [Pron. flu-o-. / < fr. fluorure].

FLUORURĂ s. f. compus al fluorului cu diferite elemente sau radicali organici; sare a acidului fluorhidric. (< fr. fluorure)

FLUORÚRI (< fr.) s. f. pl. Săruri ale acidului fluorhidric, combinații ale fluorului cu unele elemente chimice sau cu substanțe organice. F. sunt substanțe antiseptice puternice. ◊ Fluorură de calciu = sarea de calciu a acidului fluorhidric. Se găsește în organism, în concentrații mai mari în compoziția dinților și a oaselor. Mineralul se numește fluorină.

FREON ~i m. Compus organic al fluorului, folosit ca producător de frig. [Sil. fre-on] /<fr. fréon

freon s. n. (chim.) Compus organic al fluorului folosit ca agent frigorific ◊ „Descoperirea unor concentrații de gaz freon în zăpezile antarctice a intrigat mult pe cercetătorii continentului alb.” Sc. 19 XII 75 p. 6. ◊ „Un raport al Centrului pentru cercetări atmosferice din Boulder, statul american Colorado, confirmă justețea temerilor exprimate în ultimul timp de unii oameni de știință în legătură cu riscul pe care freonii – gazul utilizat în obișnuitele spray-uri – îl prezintă pentru pătura de ozon din atmosferă.” (f.d.); v. și Ev.z. 16 XII 96 p. 10 (din fr. fréon, engl., rus. freon, germ. Freon; PR 1950; CO; LTR, DC; DN3)

FREON s.n. Compus organic al fluorului, folosit ca agent frigorigen. [Pron. fre-on. / < fr. fréon – nume comercial].

freon sm [At: DN³ / P: fre-on / Pl: ~i / E: fr fréon] (Chm) Compus organic al fluorului utilizat în special ca agent frigorific.

FREON s. m. compus organic al fluorului, agent frigorigen, precum și la prepararea aerosolilor cosmetici. (< fr. fréon)

HALO-₁ „sare, salinitate, sărat, marin”. ◊ gr. hals, halos „mare, sare” > fr. halo-, germ. id., engl. id. > rom. halo-. □ ~bionte (v. -biont), s. n. pl., 1. Organisme animale și vegetale adaptate exclusiv la apele și terenurile sărate. 2. Asociații de plante marine; ~biu (v. -biu), s. n., totalitatea organismelor vii care trăiesc în apa mărilor și oceanelor; ~cromie (v. -cromie), s. f., fenomen de închidere a culorii care apare la unii compuși organici, cînd aceștia se transformă în săruri; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre microorganisme) care se dezvoltă într-un mediu sărat; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (despre plante) care cresc pe solurile bogate în săruri; ~fob (v. -fob), adj., care evită solurile sărate; ~gen (v. -gen₁), adj., s. m. pl., 1. adj., Care produce săruri. 2. s. m. pl., Denumire generică dată elementelor fluor, clor, brom, iod și astatiniu, care se pot combina cu metalele, dînd săruri; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a solurilor saline și alcaline; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a sărurilor; ~id (v. -id), adj., s. m., (sare) care rezultă din combinația unui halogen cu un metal; ~metru₁ (v. -metru₁), s. n., areometru pentru determinarea concentrației în săruri anorganice solubile a substanțelor zaharoase; ~morf (v. -morf), adj., (despre soluri) caracterizat prin acumularea sărurilor solubile; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor adaptative, ca rezultat al vieții unor organisme vegetale pe solurile sărate; ~xen (v. -xen), adj., (despre plante) capabil să trăiască în ape cu o anumită concentrație de săruri.

halogen sm [At: LTR / Pl: ~i / E: fr halogène] (Chm) Element monovalent, electronegativ, din grupa a șaptea a sistemului periodic (fluor, clor, brom, iod) care, combinându-se direct cu metalele, formează săruri.

HALOGEN ~i m. 1) la pl. Grup de elemente chimice (fluor, clor, brom, iod etc.) care se combină direct cu metalele, formând săruri. 2) Element chimic din acest grup. /<fr. halogene

HALOGEN, -Ă I. adj. care produce săruri. II. s. m. denumire generică dată elementelor fluor, clor, brom și iod, care se pot combina direct cu metalele, dând săruri. (< fr. halogène)

HALOGEN s.m. (Chim.) Denumire generică dată elementelor fluor, clor, brom și iod, care se pot combina direct cu metalele, dînd săruri. // adj. Care dă naștere la săruri. / < fr. halogène, cf. gr. hals – sare, gennan – a produce].

HALOGEN, halogeni, s. m. Nume dat unui număr de patru elemente (fluor, clor, brom, iod) din grupa a șaptea a tabloului lui Mendeleev, care au proprietatea de a se combina direct cu metalele, dînd săruri.

IDIOCRÁZ s. n. (MINERAL.) Mineral întâlnit frecvent în skarne (roci metasomatice de contact) și mai rar în serpentinite. Este un silicat hidratat aluminiu, calciu, fier, magneziu, iar în unele varietăți mai apar titan, beriliu, fluor. Cristalizează tetragonal în piramide scurte. Varietățile transparente de i., cunoscute și sub numele de vezuvian, sunt folosite ca material, de colecție, iar cele verzi și galben-brune se fasonează ca pietre pentru bijuterii.

KRIPTÓN (< fr. {i}; {s} kryptos „ascuns”) s. n. Element chimic (Kr; nr. at. 36, m. at. 83,8) din familia gazelor nobile, obținut prin distilarea fracționată a aerului lichid. Se combină numai cu fluorul, la temperatura aerului lichid, sub acțiunea descărcărilor electrice la întuneric. A fost descoperit (1898) de Sir W. Ramsey și M.W. Travers.

LEPIDO- „solz, crustă, lamelă; solzos, lamelar”. ◊ gr. lepis, idos „solz, placă” > fr. lépido-, germ. id., engl. id. > rom. lepido-. □ ~blastic (v. -blastic), adj., (despre textura rocilor) format din minerale lamelare; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe solzoase; ~caul (v. -caul), adj., cu tulpină solzoasă; ~cer (v. -cer₁), adj., (despre insecte) cu antene prevăzute cu solzi mici; ~dendron (v. -dendron), s. m., arbore fosil din clasa ferigilor, cu coroană în formă de umbrelă și cu trunchiul prezentînd cicatrice foliare rombice; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze în formă de solzi; ~fite (v. -fit), s. f. pl., ferigi, arborescente fosile din devonianul inferior, cu frunze mici și solzoase; ~id (v. -id), adj., cu aspectul unui solz; ~lit (v. -lit₁), s. n., varietate de mică bogată în litiu și fluor care formează agregate foioase, tabulare sau solzoase; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de artropode din clasa insectelor, avînd aripi membranoase și acoperite cu solzi fini, cuprinzind fluturii; ~pterofile (v. ptero-, v. -fil₁), s. f. pl., plante la care polenizarea se realizează cu ajutorul fluturilor; ~pterolog (v. ptero-, v. -log), s. m. și f., specialist în lepidopterologie; ~pterologie (v. ptero-, v. -logie₁), s. f., studiul sistematic al fluturilor; ~pteronomiu (v. ptero-, v. -nomiu), s. n., cavitate roasă de larvele lepidopterelor în parenchimul plantelor.

lepidolit smn [At: LM / Pl: ~iți, ~e / E: fr lépidolithe, ger Lepidolith] Specie de mică bogată în litiu și fluor, de culoare albă sau roz.

LEPIDOLIT s. m. mică bogată în litiu și fluor, roz sau albă. (< fr. lépidolithe)

LEPIDOLIT s.n. Mică bogată în litiu și fluor. [< fr. lépidolithe, cf. gr. lepis – solz, lithos – piatră].

LEPIDOLIT, lepidoliți, s. m. Specie de mică bogată în litiu și fluor, de culoare albă sau roz. – Din fr. lépidolithe.

LEPIDOLIT, lepidoliți, s. m. Specie de mică bogată în litiu și fluor, albă sau roz. – Din fr. lépidolithe.

LEPIDOLÍT (< fr. {i}; {s} gr. lepid- „solz, placă” + lithos „piatră”) s. n. Mică bogată în litiu și fluor, care are culoarea roz sau albă; se utilizează la prepararea sărurilor de litiu. Principalul minereu de litiu.

*metaloíd m. și n., pl. e (d. metal și -id ca în mastoid). Chim. Corp simplu care se apropie de metale pin caracterele luĭ: oxigenu e un metaloid. Metaloidele-s rele conductoare de căldură și de electricitate; în general, n’aŭ luciŭ metalic, și toțĭ compușiĭ lor oxigenațĭ îs oxizĭ neutri saŭ oxizĭ acizĭ. Metaloiziĭ sînt: fluoru, cloru, bromu, ĭodu, oxigenu, sulfu, seleniu, teluru, azotu, fosforu, arsenicu, antimoniu, cărbunele, siliciu, boru ș. a.

MOISSAN [muasã], Henri Ferdinand Frédéric (1852-1907), chimist francez. Prof. univ. la Paris. A obținut pentru prima dată (1886) fluorul în stare liberă prin electroliza acidului fluorhidric. A construit (1892) cuptorul cu arc electric, pe care l-a folosit la prepararea unor carburi, nitruri, siliciuri și a altor compuși greu fuzibili. Studii asupra diamantului și a producerii sale pe cale artificială. Premiul Nobel pentru chimie (1906).

MONAZÍT s. n. Fosfat natural de ceriu, toriu și alte pămînturi rare, de culoare galben-brună, roșie sau cafenie. Aceste minereuri cuprind fluor, siliciu, titan. . . și se numesc: perite, cerine, monazite. ENC. TEHN. I, 404, cf. CANTUNIARI, L. M. 105. În țara noastră, monazitul a fost întîlnit în aluviunile din regiunea Ditrău. LTR², DER. – Pl.: monazite. - Și: monazită s. f. CANTUNIARI, L. M. 105. – Din fr. monazite.

1) om m., pl. oamenĭ (lat. hŏmo, hóminis, it. uomo, pv. om, fr. on [în on dit, se zice] și homme, sp. hombre, pg. homem. V. nimenea). Ființă înzestrată cu rațiune și vorbire articulată: neamu omenesc se întinde peste tot pămîntu. Neamu omenesc în general: omu e supus morțiĭ. Bărbat, ființă omenească adultă virilă: se vedea venind un om și o femeĭe. Bărbat din popor, soldat, simplu lucrător: a venit un om (în opoz. cu domn, boĭer), patru oamenĭ și un căprar, armată de 120,000 de oamenĭ, echipaj de 200 de oamenĭ, a da mîncare oamenilor. Bărbat (individ) curajos, inimos, nobil, om de omenie: acesta e adevărat om. Persoană, ins: la intrare se plătește un franc de om. Bărbat, soț (în gura țărancelor): eŭ și omu meŭ. Cu înțelesu de „el, cineva, lumea” (ca fr. on): are dreptate omu să se supere. Om bun, om care nu-țĭ face răŭ: Cine-ĭ acolo? – Om bun, oamenĭ bunĭ! Ca termin de adresare față de oameniĭ din popor (ca domnilor față de boĭerĭ): sărițĭ, oamenĭ bunĭ, că arde casa! Oamenĭ buni, oamenĭ care, în vechime, îl ajutaŭ pe jude și pe pîrgarĭ servind ca marturĭ; Om mare, om ilustru. Primu om, Adam. Fiu omuluĭ, Hristos. Om de lume, om care frecŭentează societatea. Om de bine, om milos, caritabil. Om de nimic, om fără caracter, mizerabil. Om de stat, om priceput în conducerea uneĭ țărĭ, om politic. Om de litere, literat. Om de știință, savant în știință. Om de legĭ, jurist. Om de arme, militar distins. Om al banuluĭ, om interesat, om care adoră baniĭ. Om de casă, 1. om casnic, căruĭa-ĭ place domiciliu, 2. servitor saŭ alt om de încredere care face serviciĭ pe la o casă. A fi din oamenĭ, a fi de bună familie, din „oamenĭ” (că „ceĭ-lalțĭ” îs „oamenĭ de nimica” saŭ „de rînd”. V. neom). Ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cade saŭ bun: a vorbi ca oameniĭ, o casă ca oameniĭ. – Omu se distinge de celelalte animale pin ținuta verticală a corpuluĭ, pin mărimea craniuluĭ și greutatea creĭeruluĭ și pin vorbirea articulată. Corpu omuluĭ se compune din cap, trunchĭ și membre. Talia mijlocie, maĭ înaltă la bărbat de cît la femeĭe, variază, după rase, d. la 1, 40 m. Pînă la 1, 80 m. orĭ maĭ multe. Un om de 100 kg. E format din 62 kg. 810 oxigen, 19, 310 cărbune, 9, 310 idrogen, 5, 148 azot, 1, 380 calciŭ, ĭar de la 640-005 gr. sulf, fosfor, sodiŭ, potasiŭ, clor, magneziŭ, fluor și fer. Cea maĭ mare parte din oxigen și idrogen fiind combinat supt formă de apă, rezultă că vre-o 60 kg. sînt apă. După coloarea peliĭ și formă, oameniĭ de pe tot pămîntu se împart în rase: 1. rasa albă saŭ caŭcaziană (cu ochiĭ marĭ orizontalĭ, cu păru supțire, negru, blond saŭ [maĭ rar] roș), care locuĭește în Eŭropa, nordu Africiĭ, vestu Asiiĭ și în parte și în America; 2. rasa galbenă saŭ mongolică (cu pelea variind dela alb la galben întunecat și verde măsliniŭ cu ochiĭ micĭ oblicĭ, cu păru negru lins), care locuĭește în Asia întreagă aproape, o parte a Oceaniiĭ și a Madagascaruluĭ; 3. rasa arămie saŭ roșie (care e un derivat al celeĭ galbene, cu ochiĭ și păru cam tot așa), care locuĭește în cele doŭă Americĭ; 4. rasa neagră saŭ etiopiană (cu pelea variind de la cafeniŭ la negru, cu păru gros negru creț, cu buzele groase și botu ĭeșit) care locuĭește în Africa (afară de nord), Australia, Melanesia, și o parte a Polinesiiĭ, sudu Asiiĭ și pin America. Număru tuturor oamenilor la un loc e evaluat la 2,000,000,000, și anume: cam 431,000,000 în Eŭropa, 949,000,000 în Asia, 141,000,000 în Africa, 162,000,000 în America și 7,000,000 în Australia.

OXIGÉN (< fr.; {s} oxi- + gr. gennaein „a produce”; lat. oxygenium) s. n. Element chimic (O; nr. at. 8, m. at. 15,999, gr. sp. 1,429 (gaz), p. t. -218,9°C, p. f. -182,96°C). În stare liberă se cunosc două forme alotropice: O₂ (oxigen obișnuit) și O₃ (ozon). O₂ este un gaz incolor, inodor, insipid, care, în volume, formează o cincime (21%) din aerul atmosferic. Este cel mai răspândit element din natură, intrând în compoziția apei, a rocilor, a mineralelor, țesuturilor animale și vegetale, a compușilor organici și anorganici. Se combină cu toate elementele chimice, exceptând gazele inerte, formând oxizi, fiind cel mai activ nemetal (după fluor); cu hidrogenul formează apa. Funcționează în combinații în starea de valență doi. O. are un rol important în respirația organismelor vii (întreține viața) și în combustie. Se obține industrial prin distilarea aerului lichid și prin electroliza apei, iar în laborator prin descompunerea termică a unor combinații. Se întrebuințează la fabricarea a numeroși compuși chimici (acid sulfuric, acid azotic etc.), în flacăra oxihidrică și oxiacetilenică, în aparatele de respirație ale scafandrilor, în medicină la întreținerea respirației; în stare lichidă este component al combustibilului rachetelor. A fost descoperit de C.W. Scheele în 1772 și, independent, de J. Priestley în 1774.

perfluorbutilamină s. f. (chim.) ◊ „La Institutul central de cercetări științifice în domeniul hematologiei și transfuziei din Moscova a fost obținut sânge sintetic, așa numit perfluorbutilamină (despre cercetările similare ale specialiștilor americani am relatat anterior la această rubrică). Cercetătorii au folosit pentru înlocuirea sângelui natural compuși organici ai fluorului.” Sc. 9 I 80 p. 5 (probabil cuv. format în rusă)

PROPERGOL amestec de substanțe capabil de reacții chimice puternic exoterme, utilizat în motoarele-rachetă (v.), energia potențială chimică este transformată în căldură în camera de combustie de unde produsele de ardere – propulsantul (v.), se destind și se accelerează în ajutajul reactiv asigurând forța de tracțiune a motorului. Propergolul poate fi solid, lichid sau hibrid, fiind alcătuit, în general, din comburant și carburant (v.). Propergolul motoarelor rachetă are următoarele caracteristici: densitate (exprimă raportul debitelor volumetrice ale carburantului și comburantului în camera de ardere, influențând randamentul propergolului și definind dimensiunile rezervoarelor acestuia; depinde de coeficientul de amestec), puterea calorică (pentru un anumit coeficient de amestec, de a cărei valoare depinde impulsul specific al motorului rachetă fiind de (1-2) • 10³ Kcal/Kg pentru propergoli solizi, de (1,5-3) • 10³ Kcal/Kg pentru hibrizi, compuși din metale sau metaloizi și oxigen sau fluor), stabilitate termică (definește conservabilitatea compoziției chimice a propergolului la temperaturi ridicate), temperatura de ardere/frânare (la care propulsantul părăsește camera de combustie, măsurată în zona mediană a jetului reactiv, ce depinde de natura propergolului, de coeficientul de amestec, de presiunea din camera de combustie etc), gradul de combustie (reprezentat prin procesul în care propergolul se transformă complet în produse de ardere), presiunea arderii (din colul ajutajului, utilă în calculul vitezei de evacuare a gazelor arse), viteza de evacuare (definită prin valoarea medie a particulelor componente ale jetului reactiv în secțiunea de ieșire din ajutaj, de care depinde valoarea impulsului specific). În funcție de numărul substanțelor componente există propergol: monocomponenți (oxigen-hidrozină, fluorină-amoniac, tetraoxid de azot-petrol) și multicomponenți (oxigen-hidrogen-beriliu, fluor-hidrogen-litiu). Propergolii solizi pot fi sub formă de: pulberi, pastă, brichete, componenți formând o substanță activă omogenă sau eterogenă. În propergolii omogeni substanța de bază este nitroceluloza, dizolvată în solvenți ușor volatili (nitroglicerina) cu aditivi (oxizi minerali, pulberi metalice, rășini) pentru stabilizare, plastifiere etc. Acești propergoli asigură impulsuri specifice ridicate 180-230? pentru grade de destindere în ajutajul reactiv de până la 40. Propergoli solizi eterogeni sunt mai răspândiți și constau din amestecuri de propergoli solizi omogeni, în general comburantul solid (nitrat de amoniu, perclorat de potasiu) foarte fin fragmentat este amestecat cu carburantul lichid (asfalturi, bitumuri, poliesteri, uretani, cauciucuri naturale, polietilene, rășini etc.) având rol de liant. Acești propergoli sunt în general elastici, rezistenți la eforturi mecanice, cu alungiri reduse, cărora prin adăugarea unor compuși nitro și pulberi metalice li se îmbunătățesc proprietățile fizico-chimice și energetice cât și impulsul specific. Există și propergoli gelatinoși, metastabili sau semilichizi. Propergolii lichizi sunt frecvent utilizați datorită posibilității de reglare a debitului lor; ei trebuie să nu prezinte pericol de explozie la stocare și manipulare, să aibă toxicitate redusă, stabilitate chimică, compatibilitate cu materialele utilizate în aviație, iar tehnologia de fabricație să fie simplă. Propergolii lichizi sunt compuși din diferiți comburanți (acid azotic, acid percloric, oxizi de azot, oxid de fluor, oxigen, ozon, tetranitrometan) și carburanți (aerozină – 50, alcoli, amoniac, anilină, borani, dietilamină, dimetilhidrazină asimetrică, metilhidrazină, hidrazină, hidrocarburi, hidrogen, nitrometan, terebentină, petrol, xilidină). Sin. propelant.

sulf² sn [At: I. NAT. ap. URSU, T. Ș. 285 / V: (îvr) ~ur, (înv) ~ure / E: fr sulf, lat sulphur] 1 Element chimic, nemetal, de culoare galbenă, care se găsește în stare nativă sau în combinație, cu un miros specific, neplăcut, foarte reactiv din punct de vedere chimic, întrebuințat la fabricarea acidului sulfuric, a unor coloranți, în industria cauciucului, în viticultură și în farmacie Si: pucioasă, (îvr) piatră-pucioasă, (reg) țâmpar. 2 (Îs) ~ volatil, bioxid de ~ Compus al sulfului cu oxigenul, sub formă de gaz incolor, cu miros sufocant, foarte solubil în apă, care nu arde și nu întreține arderea și care se folosește în diverse reacții organice, ca decolorant în vopsitorie, în industria alimentară, în industria petrolieră Si: anhidridă (5) sulfuroasă. 3 (Îc) Trioxid de ~ Compus al bioxidului de sulf cu oxigenul, cu structura fibroasă sau asemănătoare gheții, care reacționează puternic cu apă și dezvoltă multă căldură Si: anhidridă (1) sulfurică. 4 (Îc) Tetraclorură de ~ Compus al sulfului (1) cu clorul, sub formă de lichid galben-brun, care se descompune în reacție cu apa. 5 (Îe) Hexafluorură de ~ Compus al sulfului cu fluorul, sub formă de gaz incolor, fără gust, stabil și electroizolant, neinflamabil și netoxic, folosit în electrotehnică. 6 (Îc) (Mono)clorură de ~ Compus al sufului cu clorul sub formă de lichid fumegător, de culoare galben-chihlimbarie, cu miros iritant, foarte neplăcut, care se dizolvă în sulfură de carbon și benzen și e folosit la vulcanizarea cauciucului. 7 (Îc) Bromură de ~ Compus al sulfului cu bromul, sub formă de lichid roșu-închis, care se descompune prin fierbere. 8 (Alh; îs) ~ filozofic Element ezoteric esențial pentru culoare și proprietățile diferite ale metalelor.

teflon s. n. Material plastic derivat din etilenă și fluor, foarte rezistent la acțiunea agenților chimici și la temperatură ◊ „Tigaie de teflon în care se prăjește fără grăsime.” Mag. 9 II 77 p. 5; v. și R.l. 28 IX 79 p. 4; v. și pasphil (1966) (din fr. téflon; cf. engl., rus. teflon; PR 1948; El. Carabulea în LR 3/74 p. 188; LTR, DTP; DN3, DEX-S)

TETRAFLUORURĂ s. f. combinație a fluorului cu un element tetravalent. (< fr. tétrafluorure)

tetrafluorură sf [At: PONI, CH. 145 / P: ~Iu-o~ / Pl: ~ri / E: tetra- + fluorură] (Chm) Combinație de fluor cu un corp simplu care are patra valențe.

TOPAZ, topaze, s. n. Silicat natural de aluminiu cu fluor, cristalizat în sistemul rombic, de obicei de culoare galbenă, folosit ca piatră prețioasă. [Pl. și: topazuri] – Din fr. topaze.

TOPAZ, topaze, s. n. Silicat natural de aluminiu cu fluor, cristalizat în sistemul rombic, de obicei de culoare galbenă, folosită ca piatră prețioasă. [Pl. și: topazuri] – Din fr. topaze.

*topáz n., pl. e și urĭ (fr. topaze, lat. topazion și -azius, d. vgr. topázion, și -ázios, adică „din Tópazos” o insulă din golfu Persic). O peatră prețioasă galbenă transparentă. (E o varietate de corindon care cuprinde și fluor). Topaz fals orĭ spaniol, citrin.

topaz sn [At: PSALT. 262 / V: (înv) ~io, ~ion, ~iu sn, ~ă, ~ia, ~ie sf / P și: (înv) ~as / Pl: ~e, ~uri / E: ngr τοπάζιον, lat topazius, fr topaze, ger Topas] (Min) Silicat natural hidratat de aluminiu cu fluor, transparent, incolor sau colorat, de obicei galben, uneori albastru, violet, roșu, în cristale mari și limpezi, folosit ca piatră prețioasă Si: (înv) pazie².

TOPAZ ~e n. 1) Mineral foarte dur, silicat natural de aluminiu și fluor cristalizat, mai ales de culoare galbenă, folosit în tehnică și în confecționarea bijuteriilor. 2) Bijuterie din acest mineral. /<fr. topaze

TOPAZ s. n. silicat natural de aluminiu și fluor, cristalizat, galben transparent, piatră (semi)prețioasă. (< fr. topaze, lat. topazus, germ. Topas)

TOPAZ s.n. Silicat natural de aluminiu și fluor, piatră prețioasă de culoare galbenă. [< fr. topaze, cf. lat. topazus, gr. topazos – din insula Topazos de la Marea Roșie].

TRIFLUORURĂ s. f. compus chimic cu trei atomi de fluor în moleculă. (< fr. trifluorure)

XENÓN (< fr.) s. n. Element chimic (Xe; nr. at. 54, m. at. 131,30) din grupa gazelor nobile. Gaz incolor și inodor. Se găsește în atmosferă în cantități foarte mici. Considerat inert, în ultimul timp s-a descoperit reacția sa cu fluorul. Se lichefiază la -107,1°C și se solidifică la -111,5°C. Folosit în ind. nucleară, la umplerea lămpilor electrice, datorită conductibilității sale termice. A fost descoperit de Sir William Ramsey și M.W. Travers în 1898.