OXIGÉN (< fr.; {s} oxi- + gr. gennaein „a produce”; lat. oxygenium) s. n. Element chimic (O; nr. at. 8, m. at. 15,999, gr. sp. 1,429 (gaz), p. t. -218,9°C, p. f. -182,96°C). În stare liberă se cunosc două forme alotropice: O₂ (oxigen obișnuit) și O₃ (ozon). O₂ este un gaz incolor, inodor, insipid, care, în volume, formează o cincime (21%) din aerul atmosferic. Este cel mai răspândit element din natură, intrând în compoziția apei, a rocilor, a mineralelor, țesuturilor animale și vegetale, a compușilor organici și anorganici. Se combină cu toate elementele chimice, exceptând gazele inerte, formând oxizi, fiind cel mai activ nemetal (după fluor); cu hidrogenul formează apa. Funcționează în combinații în starea de valență doi. O. are un rol important în respirația organismelor vii (întreține viața) și în combustie. Se obține industrial prin distilarea aerului lichid și prin electroliza apei, iar în laborator prin descompunerea termică a unor combinații. Se întrebuințează la fabricarea a numeroși compuși chimici (acid sulfuric, acid azotic etc.), în flacăra oxihidrică și oxiacetilenică, în aparatele de respirație ale scafandrilor, în medicină la întreținerea respirației; în stare lichidă este component al combustibilului rachetelor. A fost descoperit de C.W. Scheele în 1772 și, independent, de J. Priestley în 1774.