a 1. Numele primului sunet al gamei* în nomenclatura alfabetică provenită de la latini prin intermediul teoreticienilor din ev. med. În teoriile muzicale anglo-germ. actuale, a este echivalentul lui la*. La popoarele romanice, literele au fost înlocuite în solmizare* (A = la). 2. În sistemul modurilor (I, 3), greg., A este confinalis* în modul dorian. După Glareanus, cu A începe modul eolian. 3. Abrev. pentru: alto*, altus, antifon*. V: acord; tonalitate (2); dualism; cifraj.

aeolsharfe (cuv. germ.) v. harpă eoliană.

aerogenerator sn [At: DEX² / Pl: ~oare / E: eg aerogenerator] Instalație folosită la transformarea forței eoliene în energie electrică.

aerogenerator s. n. Instalație de transformare a energiei eoliene în energie electrică ◊ „[...] în Statele Unite se va trece la construirea unei «mori de vânt» – aerogenerator, potrivit terminologiei moderne – cu o putere de 4 MW.” Sc. 8 II 80 p. 6. ◊ „Aerogeneratorul «AM-20» [...] este prima instalație de mare putere pentru conversia forței vântului în electricitate.” R.l. 9 III 84 p. 5 (din engl. aerogenerator; DEX-S)

AEROGENERATOR, aerogeneratoare, s. n. Instalație folosită la transformarea forței eoliene în energie electrică. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerogenerator.

AEROGENERATOR s. n. instalație de transformare a forței eoliene în energie electrică. (< engl. aerogenerator)

AEROMOTOR s. n. motor eolian; anemotrop. (< fr. aéromoteur)

AEROMOTOR, aeromotoare, s. n. Motor eolian. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromoteur.

AEROMOTOR, aeromotoare, s. n. Motor eolian. – Din fr. aéromoteur.

AEROMOTOR, aeromotoare, s. n. Motor eolian. – După fr. aéromoteur.

AEROMOTOR s. (TEHN.) anemotrop, motor eolian.

AEROMOTOR ~oare n. Motor acționat de vânt; motor eolian. /<fr. aéromoteur

AEROMOTOR s. v. motor eolian.

aeromotor sn [At: DEX² / Pl: ~oare / E: fr aéromoteur] Motor eolian.

alveolare sf [At: DEX² / Pl: ~lări / E: alveolă] (Glg) Formarea alveolelor eoliene.

ALVEOLARE, alveolări, s. f. (Geol.) Formare a alveolelor eoliene.[Pr.: -ve-o-] – De la alveolă.

ALVEOLARE, alveolări, s. f. (Geol.) Formare a alveolelor eoliene. [Pr.: -ve-o-] – De la alveolă.

ALVEOLĂ s.f. 1. Cavitate în osul maxilar în care sunt înfipți dinții. ◊ Alveolă pulmonară = Cavitate mică ce se găsește în plămîni la capătul bronhiilor. 2. Căsuță construită de albine în fagure pentru depozitarea mierii și creșterea larvelor. 3. (Bot.) Scobitură. ♦ Locaș în care stau semințele în distribuitorul unei semănători. 4. Intrînd format prin retragerea de la aliniere a unei clădiri pe o stradă. ♦ Loc retras de la alinierea unei străzi, a unei alei sau dintr-un spațiu plantat, amenajat special și cu bănci. 5. Scobitură creată la suprafața unei roci omogene, datorită eroziunii chimice sau mecanice. ◊ Alveolă eoliană = mică adîncitură a solului săpată de vînt în regiunile deșerte. ♦ Fiecare dintre scobiturile practicate în balconetul unui frigider, unde se păstrează ouăle. // (În forma alveol-, alveolo-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „referitor la alveolă”, „de alveolă”. [Pron. -ve-o-. / < fr. alvéole, cf. lat. alveolus – cavitate mică].

alveolă sf [At: I. IONESCU, M. 394 / P: ~ve-o~ / Pl: ~le / E: fr alvéole, lat alveolus] 1 (Apc) Căsuță de ceară făcută de albine, în care pun mierea și ouăle, totalitatea căsuțelor formând fagurele Si: (pop) căsuică, chilioară, chiliuță, găoace, gaură. 2 (Atm) Capăt al bronhiilor pulmonare, de dimensiuni microsocopice, având forma unui fund de sac. 3 (Atm; șîs) ~ dentară Cavitate a osului maxilar în care e înfipt dintele. 4 (Fon) Totalitatea acestor cavități, care formează gingia de sus și dinlăuntrul gurii. 5 (Bot; fig) Fiecare dintre gropițele în care sunt înfipți sâmburii anumitor fructe. 6 (Agr) Găurile din fundul distribuitorului unei semănători în rânduri sau al unui cilindru tare. 7 (Pgn) Cavitate. 8 Scobitură creată la suprafața unei roci omogene, datorită eroziunii chimice sau mecanice. 9 (Îs) ~ eoliană Mică excavație în rocile regiunilor de deșert, rezultată din acțiunea vântului. 10 Intrând format prin retragerea de la alinierea unei clădiri pe o stradă. 11 Loc retras de la alinierea unei străzi, a unei alei sau dintr-un spațiu plantat, amenajat special și cu bănci. 12 Fiecare dintre scobiturile practicate în balconetul unui frigider, unde se păstrează ouăle.

ALVEOLĂ s. f. 1. cavitate de implantare a dinților în osul maxilar. ♦ ~ pulmonară = fiecare dintre micile cavități ce se găsesc în plămâni la capătul bronhiilor. 2. căsuță construită de albine în fagure. 3. (bot.) scobitură. 4. locaș în care stau semințele în distribuitorul unei semănători sau al unui trior. 5. loc retras de la alinierea unei străzi, a unei alei, dintr-un spațiu plantat. 6. scobitură creată la suprafața unei roci omogene. ♦ ~ eoliană = mică adâncitură a solului săpată de vânt în regiunile de deșert. ◊ fiecare dintre scobiturile practicate în balconetul unui frigider, pentru păstrarea ouălor. (< fr. alvéole)

ANEMO- „vînt, curent de aer, eolian”. ◊ gr. anemos „vînt” > fr. anémo-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. anemo-. □ ~core ( ~chore) (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror semințe sau fructe sînt răspîndite prin intermediul vîntului; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor sau fructelor cu ajutorul vîntului; ~entomofilie (v. entomo-, v. -filie₁), s. f., polenizare prin intermediul vîntului și al insectelor; ~file (v. -fil₁) adj., s. f. pl., (plante) ale căror flori se polenizează prin intermediul vîntului; sin. anemogame; ~filie (v. -filie₁), s. f., polenizare realizată prin intermediul vîntului; sin. anemogamie; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante ale căror flori se polenizează cu ajutorul vîntului; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de curenții de aer; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., anemofile*; ~gamie (v. -gamie), s. f., anemofilie*; ~gen (v. -gen₁), adj., care este produs de vînt; ~graf (v. -graf), s. n., anemometru înregistrator; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care se ocupă cu descrierea vînturilor; ~gramă (v. -gramă), s. f., diagramă realizată la anemograf; ~hidrocor (v. hidro-₁, v. -cor), adj., care se răspîndește prin intermediul vîntului și al apei; ~lit (v. -lit₁), s. n., formație concreționară deviată din galeriile subterane; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., știință care studiază măsurarea vitezei curenților de aer sau a gazelor în conducte; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument pentru măsurarea vitezei, a puterii și a direcției vînturilor. 2. Aparat care servește la măsurarea vitezei fluidelor gazoase în conducte; ~mirmecocor (v. mirmeco-, v. -cor), adj., care se răspîndește prin intermediul vîntului și al furnicilor; ~morfie (v. -morfie), s. f., conformație specială a plantelor de a se apăra împotriva acțiunii vînturilor; sin. anemomorfoză; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., anemomorfie*; ~scop (v. -scop), s. n., instrument care indică direcția vîntului; sin. giruetă; ~spore (v. -spor), s. f. pl., plante ale căror semințe sînt răspîndite cu ajutorul vîntului; ~stat (v. -stat), s. n., aparat utilizat la difuzarea aerului în încăperi înzestrate cu calorifere; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare de apărare a plantelor împotriva curenților de aer; ~trop (v. -trop), s. n., motor eolian; ~tropic (v. -tropic), adj., referitor la curbarea organelor vegetale sub acțiunea curenților de aer; ~zoocor (v. zoo-, v. -cor), adj., care se răspîndește prin intermediul vîntului și al animalelor.

ANEMOGEN, -Ă adj. datorat acțiunii vânturilor; eolian. (< fr. anémogène)

ANEMOGEN, -Ă adj. (Despre un proces fizico-geologic) Datorit acțiunii vînturilor; eolian. [< fr. anémogène].

anemograf sf [At: DA ms / Pl: ~e / E: fr anémographe] (Met) Instrument pentru înregistrarea datelor privind forța eoliană.

ANEMOTROP ~oape n. Motor acționat de vânt; motor eolian. /<fr. anémotrophe

ANEMOTROP s. v. motor eolian.

anemotrop sn [At: DEX² / Pl: ~e / E: fr anémotrope] Motor eolian.

ANEMOTROP s. (TEHN.) aeromotor, motor eolian.

antidune, (engl.= antidune) forme structurale, relativ simetrice, asemănătoare dunelor eoliene, care se formează la baza unui curent acvatic; au caracter efemer și înaintează prin deplasarea particulelor de nisip contra curentului care le generează (prin eroziunea flancului din aval și acumularea de material pe flancul din amonte). Sunt dificil de identificat în structurile sedimentare vechi.

BABELE, vf. în N masivului Bucegi, între Ialomița și Valea Jepilor. Alt.: 2.292 m. Denumit astfel după formele specifice („ciuperci uriașe”) pe care le-au luat „conglomeratele de Bucegi” și gresiile, în urma acțiunii de modelare complexă (eoliană, șiroire, eroziune diferențială). Important obiectiv turisti; cabană; punct final de telecabină legat de Bușteni, dat în folosință în 1978 (lungime 4.350 m) și punct de plecare a telecabinei spre hotelul „Peștera” din apropierea Peșterii Ialomiței (dată în exploatare în 1982, cu o lungime de 2.600 m).

bioenergie s. f. Energie de natură organică ◊ „În anul 2000, în ansamblul balanței energetice mondiale: petrolul va constitui 30 la sută din această balanță; cărbunele și derivații – 13 la sută; energia nucleară – 12 la sută; hidroenergia și energia solară – câte 5 la sută; bioenergia, 2 până la 5 la sută; geotermia – 2 la sută și energia eoliană – 1 la sută.” Sc. 3 II 78 p. 8. „«Bioenergia» deschide largi perspective. Organismele vii – sursă inepuizabilă de produse energetice. Microbi «dresați» depoluează mediul înconjurător, produc hrană și biopesticide, vaccinuri și hormoni.” Sc. 11 II 78 p. 5. ◊ „Dl. I.I. poate vindeca prin bioenergie.” Ev.z. 1 VI 93 p. 2; v. și R.l. 17 V 80 p. 6 (din engl. bioenergy; DTN 1977; DEX-S)

CENTRAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. I. Adj. 1. Care se află în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupă o poziție principală. II. Sf. 1. Instalație sau ansamblu de instalații în care se produce în mod centralizat energie, se efectuează o anumită operație tehnologică centralizată etc. ♦ C. electrică = ansamblu de construcții, instalații și echipamente pentru realizarea conversiei unei forme de energie primară în energie electrică. C. termoelectrică asigură conversia termodinamică a căldurii obținute prin arderea combustibililor în energie mecanică și apoi în energie electrică. C. hidroelectrică trasformă energia potențială și cinetică a apei în energie mecanică și apoi în energie electrică. Cea mai mare c.h. în producție Guri / Raul Leoni (Venezuela 10.300 MW) iar parțial în construcție: Italpu (între Brazilia și Paraguay: 13.320 MW). C. electrică mareemotrică transformă energia hidraulică a mareelor; prima c.e.m. a fost construită în estuarul fl. Rance (France, 1966). C. solară transformă energia radiației solare directe și / sau difuze. Cea mai mare c.s.: Barstow (California, 1985). C. nuclearo-electrică transformă succesiv energia de fisiune produsă într-un reactor nuclear în energie electrică. C. termomarină transformă diferența de potențial termic dintre apa de suprafață și cea de adîncime a oceanelor și mărilor calde; prima c.t.: Matanzas (Cuba, 1930). C. eoliană trasformă energia cinetică a maselor de aer în mișcare în energie electrică; prima c.e. Ai-Petri (Crimeea 1931). C. geotermală transformă energia termică din interiorul scoarței terestre; prima c.g. Larderello (Italia, 1904). C. termică produce căldură care se distribuie prin intermediul unui agent termic (abur, apă caldă etc.) pentru a fi utilizată în scopuri tehnologice sau la încălzitul încăperilor. C. de pompare = instalație cu ajutorul căreia se realizează exploatarea mai multor sonde echipate cu pompe de adîncime, fosolind un singur motor. C. telefonică = ansamblu de instalații electrice, dispozitive și clădiri la care ajung liniile posturilor unei rețele telefonice și liniile de legătură cu alte rețele telefonice și în care se efectuează automat sau manual legăturile telefonice între abonați. 2. Mare unitate economică caracteristică sistemului economic centralizat care funcționează pe principiul gestiunii economice proprii și coordonează activitatea dintr-un anumit domeniu.

CIUPÉRCĂ (< bg.) s. f. 1. (La pl.) Încrengătură de talofite lipsite de clorofilă, heterotrofe (saprofite sau parazitare) uni- sau pluricelulare, care se reproduc prin spori și au ca aparat vegetativ un tal. Se cunosc c. 10.000 de specii. Au importanță în circuitul elementelor minerale în natură, în fermentații (drojdia de bere); unele sînt comestibile (zbîrciogul, hribul) altele sînt otrăvitoare (pălăria-șarpelui); din ele se extrag antibiotice (penicilina din Penicillium), iar altele (parazite) produc pagube importante în agricultură (mălura, tăciunele). Multe dintre ele produc micoze la om. Sin. fungi. 2. Obiect de lemn, de forma unei ciuperci (1), pe care se întinde ciorapul cînd se cîrpește. 3. Ciuperca șinei = partea superioară, îngroșată, a unei șine de cale ferată pe care rulează roțile. 4. C. eoliană = formă de relief eolian rezultată în urma procesului de coroziune. (ex.: Babele din masivul Bucegi, Tigăile din masivul Ciucaș ș.a.).

CÎMPÍE (< cîmp) Formă majoră de relief cu suprafață netedă sau ușor ondulată, cu alt. de obicei pînă la 200 m, cu o structură geologică omogenă, rezultată în general din acumularea materialelor transportate de rîuri; șes. Ocupă cea mai mare parte din supr. Pămîntului. Cea mai vastă c. din lume este C. Amazonului (c. 5 mil. km²). După geneză se deosebesc c. de acumulare (formate prin depunerea în regiunile depresionare a depozitelor de nisipuri, argile și pietrișuri) și c. de eroziune (realizate prin acțiunea apelor curgătoare care distrug treptat un relief accidentat și mai vechi, netezindu-l; peneplenă). C. de acumulare pot fi: piemontane, de glacis, lacustre, tabulare, de subsidență, de divagare, de nivel de bază, deltaice, eoliene, glaciare, de loess, fluvio-glaciare, marine (c. de abraziune și c. de acumulare litorală) etc. C. de eroziune pot fi: colinare, de terase, fluviatile, pediplene etc. ◊ C. abisală = reg. ce cuprinde fundul oceanelor situată sub 4.000 m adîncime. Cuprinde 29,7% din supr. globului și 41,8% din relieful submers. Este brăzdată de șanțuri abisale, lanțuri muntoase, ins. vulcanice și platouri (ex. vulcanul Mauna Loa, Platoul Bermudelor) ce se înalță pînă la supr. apei.

CORAZIUNE, coraziuni, s. f. Acțiunea de eroziune exercitată de vânt prin nisipul transportat în suspensie asupra rocilor și în urma căreia iau naștere forme de relief eoliene. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. corrasion.

coraziune sf [At: DN³ / P: ~zi-u~ / Pl: ~ni / E: fr corrasion] Eroziune cauzată de vânt, în urma căreia iau naștere forme de relief eoliene.

CORAZIUNE, coraziuni, s. f. Acțiunea de eroziune exercitată de vânt prin nisipul transportat prin târâre și în urma căreia iau naștere forme de relief eoliene. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. corrasion.

CORAZIÚNE (< fr.) s. f. Acțiunea de eroziune exercitată de vînt prin nisipul transportat în suspensie asupra rocilor de la supr. scoarței și în urma căreia iau naștere forme de relief eoliene: dreikantere, adîncituri la suprafața rocilor, ciuperci eoliene (babe) etc. C. este strîns legată de deflație.

coraziune, (engl.= corrasion) acțiune mecanică de roadere și șlefuire a rocilor sub acțiunea particulelor de nisip antrenate în mișcare de vânt, apă și gheață; efectul c. este foarte vizibil în zonele deșertice unde eroziunea eoliană este foarte activă.^[1]

deșertic, sistem depozițional ~ (engl.= desert) (sedim.), domeniu continental de sedimentare localizat în zone cu climat cald și arid și dominat de acțiunea erozivă și acumulativă a vântului. Astfel, în s.d.d. se acumulează faciesuri foarte diferite: → hamade, → erg-uri, → serir-uri, → ued-uri și zone → sabkha continental. Trăsăturile diag-nostice sunt: nisipurile bine sortate, ondulațiile eoliene, crăpăturile de uscare și mineralele evaporitice. Uneori sin. cu eolian.

dreikanter, (engl.= dreikanter) fragment de rocă cu trei muchii, rezultat prin coroziune eoliană, în zonele deșertice. Sin. pietre cu fațete. (V.M.)

dune (pl.), (engl.= dune) acumulări eoliene constituite în principal din nisipuri cuarțoase, cu înălțimi de la câțiva metri 1a 200 m. În general sunt asimetrice și prezintă o stratificație oblică; sunt fixe sau mobile. Se disting mai multe tipuri: d. nebkas, o d. alungită în spatele unui obstacol (de obicei, vegetația) în direcția de bătaie a vântului; barcane, d. de formă semicirculară cu concavitatea opusă vântului; erg sau mare de nisip format din asociații de dune longitudinale și transversale; d. litorale, situate pe plajele marine. D. sunt elementul specific zonelor deșertice, dar se întâlnesc și în lungul unor ape curgătoare (d. fluviatile) sau în lungul țărmurilor marine (d. litorale).

ELEN, -Ă (< ngr., lat.) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Denumire a celor patru vechi triburi grecești (eolieni, dorieni, ionieni și ahei) din S Tesaliei, care s-a extins, din sec. 8-6 î. Hr., asupra tuturor triburilor grecești; (și la sg.) persoană care aparține populației Greciei antice. V. grec. 2. Adj. Care aparține elenilor (1), referitor la eleni. ♦ (Substantivat, f.; în forma elină) Limba greacă veche (vorbită până în sec. 6 inclusiv).

ENERGETÍCĂ (< fr. {i}) Ramură a științelor tehnice având ca obiect descoperirea, inventarierea și exploatarea resurselor energetice, transformarea, transportul și utilizarea energiei, precum și construcția și exploatarea sistemelor energetice. După energia produsă, transmisă sau consumată, se deosebesc: energetica generală, termoenergetica, hidroenergetica, electroenergetica, energetica nucleară, energetica eoliană etc. După natura sectorului economic în care intervin purtătorii de energie, e. economiei naționale se clasifică în: e. industrială, e. transporturilor, e. agriculturii, e. comunală și edilitară. ◊ E. industrială = domeniu al e. care studiază utilizarea energiei în cadrul proceselor industriale, până la nivelul platformelor industriale. E. nucleară = domeniu al e. care se ocupă cu obținerea energiei termice prin reacția controlată de fisiune în lanț în reactoarele nucleare și transformarea acesteia în energie electrică în cadrul centralelor nuclearoelectrice.

ENERGÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Mărime ce caracterizează capacitatea unui corp sau a unui sistem de a efectua un lucru mecanic la trecerea dintr-o stare dată în altă stare; se măsoară în jouli (J) sau în unități tolerate: kilowatt-oră (kWh); erg, kilogram-forță-metru (kgfm), electron-volt (eV). Diferitele forme de e. (mecanică, electrică, magnetică, solară) se transformă din unele în altele în mod echivalent, conform legii conservării energiei. V. cinetic, electric, eolian, geotermal, informațional, potențial, solar. ◊ E. atomică (sau nucleară) = e. degajată într-o reacție de fisiune sau fuziune nucleară. E. internă = funcție de stare a unui sistem termodinamic ce înglobează totalitatea formelor de energie pe care le posedă particulele sale. E. radiantă = e. care se propagă în spațiu sub formă de radiație de natură ondulatorie, elastică sau corpusculară. E. chimică = e. care se eliberează sau se absoarbe în reacțiile chimice, determinată de componența și structura chimică a substanțelor. 2. Forță, vigoare, tărie. ♦ (BOT.) E. germinativă = însușire calitativă a semințelor de a germina într-un interval de timp cât mai scurt. ♦ Fermitate, hotărâre în atitudini, în acțiune.

*EOLIAN l. adj. 🌍 1 Ce aparține Eolienilor; dialect ~, dialect grec întrebuințat de Alceu și de Sapho ¶ 2 🎼 Harpă ~ă, harpă antică despre care legenda spune că coardele ei vibrau la adierea vîntului și trezeau pe regele David în miez de noapte, inspirîndu-l în compunerea psalmilor ¶ 3 🎼 Mod al gamei în muzica greacă veche, asemănător cu o gamă minoră de astăzi, fără notă sensibilă. II. EOLIENI sm. pl. 🌍 Popor grec care, gonit din Pelopones de Dorieni, se duse să se stabilească în Eolia [fr.].

eolian a. relativ la Eol: harpă eoliană, instrument de coarde ce vântul le face să vibreze. ║ din Eolida: dialect eolian.

EOLIÁN, -Ă (< 1 fr., 2 {s} gr. Aiolos „Eol, zeul vânturilor”) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Unul dintre cele patru triburi ale elenilor. ♦ Persoană aparținând acestui trib. 2. Adj. Care este acționat sau produs de vânt. ◊ Energie e. = energie cinetică a maselor de aer atmosferic aflate în mișcare relativă față de suprafața terestră. Relief e. = ansamblu de forme de relief sculptate prin acțiunea de eroziune (deflație și coraziune) și de acumulare. 3. Adj. (MUZ.) Mod. e. = mod medieval gregorian cu finala pe la.

*eolián, -ă s. și adj. Locuitor din Eolia; eolic. Modu eolian saŭ eolic, unu din modurile vechiĭ muzicĭ greceștĭ. Harpa eoliană (d. Eol, regele vînturilor), instrument cu coarde care vibrează cînd bate vîntu.

EOLIAN, -Ă, eolieni, -e, adj. Care este acționat sau produs de vânt. ♦ Formație eoliană = formație geologică a cărei origine se datorează acțiunii de transport, de sedimentare sau de eroziune a vântului. Energie eoliană = energia cinetică a maselor de aer atmosferic aflate în mișcare relativă față de suprafața terestră. [Pr.: e-o-li-an] – Din fr. éolien.

EOLIAN, -Ă, eolieni, -e, adj. Care este acționat sau produs de vînt. În vederea studierii posibilităților de utilizare a energiei eoliene din țara noastră și [a] dezvoltării construcției de motoare eoliene, s-a construit un tip original de anemograf cu ajutorul căruia vom putea stabili regimul vînturilor din țara noastră. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 5/3. ♦ Formație eoliană = formație geologică (dune, loess etc.) a cărei origine se datorează acțiunii de transport, de sedimentare sau de eroziune a vîntului. – Pronunțat: e-o-li-an.

EOLIAN, -Ă adj. acționat de vânt; anemogen. ♦ formație ~ă = formație geologică provenind din acțiunea de transport, sedimentare sau de eroziune a vântului; harpă ~ă = instrument muzical ale cărui corzi, întinse, sunt puse în vibrație sub acțiunea vântului. (< fr. éolien)

EOLIAN, -Ă adj. Acționat (sau produs) de vînt; anemogen. ◊ Depozit eolian = sediment format dintr-un material transportat de vînt. [Pron. e-o-li-an. / < fr. éolien, cf. Eolus – zeul vînturilor la greci].

EOLIAN ~ană (~eni, ~ene) Care se datorește acțiunii vântului. Energie ~ană. [Sil. e-o-li-an] /<fr. éolien

eolian adj. m. (sil. e-o-li-an), pl. eolieni (sil. -li-eni); f. sg. eoliană, pl. eoliene

EOLIAN, -Ă, eolieni, -e, adj. Care este acționat sau produs de vânt. ♦ Formație eoliană = formație geologică a cărei origine se datorește acțiunii de transport, de sedimentare sau de eroziune a vântului. [Pr.: e-o-li-an] – Din fr. éolien.

eolian, ~ă [At: COSTINESCU / P: e-o-li-an / V: ~ien / Pl: ~ieni, ~iene, (înv) ~i, ~e / E: fr éolian] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a Eolidei. 3-4 smf, a (Om) originar din Eolida. 5 smp Popor care locuia în Eolida. 6 sf Unul dintre cele 5 dialecte ale limbii elene care se vorbea în Eolida. 7-8 a Care aparține Eolidei sau eolienilor (5) Si: eolic (1-2). 9-10 a Privitor la Eolida sau la eolieni (5) Si: eolic (3-4). 11-12 a Caracteristic Eolidei sau eolienilor (5) Si: eolic (5-6). 13 a (Îs) Harpă ~ă Instrument cu coarde care vibrează la vânt producând sunete melancolice și armonioase. 14 a (Îs) Mod ~ Principalul mod al gamei în muzica greacă veche. 15 a Care este acționat de vânt. 16 a Care este produs de vânt Si: eolic (7). 17 a Care folosește energia vântului. 18 a (Glg; îs) Formație ~ă (sau depozit ~) Formație geologică a cărei origine se datorează acțiunii de transport, de sedimentare sau de eroziune a vântului. corectat(ă)

eolian (desp. e-o-li-an) adj. m., pl. eolieni (desp. -li-eni); f. eoliană, pl. eoliene

eolian (e-o-li-an) adj. m., pl. eolieni (-li-eni); f. eoliană, pl. eoliene

eoliană, harfă ~ v. harfă; sunet (7).

eolianite (pl.), dep. de nisip din mediile deșertice sau cele de plaje emerse (continentale) care, datorită transportului eolian, capătă morfologia dunelor.

eolic, ~ă a [At: PROP.-POP., N. D. / S și: (rar) aeo~ / Pl: ~ci, ~ce / E: fr éolique] (Înv) 1-6 Eolian (7-12). 7 Eolian (16).

Eolida f. țară în Azia-Mică, colonizată de Eolieni.

eolien, ~ă smf, a vz eolian

EOLIENE, Insulele ~ v. Lipare, Insulele ~.

Eolieni m. pl. unul din cele 4 triburi cari populară Grecia primitivă și cari emigrară apoi în Azia-Mică.

eroziune, (engl.= erosion) 1. complex de procese exercitate de agenții externi – ape curgătoare, apa mării, vânt, ghețari – asupra părții superficiale a scoarței din ariile continentale, prin care are loc modelarea reliefului terestru. În urma e. fluviale, a celei marine (→ abraziune), a celei eoliene (→ coraziune ) și a e. exercitate de ghețari (→ exharație), materialul superficial, dezagregat și alterat, este îndepărtat de la locul de origine și deplasat spre bazine de sedimentare; 2. acțiune de roadere exercitată de apele curgătoare; prin e. reliefului se formează ogașe, ravene, torenți, se adâncesc albiile minore (e. liniară, e. de fund), se lărgesc malurile (e. laterală). E. exercitată de apele curgătoare se propagă de la vărsare către izvoare și are tendința de a reduce înclinarea pantei și a realiza „profilul de echilibru”; este o e. regresivă.

GRECIA ANTICĂ, denumire dată teritoriilor în care a luat naștere și s-a dezvoltat civilizația materială și spirituală a vechilor greci (Grecia peninsulară, insulele din M. Egee, reg. de coastă ale Asiei Mici). Populată în milen. 2 î. Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, ionienilor, eolienilor și dorienilor, pe cuprinsul G.A. au luat naștere, o dată cu destrămarea comunei primitive, numeroase orașe-state sclavagiste (polis-uri). O dată cu marea colonizare (sec. 8-6 î. Hr.), grecii au întemeiat numeroase orașe pe coastele Mării Negre, Africii de Nord, S Italiei, Siciliei și în bazinul de E al M. Mediterane. Din sec. 6 î. Hr., după cucerirea orașelor grecești din Asia Mică de către Imp. Persan, încep să se afirme în arena politică Sparta și Atena. Tentativa Imp. Persan de a-și extinde stăpânirea asupra Greciei peninsulare se încheie cu înfrângerea acestuia în așa-numitele războaie medice (500-449 î. Hr.). Întemeierea Ligii de la Delos de către Atena (478/477 î. Hr.), ascuțirea antagonismului dintre democrația sclavagistă ateniană și regimul oligarhic al Ligii Peloponesiace, conduse de Sparta, duce la Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.), care cuprinde întreaga G.A. și se încheie cu instaurarea hegemoniei spartane. Criza formei de organizare politică și socială a orașului-stat sclavagist din sec. 4 î. Hr. este folosită de regele macedonian Filip II, care în urma bătăliei de la Cheroneea (338 î. Hr.), își instaurează hegemonia în Grecia. Prin cucerirea întregului Imp. Persan de către Alexandru cel Mare (336-323 î. Hr.) sunt puse bazele elenismului, simbioză a civilizației orientale și a celei grecești. Statele care iau naștere după moartea cuceritorului, cunoscute sub numele de regatele elenistice, angrenate într-o continuă luptă pentru hegemonie în bazinul oriental al M. Mediterane și zdruncinate de violente conflicte sociale, sunt transformate, în sec. 2-1 î. Hr., în prov. romane.

hamada, (engl.= hammada), platou înalt, stâncos, în care aflorează formațiuni geologice vechi supuse dezagregării; h. ocupă mai mult de 50% din ariile deșertice (Sahara, Australia) și constituie „arii sursă” pentru sedimentarea eoliană. V. și deșertic. Sin. harat.

harfă (harpă) (it. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. арфа), instrument cordofon fără tastieră cu coardele ciupite, de origine străveche, cunoscut de mai multe popoare, sub diferite numiri; magadis (1) la greci [μάγαδις], nablium la romani, trigonon la sirieni [τρίγωνον], kinnor la evrei, lebed la popoarele din Asia Centrală etc. Primele instr. aveau forma unui arc, formă prin care este redată și de hieroglifele și basoreliefurile egiptene. H. „eoliană” populară în Elada, de formă pătrată, montată în aer liber, emitea la atingerea brizei sunetele armonice* ale fundamentalelor respectivelor coarde. În Europa, h. apare probabil pentru prima oară la popoarele nordice. În sec 1 î. Hr., istoricul roman Diodor din Sicilia pomenește de h. „gotică”. Un alt tip clarsach este cunoscut de celți în sec. 9. Denumiri ca chitarra anglica, h. „nordică”, h. „irlandeză” justifică de asemenea presupunerile referitoare la originea nordică a h. pe continentul nostru. Aceste instr. aveau deja trei părți esențiale: cutia de rezonanță* (așezată în partea inferioară a instr.), consola și coloana de susținere, care le unește sub forma unui triunghi. Între cutia de rezonanță și consolă sunt montate un număr oarecare de coarde, accesibile din ambele părți ale instr. În procesul de evoluție a h., în sec. 13, apare, pentru o scurtă perioadă, un tip denumit psalterion (cuv. lat. provenit din gr. ψαλτήριον; it. arpanetta, arpa doppia; germ. Spitzharfe, Doppelharfe, Harfenett, Rotta, Rotte), având cutia de rezonanță plată, așezată vertical, coardele fiind întinse pe ambele părți ale acesteia. Acordajul (1-2) h., indiferent de numărul coardelor, era diatonic*, rămas ca atare până în zilele noastre. Pentru a putea utiliza h. în diverse tonalități (2), în sec. 17 s-a construit un tip numit Hakenharfe (germ.) h. cu „cârlige”, cu ajutorul cărora coardele puteau fi scurtate cu un semiton*. În sec. 18, Christian Hochbrucker construiește o h., la care același efect se poate obține prin utilizarea a 7 pedale (1). Georges Cousineau și Sebástien Érard perfecționează acest mecanism în așa fel încât coardele pot fi scurtate cu două semitonuri. Acest instr., denumit h. cu două crestături, are 47 de coarde și o întindere între do bemol² – sol diez⁴. Fixând cele 7 pedale în prima crestătură, acordajul inițial de do bemol major se schimbă în do major. Fixarea pedalelor în a doua crestătură transformă acordajul în do diez major. Astfel, la h. contemporană se pot executa lucrări în toate tonalitățile. Pedalele sunt unite cu mecanismul de scurtare a coardelor prin sârme de oțel care trec prin interiorul coloanei de susținere. Fiecare pedală acționează simultan asupra tuturor coardelor acordate identic. Prin fixarea potrivită a pedalelor, cordele învecinate pot fi acordate și enarmonic (2), cu excepția sunetelor re, sol, la (de. ex. do diez – re bemol, mi diez – fa, sol, la diez – si bemol). Coardele sunt acordate (2) cu ajutorul unei chei de acordaj. În Franța s-au construit și harpe cromatice (cu 80 de coarde) și un tip mai mic denumit harpe-luth, care nu s-au impus. Începând cu Berlioz și Listz, h. este tot mai frecvent utilizată în orch. simf. și de operă. Romanticii au folosit-o ca instr. de acomp., impresioniștii și îndeosebi compozitorii contemporani utilizează toate posibilitățile instr. (flageolete [1], glissando*-uri, ciupirea coardelor pe lângă cutia de rezonanță, „sunete fluide” etc.).

harfă eoliană v. harfă; sunet.

harpă¹ sf [At: ANON. CAR. / V: arfă, arpă, ~rfă / Pl: ~pe / E: fr harpe, ger Harfe] 1 Instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime și acordaj, puse în vibrație cu degetele ambelor mâini. 2 (Înv; îs) ~ eoliană Harpă construită astfel încât, fiind suspendată în aer, să scoată sunete armonioase când e atinsă de vânt. 3 Ciur dreptunghiular pentru cereale.

*hárpă și árpă f., pl. e (mlat. harpa, fr. harpe, d. vgerm. harpa, ngerm. harfe, de unde și pol. harfa, rus. árfa, înrudit cu vgr. árpe, unealtă curbă, ca secerea, sabĭa, ghearele ș. a. V. harpie, grăbesc). Un instrument muzical triangular cu coarde din ce în ce maĭ micĭ, înalt cît omu. Harpă eoliană, V. eolian. Zool. Un fel de melc din oceanu Indian. – Și harfă (d. ngerm.) și arfă (d. rus.). V. cinghie.

Hellen, regele Phthiei, strămoșul mitic al grecilor (numiți și heleni), era fiul lui Deucalion și al Pyrrhei. Cu nimfa Orseis, Hellen a avut trei fii: Dorus, Aeolus și Xuthus, de la care-și trag numele, la rîndul lor, cele trei „ramuri” ale helenilor: dorienii, eolienii și ionienii. Ultimii – ionienii – își trag de fapt numele de la Ion, fiul lui Xuthus.

instrumente muzicale (< lat. instrumentum, „unealtă, aparat”), obiecte, dar mai ales, aparate special confecționate cu ajutorul cărora se produc sunete muzicale. Această definiție exclude din sfera conceptului i. sonore ale căror sunete se utilizează sporadic în muzică (ex. sirenă*, fluiere de semnalizare, clopote*). Din punct de vedere fizic și vocea (1) umană face parte din categoria i., dar terminologia tradițională o consideră, dimpotrivă, un concept antonimic al i. (v. instrumentală, muzică; vocală, muzică). Nu se consideră i. nici părțile corpului uman sau ale îmbrăcăminții care, prin lovire, produc sunete (ex. palmele, pieptul, carâmbul cizmei), deși aceste sunete pot avea o largă utilizare în practicile muzicale primitive și folc. Într-un sens mai larg al conceptului, sunt cuprinse în categoria i. și obiecte de altă destinație inițială, folosite drept i. (ex. frunza* și solzul de pește*, lingurile și bețele de lovit); pentru desemnarea mai exactă a acestora s-a creat termenul de pseudo-i. (T. Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, 1956). În muzicologie*, enumerarea, descrierea, clasificarea și istoria i. constituie obiectul organologiei. Organologia sistematică clasifică i. conform caracteristicilor morfologice și de funcționare. Criteriul de clasificare al chinezilor din antic. era materia primă din care s-au confecționat i., respectiv partea lor considerată cea mai importantă: metalul, piatra, pământul ars, pielea, mătasea, lemnul, dovleacul, bambusul. Clasificarea clasică a hindușilor distingea patru grupuri, după caracteristici de construcție și de mânuire: ghana (lovite – idiofone), avanaddha (acoperite – membranofone), tata (frecate cu arcuș) și sushire (de suflat). În ev. med. europ. se distingeau trei grupuri: instrumenta chordata (de coarde), pneumatica (de suflat) și pulsatilia (de percuție); această clasificare mai este prezentă și azi în gruparea i. orchestrei* simf. La sfârșitul sec. 19, în urma progreselor înregistrate în acustică*, în parte și sub influența etnologiei, s-au pus bazele organologiei sistematice moderne. Pionierul disciplinei, belgianul V.-Ch. Mahillon a creat, în Essai de classification (1880), o clasificare care, cu unele îmbunătățiri de detaliu aduse de E.M. von Hornbostel și C. Sachs (Systematik der Musikinstrumente, 1914), a rămas valabilă până în zilele noastre. Mahillon a stabilit patru clase: i. autofone (numite azi și idiofone), membranofone, cordofone și aerofone. I. idiofone produc sunetele prin vibrațiile proprii ale corpului i., confecționat din lemn, piatră, metal sau sticlă. Subclasele grupează i. conform producerii punctului prin lovire (ex. castagnete*, xilofon*, gong*), ciupire (ex. drâmba*), frecare prin arcuș (ex. Nagelgeige*) sau suflare (de ex. i. chinezesc ku tang). I. membranofone produc sunetele prin punerea în vibrație a unei membrane întinse care poate fi lovită (ex. tobele*), frecată (ex. buhai*) sau acționată prin intermediul unei coloane de aer (ex. mirliton*). I. cordofone produc sunetele prin punerea în vibrație a corzii întinse, acționată prin lovire (ex. pian*), ciupire (ex. chitară*, clavecin*), frecare (ex. toate i. cu arcuș) sau suflare (ex. harfa* eoliană); după criterii de construcție se disting i. cordofone simple (ex. țițeră*, țambal*, pian) și compuse (ex. chitară, i. cu arcuș, harfă*). Grupa percuției din orch. simf. cuprinde, în principal, i. membranofone și idiofone dar, într-o viziune mai nouă, și i. cordofone acționate prin lovire (pian, țambal). În i. aerofone mediul vibrator este coloana de aer acționată prin buzele instrumentistului întinse pe muștiuc* (ex. trompeta*), dirijarea coloanei de aer spre o muchie ascuțită (ex. flaut*, flaut drept*) sau vibrațiile unei (respectiv două) lamele de trestie, lemn sau metal (ex. oboi*, cimpoi*, muzicuță*). Orga*, i. complex, întrunește un număr variabil de i. aerofone diferite. La această clasificare tradițională se adaugă azi clasa i. electrofone* care întrunește atât i. cu generator mecanic, în care numai prelucrarea, amplificarea și emiterea sunetului sunt electronice (ex. chitara electronică), cât și i. cu generator electronic (ex. trautonium, orga electronică*, sintetizator*). Clasificări ale i. mai mult sau mai puțin diferite față de aceasta au mai creat S. Schaeffner (Projet d’une classification nouvelle des instruments de musique, 1931), H.H. Dräger (Prinzip einer Systamatik der Musikinstrumente, 1958). ♦ I. populare, i. muzicale proprii culturilor folclorice*. În accepțiunea restrânsă a a conceptului, i. pot fi considerate numai i. muzicale create de instrumentiștii pop. înșiși sau de meseriași care trăiesc în mediul folc. respectiv (ex. drâmbă*, toacă*, buhai*, bucium*, nai*, fluiere*, cobză*), în sens larg însă se acceptă drept i. și i. de fabrică încetățenite în cultura pop. (ex. clarinet*, taragot*, acordeon*, trompetă*, țambal*). Delimitarea celor două categorii este dificilă, dat fiind faptul că unele i. (ex. vioara*) în anumite zone sunt produse de artizanat țărănesc, în altele nu. Pentru cea de a doua accepțiune pledează și faptul că poporul, preluând de la muzicanți orășeni i. noi, de fabrică, le-au asimilat prin elaborarea și cultivarea unor modalități de execuție proprii folc. din zona respectivă. Sistematizarea i. se face pe baza criteriilor organologiei generale.

jardang, (engl.= yardang), formă de coroziune, cu aspect de șanț cu marginea dantelată, născută la supr. argilelor sau marnelor expuse acțiunii eoliene.

LIPARE sau LIPARI, Insulele ~, arhipelag vulcanic italian, situat în SE M. Tireniene, la N de Sicilia; 114,8 km². Insule pr.: Lipari (37,3), Salina (26,8), Vulcano (20,9), Stromboli (12,2), Filicudi (9,5), Alicudi (5,1), Panarea (3,3), dintre care Stromboli și Vulcano au vulcani activi. Vegetație mediteraneană. Plantații de măslini și smochini. Viticultură. Expl. de sulf. Pescuit. Turism. Cunoscute și sub denumirea de Ins. Eoliene.

loess sn [At: CONTEMPORANUL, I, 411 / P: lös / S și: loes / E: ger Loess, fr loess] Rocă sedimentară neconsolidată, de origine eoliană, de culoare galbenă-cenușie, cu aspect poros, formată mai ales din praf silicos și argilos.

loess, (engl.= loess) dep. aleuritic, slab consolidat, pulverulent, cu aspect masiv, lipsit de stratificație și cu tendință de desprindere după plane verticale. L. are o culoare gălbuie sau găbuie-albicioasă și o porozitate ridicată, cu spații libere tubulare. Constituenții mineralogici alogeni sunt reprezentați prin cuarț, feldspați, mice, min. argiloase și min. grele, iar cei autigeni prin calcit („păpuși de l.”), hidroxizi de aluminiu etc. L. reprezintă un dep. periglaciar și eolian, în exclusivitate cuat., acumulat pe grosimi de zeci și sute de m, în zone de câmpie și în zone submontane, pe platouri, în asociație cu dep. lacustre, fluviale și glaciare. Acoperă 17% din supr. țării noastre, în zonele de câmpie și de podiș.

marks (engl.), (rom.= depresiune erozională – formă negativă) urme (excavații) erozionale produse la partea sup. a unui strat lutitic (argilos) ce a constituit patul unui curent (→ mecanoglife); uneori și cu semnificația de structură construcțională la supr. unor nisipuri eoliene sau litorale (ripple m. → ondulații de curent). V. și casts.

MOTOR, -OARE, motori, -oare, s. n., adj. I. S. n. Mașină de forță care transformă o formă de energie oarecare în energie mecanică (pentru acționarea altei mașini, a unui vehicul etc.). (În sintagmele) Motor cu plasmă = motor cu reacție în care agentul motor este constituit dintr-un gaz ionizat aflat în stare de plasmă. Motor fotonic = motor cu reacție la care agentul motor îl constituie fotonii. Motor ionic = motor cu reacție în care agentul motor este constituit din particule încărcate cu aceeași sarcină electrică (ioni pozitivi) accelerate prin mari diferențe de potențial. Motor nuclear = motor acționat cu ajutorul energiei nucleare obținute prin fisiune. (În compusul) Motor-rachetă = sistem de propulsie folosit în atmosfera rarefiată sau în spațiul cosmic, la care combustibilul este un amestec de carburant și comburant. Motor eolian. Motor electric. Motor hidraulic. Motor pneumatic. Motor cu ardere internă. II. Adj. 1. Care pune ceva în mișcare, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; motoriu. 2. Fig. Care stimulează, declanșează o acțiune. ♦ (Substantivat, n.) Factor, agent care dă impuls unei acțiuni; stimul, imbold. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

MOTOR, -OARE, motori, -oare, s. n., adj. I. S. n. Mașină de forță care transformă o formă de energie oarecare în energie mecanică convertibilă în lucru mecanic (pentru acționarea altei mașini, a unui vehicul etc.). ◊ Motor termic = motor care transformă energia termică a unui combustibil în energie mecanică. Motor electric = motor care transformă energia electrică în energie mecanică. Motor eolian = motor care transformă energia vântului în energie mecanică. Motor hidraulic = motor care transformă energia hidraulică (a unei mase de apă în mișcare sau a unui fluid sub presiune) în energie mecanică. Motor cu plasmă = motor cu reacție în care agentul motor este constituit dintr-un gaz ionizat aflat în stare de plasmă. Motor fotonic = motor cu reacție la care agentul motor îl constituie fotonii. Motor ionic = motor cu reacție în care agentul motor este constituit din particule încărcate cu aceeași sarcină electrică (ioni pozitivi) accelerate prin mari diferențe de potențial. Motor nuclear = motor acționat cu ajutorul energiei nucleare obținute prin fisiune. ◊ Compus Motor-rachetă = sistem de propulsie folosit în atmosfera rarefiată sau în spațiul cosmic, la care combustibilul este un amestec de carburant și comburant. II. 1. Adj. Care pune ceva în mișcare, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; motoriu. 2. Adj., s. n. Factor, agent (persoană) care declanșează o acțiune, care stimulează pe cineva sau ceva, care dă impuls unei acțiuni. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

MOTOR adj., s. 1. adj. (rar) motoriu. (Arbore ~; centru ~.) 2. s. (TEHN.) motor electric = electromotor; motor eolian = aeromotor, anemotrop.

MOTOR adj., s. 1. adj. (rar) motoriu. (Arbore ~; centru ~.) 2. s. (TEHN.) motor cu aprindere v. motor diesel; motor diesel = motor cu aprindere; motor electric = electromotor; motor eolian = aeromotor, anemotrop.

nesaturat (geoch.), (engl.= unsaturated) 1. despre un min. „deficitar” în silice, care nu se poate forma în prezența silicei libere (ex.: feldspatoizi, olivină); 2. despre o topitură sau o rocă magmatică alcătuită preponderent din astfel de min. (foyait, essexit, theralit). nisip, (engl.= sand) termen cu semnificație granulometrică, folosit pentru depozitele psamitice mobile, în care granulele au diametrul între 2 și 0,063 mm. Se disting n. oligomictice – monominerale-, cuarțoase, carbonatice etc., și n. polimictice (formate din cuarț, mice, feldspați, clorit, min. grele). Genetic, se deosebesc: n. marine (litorale sau neritice), n. fluviatile, n. eoliene (de dune continentale, deșertice etc.). N. constituie sedimente act. sau formează strate intercalate în dep. cenozoice.

NISÍP (< bg.) s. n. 1. (PETROGR.) Rocă sedimentară neconsolidată, formată prin dezagregarea, transportul și acumularea în condiții subaeriene (n. eoliene) sau subacvatice (n. fluviale, n. marine etc.) a fragmentelor mărunte de minerale, roci sau organisme, cu dimensiuni cuprinse între 0,2 și 2 mm. În componența lui predomină în special cuarțul, uneori și mice, granați, zircon, apatit, magnetit, aur, diamante etc. Este utilizat ca material de construcție, în industria sticlei sau pentru extragerea unor componenți utili. Prin consolidare, n. se transformă în gresie. ◊ Expr. A clădi pe nisip = a întreprinde ceva sortit pieirii, pentru că nu are o bază solidă. 2. (MED.) Depunere patologică de granule fine de oxalați, urați etc. în rinichi, în vezica urinară sau în vezicula biliară.

ondulații depoziționale (pl.), (engl.= ripple marks) structuri cu caracter → geopetal, născute la interfața unui corp de sedimente clastice mobile (nisipuri) cu mediul în care s-a acumulat (subacvatic sau subaerian). O.d. au aspect vălurit, simetric, în cazul celor generate de mișcarea valurilor și asimetric, în cazul celor generate de acțiunea unui curent de apă sau curent eolian. Funcție de factorul care le generează, ele se numesc o. de oscilații (valuri), o. de curent și o. eoliene; se diferențiază între ele și prin indicele de ondulare: raportul dintre lungimea de undă, L, a unei ondulații (distanța pe orizontală dintre două depr. succesive) și înălțimea H (distanța pe verticală între vârful crestei și fundul depr.). Sin. ripple marks. onlap (engl.), tip de discordanță în stratigrafia seismică situată la limita inf. a unei secvențe de strate orizontale sau slab înclinate, dispusă peste o secvență subiacentă cu înclinare mai mare. V. și downlap, toplap.

PÁLĂ² (< fr.) s. f. 1. (TEHN.) Element activ al unei elice de avion, de navă etc. sau al unui rotor de mașină hidraulică, pneumatică sau eoliană, solidarizat sau articulat la un capăt cu butucul elicei sau al rotorului. 2. ((Ind. TEXT.) Semifabricat sub formă de bandă continuă de lână sau de fibre chimice, obținut după ce fibrele au fost pieptănate și înfășurate în cruce pe bobine.

pală⁴ sf [At: ABC MAR. / Pl: ~le / E: fr pale] Organ al unei elice de avion, de vapor etc. sau al unui rotor de mașină hidraulică, pneumatică sau eoliană, ca o aripă, încastrat sau articulat, la unul din capete, în butucul elicei sau al rotorului, având rolul de a asigura transferul de energie de la rotor la mediul fluid în care se rotește, sau invers Si: paletă.

paleocurenți, (engl.= paleocurrent) direcții de deplasare a vechilor curenți acvatici sau eolieni, s-au putut conserva în variate structuri sedimentare: → mecanoglife, laminația oblică, imbricația galeților. Studiul acestor structuri și măsurarea azimutului lor permit reconstituirea p. Prelucrarea statistică a unor astfel de informații culese de pe un areal mai mare conduce la elaborarea hărților de p.

PELOPONES (PELOPÓNNISOS, PELOPONNESUS, MOREA), peninsulă în S Greciei, între M. Egee (la E) și M. Ionică (la V), reprezentând extremitatea sudică a Pen. Balcanice, de care se leagă prin istmul Corint, traversat de canalul Corint; 21,44 km^2[1]. Țărmuri crestate, cu golfuri adânci mărginite de înguste câmpii litorale (Laconiei, Meseniei, Argolidei). Relief format pe calcare și conglomerate, fragmentat de depresiuni. Alt. max.: 2.404 m (vf. Aghios Ilas). Climă mediteraneană. Asociații de frigana și maquis. Cereale, măslini, citrice, viticultură. Orașe principale: Tripolis, Patras, Corint, Sparta, Kalamata, Nauplia. Terit. locuit inițial de pelasgi, eolieni, ionieni și aheeni, iar din sec. 11 î. Hr. de dorieni. Aflat sub hegemonia Spartei (sec. 6-4 î. Hr.), a Tebei (sec. 4 î. Hr.), a Ligii aheene și apoi sub cea a Macedoniei elenistice, P. a fost cucerit și stăpânit de romani (până în sec. 4) și înglobat în prov. romană Ahaia (146 î. Hr.). A făcut parte din Imp. Bizantin, numindu-se din sec. 13 Morea.

regim de curgere a curentului (sedim.), (engl.= flow regim) parametru al unui curent eolian sau acvatic apreciat prin formele de fund care se nasc în patul său. Se pot distinge r.c.c. inf., când energia curentului este mică și se trece progresiv de la un pat neted la un pat cu microondulații și macroondulații, și r.c.c. sup. materializat printr-un pat plan.

regolit, (engl.= regolith) termen general prin care este denumită cuvertura de material fragmentar, rezidual sau transportat și foarte variat din p.d.v. genetic; poate avea origine aluvială, eoliană (loess), glaciară, vulcanică sau biogenă; r. acoperă roca coerentă din substrat și determină linia pe care o urmează supr. reliefului.

RICHTHOFEN [ríhtofn], Ferdinand Paul Wilhelm, baron von ~ (1833-1905), geograf, geolog și explorator german. Prof. univ. la Bonn, Leipzig și Berlin. Cercetări geologice pe terit. Austriei (1856), apoi a călătorit prin Persia, E Asiei (1860-1862) și în America de Nord (California) (1863-1868); a traversat China (1868-1872). A enunțat teoria originii eoliene a loessului („China, rezultatele călătoriilor mele și studii asupra lor”).

sediment, (engl.= sediment) aglomerare de particule min. alogene și autigene, clastice, chimice sau biotice (anorganice sau organice) ce exprimă prin conținut și formă agentul natural care a determinat acumularea lor și care poate fi apa, aerul sau gheața (s. acvatice, s. eoliene, s. nivale). S. apar ca dep. nederanjate din locul în care s-au depus și sunt adesea mobile, necimentate. După mediul de acumulare, se deosebesc s. deșertice, s. glaciare, s. fluviatile (aluviuni), s. lacustre, s. lagunare, s. deltaice, s. litorale, s. neritice, s. batiale, s. abisale și s. hadale.

SEMENIC 1. ~, masiv muntos în m-ții Banatului (Carpații Occidentali), situat între valea superioară a Pogănișului (la N), culoarul Timiș-Cerna (la E), valea Nerei (la S) și aliniamentul văilor Poneasca-Bârzava (la V). Alcătuit predominant din șisturi cristaline, intens metamorfozate, și calcare mezozoice, masivul S. se caracterizează prin culmi prelungi, netede și rotunjite, separate de văi adânci, dominate de vârfuri care nu depășesc 1.500 m alt. (vf. Piatra Goznei, 1.447 m, alt. max. a masivului, vf. Semenic 1.446 m, Piatra Nedeii 1.437 m, Nemanu Mare 1.122 m ș.a.). Are întinse suprafețe de eroziune, etajate la diferite altitudini. Nod hidrografic (de aici izv. râurile Caraș, Timiș, Nera, Bârzava, Goleț, Mehadica, Teregova ș.a.). Versanții sunt împăduriți cu brad și fag. Zăcăminte de min. de mangan (Delinești) și feldspat (Teregova). Centrală electrică eoliană (300 kV) dată în folosință în 1993. Importantă zonă turistică inclusiv pentru sporturi de iarnă. Rezervația naturală „Izvoarele Nerei” (2.409 ha) situată pe versantul S al masivului S., la 650-1.400 m alt., cuprinde codri seculari cu arbori ce depășesc 40 m înălțime, reprezentând unele dintre cele mai frumoase păduri de fag din Europa. 2. Vârfr în partea centrală a m-ților Semenic, alcătuit din granit, cu aspect rezidual, îngropat aproape în întregime într-o masă de grohotiș. Alt.: 1.446 m. 3. Stațiune climaterică și de odihnă, de interes local, situată în jud. Caraș-Severin, la 1.400 m alt., pe o suprafață slab ondulată la baza vf. Semenic, în mijlocul unor păduri seculare de fag, în amestec cu brad și mesteacăn. Climat montan cu veri răcoroase și ierni cu zăpadă multă (stratul de zăpadă atinge 60-80 cm grosime), care se menține în jur de 5 luni pe an. Complex turistic modern, cu hoteluri, pensiuni, club, săli de biliard, cinema ș.a. Pârtii de schi amenajate cu diferite grade de dificultate, unele deservite de un telescaun (cel mai vechi din țară, datând din 1944), de un schilift și de un babylift. Biserică de lemn.

stratificație, (engl.= stratification, bedding) structură primară rezultată în urma acumulării, materialului sedimentar sub formă de strate și → lamine, ce reflectă, în general, modul de manifestare a factorilor care controlează sedimentarea (gravitația, dinamica mediului, condițiile climatice etc.). S. poate fi: paralelă, oblică, încrucișată, convolută, gradată (→ granoclasare), ritmică etc. S. paralelă sau normală se caracterizează prin orizontalitatea laminelor și a luat naștere prin acumularea sedimentelor în medii imobile sau foarte liniștite; s. înclinată caracterizează dep. sedimentare pe substrat înclinat sau cele cu → laminație înclinată din zona mișcărilor mareice sau din cadrul dep. fluviatile și eoliene; s. încrucișată se caracterizează prin variabilitatea direcției și înclinării stratelor și a distribuției grosimii lor. Aceasta este foarte comună la sedimentele fluviale și deltaice; s. convolută, definită de prezența supr. de strat relativ regulat ondulate, este adesea efectul alunecării gravitaționale a sedimentelor, încă în stare plastică.

sunet (< lat. sonitus) 1. În mod obiectiv și în sens larg, orice vibrație* mecanică în măsură să producă o senzație auditivă; în mod subiectiv, efectul vibrației, senzația însăși (v. și zgomot). Pentru crearea senzației, vibrația trebuie să aibă frecvența cuprinsă între c. 16 și 16.000 Hz (v. auz). Unele animale (câinele, pisica și mai ales liliacul) aud s. cu frecvențe de zeci de mii de Hz. Studiul s. cuprinde producerea, analiza calităților, propagarea, reproducerea și înregistrarea s., inclusiv studiul fenomenelor conexe. De primă importanță este clasificarea s. în pure (datorite unei vibrații sinusoidale, unda* sonoră respectivă fiind reprezentată de o curbă sinusoidală) și complexe (s. care conțin un număr de s. pure). Instr. muzicale emit s. complexe, numite și compuse sau timbrate; sunt formate dintr-o fundamentală și un număr de armonice*. Unele s. ale fl. și ale altor tuburi de orgă* sunt însă aproape pure; ocarina* și mai ales diapazonul (6) sau s. practic pure. Caracteristicile (calitățile) generale ale s. sunt în principal înălțimea* (v. și frecvență), tăria (v. intensitate) și timbrul*. Intensitatea s. nu se confundă cu volumul său. Prima depinde de amplitudinea* de oscilație* a elementului vibrator al instr. muzical (ancie*, coardă*), pe când al doilea de forma și mărimea spațiului rezonator (tubul, cutia de rezonanță*). Un s., deși emis cu putere, poate avea un volum mic și invers. La cele 3 calități arătate se adaugă durata*, în cazul s. muzicale. În acustica fizică, durata nu constituie o calitate a s., dar pentru muzică – artă temporală – ea este o calitate esențială. De durata relativă a s. depind valorile notelor*, măsura*, metrul (I), ritmul* cu formulele sale etc. 2. S. muzical, în sens larg, orice c. care poate îndeplini o funcție muzicală. În sens restrâns, un s. care posedă un plus de însușiri peste cele considerate în acustica fizică: o înălțime constantă, precis determinată și identificabilă cu vocea (1) sau cu un instr. muzical; o intensitate care poate fi modulată după necesitate sau dorință, în limitele permise de sursa emitentă; un timbru caracteristic, bine definit; o durată convenabilă, suficientă execuției, durata care poate fi organic mică (coarde lovite sau ciupite), mare sau cât mai mare (coarde solicitate cu arcușul, instr. de suflat, orgă, armoniu). De mare importanță în muzică sunt așa-numitele „procese tranzitorii” ale s., de care acustica fizică nu se ocupă. Este vorba de atac (1) (începutul s., perioada în care ia naștere și se stabilizează) și de extincție (sfârșitul, perioada în care se stinge). În timpul atacului și al extincției, frecvența, tăria și timbrul variază mult, ceea ce face ca în aceste perioade s. să aibă caracteristicile zgomotului. În ansamblu, toate acestea definesc și particularizează s., creându-i adevărata sa personalitate (v. timbru). S. considerate în felul arătat capătă o configurație muzicală atunci când sunt organizate într-o structură specifică, bazată pe funcționalitate, structură din care nu lipsește niciodată factorul zgomot, intrinsec și extrinsec. În arta muzicală, s. au un rol analog cuvintelor din lit. și culorilor în pictură. S-au studiat și unele corelații dintre s. muzicale și culori, în speță sinergia dintre organul văzului și cel al auzului care se manifestă în diferite moduri (audiție colorată, fotisme muzicale etc.). 3. S. alb v. alb, sunet. 4. S. armonic v. armonice, sunete. 5. S. cromatic*, alterație*, suitoare sau coborâtoare a unui s. diatonic*, dată de ex. de clapele negre ale pianului. 6. S. diatonic*, care face parte din scara diatonică, dat de ex. de clapele albe ale pianului. 7. S. eolian, s. specific, sugestiv, uneori straniu, produs de vântul care pune în vibrație o sârmă sau o coardă slab tensionată. Este un fel de muzicalitate a vântului utilizată în hf. eoliană (o cutie de rezonanță* cu lungimea de c. 1 m, pe care pot fi montate de ex. 12 coarde cu diametrul de la 0,2 la 1,5 mm, nu prea întinse și acordate la unison) (v. harfă). 8. S. lui Tartini, s. descoperit în 1754 prin studierea vibrațiilor simultane a două coarde ale vl. puternic solicitate cu arcușul. Tartini și marii teoreticieni din trecut au încercat fără succes să explice geneza acelui s. Fiziologia modernă a aparatului auditiv au arătat că este vorba de un așa-numit s. rezultant sau de combinație sau combinatoriu, efect subiectiv, creat de urechea însăși, ca și armonicele aurale. Asemenea s. nu există în afara urechii și se datorează disimetriei timpanului (fața exterioară a acestuia este liberă, pe când cea interioară este în contact cu lanțul osos care conduce vibrațiile în urechea internă). Au fost numite și „s. fantomă”. 9. S. temperat v. temperare. V. și: acustica sălilor; bătăi acustice; undă.

VÎNT. Subst. Vînt, vîntuleț (dim.), vîntușor (rar), vînticel, vîntișor; boare, adiere, aburire (fig.), abureală (fig.), oloreală (reg.), olorit (reg.), briză, reveneală, răcoreală, răcoare; suflare, curent; rafală, răbufneală, răbufnire; vîrtej, volbură. Furtună, tornadă, uragan, taifun, ciclon, tempestă (livr.), tempestate (înv.); vîntoasă, vîntoaie (pop.), vîntăraie; vifor (pop.), viforeală (pop.), viforîre (pop.), viforniță (pop.), viscol, viscoleală, viscolire, viscolitură (pop.), vijelie, vîjgăraie (reg.). Vînt local; vînt regulat. Acvilon; alizee; armatan; austru; băltăreț; bora; contraalizeu; coșavă; crivăț; foen; mistral; muson; pasat; simun; siroco; traistă-goală (reg.); zapat (reg.).; zefir. Adj. Vîntos, vînturos (înv.), de vînt, cu vînt; furtunos, tempestuos (livr.), viforos (pop.), viforatic (pop.), înviforat (pop.), viscolos; bătut de vînt, bîntuit de furtună; viscolit. Eolian. Vb. A bate vîntul, a sufla vîntul, a vîntui; a adia, a aburi (fig.), a olori (reg.), a viforî (pop.), a învifora (pop.); a se stîrni vîntul, a se dezlănțui furtuna. A vui, a mugi, a urla, a vîjîi. V. dezastru, fenomene atmosferice, zgomot.