DISERTAȚIE, disertații, s. f. Expunere în care se tratează o problemă în mod științific și amănunțit. ♦ Spec. (Ieșit din uz) Lucrare științifică susținută în public de autor, pentru dobândirea unui grad științific. [Var.: dizertație s. f.] – Din fr. dissertation, lat. dissertatio. Cf. rus. disertațiia.

disertație s. f. (sil. -ți-e), art. disertația (sil. -ți-a), g.-d. art. disertației; pl. disertații, art. disertațiile (sil. -ți-i-)

DISERTAȚIE ~i f. 1) Lucrare științifică susținută public pentru obținerea unui grad științific (de doctor în științe); teză. 2) Expunere în care se tratează o problemă în mod științific pe baza argumentelor și datelor dobândite prin studiu. [Art. disertația; G.-D. disertației; Sil. -ți-e] /<fr. dissertation, lat. dissertatio

PLAN³ ~uri n. 1) Proiect de acțiuni ce urmează a fi realizate în viitor (în vederea atingerii unui anumit scop). ~ anual. 2) Ordinea și distribuția metodică a diferitelor părți după care urmează a fi alcătuită o lucrare (științifică, literară etc.). ~ul disertației. ~ul lecției. /<fr. plan, lat. planus

A SUSȚINE susțin tranz. 1) (obiecte, persoane etc.) A face să se țină în poziție ridicată (ca să nu se răstoarne); a sprijini. Parii susțin gardul. 2) A ajuta materialicește. 3) fig. (idei, cauze etc.) A apăra cu fermitate; a sprijini. 4) (teză de diplomă, disertație etc.) A prezenta în fața unei comisii sau a unui consiliu (în vederea unei calificări). ◊ ~ un examen a se prezenta la un examen. 5) (urmat de o propoziție complementară) A afirma cu tărie. /<lat. sustinere, fr. soutenir

TEZĂ ~e f. 1) Afirmație enunțată într-o discuție sau într-o lucrare. 2) mai ales la pl. Idee principală a unei concepții, formulată concis, urmând a fi dezvoltată și demonstrată. 3) la pl. Culegere care inserează astfel de idei. 4) log. Enunț care urmează să fie demonstrat. 5) Lucrare științifică prezentată pentru a fi susținută public în vederea obținerii unui grad științific; disertație. 6) Lucrare scrisă de elevi la sfârșitul unei perioade de studiu. /<fr. these, lat., ngr. thesis

CANDIDAT, -Ă s.m. și f. 1. Persoană care candidează (sau care este propusă) pentru a fi aleasă într-un for de conducere. ♦ Persoană care se prezintă la un examen pentru a ocupa un post etc. ◊ Candidat în științe = titlu acordat în anumite țări la terminarea aspiranturii, după trecerea examenelor reglementare și susținerea unei disertații de specialitate. 2. (Silv.) Arbore de bună calitate care rămîne în arboret după aplicarea măsurilor de curățire. [< fr. candidat, cf. germ. Kandidat < lat. candidatus – îmbrăcat în toga „candida”, albă, rus. kandidat].

DIATRIBĂ s.f. 1. (Ant.) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogînd cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. Disertație critică; (p. ext.) scriere, cuvîntare violentă, provocare; pamflet. [< fr. diatribe, cf. gr. diatribe – exercițiu].

DISERTA vb. I. tr. (Rar) A ține o disertație. [Var. dizerta vb. I. / < fr. disserter, cf. lat. dissertare].

DIZERTAȚIE s.f. v. disertație.

DISERTAȚIUNE s.f. v. disertație.

DISERTAȚIE s.f. Expunere științifică (scrisă sau orală) care tratează o anumită problemă; expunere asupra unei chestiuni, asupra unei opere etc. în care se dezvoltă o idee filozofică sau morală. ♦ Lucrare prezentată de cineva în vederea obținerii unui grad științific. ♦ Temă dezvoltată de un elev sau de un student asupra unui subiect dat. [Gen. -iei, var. disertațiune, dizertație, dizertațiune s.f. / cf. fr. dissertation, lat. dissertatio].

DIZERTAȚIUNE s.f. v. disertație.

DOCTOR s.m. 1. Titlu științific conferit în urma unui examen special și a unei teze; posesor al unui asemenea titlu. ◊ Doctor honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățămînt superior unei personalități de mare prestigiu, fără susținerea unei disertații. 2. Persoană care are studii medicale superioare și posedă dreptul de a practica medicina; medic. 3. (Fam.) Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. [< lat. doctor, cf. fr. docteur, germ. Doktor].

EXCURS s.n. 1. Abatere, deviere de la subiect pentru a lămuri o problemă secundară; digresiune. 2. (Filol.) Disertație sub formă de digresiune, făcută cu ocazia comentării unui pasaj dintr-un autor (antic). [Pl. -suri, var. excursus s.n. / < lat. excursus < excurrere – a alerga în afară].

DIATRIBĂ s. f. 1. (ant.) gen literar promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. disertație critică. (p. ext.) scriere, cuvântare vehementă; pamflet. (< fr. diatribe, lat. diatriba)

DISCURS s. n. 1. expunere oratorică în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. 2. expresie verbală a gândirii; cuvântare. 3. disertație, tratare a unui subiect de natură științifică sau literară; expozeu, tratat. (< fr. discours, lat. discursus)

DISERTA vb. tr. a ține o disertație. (< fr. disserter, lat. dissertare)

DISERTAȚIE s. f. expunere asupra unei probleme, tratată în mod științific. ◊ lucrare prezentată de cineva în vederea obținerii unui grad științific. (< fr. dissertation, lat. dissertatio)

EXCURS s. n. 1. abatere, deviere de la subiect pentru a lămuri o problemă secundară; digresiune. 2. disertație sub formă de digresiune, cu ocazia comentării unui pasaj dintr-un autor (antic). (< lat. excursus)

memorie (memorii), s. f. – Ținere de minte. Lat. memoria (sec. XIX). – Der. memoriu, s. n. (cerere, petiție; dare de seamă, disertație), din fr. mémoire; memorabil, adj., din fr. mémorable; memorandum, s. n., din fr. mémorandum; memorial, s. n. (memorii; jurnal); memorialist, s. m. (autor de memorii), din fr. mémorialiste; memoriza, vb. (a reține, a fixa în memorie); comemora, vb., din fr. commémorer; imemorial, adj., din fr. immémorial.

POPP, Vasile (1789-1842, n. sat Chintelnic, jud. Bistrița-Năsăud), medic și literat român. Primul medic cu studii superioare al românilor din Brașov; doctor în medicină. Autor al primei lucrări medicale („Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc și Covasna”, 1821). Preocupări etnografice („Dissertatio inauguralis historico-medica de funeribus plebeis Daco-Romanorum sive hodiernum Valachorum”) și culturale („Disertație despre tipografiile românești”).

MAIOR, Petru (c. 1761-1821, n. sat Căușu de Câmpie, jud. Mureș), istoric și filolog român. Reprezentant de frunte al Școlii Ardelene. Studii la Târgu Mureș, Sibiu, Blaj, la Colegiul „De propagande fide” din Roma și Viena. Lucrările sale („Istoria pentru începuturile românilor în Dacia” cu studiile anexă: „Disertație pentru începutul limbei românești” și „Disertație pentru literatura cea veche a românilor”, precum și „Orthografia romana sine latino-valachica” cu studiul anexă „Dialog între nepot și unchi pentru începutul limbei române”) susțin originea pur romană a poporului român, unitatea și continuitatea lui în Dacia. Remarcă, spre deosebire de S. Micu și Gh. Șincai, că limba română este continuatoarea latinei populare. Succesor al lui S. Micu la elaborarea Lexiconului de la Buda. Adversar al catolicismului de pe poziții iluministe („Procanon”). Luptător pentru emanciparea națională a românilor din Transilvania, a participat la redactarea memoriului „Supplex Libellus Valachorum”.

disertație (-ți-e) s. f., art. disertația (-ți-a), g.-d. art. disertației; pl. disertații, art. disertațiile (-ți-i-)

DISERTAȚIE, disertații, s. f. Expunere științifică asupra unei probleme. ♦ Spec. Lucrare științifică susținută în public de autor, pentru dobândirea unui grad științific. [Var.: dizertație s. f.] – Din fr. dissertation, lat. dissertatio. Cf. rus. disertațiia.

EXCURS, excursuri, s. n. (Livr.) 1. Abatere, deviere de la subiect pentru a lămuri o problemă secundară; digresiune. 2. Disertație sub formă de digresiune, făcută cu ocazia comentării unui pasaj dintr-un autor (antic). – Din lat. excursus.

EXCELA, excelez, vb. 1. Intranz. A fi neîntrecut, a se deosebi, a se distinge (într-un anumit domeniu). Folosind limba cronicilor și a poporului, el [Bălcescu] a excelat în narațiunea istorică și în disertația oratorică. L. ROM. 1953, nr. 1, 44. Poeziile lirice sînt toate elegii, gen în care Bolintineanu – după unii critici – a excelat. DEMETRESCU, O. 161.

DISERTA, disertez, vb. I. Intranz. (Rar) A vorbi despre un subiect dat (în învățămînt), a ține o disertație.

DISERTAȚIE, disertații, s. f. Expunere în care se tratează în mod științific și amănunțit o problemă. Mihai se sili să asculte această vertiginoasă și perfidă disertație de geografie, istorie și folclor. C. PETRESCU, Î. I 7. În anul 1835 o disertație asupra robiei s-a trimis cenzorului. BOLLIAC, O. 55. ♦ Lucrare științifică susținută public de autor pentru dobîndirea unui grad științific. Disertație de candidat. Disertație de doctor. ♦ Temă dezvoltată de un elev asupra unui subiect dat (la școală). – Variantă: dizertație (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 4/3) s. f.

LITERAT, -Ă, literați, -te, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu probleme literare, om de litere. E foarte bine să ai noțiuni științifice chiar cînd ești literat. SANDU-ALDEA, U. P. 246. [Alecsandri] introduce, fără nici un rost altul decît ca să-și bată joc de literații netalentați, pe «tînărul poet» Acrostihescu. IBRĂILEANU, SP. CR. 143. Mulți literați romîni au făcut feluri de disertații asupra începutului și a construcției limbii noastre. NEGRUZZI, S. I 267.

ÎNCERCA, încerc, vb. I. Tranz. 1. A căuta să se convingă de ceva prin probe; a proba, a verifica. Ziceam... să încercăm piața la Pitești. PREDA, Î. 81. Încercă întîi coasa în colț, făcîndu-și loc. REBREANU, I. 50. Își încercă sabia dînd cu dînsa într-un drug de fier. ISPIRESCU, L. 139. ◊ Expr. A(-și) încerca norocul = a căuta să vezi dacă ai noroc, întreprinzînd acțiuni riscate sau primejdioase. Dă-mi voie ca să mă duc și eu pe urma fraților mei; nu de altă, dar ca să-mi încerc norocul. CREANGĂ, O. A. 224. Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. A încerca marea cu degetul v. mare. ♦ A îmbrăca (un obiect de îmbrăcăminte (de obicei înainte de a fi gata) pentru a vedea dacă vine bine. ♦ (Cu privire la materiale sau sisteme tehnice) A supune la acțiunea anumitor forțe externe, pentru determinarea proprietăților. ♦ Refl. A-și măsura forțele (în luptă) cu cineva. De-l vei putea trînti pe dînsul, atunci să te încerci și cu mine. CREANGĂ, P. 52. 2. (Complementul indică lucrarea săvîrșită) A exercita, a face exerciții, a se strădui să scoată la capăt. Încearcă disertații fără șir, nepriceputul, Începînd tot cu sfîrșitul și sfîrșind cu începutul. BELDICEANU, P. 120. ♦ (Urmat de verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A-și da silința sau osteneala să..., a face sforțări, a căuta să... Scoase pumnul de sub pătură și voi să lovească încă ceva... apoi îl băgă iar sub pătură și încercă să doarmă. DUMITRIU, N. 171. A doua zi «tîlharul» încercă iar să fugă, luînd-o la deal CĂLINESCU, E. ◊ Refl. Cei mai buni înotători se încercau zadarnic s-o ajungă. BART, E. 101. Inima îmi zvîcnea, cum îmi zvîcnea cînd alții se încercau să-mi ia zmeul de coadă. DELAVRANCEA, H. T. 92. Și-n probleme culinare te încerci a fi isteț. EMINESCU, O. I 155. 3. (Complementul indică un sentiment sau o senzație) A simți, a avea, a fi cuprins de... Am aflat o întîmplare, un năcaz pe care l-a încercat un biet romîn. SADOVEANU, O. VII 233. Oricine ar fi încercat aceeași descurajare. CAMIL PETRESCU, U. N. 372. Am încercat un fel de simțimînt dureros. ODOBESCU, S. III 86. ♦ (Despre senzații de durere sau despre boli) A cuprinde (pe cineva), a se face simțit în mod nelămurit. Tresăream la fiecare detunătură și simțeam că parcă mă încearcă niște friguri. La TDRG. ◊ (Impersonal) D. Tomița intră avînd aerul foarte contrariat. Se vede că-l încearcă la încheieturi. CARAGIALE, O. II 228.

NĂPĂSTUITOR, -OARE, năpăstuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care năpăstuiește, persecutor; p. ext. calomniator. Mulți literați romîni au făcut feluri de disertații asupra începutului și a construcției limbii noastre... Nu aveau trebuință a iscodi sofisme ca să detune pre năpăstuitorii romînilor. NEGRUZZI, S. I 267.

VERTIGINOS, -OASĂ, vertiginoși, -oase, adj. Care se produce, se mișcă, se succedă foarte repede. Mihai se sili să asculte această vertiginoasă... disertație de geografie. C. PETRESCU, Î. I 7. În industriile celelalte s-a înaintat cu pași vertiginoși. SAHIA, U.R.S.S. 94. E un moment de repaus binefăcător în mijlocul vertiginoasei călătorii. CARAGIALE, O. III 251. ◊ (Adverbial) Un expres taie bezna vertiginos. C. PETRESCU, S. 59. Vertiginos i s-a depănat prin minte tot romanul. POPA, V. 229.

SUSȚINE, susțin, vb. III. 1. Tranz. A sprijini pe dedesubt, a servi de suport (unui lucru). Stăteau amîndoi față în față, în miezul mulțimii, înconjurați de trupuri și glasuri, lîngă un stîlp de fier, din cei care susțineau acoperișul pe deasupra peronului. DUMITRIU, B. F. 110. Sala era naltă, susținută de stîlpi și de arcuri, toate de aur. EMINESCU, N. 6. ♦ (Subiectul este o persoană) A ajuta, a sprijini ușor pe cineva (ca să nu cadă). 2. Tranz. Fig. A lua atitudine favorabilă (față de o acțiune, o cauză etc.), a sprijini fățiș; a apăra. [Comercianții] își luau angajamentul solemn de a susține candidatura d-lui Tiberie Piscopescu și rugau și pe ceilalți să voteze pe acest distins fiu de comerciant. VLAHUȚĂ, O. AL. 226. 3. Tranz. Fig. (Complementul indică un principiu, o teorie, o idee) A apăra cu argumente, a proclama, a afirma cu tărie. Opinia contrară era susținută de căpitanul Corabu. CAMIL PETRESCU, U. N. 9. ♦ A duce o luptă, a lupta (pentru o idee). Starea sănătății obligîndu-mă a asista de departe la luptele ce ai susținut și susții cu atîta demnitate și energie contra neîmpăcaților adversari... ALECSANDRI, S. 10. ♦ A se prezenta la un examen pentru a obține un titlu (pe baza unei lucrări, a unei disertații). Simpaticul amic, după ce a renunțat... a mai susține licența în drept, s-a hotărît a îmbrățișa cariera de cultivator de pămînt. CARAGIALE, O. II 218. 4. Tranz. (Complementul indică o persoană, o organizație social-politică etc.) A ajuta, a întreține cu mijloace materiale. V. subvenționa. ♦ Refl. A-și asigura sau a-și cîștiga existența, a se întreține. Erau oameni săraci... cu lucrul mînilor să susțineau și cu lucrul plăteau dările și birul casei. RETEGANUL, P. III 3. 5. Refl. A se ține în picioare, a se menține. Nu se poate susține în poziție verticală și nici nu poate merge nesprijinită de altcineva. PARHON, O. A. I 268. ♦ Fig. A se menține pe poziție, a rezista. (Atestat în forma susținea) Voi aștepta să văd ce face Bem; că dacă el va voi a se susținea, apoi voi fi cu dînsul și mă voi întoarce lîngă el. GHICA, A. 405. – Prez. ind. și: susțiu (BART, S. M. 100). – Variantă: (învechit) susținea vb. II.

SUSȚINERE, susțineri, s. f. Acțiunea de a susține. 1. Sprijinire, sprijin; fig. apărare. Bară de susținere. Susținerea unei propuneri. 2. Afirmare, proclamare (a unui principiu, a unei teorii, a unei idei). Susținerea ideilor marxiste. ♦ Prezentare la un examen sau la un concurs pentru a obține un titlu sau un post. Susținerea disertației de candidat în științe. 3. Întreținere cu mijloace materiale (a unei persoane, a unei instituții, a unei acțiuni etc.). Susținerea familiei.

disărtație sf vz disertație

diserta vi [At: FM (1847), 3¹/16 / V: (rar) des~^[1], dize~ / Pzi: ~tez / E: fr disserter, lat dissertare] 1 A vorbi despre un subiect dat. 2 A ține o disertație (3).

disertator, ~oare a [At: T. AARON, S. A. 33/11 / Pl: ~i, ~oare / E: diserta + -tor] (Înv) 1 Persoană care vorbește despre un subiect dat. 2 Persoană care ține o disertație (3).

disertație sf [At: MAIOR, IST. 82/13 / V: ~iune, dize~, dizertațiune, (înv) ~tăciune, ~tățiune, ~sărtație, desărtăciune / Pl: ~ii / E: fr dissertation, lat dissertatio] 1 Expunere (scrisă sau orală) în care se tratează o problemă dintr-un domeniu oarecare în mod științific și amănunțit. 2 Expunere asupra unei chestiuni, asupra unei opere etc. în care se dezvoltă o idee filozofică sau morală. 3 (Spc) Lucrare științifică susținută în public de autor, pentru dobândirea unui grad științific. 4 Temă dezvoltată de un elev sau de un student asupra unui subiect dat. 5 Lucrare prezentată de un student la terminarea unui ciclu de studii postuniversitare. 6 (Fam) Expunere prelungită și plictisitoare a unei idei, a unei probleme.

disertațiune sf vz disertație

disertăciune sf vz disertație

disertățiune sf vz disertație

dizertație sf vz disertație

disertație

memorial, ~ă [At: (a. 1736) IORGA, S. N. 98 / P: ~ri-al / Pl: (1-5) și (înv) ~uri, (6-9) ~i, ~e / E: ger Memorial, fr mémorial, lat memorialis, -e] 1 sn (Înv) Memoriu (5). 2 sn (Înv) Memorandum (2). 3 sn Memorii (4). 4 sn (Rar) Disertație cuprinzând o expunere documentată asupra unor probleme științifice de actualitate Si: memoriu științific Vz raport, referat. 5 sn (Înv) Registru comercial. 6 a (Rar) Care ține de memorie (1). 7 a (Rar) Care este înregistrat în minte. 8 a (Rar) Din memorie. 9 a Care servește pentru a aminti un eveniment important, o persoană etc. Si: comemorativ.

disertație, -ției gen. a.

SPECIE LITERARĂ (< lat. species, specie și lat. litterarius, derivat din littera, slovă) Subdiviziune a unui gen literar. Criteriile de diferențiere a speciilor unui gen literar diferă de la un gen la altul. În genul liric, factor determinant este natura sentimentului exprimat în cuprinsul speciei [ex. melancolie, în elegie (v.), admirație, în odă (v.) etc.], în cel epic, amploarea și complexitatea acțiunii [ex. schiță, nuvelă, roman, epopee (v.)], iar în cel dramatic, elementul tragic sau comic [ex. tragedie, comedie (v.)]. Creații ale scriitorilor, unele specii literare noi [ex. tragicomedia, reportajul (v.) ș.a.] apar ca o sinteză a altor specii existente anterior, altele dispar sau sînt căzute în desuetudine, și înlocuite de alte specii (epopeea, de roman, poemul didactic, de disertație). Esteticienii constată un proces ne întretăiere a speciilor. Tot așa, unele specii, în evoluția lor, s-au diferențiat, dînd naștere la alte subdiviziuni, ceea ce, în terminologia curentă, a îndreptățit considerarea acelei specii și a subdiviziunilor respective ca gen. Este situația romanului și a subdiviziunilor lui, care sînt socotite gen: genul romanului istoric, genul romanului de analiză, genul romanului social etc. Tendința aceasta aproape ca s-a generalizat în folcloristică, unde specii, ca balada sau basmul, au devenit genuri: genul baladei, genul basmului, genul doinei și al cîntecului, genul proverbelor etc. Problemele pe care le ridica speciile, ca și genurile literare, fie în cadrul teoriilor clasice normative, fie în acela al teoriilor moderne, mai elastice și analitice, sînt folositoare nu atît prin clasificarea ordonatoare a varietății operelor, cît mai ales prin faptul că atrag atenția asupra dezvoltării lăuntrice a literaturii.

DIALOG (< fr. dialogue < lat. lit. dialogos; cf. gr. dialogos, vorbire cu) 1 Vorbire între două sau mai multe persoane, modalitate literară caracteristică îndeosebi creației dramatice, folosită însă și în creația epică, în versuri și în proză. Ex. Domnule! strigă impiegatul, înțelege odată că nouă nu ne plătește statul aici, ca să stăm de vorbă. Avem treabă, n-avem vreme de conversație... Spune, ce poftești? Aici n-are voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai? Ce afacere? Da! Ce afacere? Am dat o petițiune... Vreau să știu ce s-a făcut. Să-mi dați un număr. Nu ți s-a dat număr, cînd ai dat petiția? Nu! De ce n-ai cerut? N-am dat-o eu... (I.L. CARAGIALE, Petițiune) Dialogul este mijlocul prin care scriitorul dezvăluie gîndurile și sentimentele personajelor și le angajează în acțiune. În cazul unor frămîntări lăuntrice este folosit dialogul interior, ca în nuvela Hagi Tudose a lui B.Șt. Delavrancea. Ex. Ba sînt opt mii... Ba sînt zece? Ce fel de zece? Atunci dincolo, sînt opt! Procedeul folosirii dialogului în exprimarea ideilor, sentimentelor etc. este cunoscut și sub denumirea de dialogisme (fr. dialogisme). Intervențiile directe ale personajelor, sub forma alternării replicilor, subliniază amănunte privitoare la întîmplare, punctează momente ale acțiunii în evoluția ei, conțin aprecieri asupra faptelor înfățișate și a comportării celorlalte personaje, creează iluzia directei desfășurări. În literatura modernă, dialogul, a cărui mare dificultate constă în a da fiecărui interlocutor un caracter personal și viu, fără a degenera însă în disertație, ocupă un loc bogat în creația epică scrisă (schiță, nuvelă, roman), imprimînd mai multă vioiciune acțiunii, iar în creația dramatică apare ca o trăsătură specifică acesteia. În piesele de teatru, cu fiecare replică el contribuie la intensificarea și creșterea conflictului spre culminație și deznodămînt. În poezia lirică, dialogul se întîlnește foarte rar, în situații cu totul excepționale, cînd poetul se confesează printr-o convorbire cu elemente din natură, ca în Ce te legeni sau Revedere de M. Emineseu, ambele construite sub formă de dialog. Ex. - Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt. - De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea!... sau - Codrule, cu rîuri line, Vreme trece, vreme vine. Tu din tînăr, precum ești, Tot mereu întinerești. - Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri, Că de-i vreme rea sau bună, Vîntu-mi bate, frunze-mi sună. În poezia lirică populară însă, acest procedeu se întâlnește mai des. 2 Termenul de dialog mai este folosit și în denumirea acelor opere literare filozofice, retorice sau didactice, în care, sub forma conversației între două sau mai multe personaje, se tratează anumite idei (Dialogurile lui Platon; Dialoguri filozofice de E. Renan; Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul de D. Cantemir; Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchi de P. Maior ș.a.).

ANALIZĂ (LITERARĂ) (< fr. analyse littéraire, cf. gr. analisis, descompunere) Formă a disertației, cuprinzînd cunoștințele și părerile autorului asupra unei probleme științifice, a unei opere literare etc. Analiza literară implică studierea planului urmat de autor în compoziția operei, ideea dominantă, corelațiile dintre idei, dispunerea materialului etc. De asemenea, duce la cunoașterea amănunțită a operei unui scriitor (ex. Vara. Considerații tehnice de G. Ibrăileanu; Creangă, scriitor poporal de G. Călinescu; Costache Negruzzi ca prozator de E. Lovinescu etc.). De exemplu: George Coșbuc: „Vara” (Considerații tehnice) (fragment) „Vara” e poezia cea mai lirică din toată opera lui Coșbuc. Și cea mai frumoasă. Dar acest adaos e pleonastic. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. Un lucru însă e sigur: o poezie cu cît este mai lirică, cu atît e mai poetică. Impresia de vară o dă Coșbuc în acest imn prin cîteva trăsături, alese cu un superior simț artistic din diversitatea aspectelor naturii. Din cele trei strofe ale poeziei, două conțin elemente descriptive, avînd fiecare o altă „temă”, iar a treia este pur lirică – concluzia sentimentală a celorlalte, izbucnirea inimii în fața măreției și eternității naturii. Primul aspect al „verii” lui Coșbuc: Priveam fără de țintă-n sus - Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaș cu fruntea-n soare De pază țării noastre pus. Și ca o taină călătoare Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Și n-avea aripi să mai zboare! Și tot văzduhul era plin De cîntece ciripitoare... (G. IBRĂILEANU, Scriitori români și străini)

ARTICOL (< lat. articulus, articulație) Formă a disertației, tratare, în coloanele unui ziar sau în paginile unei reviste, a unei teme politice, economice, științifice, literare etc. Un tot unitar și distinct, redactat într-un stil accesibil publicului cititor, articolul implică o cunoaștere îndeaproape a temei tratate, claritate în expunerea ideilor, stringența logică a argumentelor, sinceritatea opiniilor, evitarea excesului de date, unele articole însumînd calități proprii tehnicii și măiestriei literare (ex. articolele politice ale lui M. Eminescu, articolele lui I.L. Caragiale, G. Coșbuc, T. Arghezi, N.D. Cocea, Zaharia Stancu, Geo Bogza etc.) Articolele publicistice prezintă o mare varietate. Unele nu depășesc treapta exprimării obișnuite, altele însă se apropie tot mai mult de proza literară, cu certe implicații artistice [pamfletul (v.) și articolul satiric].

CRONICĂ LITERARĂ (< fr. chronique littéraire) Formă a disertației, denumită astfel datorită periodicei sale apariții (zilnic, săptămînal, lunar) în paginile acelorași publicații – ziare, reviste – și care constă în relatarea publicațiilor apărute în răstimp sau a manifestărilor din diferite domenii de activitate. Ea poate fi de mai multe feluri: științifică, literară, politică, muzicală, economică, sportivă etc. Exemplu: Cronica mizantropului (în Lumea și Națiunea) și Cronica optimistului (în Contemporanul) de G. Călinescu. Ex. de cronică literară: „Familia, mai mult sub aspectul ei pitoresc și evocativ, era o preocupare vădită și-n primul roman al d-lui Călinescu, în Cartea nunții.” „Romanul de astăzi, Enigma Otiliei, este construit cu un meșteșug sigur, pe mai multe planuri, și cu o detașare epică întru totul stăpînă pe materialul uman, atît de divers și de închegat în fizionomia lui.” POMPILIU CONSTANTINESCU, G. Călinescu: Enigma Otiliei, Vremea, 1938) Ex. de cronică istorică: „Și întrebînd Vasile Vodă pe postelnici cine din boieri este afară, au spus postelnicii că este logofătul cel mare, dvorește să-și ia ziua bună, că i-au venit veste de boală foarte grea jupînesei. Să fie zis Vasilie vodă: ”Ce om fără cale logofătul! Știindu-și jupîneasa boleacă și nu o ține aicea cu sine!„ Și i-au zis să intre, să-și ia ziua bună. Au intrat Ștefan Gheorghe logofătul cu fața scornită de mare mîhniciune și și-au luat voie să meargă spre case-și. Spun să fie zis Vasilie vodă: ”Să afle lucrul și voia sa.„ Neștiutoriu gîndul omului spre ce menește.” (MIRON COSTIN, Letopisețul țării Moldovei) Termenul cronică este folosit uneori și pentru acele romane cu caracter de istorie a moravurilor unei epoci (Chronique du XIX^e siècle de Stendhal; Cronica românească a veacului al XX-lea, titlu în care Cezar Petrescu îngloba romanele sale, în năzuința de a fi un istoriograf al vieții sociale a epocii sale).

POLEMICĂ (< fr. polémique < gr. polemikos, din polemos, război) Formă a disertației critice apărute în paginile unei publicații, confruntare de principii, idei sau păreri între doi oameni de știință, critici, literați, oameni politici etc. În domeniul literar, polemica implică o anumită urbanitate în exprimarea ideilor, deplina stăpînire a problemei, bună-credință și obiectivitate, surprinderea părților lacunare în argumentarea adversarului, ea nefiind condiționată de vreun interes personal, ci numai în scopul restabilirii unui adevăr, al limpezirii unei probleme. Polemiști de seamă în literatura noastră: Titu Maioreseu, G. Dobrogeanu-Gherea, M. Eminescu, E. Lovinescu, N. Iorga etc. Un exemplu de polemică de ținută academică este acela dintre T. Maiorescu și G. Dobrogeanu-Gherea. „Eminentul nostru critic, d-l T. Maioreseu, în articolul său ”Poeți și critici„ exprimă o părere, care a trebuit sa facă pe mulți să se mire. D-sa zice că în țară n-are ce mai căuta critica, deoarece, la noi, ea a avut un rol de îndeplinit, dar acuma nu mai are... D-l Maiorescu, om luminat, instruit – care și-a format cunoștințele și gustul literar după geniile cele mai mari ale Germaniei, după Lessing, Schiller, Goethe, – cunoscător al literaturii europene, om cu gust artistic și cu tact critic, și-a făcut datoria în sensul de mai sus, a stat strajă înaintea edificiului literaturii... Se-nțelege, va fi fost și d-sa părtinitor, lucru firesc și de neînlăturat, cînd critica e critică judecătorească.” (C. DOBROGEANU-GHEREA, Studii critice)

CONFERINȚĂ (< fr. conférence, lat. conferentia, de la conferre, a raporta) Formă a discursului demonstrativ, denumită și disertație (v.). Ex. conferințele ținute în cadrul Universității populare, în cadrul diferitelor congrese, conferințele publice, dezvoltate în public de un savant etc. Ex. LEV TOLSTOI „Lev Tolstoi este un scriitor așa de mare și de complex, încît a da într-o conferință deciziuni asupra întregii sale opere mi se pare hazardat. Mult mai potrivită mi se înfățișează metoda de a examina cîteva opere mai cunoscute și a face anatomia morală a eroilor respectivi... Ana Karenina este romanul lui Tolstoi cel mai popular înainte, în Occident și protagoniștii săi principali, Wronski și Ana ajunsese, ca și Werther și Lotte sau Cavalerul Des Grieux și Manon, să se desprindă din file și să trăiască o existență independentă, alimentată de imaginația cititorilor... Aristocrația din Război și Pace surprinsă într-un moment de hegemonie, viguroasă, chiar în viții, personalistă, răzbătătoare, ca și burghezia lui Balzac, spre deosebire de aceea snoabă, nevrozată din Ana Karenina” (G. CĂLINESCU, Studii și conferințe)

DISERTAȚIE (< fr. dissertation < lat. dissertatio din dissertare, a discuta) 1 Formă a discursului academic și a compoziției literare, care constă, ca și conferința, în amănunțita și erudita expunere orală sau scrisă a unei probleme științifice, literare, artistice, sociale etc. Spre deosebire de conferință, ea implică un public omogen (ex. membrii aceleiași societăți). Uneledisertații scrise sînt destinate lecturii și nu expunerii orale (ex. Disertație pentru începutul limbii românești și Disertație pentru literatura cea veche a românilor de la sfîrșitul operei lui Petru Maior Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda 1812). În proză, mai rar în versuri (ex. Lart poétique de Boileau), disertația cere o temeinică stăpinire a subiectului, o expunere clară, metodică și convingătoare, un stil atrăgător, precum și respectarea cerințelor generale ale compoziției. Tonul folosit poate fi grav, ca în disertațiile științifice, satiric sau umoristic (ex. Bacilul lui Koch de G. Topîrceanu), polemic etc. 2 Exercițiu avînd ca obiect dezvoltarea orală în fața clasei a unei teme de către elevi, studenți, în vederea deprinderii acestora cu o expunere orală, cursivă și logică.

voroavă sf [At: PSALT. HUR. 13^v/23 / V: ~ravă, ~abă, ~ovă / Pl: ~ve / E: drr vorovi, (1-11) cf vsl воровъ „larmă, gălăgie”] 1 (Înv; în textele religioase) Murmur de nemulțumire. 2 (Înv; în textele religioase) Ceartă (1). 3 (Înv; în textele religioase) Neliniște sufletească. 4 (Înv; în textele religioase; îls) Fără ~ Liniște. 5 (Înv; în textele religioase) Teamă. 6 (Înv; în textele religioase) Suferință. 7 (Înv; în textele religioase) Nevoie. 8 (Înv; în textele religioase) Ură. 9 (Înv; în textele religioase) Vrajbă. 10 (Înv; în textele religioase) Mânie. 11 (Înv; în textele religioase) Asuprire. 12-13 (Îrg) Vorbă (1-2). 14 (Îrg; prc) Cuvânt (1). 15-16 (Îrg) Vorbă (70-71). 17 (Îrg) Discurs (1). 18 (Îrg) Subiect al unei expuneri (orale). 19 (Îrg) Predică. 20 (Îvr; îe) A apuca ~va A lua cuvântul. 21 (Îrg) Vorbă (81). 22 (Îvr) Prefață. 23 (Îvr) Disertație (1). 24 (Îvr) Meditație. 25 (Îvr) Tradiție. 26 (Îvr) Amintire¹ (1). 27 (Îvr) Poveste. 28 (Îvr) Întâmplare. 29 (Îrg) Intenție. 30 (Îrg) Scop. 31 (Îrg) Sfat. 32 (Îrg) Poruncă. 33 (Îvr) Comuniune (1). 34 (Îvr) Credință (religioasă). 35 (Îrg) Promisiune. 36 (Îrg) Angajament (2). 37 (Îrg) Înțelegere. 38 (Îrg) Negociere. 39 (Îvr; îe) A lega ~va (cu cineva) A stabili o înțelegere cu cineva. 40 (Îrg) Știre. 41 (Îrg) Zvon. 42 (Îrg) Presupunere. 43 (Îrg) Bârfă. 44 (Îrg) Calomnie. 45 (Îrg) Conversație. 46 (Îrg) Taifas. 47 (Înv; îe) A fi ~ pentru A forma obiectul discuției. 48 (Înv; îae) A se pune problema. 49 (Înv; îe) A sta (sau a ședea) la ~ (cu cineva) A discuta (cu cineva). 50 (Înv; pex; îae) A petrece un timp discutând cu cineva Si: a tăifăsui. 51 (Înv; îe) A întinde ~va A prelungi inutil o discuție. întrerupându-și interlocutorul. 52 (Înv; lsg) Vorbire (2). 53 (Îvr; îs) Părțile ~ei Părțile de vorbire. 54 (Înv; lsg) Mod de a se exprima. 55 (Îvr; îla) Bun de ~ Volubil (1). 56 Elocvență (1). 57 (Înv) Voce (1). 58 (Înv) Timbru al vocii. 59 (Înv) Pronunțare. 60 (Îvr; îs) Organe de ~ Organe articulatorii. 61 (Înv; lsg) Limbă (a unui popor).

!disertație / (colocv.) dizertație (desp. ți-e) s. f., art. disertația/dizertația (desp. -ți-a), g.-d. art. disertației/dizertației; pl. disertații/dizertații, art. disertațiile/dizertațiile (desp. -ți-i-)

MEMORIÁL, -Ă s. n., adj. I. S. n. 1. (Învechit) Memoriu (4). Am dat un memoriial la prea cinstita Administrație pentru acest cazan, cum ca să priimească sfințiia sa banii și să-mi dea cazanul (a. 1736). IORGA, S. N. 98, cf. NEGULICI. Răspuns sau rezoluțiune la petițiunea sau mai bine memorialul îndreptat de la cea din urmă adunare ținută în septembrie la Blaj. BARIȚIU, R. A. II, 298, cf. POLIZU, COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. ♦ Memorandum (2). Acest interesant fragment ne strămută din naiva povestire uzitată de cronicarii noștri, în cercul celor mai delicate memorialuri diplomatice. ODOBESCU, S. I, 288. 2. Lucrare care cuprinde observații științifice, amintiri ori impresii personale în legătură cu fapte sau evenimente văzute, trăite. V. a m i n t i r i, j u r n a l. Memorial de călătorie [Titlu]. ALEXANDRESCU, M. I, cf. PONTBRIANT, D., ȘĂINEANU, D. U. Termenul de jurnal trebuie interpretat mai curînd ca o suită de amintiri, ca un memorial cu o cronologie foarte largă. CONTEMP. 1957, nr. 565, 3/3. ♦ (Rar) Disertație cuprinzînd o expunere documentată asupra unor probleme științifice (de actualitate) ; memoriu științific. V. r a p o r t, r e f e r a t. La 26, soțietatea rigală a avut o adunare în care căpitanul Ros a citit un memorial (o scriere) asupra descoperirei polului de amiază noapte magnetic. CR (1834), 3142/6. 3. (Învechit) Registru comercial. Cf. VALIAN, V. 77. Memorial, . . . un catastih îndemînatec pentru a-și aduce cineva aminte. IARCU, D. S. II, 438/15,cf. LM, CADE. II. Adj. 1. (Rar) Care ține de memorie (1) (NEGULICI, COSTINESCU, LM) ; care este înregistrat în minte ; din memorie. Percepție, înseamnă . . . o confruntare a unui grup de senzații prezente cu imagini memoriale, reținute de experiența noastră anterioară. RALEA, O. 87. 2. Care servește pentru a aminti un eveniment important, o persoană etc. ; comemorativ. Caută pe întrecute să apuce cîte o monetă memorială. BARIȚIU, P. A. III, 450. Casa memorială de la Vălenii de Munte. CONTEMP. 1964, nr. 940, 2/5. - Pronunțat: -ri-al. – Pl.: (1) memoriale, , și (învechit) memorialuri, (II) memoriali, -e. – Din germ. Memorial, fr. mémorial, lat. memorialis, -e.

dizertație v. disertație

MONOGRÁF s. m. (Rar) Autor al unei monografii. O disertație asupra apelor minerale a patriei sale carea pentru toți urmăritorii monografi de Karlsbad au servit de bază. CALENDAR (1862), 14/26. – Pl.: monografi. – Din fr. monographe.

* DISERTAȚIUNE, DISERTAȚIE sf. 1 Faptul de a diserta, cercetare cu de-amănuntul a unei chestiuni, vorbind sau scriind asupra ei: ia un aer doctoral și începe o lungă disertațiune politico-umanitară (I.-GH.) ¶ 2 🖋 Compoziție literară sau discuțiune orală asupra unei chestiuni, făcută de elevii liceelor [fr.].

* DOCTORAL adj. 1 De doctor, privitor la un doctor ¶ 2 Ⓕ Mărginit și pedant: ton ~; ia un aer ~ și începe o lungă disertație politico-umanitară (I.-GH.).