AFUZALI s. m. Soi de viță de vie originar din Asia Mică, cu ciorchini grei până la 2 kg și boabe mari, de culoare galbenă-verzuie și miez cărnos. – Din n. pr. tc. Afuz-Ali.

HITIT, -Ă, hitiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o populație de limbă indo-europeană care a pătruns în mileniul al II-lea a. Cr. în Asia Mică. 2. Adj. Care aparține hitiților (1), privitor la hitiți. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de hitiți. – Din fr. hittite.

CIMERIENI s. m. pl. Populație de origine tracă, migrată în antichitate din nordul Mării Negre în Asia Mică. [Pr.: -ri-eni] – Din fr. Cimmériens.

DORIAN, -Ă, dorieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație stabilită în antichitate în Pelopones, în Grecia insulară și pe coastele Asiei Mici; (și la sg.) persoană care aparține acestei populații. 2. Adj. Care aparține dorienilor (1), privitor la dorieni; doric. [Pr.: -ri-an] – Din fr. dorien.

BEZOAR s.m. Specie de capră sălbatică, care trăiește în munții stîncoși din Creta, din Asia Mică și din Caucaz. [Cf. germ. Bezoar].

HILARII s.f.pl. (Ant.) Sărbători în cinstea Cibelei, mama zeilor și a lui Attis, zeu al vegetației și al agriculturii din Asia Mică. [Et. incertă].

MAGNET s.m. Corp care are însușirea de a atrage fierul. [Pl. -eți, (rar, s.n.) -turi. / < germ. Magnet, cf. lat., gr. magnes < Magnesia – oraș din Asia Mică, unde au fost descoperite în antichitate minereuri magnetice].

MEANDRU s.n. 1. Cotitură întortocheată a cursului unei ape (mai ales) în regiunile de șes. ♦ Sinuozitate; (p. ext.; la pl.) drumuri, străzi întortocheate. 2. Motiv ornamental compus dintr-o îmbinare de linii curbe sau frînte. [Pron. me-an-. / < fr. méandre, cf. Meandru – fluviu sinuos în Asia Mică].

anadol (-li), s. m. – Pisică din Angora. Tc. Anadol „Asia Mică”, din gr. ἀνατολή „orient” (Lokotsch 76; DAR). – Der. anadol, s. n. (blană de angora); nadoleancă, s. f. (găină de rasă orientală).

pontean, -ă, adj. (înv.) care aparține Pontului, privitor la Pont (stat antic în nordul Asiei Mici).

PERGAMENT s.n. 1. Piele preparată special pentru a se putea scrie pe ea. 2. Document vechi scris pe o piele de acest fel. 3. Hîrtie translucidă rezistentă și impermeabilă, folosită mai ales la împachetare. [Pl. -te, -turi. / < germ. Pergament, cf. lat. pergamenta < Pergam – vechi oraș în Asia Mică].

BEZOAR¹ s. m. specie de capre sălbatice din munții stâncoși din Creta, din Asia Mică și din Caucaz. (< engl. bezoar)

GREC, GREACĂ I. adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia. II. adj. care aparține Greciei sau populației ei. ♦ arta ~ = arta dezvoltată în Grecia continentală și insulară, pe coastele Asiei Mici, pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului. ◊ (s. f.) limbă indo-europeană vorbită în Grecia. (< fr. grec, grecque, lat. graecus)

HITIT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) al unei populații indo-europene din Asia Mică (al II-lea mileniu a. Chr.). ◊ (s. f.) limbă vorbită de hitiți, cu scriere folosind caractere cuneiforme babiloniene. (< fr., engl. hittite)

MITHRAISM s. n. religie antică bazată pe cultul zeului Mithra, care s-a extins din Asia Mică în întreg Imperiul Roman, influențând creștinismul primitiv. (< engl. mithraism)

MUFLON s. m. oaie sălbatică cu coarnele răsucite, în munții din Europa mediteraneană, America de Nord și Asia Mică. (< fr. mouflon, it. muflone)

PELTA s. f. mic scut rotund, cu o dublă decupare concavă la partea superioară, caracteristic amazoanelor, în Tracia și în Asia Mică. (< fr., lat. pelta)

AGESILAU II, rege al Spartei (c. 399 – c. 360 î. Hr.). A purtat un război în Asia Mică împotriva perșilor (396 î. Hr.). Reîntors în Grecia (394 î. Hr.) a reușit să înfrîngă o coaliție a orașelor grecești, restabilind pentru scurt timp hegemonia spartană.

ALCIBIADE (c. 450-404 î. Hr.), general și om politic atenian. Discipol al lui Socrate. Renumit prin inteligența, ambiția și nestatornicia sa, a fost pe rînd în slujba patriei sale și a Spartei. Refugiat în Asia Mică, a fost asasinat din ordinul satrapului persan Pharnabaze.

ANATOLIA, 1. Denumire în antic. a Asiei Mici, iar azi a părții asiatice a Turciei. 2. Podișul Anatoliei, pod. în mare parte vulcanic, situat în centrul Turciei asiatice, limitat de M-ții Pontici la N și Taurus și Antitaurus la S. Alt. medie: 1.200 m. Lacuri sărate (Tuz, Burdur).

ANAXAGORA (ANAXAGORAS) (C. 500-428 î. Hr.), filozof grec presocratic. Originar din Clazomene (Asia Mică). A profesat la Atena. După el, lucrurile sînt alcătuite din „homeomerii” (părți asemănătoare) prin acțiunea unui principiu mișcător și ordonator, Nous.

ANTIGONOS, numele a trei regi elenistici: A. I Monophthalmos (c. 382-c. 301 î. Hr.), general al lui Alexandru Macedon, diadoh. În 311 î. Hr. și-a extins stăpînirea asupra întregii Asii Mici, Asiriei și N Mesopotamiei, iar în 306 î. Hr. s-a proclamat rege; înfrînt și ucis în bătălia de la Ipsos (301 î. Hr.) de o coaliție a diadohilor. A. II Gonatas, rege al Macedoniei (277-239 î. Hr.), fiul lui Demetrios Poliorcetes. În timpul său, Macedonia elenestică a cunoscut maxima înflorire. A. III Doson, rege al Macedoniei (229-221 î. Hr.). L-a înfrînt la Sellasia (222 î. Hr.) pe Cleomene III, regele reformator al Spartei.

ANTIOH, numele a 13 regi elenistici ai Siriei, din dinastia Seleucizilor. Mai importanți: 1. A. I Soter (281-261 î. Hr.), fiul lui Seleucos Nicator. A respins o invazie celtică în Asia Mică. 2. A. II Theos (261-246 î. Hr.) A purtat războaie victorioase împotriva Egiptului elenistic. 3. A. III cel Mare (223-187 î. Hr.) A inițiat o campanie victorioasă în Asia Centrală pînă la Indus (212-205 î. Hr.; înfrînt la Magnesia (190 î. Hr.) de romani, care au cucerit o mare parte din regat.

ARAMÉI (ARAMEÉNI) (< fr. {i}), s. m. pl. Populațiile semitice nomade care au pătruns în a doua jumătate a milen. 2 î. Hr. din SE Asiei Mici în Mesopotamia, Palestina și Siria.

ASIA, cel mai mare continent al Pămîntului; 43,95 mil. km² (1/3 din suprafața uscatului); 3,05 miliarde locuitori (1988). Este cuprins între Oc. Înghețat (la N), Oc. Pacific (la E), Oc. Indian (la S) și Marea Roșie, Marea Mediterană, Marea Neagră, M-ții Caucaz, Marea Caspică și M-ții Ural (la V); se întinde de la 26°10′ long. E (capul Baba din Asia Mică) la 169°10′ long. V (Capul Dejnev) pe c. 9.000 km și de la 77°44′ lat. N (Capul Celiuskin) la 1°16′ lat. N (Capul Piai din Pen. Malacca), pe 11.000 km. Relieful: A. este extrem de variat, cu lanțuri montane, podișuri și cîmpii de dimensiuni foarte mari și cu alt. medie ridicată (960 m). Continentul asiatic este constituit din două grupe de cîmpii și platouri, grupate de o parte și de alta a unei zone montane. Aceasta se întinde din Pen. Asia Mică și trece prin nodul orografic al Pamirului, de unde se desparte în două ramuri: de N, formată dintr-o serie de masive muntoase care se orientează în centru pe direcția V-E (M-ții Tian-Shan), la o direcție SV-NE, ca ulterior să se îndrepte spre E pînă la str. Bering, și de S cu o direcție V-E în M-ții Himalaya, iar din nodul orografic al Pod. Iunnan spre S prin Pen. Indochina, continuîndu-se din nou pe direcția V-E în Arh. Malaez. Fațada orientală a A. este alcătuită dintr-o suită de pen. și arh., care se unesc în S cu arcul Filipinelor și cu Arh. Malaez. Sectoarele de orogeneză precambriană sînt destul de rare (Pen. Arabia și în Pod. Deccan). Mișcările orogenice care au lăsat urme sînt cele caledoniene (M-ții Ural), hercinice și mai ales alpine (M-ții Himalaya). Se pot distinge cîteva ansambluri geomorfologice mari. În N se dezvoltă un ansamblu format din cîmpii, depr., platouri și masive vechi reînălțate. La V de fl. Enisei se desfășoară C. Siberiei Occidentale, iar în centru, Pod. Siberiei Centrale. În S și în E acestui pod. se ridică munții caledonieni și hercinici. Legătura dintre complexul muntos caledoniano-hercinic și cel alpin din S o face depr. endoreică Aralo-Caspică. În SV și S se dezvoltă ansamblul Pen. Arabia și și pod. Deccan, resturi ale soclului precambrian. Ansamblul alpin din S continentului se întinde din Pen. Asia Mică pînă în Arh. Sondele Mici. Din Anatolia spre E se despart două sisteme montane hercinice, Caucaz și Kopetdag la N și Zagros, Belucistan și Suleiman la S, care încadrează Pod. Iran. Sistemul Himalaya, constituit din mai multe culmi paralele orientate spre V-E, atinge în vf. Chomolungma cea mai mare alt. a Pămîntului (8.848 m). Ansamblul Extremului Orient este constituit de o succesiune de arcuri montane, care formează ins. sau pen. alungite. Resursele naturale. Subsolul A. este bogat în zăcăminte de cărbuni (Siberia și E Chinei), petrol (Orientul Apropiat și Mijlociu și Indonezia), gaze naturale (Asia Centrală, Siberia), minereu de fier (Siberia. NE Chinei, India, Filipine, Turcia), aur (Siberia, India, Birmania, Sri Lanka), mangan (Caucaz, India, E Chinei), plumb, zinc, wolfram, antimoniu, crom (Turcia), cositor (Malaysia, Indonezia), bauxită (Indonezia). Clima. Pe întinsul continentului sînt prezente toate tipurile climatice. Lipsa lanțurilor montane latitudinale în N favorizează pătrunderea adîncă a maselor de aer arctice spre interiorul continentului. Temperaturile cele mai coborîte (- 70 °C) s-au înregistrat în NE Siberiei. În centrul A. se instalează iarna un anticiclon termic, din care curenții de aer înaintează sub forma alizeului de NE, transformat în musonul de iarnă, spre Oc. Indian, către NV în Siberia Occidentală, către SE în Siberia Orientală și Pen. Indochina. Vara situația se schimbă, locul anticiclonului fiind luat de o arie ciclonală, unde temperaturile depășesc 50 °C, iar curenții de aer au o circulație inversă, alizeul de SV transformîndu-se în musonul de vară. Precipitațiile sînt abundente la S de M-ții Himalaya (c. 12.000 mm/an la Cherrapunji în India) și în Asia de SE datorită musonilor de vară și barajelor montane din calea acestora. Arh. Malaez are un regim pluviometric tipic ecuatorial, în timp ce pustiurile tropicale din Pen. Arabia, India, Pod. Iran, ca și cele temperate din A. Centrală, primesc cantități de precipitații extrem de reduse. Hidrografia. Deși 1/3 din A. este endoreică, rețeaua hidrografică este bine reprezentată. În Oc. Înghețat se varsă marile fl. ale Siberiei: Obi cu Irtîș, Enisei, Lena, Kolîma și Indighirka. În Oc. Pacific se varsă fl. Amur, Huanghe, Yangtze, Xijiang și Mekong. În Oc. Indian se varsă fl. Saiween, Irrawaddy, Gange, cu afluentul său din zona de vărsare, Brahmaputra, Ind, Tigru cu Eufrat, unite în Shatt al’Arab. Lacurile cele mai importante sînt: Aral, Balhaș și Baikal (cel mai adînc din lume).

ASIA MICĂ, pen. în V Asiei, scăldată de apele Mării Negre (la N), M. Marmara (la NV), M. Egee (la V) și M. Nediterană (la S), despărțită de Europa prin str. Bosfor și Dardanele; c. 506 mii km²; lungime: 1.000 km; lățime 400-600 km. Climă subtropicală. Se suprapune unei mari părți din Turcia asiatică. În centrul ei se află Pod. Anatoliei.

BABA (BABA BURNU), cap pe coasta de NE a Asiei Mici (Turcia asiatică), la M. Egee, la 39°29′ lat. N și 26°04′ long. E. Extremitatea vestică a Asiei.

BITINIA (BITHYNIA), reg. în NV Asiei Mici. Satrapie persană și apoi regat elenistic (sec. 3-1 î. Hr.). B. a devenit în 74 î. Hr. prov. romană. La Niceea, în B. a avut loc în 325 d. Hr. primul conciliu al bisericii creștine care și-a fixat dogmele, rămase valabile pînă astăzi.

BURADA, Teodor T. (1839-1923, n. Iași), folclorist, teatrolog și muzicolog român. M. coresp. al Acad. (1887). Studii despre dezvoltarea teatrului în Moldova, despre scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir și despre folclorul românilor din Pen. Balcanică, Asia Mică și Europa Centrală; cercetări etnografice; memorialistică de călătorie.

CABIRII, divinități benefice, de origine probabil feniciană, adorate în Asia Mică, Grecia etc. Considerate protectoare ale navigației și subalterne lui Hefaistos.

colofoniu (< orașul Colophon din Asia Mică), substanță rășinoasă cu care se impregnează părul arcușului* pentru a-l face mai aderent la corzile instrumentelor cu coarde și cu arcuș.

CAPADOCIA (CAPPADOCIA), reg. în E Asiei Mici. Regat elenistic independent (sec. 3-2 î. Hr.), transformat (anul 17 d. Hr.) în prov. romană. Azi, pe terit. Turciei.

CARIA, reg. istorică în SE Asiei Mici, locuită de carieni (populație pre-indoeuropeană), apoi de greci, care au ridicat aici orașe înfloritoare ca Halicarnas, Milet, Cnidos, Magnesia, Tralles ș.a. inclusă de romani în prov. Asia (129 î. Hr.).

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

CEDRU (< fr., lat.) s. m. Numele mai multor specii de arbori din familia pinaceelor, răspîndiți în Maroc (Cedrus atlantica), Cipru (Cedrus brevifolia), Asia Mică (Cedrus libani) și Asia Centrală (Cedrus deodara). Are ramuri orizontale, în planuri suprapuse. Atinge 40 m înălțime și trăiește c. 1.000 de ani. ♦ Lemnul acestui arbore, brun-gălbui, rezistent, uleios, cu miros puternic, este folosit în construcții navale, la fabricarea mobilelor, în sculptură.

LEVANT (în it. „răsărit de soare”) 1. Denumire dată în trecut litoralului răsăritean al M. Mediterane (Asia Mică, Siria, Liban, Egipt), ocupat de musulmani și frecventat din sec. 11 de negustori creștini. Comerțul cu L. a fost dominat de negustorii italieni (din Veneția și Genova în special) până la sfârșitul sec. 15, când supremația a trecut de partea turcilor otomani. Din inițiativa lui Colbert a fost creată Compania Levantului (1670), companie franceză de comerț având scopul de a controla comerțul din bazinul oriental al M. Mediterane. Și-a încetat activitatea după 1678. 2. Regiune geografică în E Spaniei, cuprinzând provinciile Castelón de la Plana, Valencia, Alicante și Murcia. Climat semiarid: culturi de măslini, viță de vie. Picturi rupestre din Epipaleolitic.

CHIOS, ins. grecească în M. Egee, lîngă țărmul occidental al Asiei Mici; 830 km²; 49,9 mii loc. (1981). Oraș pr.: Chios. Viticultură (vinuri celebre). Unul dintre centrele culturii egeene.

CHOSROES, nume a doi regi persani din dinastia Sasanizilor: C. I (531-579), reformator al statului. În timpul său, statul sasanid cunoaște maxima strălucire și expansiune teritorială; a purtat un război îndelungat împotriva Bizanțului (540-562, reluat în 572). C. II (590-628). A cucerit Asia Mică, Siria, Palestina și Egiptul de la bizantini și a asediat Constantinopolul (626); înfrînt de împăratul bizantin Heraclius.

CIBELE (KYBELE), divinitate de origine frigiană, zeița Pămîntului, supranumită Marea Mamă a zeilor. Soția lui Saturn. În sec. 6 î. Hr., cultul ei a trecut dn Asia Mică în Grecia, unde a fost identificată cu Rhea. Este reprezentată conducînd o bigă trasă de lei.

Andrei, sfânt, cel dintâi chemat dintre apostoli, împreună cu fratele său Petru, de către Iisus Hristos. De meserie pescar, a fost mai întâi ucenicul lui Ioan Botezătorul, iar după Cincizecime a predicat în Ierusalim, Iudeea, Galileea, Samaria și Asia Mică, ajungând până în Sciția (Dobrogea de azi). A suferit martiriul în orașul Patras din Ahaia, fiind răstignit pe o cruce în forma X. Este sărbătorit la 30 noiembrie.

antitrinitarism s. n. Doctrină religioasă apărută în sec. 2 în Asia Mică, reluată în sec. 16 în Apus, în sec. 17 în Rusia și centralizată între protestanții raționaliști în timpul prezent, care neagă dogma creștină a Sfintei Treimi, adică adevărul că Dumnezeu este unul, închinat în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. – Din fr. antitrinitarisme.

CILICIA (CILYCIA), reg. istorică în antic., pe coasta de SE a Asiei Mici, vestită prin pirații ce-și aveau adăpost în zonele muntoase și împădurite de aici. Transformată în 101 î. Hr. în prov. romană.

Artemis (Artemiza), zeița vânătorii în mitologia greacă, soră geamănă cu Apolo, asimilată de timpuriu la romani cu Diana. Cultul zeiței era foarte răspândit în Asia Mică, Artemis reprezentând puterea de procreare a rasei umane și simbolul fertilității.

Asia (în Noul Testament) nume dat provinciei romane „Asia proconsulară”, cu capitala la Efes, provincie ce cuprindea toată partea de apus a Asiei Mici (afară de coasta Mării Egee), cu Bitinia la nord și cu Frigia și provincia Galatia la răsărit. Prin aceste părți au propovăduit apostolii Petru și Pavel.

Capadocia, provincie romană din Asia Mică, mărginită la nord cu Pontul, la est cu Eufratul, la sud cu m-ții Taurus și la vest cu provincia Galatia. Bisericilor din această regiune le adresează sf. apostol Petru epistolele sale.

creștinism s. n. Cea mai perfectă formă de credință religioasă, al cărei întemeitor este Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat și, a cărei doctrină se bazează pe revelația dumnezeiască supranaturală, cuprinsă în Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament și în Sfânta Tradiție. A fost propovăduit mai întâi de apostoli în părțile orientale și în lumea mediteraneană, apoi de apostolul Pavel, care a propagat noua doctrină în Asia Mică, în Grecia și în Italia. După ce a fost persecutat crunt aproape 300 de ani de către împărații romani începând cu Nero (64 d. Hr.) și până la Dioclețian (303 d. Hr.), creștinismul a devenit liber sub Constantin cel Mare, prin edictul de la Milano (313 d. Hr.). Încă din sec. 3, în sânul creștinismului au apărut diverse secte și erezii, care au fost condamnate de sinoadele ecumenice. „Crezul” creștin a fost stabilit la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) și la Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381). În evul mediu creștinismul s-a răspândit în multe state din Europa și din Africa. În 1054 creștinismul s-a scindat în ortodoxism, cu centrul la Constantinopol, și catolicism, cu centrul la Roma. În sec. 16 Reforma a determinat desprinderea de catolicism a Bisericilor și sectelor protestante, a căror divizare se menține în continuare datorită interpretării subiectiviste și denaturării unor texte din Biblie. Începând din sec. 19, creștinismul s-a răspândit în toată lumea. – Din creștin + suf. -ism.

Epictet (†290 d. Hr.), sfânt martir originar din Asia Mică, unde era preot, și stabilit apoi în cetatea Halmyris din Dobrogea (azi com. Dunăvățul de Jos, jud. Tulcea). Aici a suferit martiriul, împreună cu ucenicul său Astion, pe timpul împăratului Dioclețian și al comandantului Latronianus, pentru propovăduirea credinței creștine. Biserica îl sărbătorește la 8 iulie.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

Filip, sfânt, unul dintre cei șapte diaconi (Fapte, 6, 5), originar din Cezareea Palestinei. A propovăduit evanghelia în Samaria, unde botează pe Simon Magul. După Tradiție a devenit episcop al Traliei în Asia Mică. Bis. îl sărbătorește la 11 octombrie.

galateni s. m. pl. Locuitori ai provinciei romane Galatia, situată în centrul Asiei Mici și condusă de un propretor cu reședința la Ancira. În această provincie a propovăduit sf. apostol Pavel în prima și a doua sa călătorie misionară, precum și alți apostoli, întemeind și organizând puternice comunități creștine. În jurul anilor 54-55, sf.apostol Pavel scrie din Efes Epistola către galateni (v. epistolă) pentru înlăturarea disensiunilor ivite între ei.

Grigorie Decapolitul (†842), sfânt cuvios n. la Irinopolis din Decapole (Cele zece cetăți), în Asia Mică. Călugărit de tânăr, a călătorit prin mai multe locuri, ajungând de la Efes la Roma și de la Tesalonic la Constantinopol, unde a și murit. A trăit în peșteri retrase, ducând o viață austeră, făcând minuni. A fost un aprig luptător împotriva iconoclaștilor. Moaștele sale au fost aduse în țară de banul Barbu Craiovescu și așezate prin anul 1498 în m-rea Bistrița, jud. Vâlcea, ctitoria sa, de unde au fost mutate în catedrala episcopală din R.-Vâlcea. În prezent se află la m-rea Bistrița. La 10 oct. 1955 Sf. Sinod a hotărât să fie sărbătorit în întreaga Bis. Ortodoxă Română la 20 noiembrie.

islam s. n. Religie Monoteistă, influențată de mozaism și creștinism, întemeiată în sec. 7 d. Hr. în Arabia de către Mahomed, profetul unic al unui Dumnezeu unic (Allah). Se bazează pe Coran, care reglementează toată viața religioasă și politică a musulmanilor. În secolele următoare s-a răspândit prin războaiele sfinte de cucerire în Africa mediteraneană, Spania și Asia mică, apoi în Asia orientală și Africa neagră, iar prin convertirea turcilor și cucerirea Constantinopolului (1453 d. Hr.), în Europa de sud-est. Caracteristica doctrinară a islamului este mistica fatalistă. Ziua de odihnă este vinerea. Se împarte în două mari ramuri: șiiți și sunniți. În prezent numără peste 700.000.000 de credincioși. Se mai numește mahomedanism, islamism; p. ext. majoritatea mahomedanilor, musulmanilor, totalitatea țărilor sau popoarelor de religie mahomedană. – Din fr. islam.

marcionism s. n. Erezie gnostică elaborată de Marcion, originar din Asia Mică și stabilit la Roma în anul 144 d. Hr., potrivit căreia există doi dumnezei: unul inferior, imperfect, răzbunător, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea și a inspirat pe profeți, și altul al Noului Testament, tatăl lui Iisus Hristos, Dumnezeul iubirii, milei și iertării. Erezia a durat până în sec. 7 d. Hr. – Din Marcion (n. pr.).

Mithra (Mitra), zeu arhaic iranian, al cărui cult a fost introdus de Artaxerxe II, adorat ca zeu al luminii cerești și al Soarelui, simbol moral al fidelității, în opoziție cu Varuna, care personifică noaptea. Spre sfârșitul mileniului I î. Hr., cultul său s-a răspândit larg în Asia mică și întreg Imperiul roman.

modalism s. n. Erezie trinitară apărută în Asia Mică și dezvoltată la Roma, unde este propagată de Praxeas către anul 190, de Noetus și apoi de Sabellius (către anul 200), de unde și numele de sabelianism. Potrivit acestei erezii, Dumnezeu s-a revelat succesiv în trei forme și modalități diferite: forma Tatălui, care a creat lumea, și forma Duhului, persoanele divine nefiind distincte în mod real. Erezia a fost condamnată la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325 d. Hr.). – Din modal + suf. -ism.

Nicolae (sfârșitul sec. 2 – c. 342 d. Hr.), sfânt ierarh n. în Patara din Asia Mică din părinți creștini și bogați. După moartea părinților și-a împărțit săracilor averea sa, a intrat în călugărie și a ajuns mitropolit în Mira Lichiei. Persecutat în timpul lui Dioclețian, a luat parte la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325). Este patronul copiilor, care așteaptă daruri de ziua lui. Moaștele sale au fost mutate de la Mira la Bari, în 1087, din care un deget de la mâna dreaptă a fost adus în sec. 19 la București și se află în bis. Sf. Gheorghe-Nou. Bis. și toată creștinătatea îl sărbătoresc la 6 decembrie.

Patmos, mică insulă în Marea Egee, între Grecia și coastele Asiei Mici. Aici a fost exilat, sub Domițian, sf. apostol și evanghelist Ioan și unde, într-o zi de duminică, i s-a făcut marea descoperire a luptei Bisericii peste veacuri. Această descoperire a descris-o el (în anii 94-95) în cartea Apocalipsa din Noul Testament.

Pavel (†67 d. Hr.), sfânt, apostol, cel mai mare propovăduitor al învățăturii lui Iisus, supranumit apostolul neamurilor, n. la Tars, în Cilicia. Inițial ucenic al marelui învățat Gamaliel, devine fariseu și aprig prigonitor al creștinilor. Se convertește pe drumul Damascului, unde i s-a arătat Iisus. Este botezat de Anania, episcopul Damascului, schimbându-i numele din Saul în Pavel. După o perioadă de trei ani în Arabia, merge în Antiohia Siriei, de unde întreprinde cele trei călătorii misionare – în Cipru, Asia Mică, Pamfilia, Frigia, Galatia, Macedonia, Tesalia și Ahaia (Grecia) – după care urmează captivitatea din Cezareea și Roma din anii 61-63. A scris și 14 epistole, ultima (Epistola a doua către Timotei) fiind considerată testamentul său spiritual, scrisă în a doua sa captivitate de la Roma. Este martirizat în timpul împăratului Nero prin decapitare, ca cetățean roman, în același timp cu Petru, care a fost răstignit. Bis. îl sărbătorește la 29 iulie.

Petru (c. 10 d. Hr. – 67 d. Hr.), sfânt, unul dintre cei 12 apostoli, n. în Betsaida Galileii, fiul lui Iona și frate cu Andrei. De meserie pescar, a fost chemat de Iisus să devină „pescar de oameni”, schimbându-i numele din Simon în Petru (Chefa sau Chifa „piatră”). Entuziast și tare în credință, se leapădă de Iisus când este prins, dar la cântatul cocoșilor se căiește amar. Este reabilitat după Înviere și primește din partea apostolilor întâietatea de vârstă. A propovăduit în Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mică până la Babilon și, în ultima parte a vieții, la Roma, unde a stat de două ori în temniță și unde a fost martirizat o dată cu Pavel la 29 iunie 67, fiind răstignit pe cruce cu capul în jos. Pe lângă cele opt cuvântări păstrate în Faptele Apostolilor, a mai scris două epistole, care-i poartă numele. ◊ Întâia și a doua epistolă sobornicească a sfântului apostol Petru v. epistolă. Bis. îl sărbătorește la 29 iunie.

Pont, provincie în Asia Mică la est de Marea Neagră, numită în vechime Pontul Euxin (Pontus Euxinus). Era patria lui Pilat.

Tars, oraș în sud-estul Asiei Mici, capitala provinciei romane Cilicia, patria sf. apostol Pavel. Fiind o cetate autonomă cu drepturi romane speciale, Pavel se bucura de drepturile cetățenilor ei.

ISSOS sau ISSUS, oraș antic în SE Asiei Mici (Cilicia), pe țărmul G. Iskenderun. Aici Alexandru Macedon l-a înfrânt, în 333 î. Hr., pe regele Persiei, Darius III.

IDRISI (EDRISI) (Abu ’Abd Allāh Muhammad ibn Muhammad ibn Abd-Allah ibn Idris al-Hammūdi al Hasanῑ al-Idrῑsῑ) (c. 1100-c. 1165), geograf și cartograf arab. Originar din Maroc. A călătorit în Spania, Maghreb și în Asia Mică și s-a stabilit apoi la curtea regelui Roger II al Siciliei (c. 1145). A întocmit un planiglob (planisferă) și o descriere geografică, cunoscută și sub numele de „Cartea lui Roger”, însoțită de 70 de hărți, în care apar și unele știri referitoare la Dobrogea și la orașul Vicina.

anadól n. (turc. Anadolú, d. ngr. Anatoli, Orientu. V. nadolean). Vechĭ. Anatolia (Asia Mică).

IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL, stat cruciat, constituit pe o parte a Imp. Bizantin după cucerirea, în urma unor îndârjite lupte, a Constantinopolului (13 apr. 1204) de către participanții la a patra cruciadă. Conform înțelegerii dintre cruciați și venețieni, conducătorului cruciat Baldovin de Flandra, desemnat împărat, îi reveneau mare parte din Constantinopol, regiunea tracă învecinată, unele stăpâniri bizantine din Asia Mică, precum și unele insule din Mările Egee și Ionică. S-a menținut până în 1261, când Mihail VIII Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, a restabilit Imp. Bizantin cu capitala la Constantinopol.

EFES (EPHESOS), vechi oraș pe coasta Asiei Mici, la S de Izmir, azi în ruină. Întemeiat în sec. 11 î. Hr. de coloniștii greci (ionieni), E. a devenit unul dintre cele mai dezvoltate centre comerciale și religioase. Aflat, rând pe rând, sub diferite ocupații străine (a Lidiei, Persiei ahemenide, Macedoniei, Seleucizilor ș.a.), E. a fost cucerit de romani (133), devenind, de la sfârșitul sec. 1, capitala provinciei romane Asia. Jefuit de goți (263), orașul a fost afectat de devastatoarele cutremure de pământ din anii 358 și 365. În sec. 7, E. a decăzut. Templul Artemisei, construit în sec. 6 î. Hr., una dintre cele șapte minuni ale lumii, a fost incendiat, în 356 î. Hr., de un locuitor din E. Herostrat, din dorința de a deveni celebru. Vestigii importante din epoca elenistică și romană (agora, forum, teatru, biblioteca lui Celsus). Ruine de biserici bizantine. La E. au avut loc trei sinoade bisericești: cel din anul 190, convocat de Policrat pentru a fixa data sărbătorii Sf. Paști; cel din 431, sub împăratul Theodosiu II, care a condamnat nestorianismul și a stabilit dogma Întrupării lui Iisus Hristos; „sinodul tâlhăresc” din 449 care a susținut monofizitismul, condamnat apoi de sinodul de la Calcedon.

caramán, -ă adj. (turc. karaman, din Caramania, vechea Licaonie, în Asia Mică; om prea brun). Cu păru negru, vorbind de boĭ.

HOMINÍDE (< fr. {i}; {s} lat. homin- „om” + gr. eidos „aspect”) s. f. pl. Suprafamilie de primate (Hominidae) ai căror reprezentanți au apărut în Cuaternar și au evoluat spre genul Homo – omul actual. Ramapithecus, un semibiped, popula zonele de savană, hrănindu-se cu rădăcini. Australopitecii, un grup eterogen, cuprindea doi reprezentanți tipici: Australopithecus gracilus (1,30 m înălțime, 30 kg greutate și 450 cm³ capacitate craniană) și Australopithecus robustus (1,60 m înălțime, 60 kg, 530 cm³ capacitate craniană). Primul reprezentant al genului Homo este Homo habilis, apoi Homo erectus, care a cunoscut o largă răspândire, ce explică diferențele de detaliu în cadrul structurii craniene, separându-se astfel grupe geografice distincte: pitecantropii (Pithecanthropus) din ins. Java, sinantropii (Sinanthropus) din China, atlantropii (Atlanthropus) din Africa de Nord-Vest, teleantropii (Teleanthropus) din Africa de Sud, „omul de Mauer” (Homo heidelbergensis) din Europa Centrală etc. Acesta este grupul „oamenilor arhaici” (arheantropii), care foloseau unelte din silex; caracteristicile Paleoliticului mijlociu, reprezentați prin „oamenii de Neanderthal” (Homo sapiens neanderthalensis), în perioada glaciațiilor Würm I-II și în interglaciarul Würm I-II, în Europa și Asia Mică. Urmează grupul neantropilor (1,50 m înălțime și 1.300 cm³ capacitate craniană) cu două importante subspecii: a) Homo sapiens fosilis – apare în interglaciarul Würm I-II cu principalele tipuri geografice: Cro-Magnon (1,80 m înălțime) în Europa, Asia, Africa, Grimaldi (1,70 m), metis mediteranid cu nord-african (negrid), Chancellade (1,60 m), cu caractere mongoloide și europeide (1.700 cm³ capacitate craniană); b) homo sapiens sapiens – apare la sfârșitul ultimei glaciații Würm IV. Foloseau unelte prelucrate din os sau fildeș.

HERACLEEA PONTICĂ, oraș pe țărmul de N al Asiei Mici, fundat în sec. 6 î. Hr., de coloniștii din Megara. Azi Ereğli.

HERACLIU I (HERAKLIOS), împărat bizantin (610-641). A obținut domnia în urma unei răscoale prin care a fost înlăturat Focas. În luptele cu persanii a pierdut Siria, Palestina și Egiptul (613-622), pe care le-a recucerit în războiul din 622-628. A luptat cu avarii; în luptele cu arabii a pierdut Siria, Palestina, Mesopotamia și Egiptul (936-641). Creator al themelor din Asia Mică.

KURD, -Ă s. m. și f. (La pl.) Populație care trăiește în zonele muntoase din E și SV Asiei Mici și în regiunile limitrofe (Kurdistan). De religie musulmani șiiți. Un număr important de k. sunt adepți ai unor secte: yezid („adoratori ai diavolului”) în Iraq, ahl Al-Haqq („oamenii adevărului divin”) în V Iranului și aleviți în Turcia. Populația, în principal rurală (în proporție de 80% dintre care în jur de 10% nomadă), este structurată în comunități tribale sătești sau familiale (lărgite); se ocupă cu creșterea animalelor și cu agricultura; în orașele principale meșteșugurile cunosc o mare înflorire. Limba k. face parte din ramura indo-iraniană, grupul iranian de vest, fiind constituită din numeroase dialecte, Literatura, folclorul, muzica, cultura materială a k., deși insuficient studiate, se caracterizează prin trăsături distincte față de cele ale culturii popoarelor vecine. Primele mărturii despre strămoșii k. datează aproximativ din milen. 2 î. Hr. Poporul k. s-a format în N Mesopotamiei (sec. 3-4), ca urmare a amestecului și conviețuirii dintre vechile populații locale cu triburile iraniene venite în acest spațiu geografic. În timpul Califatului arab, triburile k. au adoptat islamul și, asimilând populația locală, s-au înstăpânit pe cea mai mare parte a Kurdistanului, proces care a continuat și în timpul Selgiucizilor (sec. 11-13).

HALICARNAS (HALICARNASSUS), oraș antic pe țărmul de SV al Asiei Mici, întemeiat de coloniștii dorieni în sec. 12 î. Hr. Aici, Artemisa a construit (mijlocul sec. 4 î. Hr.) în memoria soțului ei Mausol, satrapul Cariei, un monument funerar (Mausoleul din H.), considerat una dintre cele „șapte minuni” ale lumii. Azi Bodrum, Turcia.

IRINEU DIN LYON (Sfântul) (c. 135-c. 200), teolog creștin originar din Asia Mică. Discipol al lui Policarp. Episcop de Lugdunum (Lyon) din 177. Autor al tratatului Adversus haereses, păstrat fragmentar în grecește și integral în traducere latină, care descrie și respinge „falsa cunoaștere” a gnosticilor Valentin, Marcion și Basilide; sunt prezentate atât doctrinele vehiculate în sec. 2, cât și poziția Bisericii.

*colofóniŭ n. (germ. kolophonium, d. lat. kolophónia [subînț. resina, rășină]; vgr. kolophonia, d. Colofon, un oraș în Asia Mică, de unde se aducea rășină; it. colofonia, fr. colophane). Un fel de rășină galbenă, solidă și translucidă, numită ob. sacîz. (E rămășiță de la destilarea terebentineĭ; servește la frecat arcușurile viorilor ca să nu alunece pe coarde). V. pin 1, chihlimbar.

Cilix, unul dintre fiii lui Agenor. A fost trimis și el împreună cu frații lui în căutarea Europei. Nereușind s-o găsească, Cilix s-a stabilit pe coasta Asiei Mici, întemeind acolo o țară care, de la el, a căpătat numele de Cilicia.

RODOS, RÓDHOS sau RHODOS 1. Insulă grecească în M. Egee, cea mai mare din arh. Sporadelor, de Sud (grupul Dodecanez), situată în apropierea țărmului Asiei Mici; 1,4 mii km²; 75 km lungime; 37 km lățime max. Relief deluros, cu alt. max. de 1.215 m (vf. Atáviros), iar pe litoral câmpii de acumulare, Păduri de pin, chiparos, stejar mediteranean și vegetație de maquis. Cereale, viță de vie, tutun, citrice, măslini. Creșterea animalelor. Stațiuni balneoclimaterice, Pescuit. 2. Oraș în Grecia, în ins. cu același nume, port la M. Egee; 53,7 mii loc. (2001). Aeroport. Piață agricolă. Expl. de citrice. Centru turistic și stațiune balneară. În milen. 3-2 î. Hr., în R., care se afla în sfera de influență a civilizației cretano-miceniană, au existat importante centre ale comerțului maritim, care și-au păstrat însemnătatea și după invazia în R. a dorienilor. În sec. 8-7 î. Hr., orașele din R. au participat intens la colonizarea Siciliei, Africii de Nord și altor terit. În timpul războaielor greco-persane (Războaiele medice) (500-449 î. Hr.) ins. a fost cucerită de Persia, apoi orașele R. au devenit membre ale Ligii Ateniene. În 412 î. Hr., Sparta a reușit să-și subordoneze R., însă în 396 (sau 395 î. Hr.), ins. din nou a trecut la Atena, de care s-a despărțit definitiv în timpul Războiului Aliaților (357-355 î. Hr.). În 408-405 î. Hr. are loc unirea politică a orașelor din R., cu centrul în orașul R. fondat în 408-407 î. Hr. În Antic., puternic stat sclavagist care și-a menținut și în perioada elenismului organizarea politică republicană. În 44 d. Hr., R. a intrat în prov. romană Asia, iar în sec. 4-13 în componența Bizanțului, la începutul sec. 14 a fost cotropită de ordinul monaho-cavaleresc al Ospitalierilor. Începând cu sec. 16 ins. a fost alipită la Imp. Otoman până în 1923, când în baza Tratatului de la Lausanne s-a recunoscut Italiei dreptul de stăpânire a ins. Din 1947, ins. R. aparține Greciei, devenind unul dintre cele mai importante centre turistice. Biserica Panaghia (sec. 13), moschei, Palatul Marilor Maeștri din orașul medieval este inclus (din 1988) în lista Patrimoniului cultural universal. 3. V. Colosul din Rodos.

Dardanus, fiul lui Zeus și al Electrei, strămoșul mitic al troienilor și întemeietorul dinastiei acestora. Conform tradiției, Dardanus a plecat din Samothrace de unde era originar și s-a stabilit pe coasta Asiei Mici. Acolo s-a căsătorit cu fiica regelui Teucer și a întemeiat cetatea Dardaniei.

SARDES (SARDIS), oraș antic în V Asiei Mici. Cap. Regatului Lidiei (650-550 î. Hr.), apoi reședința unei satrapii persane (din 546 î. Hr.). Ocupat de Alexandru cel Mare (334 î. Hr.). În epoca elenistică a aparținut Seleucizilor, apoi Pergamului și Romei (din 133 î. Hr.). Cucerit de Timur Lenk (1402). Distrus în urma unui puternic cutremur (17 d. Hr.), a fost refăcut, devenind unul dintre marile orașe din Asia Mică și în timpul Imperiului Bizantin. Azi Sert (Turcia).

PALEOCREȘTÍN, -Ă (< paleo- + creștin) adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Creștin) de la începuturile creștinismului. 2. Adj. Arta p. = denumire dată artei vechi creștine, dezvoltată pe terit. Imp. Roman până în sec. 4 (când, după edictul din 313 de la Milano, creștinismul a fost declarat religie de stat). Dezvoltată atât în Europa – mai ales în Italia – cât și în Egipt, Asia Mică și în Siria, a.p. s-a caracterizat la început prin amenajarea de catacombe (al căror tip a fost preluat de la păgâni) și prin cioplirea în piatră a sarcofagelor, de obicei decorate cu simboluri și inscripții creștine (ex. sarcofagul de la Lateran, care combină teme din „Vechiul” și „Noul Testament”, cu detalii bucolice de viață zilnică). O dată cu oficializarea creștinismului s-au construit biserici de tip bazilical, cristalizându-se tipul arhitectonic al bazilicilor creștine. Specifice a.p. sunt și creațiile din domeniul frescei și mozaicului. Picturile murale, cu o iconografie prelucrată inițial din alte religii, au fost adaptate nevoilor creștinismului; de obicei ele sunt compoziții simple, figurative, reprezentând peisaje sau animale și având un sens simbolic (ex. porumbelul, păunul, Phoenix-ul, peștele, mielul) ori obiecte ca farul, corabia, crucea ansată. La sfârșitul sec. 2 apar și scene inopinate din „Vechiul Testament” (ex. „Jertfa lui Avraam” și „Povestea lui Iona”, din cimitirul San Callistro).

PAFLAGONIA (PAPHLAGONIA), regiune istorică în N Asiei Mici, în zona de litoral a Mării Negre. Locuită de paflagoni, a fost sediul coloniei grecești Sinope, fiind inclusă în Regatul Lidiei (sec. 6 î. Hr.) și apoi în Persia (sec. 6-4 î. Hr.). După cucerirea macedoneană (333 î. Hr.) a lui Alexandru cel Mare, a fost condusă de diadohi locali. Pompei a încorporat zona costieră în provincia romană Pont și Bitinia (65 î. Hr.). Anexată de Augustus și inclusă în provincia Galatia (6 d. Hr.). Sub Dioclețian formează o provincie independentă. A făcut parte din Imperiul Bizantin până în 1071, când după bătălia de la Manzikert, toate ținuturile de coastă au fost pierdute în favoarea turcilor selgiucizi, iar în sec. 14 a fost ocupată de turcii otomani.

QAZVῙN (KAZVIN), oraș în NV Iranului, situat la poalele m-ților Elburz, la 145 km NV de Teheran; 291,1 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Ind. constr. de mașini, textilă, a cauciucului, sticlăriei și alim. Centru comercial. Piață agricolă (cereale, fructe). Articole de artizanat. Fundat în sec. 3 de regele Șapur I din dinastia Sasanizilor. Fortificat în sec. 8 de califul Hārūn al-Rașhῑd. Orașul a avut de suferit din cauza invaziei mongole a lui Gengis-Han. Refăcut ulterior. În sec. 18, datorită situării sale deosebite, a intermediat comerțul între Marea Caspică, Golful Persic și Asia Mică. Capitala Persiei (1548-1598). Afectat de numeroase cutremure.

OSMAN, numele a trei sultani otomani. Mai importanți: 1. O. I Ghazi (1281-1326). Fiul lui Ertoğrul, căruia îi urmează la tron. Din c. 1299 devine conducător independent. Fondator al dinastiei osmane. A cucerit de la bizantini o parte din Asia Mică. 2. O. II (1618-1622). În timpul domniei lui a avut loc Războiul Turco-Polon (1620-1621). Detronat și ucis, în urma unei revolte a ienicerilor.

*eólic, -ă adj. Din Eolia (în Asia Mică): unu din cele patru dialecte greceștĭ se numea „eolic”. Adv. Ca Eolieniĭ: a scrie eolic.

Maeander (sau Maeandrus), zeul apei cu același nume, situată în Asia Mică și vestită pentru multele sale cotituri. Maeander era fiul lui Oceanus și al lui Tethys. A avut, la rîndul lui, mai multe fiice, printre care se numărau Gyane și Callirrhoë.

PERGAM, oraș antic în NV Asiei Mici, pe locul actualei localități Bergama din Turcia, întemeiat în sec. 12 î. Hr. și menționat documentar în 400/399 î. Hr., centru al regatului elenistic cu același nume. Generalul macedonean Philetoiros din Tios, însărcinat de Lisimah, regele Traciei elenistice, cu paza orașului P. recunoaște (283 î. Hr.) suzeranitatea regelui seleucid Seleucos I, fiind confirmat dinast al orașului. A cunoscut o perioadă de maximă înflorire sub Attalos I (241-197 î. Hr.) și Eumenes II (197-159 î. Hr.). Renumit centru al culturii elenistice (în special al medicinei). Vestită bibliotecă (ateliere specializate în pergamente) și centru deosebit de important al medicinei antice. Palate, temple (Templul Atenei, Templul lui Dionysos). Altarul lui Zeus cu frize sculptate (astăzi se află la muzeul „Pergamon” din Berlin).

Miletus, fiul Deionei (sau al Ariei) și al zeului Apollo. A avut, la rîndul lui, doi copii: pe Caunus și pe Byblis (v. și Byblis). De teama regelui Minos, care voia să-l prindă, Miletus s-a refugiat în Asia Mică, unde a întemeiat cetatea cu același nume.

MANI (MANES sau MANIHEUS) (c. 216-275), probabil nobil persan. Întemeietorul maniheismului. Și-a expus doctrina într-un lung șir de predici în Persia, Asia Mică, India și China, apoi în șapte scrieri. Deși s-a bucurat de un mare prestigiu, nu a reușit să impună doctrina sa ca religie oficială. Suveranul sasanid, Bahram I (273-276), sub presiunea preoțimii mazdeiste, a decis încarcerarea lui M. care moare în temniță.

LIDIA, regiune istorică și stat în V Asiei Mici. Întemeiat în sec. 8 î.Hr.de către triburile indo-europene ale lidienilor care pun bazele unui puternic regat, sub conducerea lui Gyges (680-652 î. Hr.). Epoca de maximă înflorire economică și culturală este atinsă în timpul lui Cresus (562-544 î. Hr.). Cucerit în 547 î. Hr. de Cirus II, a fost transformat în provincie a Imp. Persan.

MADARA, sit în regiunea căruia, la baza platoului (434 m), se află basorelieful numit „Călărețul de la M.”, care aparține artei vechi bulgare (începutul sec. 8) reprezentând o continuare a basoreliefurilor în stâncă din Asia Mică. Declarat de UNESCO ca aparținând patrimoniului cultural mondial.

Sarpedon 1. Erou lician, fiul lui Zeus și al Laodamiei. A participat la războiul troian luptînd împotriva grecilor și a căzut ucis de către Patroclus. 2. Fiul lui Zeus și al Europei și frate cu Minos și cu Rhadamanthus. S-a luptat cu Minos pentru tronul Cretei și, fiind înfrînt, a emigrat pe țărmurile Asiei Mici, unde a întemeiat, după o tradiție, cetatea Miletus.

MEHMET (MAHOMED, MOHAMMED, MEHMED), numele a șase sultani otomani: M. I (1413-1421). A pus capăt luptelor pentru tron (izbucnite în 1403) și a înfrânt răscoalele din Asia Mică și Pen. Balcanică. M. II Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat numeroase războaie, supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Morea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mică ale hanului Uzun-Hasan, cetățile genoveze din Crimeea, Hanatul Crimeii devenind dependent de Imperiu (1475). A luptat împotriva Veneției, Albaniei (condusă de Skanderbeg), a lui Iancu de Hunedoara, de care a fost înfrânt la Belgrad (1456), apoi împotriva lui Vlad Țepeș (1462) și Ștefan cel Mare, care l-a învins la Vaslui (1475). M. III (1595-1603). A înăbușit răscoala din Asia Mică (1595-1598). Armata sa a fost învinsă de Mihai Viteazul, în 1595, la Călugăreni. În 1596, a obținut victoriile de la Eger și Mezökeresztes asupra armatelor imperiale și transilvănene. M. IV (1648-1687). Sub sultanatul său, imperiul a fost guvernat de marii viziri Mehmed, Ahmed Köprülü și Kara Mustafa, care au încercat prin reforme să consolideze situația internă, iar pe plan extern, să reia politica expansionistă. În timpul lui au avut loc, între 1657 și 1661, războiul antiotoman al Țărilor Române, condus de Gh. Rákóczi II, Mihnea III și Constantin Șerban, Războiul Turco-Austriac (1663-1664), Războiul Turco-Polon (1672-1676), Războiul Turco-Rus (1676-1681) și primul asediu al Vienei (iul.-sept. 1683) din cadrul Războiului Turco-Austriac (1683-1699). M. V (1909-1918). Urcat pe tron în urma Revoluției „Junilor turci”, a acceptat introducerea regimului de guvernare constituțională. După înfrângerea în Războiul Italo-Turc (1911-1912), în primul război balcanic (1912-1913) și în primul război mondial (1914-1918), la care a participat de partea Puterilor Centrale, Imp. Otoman s-a dezmembrat. M. VI (1918-1922), ultimul sultan al Turciei. Înlăturat prin rezoluția Marelui Medjilis Național care abolea sultanatul (nov. 1922).

SIVAS, oraș în partea central-estică a Turciei, în pod. Anatoliei, la 1.275 m alt., pe cursul superior al fl. Kῑzῑl Ῑrmak, la 362 km E de Ankara; 250,3 mii loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Piață pentru tutun, fructe, legume și animale. Expl. de min. de fier, mangan, cupru și plumb. Ind. Cimentului, textilă (țesături de lână și bumbac), de prelucr. a lemnului și alim. Medresele Sifaiye (1217-1218) și Albastră/Gök (1271). Moschee (sec. 13). Cunoscut în Antic. romană cu numele Sebastea (sau Megalopolis), fiind. cap. prov. Armenia Minor, din 63 î. Hr. Unul dintre principalele orașe din Asia Mică în timpul Imp. Roman (sub Dioclețian) și al celui Bizantin. Cucerit de musulmani în 1080, a devenit înfloritor în timpul turcilor selgiucizi (sec. 12). În campania din 1400 a marelui conducător mongol Timur cel Șchiop împotriva otomanilor, cetatea S., asediată, s-a predat cu condiția să nu se verse sângele asediaților. La predarea cetății (26 aug. 1400), crudul conducător a ordonat îngroparea de vii a 4.000 de locuitori din S. La mijlocul sec. 15, S. a reintrat în stăpânirea Imperiului Otoman.

*gordián, -ă adj. Din Gordium, un oraș din Asia mică. Nodu gordian, un nod care se afla la Gordium și care era așa de încîlcit, în cît nimenea nu-l putea dezlega. Alexandru cel Mare, neputîndu-l dezlega, l-a tăĭat cu sabia, vrînd să arate că pentru el nu există dificultate. De atunci, a dezlega nodu gordian înseamnă „a învinge o dificultate”.

MANZIKERT (MALAZGIRT), localitate în Asia Mică (E Turciei), unde, la 19 aug. 1071, împăratul bizantin Roman IV Diogenes, a fost înfrânt și luat prizonier de sultanul selgiucid Alp Arslan. În urma acestei lupte, Selgiucizii au pus stăpânire pe o mare parte a Asiei Mici.

hîrtíe f. (vsl. hartiĭa, d. ngr. harti, pl. hartiá, hîrtie; bg. sîrb. hartiĭa, rus. hértiĭa. V. hardughie, hartă). Foaĭe supțire făcută din peticĭ, bumbac, lemn orĭ alte substanțe ferte, redusă în pastă și întinsă și care servește la scris, tipărit, împachetat ș. a. Act, document, titlu, adeverință: am hîrtie la mînă. Odinioară, chitanță. Hîrtie-monetă, hîrtie creată de guvern ca să înlocuĭască baniĭ de metal și care are decĭ curs forțat, că purtătoru nu poate fi tot-de-a-una sigur că va obținea baniĭ de metal reprezentațĭ de hîrtie. Această monetă fictivă saŭ fiduciară, inventată de necesitate în circumstanțele cele maĭ critice și căreĭa numaĭ încrederea îĭ poate da credit durabil, nu trebuĭe confundată cu biletele de bancă, adeverințe ale uneĭ monete de aur și argint existente și care decĭ poate fi orĭ-cînd plătită purtătoruluĭ unuĭ bilet de bancă. Cînd în Francia, de la 1790 la 1796, s’a emis hîrtie-monetă de maĭ mult de 40,000,000,000 în asignate, hîrtiĭ care reprezentaŭ valoarea uneĭ mase enorme de bunurĭ naționale, deprecierea acesteĭ hîrtiĭ-monete fu așa de adîncă, în cît o păreche de cizme costaŭ 8000-10000 de francĭ, ĭar în unele localitățĭ 100 de livre (francĭ) în asignate scăzuse la 2 banĭ (centime) și ½. Această hîrtie-monetă a fost suprimată la 1797. – Ceĭ vechĭ nu știaŭ de hîrtie, iar p. scris întrebuințaŭ frunzele de palmier, scoarța arborilor, tăblițe unse cu ceară, foĭ de plumb ș. a., și în fine scoarța de papýrus (pápyros, de unde vine rom. papură și fr. papier), o trestie care crește pe malurile Niluluĭ. După cucerirea Egiptuluĭ de Romanĭ, în Grecia și’n Italia se scria aproape numai pe papyrus. Puțin în ainte de Hristos, interzicîndu-se exportu papiruluĭ în Pergam (Asia Mică), locuitoriĭ din acest oraș aŭ inventat pergamentu. De pin seculu X a apărut hîrtia de peticĭ. Dar de abea în timpu revoluțiuniĭ franceze de la 1789 fabricațiunea hîrtiiĭ șĭ-a luat avînt. În țările româneștĭ se constată o fabrică de hîrtie pe la 1768. V. bancă, bilet.

ERASISTRATOS (304-c. 245 î. Hr.), medic grec originar din Asia Mică. Unul dintre întemeietorii școlii medicale alexandrine. A practicat printre primii laparatomia și a introdus în medicină studiul anatomiei venelor și artelor.

ESOP (AISOPOS) (c. 620-c. 560 î. Hr.), fabulist grec, originar din Asia Mică. Personaj semilegendar, probabil sclav eliberat. Fabulele sale, culese pentru prima oară de Demetrios din Faleron (sec. 4 î. Hr.) au fost prelucrate în versuri de Babrios și Fedru.

FRIGIA, reg. istorică situată în partea central-vestică a Asiei Mici, pe valea râului Sangarius (azi Sakarya, Turcia), numită astfel după numele populației care a dominat Asia Mică între căderea Regatului Hitit (sec. 13 î. Hr.) și cucerirea Regatului Lidiei (sec. 7 î. Hr.). După invazia cimerienilor (sec. 7 î. Hr.) și după distrugerea capitalei (Gordion), statul frigian (care cunoscuse cea mai mare înflorire în timpul domniei lui Midas) s-a aflat, succesiv, sub dominație străină (lidiană, persană, macedoneană ș.a.). Din 133 î. Hr. a făcut parte din provincia romană Asia.

GORDION, oraș antic în Asia Mică, capitală a Regatului Frigiei, întemeiat de legendarul Gordius. Azi Yassikköyük (Turcia).

GREC, GREÁCĂ (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire generală dată unor triburi indo-europene care s-au stabilit în milen. 2 î. Hr. în S Pen. Balcanice, în insulele din M. Egee și pe coasta apuseană a Asiei Mici. Au creat în sec. 8-2 î. Hr. una dintre cele mai strălucite civilizații ale Antichității. ♦ Persoană aparținând acestor triburi. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Greciei. De religiei ortodoxă. Mai trăiesc în Cipru, Turcia, Germania, Albania, Australia, S.U.A. ș.a. ♦ Persoană aparținând acestui popor sau care este originară din Grecia. 3. Adj. Care aparține Greciei sau populației ei, privitor la Grecia sau la populația ei. V. elen. ◊ Arta g. = artă dezvoltată în Grecia continentală și insulară și pe coastele Asiei Mici (v. Grecia antică). S-a format pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului, dar adaptate spiritului grec înclinat spre măsură, ordine și echilibru. În perioada arhaică (sec. 7-6 î. Hr.) se dezvoltă orașele în jurul unor acropole, se construiesc temple din piatră și marmură, se definitivează cele două ordine principale ale arhitecturii grecești: doric (templul Herei din Olimpia, templul Demetrei din Paestum) și ionic (templul Atenei din Efes și cel al Herei din Samos). Tot acum se afirmă sculptura: basorelieful pe metope și frontoane și sculptura în rond-bosse cu două teme principale, nudul atletic bărbătesc (kouros) și statuia feminină (kore). Specifică epocii arhaice este ceramica roșie cu figuri mitologice colorate în negru. Pentru arhitectura clasică din sec. 5 î. Hr., „Secolul de aur”, caracteristic este ansamblul de pe Acropola Atenei. Sculptura impresionează pri perfecțiunea proporțiilor, ritmul mișcărilor, seninătatea și măreția figurilor. Policlet, Fidias, Miron sunt pricipalii reprezentanți ai acestei perioade. A doua epocă clasică, sec. 4 î. Hr., aduce în arhitectură, alături de temple, la care se afirmă ordinul corintic, și de case particulare luxoase, teatrele monumentale (Epidaur, Atena) și construcțiile memoriale (Mausoleul din Halicarnas). În sculptură, remarcabilă este apariția canoanelor portretistice; sculptorii Scopas, Lisip, Praxitele urmează drumuri diferite, preferând patetismul, mișcarea sau lirismul. În sec. 5-4 î. Hr. tipul predominant de ceramică este cel negru cu figuri roșii, important și pentru că sugerează gradul înalt de dezvoltare a picturii grecești, cunoscută doar din descrieri contemporane. În sec. 3 î. Hr. a.g. cunoaște o nouă fază, elenismul. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană în evoluția căreia se disting trei perioade: greaca veche (v. elenă), greaca medie (sau bizantina) în sec. 7-15 și greaca modernă (v. neogreaca) începând cu sec. 16.

GRECIA ANTICĂ, denumire dată teritoriilor în care a luat naștere și s-a dezvoltat civilizația materială și spirituală a vechilor greci (Grecia peninsulară, insulele din M. Egee, reg. de coastă ale Asiei Mici). Populată în milen. 2 î. Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, ionienilor, eolienilor și dorienilor, pe cuprinsul G.A. au luat naștere, o dată cu destrămarea comunei primitive, numeroase orașe-state sclavagiste (polis-uri). O dată cu marea colonizare (sec. 8-6 î. Hr.), grecii au întemeiat numeroase orașe pe coastele Mării Negre, Africii de Nord, S Italiei, Siciliei și în bazinul de E al M. Mediterane. Din sec. 6 î. Hr., după cucerirea orașelor grecești din Asia Mică de către Imp. Persan, încep să se afirme în arena politică Sparta și Atena. Tentativa Imp. Persan de a-și extinde stăpânirea asupra Greciei peninsulare se încheie cu înfrângerea acestuia în așa-numitele războaie medice (500-449 î. Hr.). Întemeierea Ligii de la Delos de către Atena (478/477 î. Hr.), ascuțirea antagonismului dintre democrația sclavagistă ateniană și regimul oligarhic al Ligii Peloponesiace, conduse de Sparta, duce la Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.), care cuprinde întreaga G.A. și se încheie cu instaurarea hegemoniei spartane. Criza formei de organizare politică și socială a orașului-stat sclavagist din sec. 4 î. Hr. este folosită de regele macedonian Filip II, care în urma bătăliei de la Cheroneea (338 î. Hr.), își instaurează hegemonia în Grecia. Prin cucerirea întregului Imp. Persan de către Alexandru cel Mare (336-323 î. Hr.) sunt puse bazele elenismului, simbioză a civilizației orientale și a celei grecești. Statele care iau naștere după moartea cuceritorului, cunoscute sub numele de regatele elenistice, angrenate într-o continuă luptă pentru hegemonie în bazinul oriental al M. Mediterane și zdruncinate de violente conflicte sociale, sunt transformate, în sec. 2-1 î. Hr., în prov. romane.

GRIGORIE DE NYSA, Sf. ~ (c. 330-c. 395), teolog și Părinte al Bisericii răsăritene, originar din Cezareea (Asia Mică), fratele Sf. Vasile cel Mare. Episcop de Nysa (371-378). Opunându-se arianismului, a susținut doctrina identității de substanță a Sf. Treimi la Sinodul ecumenic de la Constantinopol (381). Influențate de neoplatonism, scrierile sale („Discursuri teologice”) sunt îndreptate împotriva ereziei. Prăznuit la 10 ianuarie.

jéŭ n., pl urĭ (fr. jais, d. lat. gagátes, vgr. gagátes, d. Gágai, un oraș în Licia, în Asia Mică). Lignit negru lucitor întrebuințat ca ornament (plăcĭ saŭ mărgele cu colțurĭ) la haĭnele femeieștĭ de doliŭ saŭ obișnuite. – Jeŭ natural se află în Francia, Germania, Spania ș.a.

DIOSCORIDE, Padanios (sec. 1 d. Hr.), medic și botanist grec, originar din Asia Mică. În lucrarea „Despre mijloace de vindecare”, în care sunt descrise medicamentele de origine vegetală, animală și minerală din timpul său, sunt glosate și echivalentele dacice ale numelor unor plante medicinale.

*lidítă f., pl. e (d. Lydia, o veche țară din Asia Mică). Min. Un schist argilos negru, impregnat cu cŭarț și care formează o peatră compactă, dură și aspră cu care se încearcă auru (și argintu) trăgînd o dungă pe suprafața eĭ. Se numește și ĭasp negru și peatră de încercare. V. peatră.

DODECANEZ, grup de ins. în arh. grecesc Sporadele de Sud, în M. Egee, în apropierea coastelor de SV ale Asiei Mici; 2,7 mii km²; c. 145 mii loc. (1981). Ins. pr.: Rodos, Samos, Astipálaia, Kálimnos, Kárpathos. Oraș pr.: Rodos. Relief muntos (1.434 m alt.), alcătuit din calcare și gnaise. Culturi de legume; măslini, tutun, citrice. Creșterea ovinelor și a caprinelor. Pescuit. Turism.

DORIÉNI (< fr.) s. m. Populație care a migrat din NV Pen. Balcanice (unde se oprise la începutul milen. 2 îHr.) și stabilită în Pelopones, în Grecia insulară și în Asia Mică (Dorida), în sec. 12-11 î. Hr. Invazia d. a marcat declinul culturii miceniene.

*magnét m. și n., pl. e (lat. magnes, magnétis, d. vgr. mágnes și magnétes [subînț. lithos, peatră], din Magnezia, un oraș din Lidia, în Asia Mică, unde se găseaŭ magnețĭ. V. manganez). Un mineral, care are proprietatea de a atrage feru. Fig. Ceĭa ce atrage în mod puternic și misterios: frumuseța e un magnet. – Magnetu natural e un oxid de fer, cel artificial e o bucată de oțel frecată cu alt metal. Greciĭ găseaŭ magnețiĭ naturalĭ pe la Magnezia (Lidia, în Asia Mică), ĭar ceĭ artificialĭ par a nu fi fost știuțĭ în Europa în ainte de seculu XII. Magnețiĭ servesc la facerea busolelor și mașinilor electro-magnetice, la recunoașterea feruluĭ în minerale, ĭar în medicină la extragerea așchiilor de fer, la nevralgiĭ ș. a. – Vechĭ magnit (ngr. magnitis).

manáf m. (turc. manav, vînzător de poame; bg. manaf[in], Turc din Asia Mică [Iron]). Vechĭ. Cîrjaliŭ (după numele luĭ Manaf (saŭ Manah) Ibrahim (un șef din ceata luĭ Pazvantoglu), care a pîrjolit Oltenia la 1802-03.

*maŭ- saŭ mausoléŭ n., pl. ee (lat. mausoléum, vgr. mausóleion, d. numele luĭ Maŭsol, un rege al Cariiĭ [Asia Mică], căruĭa Artemisia, soția luĭ, ĭ-a înălțat un monument funerar măreț). Mormînt măreț. – Și mauz- (după fr.).

LAMBRINO, Scarlat (1891-1964, n. București), istoric și epigrafist român. Stabilit la Lisabona (1947). M. coresp. al Acad. (1934), prof. univ. la București și Lisabona. A condus Muzeul Național de Antichități (1935-1944) și Școala Română din Roma (1941-1947). Studii în domeniul epigrafiei și al antichității greco-romane („Contribuții epigrafice privitoare la Asia Mică”, „Arta greacă și romană în România”, „Fouilles d’Histria”). Autor al unei prețioase „Bibliographie de l’antiquité classique”.

*meándric, -ă adj. (ea 2 silabe). Tortuos, ca rîu Meandru [Frigia, Asia Mică]: Uniĭ meandrice.

LESBOS (LÉSVOS, MITILÍNI sau MYTILENE), insulă grecească în parte de E a M. Egee, lângă coasta de V a Asiei Mici; 1,6 mii km². Orașe pr.: Mitilíni, Míthimna, Andissa, Skópelos. Relief deluros cu alt. max. de 968 m. Zăcăminte de magneziu, barită, plumb, crom. Expl. de marmură; izv. termale. Măslini, tutun, citrice. Viticultură. Pescuit. Locuită din Epoca bronzului. Pe la 1050 î. Hr., etolienii au întemeiat orașul Mytilene, care a fost disputat de atenieni, persani și spartani (sec. 6-4 î. Hr.). Cucerită de romani (196 î. Hr.) și ulterior de bizantini (1204), care au folosit-o ca loc de exil; din 1354, sub dominația genoveză și ulterior otomană, între 1462 și 1911, când a intrat în componența statului elen.

LILIÁC¹ (< tc.; cuv. persan lilāk s. m. Arbust decorativ din familia oleaceelor (c. 4.000 specii), înalt până la 7 m, cu frunze ovate, cordate la bază și flori colorate în diferite nuanțe de violet, albastru sau alb, dispuse în panicule (plăcut mirositoare (Syringa vulgaris). Crește spontan în văile umede din munți (Syringa josikaea). Se cultivă în numeroase forme horticole, în Europa și Asia Mică. ◊ L. transilvănean = arbust indigen, endemic în Munții Carpați, înalt până la 4 m, cu ramuri groase, frunze eliptice, rotunjite la bază și flori violete slab-mirositoare, grupate în panicule și mici și înguste (Syringa josikaea). Este rezistent la ger și poluanți atmosferici; folosit la lucrări de hibridizare cu alte specii.

MAREA NEAGRĂ, mare intercontinentală situată în Europa de SE și Asia Mică, scăldând țărmurile României (234 km), Ucrainei, Rusiei, Georgiei, Turciei și Bulgariei; 413.488 km²; lungimea: 1.148 km; lățimea max.: 606 km. Ad. medie: 1.282 m; ad. max.: 2.245 m. Comunică prin str. Bosfor cu M. Marmara și mai departe cu Marea Egee prin str. Dardanele, iar prin str. Kerci cu M. Azov. Are o formă ovală, cu țărmuri puțin crestate, cu numeroase limane în NV. Întinsă platformă continentală (c. 36% din supr. reliefului submarin). În M.N. se varsă Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul, Kizil-Irmak ș.a. Salinitate scăzută: 15-22‰. Temp. medie: 12-14°C în febr. și 20-22°C în aug. Sub influența vânturilor se formează un curent circular care, datoriră pen. Crimeea, se împarte în două ramuri închise: estică și vestică. Prin str. Bosfor circulă un curent de suprafață dinspre M.N. Flora săracă, de origine mediteraneană, este reprezentată prin alge și iarbă de mare. Faună bogată (c. 1.500 specii) litorală (moluște, crustacee amfipozi, acul de mare, căluțul de mare), bentonică (calcan, limbă de mare), pelagică (hamsii, heringi, scrumbii, stavrizi, sturioni, delfini). Sub 200 m, din cauza lipsei oxigenului, trăiesc doar bacterii sulfuroase. Litoralul M.N. constituie o importantă zonă balneoclimaterică, de-a lungul căreia s-au dezvoltat stațiunile Mamaia, Constanța, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai, Vama Veche (România), Varna, Nisipurile de Aur, Albena (Bulgaria), Soci (Federația Rusă), Ialta (Ucraina), Suhumi, Batumi (Georgia). Țările riverane, precum și alte state din aria de influență a M.N., au aderat la programul de Cooperare Economică a Mării Negre (lansat în 1992), care urmărește stimularea creșterii economice, amplificarea relațiilor comerciale și asigurarea dezvoltării durabile a zonei, în condițiile unor măsuri eficiente de protejarea mediului marin. Porturi pr.: Constanța, Odessa, Sevastopol, Novorossiisk, Batumi, Trabzon, Samsun, Burgas, Varna. Denumirea antică: Pontus Euxinus.

MARMARA 1. Marea ~ (MARMARA DENIZI), mare interioară, între Asia Mică și Pen. Balcanică, care comunică cu M. Egee prin str. Dardanele, iar cu Marea Neagră prin str. Bosfor; 11,5 mii km²; ad. max.: 1.355 m; ad. medie: 357 m. Pe țărmul de NE se află orașul Istanbul. 2. (Marmara Adasi) Arhipelag turcesc în marea cu același nume. Cea mai mare ins. (Marmara) are 130 km² și 669 m alt. Cultura viței de vie. Plantații de măslini. Pescuit. Expl. de marmură. Turism.

MILET, oraș grecesc, fundat la sfârșitul milen. 2 î. Hr. de ionieni, pe coasta apuseană a Asiei Mici, mare centru comercial, meșteșugăresc și cultural al Antichității. A întemeiat c. 80 de colonii pe coastele M. Mediterane (Nuacraris) și ale Pontului Euxin (Histria, Tomis, Odessos, Olbia). Distrus de perși în timpul răscoalei antipersane a orașelor grecești din Asia Mică (500-494 î. Hr.) și refăcut în 479 î. Hr. Cucerit de Alexandru cel Mare (334 î. Hr.); înglobat în prov. romană Asia (133 î. Hr.) În perioada elenistică cunoaște o n ouă perioadă de înflorire. Intrat după 133 î. Hr. sub dominația Romei. – Școala din ~, grup de filozofi greci presocratici, din sec. 7-6 î. Hr., alcătuit din Tales, Anaximandru și Anaximene. Ei inaugurează filozofia greacă, fiind primii cercetători ai naturii lucrurilor luate în ansamblu. V. ioniană, școala ~.

MITHRA, divinitate adorată în vechea Persie și Indie. Zeu al luminii cerești, al Soarelui, al purității și adevărului. Spre sfârșitul milen. 1 î. Hr., cultul lui M. s-a răspândit larg în Asia Mică, Grecia și pe tot teritoriul Imp. Roman. V. mithraism.

MITHRAÍSM (< engl.; n. pr. Mithra) s. n. (În Antichitate) Cult al zeului persan Mithra, extins din Asia Mică în întregul Imp. Roman. A influențat creștinismul primitiv, care a împrumutat de la acesta unele dintre dogme și ritualurile sale principale (sărbătorirea zilei de duminică, a Crăciunului, împărtășania etc.).

MITRIDATE (MITHRIDATES, MITHRADATES) VI Eupator, rege elenistic al Pontului (112-63 î. Hr.). Unul dintre marii oameni de cultură ai vremii și ultimul mare om politic al lumii elenistice. Cucerește puterea în urma unei revoluții de palat, după care își execută mama și fratele, instituind o domnie autoritară. Fiindu-i teamă de unele represalii, a învățat să devină imun la otrăvire. Adversar înverșunat al Romei în Asia Mică. A purtat trei războaie împotriva romanilor, extinzându-și autoritatea și asupra țărmurilor de N și V ale Mării Negre. Numeroase cetăți grecești, printre care Tyras, Histria, Tomis și Callatis, i-au recunoscut suzeranitatea, fiind incluse în uniunea mithridatică (sec. 1 î. Hr.). În urma celui de-al treilea război cu romanii (74-63 î. Hr.), M. VI a pierdut teritoriile cucerite și s-a sinucis.

MUFLÓN (< fr., it.) s. m. Denumire generică a ovinelor sălbatice, cu talia de c. 70 cm, culoare brun-roșcată și coarne groase în spirală (Ovis). Cele mai apropiate de oile domestice sunt: m. european (O. musimon) răspândit în insulele M. Mediterană și m. asiatic (O. orientalis) din partea sudică a Asiei Mici. M. este considerat strămoșul raselor de oi cu coadă scurtă din nordul Europei. În România există câteva exemplare în Parcul de vânătoare Scroviștea.

MYCALE, promontoriu în Asia Mică, între orașele Efes și Milet, unde în 479 î. Hr., flota grecească, de sub comanda regelui spartan Leontychides și a strategului atenian Xantip, a nimicit flota persană.

NÁLBĂ (lat. malva) s. f. Denumire dată unor specii de plante erbacee din familia malvaceelor, anuale, bienale sau vivace, care se înmulțesc prin semințe sau butași. Genul Malva, originar din Asia și Africa, are c. 32 de specii; cultivat ca plantă decorativă în parcuri și grădini; unele specii, cu calități nutritive superioare, sunt folosite la hrănirea vacilor, deoarece stimulează secreția de lapte. Frunzele și rădăcinile unor specii au utilizări în medicina tradițională, ca emolient și expectorant. ◊ N. de grădină = plantă de cultură, originară din Asia Mică, adusă în Europa de cruciați; are flori albe, roșii, roz, galbene simple, învoalte (Althaea).

NARAM-SIN, rege al Akkadului (2272-2235 î. Hr.). Cel mai important urmaș al lui Sargon I. A purtat numeroase războaie cu elamiții și cu gutii, extinzând granițele statului de la Golful Persic până în Asia Mică.

*pergamént n., pl. e (rus. germ. pergament, engl. parchment, fr. parchemin, d. lat. pergaména [subînț. charta, hîrtie, papir], pergament, adj. f. d. pergaménus, din Pergam [oraș în Asia Mică], vgr. pergamenós; it. pergaména și pergamina, pergament). Pele de capră saŭ de oaĭe preparată ca să poțĭ scrie pe ĭa. Pl. Titlurĭ de nobleță: a-țĭ arăta pergamentele. – Întîĭa oară pergamentu a început să se prepare la Pergam atuncĭ cînd regele Eŭmene (sec. III în ainte de Hristos) a hotărît să înființeze o bibliotecă. Din invidie, temîndu-se să nu se întunece gloria biblioteciĭ din Alexandria, Ptolemeŭ, regele Egiptuluĭ, opri exportarea papiruluĭ, și atuncĭ, de nevoĭe, Pergamieniĭ, aŭ recurs la vechĭu obiceĭ al peilor de capră și de oaĭe. Există și un așa numit pergament vegetal. V. celuloză.

NICEEA (NICAEA), oraș în Asia Mică, în Bitinia, întemeiat în 316 î. Hr. de Antigonos I, pe locul anticului Ankore, ulterior Antigoneia (311 î. Hr.). Reședința suveranilor Bitiniei elenistice (din 280 î. Hr.). În 74 î. Hr. a fost cucerit de romani. Important centru economic și cultural al Imp. Bizantin. Cucerit de turcii selgiucizi (c. 1081), a fost capitala sultanatului acestora, până când a fost cucerit de cruciați (1097), care l-au redat bizantinilor. În 1204, când Constantinopolul a intrat în stăpânirea cruciaților, Theodor Lascaris s-a retras, împreună cu o parte din aristocrați, la N., întemeind Imperiul de la N. (1204-1261). În iul. 1261, Alexios Strategopulos, general al împăratului Mihail VIII Paleolog, a recucerit Constantinopolul, Curtea de la N. mutându-se în vechea capitală. La N. au avut, în 325 și 787, două sinoade ecumenice, primul împotriva arianismului și al doilea împotriva iconoclaștilor. Azi Iznik (Turcia).

NICOLAE (c. 270-c. 352 d. Hr.), prelat creștin. Arhiepiscop de Myra (Asia Mică). Adversar al arianismului. Persecutat în vremea lui Dioclețian. A participat la sinodul de la Niceea (325). Potrivit numeroaselor legende despre viața sa, a fost autorul unor binefaceri, vindecări, învieri, minuni etc. Moaștele sale au fost aduse la Bari (Italia) în 1087. Un deget de la mâna dreaptă a fost adus la București (biserica Sfântu Gheorghe-Nou), în sec. 19. S-a încetățenit obiceiul, ca de ziua lui, copiii să primească cadouri. Canonizat. Sfântul patron al Greciei și Rusiei, precum și al marinarilor, fetelor nemăritate și al copiilor. Prăznuit la 6 dec.

ORFÍSM (< fr. {i}; {s} n. pr. Orfeu) s. n. 1. Curent ezoteric din Grecia antică și Asia Mică (sec. 6 î. Hr.), a cărui întemeiere este atribuită poetului mitic Orfeu. Bazat pe o complexă concepție cosmogonică, preconiza dualismul suflet-corp și credința în metempsihoză. potrivit o., viața ascetică era singura care putea salva puritatea sufletului de impuritatea trupului, considerat temniță a sufletului. Termenul modern desemnează, pe de o parte, tradiția bogată de scrieri inspirate sau poate chiar compuse de Orfeu despre creație, reîncarnare, pedeapsa din viața de apoi care au exercitat influență asupra lui Pitagora, Empedocle și Platon, iar pe de altă parte, modul de viață ce urmau să-l experimenteze cei inițiați în misterele de la Eleusis. 2. Curent în pictură definit de G. Apollinaire în 1912 și reprezentat de F. Leger, F. Picabia și, mai ales de Robert Delaunay și František Kupka, care susține primatul culorii pure ca mijloc de exaltare a luminozității și a dinamismului. O. a deschis drumul picturii abstracte.

ORHAN (ORCHAN) GAZI, sultan otoman (1326-1359/1360). Fiul și succesorul lui Osman I. A cucerit de la bizantini partea de V a Asiei Mici, inclusiv Brusa, care a devenit capitala statului otoman (1326). În timpul domniei lui, turcii se stabilesc pentru prima dată în Europa, la Gallipoli (1354), important punct strategic pe malul Dardanelelor și încep campaniile de cucerire în Pen. Balcanică. În aceeași perioadă au fost organizate și primele unități militare semiregulate, ienicerii și cavaleria; a fost instituită, totodată, și funcția de vizir și s-a bătut prima monedă.

PALEOCREȘTÍN, -Ă (< paleo- + creștin) adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Creștin) de la începuturile creștinismului. 2. Adj. Arta p. = denumire dată artei vechi creștine, dezvoltată pe terit. Imp. Roman până în sec. 4 (când, după edictul din 313 de la Milano, creștinismul a fost declarat religie de stat). Dezvoltată atât în Europa – mai ales în Italia – cât și în Egipt, Asia Mică și în Siria, a.p. s-a caracterizat la început prin amenajarea de catacombe (al căror tip a fost preluat de la păgâni) și prin cioplirea în piatră a sarcofagelor, de obicei decorate cu simboluri și inscripții creștine (ex. sarcofagul de la Lateran, care combină teme din „Vechiul” și „Noul Testament”, cu detalii bucolice de viață zilnică). O dată cu oficializarea creștinismului s-au construit biserici de tip bazilical, cristalizându-se tipul arhitectonic al bazilicilor creștine. Specifice a.p. sunt și creațiile din domeniul frescei și mozaicului. Picturile murale, cu o iconografie prelucrată inițial din alte religii, au fost adaptate nevoilor creștinismului; de obicei ele sunt compoziții simple, figurative reprezentând peisaje sau animale și având un sens simbolic (ex. porumbelul, păunul, Phoenix-ul, peștele, mielul) ori obiecte ca farul, corabia, crucea ansată. La sfârșitul sec. 2 apar și scene inopinate din „Vechiul Testament” (ex. „Jertfa lui Avraam” și „Povestea lui Iona” din cimitirul San Callistro).

PARIBENI, Roberto (1876-1956), arheolog și istoric italian. Prof. univ. la Milano. Director general (1928-1933) al Antichităților și Artelor Frumoase; director (din 1934) al Institutului de Arheologie și Istoria Artelor. Cercetări arheologice în Muntenegru, Eritreea, Egipt, Asia Mică ș.a. Lucrări: „Arhitectura Orientului antic”, „Italia imperială de la Octavian la Teodosiu”, „Optimus Princeps”, „Imperiul Roman”, „Cercetare asupra locului anticului Adulis”. M. de onoare al Acad. Române (1926).

PETRU, Sfântul ~ (inițial Simon) (c. 10-67) (în „Noul Testament”), unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Hristos. Conform tradiției, s-a născut în Betsaida Galileii, fiind fiul lui Ioan și fratele lui Andrei. Pescar de meserie, a fost chemat de Iisus ca să devină „pescar de oameni” și i-a schimbat numele de Simon cu Petru. Când Iisus a fost prins, s-a lepădat de el, dar căindu-se amarnic a fost iertat după înviere și a primit din partea apostolilor recunoașterea întâietății de vârstă. Susținând, împotriva lui Pavel, practica iudaică a tăierii împrejur, a acceptat însă hotărârea Sinodului de la Ierusalim, ca primirea păgânilor în creștinism să se facă doar prin botez. A propovăduit învățătura lui Hristos la Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mică până în Babilon, iar în ultima parte a vieții la Roma; aici a fost martirizat împreună cu Pavel (29 iun. 67), fiind răstignit pe cruce cu capul în jos. Pe lângă cele opt cuvântări din „Faptele Apostolilor”, a mai scris două epistole („Întâia” și „A doua epistolă sobornicească a Sf. Apostol Petru”). Tradiția catolică în consideră ca primul Papă la Roma, întemeietorul Papalității. Sărbătorit la 29 iun. împreună cu Pavel.

PISIDIA, regiune istorică în S Asiei Mici, pe teritoriul actual al Turciei, învecinată cu Licia (SV), Caria (V), Frigia (N), Licaonia (E) și Pamfilia (S), inclusă în Imperiul Persan (sec. 6-4 î. Hr.), cucerită de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), P. aparține în epoca elenistică Regatului Seleucid (din 301 î. Hr.), Pergamului (188-133 î. Hr.). Anexată de către provincia romană Cilicia (101 î. Hr.) și ulterior de către Galatia (25 î. Hr.). Sub împăratul Vespasian, în 74 d. Hr., a făcut parte din Licia și Pamfilia. Împăratul Dioclețian a constituit provincia P., pe care a inclus-o în dioceza Asia (c. 297), devenind mai târziu centrul themei bizantine Anatolia. În timpul stăpânirii bizantine a continuat a fi o zonă de revolte. În 1204, bizantinii au cedat turcilor controlul regiunii.

PLASTÍRAS, Nikolaos (1883-1953), general și om politic grec. Participant (1920-1922) la campania militară din Asia Mică; a forțat abdicarea lui Constantin I (sept. 1922). După restaurație (1935), s-a exilat în Franța. Revenit în 1944, a devenit prim-min. (ian.-apr. 1945, apr.-aug. 1950 și 1951-1952).

POLO, Marco (1254-1324), negustor și călător venețian. A făcut o lungă călătorie (1271-1295), însoțit de tatăl său Niccolò și unchiul său Matteo, pornind din Veneția, străbătând continentul asiatic (Asia Mică, Pamir și Tibet) și ajungând în China (1275), unde a fost primit la curtea împăratului Kubilai, îndeplinind diverse misiuni diplomatice pentru acesta. A plecat pe mare din China (1292) și s-a întors la Veneția (1295). Capturat de genovezi și închis, și-a relatat impresiile despre călătoriile sale („Cartea lui Marco Polo, cetățean venețian, zis Milion, în care sunt vestite minunile lumii”), traduse în mai multe limbi, care au constituit cea mai importantă sursă documentară medievală referitoare la Asia și au trezit interesul altor exploratori (printre care Cristofor Columb).

PONT, stat antic în partea central-nordică a Asiei Mici, pe terit. de azi al Turciei. Satrapie persană, cucerită de Alexandru Macedon, a devenit regat independent cu capitala la Amaseia și apoi Sinope sub Mitridate II (281-260 î. Hr.), Cunoaște apogeul dezvoltării sale în vremea lui Mitridate VI Eupator (120/112-63 î. Hr.). Cucerit de trupele romane ale lui Pompei cel Mare (63 î. Hr.), iar partea de V a Regatului unită cu Bitinia (provincia Pontus și Bitinia), partea de E rămâne un stat clientelar până în 47 î. Hr., când a fost alipită, în timpul lui Nero, provinciei romane Galatia.

POTTIER [potié], Edmond (1855-1934), arheolog francez. Conservator al Muzeului Luvru (1880-1925). Cercetări arheologice în necropola Myrina din Asia Mică (1877-1880). Cercetări asupra ceramicii grecești. Inițiatorul monumentalei lucrări „Corpus vasorum antiquorum”, publicată sub auspiciile Uniunii Academice Internaționale. M. de onoare al Acad. Române (1926).

HANNIBAL (247-183 î. Hr.), general și om de stat cartaginez. Fiul lui Hamilcar Barca și frate cu Hasdrubal (1). Strălucit strateg al Antichității. În al doilea război punic (218-201 î. Hr.), fiind comandant-șef al armatei cartagineze, a condus una dintre cele cele mai vestite campanii militare din istorie, în cursul căreia a traversat Pirineii, Alpii și a pătruns în Pen. Italică, unde a înfrânt armatele romane în câteva bătălii (Trasimene, 217 î. Hr.; Cannae, 216 î. Hr.). Rechemat în Italia, în 203 î. Hr., pentru a apăra Cartagina, a fost înfrânt de Publius Cornelius Scipio în bătălia de la Zama (202 î. Hr.); în 195 î. Hr., sub presiunea oligarhiei cartagineze și a Romei, a fost nevoit să se refugieze în Asia Mică, la curtea lui Antioh III, suveranul Regatului Seleucid, unde a încurajat ostilitatea împotriva romanilor. După înfrângerea lui Antioh III (190 î. Hr.), amenințat cu captivitatea romană, s-a sinucis la curtea lui Prusias, regele Bitiniei.

HATTUȘAȘ, oraș antic în central Asiei Mici. Devenit capitala statului hitit în timpul lui Hattusilis I (1650-1620 î. Hr.), și-a menținut acest statut până în sec. 12 î. Hr. H. a fost redescoperit în 1834. Azi Boğazköy/Bogazkale (Turcia).

HISSARLÎK, zonă colinară în NV Asiei Mici (Turcia), unde, între 1870 și 1872, H. Schliemann a descoperit ruinele cetății Troia.

HITÍȚI (< fr. {i}) s. m. pl. Populație indo-europeană stabilită în milen. 3-2 î. Hr. în partea centrală și de E a Asiei Mici, care a întemeiat, în sec. 17 î. Hr., un puternic stat cu capitala la Hattușaș. În sec. 12 î. Hr., Regatul Hitit s-a destrămat sub loviturile „popoarelor mării”.

IAFETÍZI (< n. pr. Iafet) s. m. pl. Populație legendară socotită ca descendentă din Iafet. Se presupune că ar fi populat o parte din Asia Mică și regiunile mediteraneene ale Europei.

ILHAZI (HULAGUIZI), dinastie mongolă (1256-1335) care a condus un stat feudal ce a cuprins Iranul, părți din Afghanistan, Turkmenia, Transcaucazia, Iraq și E Asiei Mici. Întemeiată de Hulagu.

IOAN, numele a opt suverani ai Imp. Bizantin. Mai importanți: 1. I. I Tzimiskes (969-976). Comandant militar care, inițial, l-a sprijinit pe Nicefor II Focas apoi, împreună cu împărăteasa Teofano, l-au asasinat, preluând tronul. A luptat împotriva lui Sveatoslav (971) și a supus partea de NE a Bulgariei; în anii 974-975, a recucerit o mare parte parte din Siria. 2. I. II Comnen (1118-1143). A luptat împotriva pecenegilor (1121), venețienilor (1123-1126), sârbilor (1124), ungurilor (1129), turcilor selgiucizi și l-a obligat pe Raymond de Poitiers, principele Antiohiei, să-l recunoască drept suzeran. 3. I. III Ducas Vatațes, suveran al Imp. Bizantin de la Niceea (1222-1254). A purtat lupte cu Imp. Latin, a cucerit terit. din Asia Mică, precum și ins. Samos, Lesbos ș.a (1225). 4. I. V Paleolog (1341-1391), efectiv din 1354 (sau 1355). Domnia i-a fost tulburată de războiul civil dintre gruparea Cantacuzinilor și cea a Paleologilor; în 1369, a acceptat unirea cu Biserica Romei. În timpul său, otomanii cuceresc o parte din stăpânirile bizantine, din 1373, imperiul devenind vasal față de aceștia. 5. I. VI Cantacuzino (1341-1354 sau 1355), exponent al intereselor marii aristocrații. A înăbușit răscoala zeloților din Salonic (1349) și a pierdut însemnate terit. în lupta cu Ștefan Dușan (din 1347), cu toate că făcuse apel la ajutorul otomanilor. 6. I. VIII Paleolog (1425-1448). În încercarea de a obține sprijinul Occidentului împotriva turcilor otomani, a acceptat unirea bisericilor din Constantinopol și Roma (Conciliul de la Ferrra-Florența, 1438-1445), care nu a fost pusă în practică.

IONIA, regiune istorică în centrul zonei litorale a Asiei Mici (cu insulele învecinate) populată de ionienii refugiați din Grecia în sec. 11-10 î. Hr. din fața invaziei dorienilor. Organizată într-o ligă formată din 12 orașe (Milet, Efes, Focea, Samos ș.a.), a recunoscut suzeranitatea regelui Cresus al Lidiei (c. 560 î. Hr.), fiind inclusă ulterior în Imperiul Persan (c. 494 î. Hr.).

IONIÁN, -Ă (< fr.) s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. (În Anrichitate) Unul dintre cele patru mari triburi din Grecia, care, la începutul milen. II î. Hr., a pătruns în Elada. Alungați de invazia dorienilor, s-au stabilit în insulele din M. Egee și pe țărmul apusean al Asiei Mici. Au înființat multe colonii pe țărmul Mării Negre, printre care și Tomis (Constanța). Vorbeau dialectul ionic, considerat unul dintre cele mai importante dialecte grecești în care au fost scrise operele literare („Iliada”, „Odiseea”, poezia lui Anacreon ș.a.), filozofice (opera lui Thales, Anaxagora ș.a.) și istorice (Herodot). 2. Adj. Din Ionia (teritoriu locuit de ionieni). ◊ Școala i. = școală filozofică din Grecia Antică, în sec. 7-6 î. Hr., ai cărei reprezentanți de seamă au fost Thales, Anaximene, Anaximandru (filozofii din Milet) și Heraclit (filozoful din Efes). Este caracterizată prin împletirea unor concepții materialist-spontane cu o viziune dialectică naivă.

ISKENDERUN 1. Golf al M. Mediterane, pe coasta de S a pen. Asia Mică, între capurile Karataș la V și Akinci la E. pătrunde în continent pe 74 km; lățime max.: 46 km; adâncimea max.: 99 m. 2. Oraș în S Turciei asiatice, port în golful cu același nume; 176 mii loc. (1990). Expl. de min. de fier și cromite. Siderurgie. Ind. siderurgică de prelucrare a metalelor, textilă și alim. Superfosfați. Întemeiat de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.). Vechiul nume: Alexandretta.

tutún (vest) și tĭutĭún saŭ titĭún (est) m. ca plantă și n., pl. urĭ, ca marfă (turc. tutün, ngr. tutúni, bg. rut. rus. tĭutĭún, sîrb. tutun, pol. tutun, tytun. Cp. cu petunie). O plantă solanee care se cultivă p. fumat (nicotiana tabacum). A bea tutun (turc. tütún içmek), a fuma. Pl. Administrațiunea (saŭ regia) tutunurilor: a intra la tutunurĭ. – Tutunu e o plantă viguroasă care ajunge pînă la o înălțime de 2 metri și cu frunze care ajung pînă la 60-70 de centimetri. E originar din America (V. tabac, mahorcă). În Eŭropa a fost introdus la 1560 de Ion Nicot (de la care-ĭ și vine numele în botanică), ambasadoru Ecaterineĭ de Medicis (regentă a Franciiĭ) la Lisbona. La 1565 se introduse în Germania ca plantă medicinală. Ca plantă de fumat fu introdus întîĭa oară la 1585 de soldațiĭ care s’aŭ înturnat din America în Spania și Portugalia. La 1620 fu adus în Germania de trupele auxiliare engleze care treceaŭ în Bohemia. Pe urmă se lăți în toată Eŭropa, cu toate măsurile opritoare. Româniĭ l-aŭ luat de la Turcĭ în sec. XVII. Astăzĭ se cultivă în toată lumea, maĭ ales în Cuba, Statele Unite (Maryland și Virginia), Java, Sumatra, peninsula Balcanică și Asia Mică. – Frunzele de tutun recoltate se pun la uscat în locurĭ acoperite, se supun în grămadă uneĭ fermentațiunĭ, și apoĭ se răsucesc în forma unor țigărĭ maĭ groase orĭ se taĭe ca niște firicele de fidea (care se pun în narghilea, în lulea orĭ se înfășoară într’o foiță de „hîrtie de țigară”) și se fumează. Altă cantitate se preface în praf (tabac). Tutunu conține un alcaloid veninos numit nicotină, care, la ceĭ ce fumează mult, cauzează boala nicotizmuluĭ saŭ tabagizmuluĭ (duhoare a guriĭ, faringită, dispepsie și turburărĭ ale vederiĭ saŭ ale memoriiĭ). Frunzele de tutun se întrebuințează și în medicină. Cu zeama de tutun fert poporu tratează boalele de pele. Vițiu fumatuluĭ e astăzĭ foarte întins, și de aceĭa, cele maĭ multe state, ca să-și facă un venit maĭ mult, aŭ stabilit monopolu tutunuluĭ. În țările româneștĭ, în seculu 18 era biru tutunărituluĭ, care aducea pe an cîte-va miĭ de leĭ vechĭ venit domniiĭ. În seculu 19 acest venit crescu. La 1832 (Regulamentu Organic), acest bir deveni impozit comunal pînă la 1863, ĭar de la 1863-1864 impozit fiscal pe vînzare. La 1864 s’a declarat monopolu statuluĭ. Dar negustoriĭ, maĭ toțĭ supușĭ străinĭ, s’aŭ agitat, și la 1867 s’a desființat, ĭar la 1872 s’a reînființat și s’a modificat la 1881 și 1887. – Fiind-că această plantă conține otravă și e fumată nu din nevoĭa trupuluĭ, ci din slăbicĭunea sufletuluĭ, se consideră ca o necuviință cînd un copil fumează. Numaĭ la Țiganĭ copiiĭ fumează de micĭ, și încă în fața părinților. Și femeile fumează, maĭ ales în popor. De multe orĭ, fumatu e primu pas spre alte vițiĭ. Tînăru care ĭese din școală și vrea să arăte că „s’a emancipat”, maĭ în ainte de toate se exibă cu țigara în public. Uniĭ „artiștĭ” susțin că fumatu te inspiră. Cu toate astea, el tot un obiceĭ „țigănesc” rămîne! V. țigară, havană, trabuco.

JALANDHAR [dʒələndə], oraș în NV Indiei (Punjab), la poalele M-ților Himalaya; 509,6 mii loc. (1991). Nod feroviar. Centru comercial pe drumul istoric din India către Asia Centrală și Asia Mică. Ind. de prelucr. a metalelor, mătăsii, piel. Jucării. Artizanat (articole din lemn lăcuit și din fildeș). Materiale sportive. Vechiul nume: Jullundur.

Țigán și (vechĭ) Ațigán, -că s. (vsl. Cyganinŭ, Cyganŭka, rus. Cygan, -nka, ung. Cigány, germ. Zigeuner, ngr. Tsiganos, it. Zingaro, cuvinte care se reduc la turc. ar. Zenği, Etiopian, Zenği-bar, țara Etiopienilor, „Zanghebar, Zanzibar”. În actele cele maĭ vechĭ li se zice Ațiganĭ, ceĭa ce arată că numele ne-a venit pin Macedonenĭ. Tot de aci și numele secteĭ eretice bizantine a Ațiganilor). Acela care face parte dintr’un neam de indienĭ vagabonzĭ răspîndițĭ astăzĭ în lume. Fig. Om ordinar, nerușinat, trivial, pofticĭos, hoț și zgîrcit: ce țigan! – Țiganiĭ îs originarĭ din India, și-s de neam indo-europeŭ. Eĭ aŭ emigrat în sec. 6-10 ca paria în Persia (de unde au luat muzica lor), în Asia Mică și’n Egipt, unde aŭ stat mult timp și de unde le-a și rămas numele de faraonĭ. Tot așa, Greciĭ îĭ numesc și Gýfti, ĭar Spanioliĭ Gitanos, adică „Egiptenĭ”. Arabiĭ ĭ-aŭ confundat cu Etiopieniĭ („Harapiĭ”, Nubieniĭ, Somaliĭ, Zanzibarieniĭ ș. a.). Din Egipt și Asia Mică aŭ emigrat în peninsula balcanică, de unde aŭ și luat multe cuvinte greceștĭ, maĭ ales în numerațiune. Apoĭ s’aŭ împrăștiat pin toată Eŭropa, nordu Africiĭ și vestu Asiiĭ. Uniĭ aŭ fost adușĭ de Tătarĭ. În Țara Românească aŭ intrat pe la 1370, supt Vladislav Basarab, și aŭ ajuns îndată robĭ. (Într’un document de la 1387 îs menționațĭ ca robĭ aĭ mînăstiriĭ Tismana). Eĭ se împărțeaŭ în lăĭețĭ (adică „vagabonzĭ” și eraŭ orĭ maĭ sînt și astăzĭ: zlătarĭ, rudarĭ, ferarĭ, căldărarĭ, potcovarĭ, lăcătușĭ, spoitorĭ, lingurarĭ, cĭurarĭ, ursarĭ, netoțĭ, lăutarĭ ș. a. ĭar femeile chivuțe) și’n vătrașĭ (adică „stabilĭ”, robĭ aĭ domnilor, boĭerilor și mînăstirilor). În Țara Românească Țiganiĭ statuluĭ fură emancipațĭ de Alexandru Ghica la 1837 ĭar în Moldova de Mihail Sturza la 1844. Ceĭ particularĭ fură emancipațĭ la 1855 în Moldova și supt Cuza în Țara Românească. – Număru lor e de 7,500,000, dintre care 600,000 în Eŭropa, și anume: 40,000 în Francia, 4000 în Anglia, 20,000 în Spania, 20,000 în Bohemia, 200,000 în România veche și 316,000 în Turcia și Ungaria în anu 1914). – Țiganiĭ aŭ păru și ochiĭ negri, pelea întunecată, buzele cam groase, dințiĭ albĭ și sănătoșĭ și corpu înalt și robust. Eĭ îs leneșĭ la munca temeĭnică, pofticĭoșĭ, bețivĭ, fumătorĭ, hoțĭ, risipitorĭ, fricoșĭ, ferocĭ cînd îs în largu lor (vechiĭ noștri călăĭ, ca și hingheriĭ de astăzĭ, eraŭ maĭ toțĭ Țiganĭ și Ungurĭ), lipsițĭ de demnitate, murdarĭ la trup și la vorbă și friguroșĭ. Aŭ pornire spre muzică, și de aceĭa mulțĭ îs lăutarĭ. Orhestrele țigăneștĭ îs renumite în toată lumea. – Fiind-că în Muntenia sînt mulțĭ Țiganĭ, Turciĭ le ziceaŭ ironic Muntenilor „Țiganĭ” (Cinghiane). Tot așa, fiind-că Țiganiĭ șĭ-aŭ luat pronunțarea muntenească (pentru c’aŭ venit maĭ întîĭ în contact cu Munteniĭ), Moldoveniĭ le zic ironic Muntenilor tot „Țiganĭ”. În literatura poporuluĭ, Țiganu e tratat cu cel maĭ mare sarcazm și e numit cĭoară, cĭoroĭ, croncan, balaur (adică „monstru”), faraon, baragladină, Baroĭ, Boroĭ, Garoĭ și Zgaroĭ, ĭar copilu de Țigan dancĭ. (Cp. cu epitetele Jidanului). V. Les Tsiganes, de Pop Șerboĭanu, Paris, 1930; VR. 1908, 8, 174, și cartea luĭ M. Kogălniceanu (în limba fr.), Berlin, 1837.

víșin m. (d. vișină). Un fel de cireș cu fructele acrișoare (prúnus cérasus orĭ cérasus vulgáris), originar din Asia Mică. E foarte cultivat la noĭ și crește și sălbatic. E întrebuințat la hotarele viilor, ca și salcîmu. Vișin turcesc, mălin.

KÖPRÜLÜ (KÜPRÜLÜ), familie de viziri otomani de origine albaneză. Însemnat rol politic și militar în Imp. Otoman, în sec. 17-18. Mai importanți: 1. Mehmed-pașa K., mare-vizir (1656-1661). A restabilit ordinea în Asia Mică, a reorganizat armata, i-a înfrânt pe venețieni (1657) și a luptat împotriva Țărilor Române (1657-1661). 2. Fazil Ahmed-pașa K., mare-vizir (1661-1676). Fiul lui K. (1). A continuat politica de centralizare a statului și a purtat războaie cu Austria (1663-1664), Veneția și Polonia (1672-1676, repurtând victoria de la Hotin, în 1673). 3. Fazil Mustafa-pașa K., mare-vizir (1689-1691). Frate cu K. (2). A reorganizat administrația, armata, finanțele și politica fiscală; a fost înfrânt și ucis (aug. 1691) în bătălia cu austriecii de la Sklankamen (azi Novi Sklankamen, Iugoslavia).

RAMSAY [ræmzí], Sir William Mitchel (1851-1939), arheolog și istoric britanic. Prof. univ. la Aberdeen. Lucrări de istorie geografică a Asiei Mici și asupra istoriei creștinismului timpuriu („Istoria geografică a Asiei Mici”, „Orașele și episcopiile din Frigia”, „Elemente asiatice în civilizația greacă”, „Biserica în Imperiul Roman Timpuriu”). M. de onoare al Acad. Române (1924).

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

scumpíe f (pol. skapia pron. skompia [de unde și rut. rus. skompia], d. skap, pron. skomp, care e rom. scump, zgîrcit, avar, pin aluz. la astringența scoarțeĭ eĭ). Un frumos copăcel care crește pe dealurĭ petroase și a cărĭ coajă se întrebuințează la tăbăcit (rhus cótinus). Munt. Iron. Cînd oĭ secera scumpia, la anu cu brînză, la Paștele caluluĭ, la calendele greceștĭ, nicĭ-odată. Trans. vest. Liliac, melin (plantă); Rhus cótinus e originar din Asia Mică și a pătruns la noĭ din nord (Polonia, Rusia). În Munt. a apărut la 1676.

*sinuozitáte f., pl. ățĭ (d. sinuos; fr. sinuosité). Caracteru de a fi sinuos: sinuozitatea rîuluĭ Meandru din Asia Mică. Sin, cotitură: sinuozitățile maluluĭ.

DARDANELE (HELLESPONT), str. între Pen. Balcanică și Asia Mică, care unește M. Marmara cu M. Egee. Lungime: 120,5 km; lățime: 1,3-18,5 km; ad. max.: 153 m. Curenți puternici (2-6 km/h). Porturi pr.: Gelibolu și Çanakkale. Strâmtoarea, cu un mare rol strategic, a constituit scena a numeroase confruntări militare (Xerxes și greci – 480 î. Hr., Alexandru cel Mare și perși – 334 î. Hr., cucerirea Constantinopolului de către otomani – 1453, războaiele turco-venețiene, ruso-turce, primul război mondial).

AFUZALI s. m. Soi de viță-de-vie originar din Asia Mică, cu ciorchini grei până la 2 kg și boabe mari, de culoare galbenă-verzuie și miez cărnos. – Din n. pr. tc. Afuz-Ali.

BOGOMILISM s. n. Doctrină apărută în sec. X în Bulgaria și răspândită în Asia Mică și Peninsula Balcanică, potrivit căreia Dumnezeu (forța binelui) a creat lumea spirituală nevăzută și sufletul omului, iar Satan (forța răului) a creat lumea vizibilă și stăpânește corpul omului. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ism.

CIMERIAN, -Ă, cimerieni, -e, s. m. și f., adj. (Persoană) care aparținea unei populații de origine tracă, migrată în Antichitate din nordul Mării Negre în Asia Mică. [Pr.: -ri-an] – Din fr. cimmérien.

DORIAN, -Ă, dorieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație stabilită în Antichitate în Pelopones, în Grecia insulară și pe coastele Asiei Mici; (și la sg.) persoană care aparține acestei populații. 2. Adj. Care aparține dorienilor (1), privitor la dorieni; doric. [Pr.: -ri-an] – Din fr. dorien.

HITIT, -Ă, hitiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Populație de limbă indo-europeană care a pătruns în milen. II î. H. în Asia Mică; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2. Adj. Care aparține hitiților (1), privitor la hitiți. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de hitiți. – Din fr. hittite.

OTOMAN, -Ă, otomani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Nume dat în Asia Mică populațiilor turce care, sub conducerea lui Osman I, au creat statul feudal otoman; osmanlâi; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație; p. ext. turc. 2. Adj. Care ține de otomani (1), privitor la otomani. – Din lat. othomannus, fr. ottoman, it. ottomano, germ. Ottomane.

GĂGĂUZ, -Ă, găgăuzi, -e, s. m. și f. Persoană care aparține unei populații din Dobrogea, provenită din Asia Mică și vorbind limba turcă sau greacă.

CĂMILĂ, cămile, s. f. Mamifer rumegător, cu una (v. dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri; trăiește în Africa de nord și în Asia mică și centrală (Camelus). Săgeată aleargă cal alb și cal murg, Cămilele-aleargă săgeată și ele, La cîntecul apei se fac ușurele. MACEDONSKI, O. I 145. Cămila mult geloasă, văzînd un țap o dată Cu coarnele cum bate de cîni încongiurat, A început în sine a blestema pre soartă. NEGRUZZI, S. II 295.

FRIGIANĂ s. f. (< adj. frigian, -ă < fr. phrygien): limbă indo-europeană vorbită de frigieni, locuitori ai Frigiei (ținut în Asia Mică), urmași ai pelasgilor (cei mai vechi locuitori ai Greciei, cu centrul în Thesalia, ai arhipelagului grecesc, ai litoralului Asiei Mici și Italiei). Tradiția antică îi socotește pe armeni coloniști frigieni, dar nu există probe lingvistice sau istorice care să sprijine această ipoteză.

GREACĂ s. f. (cf. lat. Graecus, fr. grec, grecque): limbă indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei răspândiți în sudul Italiei, în Sicilia, în Albania, în Iugoslavia, în Bulgaria, în România, în Cipru, în sudul Ukrainei, în Africa, în America, în Australia etc. Limba g. a fost a treia limbă indo-europeană (după vedică și sanscrită) care a servit ca mijloc de exprimare a unei civilizații de mare prestigiu (în filozofie, în literatură, în retorică). A fost singura limbă străină respectată și cultivată de romani, deoarece îi era recunoscută superioritatea, iar influența ei asupra limbii și literaturii latine a fost foarte mare. Folosea alfabetul împrumutat de la fenicieni, alfabet care a stat apoi la baza celui latin (din care s-au format ulterior toate alfabetele occidentale europene) și a celui chirilic. G. a fost limba oficială a imperiului bizantin, până la căderea Constantinopolului sub turci (1453) și, parțial, limbă de cult. Istoria limbii g. cuprinde trei etape: a) greaca veche (elina) atestată prin inscripțiile de la Micene ce datează din secolul al XIV-lea î.e.n. În această limbă a scris Homer celebrele sale poeme – Iliada și Odiseea (probabil în sec. al IX-lea – al VIII-lea î.e.n.). Se presupune că era scindată în cinci dialecte: dialectul ionic – în care a scris marele istoric Herodot, dialectul atic – în care au scris marii tragici Eschil, Sofocle și Euripide și marii filozofi Platon și Aristotel, dialectul eolic – în care au scris Hesiod, Alceu și Sapho; dialectul doric – în care au scris poetul Pindar și învățatul Arhimede; dialectul aheean. Contopindu-se treptat între ele, pe baza dialectului atic, aceste dialecte au dat naștere, în secolele al IV-lea -al III-lea î.e.n., limbii grecești comune denumită koiné, care a devenit, datorită prestigiului civilizației grecești în vremea împăratului Alexandru cel Mare, limbă internațională de înțelegere între populațiile din Balcani, Asia Mică și Egipt; b) greaca medie (bizantină), vorbită între secolele al VI-lea – al XV-lea e. n. și devenită limba oficială a imperiului bizantin. Aceasta a contribuit mult la crearea unei civilizații balcanice unitare și explică multe dintre trăsăturile lingvistice comune pe care le au popoarele din această zonă. c) greaca modernă (neogreaca), constituită prin secolul al XVI-lea, când limba greacă începuse să-și restrângă influența și folosirea. Este limba vorbită astăzi în Grecia. În secolul al XVIII-lea e. n., limba g. a fost promovată de fanarioți ca limbă a afacerilor și a culturii în Moldova și Țara Românească, creându-se astfel un puternic curent grecizant.

HITITĂ s. f. (cf. fr. hitite): limbă indo-europeană vorbită de hitiți, o populație care a pătruns în mileniul al doilea î.e.n. în Asia Mică. Limba textelor hitite găsite în secolul nostru în acea zonă are un caracter foarte arhaic și prezintă o mare importanță pentru gramatica comparată a limbilor indo-europene.

KOINE s. n. (< gr. koiné): limbă comună grecească formată în secolele al IV-lea – al III-lea î.e.n. pe baza dialectului atic (vorbit la Atena și în împrejurimi și în care au fost scrise cele mai multe și mai importante opere literare și filozofice grecești: tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, comediile lui Aristofan, istoriile lui Tucidide și Xenofon, operele filozofice ale lui Platon și Aristotel etc.) și răspândită ca limbă internațională de înțelegere între populațiile din Balcani, Asia Mică și Egipt. Termenul s-a impus în terminologia dialectologică actuală cu sensul de „limbă comună sau limbă supralocală, realizată pe baza elementelor comune dialectelor unei limbi, prin evitarea particularităților stridente, și folosită ca mijloc de comunicare între vorbitorii aparținând unor dialecte sau graiuri diferite”. Punctul de plecare al unei k. este fie un dialect relativ omogen sau amestecat al unui centru, fie un compromis supraregional sau un intermediar între aceste tipuri.

PELASGĂ s. f. (< fr. pélasgue): limbă vorbită în antichitate de triburile de pelasgi ce populau partea sudică a Peninsulei Balcanice, litoralul vestic al Asiei Mici și câteva insule din Marea Egee.

URMĂRI, urmăresc, vb. IV. Tranz. 1. A se lua după cineva, a merge (în ascuns) pe urmele cuiva (pentru a-i supraveghea mișcările sau pentru a-l ajunge, a-l prinde). Se uită mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Mă simt... cuprins de oboseala sufletească pe care o simți cînd, într-un vis grozav, te-a urmărit un nebun. IONESCU-RION, C. 45. Se luase după el și cît colea îl urmări, pînă îl ajunse. ISPIRESCU, L. 140. Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie, Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee. EMINESCU, O. I 159. ◊ (În contexte figurate) Mi-am legat de pasu-ți viața mea trudită Te-am urmărit ca umbra. VLAHUȚĂ, O. A. 63. ◊ Refl. reciproc. Fig. Se zguduie tot domul... Plînsori sfîșietoare, împinse de blestem, Se urmăresc prin bolte. EMINESCU, O. I 94. ♦ A ține sub observație, a supraveghea. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ A face demersuri judiciare împotriva cuiva. 2. A se ține de o linie, de o urmă, de o indicație (pentru a nu pierde direcția). Cîte zile nu pierdusem, noi ofițerii tineri, cu hărțile dinainte, urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei Mici. BART, S. M. 11. 3. A însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea, cu gîndul (fără a se deplasa). Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Cu ochii urmăream mișcările lucrătorilor. SADOVEANU, O. VIII 171. Pipirig, cu brațele încrucișate pe piept, îl urmărește din ochi. TOPÎRCEANU, P. 280. ◊ (Poetic) Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cîntecul dorul inimii lui. EMINESCU, N. 5. 4. Fig. A se ține după cineva în mod supărător; a obseda. Viscolul nu se domoli multe zile. Muzica lui fioroasă mă urmărea și-n somn. SADOVEANU, O. VIII 172. Am eu un gînd care mă tot urmărește de mult. VLAHUȚĂ, la CADE. 5. A se ocupa de viața, de activitatea, de manifestările cuiva. În anii mai tîrzii, am urmărit pe cît am putut viața lui Creangă. SADOVEANU, E. 101. Toți camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofițerul ungur. CAMIL PETRESCU, U. N. 246. ♦ A se ocupa în mod stăruitor de o manifestare sau de o mișcare socială, științifică, politică. Urmărind cu atenție presa, oamenii muncii cunosc mai bine roadele aplicării experienței înaintate în diferite domenii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2788. ♦ A studia, a examina. (Refl. pas.) Substanțele radioactive se urmăresc cam de zece milioane de ori mai ușor decît cele stabile. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 2/1. ♦ A asculta o expunere orală (uneori comparînd cu textul scris). Urmărește conferința. 6. A avea drept scop, a se strădui pentru..., a tinde la... Politica externă a statelor din lagărul păcii și socialismului, în frunte cu Uniunea Sovietică, nu urmărește subjugarea sau cotropirea altor țări. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 11. El urmărește un interes cu dumneavoastră! SADOVEANU, P. M. 33. Tu nu vei urmări viața vagabondantă a slujbelor, nu-i așa? BOLINTINEANU, O. 406.

SCAMONEE s. f. Plantă din Asia Mică, cu frunze triunghiulare și flori galbene (Convulvulus scammonea); suc rășinos extras din rădăcina acestei plante și folosit în medicină.

cerb, cerbi, s.m. – (zool.) Ierbivor rumegător cu coarne ramificate (Cervus elaphus). Populează pădurile de foioase și mixte din Maramureș, începând cu cele de stejar de la Lăpușel și Ardusat, și până la cele de fag din Munții Maramureșului (zona Vișeu, Ruscova) și chiar în golurile alpine de munte (Posea, 1980: 75). ♦ Cultul cerbului se întinde spre est, până în China și Japonia și în sud, până în Italia, Grecia, Marea Neagră, Caucaz și Asia Mică (Eliade, 2001: 34). În spațiul carpato-danubian are caracter totemic (dovadă basmele, legendele, colindele, jocurile cu măști). ♦ (mit.) În folclorul maramureșean, (v. Colinda Cerbului), apare în ipostaza de întemeietor; un fecior de împărat preschimbat în cerb (în urma unui blestem al mamei), după ispășirea blestemului, coboară „la țară” și întemeiază o religie nouă („Jos la sate-oi coborî, / Oile lua-mi-le-ai, / Biserici descuie-mi-oi / Slujbe mândre face-mi-oi”, Bilțiu, 1990: 5). În ovațiile de nuntă din Maramureș, cerbul intermediază întemeierea familiei: alaiul (împărătesc) al mirelui urmărește „o urmă de cerb” până la casa miresei („După ce urmă de cerb / Ați venit la casa noastră?”). ♦ În epoca bronzului, cerbul avea o funcție psihopompă, dovadă motivul zoomorf (în proeminență) de pe vasele de ceramică descoperite în necropola de la Lăpuș (Vulpe, 2001). Cu timpul, această funcție va fi preluată de pasărea măiastră, iar cerbului i se atribuie calități de regalitate. Apoi, decade într-o zonă profană printr-un proces de desacralizare. – Lat. cervus „cerb” (DER, DEX, MDA).

SECÁRĂ (lat. secale) s. f. Cereală cu tulpini înalte, păioase, frunze liniare, inflorescența un spic, iar fructul o cariopsă (Secale cereale). Este cunoscută din Antic.; originară din Asia Mică. Se cultivă ca plantă furajeră și alimentară în zone cu climat umed și rece, pe soluri nisipoase. Semințele de s. conțin 5,67-12,66% substanțe proteice și 69% hidrați de carbon. Făina este folosită la prepararea pâinii; boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, a glucozei și alcoolului. Paiele sunt folosite în industria celulozei. Există două forme: de toamnă și de primăvară. Se cunosc și câteva specii sălbatice, printre care Secale montanum întâlnită sporadic în Carpați.

CARAMAN < tc. karaman „brunet”, (folosit în blg. cu sens de „om tare” (Weig) la origine etnic „originar din Karamania”, în Asia Mică); la noi circulă și ca nume de bou murg (DLR), dar a pătruns în Moldova din sec. al XV-lea cînd emirul liber al Caramaniei înfrunta eroic pe Otomani; cf. și tc. ahrimān „erou” 1. Caramanu (Dm); – Gh. (Bîr I); – D. 1693 (D Buc) sinc. Carman, Ioan (Drag 302); Cărmănești s. mold. dispărut (Romanosl. IV). 2. Cărâman t, n. adus de Cumani (Eug. Tănase în R. Intern. d’Onomastique X p. 292); – moș. (17 B II 318); Dărban pren. (Șchei I) 3. Cu i epent.: Caraiman, mold. (Arh); – pitar, 1647 (Rac 15); – m-te din culmea Bucegilor; 4. Cărăiman (Ur XXII 215; Sd XI); – comis (16 A IV 175); – Ioan (Sd V 37); – pah. (17 A V 178), scris și Căriiman (17 A I 60). 5. Căriman, N. (Băl VI). 6. Caraman/lău, fam. (D Buc); -lîul (Fil C 256); Caramanloiul (17 B IV 157) < tc. karamanli „originar din Caramania”; prob. scurtat: Manliu, Ioan.

LEVENT subst. „lefegiu călăreț” < tc. levend „marinar voluntar”, < it. Levante = Anatolia, acest soi de ostași fiind recrutați din Asia Mică. 1. Levăntul, Macarie (Sur VIII). 2. Din plur. levinți: Levință, Pavel (Sur XI); Levintul, Nacul 1669 (Sur IV); Livănțul (ib).

ADENOSTYLES Cass., ADENOSTILES, fam. Compositae. Gen originar din munții Europei și în Asia Mică, cca 5 specii, glabre sau ușor-pîsloase. Frunze lung-pețiolate, alterne sau la baza tulpinii. Flori albe sau purpur (4-8 sepale, antere cu apendix), pînă la 30, într-un capitul.

ADOXA L., ADOXA, fam. Adoxaceae. Gen căruia i se cunoaște o singură specie: Adoxa moschatellina L. răspîndită în Europa, Asia Mică și America de N. Plantă înaltă pînă la 15 cm, cu un rizom albicios, din care cresc frunzele lung-pețiolate. Flori terminale (4 petale, 4 stile, bracteele și sepalele deformate în caliciu, 4-5 stamine), cîte 5 într-un capitul, înflorește primăvara.

BRUCKENTHALIA Rchb., COACĂZ, fam. Ericaceae. Gen originar din Europa de S-E (Ardeal, Banat, Balcani) și în Asia Mică, are o singură specie: Bruckenthalia spiculifolia (Salisb.) Rchb. Specie care înflorește vara. Flori odorante, mici, roz-deschis sau roșii (caliciul cu sepale fidate pînă la mijloc, corolă campanulată, scurtă, stamine concrescute la bază), numeroase, în raceme terminale. Frunze numeroase, mici rigide, liniare, aciforme (cca 6 mm lungime) așezate mai mult sau mai puțin în verticil, rar alterne. Arbust mic (cca 30 cm înălțime) cu tulpină foarte ramificată și ramuri subțiri, erecte.

Dianthus carthusianorum L., « Garofițe ». Plantă perenă. Originară din sudul și centrul Europei, Asia Mică. Înflorește vara-toamna. Flori (caliciul cu scvamele brune, glabre, cele externe mai înguste și ceva mai scurte decît cele interne) purpurii, dispuse cca 6 în capitule. Frunze tulpinale mai late decît cele radicale, liniare, cu vaginele de cîteva ori mai lungi decît lățimea frunzei. Plantă erbacee, tulpină nepăroasă, 15-30 cm înălțime.

ECBALLIUM A. Rich., PLESNITOARE, fam. Cucurbitaceae. Gen care are o singură specie: Ecballium elaterium (L.) A. Rich (syn. Elaterium cordifolium Moench; Momordica elaterium L.). Originară de la Marea Mediterană pînă în Crimeea, Asia Mică și Siria, plantă erbacee, anuală, cărnoasă, tulpină fără cîrcei, acoperită cu peri scurți, rigizi, spinoși. Rădăcină lungă, albicioasă, frunze alterne, cordiforme, lobate, rugoase, crenat-dentate, verzi-albăstrui, lung-pețiolate (pețiol fără glande), lipsite de stipele. Flori gălbui-palid, monoice (caliciul cu 5 diviziuni dințate, corolă gamopetală cu 5 crestături), cele femele solitare; cu 3 cârpele, stil trifid, stigmat bifid, cele mascule în cime, corolă campanulată cu 5 petale, 5 stamine unite într-o columnă, lipite 2 cîte 2, una rămînînd liberă. Fruct galben-palid, scabru, bacă oblongă, cînd se maturizează se detașează de peduncul și aruncă afară conținutul.

EUPHORBIA L., EUFORBIA, fam. Euphorbiaceae. Gen originar din America, Africa, Asia Mică, Europa, Mexic, cca 1 600 specii, erbacee, arbustive, unele suculente asemănătoare cactaceelor, anuale și vivace, cu suc lăptos. Flori nesemnificative, uni- sexuate, fără perigon, dispuse umbeliform la capătul tulpinii principale, involucrul (cu mai mult de 10 stamine, fiecare stamină la bază cu un solz mic) 4-5 lobat; între lobi există glande provenite din transformarea laciniilor (4). Din mijlocul involucrului, dintre stamine, crește floarea femelă, redusă la un ovar stipelat. Elementul decorativ îl constituie bracteele (frunze modificate) situate la baza inflorescenței, formînd o rozetă. Frunze mari, alterne, ovoide, lunguiețe, ascuțite la vîrf, întregi sau puțin lobate. Fruct, capsulă cu 2-6 semințe. În țara de origine de 5-6 m înălțime, la noi 0,70-1,20 m, în funcție de condițiile de cultură și epoca de înmulțire. Tulpină erectă, ramificată, 3-6 ramuri, obișnuit 25-30 internodii.

Fontanesia phillyreoides Labill. (syn. F. angustifolia Dipp.). Specie originară din Siria și Asia Mică. Înflorește primăvara-vara. Flori verzi-albicioase. Fruct oval, frunze lanceolate (cca 6,5 cm lungime), fin-dentate. Tulpină bogat ramificată, cca 2,80 m înălțime.

GENTIANA L., GENȚIANA, fam. Gentianaceae. Gen originar din Asia, Asia Mică, America, Europa, Noua Zeelandă, regiuni continentale de obicei muntoase, cca 800 specii, erbacee, perene, cu tulpini tîrîtoare, erecte sau fără tulpini. Frunze opuse, obișnuit sesile. Flori terminale sau axilare, sesile sau, mai rar, pedunculate, stil scurt sau lipsește, 5 stamine, foarte rar ies din floare, ovar cu o singură lojă, caliciul cu 5 lacinii, corolă infundibuliformă, rotată sau campanulată, galbenă sau violacee, rar albă, roșiatică, obișnuit cu 5 diviziuni. Fruct, capsulă sesilă sau pețiolată. Număr mare de semințe.

GERANIUM L., GERANIUM, fam. Geraniaceae. Gen originar din Asia, Asia Mică, Europa, cca 280 specii, erbacee, cu rizom gros. Frunze alterne sau opuse, dentate, digitat-lobate sau sectate, obișnuit cu stipele. Pedunculi cu 1-2 flori, caliciul cu 5 sepale imbricate, 5 petale, 10 stamine fertile, libere sau concrescute la bază, unde cele mai multe poartă o glandă.

HOTTONIA L., HOTONIA, fam. Primulaceae. Gen originar din Asia Mică, Europa Continentală pînă în Siberia, cu două specii acvatice. Tulpină frunzoasă. Frunze, pectinat-fidate, cu lacinii liniar fili- forme. Flori (corolă hipocrateriformă, 5 petale îndepărtate, plate, 5 stamine foarte scurte) albe, dispuse în racem pe un peduncul erect. Fruct, capsulă, aproape globuloasă, deschizîndu-se în 5 clape, cu numeroase semințe.

IBERIS L., LILICELE, LIMBUȘOARĂ, fam. Cruciferae. Gen originar din sudul Europei și Asia Mică, pînă la 40 specii de talie mică, tufe compacte, glabre, vivace, erbacee, unele anuale sau semilemnoase. Flori (4 sepale, 4 petale, 2 mici, 2 mari, 6 stamine din care 2 mai scurte cu glande mectarifere la bază) hermafrodite, aetino- rnorfe numeroase, mici, albe pînă la purpur, dispuse în raceme. Fruct, siliculă aripată eu lobi ascuțiți. Frunze fără stipele.

JUGLANS L., NUC, fam. Juglandaceae. Gen originar din America de N, Asia Mică, China, Japonia, peste 15 specii, arbori ornamentali cu trunchi gros, măduva întreagă, coroană largă, de obicei rotundă. Flori unisexuat-monoice, apar înaintea frunzelor, cele mascule grupate în amenți simpli, laterali, iar cele femele terminale. Perigonul este format din 5-6 foliole. Fruct, drupă cu 2 valve. Frunze imparipenat-compuse, cu 23 foliole, eliptice, ovate pînă la lanceolate, cu margini întregi sau serate.

LALLEMANTIA Fisch. et Mev., LALEMANTIA, fam. Labbiatae. Gen originar din Vestul Asiei și în Asia Mică, 4 specii, erbacee, anuale sau bienale, glabre sau pubescente, gri-verzi. Flori (caliciul erect) mici, albastre, rar albe. Frunze dentate.

LIQUIDAMBAR L,., LICVIDAMBAR, fam. Hamamelidaceae. Gen originar din China, Asia Mică, America de N, 4 specii, arbori monoici cu suc balsamic, pînă la 20 m înălțime sau arbuști. Flori (cele mascule deseori cu 4-5 stamine, fără caliciu și corolă, cele femele cu ovar bilocular și stile persistente, caliciu deseori cu 4-5 sepale, fără corolă) mici, unisexuate, galbene, spice terminale sau capitule învăluite în 4 bractee. Frunze alterne, pețiolate, palmat-sectat-lobate, dentate, glanduloase, toamna se colorează în roșu. Fruct, capsulă cu 2 valve cu semințe numeroase.

MELICA L., MELICA, fam. Gramineae. Gen originar din toate regiunile continentale (Europa, Asia Mică, Africa de N etc.), 35 de specii, erbacee, perene. Flori în spiculețe reunite în spice care formează panicule. Frunze întinse, verzi-deschis.

ONOSMA L., ONOSMA, fam. Boraginaceae. Gen originar din Europa (mai ales regiuni mediteraneene), Asia Mică, pînă la 90 specii plante erbacee, semitufe gri-lînoase sau cu peri rigizi. Flori (corola cilindrică cu gîtul fără scvame, divizată de 5 ori în dinți scurți, 5 stamine, stil cu stigmat mic) albe, purpur, mai frecvent galbene, în ciorchine sau umbelă ramificată, cu bractee. Frunze simple, nedivizate, alterne, fără stipele.

PHILLYREA L., PHILIREA, fam. Oleaceae. Gen originar din regiunile mediteraneene pînă în Asia Mică, 4 specii. Flori mici, albe, (caliciul scurt și lat cu 4 sepale, corolă cu tub floral scurt și 4 lacinii scurte și late, 2 stamine) în buchete, la subsuoara frunzei, pe lujeri de 1 an. Arbust cu frunze persistente, așezate în perechi, scurt-pețiolate. Fruct sîmburos, ovat sau rotund, cu o singură sămînță.

PLATANUS L., PLATAN, fam. Platanaceae. Gen originar din America de N, Asia Mică, regiunile mediteraneene și temperate din Europa, 6 specii de arbori cu scoarță verde, se exfoliază în plăci. Frunze simple, alterne, caduce, palmat-lobate pețioli lungi. Flori monoice în inflorescențe mari, capitate, pendente. Fruct compus, globulos, cu numeroase achene alungit-eliptice însoțite de smocuri de perișori Ia bază.

PUSCHKINIA Adams, PUȘCHINIA, fam. Liliaceae. Gen originar din Asia Mică și Caucaz, 2 specii, cuprinzînd plante bulboase cu cîteva frunze lineare. Flori solitare sau cîteva, formînd un ciorchine rar, perigonul cu tub scurt, campanulat, 6 petale îndepărtate, mai lungi, 6 stamine intercalate la baza tubului cu filamente lățite, concrescute, formînd o coronulă lobată. Lobii depășesc anterele, pot fi aripați sau chiar concrescuți, ovar cu 3 loji, stil simplu, scurt. Fruct capsulă. Semințe sferice sau ovate.

RESEDA L., REZEDĂ, ROZETĂ, fam. Resedaceae. Gen originar din Europa de S, Asia Mică, Africa de N și tropicală pînă în India, cca 48 specii, erbacee, anuale sau vivace, 40 cm înălțime, stamine numeroase) dispuse în inflorescențe piramidale, mărunte, cu miros plăcut. În condiții normale înflorește toată vara.