CONJUNCTURĂ, conjuncturi, s. f. Totalitatea factorilor de ordin obiectiv și subiectiv, de condiții și de împrejurări care exercită o influență asupra evoluției unui fenomen sau asupra unei situații la un moment dat, într-un anumit sector de activitate; concurs de împrejurări. ♦ Totalitatea trăsăturilor care caracterizează un anumit moment al dezvoltării economice. – Din fr. conjoncture.

EXPANSIUNE, expansiuni, s. f. 1. Creștere a volumului unui sistem fizico-chimic; creștere a volumului unui gaz; extindere pe un spațiu a unui gaz; detentă (1). 2. Extindere a influenței și dominației economice și politice a unui stat asupra altuia; acaparare de teritorii străine. ♦ (Impr.) Dezvoltare economică impetuoasă. 3. Fig. Expansivitate, comunicativitate, exuberanță, vioiciune. [Pr.: -si-u-] – Din fr. expansion, lat. expansio, -onis.

PERSPECTIVĂ s. 1. priveliște, vedere, (înv. și reg.) priveală, (înv.) prospect. (Avem o ~ minunată spre mare.) 2. viziune. (Are o ~ clară asupra dezvoltării economice.) 3. viitor. (Plan de ~.) 4. (înv.) prospect, (fig.) orizont. (Ce ~ are acest tânăr?)

AUTODETERMINARE s.f. Principiu potrivit căruia o națiune are dreptul să-și aleagă singură statutul politic și calea de dezvoltare economică, socială și culturală. [Pron. a-u-. / < autodetermina].

AUTODETERMINARE s. f. principiu care exprimă dreptul fiecărei națiuni de a-și alege, fără imixtiuni din afară, statutul ei politic și calea de dezvoltare economică, socială și culturală. (după fr. autodétermination)

ARGENTINA, Republica Argentina, stat federal în SE Americii de Sud, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (peste 4 mii km²); 2,8 mil. km²; 32 mil. loc. (1989). Limba de stat: spaniola. Cap.: Buenos Aires. Orașe pr.: Córdoba, Rosario, La Plata, Mar del Plata. Pop. urbană: 84,7 la sută (1985). Este împărțită în 22 prov. federale, un teritoriu național și Capitala Federală. Relieful A. este dispus în 3 mari trepte: M-ții Anzi (în V, la graniță cu Chile), podișurile („mesetas”) Patagoniei (în S) și cîmpiile Pampa (c. 600 mii km²), Chaco și Entre Rios („Mesopotamia”) în E și N. Climă variată, de la cea tropicală (în N) la cea temperat-continentală cu nuanțe de ariditate (în S). Expl. de petrol (22,6 mil. t, 1989), gaze naturale, argint, staniu, min. de fier, sare ș.a. Ind. produce energie electrică (48,5 miliarde kWh, 1988), fontă, oțel (3,6 mil. t, 1988), ciment (6,3 mil. t, 1987), articole mecanice, aparate și utilaje, autovehicule (182,4 mii buc., 1987), produse alim., farmaceutice, textile, și din lemn, extract de quebracho; 9,5 la sută din terit. țării se cultivă cu cereale: grîu (7,8 mil. t, 1988), porumb (9,2 mil. t, 1988), orez, plante furajere, floarea-soarelui, (2,9 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), ricin (146 mii t, locul 3 pe glob), bumbac, tutun ș.a.; pomicultură și viticultură (274 mii ha, 3,3 mil. t struguri, 1988). Pe întinsele pajiști naturale (52,1 la sută din supr. țării) se cresc bovine (50,8 mil. capete, 1988), ovine (29,2 capete, 1988), cabaline (3,1 mil. capete, 1988). Pescuit intens (420,3 mii t, 1986). C. f.: 34,5 mii km. Căi rutiere: 207,6 mii km. Flota maritimă comercială: 2,5 mil. t. Moneda: 1 Astral = 100 centavos. Exportă produse agricole (c. 2/5), produse ale ind. constr. de mașini, produse chimice, textile ș.a. și importă materii prime ind. și semifabricate, utilaje și echipament ind., mijloace de transport, produse alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Populat de triburi indiene (diaquita, chechua, guarani, puelche, araucani etc.), terit. A. a fost cucerit în sec. 16 de conchistadorii spanioli, care din 1536 i-ai inclus în viceregatul Perú, iar din 1776 în viceregatul Rio de la Plata. În 1810 creolii și emigranții au început lupta armată antispaniolă. La 9 iul. 1816 Provinciile Unite din La Plata s-au proclamat independente, iar în 1826 și-au luat numele de Republica Federativă Argentina. Sec. 19 din istoria A. este marcat de lupta pentru putere între unioniști și federaliști și de războaie împotriva Uruguayului și Paraguayului. La sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20 se intensifică pătrunderea capitalului străin și se accelerează dezvoltarea economică. În perioada celui de-al doilea război mondial, A. și-a proclamat, la început, neutralitatea, dar în mart. 1945 a intrat în război de partea coaliției antihitleriste. În primii ani postbelici, președintele Juan Domingo Perón (1946-1955) inițiază o serie de reforme economice și sociale îndrăznețe (naționalizarea transporturilor, a unor ramuri ale ind., etatizarea comerțului exterior, separarea deplină a bisericii de stat ș.a.). După 1955, A. cunoaște o puternică intervenție a forțelor armate în viața politică a statului. Președinții Arturo Frondizi, Arturo Umberto Illia, Juan Carlos Ongania, Roberto Marcelo Levingston și Maria Estella Martinez de Perón au fost înlăturați prin lovituri de stat militare. În perioada 1955-1983 din cei 20 președinți, 12 au fost generali. Războiul cu Marea Britanie izbucnit după ocuparea de către A. a Insulelor Falkland (Malvinas) (apr.-iun. 1982) este urmat de demisia președintelui, generalul L.F. Galtieri, și de dizolvarea juntei militare de guvernămînt (iun. 1982), de legalizarea partidelor politice (iul. 1982) și de ținerea de alegeri generale (dec. 1983) care au permis revenirea la un guvern civil în ian. 1984. Alegerile din 14 mai 1989 au readus la putere Partidul Peronist, noul președinte, Carlos Saul Menem, avînd de făcut față unei situații economice grav deteriorate. A. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de Parlament, iar cea executivă de președinte și un cabinet condus de președinte.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

BARCELONA [barθelóna] 1. Oraș în NE Spaniei, port la M. Mediterană, centru ad-tiv al reg. autonome Catalonia; 4,16 mil. loc. (1990). Nod de comunicații. Aeroport internațional. Port (17,8 mil. t trafic, 1985). Mare centru ind. (constr. de mașini, țesături și conf., șantiere, navale, aparataj electrotehnic, produse chimice și alim.), comercial și financiar. Universitate (1450). Centru turistic. Catedrala Santa Cruz (începută în sec. 13), biserica Santa Maria del Mar (sec. 14) în stil gotic catalan, biserica Sagrada Familia de A. Gaudi. Muzeu de artă catalană. Întemeiat de cartagenezi în sec. 3 î. Hr. Capitală a comitatului B. Între 877 și 1137 cînd s-a unit cu Aragónul (1137); a cunoscut o perioadă de înflorire (pînă în sec. 16), ca unul dintre cele mai importante porturi ale Mediteranei. În sec. 19-20 are loc o puternică dezvoltare economică, politică și culturală; sediul guvernului republican spaniol (1937-1939). 2. Oraș în N Venezuelei, centru ad-tiv al statului Anzoátegui, port la M. Caraibelor; 236,7 mii loc. (1981, cu suburbiile). Prelucr. petrolului (Puerto La Cruz). Ind. textilă, a piel. și alim. (carne). Fundat în 1634.

SUSTENABILITATE (< engl. sustainable) s. f. Calitate a unei activități antropice de a se desfășura fără a epuiza resursele disponibile și fără a distruge mediul, deci fără a compromite posibilitățile de satisfacere a nevoilor generațiilor următoare. Conferința mondială asupra mediului de la Rio de Janeiro din 1992 a acordat o atenție deosebită acestui concept, care implică stabilirea unui echilibru între creșterea economică și protecția mediului și găsirea de resurse alternative. Când se referă la dezvoltarea economică de ansamblu a unei țări sau regiuni, este de obicei preferat termenul sinonim dezvoltare durabilă.

BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km². Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km² (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km². Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5°C în zonele montane înalte, 7,5°C în reg. dealurilor piemontane și 8,2°C în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5°C, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.

BIJI, Mircea (1913-1992, n. Viișoara, jud. Cluj), economist și statistician român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la București. Cercetări în domeniul statisticii teoretice („Dezvoltarea economică a României, 1944-1964”, în colab., „Statistica teoretică”, în colab.).

CAIRNCROSS [kéəncrɔs], Sir Alexander Kirkland (1911-1998), economist britanic. Contribuții la studiul politicii monetare („Introducere în economie”, „Politica monetară în economia mixtă”, „Factori de dezvoltare economică”).

BRAZILIA, Republica Federativă a Braziliei, stat în America de Sud, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (7,4 mii km de țărm); 8,5 mil. km²; 147,4 mil. loc. (1989). Limba oficială: portugheza. Cap.: Brasilia. Orașe pr.: São Paulo. Rio de Janeiro, Belo Horizonte, Recife, Salvador, Fortaleza, Porto Alegre. Este format din 24 state, trei terit. și un district federal. Relief predominant de podiș (Podișul Braziliei în S, Podișul Guyanelor în N) care coboară treptat în bazinul depr. Amazonului. Zona litorală concentrează peste 1/3 din pop. țării. Rețea hidrografică bogată: Amazon (3.165 km între granițele țării), Paraná și afl. acestora. Climă ecuatorială, subecuatorială, tropicală și subtropicală. Vegetație bogată: păduri tropical-umede (60% din supr. țării) și savane cu pîlcuri de arbori (campos) sau cu ierburi xerofite (caatinga). Expl. de min. de fier (85,6 mil. t export, 1988), aur, diamante, bauxită (7,7 mil. t, 1989), staniu (44 mii t, 1988), petrol (29,8 mil. t, 1989), huilă, șisturi bituminoase ș.a.; mari expl. forestiere. Ind. B., diversificată, produce energie electrică (214,1 miliarde kWh, 1988), fontă (23,9 mil. t, 1988), oțel (26,1 mil. t, 1989), aluminiu (0,9 mil. t, 1988), mașini agricole, autovehicule (1,04 mil. buc., din care 313,2 mii autoturisme, 1989), îngrășăminte chim., ciment (26,5 mil. t, 1989), hârtie, zahăr (8,5 mil. t, 1988), conserve de carne, țesături de bumbac, mătase și lînă, articole de piele și încălț. ș.a. Terenurile cultivate reprezintă 9,1% din supr. țării; cafea (1,3 mil. t, 1988, 24% din prod. mondială), cacao, cocotieri, bananieri (5,1 mil. t banane, locul 1 pe glob), ananas, citrice (15,3 mil t. portocale, 1988, locul 1 pe glob), manioc ș.a. Se mai cultivă cereale (42,5 mil. t, din care 24,7 mil. t porumb și 11,8 mil. t orez), soia (18 mil. t, locul 2 pe glob), arahide, bumbac. Viticultură. Creșterea animalelor beneficiază de o vastă bază furajeră (19,7% din supr. țării este ocupată de pășuni); se cresc bovine (134,1 mil. capete, 1988), porcine (32,7 mil. capete, 1988), ovine (20 mil. capete, 1988), caprine (11 mil. capete, 1988). C. f.: 36,3 mii km. Căi rutiere: 1,5 mil. km. Rețea navigabilă internă: 35 mii km; flota maritimă comercială: 4,5 mil. t. Moneda: 1 cruzeiro = 100 centavos. Exportă produse agricole (1/3) din care cafea (10% din totalul exporturilor), mașini, utilaje și mijloace de transport, produse siderurgice, min. de fier, produse petroliere ș.a. și importă combustibili (c. 1/3), mașini și utilaje ind., produse chim., mijloace de transport ș.a. Turism. – Istoric. Locuit în vechime de triburi amerindiene (guarani, tamoios, tupinambas ș.a.), terit. B. a fost cucerit în prima jumătate a sec. 16 de portughezi. În 1815, ca urmare a mișcării de eliberare națională, a fost lichidat statul colonial, iar la 7 sept. 1822 B. s-a declarat imperiu independent. În 1888 a fost abolit sclavajul. În 1889, B. s-a proclamat republică federativă. La sfîrșitul sec. 19 a început să se dezvolte industria. După primul război mondial (în care B. a fost de partea Antantei) s-a intensificat pătrunderea în economia țării a capitalului străin, mai ales american. În 1930, în urma luptei pentru putere dintre conservatori și liberali, puterea a fost preluată de de aceștia din urmă, în frunte cu G. Vargas. În 1942, B. a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliției antihitleriste. În 1960, capitala B. s-a mutat de la Rio de Janeiro în noul oraș Brasilia. Președinții J. Kubitschek (1956-1961) și J. Goulart (1961-1964 ), care au luat unele măsuri pentru consolidarea economiei naționale, au fost răsturnați prin lovituri de stat militare. După revenirea la o conducere civilă (1985), o nouă constituție a intrat în vigoare (1988). Instabilitatea politică nu a influențat dezvoltarea economică a B., care a devenit principala putere a Americii Latine. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Congresul Național, compus din Senatul Federal și Camera Deputaților, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte. Președintele Fernando Collor de Mello, acuzat de corupție și confruntat cu un val de nemulțumiri sociale, a fost suspendat din funcție în urma unei hotărîri parlamentare; a demisionat la 29 decembrie 1992. Itaman Augusto Cantiero Franco a depus jurămîntul, devenind președintele B. în aceeași zi. 2. Podișul Braziliei sau Brazilian (Planalto Central), pod. situat în America de Sud (SE Braziliei) între C. Amazonului (la N), Gran Chaco și La Plata (la V) și Oc. Atlantic (la E). Alcătuit dintr-o platformă străveche cu relief variat. Pe latura de E este brăzdat de sierre cristaline paralele cu țărmul Oc. Atlantic, cu înălțimi între 800 și 2.000 m. Alt. max.: 2.884 m (Pico de Bandeira). Spre interior se desfășoară o altă linie de sierre, paralelă cu prima. Către V. alt. sierrelor scade treptat într-un pod. înalt, care ocupă centrul de V P.B. În N și V acestui pod., alt. sînt de 500-600 m. Climă ecuatorială în N și subecuatorială și tropicală în centru și S. Rețeaua hidrografică are dispoziție radială, fiind formată din afl. ai Amazonului, ai rîului Purús și din cele care se varsă direct în Oc. Atlantic.

CAROL, numele a doi suverani ai României din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Carol I (1839-1914, n. Sigmaringen), domnitor (1866-1881) și rege al României (1881-1914). M. de onoare al Acad. (1867). Ofițer în armata prusiană. Ales după detronarea principelui Al. I. Cuza, prin plebiscit la 10 mai 1866. Regele C. I a implicat România în conflictul oriental din 1876-1878 în vederea dobîndirii independenței țării. La 10 mai 1877, a sancționat hotărîrea Parlamentului României de declarare a independenței țării (9 mai 1877) instituind în aceeași zi ordinul „Steaua României”. La cererea expresă a comandamentului rus, C. I a luat conducerea efectivă a trupelor româno-ruse din fața Plevnei la 21 aug. 1877. Ca urmare a războiului, România și-a dobîndit independența de stat, recunoscută, ulterior, de Marile Puteri. C. I a favorizat încheierea tratatului politico-militar secret cu Austro-Ungaria (1883), la care au aderat ulterior Germania și Italia. A adoptat însă o politică contrară Puterilor Centrale în timpul războaielor balcanice (încheiate cu Pacea de la București din 1913). La declararea primului război mondial s-a supus hotărîrii Consiliului de Coroană din 3 august 1914 care a respins aplicarea tratatului secret din 1883 și a decis neutralitatea armată a României. Suveran constituțional, sobru și sever, și-a legat numele de acte importante ale istoriei moderne românești. A contribuit la consolidarea instituțiilor democratice ale statului. Căsătorit cu Elisabeta de Wied, fără descendenți, C. I a hotărît (1880) adoptarea nepotului său Ferdinand de Hohenzollern, care i-a succedat la tron în 1914. A murit la Sinaia, fiind înmormîntat la Curtea de Argeș. Memorii. C. II (1893-1953, n. Sinaia), rege al României (1930-1940). Fiul mai mare al regelui Ferdinand și al reginei Maria. M. de onoare al Acad. (1921). În perioada 1918-1927 a renunțat de mai multe ori la calitatea de moștenitor al tronului, părăsind țara. Sosit incognito (6 iun. 1930), a fost proclamat rege de Parlament. A manifestat o precupare specială pentru dezvoltarea economică a României și pentru viața culturală; a menținut alianța cu puterile occidentale democratice. Pe plan intern a acționat pentru dezbinarea și discreditarea partidelor politice; a instaurat, la 10 febr. 1938, regimul monarhiei autoritare. Măsurile adoptate (o nouă constituției, dizolvarea partidelor politice, înființarea Frontului Renașterii Naționale, reforma administrativă, a vieții parlamentare etc.) nu au putut asigura stabilitatea noului regim. Grava deteriorare a vieții internaționale, izbucnirea celui de al doilea război mondial au dus la izolarea completă a României și la grava amputare teritorială în vara anului 1940, prin ocuparea Basarabiei și N Bucovinei de către Armata Roșie, pierderea NV Transilvaniei anexat Ungariei și a Cadrilaterului în favoarea Bulgariei. În acest context, C. II a fost nevoit să abdice (6 sept. 1940) și să părăsească țara. Căsătorit cu Ioana (Zizi) Lambrino (1918), principesa Elena (1921), fiica regelui Greciei, mama regelui Mihai I, și Elena Lupescu (1947). A murit la Estoril (Portugalia) și a fost înmormîntat în cimitirul regal al mănăstirii São Vicente (Lisabona). Memorii („Jurnal politic”, pentru anii 1937-1951, nepublicat).

CHANDRASEKHAR [tʃandrasehár], Sripati (1918-2001), economist și demograf indian. Prof. la Universitatea California (Los Angeles, San Diego). Studii și cercetări demografice („Probleme ale dezvoltării economice”, „Populația Indiei”, „Din India spre America”).

CHENERY [tʃénəri], Hollis Burnley (1918-1994), economist american. Prof. la Univ. Stanford și Harvard. Contribuții în domeniul dezvoltării economice („Schimbări structurale și politica dezvoltării”, „Industrializare și dezvoltare”, „Tratat despre dezvoltarea economică”).

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

truver (fr. trouvère, langue d’oïl; trouver < trover „a găsi”), reprezentanții nord-francezi ai artei muzical-poetice a Evului Mediu. Au apărut o jumătate de secol după trubaduri*, al căror exemplu l-au urmat în genere până către 1200. Apoi influența mediului orășenesc începe să-și spună cuvântul (N era mai dezvoltat economic și politic decât S), arta t. diferențiindu-se stilistic de cea a trubadurilor. După modelul cântecelor și dansurilor* pop., melodica tinde spre simplificarea conturului. Frazele* sunt mai scurte, simetriile mai evidente, reluarea motivelor se face oarecum metodic, caracterul de improvizație* dispare aproape complet. Se pune mai mult accent pe cântecele dialogate în care se întrevăd germenii viitoarei comedii muzicale. În general muzica t. din această perioadă este plină de grație și prospețime.

IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km²; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m³), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.

țară-gazdă s. f. țară care găzduiește un congres, o expoziție, o competiție sportivă etc. ◊ „R.D. Germană, țară-gazdă, expune într-un șir de pavilioane un număr mare de produse.” Sc. 8 III 64 p. 4. ◊ „Cu cei peste 800000 de locuitori ai săi, cu puternica dezvoltare economică și urbanistică, Amsterdamul se înscrie pe harta țărilor-gazdă drept cel mai mare oraș.” R.l. 11 IV 73 p. 2. ◊ „De la colegii noștri spanioli am aflat că echipa țării-gazdă se află de mai multe zile în cantonament.” R.l. 16 IV 75 p. 5; v. și 26 XII 74 p. 6, 25 XI 75 p. 5 (din țară + gazdă)

zegism s. Curent politic care consideră că dezvoltarea economică actuală va duce la mari riscuri în viitor ◊ „Teoria «creșterii zero» sau zegism. O ripostă energică a fost dată acestei pseudoteorii de primul ministru al Franței.” Sc. 19 II 75 p. 5 (cf. engl. Zero Economic Grouth „creștere economică zero”; DP)

ORGANIZAȚIA TRATATULUI CENTRAL (C.E.N.T.O.; în engl.: Central Treaty Organization – C.E.N.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată la 24 febr. 1955, cu sediul la Ankara (Turcia), în scopul apărării comune și dezvoltării economice a statelor membre. Până în 1959 s-a numit Organizația Tratatului Orientului Apropiat inițial ca un tratat bilateral între Turcia și Iraq, la care au aderat în același an Marea Britanie (4. apr.), Pakistan (23 sept.) și Iran (3 nov.). Organizația s-a autodizolvat în 1979.

ORGANIZAȚIA PENTRU COOPERARE ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ (O.C.D.E. în engl.: Organization for Economic Cooperation and Development – O.E.C.D.; în fr.: Organisation de Cooperation et de Développement Economique – O.C.D.E.), organizație internațională guvernamentală, cu sediul la Paris (Franța), creată la 30 sept. 1961, ca succesoare a Organizației Europene pentru Cooperare Economică înființată în 1948. Reprezintă un forum pentru discutarea și coordonarea activităților sociale și economice ale țărilor membre, propunându-și să favorizeze expansiunea lor economică și dezvoltarea pe baze multilaterale a comerțului mondial. Are 30 de membri (2001): Australia, Austria, Belgia, Canada, Cehia, Rep. Coreea, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania, S.U.A., Suedia, Turcia, Ungaria. În domeniul energiei (convenționale și nucleare) cea mai mare parte a activității organizației se desfășoară în cadrul a două agenții create de Consiliul O.C.D.E. în acest scop: – Agenția Internațională pentru Energie (în engl.: International Energy Agency – I.E.A.), cu sediul la Paris (Franța), creată în 1974, în scopul cooperării în problemele privind energia. Are 26 de membri (ai O.C.D.E., cu excepția Rep. Coreea, Mexicului, Poloniei și Ungariei). – Agenția O.C.D.E. pentru Energie Nucleară (O.E.C.D.; în engl.: Nuclear Energy Agency – N.E.A.), cu sediul la Seine, Saint-Germain (Franța), creată în 1958, în scopul promovării folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice. Are 28 membri (ai O.C.D.E., cu excepția Noii Zeelande și Poloniei). Principalul organ este Consiliul Ministerial (în care sunt reprezentate toate țările membre), asistat de un Comitet Executiv (14 membri) și de un Secretariat general. Marea parte a activității sale se desfășoară în grupuri de lucru și în peste 200 de comitete specializate.

CONSTANTINESCU, Mitiță (1890-1946, n. București), om politic și economist român. Guvernator al Băncii Naționale a României (1935-1938, cu întreruperi). Lucrări privind dezvoltarea economică a României, crearea complexului industrial național („Politica economică aplicată”).

DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populația geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menționați pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î. Hr.), geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, sunt prezentați în izvoare istorice mai târzii (sec. 4- 2 î. Hr.) ca fiind organizați în uniuni de triburi răspândite pe întreg spațiul carpato-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistență, în 335 î. Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediției organizate de acesta în N Dunării. Formațiunea condusă de Dromichaites obține victorii (între anii 300 și 292 î. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alți regi geți, de la N Dunării de Jos, Zalmodegikos și Rhemaxos (la sfârșitul sec. 3 î. Hr. și începutul sec. 2 î. Hr.), exercită asupra orașului grecesc Histria un protectorat militar și politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (și, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bastarnilor pătrunși la răsărit de Carpați, împiedicându-i să-și extindă stăpânirea. În sec. 1 î. Hr., pe terit. D. ia ființă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spațiu ce se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ții Balcani) și Marea Neagră și dispunând de o puternică forță militară, Burebista a desfășurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celților (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei și supunând cetățile grecești vest și nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) și intervenind în războiul dintre Cezar și Pompei (48 î. Hr.). Înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în fața statului geto-dac primejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălțimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziție strategică, greu accesibile și utilizând la maximum configurația terenului respectiv. Centrul din M-ții Orăștiei, vastă zonă de c. 200 km², a fost organizat într-un sistem de fortificații unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcții au participat arhitecți și meșteri greci aduși de Burebista din orașele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spațiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă și romană. Marea bogăție de materiale arheologice cât și diversitatea lor pledează nu numai pentru o remarcabilă prosperitate a societății geto-dace din sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr., dar și pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al așezărilor fusese depășit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăți aveau și rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popești, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiștii (Grădiștea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei și care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. Împotrivindu-se tendințelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violență (44 î. Hr.), iar întinsa sa stăpânire destrămându-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul și cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-și și funcția de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo și Duras-Diurpaneus. În celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formațiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx și Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol și jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î. Hr.) și, în sec. 1 d. Hr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forțată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. În fața pericolului tot mai amenințător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârșitul sec. 1 d. Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87- 106). În timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică și militară. Strateg talentat și diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceștia și declanșând războaiele din vremea lui Domițian și Traian. În cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânți în cursul celor două războaie daco-romane (101-102 și 105-106), iar regatul dac a fost desființat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepția părții de SE), din Banat și din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei și reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106-111) a fost întemeiat și primul oraș din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga și vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni și unități auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la granița de N și NV a prov. În 118-119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populației autohtone și a respins atacurile sarmaților, a efectuat prima împărțire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat și Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior (alcătuită din Oltenia și SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reșca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observație S Moldovei și Muntenia, romanii menținându-și aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Granițele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre și castele. În 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărțire ad-tivă creând trei unități: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieș și de cursul superior al Mureșului până la M-ții Meseșului și cursul râului Someș) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unități ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menținut până în anii 167-169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). În provincia astfel organizată și apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au așezat numeroși coloniști, veniți din toate părțile Imperiului („ex toto orbe Romano”). Romanii au adus în D. formele de viață și de organizare administrativă proprii civilizației și culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a lmp. Roman. În epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică și culturală. Au înflorit meșteșugurile, mineritul, agricultura, construcțiile; s-au construit drumuri, iar circulația mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele și s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de orașe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium și colonia. Orașe și târguri s-au născut și din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile și municipiile aveau o administrație autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populației trăia în mediul rural, în acele vici și pagi, răspândite pe tot cuprinsul prov. După împărțirea D. în trei unități administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegați din toată prov. pentru a discuta probleme administrative, economice și religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetățenie romană, a nivelat diferențele dintre coloniștii romani, privilegiați, și marea masă a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleași forme de manifestare și în D. Pentru a face față repetatelor atacuri ale populațiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-și retragă din D. armata și administrația. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu același nume (ulterior împărțită în D. Ripensis și D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, orașe, așezări și necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2-3 din daci, ca și numele dacice din inscripții dovedesc persistența populației autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) și Enisala (jud. Tulcea). Viețuind în strâns contact cu coloniștii, dacii s-au romanizat. Populația daco-romană de limbă latină rezultată din coexistența autohtonilor și a coloniștilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei și a administrației romane, legăturile economice, spirituale și chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creștinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepții noii religii, existenți în D. încă din sec. 2-3 d. Hr., s-au organizat în comunități creștine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populația daco-romană de limbă latină, păstrând tradițiile civilizației romane superioare, a ieșit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populații care au străbătut în sec. 3-10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor.

LUNDBERG [lúndbərg], Erik (1907-1987), economist suedez. Cunoscut pentru teoria dinamică a echilibrului monetar, prin care face o analiză a rolului diferitelor tipuri de expansiune în ansamblul dezvoltării economice („Studii în teoria expansiunii economice”).

ROGIER [roʒié], Charles (1800-1885), om politic belgian. Prim-min. (1847-1852 și 1857-1868). Contribuții la laicizarea învățământului și dezvoltarea economică a țării.

RECONQUISTA [rekonkísta], denumirea perioadei, din istoria Pen. Iberice, cuprinsă între sec. 8 și 15, dominată de lupta pentru eliberarea terit. ocupate de arabi și de berberi. O importanță crucială în timpul R. a avut-o lupta din 16 iul. 1212 de lângă Las Navas de Tolosa în care forțele creștinilor, comandate de regele Alfons VIII al Castiliei, au înfrânt armata maură a Almohazilor. Cu toate că începând de la mijlocul sec. 13 creștinii eliberaseră cea mai mare parte a Pen. Iberice, R. a luat sfârșit abia în 1492, o dată cu cucerirea Granadei (asediată din 1481). În timpul R. s-au format regatele León, Aragón, Navarra, Castilia și Portugalia. Perioada R. a avut un rol important în dezvoltarea economică și politică a statelor iberice, accelerând formarea statelor unitare Spania și Portugalia; în același timp a contribuit la creșterea devotamentului față de Regalitate și Biserică; spre sfârșitul ei se instituie Inchiziția.

SARASVATῙ, Dayananda (1824-1883), reformator religios indian. Brahman din Gujarat, a fondat (1875) societatea Ᾱrya Samāj, care milita pentru reformarea hinduismului, pentru dezvoltarea economică și culturală a Indiei.

O.C.D.E. v. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.

LEE HUAN YEW [le:kuan ju] (n. 1923), om politic din Singapore. Fondator al Partidului Acțiunii Populare (din 1954). Prim-min. (1959-1990). În 1965, a proclamat independența țării, căreia i-a asigurat o dezvoltare economică înfloritoare.

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

GEOGRAFÍE (< fr.; {s} geo- + gr. graphein „a scrie”) s. f. 1. Știință care are ca obiect de studiu învelișul terestru în mod complex; descrie și explică aspectele statice și fenomenele dinamice desfășurate într-o strânsă interdependență cu cele patru învelișuri planetare (atmosferă, litosferă, hidrosferă, biosferă), sub influența energiei radiante ce vine de la Soare (calorică, luminoasă), a forței gravitaționale (terestre și universale) și a forței Coriolis. Analizează fie interacțiunea elementelor ce compun geosfera externă (g. generală) fie aspectele regionale ale îmbinării acestora (g. regională). Numele de g. a fost folosit pentru prima dată de Eratostene, care i-a dat un sens matematic (definirea și măsurarea formelor și dimensiunilor Pământului). În ultimele decenii au apărut subramuri noi: g. socială (studiul populației, al așezărilor și al activităților sociale; echivalentă cu g. umană în Europa și g. culturală în S.U.A.), g. resurselor (studiul repartiției teritoriale a resurselor de sol și subsol și rolul lor în dezvoltarea economică), g. sistematică (abordează geografic Terra prin prezentarea elementelor fizice, biotice, economice, istorice etc.), g. aplicată (răspunde unor probleme precise utilizând cercetarea fundamentală) etc. ◊ G. fizică studiază învelișul terestru cu cele patru componente ale sale, ca factori și produse ale întregii planete. Se subdivide în: g. fizică generală, g. atmosferei (climatologie), g. apelor (hidrogeografia), g. formelor de teren (geomorfologia), biogeografia (care se împarte la rândui ei în g. plantelor – fitogeografia și g. animalelor – zoogeografia), g. solurilor (pedologia). G. economică cercetează, la scară planetară sau regională, învelișul terestru sub aspectul producerii bunurilor necesare întreținerii și dezvoltării populației globului, urmărind repartiția teritorială a producției, condițiile și particularitățile ei concrete de dezvoltare. ♦ G. istorică (geoistoria) = ramură a g. care reconstituie peisaje trecute, prin urmărirea modificărilor geografice și a modului cum acestea au contribuit la dezvoltarea istorică a unui anumit teritoriu. G. medicală, studiază influența mediului înconjurător asupra sănătății omului și distribuirea bolilor pe Pământ. G. politică, studiază devenirea istorică a hărții politice a lumii, evoluția politică a țărilor în raport cu particularitățile lor geografice și cu consecințele acestora asupra structurilor socio-economice. 2. (LINGV.) G. lingvistică = metodă de cercetare, pe baza hărților lingvistice, a fenomenelor de limbă, care stabilește aria de răspândire a acestora.

DOBRESCU, Emilian (n. 1933, București), economist român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Lucrări consacrate problemelor dezvoltării economice: doctrine, metode analiză și predicție („Ritmul creșterii economice”, „Corelația dintre acumulare și consum”, „Macromodelarea și tranziția la economia de piață”).

DORTMUND, oraș în Germania (Renania de Nord-Westfalia), în bazinul Ruhr, port pe canalul Dortmund-Ems; 601 mii loc. (1992). Centru financiar și industrial al Ruhrului. Ind. carboniferă (huilă), siderurgică (uzinele concernului „Hoechst DG”), chimică și constr. de mașini (electrotehnică). Fabrici de bere. Monumente din sec. 13-15, restaurate în sec. 20. Muzee. Universitate. Menționat din c. 885, fost oraș liber imperial (1220-1803) și membru al Hansei. Din a doua jumătate a sec. 19, cunoaște o mare înflorire datorită dezvoltării economice a bazinului Ruhr. A suferit mari distrugeri în al doilea război mondial.

MEZZOGIORNO, denumire generică folosită în Italia pentru regiunile aflate la S de Roma, caracterizate printr-o mai slabă dezvoltare economică în raport cu N Italiei.

NAPOLEON III (Charles Louis Napoleon Bonaparte) (1808-1873), împărat al Franței (1852-1870). Nepot de frate al lui Napoleon I. Președinte al Republicii (1848-1852). La 2 dec. a înfăptuit o lovitură de stat, iar la 2 dec. 1852 s-a proclamat împărat. În prima parte a domniei sale a promovat o politică autoritară, favorabilă unei dezvoltări economice notabile și a promovat o reformă urbanistică. După 1860, a acordat unele libertăți democratice. În timpul lui, Franța a participat la Războiul Crimeii (1853-1856), la războiul împotriva Austriei (1859), la intervențiile în China (1857-1860), Indochian (1859-1862), Mexic (1862-1867). În războiul Franco-Prusian (1870-1871), a capitulat cu o parte a forțelor armate la Sedan (sept. 1870). Detronat, s-a exilat în Marea Britanie, unde a și murit.

ODESSA 1. Oraș în S Ucrainei, pr. port la Marea Neagră; 1,029 mil. loc. (2001). Capitala regiunii omonime. Nod de comunicații. Aeroport. Bază navală. Mari șantiere navale. Ind. siderurgică, constr. de mașini (automobile, mașini-unelte, echipament de constr., mașini agricole), optică (aparate de filmat), electrotehnică, de rafinare a petrolului, chimico-farmaceutică, mat. de constr., a pielăriei și încălțămintei; produse textile și alim. Export de petrol, cereale, lână și produse ind. Universitate (1865) și alte institute de învățământ superior. Teatrul de Operă și Balet (1810), cu actuala construcție din 1884-1887; Teatru dramatic. Muzeu de arheologie. Stațiune balneară. Catedrala Uspenski (1855-1869); Palatul Maritim (1826-1827); clădirea fostei burse (1826-1827). Așezare atestată din Antichitate, apare în Evul Mediu sub denumirea de Kacibei (din 1415). Cucerită de turcii otomani în sec. 15, care au construit aici (în 1764) cetatea Eni-Dunia (Novîi Svet), cucerită de ruși în sept. 1789. A revenit Rusiei prin Pacea de la Iași (1791), care a refăcut cetatea (1793) și a început construirea portului și orașului. Fundat ca oraș în 1794 (sub numele de Hadjibei, schimbat cu numele actual în 1795, în amintirea anticului Odessos), când a început să fie construit după planurile Ekaterinei II. A cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală în sec. 19, când a devenit al doilea port al Rusiei după Sankt-Petersburg. Rol important în Revoluția din 1905; revolta de pe crucișătorul Potemkin. În timpul celui de-al doilea război mondial orașul a fost cucerit de armata germano-română (după un asediu, 5 aug.-16 oct. 1941) și stăpânită până în 1944, când a fost eliberată de Armata Roșie. A revenit Ucrainei în 1991. 2. Oraș în S S.U.A. (Texas), situat la c. 650 km VSV de Dallas; 90,9 mii loc. (2000). Aeroport. Centru de expl. și prelucr. a petrolului; expl. de cărbuni, potasiu și sare. Fabrici de ciment, de cauciuc sintetic și negru de fum. Constr. de utilaj petrolier. Fundat la 1886. Universitate (1969). La 14 km V de oraș se află unul dintre cele mai mari cratere meteorice din S.U.A. (168 m diametru și 5 m adâncime).

ORÁȘ (< magh.) s. n. 1. Formă complexă de așezare umană, având dimensiuni variabile și multiple dotări edilitare, de obicei cu funcție politico-administrativă, industrială, comercială și culturală; construcțiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice și organizate în zone cu utilizări bine definite (industriale, comerciale, administrative, de locuințe etc.); exercită o mare influență economică și organizatorică asupra zonei înconjurătoare. Primele o. au apărut în milen. 7-1 î. Hr. în Mesopotamia, Palestina, Egipt, China etc. (cea mai veche așezare urbană din lume este considerat Ierihonul, milen. 7 î. Hr.). Au cunoscut o mare dezvoltare în Grecia antică și în Imp. Roman. În perioada destrămării sclavagismului și al începutul Evului Mediu, în Europa apuseană a avut loc un proces de ruralizare a o., spre deosebire de răsăritul Europei, unde au continuat să se dezvolte. Începând din sec. 10, o. au cunoscut o nouă etapă în dezvoltarea lor economică, politică și culturală. În epoca modernă și contemporană o. s-au dezvoltat rapid, ajungând să cuprindă, în țările avansate din punct de vedere industrial, c. 50-80% din întreaga populație a țării. Pe teritoriul României, o. au apărut în sec. 7-6 î. Hr., sub forma coloniilor grecești (Histria, Tomis, Callatis), apoi în Dacia romană (Apulum, Napoca, Potaissa ș.a.) în sec. 1-3 d. Hr. După o perioadă de decădere în timpul migrației populațiilor, o. au reapărut în Evul Mediu, dezvoltându-se în jurul curților domnești, al centrelor militare fortificate, la încrucișarea drumurilor comerciale. Începutul sec. 19 marchează o nouă fază în dezvoltarea urbanistică a țării. În sec. 20, o. au cunoscut o puternică dezvoltare economică, demografică, urbanistică, culturală. În prezent (2001), în România există 265 orașe (față de 142 în 1930, 148 în 1950 și 184 în 1966), dintre care 94, mai mari și cu funcții complexe, au rangul de municipiu. Orașele României au o repartiție teritorială diversă, fiind dezvoltate pe toate treptele de relief, de pe țărmul Mării Negre până la peste 1.000 m alt. Ca mărime, unul (Capitala) are în jur de 2 mil., șapte au peste 300.000, patru între 200.000 și 300.000, 12 de la 100.000 la 200.000, 84 între 20.000 și 100.000, celelalte având sub 20.000 loc. Aproape toate au funcții diversificate și, ca urmare a procesului de sistematizare și remodelare urbană, au dobândit un aspect urbanistic modern, înglobând, totodată, construcțiile și ansamblurile arhitectonice valoroase din trecut. ◊ Dr. O. deschis v. deschis. O. liber v. liber. ♦ P. restr. Partea centrală a unui oraș (1); centru. 2. Populația, locuitorii unui oraș (1).

PETRU (PETRU MUȘAT), domn al Moldovei (c. 1375-c. 1391). Fiul Margaretei (Mușata). S-a preocupat de dezvoltarea economică a Moldovei, a bătut prima monedă din istoria țării și a ridicat importante cetăți (Șcheia, Neamț și Suceava). A stabilit capitala țării la Suceava. După un conflict cu feudalii poloni, pe care i-a înfrânt în Țara Șepenițului, a acceptat suzeranitatea regelui Vladislav Iagełło, pentru a preîntâmpina un eventual atac al ungurilor. A întreținut relații de prietenie cu Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești.

PLANUL COLOMBO (în engl.: Colombo Plan), organizație internațională creată în 1950, cu sediul la Colombo (Sri Lanka), în scopul încurajării dezvoltării economice și sociale în Asia și zona Pacific, prin programe de pregătire a cadrelor pentru administrația publică, de dezvoltare a sectorului privat, de combatere a drogurilor. Are 22 de state membre.

PREM TINSULANONDA (n. 1920), general și om politic thailandez. Prim-min. (1980-1988). Politică internă reformatoare destinată dezvoltării economice a țării.

HᾹRŪN AR-RAȘID, calif arab (786-809) din dinastia Abbasizilor. În timpul lungii sale domnii, califatul (cu capitala la Bagdad), cunoaște o epocă de dezvoltare economică, politică și culturală, în pofida necurmatelor războaie cu bizantinii (791-809), cele mai multe victorioase. A stabilit relații cu Imperiul Chinez și, se pare, cu împăratul Carol cel Mare. Curtea sa, aflată un timp sub influența vizirilor de origine persană, era renumită prin bogăție și pentru rafinamentul și valoarea intelectualilor pe care-i adăpostea. Apare ca personaj principal în „O mie și una de nopți”.

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km² (din care 88,4 mii km² Serbia și 13,8 mii km² Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

KALDOR [kældə], Nicholas (1908-1986), economist britanic, de origine ungară. De orientare keynesistă. Studii și lucrări despre fluctuații ciclice, creșterea economică și distribuția veniturilor, menținerea ritmurilor de dezvoltare, fără creșterea inflației („Un model de dezvoltare economică”, „Dezvoltarea economică și problema inflației”, „Flagelul monetarismului”).

KEYNESÍSM (< engl.; n. pr. Keynes) s. n. 1. Doctrină economică a lui J.M. Keynes; a analizat influența agregatelor macroeconomice și efectele lor asupra unor variabile economice (gradul de ocupare a forței de muncă, cererea efectivă, randamentul capitalului etc.). Keynes a abordat sistemul economic, în ansamblul său, prin analiza comportamentului de grup al agenților economici, reflectat de evoluția unor indicatori ca venituri globale, consumul, economiile și investițiile nete totale, cererea efectivă globală etc. Keynes a demonstrat că mecanismele spontane ale pieței nu asigură în mod automat ocuparea deplină a forței de muncă, evitarea crizelor și o dezvoltare economică compatibilă cu resursele existente. Potrivit doctrinei k., venitul național și de ocupare a forței de muncă depind de volumul cererii efective (atât pentru bunuri de consum, cât și pentru investițiile nete) anticipată de agenții economici. Soluțiile preconizate de Keynes pentru influențarea cererii efective globale și, implicit, pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuațiilor ciclice constau în intervenția statului în economie, printr-un sistem de mijloace și instrumente de politică economică, cunoscute sub denumirea de politici anticriză (anticiclice). Acestea sunt politica cheltuielilor publice (achiziții de stat, investiții publice în infrastructură și în întreprinderi publice, acordarea de ajutoare de șomaj și alocații familiale), politica monetară și de credit (având ca instrumente masa monetară, creditul și rata dobânzii) și politica fiscală (sistemul de impozite și taxe). 2. Curent al gândirii economice care cuprinde totalitatea concepțiilor și lucrărilor cu caracter economic care sunt inspirate sau se sprijină pe concepția economică a lui J.M. Keynes. K. a creat un aparat economic analitic, a contribuit la matematizarea științei economice și, prin acestea, și la fundamentarea unor instrumente utile pentru politica economică a statului. K. a dominat gândirea economică în primele trei decenii după cel de-al război mondial. Ulterior, k. a fost criticat atât de reprezentanții teoriei monetariste, în ce privește nerealismul ipotezelor politicilor economice preconizate, cât și de cei ai curentului neoclasic.

KUWAIT [ku:wéit] 1. Statul K. (Dawlat al-Kuwait), stat în Asia de SV (Pen. Arabia), în extremitatea de NV a G. Persic; 17,82 mii km²; 1,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniți și șiiți) 95%. Cap.: Al-Kuwait (Kuwait City). Orașe pr.: Mῑnā’ al-Ahmadā, Al-Farwānῑyah, Al-Jahrah, Hawallῑ, Abraq, Al-Bāhrah. Este împărțit în cinci guvernorate. Relieful este constituit dintr-un platou deșertic, nisipos, de mică alt., întrerupt de coline puțin înalte, și dintr-o îngustă câmpie litorală de-a lungul G. Persic. Țărmul este însoțit de mici insulițe (Faylakah, Būbῑyān). Climat tropical-deșertic, cu temp. medii anuale de peste 24°C, precipitații scăzute (sub 100 mm/an) și umiditate relativ scăzută. Vegetație naturală absentă sau foarte săracă. Economie bazată pe expl. de hidrocarburi, puternic afectată de invazia irakiană. K. dispune de bogate rezerve de petrol (14 miliarde t, 1994, locul 2 în lume) și de gaze naturale (c. o mie de miliarde m³). Expl. de petrol (53,7 mil. t, 1992) și gaze naturale (5,2 miliarde m³, 1993), sare. Înainte de Războiul Golfului hidrocarburile și produsele petroliere (37,5 mil. t/an capacitate de rafinare), gazele naturale lichefiate (cea mai mare uzină din lume) asigurau 75% din PNB și 80% din exporturi. Ind. produce: energie electrică (20 miliarde de kWh, 1993), produse petrochimice, amoniac, sulf, acid clorhidric, îngrășăminte azotoase, ciment, sodă caustică, lână brută, carne, lapte, desalinizarea apei de mare (cea mai mare uzină din lume). Agricultura produce tomate și alte legume (în sere, cele mai mari din Orientul Mijlociu), curmale, pepeni galbeni, orez. Se cresc ovine și caprine (165 mii capete), bovine și cămile. Pescuit de pește și creveți. Nu are c. f. Căi rutiere: 4,7 mii km. Flota comercială: 7,7 mil. t. r. b. (1993). Moneda: 1 Kuwait dollar = 10 dirham = 1000 fils. Turism: capitala, suveniruri (perle naturale, filatelie), muzeu al civilizației babiloniene, ins. Faylakah cu vestigii antice. Export: petrol, și produse petroliere, gaze naturale, îngrășăminte chimice, creveți. Import: mașini, utilaje și echipament ind., produse de bază (fontă și oțel, textile), produse agro-alim. și animale vii, conf. ș.a. – Istoric. În sec. 7, K. a fost inclus în Califatul arab, iar din sec. 16 a intrat în stăpânirea Imp. Otoman. În sec. 18, șeicul As Sabbah habu Abdullah (întemeietorul actualei dinastii – 1756) a pus bazele unui emirat, vasal Imp. Otoman. La sfârșitul sec. 19, K. a intrat în atenția marilor puteri. În 1899, Marea Britanie și-a asumat controlul afacerilor externe ale K., iar din 1914, a devenit oficial protectorat britanic. După înfrângerea Imp. Otoman, în timpul primului război mondial, frontierele K, Iraq-ului și Arabiei Saudite nu au fost definitiv stabilite, provocând încercarea celei din urmă de a anexa K. (1919-1920), dejucată însă de intervenția militară britanică. Chiar după stabilirea definitivă (1922) a frontierelor, cei doi vecini au căutat să ocupe părți din terit. K., intrat, după 1930, în circuitul mondial al industriei petroliere, K. concesionează (în 1934 și 1951) prospectarea și exploatarea teritoriului său (pe 75 de ani) societății anglo-americane Kuwait Oil Company (K.O.C.), naționalizată în 1975. În 1961, K. se proclamă emirat independent cunoscând, datorită bogăției resurselor petroliere, o rapidă dezvoltare economică. K. a fost primul stat din reg. Golfului în care s-a instaurat un regim democratic, bazat pe o viață parlamentară. În războiul irano-irakian (1980-1988), K., amenințat de fundamentalismul promovat de Khomeini, s-a situat de partea Iraq-ului, acordându-i sprijin financiar și logistic. La 2 aug. 1990, K. a fost invadat și ocupat de trupele irakiene. Emirul și membrii marcanți ai familie domnitoare s-au refugiat în Arabia Saudită, unde s-a format un guvern în Exil (la Taief). La 28 aug. 1990, Irak-ul a proclamat K. cea de-a 19-a provincie a sa. Ca urmare a nerespectării datei stabilite de O.N.U. pentru retragerea forțelor irakiene (15 ian. 1991), la 23-24 febr. 1991, coaliția de state, condusă de S.U.A., a lansat masive atacuri aeriene (începând din 19 ian. 1991), combinate uc o ofensivă terestră (din 24 febr. 1991), operațiunea „Furtună în deșert”, care au dus la înfrângerea forțelor armate irakiene, obligate să se retragă în totalitate de pe teritoriul K. până la 7 mart. 1991. Din nov. 1991 a început reconstrucția țării și au fost reluate exporturile de țiței; în sept. 1991 s-a semnat un tratat de colaborare cu S.U.A., pe zece ani, având drept scop asigurarea securității naționale. K. este o monarhie constituțională ereditară, conform Constituției din 1962. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă este deținută de emir și executată prin Consiliul de Miniștri, condus de un prim-min., numit de emir. 2. Al-Kuwait (sau Kuwait City), capitala statului Kuwait, port de tranzit la G. Persic; 28,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic, cultural și economic al țării. Fabrică de desalinizare a apei marine. Pescuit de perle. Universitate.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

CONJUNCTURĂ, conjuncturi, s. f. Totalitatea factorilor de ordin obiectiv și subiectiv, de condiții și de împrejurări care influențează un fenomen sau o situație la un moment dat; concurs de împrejurări. ♦ Totalitatea trăsăturilor care caracterizează un anumit moment al procesului dezvoltării economice. – Din fr. conjoncture.

EXPANSIUNE, expansiuni, s. f. 1. Creștere a volumului unui sistem fizico-chimic; creștere a volumului unui gaz; extindere pe un spațiu a unui gaz; detentă (1). 2. Extindere a influenței și dominației economice și politice a unei puteri asupra unor țări și popoare străine; acaparare de teritorii, de sfere de influență (adesea cu ajutorul forței). ♦ (Impr.) Dezvoltare economică impetuoasă. 3. Fig. Expansivitate, comunicativitate, exuberanță, vioiciune. [Pr.: -si-u-] – Din fr. expansion, lat. expansio, -onis.

EXPLORARE,explorări, s. f. Acțiunea de a explora și rezultatul ei. Explorarea regiunilor polare. ▭ De o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea economică a țării va fi activitatea Comitetului geologic, care va executa lucrări de explorare geologică menite să dea o imagine clară a bogățiilor naturale ale țării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 258. ◊ Fig. (Familiar, glumeț) După ce veneau ceva bomboane de bună sosire și atențiunea celor mari se îndrepta în alte părți, porneam cu fratele meu în explorare. GALACTION, O. I 328.

BLOCADĂ, blocade, s. f. 1. Împresurare, încercuire, cu armata sau flota, a unui oraș, a unui port etc., cu scopul de a întrerupe orice comunicație cu cei din afară și de a-l sili să se predea. 2. Izolare a unui stat de către țările care-i sînt dușmane, prin închiderea, cu ajutorul forțelor armate, a comunicațiilor ei cu exteriorul (mai ales pe apă) sau prin măsuri economice, financiare și politice, care să o silească la capitulare. Bilanțul dezvoltării economice a tuturor țărilor de democrație populară dovedește în mod convingător că politica blocadei economice, dusă de imperialiștii din S.U.A. față de țările din lagărul democrației și socialismului, a suferit un eșec total. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2500.

DESFĂȘURAT, -Ă, desfășurați, -te, adj. 1. (Despre obiecte înfășurate) Întins, desfăcut. ♦ (Despre un grup compact și omogen, în special despre soldați) Răsfirat după un anumit dispozitiv. Prima impresie de aiurire ce o avuseră, văzîndu-se desfășurați în tiraliori, cu soldați printre dînșii... se împrăștiase. D. ZAMFIRESCU, R. 257. ♦ Plan desfășurat = plan defalcat pe perioade de executare. 2. (Despre un peisaj) Care se înfățișează succesiv în toată întinderea. ♦ (Despre evenimente) Care se succed în timp. 3. (În expr.) Comerț desfășurat = comerț socialist, de stat sau cooperatist, la prețuri fixate de stat și fără cartele sau rații. Trecerea la comerțul desfășurat constituie un eveniment de mare importanță în dezvoltarea economică a Republicii Populare Romîne. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3166.

CIVILIZAT, -Ă, civilizați, -te, adj. 1. (În opoziție cu barbar, sălbatic, înapoiat) Care are o cultură și o tehnică înaintată, care a ajuns la un nivel superior de civilizație, Ia un standard de viață ridicat. Popoare civilizate. ▭ Dezvoltarea economică a țării, la care minerii au dat și dau o puternică contribuție, a făcut cu putință ca statul democrat-popular să întreprindă serioase realizări social-culturale în centrele miniere, să facă viața minerilor mai frumoasă, mai civilizată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2735. 2. (Despre oameni și fapte sau atitudini ale lor, în opoziție cu grosolan, bădăran, necioplit) Manierat, politicos. Recunosc că nu e un fel civilizat de a forța ușa cuiva. C. PETRESCU, C. V. 145.

CONGRES, congrese, s. n. 1. Reuniune, națională sau internațională, de membri sau de delegați ai unui partid politic, ai unei organizații sindicale ori de masă sau de persoane care au aceeași profesie sau interese comune, pentru a discuta și a lua hotărîri în probleme de ordin ideologic, organizatoric, profesional, științific etc. Congresul mondial al partizanilor păcii. Congresul al III-lea al tineretului și studenților pentru pace și prietenie, a Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Rumîn își exprimă convingerea că acest Congres al femeilor democrate din Republica Populară Romînă va constitui un puternic imbold pentru o și mai mare dezvoltare a mișcării de masă a femeilor din orașele și satele patriei noastre, că acest congres va contribui la o și mai largă atragere a femeilor în activitatea de dezvoltare economică și culturală a țării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. 2. Organul suprem de conducere al unui partid comunist sau muncitoresc. «Congresul este instanța supremă a partidului» și, prin urmare, calcă disciplina de partid și statutul congresului tocmai acela care împiedică, indiferent prin ce mijloace, pe vreun delegat să se adreseze direct congresului în legătură cu orice chestiune din viața de partid, fără nici o excepție. LENIN, O. A. I 291. Însemnătatea istorică mondială a celui de al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice constă în aceea că, făcînd bilanțul victoriilor epocale repurtate de partid în răstimpul dintre Congresele al XVIII-lea și al XIX-lea, a îmbogățit partidele frățești, pe oamenii muncii din întreaga lume, întreaga omenire progresistă, cu uriașa experiență a partidului comunist, luminînd omenirii drumul progresului, al fericirii și al buneistări. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 7. Congresul de la 8 mai 1921 a devenit primul congres al Partidului Comunist din Romînia. IST. R.P.R. 533. 3. Nume dat organului legislativ din S.U.A.

COORDONA, coordonez, vb. I. Tranz. A pune de acord părțile unui tot, a îndruma în sens unitar o serie de activități desfășurate în vederea aceluiași scop. Creșterea continuă a schimbului de mărfuri între țările lagărului democratic, trecerea la acorduri economice de lungă durată, noile forme de colaborare economică între țările acestui lagăr, putința de a coordona planurile lor și îndeosebi uriașul ajutor acordat de Uniunea Sovietică tuturor celorlalte țări ale lagărului democratic, toate acestea joacă un rol de însemnătate deosebită în dezvoltarea economică a țărilor democratice. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 16.

IMPULS, impulsuri, s. n. 1. Stimul către o acțiune; îndemn, imbold. Pentru a da un impuls tot mai mare dezvoltării economice a țării, trebuie dată o atenție deosebită transporturilor. REZ. HOT. I 8. Sub impulsul crescînd a două simțiminte, ura și bănuiala, hotărăște să-l omoare chiar în acea noapte. GHEREA, ST. CR. II 258. 2. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre masa unui corp și viteza lui. 3. (Med.) Mișcare bruscă și momentană, determinată de acțiunea stimulenților nervoși și orientată spre executarea unui act determinat.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Absol. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal. ▭ Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tata – însă habar n-are cine-i... SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. 4. Tranz. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cît îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și de ce merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. Tranz. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscînd într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. «după», «de pe», «pe») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești! -Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. Refl. pas. S-a gîndit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. «ca», «de»,«drept») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.

ÎNREGISTRA, înregistrez, vb. I. Tranz. 1. A înscrie (un act, o petiție etc.) într-un registru (sub un număr). Avea un serviciu de noapte la uzină, înregistra ceva acolo. SAHIA, N. 95. ♦ (Despre aparate tehnice) A consemna (în mod mecanic). Seismografele înregistrează cutremurele de pămînt. 2. A însemna, a consemna în scris (un fapt, un eveniment), a lua notă de... Înainte vreme tot se mai găsea din timp în timp... un Ureche, un Costin, un Neculcea, un Greceanu, uricari, letopiseți și cronicari istoriografi, care înregistrau zi cu zi, oră cu oră, cele ce se petreceau în timpurile lui Grigore Ghica, lui Cantemir, lui Brîncoveanu etc. GHICA, S. 86. ♦ A introduce, a încorpora, a primi. Ca urmare a marilor transformări petrecute în țara noastră în anii regimului democrat-popular limba romînă a înregistrat – în vocabularul ei – numeroase schimbări de sens. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 1/1. ◊ Absol. Trecea, privea, înregistra, judeca. C. PETRESCU, A. 322. ♦ Fig. A reține (în memorie), a ține seamă de... De Marenne înțelegea cum stau lucrurile și afirma că înregistrează bine în memorie ce i se spune. SADOVEANU, Z. C. 66. Grigore se mulțumea să înregistreze dorințele ei ca să-i fie toate împlinite cu sfințenie. REBREANU, R. I 212. 3. Fig. (Cu privire la rezultate, realizări, succese etc.) A înscrie la activul său, a obține, a realiza. Țările democrate înregistrează necontenit succese atît în domeniul dezvoltării industriei, agriculturii și construcției de stat, cît și în domeniul culturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2632. Sub conducerea partidului, poporul nostru a înregistrat victorii deosebite pe drumul dezvoltării economice și culturale a țării. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 410, 1/1.

REGRES, regrese, s. n. (În opoziție cu progres) Întoarcere de la o stare sau de la o formă de dezvoltare (economică, politică etc.) la o stare inferioară acesteia; mers înapoi, decădere. În zilele aceste am descoperit două cuvinte pocite. Ți le trimit ca să le adaugi la dicționarul grotesc, după cuvintele «regres» și «regles». ALECSANDRI, S. 50. ◊ Loc. adj. și adv. În regres = înapoi, către o stare inferioară, regresiv. Am văzut pe semenii mei făcînd pași în regres spre caverne. SADOVEANU, A. L. 11.

PROGRES, (2) progrese, s. n. 1. (În opoziție cu regres) Trecere de Ia o stare sau formă inferioară de dezvoltare (economică, socială, politică, intelectuală etc.) la una superioară; mers înainte, propășire. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, O. II 103. Am și început a lucra un articol introducător care va cuprinde aceasta: Partea I. – Ideea progresului, lege istorică. id. la GHICA, A. 426. 2. Creștere, sporire, dezvoltare. Boala e în progres. ◊ Expr. A face (sau a realiza) un progres (sau progrese) = a obține un succes într-un domeniu, a înainta, a progresa. N-am mai făcut nici un progres în această artă. ODOBESCU, S. III 21. Judecînd după progresul ce am făcut... nu vei mai putea zice că nu sînt romînă. NEGRUZZI, S. I 104.

SEVASTOPOL, oraș în SE Ucrainei, în SV pen. Crimeea, pe țărmul golfului omonim al Mării Negre, la 64 km de Simferopol; 378 mii loc. (2001). Port comercial și bază militară navală. Arsenal. Constr. navale. Ind.textilă, de prelucr. a lemnului și alim. Staqțiune balneară. Muzeu de istorie. Teatre. Catedralele Sf. Vladimir (1888) și Sfinții Petru și Pavel (1843-1848). Pe un promontoriu din apropierea orașului se află ruinele coloniei grecești Chersones, întemeiată în 421 î. Hr. perioadă în care întreținea relații comerciale cu orașele Tomis, Histria și Callatis de pe țărmul de V al Mării Negre. A făcut parte din Regatul Bosporan sau Bosporul Cimmerian, apoi din Regatul Pont; anexat de Imp. Roman în anul 63 î. Hr., iar mai târziu, de la sfârșitul sec. 4, de Imp. Bizantin (până în sec. 10), când a cunoscut o dezvoltare economică remarcabilă; în Ev. med. s-a numit Herson sau Corsun. Cucerit în 989 de Vladimir I Sveatoslavici, mare cneaz de Kiev (980-1015), care l-a inclus în stăpânirile sale; după 1204 a intrat în dependență de Imperiul Bizantin de Trapezunt. Din a doua jumătate a sec. 13 aici s-au așezat negustori genovezi, ca au făcut un negoț bănos invidiat de puternicii locului. În 1299 a fost devastat de căpetenia mongolă-tătară Nogai, iar la sfârșitul sec. 14 de către conducătorul Edighei; pentru mai multe sec. s-a aflat sub stăpânirea tătarilor crâmleni. În 1783 Imperiul Rus a cucerit Crimeea, și al 3 iun. același an, aici s-a încheiat construirea unei fortărețe, iar apoi orașul și portul s-au numit S. în amintirea anticului oraș grecesc (10 febr. 1784), inaugurat în 1804, unde a fost instalată o puternică bază militară navală. În timpul Războiului Crimeei (1853-1856) a rezistat aproape un an (1854-1855) asediului anglo-franco-sard. Orașul devastat de bombardamente a fost reconstruit; în timpul Războilui Civil din Rusia (1918-1920) a fost sediul trupelor albgardiste ce luptau împotriva bolșevicilor. În al Doilea Război Mondial, în 1941-1942, S. a luptat eroic, timp de 250 de zile, împotriva încercuirii armatelor germane, fapt titlul de oraș-erou. Reconstruit din nou după distrugerile suferite de pe urma asediului german, a devenit principala bază navală rusească la Marea Neagră. Parlamentul Federației Ruse l-a proclamat oraș rusesc în 1993; mai târziu, la 9 iun. 1995, s-a semnat un acord între Federația Rusă și Ucraina referitor la împărțirea flotei exsovietice din Marea Neagră cu baza la S. (reconfirmat la 28 mai 1997), Federației Ruse revenindu-i 4/5 din flotă, iar Ucrainei 1/5, stipulându-se că baza navală de la S. să fie folosită în comun. Săpăturile arheologice începute în 1827 (sistematic din 1876) au dat la iveală numeroase vestigii ale civilizațiilor care s-au succedat aici din sec. 5 î. Hr. până în sec. 11-13.

PERSPECTIVĂ s. 1. priveliște, vedere, (înv. și reg.) priveală, (înv.) prospect. (Avem o ~ minunată spre mare.) 2. viziune. (Are o ~ clară asupra dezvoltării economice.) 3. (înv.) prospect, (fig.) orizont. (Ce ~ are acest tînăr?) erată

VIZIUNE s. 1. imagine, înfățișare, reprezentare, (înv.) vedenie, (fig.) icoană, oglindă. (~ unor vremuri apuse.) 2. apariție, arătare, duh, fantasmă, fantomă, nălucă, nălucire, năzărire, spectru, spirit, stafie, strigoi, umbră, vedenie, (înv. și pop.) nălucitură, năzăritură, (pop.) iazmă, moroi, (reg.) arătanie, necurățenie, pater, (Ban.) năhoadă, (Mold. și Bucov.) vidmă, (înv.) vedere, zare. (O ~ în noapte.) 3. chip, imagine, spectru, umbră, vedenie. (~ morții se arată.) 4. perspectivă. (Are o ~ clară asupra dezvoltării economice.) 5. concepție, convingere, gînd, idee, judecată, opinie, orientare, părere, principiu, vedere, (livr.) convicțiune. (O ~ sănătoasă asupra...)

conjunctură sf [At: RALEA, E. O. 306 / Pl: ~ri / E: fr conjoncture] 1 Totalitate a factorilor de ordin obiectiv și subiectiv, de condiții și de împrejurări care exercită o influență asupra evoluției unui fenomen sau asupra unei situații la un moment dat, într-un anumit sector de activitate. 2 Totalitate a trăsăturilor care caracterizează un anumit moment al procesului dezvoltării economice.

expansiune sf [At: BARASCH, I. N. 15/29 / V: (înv) esp~, espen~, (îvr) ~nzi~ / P: ~si-u~ / Pl: ~ni / E: fr expansion, lat expansio, -onis] 1 Creștere a volumului unui sistem fizico-chimic. 2 Creștere a volumului unui gaz în urma încălzirii sau a scăderii presiunii Si: detentă. 3 Fenomenul de creștere a dimensiunilor unui organ sau a unei părți dintr-un organ. 4 Rezultatul expansiunii (3). 5 (Îs) ~a universului Teorie idealistă care concepe evoluția universului dintr-un atom primar, de origine divină, a cărui extindere a generat lumea. 6 Extindere a sferei de influență și a dominației economice a unui stat asupra altuia. 7 Acaparare de teritorii străine. 8 (Imp) Dezvoltare economică impetuoasă. 9 Răspândire, propagare a ideilor, a doctrinelor etc. prin câștigarea de noi adepți. 10 Extindere a domeniului de existență. 11 Amplificare a trăsăturilor distinctive. 12 (Fig) Însușirea de a fi expansiv (4). 13 (Fig) Exuberanță. 14 (Fig) Vioiciune.

MEȘTEȘUGAR s.m. Persoană care are (și practică) o meserie (1), un meșteșug (I 1); meseriaș, (învechit) meșteșugaș, meșteșugareț, (învechit, rar) meșteșugarnic. Care boier mare lucrează la vreun meseriaș d-ai noștri? Care. . . s-a gîndit vrodată la înaintarea meșteșugarilor în țară? BOLLIAC, O. 238, cf. POLIZU, BARCIANU, V., LM. Însoțesc cu iubire pe meșteșugar la lucrarea mîinilor sale. ISPIRESCU, U. 26. Afară de aceste scule pomenite, lemnarul mai întrebuințează și altele, dar acestea aparțin mai ales meșteșugarului. PAMFILE, I. C. 125. Sate și tîrguri. . . pe lîngă care negreșit se găsesc întotdeauna și anumiți meșterșuguri. N. A. BOGDAN, C. M. 107, cf. ARDELEANU, U. D. 152. Erau . . . amîndoi mari meșteșugari în meșteșugul lor. GALACTION, O. 213, cf. SADOVEANU, O. XIII, 523. Era mai bine înstărit decît meșteșugarii ceilalți. PAS, Z. I, 145. Unirea este rezultatul direct al dezvoltării economice și social-politice a țărilor române și a luptelor. . . maselor de țărani, meșteșugari și muncitori. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2878, cf. CHEST. II 10/223, 260, 404, ALR I 1825/283, ZANNE, P. VI, 360, TDRG. ◊ F i g. Meșteșugarul desăvîrșit al versului. V. ROM. ianuarie 1 954, 169. – Pl.: meșteșugari. – Și: (învechit și regional) meșterșugár s.m. – Meșteșug + suf. -ar.

CONSTITUȚIE, constituții, s. f. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; structură fizică generală a corpului omenesc. 2. Lege fundamentală a unui stat, învestită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esențiale ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respectiv. [Var.: constituțiune s. f.] – Din fr. constitution, lat. constitutio, -onis.

ÎNAPOIAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A ÎNAPOIA. 2) (despre persoane) Care nu s-a dezvoltat suficient mintal; arierat. 3) (despre popoare, țări) Care a rămas în urmă din punct de vedere al dezvoltării politice, economice și culturale. /v. a înapoia

COMUNISM s. n. 1. formațiune social-economică în dezvoltarea societății, caracterizată prin proprietatea de stat asupra tuturor mijloacelor de producție și prin regim totalitar de extremă stânga. ◊ ideologia, teoria înfăptuirii orânduirii comuniste a unei false fericiri generale. 2. ~ utopic = ansamblul doctrinelor premarxiste privind o societate întemeiată pe desființarea proprietății private și pe egalitatea socială și economică. 3. ~ științific = socialism științific. (<fr. communisme)

BAZĂ s. f. 1. parte inferioară a unui corp, edificiu etc.; temelie, fundament. ◊ distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare radiofonică. 2. electrod corespunzător zonei dintre două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (mat.) număr real, pozitiv și diferit de 1, la care se face logaritmarea. ♦ ~ a puterii (unui număr) = număr care se ridică la puterea indicată de exponent. ◊ latură a unui poligon sau față a unui poliedru, în poziția cea mai de jos. 4. element fundamental, esențial a ceva (cuvânt, combinație chimică etc.). ♦ de ~ = principal, fundamental; a pune ~ ele = a întemeia, a înființa. 5. totalitatea relațiilor de producție dintr-o etapă determinată a dezvoltării sociale, economice, pe care se înalță suprastructura corespunzătoare. 6. loc de concentrare a unor oameni, trupe, mijloace materiale etc. pentru o activitate determinată. ♦ ~ militară = zonă special amenajată și dotată cu instalații, în care sunt concentrate unități, mijloace și materiale de luptă. 7. ~ sportivă = teren special amenajat și dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. 8. substanță chimică cu gust leșietic, care albăstrește hârtia de turnesol și care, în combinație cu un acid, formează o sare; substanță care poate fixa protonii eliberați de un acid. (< fr. base, /5/ rus. baza)

MATERIALISM s. n. 1. orientare fundamentală în filozofie, opusă idealismului, potrivit căreia lumea este, în esență, materială și cognoscibilă. ♦ ~ dialectic = concepție care îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = concepție filozofică având ca obiect societatea, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice; ~ economic = concepție unilaterală, metafizică, despre societate, care absolutizează rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea socială; ~ științific-naturalist = concepție exprimând convingerea spontană a naturaliștilor că lumea exterioară este o realitate obiectivă; ~ vulgar = curent care, în esență, reduce întreaga realitate, inclusiv conștiința, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. matérialisme, germ. Materialismus)

BEARD [biəd], Charles (1874-1948), istoric american. A subliniat însemnătatea factorilor economici în dezvoltarea societății („Bazele economice ale politicii”, „Constituția prin prisma economică”).

CNEAZ (< sl.) s. m. 1. Titlu purtat de conducătorul unei formațiuni statale feudale; persoană avînd acest titlu. În ev. med. la români, categorie socială constituită înainte de formarea statelor feudale printr-un proces de dezvoltare social-economică și alcătuită din stăpîni de pămînt și săteni. Cu timpul a cunoscut un proces de diferențiere socială; o parte dintre ei au intrat în rîndul stărilor privilegiate, iar alții, majoritatea, au rămas oameni liberi, fără privilegii, intermediind între stăpînii feudali țărănimea săracă sau dependentă. C. din Transilvania au avut un important rol militar în lupta împotriva turcilor. În Banat ei s-au mai numit și chineji. 2. (În sec. 16-17 în Țara Românească) Om liber de servitute; primar; jude.

ORGANIZAȚIA STATELOR AMERICANE (O.S.A.; în engl.: Organization of American States – O.S.A.; în sp.: Organización de los Estados Americanos – O.E.A.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Washington (S.U.A.), creată în 1948 prin Carta de la Bogotá (în vigoare din 1951, modificată în 1965 și 1985), în scopul promovării păcii, securității și bunei înțelegeri între țările membre din cele două continente, întăririi colaborării și protejării independenței lor, dezvoltării lor economice, sociale și culturale și favorizării integrării lor economice. O.S.A. continuă activitatea Uniunii internaționale a Republicilor Americane (1890-1923) și a Uniunii Republicilor Continentului American (1923-1948). Are 35 membri (2001) – toate statele din cele două Americi (inclusiv Cuba, suspendată în 1962) și observatori din 35 de state de pe toate continentele, inclusiv Uniunea Europeană (dintre care 15 state au statut de observatori permanenți). Principalele organe ale O.S.A. sunt: Adunarea Generală (care se reunește anual), Consiliul Permanent (cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat membru), Secretariatul, numeroase consilii (Consiliul Interamerican Economic și Social; Consiliul Interamerican pentru Educație, Știință și Cultură ș.a.), Consfătuirea Consultativă a Miniștrilor Relațiilor Externe, șase organizații, cinci comisii specializate etc.

ORGANIZAȚIA DE SOLIDARITATE A POPOARELOR AFRO-ASIATICE (în engl.: Afro-Asian People’s Solidarity – A.A.P.S.O.), organizație internațională neguvernamentală, cu sediul la Cairo (Egipt), creată în 1957, ca un for de legătură între popoarele Africii și Asiei, în scopul asigurării dezvoltării lor economice, sociale și culturale și coordonării luptei împotriva imperialismului, colonialismului, neocolonialismului și rasismului. La activitățile ei iau parte comitete naționale sau organizații naționale din 75 de țări (1984).

ORGANIZAȚIA COMUNĂ AFRICANĂ ȘI MAURITIANĂ (O.C.A.M.; în fr.: Organisation Commune Africaine et Mauricienne – O.C.A.M.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Bangui (Rep. Centrafricană), creată în 12 febr. 1965, în scopul întăririi cooperării și solidarității africane, accelerării dezvoltării lor economice, sociale și culturale și facilitării consultărilor reciproce în domeniul politicii externe. Între 1965 și 1971 s-a numit Organizația Comună Africană și Malgașă, iar între 1971 și 1974, Organizația Comună Africană, Malgașă și Mauritană. A funcționat până în 1985. Din O.C.A.M. au făcut parte: Benin, Republica Centrafricană, Côte d’Ivoire, Mauritius, Niger, Rwanda, Senegal, Seychelles, Togo și Burkina Faso.

CONSTITÚȚIE (< fr., lat.) s. f. I. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; este condiționată ereditar de și ontogenetic și determină caracterul reacțiilor față de acțiunea agenților externi; structură, alcătuire. 2. Conformație. II. Legea fundamentală a unui stat, care reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică și politică a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernămînt și organizare statală, precum și drepturile și obligațiile fundamentale ale cetățenilor. Prima c. a fost Constituția americană de la 1787, urmată de Constituția franceză de la 1791. În sec. 19 și la începutul sec. 20, constituția scrisă s-a generalizat în Europa și Asia, iar mai apoi și în Africa. În România, prima c. a fost adoptată la 1866. Au urmat c. de la 1923 și 1938. Alte c. au fost adoptate în anii 1948, 1952, 1965, 1991.

RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENȚA COLONIILOR ENGLEZE DIN AMERICA DE NORD (1775-1783), război de eliberare purtat de cele 13 colonii engleze din America de Nord împotriva metropolei, care împiedica dezvoltarea lor economică și politică. La 4 iul. 1776, reprezentanții coloniilor au adoptat „Declarația de independență” care a proclamat crearea Republicii Statelor Unite ale Americii, primul stat independent de pe continentul american. Armata S.U.A. și detașamente de voluntari au repurtat, sub conducerea lui George Washington, o serie de victorii asupra armatelor engleze, dintre care cele mai însemnate au fost la Saratoga (1777) și Yorktown (1781). Înfrântă, Anglia a fost nevoită să recunoască în 1783 independența S.U.A.

DECEBAL, rege al geto-dacilor (87-106 d. Hr.). În timpul domniei lui, regatul geto-dac, cu centrul în SV Transilvaniei, a atins apogeul dezvoltării sale economice și politice. Pe plan extern, D. a accelerat procesul de centralizare a statului, a inițiat un amplu program de construcții civile și militare în Dacia, întărind potențialul militar al statului. Amenințat de expansiunea Imp. Roman, D., iscusit diplomat și talentat conducător de oști, a urmărit crearea unei coaliții antiromane care să înglobeze și populațiile sarmate și germanice din vecinătatea Daciei, ducând tratative chiar și cu Pacorus II, regele parților. În războiul purtat de daci împotriva romanilor în anul 87, D. a ieșit victorios, zdrobind legiunile romane trimise împotriva sa de împăratul Domițian. Învins un an mai târziu la Tapae, D. a izbutit să încheie, în 89, o pace favorabilă dacilor, utilizând subsidiile acordate de romani, inginerii și instructorii militari pentru a amplifica și desăvârși sistemul de fortificații în jurul Sarmizegetusei. Conflictul cu romanii a reizbucnit în vremea împăratului Traian. În cursul a două războaie grele (101-102 și 105-106), D. a rezistat armatelor romane, comandate de însuși împăratul Traian. Înfrânt, în cele din urmă, D. s-a sinucis pentru a evita umilința captivității. O dată cu bogatele prăzi (aur și argint) capturate, Traian a trimis la Roma și capul temutului său adversar, V. Dacia; Războaiele daco-romane.

MALINSCHI, Vasile (1912-1992, n. Râbnița, Bălți), economist român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Ministru al Comerțului Interior (1949-1954). Lucrări de economie agrară („Studii economice”, „Studii agrare”, „Aspecte actuale ale rentei funciare”, „Agricultura și relațiunile agrare din Japonia”); monografii („Profesorul V. Madgearu. Contribuții la dezvoltarea gândirii economice”, „Economiștii la Academia Română”).

GETO-DÁCI (< geți + daci) s. m. pl. Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spațiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic și lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale și spirituale originale și unitare, populația autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată începând cu sec. 6 î. Hr., de izvoarele grecești cu numele de geți, iar în sec. 1 î. Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geții și dacii sunt purtătorii uneia și aceleiași civilizații și, așa cum arată Strabon, vorbeau aceeași limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiași popor, istoriografia modernă a desemnat populația autohtonă din milen. 1 î. Hr. – din această zonă geografică – cu numele de g.-d. Potrivit informațiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea g.-d. din masa triburilor trace s-a desăvârșit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt). Aflați din punct de vedere al organizării sociale în faza democrației militare, g.-d. erau împărțiți în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageții, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un șef militar cu reședința într-un centru întărit (dava) (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite și învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites. Treptat, în cadrul societății geto-dace s-au accentuat diferențele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati) și oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la g.-d. a avut mai mult un caracter patriarhal. Ocupațiile de căpetenie a g.-d. erau agricultura și creșterea vitelor. O anumită importanță în asigurarea bazei economice a societății geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum și felurite meșteșuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea și prelucrarea metalelor. G.-d. făceau comerț intens cu lumea greco-elenistică și mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă și bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, pește, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. 3 î. Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească și macedoneană. Emisiunile monetare ale g.-d. au încetat în primele decenii ale sec. 1 î. Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilișca (jud. Sibiu), Ludești (jud. Hunedoara), Grădiștea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În același timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. 1 î. Hr. În funcție de factorii geoclimatici, își construiau atât case de suprafață, din lemn și lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât și locuințe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu țigle și olane (Popești), acestea din urmă aparținând desigur fruntașilor politici și religioși. Civilizația materială a g.-d. a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi și Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. 5-4 î. Hr., sunt creatorii unei civilizații de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr. G.-d. practicau cu precădere ritul funerar al incinerației. Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populații indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeități ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munții Orăștiei sau de la Ocnița-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societății g.-d., în special preoțimea, cunoștea scrierea cu litere grecești și latinești. Izvoarele scrise vorbesc de existența la g.-d. și a unor cunoștințe de astronomie, medicină empirică și botanică. În cadrul ariei largi locuite de g.-d. începând cu sec. 1 î. Hr., în condițiile dezvoltării lor economice, politice și spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toți regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpații Păduroși, până la Dunărea mijlocie și M-ții Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î. Hr.-106 d. Hr. se caracterizează prin încercările urmașilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea g.-d. s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuți sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Perioada care a premers cuceririi unei noi părți a Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, și epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dacice. Meșteșugurile, comerțul, arta s-au îmbogățit și au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se confecționează puternicul complex defensiv alcătuit din cetățile dacice din M-ții Orăștiei, având drept centru politic, militar și religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populație războinică, g.-d., aliați cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romană. La început victorioși, în cele din urmă g.-d. au fost copleșiți de forța armatei romane, superioară din punct de vedere numeric și al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reușit, după două campanii grele, în anii 101-102 și 105-106, să cucerească Dacia și să o transforme în provincie romană. O parte a triburilor g.-d. (carpii din Moldova și dacii liberi din Muntenia, Crișana și Maramureș) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populația autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populație, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii și poporului român. V. Dacia; Războaiele daco-romane; români.

MEADE [mi:d], James Edward (1907-1995), economist britanic. Prof. univ. la Cambridge. Cunoscut pentru lucrările sale privind teoria creșterii economice, a relațiilor economice internaționale și a raportului dintre comerțul exterior și dezvoltare („Creșterea economică”, „Economia controlată”, „Sisteme alternative de organizare a întreprinderii”, „Teoria neoclasică a creșterii economice”, „Teoria politicii economice internaționale”). Premiul Nobel pentru economie (1977), împreună cu V. Ohlin.

MYRDAL [mürda:l] 1. Karl Gunnar M. (1898-1987), economist suedez. Prof. univ. la Stockholm. Secretar al Comisiei economice pentru Europa a O.N.U. (1947-1957). Studii în domeniul teoriei economice și al relațiilor economice internaționale, asupra crizelor economice și a echilibrului monetar („Elementul politic în dezvoltarea teoriei economice”, „Echilibrul monetar”). Lucrări privind economia țărilor în curs de dezvoltare („Teoria economică și regiunile subdezvoltate”). Premiul Nobel pentru economie, împreună cu F.A. von Hayek (1974). 2. Alva M. (1902-1986), diplomat și om politic suedez. Soția lui M. (1). Prima suedeză ambasador (India, 1954). A condus delegația suedeză la Conferința pentru Dezarmare de la Geneva (1961-1973). Militantă pentru pace, dezarmare și pentru soluționarea problemelor lumii a treia. Premiul Nobel pentru pace (1982), împreună cu A. Garciá Robles.

PROGRÉS (< fr., it., lat.; {s} pro-² + lat. gressus „pășire”) s. n. Etimologic înseamnă mers înainte. În sens obișnuit, cu intenție valorizatoare, orice transformare graduală dinspre mai puțin bine spre mai bine. În sens absolut, credință potrivit căreia epocile ulterioare prezintă îmbunătățiri în raport cu cele anterioare, iar omenirea cunoaște o perfecționare graduală. Credința în p. este caracteristică gândirii filozofice din sec. 18 iluminist (Voltaire, Condorcet, Kant); Hegel, într-o viziune a istoriei ca realitate progresivă a principiilor raționale, a teoretizat p., în mod global, ca o înaintare temporală a popoarelor, de la cea mai primitivă societate la cea mai avansată; la fel de importantă a fost ideea de p. pentru Compte, Marx și Spencer. Dar nu întotdeauna filozofii au fost atât de optimiști în privința ideii de p. De altfel, p. este un concept modern, ale cărui origini nu merg mai departe de concepția creștină medievală despre providență. Este important să distingem între p. științific și p. tehnologic, unde îmbunătățirile în domenii ca tratamentul medical, mijloacele de transport, teoriile științifice etc., sunt relativ ușor de stabilit, și p. moral și spiritual, care ridică profunde probleme filozofice privind natura fericirii și moralității: nu este deloc evident că noi suntem mai fericiți, mai morali sau mai pioși, mai puțin dogmatici sau mai toleranți decât înaintașii noștri. ♦ Mers înainte, propășire; dezvoltare. ◊ P. economic = ameliorarea performanțelor globale ale funcționării unei economii naționale, care se concretizează în îmbunătățirea calității vieții populației. ♦ Creștere.

ÎNDATORÍRE (< îndatori) s. f. Obligație (morală). ◊ (Dr.) Îndatoriri fundamentale = obligații ale tuturor cetățenilor, stabilite prin Constituție, destinate apărării, consolidării și dezvoltării sistemului economic și social al statului, îndeplinirea lor permițând acestuia garantarea mai eficientă a drepturilor.

RAPALLO, oraș în NV Italiei (Liguria), în G. R. al M. Ligurice, la 26 km ESE de Genova; 29,1 mii loc. (2001). Stațiune balneoclimaterică. Port turistic. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă (confecții) și alim. (ulei de măsline, vin ș.a.). Șantier naval. Biserici din sec. 12-15. Castel (sec. 15). Sanctuarul Montallegro (1557). Menționat documentar în anul 964. Aici s-au semnat două tratate internaționale. Primul încheiat la 12 nov. 1920 între Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și Italia, prin care cel dintâi primea Dalmația, Fiume devenea oraș liber, Italia păstra câteva ins. din Adriatica, iar al doilea, încheiat la 16 apr. 1922, între Germania și Rusia Sovietică, prevedea renunțarea reciprocă la pretenții privind reparațiile de război, restabilirea relațiilor diplomatice, dezvoltarea legăturilor economice și comerciale. Tratatul a constituit prima recunoaștere de iure a statului sovietic.

DEAKIN [dí:kin], Alfred (1856-1919), avocat și om politic australian. Prim-min. federal (1903-1904; 1905-1908; 1909-1910). Șef al Partidului Liberal; promotor al unor noi direcții de dezvoltare social-economică a Australiei.

PROPORȚIONALITATE s. f. 1. Proprietate a unor mărimi de a fi proporționale. 2. Stare în care se înfăptuiesc (toate) proporțiile economice necesare asigurării echilibrului economic și dezvoltării social-economice. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. proportionnalité, lat. proportionalitas, -atis.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Organ cu rol conducător, consultativ sau executiv pe lîngă o organizație, o instituție etc. Consiliul de conducere este organul executiv al gospodăriei colective și răspunde față de adunarea generală a membrilor pentru activitatea gospodăriei colective, precum și pentru îndeplinirea obligațiilor față de stat. STAT. GOSP. AGR. 13. Consiliul Mondial al Păcii = organ ales de Congresul popoarelor pentru pace, format din cei mai buni luptători pentru pace, care coordonează și îndrumează activitatea de luptă pentru pace în intervalul dintre congrese. Consiliu de securitate = organ al Națiunilor Unite, care are sarcina de a discuta și de a lua măsuri (bazîndu-se pe principiul unanimității) ori de cîte ori se ivește o situație care poate primejdui pacea. Consiliu de asistență economică mutuală = organ format din reprezentanți ai Uniunii Sovietice și ai țărilor de democrație populară, care are drept scop coordonarea activității economice a țărilor din lagărul democrat, pe baza ajutorului reciproc. Consiliul de asistență economică mutuală este o organizație deschisă pentru statele care vor să colaboreze în vederea dezvoltării lor economice. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 122, 8/4. Consiliu de miniștri = organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat. În R.P.R. consiliu de miniștri e format din miniștri și președinții comitetelor și comisiilor de stat. ▭ Consiliu științific = organ consultativ pe lîngă un institut de cercetări științifice; (la instituțiile de învățămînt superior) adunare a șefilor de catedră, a decanilor etc., sub președinția rectorului. Consiliu pedagogic = adunare a profesorilor unei școli, în frunte cu directorul, care ia măsuri obligatorii și este răspunzătoare de bunul mers al școlii, atît din punct de vedere didactic, cît și administrativ. Consiliu de facultate = consfătuire a profesorilor șefi de catedră ai unei facultăți, sub conducerea decanului. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit pe cale judecătorească din rudele unei persoane care nu se poate conduce singură (minor sau interzis), cu sarcina de a-i apăra interesele în administrarea bunurilor sale. A trebuit să renunțe la ea cînd între ei s-a ridicat zidul consiliului de familie. CARAGIALE, O. I 300. (În regimul capitalist) Consiliu de administrație = comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acționari) însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale pe acțiuni. 2. Ședință a membrilor unui astfel de organ. Aici văd zeii în consiliu... văd eroi încinși cu lauri. COȘBUC, P. II 139. 2. (Învechit) Sfat. (Atestat în forma de pl. consiliuri) Vă dau oarecare consiliuri. GHICA, A. 724. – Pl. și: (învechit) consiliuri.

CORESPUNDE, corespund, vb. III. Intranz. (Urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. «cu», «în» sau «la») 1. A fi conform (cu ceva), a se potrivi (cu sau la ceva), a răspunde la așteptări, dorințe sau speranțe. Dezvoltarea relațiilor economice internaționale, pe baza satisfacerii intereselor reciproce și a respectării independenței fiecărei țări, corespunde de asemenea dorinței tuturor popoarelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. [Sindicatele] lămuresc masele că politica partidului corespunde pe deplin intereselor oamenilor muncii, că ea garantează îndeplinirea sarcinilor istorice ale clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 1/2. Acum mă îndoiam dacă poiana corespunde laudelor mele. IBRĂILEANU, A. 154. N-ai spus nimic... despre o altă pasăre pe care mulți la noi o confundă cu graurele, din cauză că ea poartă pe franțuzește un nume ce s-ar crede că corespunde cu al acestuia. ODOBESCU, S. III 24. ◊ Expr. A corespunde adevărului = a fi conform cu adevărul, a fi exact. Afirmația aceasta nu corespunde adevărului. 2. A fi în legătură sau în comunicare cu ceva; a fi situat în același plan cu ceva, a se afla în dreptul altui obiect. Fiecărei camere de la parter îi corespunde una la etaj. – Forme gramaticale: perf. s. corespunsei, part. corespuns.

ÎNSĂNĂTOȘIRE, însănătoșiri, s. f. Faptul de a (se) însănătoși; restabilire a sănătății, vindecare. Chiar după însănătoșirea desăvîrșită, copilul trebui să rămînă la vîntul și la soarele cîmpului. C. PETRESCU, R. DR. 30. ◊ Fig. Considerînd dezvoltarea legăturilor economice drept o contribuție importantă la cauza întăririi păcii și la însănătoșirea comerțului internațional, Uniunea Sovietică duce în mod consecvent o politică de lărgire a relațiilor comerciale cu toate statele. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 12.

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Însușirea de a putea tace ceva, de a realiza ceva; capacitatea de a acționa, de a produce un anumit efect; putință, forță, tărie. Puterea este-n voi Și-n zei! Dar vă gîndiți, eroi, Că zeii sînt: departe, sus, Dușmanii – lîngă noi! COȘBUC, P. I 258. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește și fără nici o putere, îi jură credință și supunere întru toate. CREANGĂ, P. 207. Unde-s doi, puterea crește Și dușmanul nu sporește! ALECSANDRI, P. A. 104. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = punînd la contribuție toate forțele, toată rîvna. Mă duc eu, tată, zice fata cea mare, și mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. ISPIRESCU, L. 13. ◊ Expr. A sta (sau a fi) în puterea cuiva = a fi în atribuțiile sau de competența cuiva, (Concretizat) Primăvara... e puterea uriașă, măreață, care schimbă fața lumii. VLAHUȚĂ, O. A. 463. Cînd am slobozit pistolul în tine, nu știu ce putere străină și amarnică îmi împingea mîna. NEGRUZZI, S. I 23. ◊ (Învechit) Putere armată = armată. Puterea armată a Moldovei, pe cînd era liberă, după mărturisirea cronicarilor, era de șaptezeci mii, și de multe ori pînă la o sută de mii de oameni. BĂLCESCU, O. I 117. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energia absorbită sau cedată într-o unitate de timp. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Dezvoltarea industriei electrotehnice, precum și mărirea puterii instalate, prin crearea noilor centrale și prin îmbunătățirea exploatării celor vechi, au creat condiții pentru creșterea consumului de energie electrică pentru nevoile casnice. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2860. Putere nominală = puterea pentru care a fost construit un motor sau un generator. Putere calorifică = numărul de kilocalorii dezvoltat de un kilogram sau de un metru cub de combustibil în stare de ardere. ◊ Compus: cal-putere v. cal. 3. Forță fizică. «Porțile de fier» s-au deschis în fața puterii eterne a valurilor [Dunării], VLAHUȚĂ, R. P. 7. Își puse toate puterile, se sculă. ISPIRESCU, L. 59. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. CREANGĂ, A. 13. ◊ (Concretizat, în basme) Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. EMINESCU, L. P. 176. ◊ Loc. adj. În putere (sau puteri) = voinic, sănătos, puternic. După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă. CARAGIALE, P. 149. În (toată) puterea vîrstei == în plină vigoare, nici prea bătrîn, nici prea tînăr; în floarea vîrstei. Erau... oameni în toată puterea vîrstei. SADOVEANU, la TDRG. Moșul nu era chiar moș... arăta în puterea vîrstei. CAMIL PETRESCU, O. II 547. ◊ Loc. adv. Cu toată puterea (sau cu toate puterile) = cu toată forța. Făt-Frumos o apucă de mijloc și o trînti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră. EMINESCU, N. 7. Cu puterea = cu forța, cu sila, prin constrîngere. Începe Toderaș a se ruga... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. ◊ (Rar) Loc. prep. În puterea... = cu forța... Cerinat vîslea mereu în puterea brațelor. GANE, N. II 77. ◊ Forță morală. Încrederea cu care începuse a munci, cum și dragostea care-l însuflețise, îi aduceau puteri noi în sufletul lui chinuit. DUNĂREANU, CH. 228. Îl părăsise acea putere de luare-aminte, care se încleșta pe lecție și-i sorbea înțelesul dintr-o cetire. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Călătorii care au scris despre aceste ruine găsesc în fiecare urmă ceea ce ea a fost în antichitate și-ți prezintă prin puterea imaginației pe vechea cetate a troienilor și pe toate persoanele de care vorbește Omer. BOLINTINEANU, O. 308. ♦ (În basme) Dar, facultate excepțională. Nu căuta că mă vezi gîrbovă și stremțuroasă, dar prin puterea ce-mi este dată, știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. 4. Eficacitate, tărie. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă și-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sînt. Bucătăreasa, neștiind puterea lor, gustă dintr-însele. ISPIRESCU, L. 112. Hîrca s-a încredințat că împăratul doarme, bizuindu-se ea și acum în puterea băuturii sale. CREANGĂ, P. 100. 5. Valoare. Aceste acte au puterea actelor autentice. ◊ (Ec. pol.) Putere de circulație (sau circulatorie) = însușirea banilor de a servi ca mijloc de vînzare-cumparare. 6. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși de cîte ori o arată exponentul. 9 e a doua putere a lui 3. ♦ (Fiz., Tehn.) Raportul dintre valoarea pe care o are o mărime fizico-chimică și valoarea maximă pe care o poate avea acea mărime. II. Autoritate, stăpînire, dominație; p. ext. influență. Doar am puterea-n mînă... Doar îs ispravnic. ALECSANDRI, T. I 227. Acest regat, căzînd în turburări civile, se subjugă de Vasile al II-lea... și rămîne subt puterea grecilor pînă la al XII-lea secol, BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Abuz de putere v. abuz. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza..., în temeiul... Știi, că în puterea unei legi nu este spațiu deșert. EMINESCU, N. 53. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința cuiva, a fi subjugat de cineva. Văd că sînt în puterea ta. NEGRUZZI, S. I 90. ♦ (De obicei urmat de determinări arătînd o calitate) Stat (puternic, suveran). Credeai dumneata că ai noștri o... să servească interesele unei stări de lucruri necunoscute de puterile garante? BOLINTINEANU, O. 420. Puterile centrale = nume dat în epoca primului război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. Se supără colonelul, dușman neîndurat al puterilor centrale. C. PETRESCU, Î. I 8. Mare putere = țară care dispune de mari forțe economice, militare etc., și are preponderență în politica internațională. 2. Exercitarea drepturilor și prerogativelor organelor de conducere ale statului; guvernare. În Republica Populară Romînă puterea aparține oamenilor muncii de la orașe și sate. CONST. R.P.R. 10. Putere populară = stat cu regim socialist. Putere legislativă, executivă v. c. ◊ Expr. (Despre partidele politice din țările burgheze) A fi la putere (spre deosebire de «a fi în opoziție») = a deține guvernarea, a se afla într-o perioadă de guvernare. Cînd erai la putere ai cîștigat un proces nedrept. BOLINTINEANU, O. 445. 3. Împuternicire, drept. Despre asemenea mosafiri de la oraș, niciodată nu se prea știa cu ce rosturi vin și mai ales cu ce puteri. C. PETRESCU, R. DR. 32. ◊ Expr. A avea depline puteri = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv, arbitrar, ilegal. Acum legea cea nouă lua, cu de la sine putere, partea cea mai mănoasă din moșie. C. PETRESCU, R. DR. 196. 4. Capacitate. Statul îndrumează și planifică economia națională în vederea dezvoltării puterii economice a țării. ◊ (Ec. pol.) Putere de cumpărare v. cumpărare. Putere de muncă = capacitatea turui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Popular) Posibilitate materială; bani, avere; p. ext. stare materială (și socială). Nu cumva ați văzut iapa mea p-aici?.. Mi-au furat-o hoții. O să-mi moară copilașii de foame, că alta n-am putere să-mi cumpăr. STĂNOIU, C. I. 138. Și ne-am gătit după puteri, Cu lăutari s-aducem fata Cu vin și chef, precum e data. COȘBUC, P. I 241. Am făcut și eu un praznic după puterea mea. CREANGĂ, P. 30. 6. (Popular) Punct culminant (sau central); deplinătate. V. toi, miez. Se poartă cîteodată ca și cum ar fi în puterea sănătății. SADOVEANU, P. M. 17. Împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, rădică toată curtea în picioare. CREANGĂ, P. 101. În această iarnă puterea războiului fiind în Țara Rominească și Moldova, Ungaria răsuflă puțin de mișcările armelor. BĂLCESCU, O. II 68. Fost-a în puterea primăverii. TEODORESCU, P. P. 486. ◊ Loc. adj. În (toată) puterea cuvîntului = veritabil, autentic, în adevăratul înțeles al cuvîntului, pe deplin, desăvîrșit. Odorescu era un băiat bun... poet în puterea cuvîntului. MACEDONSKI, O. III 87.

industrialism sn [At: DA / V: (iuz) ~izm / P: ~tri-a~ / Pl: (rar) ~e / E: fr industrialisme] 1 Predominare a industriei. 2 Preferință pentru industrie sau pentru lumea industrială. 3 Sistem care consideră industria ca scop principal. 4 Tendință spre industrializare. 5 Orientare în gândirea economică preconizând dezvoltarea industriei și ridicarea acesteia la nivel de ramură principală a economiei. 6 Teorie economică în care se acordă preponderență industriei în activitatea economică.

proporționalitate sf [At: MN (1836) 41¹/27 / P: ~ți-o~ / Pl: ~tăți / E: fr proportionnalité, lat proportionalitas, -atis] 1-2 Însușire a elementelor unui ansamblu, a unor lucruri, a unor fenomene, a unor noțiuni (de a fi proporționale între ele sau) de a forma o proporție. 3 Fapt de a fi proporțional. 4 Însușire de a avea elementele componente echilibrate, armonioase. 5 (Spc) Stare în care se înfăptuiesc toate componentele necesare echilibrului economic și dezvoltării social-economice. 6 (Mat; spc) Raport între două mărimi care variază proporțional. 7 (Mat; spc) Raport între două proporții (1).

ORÂNDUIRE, orânduiri, s. f. Acțiunea de a orândui și rezultatul ei. 1. Așezare, grupare într-o anumită ordine, într-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ Organizare, întocmire; stabilire. 2. Învestire. 3. (Înv. și reg.) Hotărâre, dispoziție, decizie, ordin. 4. (Adesea cu determinările „socială” și „social-economică”) Treaptă a dezvoltării istorice a societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestuia și prin suprastructura generată de aceste relații; formațiune socială, formațiune social-economică. ◊ Orânduire de stat = organizare politică și teritorială a statului sub aspectul regimului și al formei de stat, precum și al împărțirii administrativ-teritoriale, determinată, în esență, de caracterul orânduirii sociale. – V. orândui.

SUBDEZVOLTARE s. f. Fenomen social-economic specific unui mare grup de țări ale lumii contemporane, cu un potențial economic scăzut. – Sub¹- + dezvoltare.

A SE ÎNAPOIA mă ~iez intranz. 1) A veni înapoi (de unde a plecat); a se întoarce; a se înturna. 2) înv. (despre persoane, popoare, țări) A da înapoi (din punct de vedere al dezvoltării intelectuale, politice, economice, culturale). [Sil. în-a-po-ia] /Din înapoi

BĂRBAT, Alexandru (n. 1905, Ucea, jud. Brașov), statistician și sociolog român. Prof. univ. la Iași. Cercetări economice și sociologice zonale („Dezvoltarea și structura economică a Țării Oltului”).

ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ PENTRU MIGRARE (O.I.M.; în engl.: Internațional Organisation for Migration – I.O.M.), organizație umanitară, nonpolitică, cu sediul la Geneva (Elveția), fondată în 1951, în scopul acordării de asistență guvernelor țărilor membre în rezolvarea problemelor legate de migrare, încurajării dezvoltării sociale și economice prin migrare, asigurării bunăstării migranților și respectarea demnității lor umane. Are 60 de state membre, iar alte 50 au statut de observator.

MADGEARU, Virgil N. (1887-1940, n. Galați), economist, sociolog și om politic român. Prof. univ. la București. Secretar al Partidului Țărănesc, apoi al Partidului Național Țărănesc. Ministru al Industriei și Comerțului (1928-1929; iun.-oct. 1930; aug.-oct. 1932), al Finanțelor (1929-1930; 1932-1933), al Agriculturii și Domeniilor (1930-1931). Deputat (1926-1938). Adversar al Gărzii de Fier, a fost asasinat de legionari. Contribuții la elaborarea unei teorii economice privind specificul dezvoltării țărilor agrare și la fundamentarea doctrinei „statutului țărănesc” („Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești”). În lucrările sale analizează evoluția, structura și perspectivele economiei românești („Agrarianism, capitalism, imperialism”, „Contribuții la studiul evoluției sociale românești”, „Evoluția economiei românești după războiul mondial”); studii de politică financiară („Politica noastră financiară în cursul depresiunii economice”, „Reorganizarea sistemului de credit”, „Structura și tendințele băncilor populare din România”). M. post-mortem al Acad. (1990).

LEWIS [lú: is], Sir William Arthur (1915-1991), economist britanic. Cercetări în domeniul creșterii economice și al problemelor aferente țărilor slab dezvoltate și în curs de dezvoltare („Teoria creșterii economice”). Premiul Nobel pentru economie (1979), împreună cu Th. Schultz.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

SUBDEZVOLTARE, subdezvoltări, s. f. Fenomen social-economic specific unui mare grup de țări ale lumii contemporane, cu un potențial economic scăzut. – Sub¹- + dezvoltare.

PLANIFICA, planific, vb. I. Tranz. 1. A organiza o activitate, întocmind planul după care să se desfășoare diferitele ei faze; (în special) a organiza economia națională a unui stat pe baza legii economice obiective a dezvoltării proporționale planificate. 2. A determina cantitatea de materiale, materii prime, fonduri etc., necesare unei activități, A repartiza timpul de muncă pe diferite ramuri de activitate.

PROTECȚIONISM s. n. Sistem politico-economic care urmărește dezvoltarea industriei și a agriculturii indigene prin aplicarea unui regim vamal cu tarife ridicate la mărfurile de import.

dictatură¹ sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 382 / V: (îvr) dictăt~ / Pl: ~ri / E: lat dictatura, fr dictature] 1 Formă de guvernare în care o persoană (sau o colectivitate restrânsă) deține autoritatea supremă, nelimitată prin legi, bazată adesea pe violență. 2 (Fig) Dominație absolută Si: stăpânire, supremație. 3 Conducere de stat a societății realizată de clasa dominantă cu scopul dezvoltării puterii sale economice. 4 (Iuz; îs) ~ra proletariatului (sau proletară) Puterea politică a clasei muncitoare instaurată prin revoluție socialistă, pe care o exercită în alianță cu țărănimea și cu ceilalți oameni ai muncii, care urmărește desființarea relațiilor capitaliste și edificarea societății socialiste. 5 (În Roma antică) Demnitatea de dictator (1) Si: (înv) dictatorie (1), (îvr) dictatorat (1). 6 Timpul cât se exercită această demnitate Si: (înv) dictatorie (2), (îvr) dictatorat (2). 7 Stat condus de un dictator (2). 8 (Îs) ~ militară (Conducere a unui stat de către un militar. 9 (Îas) Țară condusă de un militar care acaparează întreaga putere.

PRAGMATIC, -Ă, pragmatici, -e, adj. 1. Referitor la pragmatism; bazat pe pragmatism. 2. (Înv.; în expr.) Istorie pragmatică = prezentare istorică care se ocupă numai de succesiunea evenimentelor politice și militare, fără a ține seama de complexul economic și cultural al dezvoltării societății. Sancțiune pragmatică = (în țările din apusul Europei) decret de stat privitor la o importantă problemă laică sau bisericească. – Fr. pragmatique (< gr.).

FORMAȚIE ~i f. 1) Mod de aranjare, de organizare a unor ființe sau a unor obiecte. 2) Mod de dispunere a unei unități militare. ~ de marș. 3) Ansamblu artistic. ~ de dansuri. 4) Combinație de cifre sau de figuri la unele jocuri. 5) Îmbinare de elemente genetic legate între ele (prin comunitatea condițiilor de apariție). ◊ ~ social-economică treaptă istorică a dezvoltării societății. ~ geologică complex de roci alcătuite într-o anumită perioadă geologică. [Art. formația; G.-D. formației; Sil. -ți-e] /<fr. formation, lat. formatio, ~onis

INTEGRARE ~ări f. v. A INTEGRA și A SE INTEGRA. ◊ ~ economică proces complex de dezvoltare a economiei interstatale. /v. a integra

MERCANTILISM n. 1) Doctrină economică, apărută la începutul dezvoltării capitalismului, conform căreia avuția statului era identificată cu banii și cu metalele prețioase, iar sursa principală a veniturilor era considerată circulația mărfurilor. 2) Caracter mercantil. /<fr. mercantilisme

AGRARIANISM s.n. Sistem care preconizează menținerea agriculturii ca principală ramură a economiei; teorie economică care acordă prioritate dezvoltării agriculturii. [< fr. agrarianisme].

INTERNAȚIONALISM s.n. Solidaritate, cooperare între națiuni, popoare, țări egale în drepturi, pe baza unor interese și vederi comune, în scopul sprijinului reciproc al dezvoltării relațiilor politice și economice, al progresului și păcii. ◊ (În ideologia marxistă) Internaționalism proletar = principiu fundamental care exprimă unitatea și solidaritatea de clasă, internațională a oamenilor muncii din toate țările în lupta împotriva exploatării și asupririi. [Pron. -ți-o-. / Cf. fr. internationalisme].

AGRARIANISM s. n. orientare în gândirea economică care acordă prioritate dezvoltării agriculturii. (< fr. agrarianisme)

ASOCIAȚIA NAȚIUNILOR DIN ASIA DE SUD-EST (în engl.: Association of South-East Asian Nations – ASEAN, organizație guvernamentală regională, cu sediul la Jakarta, creată în 1967 la Bangkok, în scopul dezvoltării cooperării politice și economice între statele membre. Membri fondatori: Filipine, Indonezia, Malaysia, Singapore și Thailanda (în 1984 aderă și Sultanatul Brunei).

ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA (O.S.C.E.; în engl.: Organization for Security and Cooperation in Europe – O.S.C.E.), organizație creată în 1972 sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.), ca forum multilateral pentru dialog și negocieri. Numele actual a fost adoptat la 5 dec. 1994 la Conferința la nivel înalt, pentru a sublinia caracterul permanent al organismului. La 1 aug. 1975 a fost semnat Actul Final de la Helsinki, care stabilește principiile de securitate în Europa, inclusiv angajamentul statelor de a se abține de la acte de agresiune, respectul inviolabilității frontierelor, neamestecului în treburile interne și drepturile omului. Propune dezvoltarea cooperării în domeniile economic, științific și tehnologic, cooperarea în domeniul umanitar și în alte domenii, inclusiv promovarea schimburilor culturale, hotărârea de a continua procesul de consultare și cooperare între țările membre. Domeniile de competență s-au extins prin Carta de la Paris a unei noi Europe (1990), care a transformat C.S.C.E. dintr-un forum ad-hoc într-o organizație cu instituții permanente. Are ca membri 55 de state din Europa (inclusiv Vaticanul și Serbia-Muntenegru, ultima suspendată în 1992 în urma conflictului din Bosnia și Herțegovina), la care se adaugă Canada, S.U.A. și opt republici asiatice ex-sovietice. Secretariatul organizației are sediul la Viena (Austria).

PERICLE (c. 490-429 î. Hr.), om politic atenian. Se afirmă în viața politică a cetății ca acuzator în procesul intentat lui Cimon, liderul partidei aristocratice. După asasinarea lui Efialte (461 î. Hr.), P. devine liderul partidei democratice, calitate în care a înfăptuit un șir de măsuri legislative, întărind astfel rolul instituțiilor democratice. Sub conducerea lui, ca strateg (445-429 î. Hr.), democrația sclavagistă cunoaște apogeul dezvoltării, Atena devenind centrul economic, politic și cultural al lumii grecești. Protector al artelor (printre altele, reconstruirea Acropolei) și științelor. În timpul său a început Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.) pricinuit de ciocnirea de interese dintre Liga de la Delos și Liga peloponesiacă. Mort de ciumă. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Atenei, secolul în care a trăit (sec. 5 î. Hr.) a fost supranumit „secolul lui P”.

ŠIK, Ota (1919-2004), economist elvețian de origine cehă. S-a exilat în Elveția în 1970. Membru al C.C. al P.C. Cehoslovac (1962-1969), a fost autorul unor reforme economice vizând raționalizarea producției și creșterea responsabilităților muncitorilor. Lucrări: „A treia cale”, „Sisteme economice, teoria critică comparativă”, „Dezvoltare și crize”.

MOLDOVAN, Petre (1911-1996, n. Daia, jud., Mureș), economist și sociolog român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Director al Institutului de Cercetări Economice al Acad. Lucrări privind istoria economiei, statistica economică, sociologia și economia concretă („Planificare și sociologie”, „Studii de istorie economică. Contribuții la caracterizarea dezvoltării forțelor de producție în România în perioada dintre cele două războaie mondiale”).

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

ABSOLUT², -Ă, absoluți, -te, adj. 1. (în opoziție cu relativ) Care nu este supus nici unei restricții, nelimitat. Putere absolută. ◊ Adevăr absolut v. adevăr. Plusvaloare absolută v. plusvaloare. Majoritate absolută (de voturi) v. majoritate. Monarhie absolută v. monarhie. Zero absolut v. zero. Ablativ absolut v. ablativ. (în filozofia idealistă) Spirit absolut (sau idee absolută sau eu absolut) = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. Materialismul dialectic neagă noțiunea de spirit absolut și recunoaște ca realitate obiectivă unică și necondiționată materia, care este în veșnică mișcare și dezvoltare. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Care este considerat în raport cu sine însuși, și nu în comparație cu alte fenomene apropiate. Orientarea economiei [țărilor capitaliste] spre război are ca urmare intensificarea exploaării oamenilor muncii din țările capitaliste, creșterea șomajului, mărirea poverii impozitelor, sărăcirea absolută și relativă a maselor muncitoare, ceea ce duce inevitabil la ascuțirea contradicțiilor și a luptei de clasă, la coacerea unei adînci crize economice și politice. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 587. O dată cu creșterea rapidă a economiei socialiste și descreșterea relativă a economiei capitaliste are loc o creștere absolută a elementelor capitaliste, precum și o creștere a rezistenței acestora. LUPTA DE CLASĂ, 1953. nr. 34, 76. 3. Desăvirșit, complet. Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, T. 60.

MERCANTILISM s. n. Doctrină economică apărută la începutul dezvoltării capitalismului, care pretindea, în mod greșit, că la baza bunăstării unei țări nu stă producția, ci dezvoltarea schimbului de mărfuri și acumularea capitalului bănesc.

mercantilism sm [At: HASDEU, I. C. I, 199 / E: fr mercantilisme] 1 (Liv) Spirit negustoresc. 2 Interes comercial. 3 (Prt) Tendință, preocupare de a câștiga bani cu orice preț și prin orice mijloace. 4 (Ecp) Doctrină economică, apărută la începutul dezvoltării capitalismului, bazată pe principiul că avuția socială rezidă în acumularea metalelor prețioase și a stocului monetar intern.

MERCANTILISM s. n. 1. (Livresc) Spirit negustoresc, interes comercial ; (peiorativ) tendință, preocupare de a cîștiga bani cu orice preț și prin orice mijloace. Spuneau din mercantilism că acolo nu locuiește nimen., HASDEU, C. I, 199, cf. BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Opera sa constituie un magistral act de acuzare împotriva mercantilismului, împotriva societății capitaliste. V. ROM. ianuarie, 1 954, 277. 2. (Ec. pol.) Doctrină economică (apărută la începutul dezvoltării capitalismului) bazată pe principiul că avuția socială rezidă în acumularea metalelor prețioase și a stocului monetar intern. Sensul mercantilismului epocii lui Colbert. CONTEMP. 1948, nr. 111,4/5. Mercantilismul se baza pe ideea de dominare și imperialism. ib. - Din fr. mercantilisme.

CIVILIZAȚIE ~i f. 1) Nivel de dezvoltare materială și spirituală, atins de o formație social-economică. ~ antică. 2) Nivel înalt de dezvoltare a societății. [Art. civilizația; G.-D. civilizației; Sil. -ți-e] /<fr. civilisation

PROSPECTIVĂ s.f. Știință avînd ca obiect cauzele tehnice, economice și sociale care accelerează dezvoltarea lumii moderne, precum și prevederea situațiilor care pot decurge din influențele lor conjugate. V. futurologie. [< fr. prospective].

ROBINSONADĂ s.f. 1. Povestire despre naufragiați pierduți; fantezie în care individul izolat apare trăind în afara societății. 2. Termen folosit de Marx pentru a ironiza teoriile economice care pun la baza dezvoltării societății principiul economiei individuale. [< fr. robinsonade, germ. Robinsonade].

BANCA INTERNAȚIONALĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE ȘI DEZVOLTARE / BANCA MONDIALĂ (B.I.R.D. / B.M.; în engl.: Internațional Bank for Reconstruction and Development / World Bank – I.B.R.D. / W.B.), agenție specializată guvernamentală (din 1947) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Washington (S.U.A.), creată la 27 dec. 1945 în urma Conferinței de la Bretton Woods din 22 iul. 1944 (își începe activitatea la 25 iun. 1946), în scopul acordării de împrumuturi din fonduri proprii sau recuperate de pe piața de capital, țărilor în curs de dezvoltare, pentru finanțarea unor proiect economice, precum și al asistenței tehnice necesare. Sprijină nevoile de dezvoltare umană și socială pe termen lung, asigură împrumuturi financiare directe, furnizând suport în perioadele de criză în general populației din zonele subdezvoltate, folosește pârghii financiare pentru a promova politici-cheie și reforme instituționale, sprijină capitalul privat creând un climat favorabil investițiilor, asigură suport financiar pentru bunurile de larg consum indispensabile supraviețuirii populației în țările sărace. Cuprinde un ansamblu de trei instituții bancare asociate: Corporația Financiară Internațională (C.F.I.; în engl.: Internațional Finance Corporation – I.F.C.), fondată în 1956, 175 membri, Asociația Internațională pentru Dezvoltare (A.I.D.; în engl.: International Development Association – I.D.A.), fondată în 1960, 162 membri, Agenția pentru Garantarea Investițiilor Multilaterale (A.G.I.M.; în engl.: Multilateral Investment Guarantee Agency – M.I.G.A.), fondată în 1988, 154 de membri, toate trei cu sediul la Washington. România este membru B.I.R.D. / B.M. din 9 dec. 1972.

PARC (< fr.) s. n. 1. Grădină publică mare sau grădină plantată cu arbori, flori etc. în jurul unei proprietăți mari, amenajată cu alei, peluze etc. Vegetația poate fi combinată cu oglinzi de apă, cu forme de relief (terase, cascade, peșteri etc.), cu statui, chioșcuri, pavilioane. Vegetația este lăsată să se dezvolte liber sau este aranjată după reguli precise de armonizare a speciilor, dimensiunilor, formei, cromaticii etc. ori în funcție de traseele (aleile) de parcurs. ◊ P. dendrologic (arboretum) = p. care cuprinde o mare varietate de specii autohtone și exotice de arbori și arbuști, prezentând o deosebită valoare științifică și educațională. Printre cele mai valoroase p.d. din România se numără cele de la Simeria (jud. Hunedoara), Mihăești (jud. Argeș), Văleni (jud. Neamț), Dofteana și Hemeiuș (jud. Bacău). ◊ P. industrial = areal bine delimitat (având de regulă cel puțin 10 ha), administrat de o societate comercială care deține infrastructura necesară, dotări tehnice și sisteme de conectare la utilitățile din exteriorul parcului și în care se desfășoară activități economice, de cercetare științifică prin care este valorificat potențialul uman și material din zonă. Constituirea și funcționarea p. i. se bazează pe colaborarea dintre autoritățile administrației publice, agenți economici, unitățile de învățământ superior, de cercetare-dezvoltare și alți parteneri. Activitatea economică se realizează pe bază de contracte comerciale între societățile care administrează p. i. și diverși agenți economici interesați să utilizeze dotările de care dispune p. i. ◊ P. național = arie naturală protejată, de mare întindere, care conservă ecosisteme reprezentative, foarte puțin modificate de om, cu valoare științifică și peisagistică deosebită, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice, cu respectarea unor reguli stricte de ocrotire. Sunt excluse orice forme de exploatare a resurselor naturale și de utilizare a terenurilor care pot duce la modificarea mediului; este interzisă construcția de locuințe, iar dotările turistice sunt cantonate în zona limitrofă (zona preparc). Pentru conservarea elementelor de mare interes științific sau foarte vulnerabile în cadrul parcului se delimitează rezervații științifice integrale (cu regim strict de ocrotire), în care accesul publicului nu este permis. Primul p. n. din lume a fost instituit în 1872 în S.U.A. (p. n. Yellowstone). În România, primul p. n. a fost înființat în 1935, în masivul Retezat. Recent au mai fost declarate o serie de p. n., limitele teritoriale și modul lor de administrare fiind stabilite prin H.G. 230/2003, urmând ca suprafața exactă și zonarea interioară a lor să fie precizată ulterior. Aceste p. n. sunt: Domogled-Valea Cernei (care cuprinde aproape în întregime bazinul Cernei și partea superioară a bazinului Motrului, inclusiv Piatra Cloșanilor); Cheile Nerei-Beușnița (care cuprinde partea de S a m-ților Aninei și capătul nordic al m-ților Locvei); m-ții Rodnei; Cheile Bicazului-Hășmaș (care se întinde din bazinul Bicazului până în valea Oltului, la Bălan); Ceahlău; Călimani; Cozia (care cuprinde cea mai mare parte a masivului Cozia, un sector al defileului Oltului și părțile estice ale m-ților Căpățânii și Lotrului); Piatra-Craiului; Semenic-Cheile Carașului (în m-ții Semenic și n M-ților Aninei); m-ții Măcinului (inclusiv rezervația Valea Fagilor-Luncavița). P. n. Retezat și p. n. Rodnei au fost desemnate ca și rezervații ale biosferei (alături de Rezervația biosferei Delta Dunării). ◊ P. natural = arie naturală protejată, care conservă ecosisteme reprezentative, dar în oarecare măsură modificate de om, și care oferă posibilități de recreere, turism, activități științifice și educaționale. În general, p. n., sunt arii în care interacțiunea omului cu natura a creat ansambluri peisagistice originale, cu o biodiversitate ridicată și în care se mai păstrează numeroase elemente de interes științific. În cadrul lor există așezări omenești (în general de mici dimensiuni); sunt admise și chiar încurajate activitățile antropice tradiționale, dar sunt oprite implantările industriale și modificările radicale ale folosinței terenurilor. În această categorie sunt incluse unele arii de mare interes, dar care nu pot obține statutul de p. național (conform normelor Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii) datorită ponderii prea mari a terenurilor modificate antropic (p. n. Bucegi, Balta Mică a Brăilei desemnat și ca zonă umedă de importanță internațională în cadrul convenției Ramsar; p. n. Porțile de Fier, p. n. al m-ților Apuseni, p. n. Grădiștea Muncelului-Cioclovina, p. n. Vânători-Neamț). Corespunde categoriei UICN „arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului și recreere”. V. rezervație. ◊ P. de vânătoare = teren împrejmuit unde este crescut vânatul. 2. Suprafață de teren parcelată pentru locuințe, cu numeroase spații verzi. 3. P. sportiv = complex cu mai multe terenuri sportive sau săli, care au împrejurul lor spații verzi pentru odihnă și recreere. 4. Loc de staționare a vehiculelor sau de depozitare a utilajului unei instituții. ♦ P. de vehicule = totalitatea vehiculelor unei întreprinderi (de transport). 5. Totalitatea instalațiilor de pe un teren unde se fac extracții de minereuri sau de țiței.

PARETO, Vilfredo (1848-1923), sociolog și economist elvețian de origine italiană. Prof. univ. la Lausaunne. Ca sociolog a conceput o teorie a „circulației elitelor” pornind de la atribuirea unui rol de prim-plan instinctelor, apetiturilor, sentimentelor, intereselor și trăsăturilor de caracter în viața socială; înscriindu-se în orientarea psihologică în sociologie, a considerat că fiecare individ este dotat cu anumite „constante” psihologice sau cu anumite trebuințe spirituale care nu se pot satisface decât trăind în societate; de aici, orice analiză socială are ca bază o analiză psihologică („Tratat de sociologie generală”, „Pericolul socialist”, „Sistemele socialiste”). Autor al teoriei optimului economic (optimul lui P.); a dezvoltat teoria marginalistă a precedesorului său, L. Walras. Manuale de economie politică.

RÂMNICU SĂRAT 1. Râu în E României, afl. dr. al Siretului pe terit. com. Nănești, jud Vrancea; 123 km. Izv. de pe pantele de E ale masivului Furu (m-ții Vrancei), de la 1.310 m alt., de sub vf. Furu Mare, apoi meandrează larg în cadrul Subcarpaților Vrancei unde pantele longitudinale sunt accentuate (33‰), cu excepția zonelor depresionare, unde pantele scad sub 5‰, având o direcție generală de curgere NV-SE. După un curs de c. 10 km de la izvor, râul pătrunde în depr. Neculele și apoi în depr. Dumitrești, unde primește aportul a numeroase izvoare cloruro-sodice (Motnău, Păcuri ș.a.), prin contribuția cărora apele râului devin sărate (de aici numele de Râmnicu Sărat) până la vărsare. Râul are un debit inconstant, cu o medie multianuală de 2,65 m³/s. Irigații în cursul inf. Afl. pr.: Sărățel, Râmnicel, Motnău, Coțațcu, Voetin. În unele lucrări de specialitate râul Râmnicu Sărat apare numai cu numele de Râmnic. 2. Municipiu în jud. Buzău, situat în C. Râmnicului, pe râul Râmnicu Sărat; 40.290 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată la 13 iun. 1881. Nod rutier. Turnătorie de piese din fontă pentru mașini-unelte. Instalație (rafinărie) pentru regenerarea uleiurilor lubrifiante uzate (din 1952). Fabrici de garnituri de frână și etanșare pentru toate tipurile de autovehicule, de șuruburi, buloane, lanțuri și arcuri, de confecții, țigarete și de produse alim. (conserve de legume și fructe, ulei vegetal, preparate din carne și lapte etc.). Muzeu cu secții de etnografie, arte plastice, științele naturii, cu colecții de costume, covoare și ceramică populare, de floră și faună autohtone și străine (fluturi exotici din China și Malaysia). R.S. apare menționat documentar ca așezare rurală la 8 sept. 1439 într-un privilegiu comercial emis de domnul Vlad Dracul, iar ca oraș în 1574. Unele documente din sec. 15 atestă că R.S. era reședință de județ – statut menținut până în 1950 (în 1700, figura ca reșed. de județ pe o hartă a stolnicului Constantin Cantacuzino). În 1474, domnul Ștefan cel Mare a pus piatra de temelie a bisericii Cuvioasa Parascheva, iar în a doua jumătate a sec. 16 s-a construit o puternică fortificație care să slujească drept „stavilă în calea oștilor otomane și mai ales a invaziei tătarilor”, fortificație refăcută la sfârșitul sec. 17 de Constantin Brâncoveanu. În sec. 18, R.S. a suferit de pe urma războaielor ruso-turce, iar în sec. 19 a cunoscut efervescența anului revoluționar 1848, a anului unionist 1859 și a celui de cucerire a independenței din 1877. În perioada interbelică avea o industrie incipientă (fabrici de ulei, săpun, rachiu, moară ș.a.), dar se dezvoltă din punct de vedere economic, urbanistic, social-cultural după 1950. Declarat municipiu la 24 nov. 1994. Monumente: biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din anii 1690-1696 a lui Constantin Brâncoveanu, cu o bogată decorație sculptată la portal; păstrează picturi murale executate de Pârvu Mutu. În apropierea bisericii se află Casa Domnească; bisericile Sf. Dumitru (1708, cu unele refaceri din 1870-1871) și Sf. Spiridon (1784, renovată în 1814); edificiile celor două gări feroviare (gara veche, 1881 și gara nouă, 1893-1898); clădirea Primăriei (1898); bustul lui Alexandru Vlahuță, operă a sculptorului O. Späthe; casele memoriale ale biologului Traian Săvulescu și sopranei Florica Cristoforeanu ș.a.

ROSCHER [róʃer], Wilhelm (1817-1894), economist german, unul dintre principalii reprezentanți ai școlii istorice germane. A respins metoda abstractizării și tezele economiei politice clasice, a negat existența legilor economice obiective și a susținut că „tradițiile istorice” joacă un rol primordial în dezvoltarea societății. În cercetarea fenomenelor economice, R. a acordat o importantă de prim ordin unor factori ca morala, dreptul etc. („Sistemul economiei naționale”).

ACT, acte, s. n. 1. (Urmat de diverse determinări) Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît și încheierea de tratate de prietenie cu alte țări democratice și doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale și a independenței noastre, acte de asigurare a condițiilor externe favorabile pentru nestingherita continuare a operei de dezvoltare democratică și de ridicare economică a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140. ◊ Act istoric = acțiune, realizare, înfăptuire de importanță istorică pentru stat, pentru societate. Adînca nepotrivire în viața interioară a statului nostru, pricinuită de existența monarhiei, a fost lichidată prin actul istoric al înlăturării monarhiei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 137. Act de autoritate = dispoziție, decizie, hotărîre care emană de la o autoritate. ◊ Expr. A face act de autoritate = a face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă pînă atunci. A lua act (de ceva) = a) a înregistra, a nota (ceva); b) a declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. 2. Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop; faptă, acțiune, lucrare. ◊ Act reflex v. reflex. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice (marcată pe scenă prin coborîrea cortinei). Piesa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale are 4 acte. 4. Document emanat de la o autoritate, prin care se atestă un fapt, o obligație, o învoială sau care reprezintă o încheiere, o concluzie etc. Act de stare civilă. Cu acte în regulă, infractorii au fost deferiți justiției. ▭ Îl cheamă Ion C. Tudoran, dar acesta e un nume pentru actele de la primărie. BOGZA, C. O. 361. Din zilele principilor războinici, sau curînd după dînșii, se găsesc cele mai multe acte prin care moșnenii își vînd moșiile. BĂLCESCU, O. I 138. ◊ Act de acuzare = încheiere scrisă, întocmită de autoritatea care a anchetat o cauză penală, și care servește ca bază de dezbateri la proces. ◊ (Fig.) Viața nouă a femeii muncitoare din țara noastră se deosebește fundamental de viața înrobită a femeilor din țările capitaliste și constituie un adevărat ac de acuzare împotriva putredei și fățarnicei «civilizații» imperialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2575. ♦ (La pl.) Documente prin care se legitimează cineva. Ai acte? – Pl. și: (3, învechit) acturi (ALECSANDRI, S. 176).

ÎNAPOIAT, -Ă, înapoiați, -te, adj. (Despre persoane, popoare, țări etc.) Care a rămas în urmă în ceea ce privește nivelul cultural, economic, politic etc. Imperialismul, accelerînd dezvoltarea capitalismului în țările mai înapoiate, determină ascuțirea luptei împotriva asupririi naționale. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 20.

protecționism sn [At: HASDEU, I. C. I, 105 / S și: (înv) ~izm / P: ~ți-o~ / E: fr protectionnisme] Sistem de măsuri politico-economice al cărui scop este dezvoltarea și ocrotirea industriei și a agriculturii indigene împotriva concurenței străine prin aplicarea unui regim de taxe vamale ridicate la mărfurile de import.

CIRCUÍT (fr., lat.) s. n. 1. (TEHN.) Sistem de medii prin care pot circula particule materiale (apă, abur, gaze, particule încărcate cu sarcini electrice etc.). ◊ C. electric = sistem de medii prin care trece curentul electric; este constituit din conductoare electrice, rezistoare, bobine, condensatoare, tuburi electronice, elemente semiconductoare etc., caracterizate prin rezistență, capacitate și inductivitate, care reprezintă parametrii c.e. ◊ C. Oscilant = c. electric format dintr-o bobină și un condensator, care întreține oscilații ale cîmpului electromagnetic. ◊ C. imprimat v. imprimat. ◊ C. magnetic = sistem de medii (în cea mai mare parte materiale feromagnetice) prin care se poate închide fluxul magnetic al unei mașini sau al unui aparat electric. ♦ (INFORM.) C. informațional = cale parcursă de o informație, din momentul producerii pînă la clasarea sau distrugerea sa, în cadrul unui sistem informațional. ◊ C. integrat = pastilă semiconductoare pe care sînt realizate, prin diferite tehnologii de fabricație, diode, tranzistoare, condensatoare și rezistoare, interconectate în scopul obținerii unor funcții specifice; pastila este introdusă într-o capsulă ceramică sau din material plastic, cu un set de terminale metalice (pini) conectate la bornele de intrare, ieșire și de alimentare ale circuitelor existente pe pastilă. 2. Circuitul apei în natură = proces complex și continuu de circulație a apei în cadrul învelișului geografic (hidrosferă, atmosferă, litosferă), care cuprinde evaporarea, formarea norilor, precipitațiile atmosferice și scurgerea lor pe pante, infiltrarea și formarea apelor subterane și de suprafață, și care este condiționat de radiația solară și de forța gravitațională. ◊ C. biologic = drumul parcurs în biosferă de diferite elemente chimice extrase din mediul abiotic de către organismele vii, constituind o parte a circuitelor biogeochimice; ciclu biologic. Se realizează prin intermediul producătorilor primari care sintetizează materia organică din elementele anorganice și prin consumatorii vegetali (erbivore) și animali (carnivore, insectivore). ◊ C. biogeochimic = itinerar complet, al materiei în natură, incluzând c. biologic și etapa transformării materiei organice în materie anorganică de către o categorie de organisme descompunătoare (bacterii și ciuperci). 4. (EC.) Succesiune a fazelor pe care le parcurge un produs de la producător la consumator (producție, circulație, repartiție, consum), perturbarea activității la nivelul uneia dintre aceste faze sau a înlănțuirii lor antrenînd întreruperea circuitului economic. ◊ C. economic = a) ansamblul relațiilor macroeconomice care se stabilesc între diferitele structuri economice naționale (structurile de producție și de consum, monetare și financiare, de regularizare, relațiile cu exteriorul); b) unitatea și interdependența dintre fluxurile reale (al produselor și al factorilor de producție) și fluxurile monetare (între diferitele grupe sociale, constituind veniturile unora și cheltuielile altora). ◊ Circuitul economic național = ansamblul legăturilor ce se stabilesc la scară națională între unități economice, ramuri sau zone teritoriale, prin care acestea oferă și primesc, pe bază de reciprocitate, valori materiale și spirituale necesare desfășurării optime a fluxului continuu al producției, a dezvoltării economico-sociale a țării. ◊ Circuitul economic mondial = ansamblul legăturilor, schimburilor și tranzacțiilor economice între statele lumii (comerțul internațional, cooperarea economică și tehnico-științifică, relațiile financiare și de credit internaționale, schimbul de valori culturale, turismul etc.). 5. Itinerar al unei călătorii (cu întoarcere la locul de plecare).

SARMIZEGETUSA 1. Com. în jud. Hunedoara, situată în V depr. Hațeg, la poalele NE ale m-ților Țarcu și cele SE ale m-ților Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Breazova; 1.374 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.). Expl. de marmură (în satul Zeicani). Pomicultură (meri, pruni). Muzeu arheologic cu obiecte din argint, bronz și ceramică, monede, monumente epigrafice și sculpturale, mozaicuri, arme etc. Pe terit satului S. au fost descoperite vestigiile orașului roman Colonia Dacica, întemeiat în anii 108-110 de către D(ecimus) Terentius Scaurianus (al doilea ei guvernator), în numele împăratului Traian, pe locul unde existase tabăra Legiunii a V-a Macedonica. Colonizat ulterior de veteranii romani (deductio veteranorum), care participaseră la războaiele de cucerire a Daciei, orașul a devenit cap. prov. romane Dacia (aici se aflau sediul guvernatorului provinciei, al aparatului ad-tiv, fiscal, militar, economic și religios), luând, în timpul împăratului Adrian (Hadrian) (117-138), numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, căruia i se va adăuga în perioada 222-235 epitetul de metropolis. Orașul a cunoscut o intensă și permanentă dezvoltare urbană, fiind pr. centru politic, economic, militar, religios și ad-tiv al Daciei și sediul pentru „Concilium provinciarum Daciarum trium” (Adunarea provincială reprezentativă, creată odată cu instituirea guvernării unice a celor trei Dacii în timpul lui Alexandru Sever, în anii 222-235). Ruinele orașului roman se extind pe c. 1.500 m lungime și 1.000 m lățime, apreciindu-se că în arealul lui locuiau c. 20.000 de oameni. Inițial, orașul a avut formă de patrulater (600 x 540 m), înconjurat de un puternic zid de incintă înalt de c. 5 m, ce închidea o suprafață de c. 33 ha, străjuit de turnuri circulare la colțuri. În centrul orașului, în jurul unei piețe pavate cu lespezi de calcar, existau Palatul Augustaliilor, Forul, clădiri administrative și locuințe particulare, iar în afara zidului de incintă au fost identificate edificiul termal, vestigiile unor villae suburbane și ale amfiteatrului roman. Aflat la 125 m N de incinta orașului, amfiteatrul roman avea o formă elipsoidală, cu axele în lungime de 88 și respectiv 99 m, cu 12 porți de acces la tribune și o arenă de 66 x 47 m. În afara zidurilor orașului se mai aflau cuptoare de ars cărămida, precum și necropola, în cadrul căreia a fost identificat mausoleul Aureliilor. La S. au fost descoperite un număr mare de morminte, numeroase inscripții cu referiri la monumente, temple, administrația orașului ș.a., statuile votive ale lui Iupiter și Higeea, reliefuri ale Cavalerului trac, ale Dianei, ale Cavalerilor danubieni ș.a., capul unei statui din bronz reprezentându-l pe Traian, numeroase medalioane, fibule vase ceramice și de sticlă etc. Vestigiile descoperite atestă existența S. până prin sec. 4 d. Hr. 2. Sarmizegetusa Regia sau Sarmizegetusa Basileion, centrul economic, militar, politic și religios al statului dac în sec. 1 d. Hr. situat în M. Orăștiei. Distrusă în urma celui de-al Doilea Război Daco-Roman (105-106). Refăcută de romani, a devenit sediul unui detașament din Legiunea a IV-a Flavia Felix. Vestigiile arheologice de aici, împreună cu celelalte cetăți dacice din M. Orăștiei, sunt incluse în Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina. V. Orăștioara de Sus.

MAREA NEAGRĂ, mare intercontinentală situată în Europa de SE și Asia Mică, scăldând țărmurile României (234 km), Ucrainei, Rusiei, Georgiei, Turciei și Bulgariei; 413.488 km²; lungimea: 1.148 km; lățimea max.: 606 km. Ad. medie: 1.282 m; ad. max.: 2.245 m. Comunică prin str. Bosfor cu M. Marmara și mai departe cu Marea Egee prin str. Dardanele, iar prin str. Kerci cu M. Azov. Are o formă ovală, cu țărmuri puțin crestate, cu numeroase limane în NV. Întinsă platformă continentală (c. 36% din supr. reliefului submarin). În M.N. se varsă Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul, Kizil-Irmak ș.a. Salinitate scăzută: 15-22‰. Temp. medie: 12-14°C în febr. și 20-22°C în aug. Sub influența vânturilor se formează un curent circular care, datoriră pen. Crimeea, se împarte în două ramuri închise: estică și vestică. Prin str. Bosfor circulă un curent de suprafață dinspre M.N. Flora săracă, de origine mediteraneană, este reprezentată prin alge și iarbă de mare. Faună bogată (c. 1.500 specii) litorală (moluște, crustacee amfipozi, acul de mare, căluțul de mare), bentonică (calcan, limbă de mare), pelagică (hamsii, heringi, scrumbii, stavrizi, sturioni, delfini). Sub 200 m, din cauza lipsei oxigenului, trăiesc doar bacterii sulfuroase. Litoralul M.N. constituie o importantă zonă balneoclimaterică, de-a lungul căreia s-au dezvoltat stațiunile Mamaia, Constanța, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai, Vama Veche (România), Varna, Nisipurile de Aur, Albena (Bulgaria), Soci (Federația Rusă), Ialta (Ucraina), Suhumi, Batumi (Georgia). Țările riverane, precum și alte state din aria de influență a M.N., au aderat la programul de Cooperare Economică a Mării Negre (lansat în 1992), care urmărește stimularea creșterii economice, amplificarea relațiilor comerciale și asigurarea dezvoltării durabile a zonei, în condițiile unor măsuri eficiente de protejarea mediului marin. Porturi pr.: Constanța, Odessa, Sevastopol, Novorossiisk, Batumi, Trabzon, Samsun, Burgas, Varna. Denumirea antică: Pontus Euxinus.

CONTRIBUI, contribui, vb. IV. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A-și da aportul (material sau moral), a participa la o acțiune comună; a fi printre cauzele unui lucru, a ajuta, a înlesni apariția sau dezvoltarea unui lucru. Relațiile diplomatice și economice cu U.R.S.S. au contribuit și contribuie la consolidarea independenței noastre politice și economice. REZ. HOT. I 9. Cooperația va contribui la transformarea însăși a căracterului micii gospodării țărănești. REZ. HOT. I 98. – Prez. ind. și: (rar) contribuiesc (GHEREA, ST. CR. I 262).

renaște [At: CR (1829), 254²/4 / Pzi: renasc / E: re¹- + naște cf fr renaître] 1-2 vit (D. ființe) A se naște din nou. 3 vt A da din nou viață cuiva. 4-5 vit (Fig) A-și recâștiga forțele morale, vitalitatea Si: a (se) redresa, a (se) reface (8-9). 6 vi (Fig)A-și înnoi concepțiile. 7 vi A crește din nou Si: a se regenera. 8 vi (Fig) A se trezi din nou la viață Si: a-și reveni (5). 9 vi (Fig) A se produce din nou Si: a reapărea. 10 vt A crea din nou Si: a regenera. 11 vi (Fig) A-și recâștiga puterea economică sau politică, dobândind o nouă dezvoltare. 12 vi (Fig) A se forma din nou Si: a se reface (10), a reconstitui (1).

renaștere sf [At: CR (1829), 261¹/9 / Pl: ~ri / E: renaște] 1 Naștere din nou a unei ființe. 2 (Fig) Recâștigare a forțelor morale, a vitalității Si: redresare, refacere (4). 3 (Fig) înnoire a concepțiilor. 4 (Fig) Trezire din nou la viață Si: revenire (6). 5 (Fig) Recâștigare a puterii (economice sau politice). 6 Dobândire a unei dezvoltări noi. 7 Formare din nou Si: refacere (2).

renăscut, ~ă a [At: MACEDONSKI, O. I, 62 / Pl: ~uți, ~e / E: renaște] 1 (D. ființe) Care s-a născut din nou. 2 (Fig) Care și-a redobândit foițele morale, vitalitatea. 3 (Fig) Care s-a redresat, s-a refăcut. 4 (Fig) Care și-a înnoit concepțiile. 5 Care a crescut din nou Si: regenerat (4). 6 (Fig) Care s-a trezit din nou la viață, care și-a revenit. 7 (Fig) Care s-a produs din nou, care a reapărut. 8 (Fig) Care și-a recâștigat puterea economică sau politică, dobândind o nouă dezvoltare. 9 Care s-a format din nou, care s-a refăcut.

subdezvoltare sf [At: FLACĂRA, 1969, nr. 1, 67 / Pl: ~tări / E: sub¹- + dezvoltare cf fr sous-développement] 1 Fenomen social-economic specific unui grup de țări ale lumii contemporane cu potențial economic foarte scăzut, rezultat din insuficienta dezvoltare a forțelor de producție, dintr-o accentuată disproporționalitate economică, din predominarea agriculturii sau a industriei extractive, din subnutriție, din stări sociale anacronice etc. 2 Stare a ceea ce este subdezvoltat (2).

PROTECȚIONISM s.n. (Ec.) Sistem de măsuri politice-economice al cărui scop este ocrotirea și dezvoltarea industriei și agriculturii indigene împotriva concurenței străine prin aplicarea unor taxe vamale mari la mărfurile de import. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. protectionnisme].

INDEPENDENȚĂ s. f. 1. drept al unui stat la existență și dezvoltare liberă, fără amestec din afară, de a-și hotărî singur soarta, de a-și alege, potrivit voinței și intereselor sale, calea de dezvoltare socială și politică. ◊ stare de neatârnare economică și socială (a unei persoane, a unei clase sociale). 2. libertate sau înclinare de a face, sau de a privi ceva în mod independent. 3. proprietate a unui sistem axiomatic constând în aceea că nici una din axiomele sale nu este deductibilă din celelalte. (< fr. indépendance)

ALLAIS [alé], Maurice (n. 1911), economist francez. Contribuții în dezvoltarea economiei matematice și în studiul echilibrului economic al monedei și al creditului („Crearea monedei și puterea de cumpărare prin mecanismele de credit”, „Conceptul surplusului și pierderii și reformularea teoriei stabilității echilibrului economic general și eficacitatea maximă”). Premiul Nobel (1988).

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

KLIUCEVSKI, Vasili Osipovici (1841-1911), istoric rus de orientare liberală. Contribuții la studiul problemelor social-politice din Rusia, argumentând că dezvoltarea societății este determinată de factori geografici, economici și sociali („Duma boierească în Rusia veche”, „Originea iobăgiei în Rusia”).

IMPERIALISM s. n. Tendință a unui stat dezvoltat de a-și extinde influența politică, economică și culturală asupra altor state mai puțin dezvoltate, impunându-le propriile legi. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. impérialisme.

ANARHIC, -Ă, anarhici, -e, adj. 1. Care se referă Ia anarhie, care este propriu anarhiei, care practică sau favorizează anarhia, care duce la anarhie; dezorganizat, haotic. În locul dezvoltării spontane anarhice și oarbe, caracteristice modului de producție capitalist, care duce inevitabil la criză, haos economic, șomaj și mizerie, economia socialistă se bazează pe o dezvoltare coordonată a tuturor ramurilor și unităților economice, ținînd seama de necesitățile generale ale economiei socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 217. 2. (Despre manifestări ale omului) Care dovedește indisciplină, care arată nesupunere, care-și face de cap. Știe să sublinieze cum sînt biruite prin forța exemplului personal, pornirile anarhice ale copiilor, rezultate ale educației vechi. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/5.

CONSTITUȚIONAL, -Ă, constituționali, -e, adj. În conformitate cu constituția unui stat, prevăzut în constituție, bazat pe constituție. Libertăți constituționale. Act constituțional. ▭ Comisie constituțională = comisie însărcinată cu elaborarea textului unei (noi) constituții a statului. Sarcina principală care stătea în fața Comisiei constituționale era de a elabora un proiect de constituție care să oglindească în mod just particularitățile economice și politice ale perioadei actuale de dezvoltare a R.P.R. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 688. Drept constituțional = ramură a științei dreptului care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgînd din constituție. Monarhie constituțională v. monarhie. – Pronunțat: -ți-o-.

IDEAL¹, idealuri, s. n. Scopul suprem, țelul final al activității și al năzuințelor, gradul cel mai înalt și mai greu de ajuns al perfecțiunii într-o direcție, într-un domeniu oarecare. Toate idealurile care nu țin seama de condițiile economice și care nu se bizuie pe dezvoltarea acestora nu sînt nici bune, nici acceptabile. STALIN, O. I 331. Înaltele idealuri ale comunarzilor din Paris ș-au găsit triumful în victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 380, 2/5. – Pronunțat: -de-al.

TERȚIAR², -Ă adj. 1. care reprezintă al treilea stadiu, a treia fază în dezvoltarea unui lucru. ♦ (ec.) sector ~ = sector al activității economice a unei țări, neproducător direct de bunuri, reprezentat preponderent de comerț și prestații (transporturi, administrație etc.). ◊ (med.; despre simptome) care apare după primele două faze ce caracterizează o boală. 2. eră ~ă (și s. n.) = neozoic. 3. (despre faună, floră, formații geologice) care aparține erei terțiare² (2). (< fr. tertiaire, lat. tertiarius)

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea inferioară (mai largă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcție, care susține întreaga construcție. ♦ Una dintre laturile unui triunghi sau ale unui poligon, ori una dintre fețele unui poliedru, care are o poziție specială față de celelalte laturi sau fețe. ♦ Linie dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur. A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. ♦ Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Orînduirea economică a societății într-o etapă dată a dezvoltării ei. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprinzînd și instalațiile necesare spre a servi ca temei, ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În expr.) Bază de articulație = mod de articulație a sunetelor, caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare. 6. (În expr.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili; are gust leșietic, albăstrește hîrtia de turnesol și, în combinație cu un acid, formează o sare. – Fr. base, (I 3) rus [ekonomiceskaia] baza.

MARȚIAN-POP, Dionisie (1829-1865, n. Ponor, jud. Alba), economist și statistician român. A înființat și condus primele publicații periodice de economie și statistică. Adept al protecționismului, s-a pronunțat pentru crearea unei industrii naționale, pentru dezvoltarea comerțului, organizarea sistemului de credit, construirea de căi ferate, adoptarea sistemului modern de măsuri și greutate, dezvoltarea învățământului de toate gradele, îndeosebi tehnic și economic. Lucrări: „Studii sistematice în economia politică. Partea primă. Economia socială. Sarcina prima”, „Coloniștii germani și România”.

IMPERIALÍSM (< fr.) s. n. Trăsătură a relațiilor internaționale moderne, ilustrată prin tendința unui stat dezvoltat de a-și extinde influența politică și economică asupra altor state, mai puțin dezvoltate, impunându-le propriile lui legi. Interpretarea economică a i., deosebit de influentă în sec. 20, dată mai întâi de R. Hilderfing, apoi de V.I. Lenin, prezintă i. drept stadiu suprem al capitalismului (fuziunea între capitalul industrial și cel bancar duce la formarea unor oligarhii financiare ce impun diverse monopoluri; exportul de capital are o importanță deosebită, a început împărțirea economică între trusturile internaționale; a luat sfârșit împărțirea teritorială a lumii între cele mai mari țări capitaliste). După ce critică abordarea lui Lenin, filozoful Raymond Aron oferă o interpretare politică a i., una dintre puținele ce-și păstrează valoarea explicativă după modificările geopolitice petrecute în anii din urmă. Prin extensiune, termenul este utilizat și pentru alte epoci istorice (de ex. i. roman).

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea de jos (mai largă, de obicei solidă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcție, care susține întreaga construcție. V. temelie, fundament. Coloanele dorice nu au bază. ▭ Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. ◊ Fig. Afirmații fără bază. Pe ce bază afirmi acest lucru? ◊ Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur, solid. Ce studii ar la bază? A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Latura unei figuri sau fața unui corp geometric opusă, vîrfului, care se ia drept punct de plecare spre a măsura, printr-o perpendiculară, înălțimea figurii sau a corpului, respectiv. Baza unui triunghi. Baza unei prisme. Baza unui cilindru. ♦ Linia dreaptă și măsurată pe teren cu. mare precizie, care servește ca linie de pornire pentru, construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Ceea ce constituie temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. Planul cincinal este un program de luptă al construirii bazelor socialismului în țara noastră, pentru asigurarea înfloririi patriei noastre și a bunăstării celor ce muncesc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 471. Succesul în creșterea animalelor depinde, în mare măsură, de existența bazei furajere care să asigure animalelor nutrețuri suficiente și de bună calitate pe tot timpul anului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2678. ♦ Principiu pe care se clădește un sistem, o teorie, o știință. Sfaturile populare constituie baza politică a Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 10. Lenin, marele continuator al operei lui Marx, a elaborat bazele ideologice ale partidului marxist, a ridicat într-o măsură imensă însemnătatea teoriei revoluționare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 6. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial; pe care te poți bizui. Fără atîția oameni de bază, munca-n ateliere nu prea merge. GALAN, Z. R. 389. Organizație de bază v. organizație. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = a) în conformitate cu..., pe principiul... În baza decretului nr... se dispune ca... = [Statul romîn democrat-popular] asigură întărirea și dezvoltarea forțelor de producție ale țării prin industrializarea ei socialistă, prin lichidarea înapoierii economice, tehnice și culturale, prin transformarea socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimțămînt al țăranilor muncitori. CONST. R.P.R. 14; b) avînd drept principal element component... Culorile sintetice sînt fabricate pe bază de anilină. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. Preparat cu bază de calciu. ♦ Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei (numită în general «bas»). 3. (Uneori determinat prin «economică») Orînduirea economică a societății într-o etapă dată a dezvoltării ei. În producția socială a vieții lor, oamenii intră în relații determinate, necesare, independente de voința lor, în relații de producție care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forțelor lor materiale de producție. Totalitatea acestor relații de producție formează structura economică a societății, baza reală pe care se înalță o suprastructură juridică și politică și căreia îi corespund forme determinate ale conștiinței sociale. MARX, CR. EC. POL. 9. Suprastructura este generată de bază, dar aceasta mu înseamnă nicidecum, că suprastructura nu face decît să reflecte baza, că ea este pasivă, neutră, că are o atitudine indiferentă față de soarta bazei sale, față de soarta claselor, față de caracterul orînduirii. Dimpotrivă, o dată apărută, ea devine o forță activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să capete formă și să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orînduiri să nimicească și să lichideze vechea bază și vechile clase. STALIN, PROBL. LINGV. 6. 4. (Urmat de diferite determinări) Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprinzînd și instalațiile necesare spre a putea servi ca temei, ca punct de plecare pentru o anumită activitate: a) întreprindere auxiliară prevăzută cu depozite, ateliere etc., care deservește o anumită ramură a industriei sau o anumită regiune. Bază de materii prime. Bază de aprovizionare. În regiunea Rostov s-a înființat o bază de prelucrare a țițeiului; b) (adesea determinat prin «de recepție») clădire special amenajată pentru primirea și păstrarea produselor agricole colectate; depozit; c) (adesea determinat prin «militară») regiune puternic întărită, prezentînd avantaje strategice și tactice, unde sînt instalate rezerve militare de diferite arme, construcții speciale și depozite de muniții, combustibile, echipament, subzistență etc. Bază de atac. Bază aeriană (sau aviatică) = aeroport militar, înzestrat cu hangare și cu ateliere de reparații pentru un număr mai mare de avioane. Bază navală = port militar. Bază de operații sau bază operativă = zonă sau regiune în care se concentrează trupe de arme diferite, în vederea unor operații viitoare. Vreme îndelungată țara noastră a fost folosită de imperialiști drept parte integrantă a «cordonului sanitar» în jurul Uniunii Sovietice, apoi drept bază de operațiuni pentru atacul direct împotriva ei. Trecutul acesta nu se va mai întoarce niciodată. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140; d) (În expr.) bază sportivă = complex de instalații servind sportivilor pentru antrenamente și competiții. 5. (În expr.) Bază de articulație = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect.6. (În expr.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic compus dintr-un oxidril și un metal; are gust leșietic, albăstrește hîrtia roșie de turnesol și, în combinație cu un acid, formează o sare. Hidratul de sodiu, numit și sodă caustică, e o bază puternică.

MENÍT, -Ă adj. 1. (Învechit și regional, urmat de determinări introduse prin prep. „pentru”) Al cărui rost este dinainte stabilit ; destinat (de cineva) pentru. . . Cf. m e n i (4). Pămîntul menit pentru grădină, I. IONESCU, C. 11/2. Țața Eliza și Babeta numărau bucățile. . . punînd deoparte legăturile, menite care pentru cămăși, care pentru fețe de perină. BRĂESCU, A. 98. 2. (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care are menirea (4), care are rostul, misiunea, sarcina (să. . .), care urmărește scopul (de a. . .) ; destinat, sortit. V. c h e m a t. Ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii, meniți a împărtăși aceeași soartă. BART, S. M. 12. Ar fi de prisos să înmulțim aici exemplele menite să arate că, pornind de la faptele de repetiție ale limbii, poetul are facultatea să le dezvolte în fapte de invenție. VIANU, S. 8. Bălcescu a folosit argumentele istorice menite să probeze legitimitatea drepturilor și năzuințelor care însuflețeau păturile oprimate ale poporului român. L. ROM.1953, nr. 1, 32. Statul democrat popular are posibilități tot mai mari de a lua măsuri economice menite să asigure o cît mai justă dezvoltare proporțională a economiei naționale. CONTEMP. 1953, nr. 361, 2/3. Consiliul agricol a inițiat o serie de măsuri menite să ducă la grăbirea recoltatului. SCÎNTEIA, 1965, nr. 6 678. 3. (În credințele mistice) Descîntat, vrăjit. Buruiene strînse la zile mari, menite și sorocite. CONTEMPORANUL, V_1; 291. – Pl.: meniți, -te. – V. meni.

FORMAȚIE s.f. 1. Întocmire, alcătuire, organizare; formare. ♦ Complex de strate din scoarța Pămîntului depuse într-o anumită perioadă geologică. 2. Formație social-economică = categorie ce desemnează o treaptă istorică determinată a dezvoltării societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestora și o suprastructură generată de aceste relații. 3. Așezare, dispozitiv al unei unități militare în vederea unei acțiuni. 4. Ansamblu, echipă. 5. Combinație de cifre, de figuri sau de poziții la unele jocuri (la loterie etc.). [Gen. -iei, var. formațiune s.f. / < fr. formation, it. formazione, lat. formatio].

HONDA, Toshiaki (1744-1821), matematician, astronom și economist japonez. A susținut introducerea unor elemente ale civilizației occidentale (dezvoltarea căilor și mijloacelor de transport), în viața social-economică japoneză, care, în viziunea sa, aveau rolul de a impulsiona dezvoltarea Japoniei.

LAISSEZ-FAIRE [lesé-fer] (loc. fr.) Doctrină economică apărută în Franța, în sec. 17, atribuită lui Vincent fr Gournay și promovată de fiziocrați. A cunoscut maxima dezvoltare în sec. 19 în Europa Occidentală. A susținut politica economică a liberului schimb sau a liberei concurențe și neintervenția statului în economie.

CONTRADICȚIE, contradicții, s. f. 1. (Fil.) Opoziție a celor două laturi contrarii (negativ și pozitiv, vechi și nou) existente în orice fenomen din natură, gîndire și societate, care sînt în același timp legate între ele și se întrepătrund, rezultatul apariției și învingerii acestei opoziții constituind motorul dezvoltării, al evoluției de la inferior la superior. Contradicția dintre tendința de lărgire nelimitată a producției și consumul limitat nu este unica contradicție a capitalismului, care în genere nu poate exista și nu se poate dezvolta fără contradicții. LENIN, O.III 39. Înrăutățirea situației materiale a maselor largi populare duce la intensificarea luptei lor împotriva scăderii nivelului de trai, împotriva politicii militariste, duce la ascuțirea contradicțiilor de clasă dintre burghezia imperialistă și oamenii muncii, la creșterea valului de greve în țările capitaliste. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 19. Contradicția de interese dintre oraș și sat, dintre industrie și agricultură se exprimă pe plan social prin contradicția de clasă dintre masele țărănimii și clasele exploatatoare – contradicție care nu poate fi rezolvată decît prin doborîrea exploatatorilor și eliberarea agriculturii din exploatarea capitalistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 2/2. Heraclit a arătat existența contradicțiilor în natură și în oarecare măsură chiar în istorie. CONSTANTINESCU, HERACLIT 7. Contradicții antagoniste = contradicții la baza cărora stă lupta- de neîmpăcat dintre vechi și nou și care nu se pot rezolva decît prin distrugerea vechiului, constituind în același timp conținutul intern al procesului de dezvoltare, al transformării schimbărilor cantitative în schimbări calitative, Contradicțiile economice dintre oraș și sat în societatea capitalistă sînt contradicții antagoniste. ▭ Contradicții neantagoniste = contradicții îndărătul cărora nu stau clase vrăjmașe cu interese diametral opuse și a căror stingere se face prin dezvoltare lentă, fără a duce Ia conflicte antagoniste. În societatea socialistă contradicțiile dintre relațiile de producție și forțele de producție sînt contradicții neantagoniste. ◊ Loc. adv. În contradicție cu... = în opoziție sau în dezacord cu... În aceste rînduri autorul intră în contradicție cu el însuși. 2. (Sens curent) Nepotrivire între idei sau fapte, contrazicere, Spirit de contradicție = tendință a unor oameni de a contrazice totdeauna pe ceilalți. – Pronunțat: -ți-e.

bază sf [At: NEGRUZZI, S. I, 102 / Pl: ~ze / E: fr base] 1 Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție Si: temei, temelie, talpă. 2-3 Linie sau plan față de care se măsoară înălțimea unei figuri sau corp geometric. 4 (Fig) Ceea ce formează temeiul a ceva. 5 (Șîs – economică) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă a dezvoltării sociale. 6 Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. 7 Concentrare de cunoștințe necesare pentru studiul unei materii. 8 (Îs) ~ militară Structură militară a cărei prezență într-un anumit loc duce la avantaje strategice și tactice. 9 (Îs) – aeriană sau de aviație Aeroport militar. 10 (Îs) – navală Port militar. 11 (Îs) – operativă sau de operații Zonă unde sunt concentrate trupe pentru operații militare. 12 (Îs) – sportivă Complex de instalații și terenuri pentru sport. 13 (Mat; îs) – a unui sistem de numerotație Numărul de unități de un ordin oarecare, care alcătuiește o unitate de ordin imediat superior. 14 Corp chimic alcătuit dintr-un atom legat de unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. 15 (Fnl; îs) – de articulație Punct al aparatului fonator unde se produce un sunet. 16 (Îla) De – Fundamental. 17 (Îla) Fără – Neîntemeiat. 18 (Îlav) Pe (sau în) -za... sau pe ~ de... în conformitate cu... 19 (Îal) Pe principiul... 20 (Îe) A avea (ceva) la – A se întemeia pe ceva (sigur). 21 (Îe) A pune -zele a ceva A întemeia. 22 Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 23 (Îs) -za craniului Partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafa. 24 Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 25 (Elt) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 26 (Elt; îs) ~ de timp Unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. 27 (Inf; îs) ~ de date Ansamblu de date astfel organizate, încât pot fi utilizate de programe multiple. 28 (Îs) ~ de lansare Loc unde se află instalațiile necesare pentru pregătirea, lansarea și controlul zborului rachetelor.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BAZĂ s.f. I. 1. Partea de jos a unui corp, a unui edificiu etc.; (p. ext.) temelie, fundament. ♦ Latura unui poligon sau fața unui poliedru, situată în poziția cea mai de jos. 2. Parte, element fundamental, esențial, a ceva. ♦ Element principal al unei combinații chimice. 3. Bază economică = totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de plecare, de adunare a unor oameni, a unor trupe a unor materiale etc. ◊ Bază militară = loc special pe teritoriul unui stat unde staționează trupe dotate cu mijloace de luptă necesare acțiunilor de război. 5. Bază sportivă = teren special amenajat și dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. II. Substanță cu gust leșietic, care albăstrește hîrtia de turnesol și care, în combinație cu un acid, formează o sare. [< fr. base, cf. it. base < gr. basis – sprijin].

INDUSTRIALISM s.n. Sistem care consideră dezvoltarea industriei drept obiectiv principal al economiei; tendința spre industrializare. ♦ Teorie economică potrivit căreia, în opoziție cu agrarianismul, se acordă prioritate dezvoltării industriei. [Pron. -tri-a-. / cf. fr. industrialisme].

INDUSTRIALISM s. n. sistem care consideră dezvoltarea industriei drept obiectiv principal al economiei; tendința spre industrializare. ◊ teorie economică potrivit căreia, în opoziție cu agrarianismul, se acordă prioritate dezvoltării industriei. (< fr. industrialisme)

ANALÍZĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relațiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părțile lor componente, în scopul cunoașterii; examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. ♦ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecție, monolog interior etc.) a conștiinței, a trăirilor sufletești, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcțională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidențierea articulațiilor reciproce ale elementelor și pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. sistemică = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conținut = ansamblu de tehnici aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivizilor, în vederea interpretării lor științifice. A. critică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive; analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziției chimice (calitative sau cantitative) a substanțelor cu ajutorul unor reacții chimice specifice sau pe baza proprietăților fizico-chimice specifice. A. conformațională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietățile fizice și chimice ale conformerilor, stabilind conformația privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidență o substanță chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operație prin care se determină acțiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă sau calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor și fenomenelor economice, a factorilor de influență în scopul cunoașterii științifice a întregii activități economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operațiune economică, a conturilor corespondente și a părților acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleași sume; stabilirea corelației dintre pozițiile (posturile) de bilanț. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea multiplicatorilor, a metodelor calculului diferențial și integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea și explicarea legăturilor și legităților în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obținute prin observare și prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele și aplicațiile lor (ex. derivatele, diferențialele, integralele etc.), precum și relațiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton și Leibniz prin introducerea calculului diferențial și integral. Dezvoltări ulterioare se datorează Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor și evaluarea erorilor ce pot să apară în soluțiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spațiilor vectoriale, topologice și al funcțiilor definite pe aceste spații. Contribuții în a.f. au adus V. Voltera, D. Hilbert și St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, combinările și problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilități de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului și a planului de polarizare a luminii. ♦ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informației = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte informația stocată. 7. A. granulometrică v. granulometrie.