ABAȚIE, abații, s. f. Mănăstire catolică cu statut special (împreună cu averea, domeniile ei), condusă de un abate¹ sau o abatesă și care depinde de un episcop sau direct de papă². – Din it. ab(b)azia.

ABSOLUT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

absolut, -ă I. adj. 1. care nu comportă nici o restricție, necondiționat. 2. total, complet, desăvârșit. ◊ adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 °C). 3. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce există în sine și prin sine. III. adv. cu desăvârșire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)

ABSOLUT, -Ă adj. (op. relativ). 1. Care nu este supus unei restricții, necondiționat. ◊ Monarhie absolută = monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (s.n.; în idealismul obiectiv) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (În filozofia idealistă) Spirit absolut, (idee) absolută = factor primordial al universului, identificat cu divinitatea. 2. Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare. ◊ Adevăr absolut = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; element al cunoașterii care nu poate fi infirmat în viitor; (fiz.) mișcare absolută = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero absolut = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 °C). 3. (Mat.; despre mărimi) Care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absolută = valoare aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi; verb absolut = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. 4. Desăvîrșit, complet, perfect. // adv. Cu desăvîrșire, întocmai, exact. [< lat. absolutus < absolvere – a dezlega, cf. fr. absolu]. erată

AFERENT, -Ă, aferenți, -te, adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. 3. (Anat.; în sintagmele) Vase aferente = vase care se varsă în altele sau pătrund într-un organ. Nervi aferenți = nervi care transmit excitațiile periferice centrilor nervoși. – Din fr. afférent.

ALEATORIU, -IE, aleatorii, adj. (Jur.) Care depinde de o împrejurare viitoare și nesigură, întâmplător. Venituri aleatorii. [Pr.: -le-a-. – Var.: aleator, -oare adj.] – Din fr. aléatoire, lat. aleatorius.

ALEATORIU ~ie (~ii) jur. Care depinde de un eveniment nesigur; supus întâmplării. Câștig ~. [Sil. -le-a-, -riu] /<fr. aléatoire, lat. aleatorius

ALEATORIU, -IE adj. Care depinde de un eveniment viitor și nesigur; supus întîmplării; întîmplător; stocastic. [Pron. a-le-a-to-riu, var. aleator, -oare, aleatoric, -ă adj. / cf. fr. aléatoire, it. aleatorio, lat. aleatorius < alea – zar].

ALEATORIU, -IE adj. care depinde de un eveniment incert; supus hazardului; întâmplător; stocastic. ♦ variabilă ~ ie (sau stocastică) = mărime care poate avea diferite valori, fiecare dintre ele fiind luată ca o anume probabilitate; muzică ~ ie = muzică în care autorul introduce elemente de hazard, de improvizație. (< fr. aléatoire, lat. aleatorius)

ALOTERM, -Ă adj. a cărui temperatură corporală depinde de cea a mediului înconjurător. (< engl. allotherm)

ANEXĂ s. f. 1. ceea ce este legat, unit de un lucru principal sau de care depinde; adaos. 2. (anat.) țesut, formație, organ legat structural de alte organe în cadrul unei funcții comune. 3. material documentar alăturat unui text. (< fr. annexe)

ANEXĂ s.f. Ceea ce este legat, unit de un lucru principal sau de un lucru de care depinde; adaos. ♦ Material de completare la un text, pe care îl întregește sau îl lămurește. [< fr. annexe, cf. lat. annexus – legat].

APARȚINE vb. a depinde, a ține. (Trustul ~ de minister.)

APARȚINE, aparțin, vb. III. Intranz. A ține, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. ♦ A face parte dintr-o anumită clasă, dintr-o anumită organizație etc. – Din fr. appartenir (după ține).

apuca (apuc, apucat), vb. – 1. A lua, a prinde. – 2. A înșfăca, a înhăța. – 3. A mînca precum un nesătul, a înfuleca. – 4. A surprinde, a lua prin surprindere. – 5. a (se) strînge. – 6. A ocupa ceva, a pune mîna pe ceva. – 7. A ajunge la timp pentru a lua ceva, pentru a prinde pe cineva. – 8. A cunoaște prin proprie experiență, a fi experimentat ceva. – 9. A avea timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a putea. – 10. A vinde la un anume preț. – 11. A începe, a iniția ceva. – 12. A fi pe punctul de a face ceva. – 13. A se îndrepta, a o lua într-o direcție. – 14. a-și lua angajamentul, a se obliga. – Mr. apuc. Lat. occŭpāre. Aproape toate sensurile rom. apar încă din lat. clasică. În privința fonetismului, trebuie să se presupună, în primul rînd, o confuzie a pref. oc- și ac-, care pare normală în limbajul pop. (cf. rom. pop. m-am acupat, în loc de m-am ocupat; port. din Puerto Santo acupada „însărcinată”, RPF, III, 122), și care este probabil anterioară rom., căci apare și în calabr. accupari „serrare, stringere” și „ombreggiare” (explicat de Rohlfs prin lat. *adcupare, provenind de la un *cupus obscur). Această alterație pare a se explica printr-o confuzie semantică și totodată fonetică cu aucupare, pentru a cărei atestare cf. Vicenzo Ussani, Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie să se fi produs în rom. o metateză, poate în urma influenței unui cuvînt autohton cu rădăcina *puk- și cu sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα „strîns”, πυϰάζω „a acoperi, a înveli”, și alb. puth „a încinge cu forța”, care trimite tot la un radical *puko). Totuși, chiar fără a ne baza pe ipoteza aceasta, lat. pare suficientă pentru a explica cuvîntul rom. Etimonul occupare, propus de Cihac, I, 14, a fost respins de Meyer-Lübke, Dacor., IV, 642 și REW 776, din rațiuni semantice pe care nu le înțelegem. Aceste rațiuni au fost repetate de V. Buescu, Survivance roumaine du latin appicare, în „Miscelánea de Filologia a memoria” de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu ni se pare atît de evident că „entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain”, fiindcă chiar în lat. occupare, regnum, timor occupat artus, indică limpede sensul de „saisir”; și fiindcă în rom. apuca, ce înseamnă în esență „saisir”, are de asemenea uneori sensul lui „occuper” (cf. sensurile 4, 6 și 12). Însuși cuvîntul lat. capere „a prinde” depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeași idee de „saisir” (cf. Walde 93); astfel încît este de presupus că rom. nu reprezintă un semantism recent, schimbat pe baza lat. occupare „a ocupa”, ci că păstrează sensul arhaic al lat. (oc)cupare „a lua.” După Cihac, se pare că nimeni nu s-a mai gîndit la occupare. Burlă, Studii filologice, 1880, a propus aucupare „a vîna păsări”, ipoteză acceptată de Pușcariu 103; Körting 1046; REW 776; Pușcariu, Lr., 363; Rosetti, I, 162, și respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 și Spitzer, Dacor., III, 645. Am arătat că această ipoteză ajunge practic să se confunde cu cea dinainte. Hasdeu 1390 pleacă de la lat. apere „a lega”, ce nu pare posibil. Spitzer, Dacor., III, 645, propune o creație de tip imitativ; iar Meyer-Lübke, Dacor., IV, 641-2, crede într-o identitate cu germ. packen „a ambala”. În sfîrșit, Buescu, în articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat. pix, întemeindu-se în principal pe o anumită corespondență de sensuri între rom. și port. apegar, și pe o evoluție semantică de la „a lipi” la „a lua”, care poate să nu pară convingătoare. V. și alte ipoteze în această ultimă lucrare. Der. apucat, s. n. (jaf, prădare; epilepsie); apucat, s. m. (epileptic); apucate, s. f. pl. (numai în expresia pe apucate, în grabă); apucătoare, s. f. (brațul de clește); apucător, adj. (lacom, hrăpăreț); apucătură, s. f. (acțiunea de a apuca; înv., jaf; manieră, gest, comportament; epilepsie). – Din rom. săs. apukán „a apuca”.

ASINCRON ~ă (~i, ~e) Care nu se face, nu se petrece în același timp. ◊ Motor ~ motor electric de curent alternativ, a cărui viteză depinde de sarcina pe care o are, iar nu de frecvența curentului. [Sil. -sin-cron] /<fr. asynchrone

ASINCRON, -Ă adj. Asincronic. ◊ Motor asincron = motor electric cu curent alternativ, a cărui viteză depinde de sarcina pe care o are. [< fr. asynchrone].

ATÂRNA, atârn, vb. I. I. 1. Intranz. A sta suspendat, a cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). 2. Tranz. A agăța, a suspenda de un cârlig, de un cui etc., lăsând să cadă liber în jos. 3. Refl. A se agăța de cineva sau ceva. II. Intranz. 1. A se apleca spre pământ sub o povară sau din lipsă de putere. Crengile atârnă de rod. 2. A avea o anumită greutate (relativ mare); a cântări (mult). III. Intranz. A depinde de cineva sau de ceva. – A³ + târn.

ATÂRNA vb. 1. v. agăța. 2. a se agăța, a se apuca, a se prinde, a se ține, (pop.) a se anina, (reg.) a se tăgârța. (Se ~ de crengi ca să nu cadă.) 3. a spânzura, a sta. (Pe perete ~ un tablou.) 4. a cădea, a curge, a spânzura. (Părul îi ~ pe spate.) 5. v. apleca. 6. a depinde, (înv.) a spânzura. (Totul ~ de el.)

ATEMPORAL ~ă (~i, ~e) Care nu este determinat de timp; care nu depinde de timp. /a + temporal

atîrna (atîrn, atîrnat), vb. – 1. (Tranz.) A agăța, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cădea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pămînt cu toată greutatea (dar fără a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A șovăi, a oscila. Origine incertă. Este posibil să fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evoluția fonetică ar implica mari greutăți. Totuși, accepția etimonului, aceea de „a întoarce” sau „a devia”, ar explica într-un mod satisfăcător evoluția semantică, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de altă parte, sensul der. atîrnătoare nu poate fi pus în legătură în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, și se explică numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. După Cihac, II, 476, din mag. átérni „a întinde peste ceva”. DAR pleacă de la tîrn „mărăciniș”, ipoteză riscantă datorită debilității punctului de contact presupus între cele două noțiuni (atîrna ar fi un cuvînt păstoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care rămînea agățată în mărăciniș). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleacă de la un lat. *adtrutinare, ipoteză la fel de fantezistă ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazată pe *atîrna, der de la gr. *ἀρτάνω și acesta din urmă de la ἀρτάω. În sfîrșit, Scriban se gîndește la o posibilă legătură cu tîrnă „coș de nuiele”. Der. atîrnat, s. m. (bîrna de la armătura acoperișului); atîrnătoare, s. f. (țarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca să doarmă); atîrnător, adj. (care atîrnă; agățat; care depinde de ceva); atîrnătură, s. f. (atîrnare, suspensie; zdreanță); neatîrnare, s. f. (independență); neatîrnat, adj. (independent); tîrnaț, s. n. (Trans., balcon, terasă); care pare o formație regresivă pe baza pl. atîrnați; totuși, Cihac, II, 533 și Scriban o explică prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.

AUTONOM, -Ă, autonomi, -e, adj. Care se bucură de autonomie. ♦ Care este liber, care nu depinde de nimeni. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonome, lat. autonomus.

AUTONOMIE s. f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități sau al unei minorități naționale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ♦ Situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă până la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se aprovizioneze cu combustibil. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.

AUTONOMIE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități conlocuitoare etc.) de a se administra singur în cadrul unui stat condus de o putere centrală; situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă pe care o poate parcurge un vehicul cu motor (navă, avion etc.) fără alimentare. ◊ Autonomie financiară = situația unui serviciu cu gestiune financiară independentă de aceea a organului care l-a creat și care îl controlează. Autonomia artei = diferențierea artei și a valorilor ei de celelalte forme ale conștiinței sociale și de valorile corespunzătoare acestora. [Pron. a-u-, pl. -ii, gen. -iei. / < fr. autonomie, it. autonomia, cf. gr. autos – însuși, nomos – lege].

baligă (baligi), s. f. -Băligar. – Var. balegă, s. f.; bălig, vb.; mr. baligă, s. f.; istr. (am)balig, vb. Origine necunoscută. Coincide cu alb. baigë, bag(ël)jë (care după Barič, AAS, II, 80, provine dintr-un baljëgë, identic cu cuvîntul rom.), sb., cf. baloga, balega; astfel încît este considerat uneori drept cuvînt care aparține fondului primitiv balcanic. Explicațiile date pînă în prezent nu sînt suficiente. Miklosich, Slaw. Elem., 14 (urmat de Cihac) consideră că rom. provine din sb.; dar același autor, Fremdw., 76, afirmă că sb. depinde de rom., ca și der. săi balegara „băligar” și balegati „a se băliga”, și rut. bal’oh, bal’yga (cf. Candrea, Elemente, 407 și Berneker 41). Nici explicația prin intermediul alb. nu poate satisface (cf. Capidan, Raporturile, 518; REW 873; Rosetti, II, 109), atît timp cît nu se cunoaște istoria cuvîntului alb. Lambrior 370 propunea o der. puțin probabilă de la bale „salivă”, cu suf. -că. Hasdeu 2384 (cf. Șeineanu, I, 268 și DAR) semnalează tăt. balgaš, balgas, cu același sens, dar al cărui fonetism prezintă dificultăți. Crețu 307 sugerează un *caballica, avînd o afereză puțin explicabilă (cf. Scriban, care crede numai că recunoaște în terminație suf. -icus). În sfîrșit, G. Meyer, IE, VI, 116 (urmat de DAR și Pascu, I, 223) se referă la it. bagola „boabă, bacă” din lat. baca, și care a trecut probabil în Peninsula Balcanică în timpul Evului Mediu, explicație care prezintă mari dificultăți din punct de vedere istoric și semantic (cf. Treimer, ZRPh., XXXVIII, 285) și care în nici un caz nu se potrivește pentru rom., unde excrementele animale care ar putea sugera o comparație cu ideea de „boabă, bacă” au tocmai alt nume, cf. căcărează. Der. băliga, vb. (a face baligă); băligar, s. n. (baligă; îngrășămînt); băligar, s. m. (gîndac negru, Geotrupes stercorarius, Scaraboeus fimentarius); băligos, adj. (plin de băligar; prost, bleg; laș, fricos); îmbălega, vb. (a băliga; a umple cu băligar).

bau interj. – Se folosește cu intenția de a surprinde sau a speria. Este creație expresivă, care se folosește atît în forma simplă, cît și repetată, baubau; cf. ngr. μπάμπουλα, calabr., sicil. babbau, germ. Wauwau. În limbajul copiilor de la oraș se folosesc mai cu seamă: bau, interj.; bau, s. m. (lupul, sperietoarea) și baubau, s. m. (speriatoarea, măgăoaia), acesta din urmă poate datorită influenței numeroaselor dădace de origine germană. Forma reduplicată s-a redus uneori la babau(ă), s. m. și f. În nordul Trans. se folosește a băuna, vb. (a urla), care pare a depinde de aceeași sursă expresivă. Totuși, Pușcariu, ZRPh., XXXIII, 232 (urmat de REW 1001 și DAR) îl derivă din lat. *baubŭlare, și acesta din baubāri (cf. sard. baulái „a lătra”); dar ipoteza pare inutilă, și fonetismul prezintă dificultăți. După Pascu, Beiträge 8, a băuna ar fi produsul unei contaminări a lat. baulare cu verbe de tipul mieuna, scheuna.

BIFACTORIAL, -Ă adj. care depinde de doi factori. (< fr. bifactorial)

bucura (bucur, at), vb. – 1. A încînta, a desfăta. – 2. (Refl.) A simți bucurie. – 3. A dispune (cu prep. de). – 4. A încerca, a căuta (cu prep. la). – Mr., megl. bucur(are). Lat. *vocŭlāre, „a striga”, de la vocŭla, „voce”. Semantismul se explică în lumina indicației lui Varrón, V, 5, 68: „iubilare est rustica voce inclamare”. Această observație dovedește că în lat. pop. , a existat o confuzie între ideea de „a striga” și cea de „a se bucura”, astfel încît trebuie să presupunem că aceeași confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui iubilare, în lat. *voculare. Chiar dacă această explicație este suficientă în sine, este posibilă și o confuzie populară a lui *vocŭlāre, cu *bacchŭlāre, de la bacchāri, „a fi transportat de încîntare bahică”, și de aici „a fi beat de bucurie, a jubila” (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul rom. pare a coincide cu alb. bukuri „frumusețe” bukuroń „a înfrumuseța”, bukurë „frumos”. Mulți cercetători cred că alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultății semantice; pentru alții (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidența cu alb. indică doar un etimon comun. Cel mai probabil este să fie vorba de o întîlnire cauzală, și că alb. bukurë „frumos” depinde de tc. bukur „parfum”. După opinia greșită a lui Cipariu, Arhiv., 409 bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar după Crețu 309, pe baza lat. *avuculare. În sfîrșit, numele propriu de persoană Bucur (› București), nu pare a avea legătură cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe lat. buculus (› fr. bugle). Der. bucurie, s. f. (veselie, plăcere, satisfacție); bucuros, adj. (vesel, mulțumit, satisfăcut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. și Bucov., a bucura); îmbucurător, adj. (satisfăcut, mulțumitor).

CARTIER ~e n. 1) Diviziune a unui oraș care formează o unitate organică și se caracterizează prin anumite particularități specifice. ~ muncitoresc. ◊ ~ satelit cartier mic, care depinde de altul mai mare. 2) Organ de conducere militară, care include personalul de deservire și mijloacele de transmisiuni. 3) Loc de cantonare a trupelor; cantonament. [Sil. -ti-er] /<fr. quartier

CAZUAL, -Ă, cazuali, -e, adj. 1. Care are un caracter întâmplător, care depinde de împrejurări; accidental. 2. Care arată cazul gramatical. Desinență cazuală. [Pr.: -zu-al] – Din lat. casualis.

că conj. – 1. Căci, fiindcă (introduce prop. cauzale). – 2. Introduce prop. dependente de un conjunctiv. – 3. Introduce prop. dependente de o exclamație sau interogație. – 4. Ce bine ar fi, măcar să (introduce aceleași prop. 2 și 3, al căror prim termen rămîne neexprimat). – 5. Introduce o prop. care depinde de un vb. „dicendi” sau „sentiendi”. – 6. În limba pop., se folosește adesea ca expletiv. – 7. Cînd, după ce (exprimă o relație temporală). – 8. Dacă (exprimă o relație condițională). – 9. Exprimă o relație de consecință. – 10. Oricît de, chiar dacă (exprimă o relație de opoziție). – 11. Intră în compunerea unor locuțiuni conjuncționale cu sens: a) cauzal: fiindcă, pentru că, din pricină că; b) restrictiv: că doar, numai că, atîtă că. – Mr., megl. că, istr. ke. Lat. quŏd (Cipariu, Gramatica, 44; Pușcariu 245; REW 6970; Candrea-Dens, 206; DAR; Rosetti, I, 117); cf. bg. kjë, it. che, prov., fr., cat., sp., port. que. Cf. căci.

CENTRALIZA, centralizez, vb. I. Tranz. 1. A uni, a concentra într-un singur tot elemente preexistente. 2. A face să depindă de o singură conducere. 3. A înscrie date într-un centralizator (2). – Din fr. centraliser.

A CENTRALIZA ~ez tranz. 1) A concentra într-un singur centru. ~ puterea de stat. 2) A face să depindă de un singur centru. ~ un stat. 3) (date) A înscrie într-un centralizator. /<fr. centraliser

CENZITAR ~ă (~i, ~e) Care ține de cens; bazat pe cens. ◊ Sistem (electoral) ~ sistem electoral în care drepturile de vot ale cetățenilor depind de averea lor. /<fr. censitaire

chitru (chitri), s. m. – Arbore exotic cu fructe comestibile (Citrus medica). – Mr. chitru. Ngr. ϰίτρον (Murnu 13), cf. bg. kitra, v. sb. kitarĭ (Vasmer, Gr., 78). – Der. chitră, s. f. (fructul chitrului); chitri, vb. (a se cătrăni, a se înfuria, a se supăra; Arg., a fura, a curăța de bani). Nu știm dacă chitră, s. f. (Arg., vînt, pîrț) și a se chitri, vb. (Arg., a se băși) depind de cuvintele anterioare, sau de la sb. chitro „rapid, ca din pușcă.”

CIRCUMSTANȚIAL, -Ă adj. care depinde de o circumstanță. ♦ complement ~ (și s. n.) = complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea verbului; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial al unui verb din regentă. (< fr. circonstanciel)

CIRCUMSTANȚIAL, -Ă adj. Care depinde de o circumstanță, de o împrejurare. ◊ Complement circumstanțial (și n.) = complement care indică împrejurările în care se petrece acțiunea verbului; propoziție circumstanțială (și s.f.) = propoziție subordonată care indică împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de propoziția regentă. [Pron. -ți-al. / cf. fr. circonstanciel].

COLIGATIV, -Ă adj. (despre proprietăți ale substanțelor) care depinde numai de numărul și de natura moleculelor substanței. (<fr. colligatif)

COLIGATIV, -Ă adj. (Fiz.; despre proprietăți ale substanțelor) Care depinde numai de numărul și de natura moleculelor substanței. [< fr. colligatif].

COLIGATIV, -Ă, coligativi, -e, adj. (Fiz.; despre proprietăți ale substanțelor) Care depinde numai de numărul și de natura moleculelor substanței. – Din fr. colligatif.

COMUTARE s. f. 1. acțiunea de a comuta; comutație. ♦ (jur.) -a pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai ușoară. 2. (mat.) operație efectuată asupra unui șir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale șirului. 3. fenomenul elaborării unor reflexe condiționate diferite la unul și același stimul în funcție de schimbarea condițiilor mediului ambiant. 4. substituire a unui element lingvistic cu altele, pentru a verifica proprietățile lor respective (fonetice, morfologice, sintactice, semantice). (<comuta)

COMUTARE s.f. 1. Acțiunea de a comuta și rezultatul ei; comutație. ◊ (Jur.) Comutarea pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai ușoară. 2. (Mat.) Operație efectuată asupra unui șir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale șirului. 3. Fenomenul elaborării unor reflexe condiționate diferite la unul și același stimul în funcție de schimbarea condițiilor mediului ambiant. ♦ Particularitate a atenției cuiva de a trece ușor de la o activitate la alta. 4. Procedeu, folosit mai ales în lingvistica structuralistă, constînd în înlocuirea unui element lingvistic cu altele din același plan sau cu zero, pentru a determina astfel valoarea lui în limbă. [< comuta].

CONCLUZIE, concluzii, s. f. 1. Încheiere a unui șir de judecăți; gândire dedusă dintr-o serie de argumente sau constatări. ♦ Judecată nouă care rezultă din alte judecăți date și al cărei adevăr depinde de adevărul judecăților date. 2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale. ◊ Expr. A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanți în cadrul unei dezbateri și a arăta consecințele care se impun în legătură cu problemele dezbătute. 3. (Mat.) Judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza demonstrației. 4. (Jur.; la pl.) Expunerile părților și ale procurorului într-un proces. ◊ Expr. A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces. [Var.: concluziune s. f.] – Din fr. conclusion, lat. conclusio, -onis.

CONDIȚIE, condiții, s. f. 1. Fapt, împrejurare de care depinde apariția unui fenomen sau care influențează desfășurarea unei acțiuni, putând-o frâna sau stimula. 2. (La pl.) Împrejurările în care se petrece un fenomen. ◊ Condiții de mediu = totalitatea factorilor de mediu biotici și abiotici în care trăiește o ființă. 3. Clauză a unei înțelegeri, a unei convenții, a unor negocieri etc. Condițiile tratatului de pace. ◊ Loc. adj. și adv. Fără condiții = fără pretenții. ◊ Loc. conj. Cu condiția (ca să)... = numai în cazul că..., cu obligația (ca să)... 4. (Jur.) Eveniment viitor și nesigur de a cărui îndeplinire atârnă existența unei obligații. ♦ Situație juridică a unei persoane. 5. Situație socială a cuiva. 6. (Sport; în sintagma) Condiție fizică = situație a unui sportiv din punct de vedere fizic și al pregătirii sale teoretice și practice. – Din fr. condition.

CONDIȚIE, condiții, s. f. 1. Fapt, împrejurare, de care depinde apariția unui fenomen. 2. (La pl.) Împrejurare în care se petrece un fenomen. 3. Clauză a unei întelegeri, a unei convenții. Condițiile tratatului de pace. ◊ Loc. adj. și adv. Fără condiții = fără pretenții. ◊ Loc. conj. Cu condiția (ca să)... = numai în cazul că..., cu obligația (ca să)... 4. (Jur.) Întîmplare viitoare și nesigură de a cărei îndeplinire atîrnă existența unei obligații. ♦ Situație juridică a unei persoane. 5. Situație socială a cuiva. – Fr. condition.

CONDIȚIE ~i f. 1) Factor exterior de care depind ființele sau lucrurile. 2) mai ales la pl. Concurs de împrejurări în care se produce un fenomen; context; conjunctură; circumstanță. În aceste ~i. În ~i favorabile. ◊ ~i de existență totalitate a factorilor de mediu care asigură existența oamenilor. 3) (despre acorduri, convenții etc.) Dispoziție suplimentară. ~ile unui armistițiu. ~i de pace. 4) Situație socială; loc în societate. ◊ De ~ care are calități morale înalte; nobil. 5) Situație de moment. În ~a noastră. 6) Situație juridică. ~a unei persoane. [Art. condiția; G.-D. condiției; Sil. -ți-e] /<fr. condition

CONDIȚIE s. f. 1. împrejurare, fapt etc. care oferă cadrul pentru apariția unui fenomen. 2. (biol.) ~ții de mediu = totalitatea factorilor în care sunt obligate să trăiască organismele. 3. clauză (a unei înțelegeri, a unei convenții). 4. (jur.) eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea sau stingerea unui drept. 5. situație socială a cuiva. ♦ ~ fizică = nivel superior al pregătirii fizice a unui sportiv. (< fr. condition, lat. conditio)

CONDIȚIE s.f. 1. Împrejurare, fapt etc. care prilejuiește, oferă cadrul pentru apariția unui fenomen, împrejurare în care se produce un fenomen. 2. Clauză (a unei înțelegeri, a unei convenții). 3. Întîmplare viitoare și nesigură de care depinde existența unei obligații. ♦ Situația unei persoane din punct de vedere juridic. 4. Situație, stare fizică sau socială a cuiva. ◊ Condiție fizică = situație a unei persoane (mai ales sportiv) din punctul de vedere al stării sale fizice și al antrenamentului. [Gen. -iei, var. condițiune s.f. / cf. lat. conditio, fr. condition, it. condizione].

CONDIȚIONA, condiționez, vb. I. Tranz. 1. A constitui condiția de care depinde ceva; a fi cauza unui lucru, a provoca ceva. 2. A limita valabilitatea unui act printr-o condiție, a face să depindă executarea lui de o condiție, a-l supune uneia sau mai multor condiții. ♦ A admite un lucru cu anumite condiții, sub rezerva îndeplinirii unei anumite obligații. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. conditionner.

CONDIȚIONA vb. I. tr. 1. A constitui condiția de care depinde ceva; a provoca ceva. 2. A supune valabilitatea unui act unor condiții. ♦ A admite (ceva) sub rezerva anumitor condiții. [Pron. -ți-o-. / < fr. conditionner, cf. it. condizionare].

CONDIȚIONA, condiționez, vb. I. Tranz. 1. A fi condiția, de care depinde ceva; a fi cauza unui lucru, a provoca ceva. 2. A limita valabilitatea unui act printr-o condiție, a face să depindă executarea lui de o condiție, a-l supune uneia sau mai multor condiții. ◊ A admite un lucru cu anumite condiții, sub rezerva îndeplinirii unei anumite obligații. [Pr.: -ți-o-]. – Fr. conditionner.

CONDIȚIONA cb. tr. 1. a constitui condiția de care depinde ceva; a fi cauza unui lucru. 2. a supune valabilitatea unui act unor condiții. ♦ a adminte (ceva) sub rezerva anumitor condiții. (< fr. conditionner)

CONDIȚIONAL, -Ă, condiționali, -e, adj. Care este supus unei condiții; care cuprinde o condiție. ◊ (Psih.) Excitant condițional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiții cu un reflex înnăscut, sfârșește prin a da naștere singur unui efect (motor, secretor etc.) identic cu al acestui reflex, determinând astfel formarea unui reflex condiționat. (Gram.) Propoziție condițională = propoziție subordonată care exprimă o acțiune de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din propoziția regentă. Mod condițional = mod personal care exprimă o acțiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiții. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. conditionnel.

CONDIȚIONAL, -Ă adj. Supus unor condiții; care cuprinde o condiție. ◊ Excitant condițional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiții cu un reflex înnăscut, sfîrșește prin a produce singur un efect identic cu cel al acestui reflex; propoziție condițională (și s.f.) = propoziție circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă; conjuncție condițională = conjuncție care introduce o propoziție condițională; mod condițional (și s.n.) = mod al verbului care exprimă o acțiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiții. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. conditionnel, it. condizionale].

CONDIȚIONAL ~ă (~i, ~e) Care ține de o condiție; supus unei condiții; ipotetic. Eveniment ~. Consimțământ ~. ◊ Propoziție ~ă propoziție secundară indicând o condiție de realizarea căreia depinde efectuarea acțiunii din propoziția regentă. Mod ~ mod personal care exprimă o acțiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiții. [Sil. -ți-o-] /<fr. conditionnel

CONDIȚIONAL, -Ă, condiționali, -e, adj. Care este supus unei condiții; care cuprinde o condiție. ◊ (Psih.) Excitant condițional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiții cu un reflex înnăscut, sfîrșește prin a produce singur un efect (motor, secretor etc.) identic cu al acestui reflex, determinînd astfel formarea unui reflex condiționat. (Gram.) Propoziție condițională = propoziție subordonată arătînd o acțiune de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din propozitia regentă. Mod condițional = mod care exprimă acțiunea ca dorită sau ca eventuală. [Pr.: -ți-o-]. – După fr. conditionnel.

CONDIȚIONAL, -Ă adj. supus unor condiții; care cuprinde o condiție. ♦ stimul ~ = stimul care declanșează un reflex condiționat; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care exprimă o condiție, o ipoteză de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din regentă; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție condițională; mod ~ (și s. n.) = mod al verbului care exprimă o acțiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiții. (< fr. conditionnel)

CONJUNCTURAL, -Ă adj. care depinde de o anumită conjunctură. (după fr. conjoncturel)

CONOTAȚIE s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvînt sau al unei expresii care deviază valoarea denotativă, sensul obișnuit și care depinde uneori de context, de condiții locale și sociale. [Gen. -iei, var. conotațiune s.f. / < fr. connotation].

COORDONARE ~ări f. 1) v. A COORDONA. 2) gram. Relație stabilită între propoziții sau părți de propoziție legate între ele, fără ca una să depindă de alta din punct de vedere sintactic. /v. a coordona

COORDONARE s.f. 1. Acțiunea de a coordona. 2. Raport între două sau mai multe propoziții sau părți de propoziție, legate între ele astfel încît una să nu depindă sintactic de cealaltă sau de celelalte; raport între mai multe noțiuni de aceeași specie subordonate aceleiași noțiuni. [Var. coordinare s.f. / < coordona].

COORDONARE, coordonări, s. f. 1. Acțiunea de a coordona și rezultatul ei. 2. Relație stabilită, în cadrul unei enunțări, între cuvinte, construcții și propoziții care stau pe același plan, fără ca unul dintre elemente să depindă din punct de vedere gramatical de celălalt. [Pr.: co-or-] – V. coordona.

COORDONAT, -Ă adj. Pus de acord; în raport de coordonare. ◊ Propoziție coordonată (și s.f.) = propoziție (principală sau secundară) care stă pe același plan cu alta, fără a depinde de ea din punct de vedere gramatical. [Var. coordinat, -ă adj. / cf. fr. coordonné, it. coordinato].

CUANTĂ s. f. cea mai mică cantitate de energie radiantă, a cărei valoare depinde numai de frecvența radiației. ♦ teoria ~telor = teorie care explică o serie de fenomene fizice la scară atomică și subatomică. (< fr. quanta, lat. quantum)

CUANTĂ s.f. Cea mai mică cantitate de energie radiantă, a cărei valoare depinde numai de frecvența radiației. ◊ Teoria cuantelor = teorie care explică o serie de fenomene fizice la scară atomică și subatomică. [Pron. cuan-tă, var. cvantă s.f. / < lat., fr. quantum, pl. quanta].

CURTEAN, -Ă, curteni, -e, s. m. și f. Persoană care îndeplinea o anumită slujbă la curtea unui monarh sau care făcea parte din suita unui suveran. ♦ (Înv.; la m.) Oștean care depindea de o curte domnească, prestând unele slujbe și bucurându-se de anumite privilegii. – Curte + suf. -ean.

DEPENDENT ~tă (~ți, ~te) 1) Care depinde (de ceva sau de cineva); în stare de dependență; subordonat. 2) (despre state, teritorii) Care este lipsit de autonomie (economică sau politică); lipsit de independență. /<fr. dépendent

DEPENDENT, -Ă adj. Care depinde (de cineva, de ceva); subordonat, supus, în stare de dependență economică sau politică. [< fr. dépendant].

DEPENDENT, -Ă adj. care depinde (de cineva, de ceva). (< fr. dépendant)

DEPENDENT, -Ă, dependenți, -te, adj. Care depinde (de cineva sau de ceva); care nu este autonom. – Din fr. dépendant.

DEPENDINȚĂ s. f. (pl.) clădire, încăpere care depinde de o construcție principală; încăpere accesorie (bucătărie, baie etc.) a unei locuințe. (după fr. dépendance)

DEPENDINȚĂ s.f. Clădire, încăpere care depinde de o construcție principală; încăpere accesorie (bucătărie, baie etc.) a unei locuințe. [< fr. dépendance].

A DEPINDE depind intranz. 1) A fi în dependență; a ține. 2) A se afla în subordine; a fi subordonat. /<fr. dependre, lat. dependere

DEPINDE vb. intr. 1. a fi în funcție de... 2. a fi sub autoritatea, a fi subordonat cuiva. (după fr. dépendre, lat. dependere)

depinde (-d, -ns), vb. – 1. A fi legat cu necesitate de... – 2. A fi subordonat cuiva. Fr. dépendre, probabil adaptat conjugării lui prinde, după analogia pendre-prendre-prinde. – Der. (din fr.) dependent, adj.; dependență, s. f.; independent, adj.; independență, s. f.

DEPINDE, depind, vb. III. Intranz. 1. (Despre lucruri, fapte, atitudini) A fi legat cu necesitate de..., a fi în funcție de..., a atârna de... ◊ (Ca răspuns neprecis la o întrebare) Când se termină lucrarea? – Depinde! 2. (Despre persoane, instituții, ținuturi etc.) A fi sub autoritatea sau sub conducerea cuiva, a fi subordonat cuiva. [Perf. s. depinsei, part. depins] – Din fr. dépendre, lat. dependere.

depinde vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. depind, 1 pl. depindem, perf. s. 1 sg. depinsei, 1 pl. depinserăm; conj. prez. 3 sg. și pl. depindă; ger. depinzând; part. depins

DEPINDE vb. III. intr. 1. A fi în funcție de..., a atîrna de... 2. A fi sub autoritatea, a fi subordonat cuiva. [P.i. depind. / < fr. dépendre, it. dipendere, lat. dependere].

DEPINDE vb. 1. v. aparține. 2. (fig.) a atârna, (înv.) a spânzura. (Totul ~ de el.)

A DESCENTRALIZA ~ez tranz. (organe de stat centralizate) A face să nu mai depindă de un singur centru, acordând autonomie administrativă. /<fr. déscentraliser

DIRECT, -Ă I. adj. 1. care duce de-a dreptul la țintă, drept, fără ocoluri. ♦ în linie ~ă = din tată în fiu. 2. imediat, nemijlocit, fără intermediar. ♦ vorbire ~ă sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidelă a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvânt de declarație; complement ~ = complement care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb tranzitiv; propoziție completivă ~ă (și s. f.) = propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb tranzitiv din regentă. II. adj., adv. (care are loc) fără ascunzișuri, fățiș, drept. III. adv. 1. fără înconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre mărimi variabile) ~ proporționale = care depind una de alta, astfel încât creșterea (sau descreșterea) uneia de un număr de ori provoacă creșterea (respectiv descreșterea) celeilalte de același număr de ori. IV. s. n. (radio, tv.) în ~ = transmis pe viu, în momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitură aplicată prin întinderea mâinii înainte. (< fr. direct, lat. directus)

DISPERSIONAL, -Ă adj. Referitor la dispersie. ◊ Analiză dispersională = metodă statistică matematică de analiză cantitativă a datelor de observație care depind de mai mulți factori cu acțiune concomitentă, pentru a găsi factorii esențiali și a estima efectul lor. [Pron. -si-o-. / cf. engl. dispersional].

DISPERSIONAL, -Ă adj. referitor la dispersie. ♦ analiză ~ă = metodă statistică matematică de analiză cantitativă a datelor de observație, care depind de mai mulți factori cu acțiune concomitentă, pentru a găsi factorii esențiali și a estima efectul lor. (< engl. dispersional)

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de... După grădina publică s-a oprit. 3. (Exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ◊ Loc. adv. Unul după altul = pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. 4. (Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ◊ Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ◊ Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu...; la fel cu... A plecat după propria lui dorință. ◊ Loc. conj. După cum (sau cât) = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate. ◊ Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. (Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dupre prep.] – Lat. de post.

EDEC ~uri n. 1) înv. Parâmă cu ajutorul căreia se remorca de pe mal un vas împotriva cursului apei. ◊ A fi la ~ul cuiva a depinde cu totul de cineva; a fi la dispoziția cuiva. 2) Cablu de remorcare. 3) Obiect de valoare care se găsește de multă vreme într-o casă, într-o gospodărie. /<tr. yedek

EDEC, edecuri, s. n. 1. Odgon lung cu care se lega de catarg sau de babalele din proră o ambarcație sau o navă pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă. ◊ Expr. A trage la edec = a remorca o ambarcație sau o navă de pe mal cu un odgon împotriva cursului apei. A fi la edecul cuiva = a depinde cu totul de cineva, a fi la remorca cuiva. 2. Lucru care se găsește de multă vreme într-o gospodărie; lucru necesar, p. ext. persoană (indispensabilă) care se găsește de multă vreme undeva. – Din tc. yedek.

EMANCIPAT, -Ă adj. Care nu mai depinde de cineva sau de ceva; liber, independent. ♦ (Fam.; despre copii și adolescenți) Care își permite libertăți nepotrivite cu vîrsta lui. [Cf. fr. émancipé].

EMANCIPAT, -Ă, emancipați, -te, adj. 1. Care nu mai depinde de cineva sau de ceva, care a devenit liber, independent. ♦ (Despre copii și adolescenți) Care și-a luat unele libertăți nepotrivite cu vârsta lui; cu purtări libertine. 2. (În unele state) Scos înainte de majorat de sub autoritatea părintească sau a tutorelui. – V. emancipa.

EREDITATE, eredități, s. f. 1. Proprietate a viețuitoarelor de a transmite urmașilor caracterele genetice specifice fiecărei specii. 2. (Jur.) Moștenire, succesiune. 3. Proprietate a unui lucru sau a unui fenomen de a depinde de acțiunile momentane, precum și de stările succesive anterioare. – Din fr. hérédite, lat. hereditas, -atis.

ERGODIC, -Ă adj. (Fiz.; despre un sistem termodinamic) Ai cărui parametri interni depind, la parametri externi dați, numai de energie. [< fr. ergodique, cf. germ. ergodisch].

EXTEMPORANEU, -EE adj. 1. (Liv.) Care nu depinde de timp; improvizat și imediat. 2. (Farm.; despre medicamente) Preparat sau administrat fără amînare. [< lat. extemporaneus, cf. it. estemporaneo, fr. extemporané].

EXTEMPORANEU, -EE adj. 1. care nu depinde de timp; imprevizibil. 2. (despre medicamente) preparat sau administrat fără amânare. (< lat. extemporaneus, fr. extemporané)

FIDEISM s.n. 1. Concepție filozofică iraționalistă care dă credinței prioritate față de știință sau pune credința pe același plan cu știința. 2. Concepție iraționalistă, dezavuată de biserică, potrivit căreia credința ar depinde mai ales de sentiment, putînd ajunge singură la adevăruri superioare, inaccesibile rațiunii. [Pron. -de-ism. / < fr. fidéisme, cf. lat. fides – credință].

FIDEISM s. n. 1. orientare a unor concepții filozofice care acordă credinței prioritate față de știință, sau le pun pe același plan. 2. (în catolicism) concepție potrivit căreia credința ar depinde mai ales de sentiment, putând ajunge singură la adevăruri superioare, inaccesibile rațiunii. (< fr. fidéisme)

FIRMAN, firmane, s. n. Ordin emis de sultan (prin care erau numiți sau maziliți guvernatorii și domnitorii depinzând de Imperiul Otoman). – Din tc. fermān.

FORMARIAJ s. n. (în feudalism) interdicție de a contracta o căsătorie cu o persoană de altă condiție sau aflată în afara senioriei de care depindea servul, fără consimțământul seniorului său. (< fr. formariage)

FOTODIODĂ s.f. 1. Diodă a cărei funcționare depinde de intensitatea fluxului luminos ce cade asupra sa. 2. Celulă fotoelectrică. [Pron. -di-o-. / < fr. photodiode].

FOTODIODĂ s. f. 1. diodă a cărei funcționare depinde de intensitatea fluxului luminos ce cade asupra sa. 2. celulă fotoelectrică. (< fr. photodiode)

FUNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post². ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din molecula. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (Log.) Operație care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de... = a depinde de... [Var.: funcțiune s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.

FUNCȚIE² ~i f. 1) Fenomen care depinde de alt fenomen și care se modifică în măsura modificării acestuia din urmă. 2) mat. Mărime variabilă, care depinde de una sau mai multe variabile. ~ logaritmică. ~ trigonometrică. [Art. funcția; G.-D. funcției; Sil. -ți-e] /<fr. fonction, lat. fonctio, ~onis

FUNCȚIE s.f. 1. Activitate dusă de cineva pentru a se achita de obligațiile impuse de serviciul pe care îl are; însărcinare, sarcină; slujbă. 2. Rol sintactic pe care îl îndeplinește un cuvînt în propoziție. ♦ (Log.) Operație care prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 3. Activitatea proprie a organelor unei ființe (animale sau vegetale). 4. Totalitatea proprietăților chimice comune ale unei substanțe organice, determinate de prezența aceluiași radical organic în moleculă. 5. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile. 6. A fi în funcție de... = a depinde de... [Var. funcțiune s.f. / cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction].

FUNCȚIE/FUNCȚIUNE s. f. 1. activitate prestată de cineva pentru a se achita de obligațiile impuse de serviciu; însărcinare, sarcină; slujbă. 2. rol sintactic pe care îl îndeplinește un cuvânt în propoziție. ◊ (log.) operație care prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 3. activitate proprie unui organ, unei ființe animale sau vegetale. 4. totalitatea proprietăților chimice ale unui compus, determinate de o anumită grupă de atomi din moleculă. 5. (mat.) mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile. 6. a fi în ~ de... = a depinde de... 7. (inform.) subprogram care calculează și întoarce subprogramului apelant o singură valoare. (< fr. fonction, lat. functio)

ghioagă (ghioage), s. f. – Măciucă. – Var. (înv.) ghigă, ghegă, ghioacă. Mr. cl’oagă, gl’ogă. Origine obscură. Se pleacă de obicei de la lat. clāva (Hasdeu, Col. lui Traian, III; DAR), al cărui rezultat ar fi *ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat, cf. buturugă, bîzdoagă, măciucă. Totuși, explicația nu este convingătoare; pare preferabil să se presupună un *ghiob (< gheb?) cu varianta f., ca moț, moacă, boț, boacă; pentru variația consonantică, cf. ghiborț, ghigorț, precum și ghidănac, s. n. (Olt., măciucă), probabil în loc de *ghibănac. Der. din lat. *clāvica (Weigand, Jb., XII, 109; cf. REW 1978 și Pascu, Beiträge, 9), din lat. *globica (Giuglea, Dacor., IV, 1554), sau din sl. glogŭ (Miklosich, Consonantismus, II, 57), nu pare posibilă. Alb. kljokë trebuie să provină din mr.; bg. gega (cf. Romansky 105) și ngr. γλογίά „lance” depind evident de rom. – Der. ghigar, s. m. (înv., porcar, cioban); ghiogar, s. m. (bătăuș).

GRAVITAȚIE f. Fenomen prin care două corpuri se atrag reciproc cu o forță ce depinde de masa lor și de distanța dintre ele; atracție universală. Legea ~ei. ◊ Câmp de ~ spațiul din jurul unui corp, în care el își exercită atracția asupra altor corpuri; câmp gravitațional. /<fr. gravitation

GUVERNATOR, guvernatori, s. m. 1. (În unele state) Persoană care conduce, în numele șefului statului, o unitate administrativ-teritorială mai mare sau un teritoriu dependent, o colonie. 2. Persoană care conduce o instituție de credit depinzând de o autoritate centrală. – Guverna + suf. -tor.

HAZARD s. întâmplare, (fig.) loterie. (Totul a depins atunci de ~.)

HIPERFIN, -Ă adj. 1. (despre efectele slabe din structură la nivelul unui atom) care depinde de proprietățile nucleului atomului. 2. structură ~ă = separare în linii foarte fine ale unor linii ale spectrelor luminoase. (< fr. hyperfin)

HISTEREZIS s.n. (Fiz.) Fenomen potrivit căruia valoarea actuală a unei mărimi, a unui material depinde și de valorile anterioare ale mărimilor care o determină. [Var. istereză s.f. / < gr. hysteresis – lipsă, hysterein – a veni după, posterior].

HISTEREZIS s. n. fenomen ireversibil potrivit căruia valoarea actuală a unei mărimi, a unei substanțe depinde și de valorile anterioare ale mărimilor care o determină. (< fr. hystérésis, gr. hysteresis)

hîrș interj. – Imită zgomotul produs la frecare sau spintecare. – Var. hîrșt, harș(t). Creație expresivă. – Der. hîrșîi (var. hirșii, hîrjii, horji, horțăi, hirșni, hîrșcîi, hîrșcăi), vb. (a scîrțîi, a scrîșni; a freca, a zgîria; a istovi, a slei, a epuiza; refl., a se familiariza, a se obișnui); arșe, s. f. (Mold., bici); hîrșiit (var. hîrjiit, hîrșcăit, hîrșcîit), s. n. (scîrțîit, scrîșnet); hîrșie, s. f. (blană de miel cu părul uzat sau prost conservat); hîrsi, vb. refl. (a se obișnui, a se deprinde; a fi zgîrcit), în al cărui al doilea sens pare a se observa același semantism ca în sp. roñoso, fr. ladre (după DAR este cuvînt de origine diferită, în legătură cu tc. hirs „lăcomie”); hîrjoni, vb. refl. (a se lua la harță în glumă, a vorbi glumeț), der. de la hîrjii, cu suf. expresiv -ni (sensul de bază este acela de „a se atinge”; după Cihac, II, 505 și DAR, din mag. horsolódni „a se certa”; obscur, după Iordan, Dift., 213); hîrjoană (var. hîrjoneală), s. f. (curtare a unei femei); hîrșim, s. n. (reputație, faimă), probabil plecînd de la ideea de „familiariate”; hîrștioagă, s. f. (oaie bătrînă), cu suf. peiorativ -og; hreașcă, s. f. (Mold., „răzătoare”). Nu este sigur dacă horți, vb. (a mișca un obiect făcîndu-l să alunece), aparține aceleași intenții expresive, de el depinde horțiș, adv. (pieziș).

INDEPENDENT, -Ă I. adj. 1. care nu depinde de cineva sau ceva; liber, neatârnat; autonom. ♦ ~ de = fără a ține seama de... 2. care se bizuie pe propriile sale forțe; cu inițiative personale. II. s. m. pl. (în revoluția burgheză din Anglia) membrii unei grupări politice reprezentând interesele burgheziei și nobilimii mijlocii. (< fr. indépendant)

INDEPENDENT, -Ă adj. 1. Care nu depinde de nimic sau de nimeni; liber, neatîrnat; autonom. 2. Care se bizuie pe propriile sale forțe; cu inițiative personale. [< fr. indépendant].

INDEPENDENT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un popor, un stat) care se bucură de independență, liber², autonom. ◊ Loc. prep. Independent de... = fără a ține seamă de..., indiferent de... 2. (Despre oameni și manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu inițiativă personală. – Din fr. indépendant.

INTERDEPENDENT ~tă (~ți, ~te) Care depinde unul de altul; în stare de dependență reciprocă. /<fr. interdépendant

INVERS, -Ă, inverși, -se, adj. (Adesea adverbial) Care este, se face într-un sens opus direcției inițiale sau firești, de la sfârșit către început; făcut pe dos, de-a-ndoaselea. ◊ (Mat.) Raport invers (proporțional) = raport între două mărimi, cantități, valori care depind în așa fel una de cealaltă încât, dacă una se mărește de un număr de ori, cealaltă scade de același număr de ori. Mărimi (sau valori etc.) invers proporționale = mărimi (sau valori etc.) care se află în raport invers proporțional. Cantități (sau mărimi, numere) inverse = cantități (sau mărimi, numere) al căror produs este egal cu unitatea. – Din fr. inverse, lat. inversus.

IOBAG ~gi m. (în epoca feudală) Țăran care depindea cu tot ce avea de stăpânul feudal; șerb; serv. /<ung. jobbágy

înger (îngeri), s. m. – 1. Ființă spirituală, cu aripi, mediator între creștini și Dumnezeu. – 2. Garoafă (Dianthus barbatus). – 3. Caracter, fel de a fi, soi. – Mr., megl. ángil. Lat. angelus (Pușcariu 851; Candrea-Dens., 859; REW 458a; DAR), cf. alb. engel, it. angelo, prov., cat., sp. angel, fr. ange, port. anjo. Ultimul sens se explică prin creația populară că firea fiecăruia depinde de îngerul său păzitor. În mr. și megl., direct din ngr. ἀγγελος. – Der. îngerea, s. f. (plantă, Selinum carvifolia); îngeresc, adj. (angelic); îngerește, adv. (în chip angelic, divin).

KEYNESISM s. n. doctrină economică burgheză modernă care limitează procesul reproducției la sferele circulației și consumului și, susținând că venitul național și gradul de utilizare a forței de muncă ar depinde de nivelul cheltuielilor, rolul hotărâtor în creșterea venitului național revenind consumului, consideră că statul capitalist, prin politica sa fiscală, de credit etc. și prin combaterea înclinației spre consum, ar putea preveni crizele economice. (după fr. keynésianisme)

MĂTANIE, mătănii, s. f. (În unele practici religioase) 1. Îngenunchere și înclinare a corpului până la pământ, în semn de venerație și de pocăință. ♦ P. gener. Plecăciune adâncă în semn de respect; temenea, ploconeală. 2. (La pl.) Șirag de mărgele de os, de lemn etc. pe care călugării sau credincioșii mireni socotesc rugăciunile rostite. 3. (Înv.) Mănăstire în care a fost călugărită o persoană și de care aceasta depinde din punct de vedere religios. [Var.: metanie s. f.] – Din sl. metanija.

MECIBOL s.n. (Sport) Minge servită în finalul unei partide de tenis, de care poate depinde victoria unuia dintre parteneri. [< engl. match ball].

NEATÂRNAT, -Ă, neatârnați, -te, adj. (Înv.) Care nu depinde de cineva sau de ceva; independent. [Pr.: ne-a-] – Ne- + atârnat.

NEATÂRNAT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la atârnat) (despre state sau popoare) Care nu depinde de nimeni; independent; liber; autonom; slobod; suveran. [Sil. ne-a-] /ne- + atârnat

NOD ~uri n. 1) Loc în care se leagă strâns capetele a două sau a mai multor fire (ațe, sfori, funii, cabluri etc.). 2) Loc pe un singur fir unde a fost legat strâns un laț. ~ul cravatei. ◊ A face (un) ~ a lega un nod; a înnoda. A face ~ peste ~ a lega mai multe noduri în același loc. A desface un ~ a dezlega un nod; a deznoda. ~ marinăresc nod special, folosit în marină, pentru a lega două parâme. A lega paraua cu zece ~uri a fi foarte zgârcit. A lega ~uri (pe socoteala cuiva) a bârfi. 3) Loc de intersecție a unor căi de comunicație. ~ de cale ferată. 4) Punct de pe tulpina unei plante, din care pornesc ramurile și frunzele. ◊ A căuta (sau a-i găsi) cuiva ~ în papură a căuta cuiva (sau a-i găsi) defecte pe care nu le are. 5) Porțiune rotundă dintr-o bucată de lemn; ciot. Scândură cu ~uri. 6) Tumoare dură. 7) Parte (mai proeminentă) de pe suprafața corpului, unde are loc legătura dintre oase. ◊ ~ul gâtului (sau gâtlejului) mărul lui Adam. 8) fig. Senzație de sufocare pe care o are cineva, când este enervat sau emoționat. ◊ A se urca un ~ în gât a) a se sufoca; b) a fi cuprins de neliniște; a fi emoționat. A înghiți ~uri a îndura ceva în tăcere. 9) Parte esențială a unei probleme, de care depinde soluționarea acesteia; esență; fond; miez. ~ul chestiunii. ◊ ~ gordian chestiune foarte complicată; problemă aproape insolubilă. A tăia ~ul gordian a soluționa o chestiune complicată printr-o acțiune energică (deseori violentă). 10) Unitate de măsură pentru viteza navelor (egală cu o milă marină pe oră). 11) Punct de importanță deosebită; centru. * ~ strategic centru de rezistență. ~ vital centru al bulbului rahidian, a cărui lezare antrenează moartea imediată. 12) Parte a unui mecanism în care se unesc două sau mai multe elemente simple. /<lat. nodus

NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel. ◊ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersecție a două sau a mai multor căi de comunicație având direcții diferite. ◊ Nod de cale ferată = punct de intersecție a cel puțin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalații speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea și descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. ♦ Loc de legătură, de întretăiere, de întâlnire a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei construcții etc. 2. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) (cuiva) nod în papură = a căuta sau a găsi cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovăți pe nedrept. ♦ Porțiune mică, rotundă, compactă, foarte tare dintr-o bucată de lemn, într-o scândură reprezentând locul de ramificație a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită față de rest. 3. (Înv. și pop.) Articulație, încheietură (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = mărul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator și a cărui lezare are ca urmare moartea imediată prin oprirea respirației. 5. Umflătură, tumoare, nodozitate, gâlcă rezultată dintr-o stare patologică. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispuși atomii, moleculele unei rețele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde staționare în care amplitudinea oscilației are mereu o valoare nulă. 8. Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafață sunt așezate o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzație de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a putea spune nimic); b) a mânca în silă, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esențial de care depinde soluționarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsă pentru soluționarea unei probleme. Nod gordian = problemă foarte grea sau cu neputință de rezolvat. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi o soluție. ♦ Moment culminant în desfășurarea acțiunii unei opere literare. 12. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. – Lat. nodus.

NOROC, (pop.) noroace, s. n. 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). ◊ Cu sau fără (de) noroc = a) loc. adj. și adv. (care este) cu (sau fără) succes; b) loc. adj. care exprimă, arată (ne)fericire, (in)succes. ◊ Loc. adv. La (sau într-un) noroc = la întâmplare, fără a fi sigur de reușită. ◊ Expr. (Pop.) La cât mi-a sta norocul = în ce măsură voi fi favorizat de soartă. A-i fi scris în noroc să... = a-i fi sortit să... 2. Întâmplare neașteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reușita unei acțiuni, îndeplinirea unei dorințe etc.; șansă, baftă. ◊ Joc de noroc = nume generic dat jocurilor în care câștigul depinde (aproape exclusiv) de întâmplare. ◊ Expr. A avea noroc sau a fi cu noroc = a avea succes sau a fi favorizat de împrejurări în acțiunile întreprinse. Noroc că... = bine că..., din fericire... A avea norocul să... = a se ivi prilejul favorabil pentru... A avea noroc de cineva (sau de ceva) = a avea avantajul de a da peste cineva (sau ceva) folositor; a se putea sluji cu folos de cineva sau de ceva. Unde-i norocul să... = ce bine ar fi să... A da noroc = a) a saluta; b) a închina, a ciocni, a ura. Noroc! = formulă de salut sau de urare. 3. Stare sufletească sau situație în care omul se simte fericit; fericire, bine. ♦ Bunăstare. – Din sl. naroku.

OLONOM, -Ă, olonomi, -e, adj. (Fiz.; despre legăturile sistemelor de puncte materiale) A cărei variație în timp nu depinde de viteze și de accelerații. – Cf. fr. holonomie, engl. holonomy.

PARADOX s. n. 1. enunț contradictoriu și în același timp demonstrabil, părere contrară adevărului unanim acceptat; (p. ext.) ciudățenie. ◊ fapt despre care se poate demonstra atât că este adevărat, cât și fals. 2. (fiz.) ~ hidrostatic = faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma lui. (< fr. paradoxe, gr. paradoxos)

PARADOX, paradoxuri, s. n. 1. Enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudățenie; enormitate, absurditate. 2. (În sintagma) Paradox hidrostatic = faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma vasului respectiv. [Pl. și: paradoxe] – Din fr. paradoxe.

PARC, parcuri, s. n. 1. Suprafață întinsă de teren, de utilitate publică, cu plantații, alei și diferite construcții, amenajată pentru agrement. ◊ Parc național = suprafață întinsă de teren, păzită și îngrijită, în care exploatările (silvică, minieră, vânătorească etc.) sunt interzise, pentru a se păstra neschimbat mediul natural. Parc sportiv = complex sportiv dotat cu mai multe terenuri și amenajări, situat într-un parc (1). ♦ Teren împrejmuit, unde vânatul este crescut și îngrijit pentru vânătoare. ♦ Parc (1) situat în jurul unei clădiri și depinzând de aceasta. ♦ Teren parcelat cu locuința și cu numeroase spații verzi. 2. Loc de staționare și de garare mai îndelungată a vehiculelor sau de depozitare a materialelor; p. ext. vehiculele și materialele aflate în acest loc. ♦ Totalitatea vehiculelor unei întreprinderi, ale unei instituții etc. ♦ Totalitatea instalațiilor mecanice aflate pe un teren de unde se extrage minereu sau pe care sunt amenajate sonde. – Din fr. parc.

PĂR², peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

PĂR² peri m. 1) (la animalele mamifere și la om) Fir cornos, subțire care crește pe corp. 2) (cu sens colectiv) Ansamblu al acestor fire. ~ ondulat. ~ mare. ◊ De-a fir a ~ (sau din ~ în ~) foarte minuțios. A se ține (sau a atârna, a sta) într-un fir de ~ (sau de ață) a) a depinde de ceva foarte nesigur; b) a fi în pericol de moarte. A despica (sau a tăia) ~ul (sau firul de ~) în patru (sau în șapte, în nouă etc.) a cerceta foarte amănunțit. A scoate (cuiva) peri albi (sau suri) a cauza cuiva multe neplăceri. A i se face (sau a i se ridica) ~ul măciucă a fi cuprins de un sentiment de groază. A-i ieși ~ul prin căciulă a) a fi foarte sărac; b) a se sătura de atâta așteptare. Când a crește (cuiva) ~ în palmă (sau când a face broasca ~) nicicând. Cât ~ în palmă defel; nimic. Tras de ~ forțat; cu de-a sila. În doi peri a) într-un mod neclar; ambiguu; b) care este neclar; ambiguu. Peri răi boală de ochi provocată de firele de gene mai lungi, care irită globul ocular. ~ul-porcului plantă erbacee cu tulpină erectă, cu frunze mărunte, asemănătoare cu solzii de pește, și cu sporangi în formă de spice terminale, care crește prin locuri umede. 3) Formație chitinoasă filiformă de pe corpul insectelor. 4) la pl. Firele retezate scurt de pe suprafața unei țesături (în special a unui covor). 5) la pl. Firele care cresc pe frunzele sau tulpinile unor plante. 6) pop. (la ceasuri) Arc subțire în formă de spirală. /<lat. pilus

PENDINTE adj. inv. 1. în curs de judecată; asupra căruia nu s-a luat o hotărâre. 2. subordonat cuiva, care depinde de... (< lat. pendens, -ntis, fr. pendant)

PENDINTE adj. invar. 1. În curs de judecată; asupra căruia nu s-a luat o hotărîre. 2. Care depinde de, depinzînd de. [< lat. pendens, cf. fr. pendant].

PENDINTE adj. invar. 1. Care este subordonat cuiva, care depinde de... 2. Care n-a fost încă soluționat, care urmează să fie rezolvat; (despre probleme în litigiu) care este în curs de cercetare, care așteaptă să fie judecat. – Din lat. pendens, -ntis, fr. pendant.

PERSPECTIVISM s.n. Concepție filozofică potrivit căreia cunoașterea depinde de punctul de vedere personal, de perspectiva celui care cunoaște. [< fr. perspectivisme, germ. Perspektivismus].

PERSPECTIVISM s. n. concepție filozofică potrivit căreia cunoașterea depinde de perspectiva celui care cunoaște. (< fr. perspectivisme)

POTESTATIV, -Ă adj. (jur.) care depinde de una dintre părțile contractante. (< fr. potestatif)

PRECAR, -Ă adj. care depinde de voința cuiva sau de împrejurări neprevăzute; nesigur, instabil. ◊ lipsit de rezistență; șubred, fragil. (< fr. précaire, lat. precarius)

PRECAR ~ă (~i, ~e) livr. 1) (despre stări de lucruri, situații etc.) Care depinde de anumite condiții nesigure; lipsit de siguranță. Sănătate ~ă. 2) (despre construcții) Care este lipsit de trăinicie; șubred. 3) fig. Care vădește lipsă de valoare. /<fr. précaire, lat. precarius

PREDICAT s. n. 1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locuțiune verbală, adverb sau interjecție predicativă; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ◊ (log. simbolică) element constitutiv al funcțiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunț care depinde de una sau mai multe variabile și căruia, pentru orice valoare dată variabilelor, îi corespunde o propoziție. (< fr. prédicat, lat. praedicatum)

pricut s.n. (înv. și reg.) parte mărginașă a unui sat; cătun depinzând de un sat.

PRINCIPAL, -Ă, principali, -e, adj. Care are o importanță deosebită sau cea mai mare importanță; de căpetenie, de frunte. ◊ (Gram.) Propoziție principală (și substantivat, f.) = propoziție independentă dintr-o frază, de care depind propozițiile subordonate. – Din fr. principal, lat. principalis.

PRINCIPAL, -Ă I. adj. 1. cel mai însemnat, de căpetenie, de frunte. ♦ în ~ = în special, mai ales. 2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care nu depinde gramatical de altă propoziție dintr-o frază. II. s. n. (art.) ceea ce are o deosebită importanță, ceea ce este esențial. (< fr. principal, lat. principalis)

PRINCIPAL, -Ă adj. 1. Cel mai însemnat, de căpetenie, de frunte. 2. Propoziție principală (și s.f.) = propoziție care nu depinde din punct de vedere gramatical de altă propoziție dintr-o frază și care are, la rîndul ei, subordonate. // s.n. (Art.) Ceea ce are o deosebită importanță, ceea ce este esențial. [< fr. principal, it. principale, lat. principalis].

PRINCIPAL ~ă (~i, ~e) Care este de primă importanță; foarte important; fundamental; substanțial; magistral; primordial; cardinal; esențial. Rol ~. ◊ Propoziție ~ă propoziție care nu depinde sintactic de altele într-o frază formată prin subordonare. /<fr. principal, lat. principalis

PUTERE ~i f. 1) Capacitate a ființelor vii de a săvârși acțiuni fizice; forță fizică; tărie. ◊ În ~ (sau ~i) puternic; voinic; tare. Din toate ~ile adunându-și toate forțele. A sta (sau a fi) în ~ea cuiva a avea posibilitatea sau capacitatea de a face ceva. 2) Capacitate de a realiza o muncă intelectuală; forță spirituală. ~ creatoare. ~ de imaginație. 3) (despre medicamente) Grad de influență asupra organismului. 4) (despre sisteme tehnice) Capacitatea de a efectua un lucru mecanic. 5) (despre acte, documente, vize etc.) Caracter valabil; valabilitate. 6) (despre bani) Capacitatea de a servi la vânzare-cumpărare; valoare. 7) (despre acțiuni sau fenomene naturale) Grad de intensitate. ~ea cutremurului. ~ea vântului. ◊ În ~ea nopții în plină noapte; când noaptea este în toi. În toată ~ea cuvântului în adevăratul înțeles al cuvântului. 8) Acțiune dominantă exercitată asupra cuiva; stăpânire; dominație. ~ea religiei. ◊ A fi în ~ea cuiva a depinde de voința sau de bunul plac al cuiva. 9) Libertate legală în acțiuni; drept. ◊ Cu de la sine ~ fără a avea împuternicire; arbitrar; samavolnic. 10) Drept de a conduce. ~ parlamentară. ~ democratică. ◊ ~ legislativă drept al organelor superioare de stat de a emite legi. A veni (sau a ajunge) la ~ a deveni conducător. Marile ~i statele cu autoritate și influență, care joacă un rol decisiv pe arena internațională. 11) mat. Indice care arată de câte ori un număr se înmulțește cu sine însuși. Cinci la ~ea a doua. [G.-D. puterii] /v. a putea

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. În (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul plac al cuiva. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile centrale = nume dat în primul război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuiește conducerea societății. Putere populară = regim social-economic în care conducerea politică, conducerea statului aparține clasei muncitoare și aliaților ei; stat cu un asemenea regim. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. ◊ Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea nopții. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.

REGENT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care ține de regență; propriu regenței. 2): (Propoziție) ~tă propoziție de care depind una sau mai multe propoziții subordonate. /<fr. régent, lat. regens, ~entis

REGENT, -Ă I. s. m. f. (cel) care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic, ținând locul regelui în timpul unei regențe (1). II. adj. (despre propoziții; și s. f.) căreia i se subordonează una sau mai multe propoziții; supraordonată. ◊ (despre părți ale propoziției supraordonate) de care depinde o subordonată. (< fr. régent, lat. regens, germ. Regent)

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat. ◊ Regim parlamentar = formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Regim preferențial = acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc., convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentare a unei persoane (suferinde). ◊ Regim alimentar = folosire a alimentelor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală a unei persoane. 3. (Tehn.) Ansamblu de condiții externe invariabile care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziția, funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. ♦ Regim hidrologic = ansamblu mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. Regim hidric = ansamblu fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sunt în așa fel legate între ele, încât unul depinde de celălalt și capătă forma cerută de cuvântul de care depinde. – Din fr. régime.

RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (Gram.) Pronume (sau adverb) relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă (și substantivat, f.) = a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ; b) propoziție atributivă. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... 2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊ Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ♦ Care nu există decât în relație cu altceva. – Din fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.

RELATIVITATE s. f. 1. faptul de a fi relativ; relativism (2). 2. proprietate a fenomenelor, a mărimilor fizice de a depinde de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate. ♦ teoria ~ății = teorie fizică potrivit căreia legile fenomenelor fizice sunt valabile cu o precizie cu atât mai mică cu cât vitezelor corpurilor sunt mai mari comparabile cu viteza de propagare a luminii în vid. (< fr. relativité)

RELATIVITATE s.f. 1. Însușirea a ceea ce este relativ; relativism. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a depinde de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate. ♦ Teoria relativității = teorie formulată de Einstein, potrivit căreia legile fenomenelor fizice sunt valabile cu o precizie cu atît mai mică cu cît vitezele corpurilor sunt mai mari comparabile cu viteza de propagare a luminii în vid. [Cf. fr. relativité].

RELEVA vb. I. 1. tr. A scoate în relief, a evidenția; a remarca. 2. refl. A se dovedi, a se manifesta ca... 3. intr. (Rar) A ține de ceva, a depinde; a proveni din... [P.i. relev, -vez, 3,6 -vă. / < fr. relever, cf. lat. relevare].

REMORCĂ s.f. 1. Vehicul fără mijloc propriu de deplasare, tras de un vehicul motor. ♦ A fi la remorca (cuiva sau a ceva) = a depinde cu totul (de cineva sau de ceva). 2. Cablu folosit pentru remorcarea unei nave, a unui șlep etc. [< fr. remorque].

REMORCĂ s. f. 1. vehicul fără mijloc propriu de deplasare, tras de un vehicul motor. ♦ a fi la ~a (cuiva sau a ceva) = a depinde cu totul (de cineva sau de ceva). 2. parâmă rezistentă, cablu servind pentru remorcarea unei nave, a unui șlep etc. (< fr. remorque)

REMORCĂ, remorci, s. f. 1. Vehicul fără autopropulsie, tras de un vehicul motor și destinat transportului de persoane sau de mărfuri. ◊ Loc. adj. La remorcă = remorcat. ◊ Expr. A fi la remorca cuiva (sau a ceva) = a depinde cu totul de cineva (sau de ceva), a fi condus, dominat (de cineva sau de ceva). 2. Odgon, cablu cu care se remorchează o navă sau o ambarcație. – Din fr. remorque.

REZISTENȚĂ, rezistențe, s. f. I. Faptul de a rezista; împotrivire, opoziție, apărare împotriva unui atac. ♦ Respingerea atacurilor repetate ale inamicului și menținerea pozițiilor proprii. ♦ Mișcare populară antifascistă de eliberare, desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial în țările ocupate de fasciști. II. 1. Calitatea de a fi rezistent. 2. Putere de a înfrunta boala, oboseala, foamea, lipsurile etc.; calitate a unui organism de a nu contracta o boală contagioasă. 3. Proprietate a unui corp de a suporta, fără modificări în masa lui, acțiunea altui corp sau a unei forțe străine. ◊ Rezistența materialelor = ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul comportării corpurilor deformabile, când se exercită asupra lor forțe din afară, și cu studiul dimensiunilor pe care acestea trebuie să le aibă ca să nu-și modifice forma. ♦ Forța de opunere a unui mediu la realizarea unei acțiuni. 4. Forță pe care un conductor electric o opune trecerii curentului și care depinde de materialul din care este făcut conductorul, de grosimea și de lungimea lui. 5. (Tehn.) Rezistor. – Din fr. résistance, it. resistenza.

SATELIT I. s. m. 1. (ant.) mercenar care își însoțea stăpânul. ◊ (fig.) cel care urmează și execută orbește ordinele cuiva; acolit. 2. corp ceresc obscur care gravitează în jurul unei planete, însoțind-o în mișcarea ei de revoluție. 3. ~ artificial = corp metalic de forme diverse cu aparataj științific, lansat de savanți în spațiul interplanetar cu ajutorul unei rachete și care se rotește în jurul Pământului. 4. (mec.) roată dințată a unui mecanism planetar care se rotește liber în jurul unui ax. 5. mică masă cromatică atașată unui cromozom printr-un filament subțire. 6. localitate de importanță secundară în apropierea unui oraș, dependentă de acesta. II. adj., s. n. (stat) ~ = (stat) care depinde de un altul pe plan politic sau economic. (< fr. satellite)

SCALAR s.m. (op. vector, vectorial) Mărime stabilită numai prin valoarea ei numerică, care nu depinde de vreun sistem de referință. ♦ Număr real sau complex. // adj., s.n. (Mărime) care poate fi măsurată după o anumită scară, determinată printr-un singur număr real care îi arată valoarea. [Cf. fr. scalaire, germ. skalar, Skalar < lat. scala – scară].

SCALAR², -Ă adj., s. m. (mărime) ale cărei valori sunt determinate numai prin unitatea de măsură și printr-un număr real care nu depinde de vreun sistem de referință. (< germ. Skalar, fr. scalaire)

SCOTOM s. n. pată imobilă care acoperă o parte a câmpului vizual, depinzând de o lexiune a nervului optic sau de o afecțiune a coroidei ori retinei. (< fr. scotome)

SECUNDAR², -Ă, secundari, -e, adj. 1. Care ocupă locul al doilea (în timp) într-o succesiune. ♦ Era secundară = a doua eră geologică, caracterizată prin apariția primelor păsări, mamifere și pești osoși; era mezozoică. (Ieșit din uz) Curs secundar = ciclu școlar care urma după ciclul primar. (Ieșit din uz) Profesor secundar = profesor care predă în cursul secundar. Sifilis secundar = sifilis aflat în a doua fază, caracterizat prin apariția unor erupții pe piele. 2. Care se plasează pe al doilea plan din punct de vedere al importanței; de mai mică importanță. ◊ (Gram.) Propoziție secundară (și substantivat, f.) = propoziție care nu este de sine stătătoare, depinzând în frază de propoziția principală (din punctul de vedere al înțelesului). Medic secundar (și substantivat, m.) = medic care, în urma unui concurs, este admis să lucreze într-o clinică între 3 și 5 ani, în vederea specializării sale. Fenomen secundar = fenomen patologic puțin important, care apare în cursul unei boli, ca efect al fenomenelor ei caracteristice și care nu influențează cursul bolii. – Din fr. secondaire, lat. secundarius.

SEMICOLONIE, semicolonii, s. f. Stat formal independent, dar care, din punct de vedere economic și politic, depinde de un stat străin. – Semi- + colonie.

SEMICOLONIE ~i f. Stat formal independent, care depinde din punct de vedere economic și politic de un alt stat. /semi- + colonie

SLUGARNIC, -Ă, slugarnici, -ce, adj. (Despre oameni) Care are o atitudine umilă, lipsită de demnitate față de cei pe care îi slujește sau de care depinde; (despre manifestări ale oamenilor) care decurge dintr-o astfel de atitudine; servil. – Slugar (Înv. „slugă” < bg. ) + suf. -nic.

SOLIDAR ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) Care este comun pentru mai multe persoane cu aceleași interese și responsabilitate. 2) (despre obligații, angajamente) Care depinde de mai multe persoane. 3) (despre piese ale unei mașini sau ale unui mecanism) Care este legat prin contact direct, formând un ansamblu unitar. /<fr. solidaire

SPÂNZURA, spânzur, vb. I. 1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva (în urma unei condamnări) prin strangulare, cu ajutorul spânzurătorii (2). ◊ Expr. (Absol.) A tăia și a spânzura, se spune despre o persoană care abuzează în mod nelimitat de puterea, de autoritatea sa. ♦ Refl. A se sinucide, strangulându-se cu ștreangul. 2. Tranz. A agăța un obiect de unul dintre capete, lăsând restul să atârne liber în jos. ◊ Expr. (Fam.) A spânzura (cuiva) lingurile la brâu (sau de gât) = a nu da mâncare celui care vine târziu la masă. ♦ Refl. A se agăța, a se prinde (și a se ține strâns) de cineva sau de ceva; a se atârna. ♦ Intranz. A atârna, a cădea liber în jos (fiind prins sau agățat de ceva în partea superioară). 3. Intranz. (Înv. și pop.; în expr.) A spânzura de... (sau de la... ) = a depinde de..., a fi condiționat de... 4. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui o sumă de bani (fără rost, pe lucruri care nu sunt strict necesare). – Probabil lat. *expendiolare.

SPÂNZURA vb. v. atârna, depinde.

stavropig s.n. (înv.) cruce trimisă de către un patriarh unei mânăstiri sau unei biserici, ca semn că depinde direct de autoritatea lui.

stavropighiacesc, stavropighiacească, adj. (înv.; despre biserici sau mânăstiri) care depinde direct de o patriarhie.

STĂTĂTOR, -OARE, stătători, -oare, adj. 1. Care stă pe loc, care nu se mișcă, imobil, fix; (în special despre ape) care nu curge. ◊ Piatră stătătoare (și substantivat, f.) = piatra fixă din sistemul celor două pietre ale morii. 2. (Înv.; despre oameni) Cu locuința statornică; stabil. 3. (În loc. adj.) De sine stătător = care poate exista și se poate menține prin propriile sale puteri sau însușiri, care nu depinde de nimeni sau de nimic; independent. – Sta + suf. -ător.

STĂTĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care stă (pe loc); care nu se mișcă; imobil. ◊ Apă ~oare apă care nu curge. 2) și adverbial: De sine ~ care nu depinde de nimeni; independent. /stat + suf. ~ător

SUBORDONA vb. I. tr. A face ca un lucru să depindă de altul; a hotărî, a determina o ordine de dependență de la inferior la superior; a supune. [Var. subordina vb. I. / < fr. subordonner, it. subordinare].

SUBORDONA, subordonez, vb. I. Tranz. A face ca cineva sau ceva să depindă de altcineva sau de altceva, a stabili o ordine de dependență de la inferior la superior. – Din fr. subordonner.

SUBORDONA vb. tr. a face ca cineva sau ceva să depindă de altcineva sau de altceva; a determina o ordine de dependență de la inferior la superior; a supune. (< fr. subordonner)

SUBORDONARE, subordonări, s. f. Acțiunea de a subordona și rezultatul ei; dependență. ♦ (Log.) Raport de concordanță între două noțiuni, de la noțiunea subordonată speciei la noțiunea gen. ♦ Raport sintactic între două elemente lingvistice (cuvinte, construcții, propoziții), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celălalt. ♦ Raport de ierarhie între organele puterii de stat sau între cele ale administrației de stat, ori între acestea și organele puterii care le-au ales, în temeiul căruia organul superior îndrumează și controlează activitatea organului inferior. – V. subordona.

SUBORDONAT, -Ă I. adj. care se subordonează. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care determină o altă propoziție, depinzând de ea; propoziție secundară; noțiune ~ă = noțiune mai puțin generală care se cuprinde în alta cu sfera mai mare. II. s. m. f. inferior; subaltern. (< fr. subordonné)

SUBORDONAT, -Ă, subordonați, -te, adj. Dependent de cineva sau de ceva, aflat într-o relație de subordonare. ◊ Propoziție subordonată (și substantivat, f.) = propoziție care depinde din punct de vedere gramatical de altă propoziție, îndeplinind funcțiunea unei părți de propoziție a regentei; propoziție secundară. ♦ (Substantivat) Subaltern. – Din fr. subordonné.

SUBSECRETAR s.m. (În unele state) Subsecretar de stat = înalt funcționar care conduce un departament sau o parte din administrația centrală (ca delegat al ministrului de care depinde). [< sub- + secretar, după fr. sous-secrétaire].

SUBURBAN, -Ă adj. care se află în suburbie; de (la) suburbie. ♦ comună ~ă = comună în apropierea unui oraș, de care depinde administrativ. ◊ (fig.; despre limbaj, comportare) necivilizat. (< fr. suburbain, lat. suburbanus)

SUBURBAN, -Ă adj. Care se află în suburbie, în împrejurimile orașului; de (la) suburbie. ◊ Comună suburbană = comună situată în apropierea unui oraș, de care depinde din punct de vedere administrativ. ♦ (Despre mijloace de transport) Care circulă în împrejurimile orașului. ♦ (Fig.; despre limbaj, comportare) Necivilizat, grobian. [< fr. suburbain, cf. lat. suburbanus].

SUBURBAN, -Ă, suburbani, -e, adj. Care ține de o suburbie, situat într-o suburbie, privitor la o suburbie. ◊ Comună suburbană = comună situată în imediata apropiere a unui oraș sau la marginea acestuia și depinzând administrativ de acesta. ♦ (Despre mijloace de transport) Care circulă în împrejurimile orașului, care face legătura între oraș și suburbii. ♦ Fig. (Rar; despre comportarea, limbajul etc. cuiva) Lipsit de politețe; vulgar. – Din fr. suburbain, lat. suburbanus.

SUFRAGANT, -Ă adj., s. m. (episcop) care depinde de un mitropolit. (< fr. suffragant)

SUFRAGANT, -Ă adj., s.m. (Episcop) care depinde de un mitropolit. [Var. sufragan, -ă adj., s.m. / cf. fr. suffragant, it. suffragante].

SUPRASTRUCTURĂ ~i f. 1) (în teoria marxistă) Totalitate a concepțiilor (politice, juridice, filozofice, artistice, religioase), care depind de baza materială a societății și acționează asupra ei. 2) Parte utilă a unei construcții înălțată deasupra fundamentului. 3): ~a navei construcția ce se află deasupra punții superioare a unei nave, în care se amenajează încăperi de locuit și de deservire. [Sil. su-pra-struc-] /supra- + structură

SUPUS, -Ă, supuși, -se, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Ascultător, plecat, smerit. ♦ Umilit, servil. 2. (Înv. și reg.) Așezat sub...; ascuns, pitit. II. S. m. și f. (Urmat de determinări care indică statul în discuție) Persoana care aparține, prin cetățenie, unui anumit stat; persoană aflată sub o protecție specială de ordin juridic a unui stat, fără a fi cetățean cu drepturi depline. ♦ (Înv.; la pl.) Locuitorii unei țări care depind de o autoritate centrală. – V. supune.

SUZERAN, -Ă, suzerani, -e, s. m., adj. 1. S. m. (În evul mediu) Mare senior de care depindeau alți seniori, ca urmare a relațiilor de suzeranitate. 2. Adj. (Despre state) Care exercita autoritatea asupra unui stat mai slab, amestecându-se în politica internă a acestuia și impunându-i anumite obligații politice și financiare. – Din fr. suzerain.^[1]

SUZERAN, -Ă I. s. m. mare senior feudal care poseda o feudă de care depindeau alte feude, socotite ca vasale. II. adj. (despre state, națiuni) care nu depinde de nimeni, care exercită o autoritate asupra altui stat. (< fr. suzerain)

SUZERAN s.m. Mare senior feudal care poseda o feudă de care depindeau alte feude, socotite ca vasale. // adj. (Despre state, națiuni etc.) Care nu depinde de nimeni, care exercită o autoritate asupra altui stat (vasal), amestecîndu-se în treburile lui interne. [Cf. fr. suzerain].

SUZERAN¹ ~i m. (în evul mediu) Latifundiar feudal de care depindeau alți feudali, aflați în raport de vasalitate cu acesta. /<fr. suzerain

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În orânduirea feudală) Țăran legat de pământul moșierului, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

TEMPORAL², -Ă, temporali, -e, adj. Care indică timpul, privitor la timp; care depinde de timp. ♦ Propoziție (circumstanțială) temporală (și substantivat, f.) = propoziție care arată timpul în care se petrece acțiunea din propoziția regentă, având funcțiunea unui complement circumstanțial de timp. Conjuncție temporală = conjuncție care introduce o propoziție temporală. – Din fr. temporel.

ULTIMATUM, ultimatumuri, s. n. Comunicare cuprinzând condițiile irevocabile pe care o putere, un stat, un împuternicit le pune altuia în vederea rezolvării unei situații litigioase de care depind relațiile lor reciproce. [Var.: (înv.) ultimat s. n.] – Din fr. ultimatum, germ. Ultimatum.

UMBRĂ ~e f. 1) Loc sau spațiu unde nu pătrund razele soarelui. 2) Porțiune întunecată care apare în una din părțile unui obiect, când este luminat din partea opusă (de obicei, de soare). ~a casei. ◊ Din ~ pe ascuns; pe furiș. A sta la ~ a sta (sau a rămâne) ascuns. A fi ~a cuiva a) a fi însoțitorul permanent al cuiva; b) a fi mereu sub influența cuiva; a depinde total de cineva. A se teme și de ~a lui a fi foarte fricos. A lăsa pe cineva în ~ a eclipsa pe cineva. ~a-iepurelui plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze în formă de solzi, cu flori galbene-verzui și cu fructe roșii, în formă de boabe. 3) Imagine întunecată, proiectată pe o suprafață luminată. 4) Lipsă de lumină; întuneric; obscuritate. A luci în ~. 5) (în operele de artă plastică) Parte mai închisă care contrastează cu partea pictată în culori deschise. ◊ A da ~e a colora întunecat anumite porțiuni dintr-un desen. 6) fig. Urmă a unei stări sufletești (în expresia feței). ~ de tristețe. 7) Ființă sau obiect care nu poate fi bine deslușit din cauza întunericului sau a depărtării. ~e trecând pe drum. 8) Persoană foarte slabă cu aspect bolnăvicios. 9) fig. Urmă abia observată. O ~ de cicatrice. O ~ de recunoștință. [G.-D. umbrei] /<lat. umbra

VARACTOR s. n. element semiconductor, condensator cu capacitate variabilă, a cărei valoare depinde de tensiunea aplicată; varicap. (< engl., fr. varactor)

VARISTOR s. n. rezistor a cărui valoare (rezistență) depinde de mărimea tensiunii de la bornele sale. (< fr. varisteur)

VARISTOR, varistoare, s. n. Dispozitiv (rezistor) a cărui rezistență depinde de valoarea tensiunii aplicate la bornele lui. – Din fr. varistor.

VASAL s. m. f. (în orânduirea feudală, în apusul Europei) persoană, stat care, în schimbul unor beneficii sau feude, datorau suzeranului de care depindeau omagiu, fidelitate și unele obligații civile și militare; (p. ext.) om, grup dependent de un altul. ◊ (adj.) supus, tributar. (< fr. vassal)

VICEREGE, viceregi, s. m. Persoană care guvernează o colonie sau o provincie (care depinde de alt stat) în numele unui rege; titlu, funcție deținută de această persoană. – Vice- + rege (după fr. vice-roi).