ABA², abale, s. f. Țesătură groasă de lână, de obicei albă, din care se confecționează haine țărănești; dimie, pănură. – Din tc. aba.

ABCES, abcese, s. n. Colectare de puroi, bine delimitată de țesuturile din jur, formată în urma dezintegrării țesuturilor, de obicei sub acțiunea unor agenți microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.

ABSOLUȚIUNE, absoluțiuni, s. f. 1. Iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputat nu este prevăzut de lege sau când săvârșirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor, dată de obicei de papă². [Pr.: -ți-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.

ACARIAN, acarieni, s. m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele și abdomenul de obicei nediferențiate, unele dintre ele fiind purtătoare de germeni ai unor maladii grave; (și la sg.) exemplar din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acariens.

ACĂTĂRII adj. invar. (Pop. și fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care posedă calități corespunzătoare scopului sau destinației; bun, frumos, de seamă. 2. (Despre oameni) De treabă, cumsecade, vrednic, cu calități deosebite. [Var.: acătărea adj. invar.] – Et. nec.

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACCES, accese, s. n. 1. Posibilitatea de a pătrunde, drept de ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă, și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

ADEMENI, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înșelătoare; a înșela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimeni vb. IV] – Cf. magh. adomány.

AD VALOREM adv. (De obicei despre calcularea taxelor vamale) După valoare. – Loc. lat.

AER², aere, s. n. (Bis.) 1. Bucată de stofă sau de pânză, de obicei pictată sau țesută cu imaginea lui Cristos mort, cu care se acoperă vasele liturgice. 2. Epitaf (2). – Din ngr. aēr.

AFACERE, afaceri, s. f. 1. Tranzacție financiară, comercială sau industrială, bazată de obicei pe speculă sau pe speculații. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treabă (importantă), îndeletnicire, ocupație. ◊ Afaceri interne (sau externe) = treburi obștești privind problemele interne (sau externe) ale unei țări. – A³ + facere (după fr. affaire).

AFION s. n. 1. Suc cu proprietăți narcotice, extras de obicei din macul de grădină. 2. Plantă din care se extrage acest suc. [Pr.: -fi-on] – Din ngr. afióni, tc. afyon.

AFIȘ, afișe, s. n. Înștiințare, de obicei imprimată, expusă public, prin care se anunță ceva, prin care se dau informații în legătură cu viața politică și culturală; afipt. ♦ Gen de artă grafică, cu funcție mobilizatoare, de informare, de reclamă, de instructaj etc. – Din fr. affiche.

ALBUMINURIE s. f. Prezența albuminei în urină (indicând, de obicei, o boală a rinichilor, insuficiență cardiacă etc.). – Din fr. albuminurie.

AMARILIDACEE, amarilidacee, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb și cu ovar inferior; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. amaryllidacées.^[1]

AMBULACRU, ambulacre, s. n. Organ în formă de tub subțire, terminat de obicei cu o ventuză, caracteristic echinodermelor și servind la locomoție, respirație și pipăit. – Din fr. ambulacre.

AMFITEATRU, amfiteatre, s. n. 1. (În arhitectura greco-romană) Edificiu destinat jocurilor publice, de formă circulară sau ovală, de obicei neacoperit, având la mijloc o arenă înconjurată de trepte (gradene) și tribune pentru public. ◊ Loc. adj. și adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sală de cursuri, de spectacole etc. cu locurile așezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configurație a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.

ANHIDRIDĂ, anhidride, s. f. 1. Substanță anorganică care, reacționând cu apa, formează un acid. 2. Substanță organică rezultată de obicei prin eliminarea unei molecule de apă dintre doua grupări carboxil. ♦ Anhidridă carbonică = bioxid de carbon. Anhidridă acetică = lichid incolor cu miros ințepător, întrebuințat la fabricarea coloranților, medicamentelor, acetatului de celuloză, etc. – Din fr. anhydride

ASCITĂ s. f. (Med.) Acumulare de lichid, de obicei seros, în peritoneu. – Din fr. ascite.

AUTOCAR, autocare, s. n. Automobil cu caroserie deschisă sau decapotabilă, folosit de obicei la transportul interurban în comun (mai ales în excursii) al unui număr mare de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocar.

AUTOMUTILA, automutilez, vb. I. Refl. A se mutila singur (de obicei pentru a se sustrage de la îndeplinirea unor obligații). [Pr.: a-u-] – Auto¹- + mutila.

AUTOSTRADĂ, autostrăzi, s. f. Șosea modernă de mare capacitate, rezervată exclusiv circulației autovehiculelor și având de obicei cele două sensuri de circulație separate între ele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.

AUTOTRACTOR, autotractoare, s. n. Autovehicul de tracțiune de mare putere, montat pe roți de cauciuc, de metal sau pe șenile și de care este legată de obicei o remorcă. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotracteur.

AZIMĂ, azime, s. f. Turtă de aluat nedospit, coaptă de obicei sub spuză (folosită de catolici la împartășanie). – Din ngr. ázima.

AZIMUT s. n. Unghi pe care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, cu un plan vertical care trece prin locul respectiv și printr-un punct dat. – Din fr. azimut.

BA adv. 1. (Exprimă opoziția față de ideea din propoziția negativă sau negativ-interogativă anterioară, de obicei cu reluarea verbului) N-am timp acum de tine! – Ba ai! Nu mi-ai văzut ochelarii? – Ba i-am văzut pe birou. ◊ (Întărind pe nu) Mă duc la meci. – Ba n-ai să te duci! ◊ (Întărind pe da prin care se răspunde la o propoziție interogativ-negativă sau se rectifică ideea din propoziția negativă anterioară) N-ai bani (?) – Ba da, am. Expr. A nu zice (sau spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă; a se abține. ◊ (Reg.; în expr.) Ca mai ba sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ (Pop.) Nu. Fost-ai azi la sapă? – Ba! ◊ (Cu slăbirea ideii de opoziție, în expr.) Ba bine că nu = evident că da, se-nțelege. Ba (nu) zău! = a) (ir.) haida de! să fim serioși!; b) să fim drepți! 2. (Urmat de și sau chiar, încă) Mai mult, în plus, pe deasupra. Cine bea fără măsură își bea banii, mintea, ba și sănătatea. 3. (În corelație cu el însuși, având rol de conjuncție disjunctivă) Sau... sau; când... când; acum... acum; aci... aci. – Din bg., scr., pol., ucr. ba.

BAGATELĂ, bagatele, s. f. 1. Lucru de mică importanță; obiect de mică valoare, neînsemnat; fleac. 2. Piesă muzicală instrumentală scurtă, de obicei cu conținut liric. [Var.: bagatel s. n.] – Din it. bagattella, fr. bagatelle.

BAIT, baiți, s. m. (Inform.) Ansamblu de biți (de obicei 8) folosit pentru exprimarea capacității de memorie (3). – Din engl. byte.

BALANG interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul unui clopot (mare); bang, dang. [Var.: balanga interj.] – Onomatopee.

BALTĂ, bălți, s. f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. baltë.

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun lung pentru două sau mai multe persoane. ◊ Expr. Banca ministerială = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzaților = locurile dintr-o sală de tribunal ocupate de acuzați. Banca apărării = locurile dintr-o sală de tribunal destinate avocaților care apără pe acuzați. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în față, pentru școlari. ◊ Loc. adv. (De) pe băncile școlii = (de) la școală, din (sau în) timpul petrecut în școală. ◊ Expr. A sta (sau a rămâne) în banca sa = a rămâne la locul său, a sta pasiv față de orice inițiativă, a fi docil. – Din fr. banc.

BANDĂ², benzi, s. f. 1. Fâșie de stofă, hârtie, de piele etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă. ♦ Fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fâșie lată de piele, de cauciuc, de plăci metalice etc., pe care se transportă automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricație; conveier. Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, pe care pot circula în același sens numai un șir de vehicule. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (În sintagmele) Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = a) interval de frecvență în care un aparat electronic își menține caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvențe radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicații prin reglementări naționale și internaționale. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.

BANDEROLĂ, banderole, s. f. 1. Fâșie de hârtie lipită în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere, ca mijloc de control al integrității mărfii ambalate. ♦ Bandă de hârtie care împiedică deschiderea unui volum recent apărut și pe care se imprimă de obicei reclama editurii. 2. Brasardă. 3. Steguleț care servește ca semn distinctiv (prins în vârful unei lănci, al unui catarg etc.). – Din fr. banderole.

BAR³, baruri, s. n. 1. Local în care se vând băuturi alcoolice, cafea etc. și în care consumatorii stau de obicei în picioare sau pe scaune înalte în fața unei tejghele; p. restr. tejghea la care se servesc băuturi. ♦ Dulap sau compartiment într-un dulap, în care se țin sticlele cu băuturi alcoolice (fine). 2. Local de petrecere, cu băuturi, dans, program de varietăți etc.; cabaret. – Din fr. bar.

BARĂ, bare, s. f. 1. Bucată lungă de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuințări. 2. Stâlp de poartă la unele jocuri sportive. ◊ Bară (fixă) = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal montată între doi stâlpi. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați; p. ext. locul din instanță unde pledează avocații. 4. Linie verticală sau orizontală care separă părți dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticală care separă măsurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apă, de obicei în fața gurii de vărsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urcă o dată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.

BARICADĂ, baricade, s. f. Întăritură amenajată dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulației sau pentru apărare, de obicei în timpul luptelor de stradă. ◊ Expr. A fi de cealaltă parte a baricadei = a fi în tabăra opusă. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricadă = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.

BARZĂ, berze, s. f. Pasăre călătoare cu ciocul roșu, gâtul și picioarele lungi și cu penele, de obicei, albe, afară de vârfurile aripilor, care sunt negre; cocostârc (Ciconia ciconia). – Cf. alb. bardhë.

BASTION, bastioane, s. n. (Adesea fig.) Fortificație cilindrică sau poligonală, construită de obicei la colțurile unei fortărețe. [Pr.: -ti-on] – Din fr. bastion.

BASTON, bastoane, s. n. Bucată de lemn lungă (cam de un metru) și subțire, de obicei curbată la un capăt, care se poate ține în mână și are diverse utilizări. ◊ Baston de mareșal = un fel de baston scurt, purtat de un mareșal. ♦ Lovitură dată cu această bucată de lemn. – Din it. bastone.

BAU interj. Cuvânt cu care se sperie, de obicei în glumă, copiii. – Onomatopee.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BĂBESC, -EASCĂ, băbești, adj., s. f. 1. Adj. (Peior.). După felul, obiceiurile sau portul babelor. ◊ Expr. Vorbe (sau fleacuri) băbești = vorbe cărora nu trebuie să li se dea importantă. Leacuri băbești = mijloace empirice cu care se încearcă vindecarea unor boli. Socoteală băbească = socoteală făcută în mod simplist, empiric; fig. judecată greșită, îngustă. 2. S. f. Soi românesc de viță de vie, cu struguri rămuroși și boabe rotunde, de culoare neagră-albăstruie, din care se produc vinuri roșii. – Babă + suf. -esc.

BĂTELIȘTE, băteliști, s. f. (Reg.) 1. Loc sau pământ bătătorit (de vite); loc în care stau de obicei animalele (sălbatice). 2. Loc de întâlnire, de adunare. – Bate + suf. -eliște.

BĂUTOR, -OARE, băutori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care are obiceiul să consume mult alcool; bețiv. [Pr.: bă-u-] – Bea + suf. -tor.

BICICLETĂ, biciclete, s. f. Vehicul cu două roți pus în mișcare prin două pedale acționate cu picioarele și folosit, de obicei, pentru transportul unei singure persoane. ◊ Bicicletă-tandem = bicicletă pentru două persoane, fiecare acționând câte o pereche de pedale. – Din fr. bicyclette.

BIDINEA, bidinele, s. f. Pensulă mare, de obicei rotundă (cu coadă lungă), pentru văruit. [Var.: (reg.) badana s. f.] – Din tc. badana.

BIHUNCĂ, bihunci, s. f. (Reg.) Trăsură ușoară pe patru roți, trasă de obicei de un singur cal. – Din ucr. bihunky.

BOCET, bocete, s. n. 1. Plâns zbuciumat, însoțit de vaiete, strigăte, tânguiri; jalet, vaiet. 2. Lamentație improvizată, de obicei versificată și cântată pe o anumită melodie, care face parte din ritualul înmormântărilor (la țară); cântare de mort. – Boci + suf. -et.

BODOGĂNEALĂ, bodogăneli, s. f. Vorbire înceată, neclară, care redă de obicei un protest reținut sau o nemulțumire stăpânită. – Bodogăni + suf. -eală.

BOIER, boieri, s. m. 1. Mare stăpân de pământ (care deținea, uneori, și o funcție înaltă în stat); persoană din aristocrația feudală; nobil; p. ext. stăpân. ♦ (Fam.) Persoană cu atitudini, obiceiuri sau pretenții de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalând cu „domnule”), adresat persoanelor înstărite, celor cu funcții administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).

BOIEROS, -OASĂ, boieroși, -oase, adj. Cu gesturi, cu obiceiuri de boier; p. ext. mofturos, pretențios. – Boier + suf. -os.

BOLFĂ, bolfe, s. f. (Pop.) Nodul, umflătură produsă, de obicei sub piele, de o lovitură sau de o boală. – Cf. ucr. bolfa.

BRANCARDĂ, brancarde, s. f. Targă pentru transportat răniții sau bolnavii, formată de obicei dintr-o pânză întinsă, fixată de două bare de lemn sau de metal. – Din fr. brancard.

BRAV, -Ă, bravi, -e, adj., s. m. 1. Adj. Viteaz, curajos, îndrăzneț. 2. S. m. (Rar) Asasin, tâlhar (aflat de obicei în slujba unui potentat) care teroriza și omora pentru bani; spadasin plătit. – Din fr. brave, it. bravo.

BRE interj. 1. (Fam.) Cuvânt cu care atragem atenția cuiva că ne adresăm lui. 2. (De obicei repetat) Cuvânt care exprimă mirare. – Din tc. bre.

BREC¹, brecuri, s. n. Trăsură ușoară cu patru roți, de obicei neacoperită, cu capra înaltă, având două bănci așezate față în față în lungul sau în latul trăsurii. – Din fr., engl. break.

BRIOFITĂ, briofite, s. f. (La pl.) Încrengătură de plante cu corpul redus la un tal sau diferențiat în tulpini și frunze, răspândite de obicei în locuri umede; (și la sg.) plantă care face parte din această încrengătură. [Pr.: bri-o-] – Din fr. bryophytea.

BRIȘCĂ², briște, s. f. Trăsurică ușoară, cu două roți, trasă de obicei de un singur cal; cabrioletă, șaretă. – Din rus. bricika.

BRR interj. I. 1. Exclamație pe care o scoate cel căruia îi este frig; bruh. 2. Exclamație care exprimă spaima. 3. Exclamație care exprimă dezgustul sau greața. II. Exclamație cu care oile sunt îndemnate la mers. III. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul tobei. – Onomatopee.

BUCHE, buchi, s. f. A doua literă din alfabetul chirilic; p. gener. literă; (de obicei la pl.) alfabet; cunoștințe elementare de scris și citit. ◊ Expr. Buchea cărții = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începător (la învățătură). A nu ști buche = a nu ști nimic (la învățătură). – Din sl. buky.

BUH s. n. (Pop. și fam.; în expr.) A-i merge (sau a i se duce cuiva) buhul = a ajunge să fie foarte cunoscut (pentru faptele sale, de obicei reprobabile); a se spune despre cineva că... – Et. nec.

BULEVARD, bulevarde, s. n. Arteră urbană de mare circulație, de obicei plantată pe margini cu arbori. – Din fr. boulevard.

BURIU, burie, s. n. (Înv. și reg.) Butoiaș cu capacitatea de peste 100 l, în care, în gospodăriile țărănești, se păstrează de obicei țuica sau oțetul. – Din bg. burija.

CA¹ adv., interj. A. Adv. I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații) 1. La fel cu, cum (e), precum (e), după cum (e). O carte ca cea din raft. ◊ Expr. Ieri ca (și) astăzi = totdeauna. Ca (și) cum = parcă. ♦ Cât. Înalt ca bradul. 2. Aproape, cam, aproximativ. ◊ Expr. Ca mâine(-poimâine) = în curând. Ca ieri(-alaltăieri) = de puțin timp. 3. Decât. E mult mai frumos ca acesta. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) În felul..., cum e obiceiul, cum se știe. Tinerii, ca tinerii, se zbenguiesc. ◊ Expr. Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... ♦ Treacă-meargă, fie. Ziua, ca ziua, trece vremea mai repede. 2. În calitate de..., fiind... El înainte, ca ghid, iar noi după el, ca vizitatori. ♦ În loc de..., drept... Se poate socoti ca răsplată. ◊ Expr. (Fam.) Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? 3. Cu privire la..., în ce privește... Ca formă, lucrarea este bine prezentată. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: râși, urși, vulpi. B. Interj. (Reg.) Ia! Ei! Ca dă-te mai încoace și mai spune o dată. – Lat. quam.

CABANĂ, cabane, s. f. Casă (la munte) construită, de obicei, din lemn, care servește pentru adăpostirea turiștilor și a vânătorilor. – Din fr. cabane.

CABRIOLETĂ, cabriolete, s. f. Trăsurică ușoară, cu două roți, trasă de obicei de un singur cal; brișcă², șaretă. [Pr.: -bri-o-. – Var.: gabrioletă, -e s. f.] – Din fr. cabriolet.

CADRAN, cadrane, s. n. 1. (La aparate și instrumente de măsurat) Suprafață (de obicei circulară) prevăzută cu anumite diviziuni, pe care se citesc indicațiile acului indicator al unui instrument de măsură, al unui ceasornic etc. ◊ Cadran solar = ceas solar. 2. Arc (sau sector) care reprezintă un sfert de cerc. – Din fr. cadran.

CAMBUZĂ, cambuze, s. f. Magazie de provizii pe bordul unei nave, amplasată de obicei sub punte. – Din fr. cambuse.

CAMILAFCĂ, camilafce, s. f. Potcap (sau scufie) acoperit cu un văl, de obicei negru, care atârnă pe spate, purtat de prelații și călugării ortodocși la anumite ocazii. – Din sl. kamilavka.

CANADIANĂ, canadiene, s. f. Haină scurtă (cu glugă), confecționată dintr-o țesătură deasă, de obicei impermeabilă; vindiac. [Pr.: -di-a-] – Din fr. canadienne.

CANIOTĂ, caniote, s. f. Vas cu coșuleț în care se strâng banii de la unele câștiguri (de obicei de la jocurile de cărți), cu scopul de a acoperi unele cheltuieli; sumă strânsă în acest scop. – Din fr. cagnotte.

CAPITAL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanță, de frunte; fundamental, esențial. ◊ Reparație capitală = refacere a părților esențiale ale unei clădiri, ale unei mașini etc. ◊ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanță exagerată unui fapt, unei afirmații etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obișnuită și cu o formă, de obicei, diferită; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. – Din fr. capital.

CAPOT², capoate, s. n. 1. Îmbrăcăminte femeiască de casă, de obicei lungă până la călcâie; halat. 2. Învelitoare de pânză care acoperă diferite instrumente și aparate pe puntea unei nave. – Din fr. capot, capote.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CARAVANĂ, caravane, s. f. 1. Convoi de oameni și de animale de povară (de obicei cămile), care transportă mărfuri, bagaje etc. prin pustiuri sau prin stepe. ♦ Convoi de vehicule împreună cu călătorii din ele, care parcurg împreună același drum. ♦ Grup de vehicule care străbat o țară în scopuri culturale, sanitare etc. Caravană sanitară. Caravană cinematografică. 2. (Reg.) Căruță sau car mare pentru transport. – Din fr. caravane.

CAROU, carouri, s. n. (De obicei la pl.) Pătrățel imprimat pe (sau țesut în) unele stofe, format din dungi de altă culoare decât fondul. – Din fr. carreau.

CASCHETĂ, caschete, s. f. Un fel de șapcă de stofă, cu fundul larg și rotund și cu cozoroc, care face parte, de obicei, din uniforma militarilor. ♦ Acoperământ pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri părul de apă. – Din fr. casquette.

CASETĂ, casete, s. f. 1. Cutie în care se păstrează bani sau mici obiecte (prețioase) sau care protejează anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiază. 2. Cutie anexă a camerelor de luat vederi, în interiorul căreia se află pelicula cinematografică. 3. Despărțitură a unei case¹ tipografice. 4. Anunț cu chenar, folosit la tipărirea numelor și adreselor, în anuare, cărți de telefon etc. 5. Indicație pusă, de obicei, la sfârșitul unei cărți și care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tipăririi etc.). 6. Construcție standardizată compactă din material plastic, în care se află montată banda magnetică (subțire și îngustă). ◊ Casetă video = videocasetă. 7. (Med.) Partea metalică a punții protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.

CASNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care ține de casă¹, de gospodărie. ◊ Industrie casnică = activitate industrială neevoluată, desfășurată în mod auxiliar în gospodărie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obținerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care își petrece timpul liber acasă, în familie. II. 1. S. f. Femeie care se ocupă numai cu gospodăria; gospodină. 2. S. m. (Rar) Căsean. – Casă¹ + suf. -nic.

CATARINIAN, catarinieni, s. m. (La pl.) Grup de maimuțe superioare, cu nările apropiate și coada de obicei scurtă; (și la sg.) maimuță din acest grup. [Pr.: -ni-an] – Din fr. catarhiniens.

CATEDRALĂ, catedrale, s. f. Biserică (mare) în care serviciul religios este oficiat, de obicei, de un (arhi)episcop. – Din fr. [église] cathédrale, lat. cathedralis.

CATEDRĂ, catedre, s. f. 1. Pupitru sau masă specială, așezată de obicei pe o estradă, de la care vorbesc profesorii, oratorii etc. ◊ Expr. A vorbi (ca) de la catedră = a vorbi savant, livresc, afectat. 2. Post în învățământ; funcție de profesor. ♦ Unitate de bază dintr-o instituție de învățământ superior, în cadrul căreia se desfășoară activitatea didactică, metodică și de cercetare științifică în domeniul uneia sau mai multor discipline. – Din lat. cathedra.

CAUZALGIE, cauzalgii, s. f. Senzație dureroasă de arsură, localizată, de obicei, la mâini sau la picioare, însoțită de tulburări circulatorii și datorată lezării nervilor simpatici din regiunile respective. [Pr.: ca-u-] – Din fr. causalgie.

CAZAC, cazaci, s. m. 1. Membru al unei comunități militare autonome care s-au așezat pe teritoriile de margine ale statelor rus și polono-lituanian, unde, în schimbul unor privilegii, era obligat să apere țara împotriva invaziilor. 2. (În Rusia, începând din sec. XVIII) Soldat dintr-o unitate de cavalerie recrutată de obicei dintre cazaci (1). – Din rus. kazak.

CĂLUȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: cămeșă s. f.] – Lat. camisia.

CĂRĂUȘIE, cărăușii, s. f. Transport de mărfuri sau de persoane (în vehicule cu tracțiune animală), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupația de cărăuș (1); cărăușit, harabagie. [Pr.: -ră-u-] – Cărăuș + suf. -ie.

CÂNTAR, cântare, s. n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutății unui obiect sau a unei ființe, de obicei a unei mărfi. ◊ Expr. A trage la cântar = a) a cântări (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanță. ♦ Cântărire. Înșală la cântar. 2. Unitate pentru măsurarea greutăților folosită în trecut, a cărei valoare a variat în timp și pe regiuni. – Din tc. kantar.

CÂRCEL, cârcei, s. m. 1. (Med.) Contracție bruscă și involuntară a mușchilor de la extremități, însoțită de obicei de senzații dureroase. 2. Organ vegetal care are aspectul unui fir răsucit în spirală, cu ajutorul căruia planta se agață de corpurile din jurul ei. 3. (Zool.) Căpușă. – Cf. scr. krč.

CÂRD, cârduri, s. n. 1. Grup mare de animale mamifere, de păsări, de pești de același fel, care se află împreună. 2. (De obicei peior.) Ceată (mare) de oameni. ◊ Expr. A se pune (sau a intra) în cârd cu cineva = a se asocia, a se întovărăși cu cineva (în vederea unor acțiuni reprobabile). 3. (Fam.) Mulțime, șir (de ani, de zile). ◊ Loc. adv. De (la) un cârd de vreme = de un timp încoace. Un cârd de ani = foarte mulți ani. – Din scr. krd.

CÂRNELEAGĂ, cârnelegi, s. f. (În religia ortodoxă, de obicei la pl.) Săptămâna antepenultima din dulcele Crăciunului, în timpul căreia credincioșii pot mânca de dulce miercurea și vinerea. – Lat. carnem ligat.

CÂRPĂ, cârpe, s. f. Bucată de pânză sau de stofă (veche), folosită de obicei în gospodărie (la ștergerea prafului, a vaselor etc.), ca materie primă în industria hârtiei etc. ♦ Scutec. ♦ Fig. Om fără personalitate, care face întotdeauna orice i se spune. – Din bg. kărpa, scr. krpa.

CÂRTI, cârtesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A-și exprima (mereu) nemulțumirea prin murmure sau critici (făcute de obicei în absența celui în cauză); a se plânge, a protesta (mereu). – Et. nec.

CÂȘTI, câștiuri, s. n. (Înv.) Sumă de bani plătită cuiva la date fixe și care reprezintă de obicei o rată din arenda unei moșii. – Din tc. kıșt.

CEAI, (1) s. m., (2, 3, 4) ceaiuri, s. n. 1. S. m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei băuturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. restr. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S. n. (De obicei urmat de determinări care arată felul) Băutură obținută prin macerația, infuzia sau decocția frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S. n. Timpul, masa (de dimineață) la care se bea ceaiul (2). 4. S. n. Reuniune între prieteni, în cursul după-amiezii, la care se servește ceai (2) sau diferite gustări și se dansează. – Din rus. čai.

CEATĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa.

CELENTERAT, celenterate, s. n. (La pl.) Încrengătură de animale inferioare, de obicei marine, care au corpul cu pereții alcătuiți din două straturi de celule și cu o cavitate digestivă în interior; (și la sg.) animal care face parte din această încrengătură. ◊ (Adjectival) Meduza și coralii sunt animale celenterate. – Din fr. coelentérés.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjură un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și pentru a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice după fr. cercle).

CERCUI, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc.; a freta. ♦ Fig. (De obicei în concurență cu încercui) A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. 2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini. 3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. – Cerc + suf. -ui.

CEZURĂ, cezuri, s. f. Pauză ritmică înăuntrul unui vers, care împarte versul în părți de obicei egale (emistihuri), pentru a ușura recitarea și a susține cadența. – Din lat. caesura, fr. césure.

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CHELOID, cheloide, s. n. Tumoare a pielii, cu aspect fibros, alungit, apărută de obicei pe locul unei cicatrice. – Din fr. chéloïde.

CHENAR, chenare, s. n. Margine (lucrată, desenată, sculptată etc.) pe care o are de jur împrejur un obiect și care de obicei servește ca ornament. Chenarul covorului, al diplomei, al ferestrei. – Din tc. kenar.

CHENOPODIACEE, chenopodiacee, s. f. (La pl.) Familie de plante perene cu flori mici, de obicei verzui, dispuse în inflorescențe dese; (și la sg.) plantă din această familie. [Pr.: -di-a-] – Din fr. chénopodiacées.

CHERESTEA, (2) cherestele, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Material lemnos, cu cel puțin două fețe plane și paralele, rezultat din tăierea buștenilor la gater și întrebuințat de obicei în construcție. 2. Fig. (Fam.) Construcție fizică solidă a unei persoane, structură osoasă. ◊ Expr. N-are cherestea sau îi lipsește cheresteaua, se spune despre o persoană nesimțită, nepunctuală. – Din tc. kereste.

CHERSIN, chersine, s. n. (Reg.) Albie adâncă, largă și scurtă, întrebuințată de obicei pentru a frământa aluatul de pâine. – Et. nec.

CHICINETĂ, chicinete, s. f. Încăpere anexă de dimensiuni reduse (în apartamentele mici din blocuri, care servește de obicei ca bucătărie). – Cf. engl. kitchen „bucătărie”.

CHIST, chisturi, s. n. 1. Tumoare benignă de forma unei pungi închise, de obicei cu un conținut lichid sau semilichid. 2. Înveliș protector secretat de unele animale inferioare aflate în condiții de mediu nefavorabile. – Din fr. kyste.

CHIVUȚĂ, chivuțe, s. f. (Reg.) Femeie (de obicei țigancă) care se îndeletnicește cu spoitul caselor cu bidineaua. – Din n. pr. Chivuța.

CIL, cili, s. m. Prelungire protoplasmatică mobilă, în formă de fire subțiri, a unor bacterii, a unor infuzori, a unor alge și a unor celule animale, care servește de obicei la locomoție și la deplasarea secrețiilor în organism. – Din fr. cil.

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

CLAXON, claxoane, s. n. Dispozitiv de semnalizare sonoră, folosit de obicei la autovehicule. – Din fr. klaxon.

DACIT s. n. Rocă vulcanică alcătuită din cuarț, andezin, biotit, hornblendă, feldspat etc., de obicei cenușie, folosită ca piatră de construcție. – Din fr. dacite.

DACOROMÂN, -Ă, dacoromâni, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre dialecte, graiuri, cuvinte) Care aparține românilor sau privitor la românii din nordul Dunării. ♦ (Substantivat, f.) Dialect vorbit de dacoromâni, cel mai răspândit și mai dezvoltat dintre dialectele limbii române. 2. S. m. (De obicei la pl.) Român din nordul Dunării. – Dac + român.

DAMIGEANĂ, damigene, s. f. Vas mare de sticlă cu gâtul scurt, îmbrăcat, de obicei, într-o împletitură de nuiele, de răchită, de papură, de material plastic etc. și folosit la transportul sau la păstrarea unor lichide. – Din it. damigiana.

DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg. ◊ Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând, ◊ Expr. Nici..., dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții conclusive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dară conj.] – Et. nec.

DAT², -Ă, dați, -te, adj., s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit; înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz. Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de știință), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotărâri etc. III. S. f. (Reg.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da².

DATINĂ, datini, s. f. 1. Obicei sau deprindere consfințită în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni; tradiție, uzanță. 2. (Rar) Regulă, tipic. – Din sl. dĕdina „moștenire”.

DATIV s. n. Caz al declinării care exprimă, de obicei, destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect și răspunzând la întrebarea „cui?” ◊ Dativ etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. – Din fr. datif, lat. dativus.

DÂRĂ, dâre, s. f. 1. Urmă îngustă și continuă lăsată pe pământ, pe nisip, pe zăpadă, pe iarbă etc. de un obiect târât sau de o cantitate mică de lichid, de grăunțe etc. vărsate; p. gener. urmă. ◊ Expr. (Fam.) A face dâră prin barbă = a face începutul, a stabili un obicei (rău), a crea un precedent. 2. Dungă, linie; spec. dungă, rază de lumină. – Din sl. dira.

DE¹ conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.; leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă...! IV. (În expr.) De ce... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.

DICȚIONAR, dicționare, s. n. Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.

DOINĂ, doine, s. f. Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., fiind însoțită, de obicei, de o melodie adecvată; specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.

ECOSEZ adj. invar. (Despre țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.) Care prezintă un ansamblu de carouri, de obicei în culori vii și variate. – Din fr. écossais.

ERBACEE, erbacee, adj., s. f. (Plantă) care are tulpina subțire, fragedă, moale și apoasă, de obicei verde. – Din fr. herbacé, lat. herbaceus.

FUNIGEL, funigei, s. m. (De obicei la pl.) Fir al unui anumit soi de păianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamnă. – Et. nec.

GA interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită strigătul gâștelor. – Onomatopee.

GABARĂ, gabare, s. f. Navă sau ambarcație mare, servind, de obicei, la transbordarea pe punte a unor materiale de pe o navă care nu poate acosta în raza portului. – Din fr. gabare, it. gabarra.

GALĂ¹, gale, s. f. 1. Spectacol (sau șir de spectacole) cu caracter solemn, sărbătoresc, la care participă, de obicei, persoane oficiale. Gala filmului românesc. ◊ Loc. adj. De gală = de sărbătoare, solemn. 2. (În sintagma) Gală de box = competiție sportivă la care au loc mai multe meciuri de box. – Din fr. gala.

GALERĂ, galere, s. f. Veche navă comercială sau militară, prevăzută cu vâsle și pânze și care era mânuită de obicei de sclavi sau de condamnați. – Din fr. galère.

GALIOTĂ, galiote, s. f. Corabie ușoară de pescuit, cu fundul plat și de obicei cu două catarge, folosită în trecut îndeosebi de olandezi. [Pr.: -li-o-] – Din fr. galiote.

GARGUI, garguie, s. n. Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei de ploaie, de obicei bogat ornamentat. – Din fr. gargouille.

GAROU, garouri, s. n. Bandă sau tub, de obicei din cauciuc, care servește la întreruperea temporară a circulației sângelui într-o regiune a corpului (mai ales la braț), pentru a preveni sau a înlătura o hemoragie. – Din fr. garrot.

GARSONIERĂ, garsoniere, s. f. Locuință într-o clădire mai mare, compusă de obicei dintr-o singură cameră și baie, uneori și bucătărie. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. garçonnière.

GAZEL, gazeluri, s. n. Poezie (orientală) cu formă fixă alcătuită din distihuri și care de obicei cântă dragostea și vinul. – Din fr. ghazel.

GAZETĂ, gazete, s. f. Publicație periodică având, de obicei, apariție zilnică, care conține știri, informații politice, sociale, culturale etc. (de actualitate); ziar, jurnal. ◊ (Ieșit din uz) Gazetă de perete = panou, vitrină etc., plasate de obicei în cadrul unei întreprinderi, instituții sau organizații, unde se afișau articole (și desene, fotografii) referitoare la activitatea unității respective sau la probleme generale. – Din fr. gazette, it. gazzetta.

GĂRGĂRIȚĂ, gărgărițe, s. f. Nume dat mai multor insecte coleoptere, de obicei mici, cu corpul sferic sau oval, care atacă unele plante cultivate. [Acc. și gărgăriță] – Cf. scr. grgarica.

GĂTI, gătesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) îmbrăca (frumos); a (se) împodobi. 2. Refl. și tranz. A (se) pregăti pentru o acțiune, de obicei pentru o deplasare. 3. Tranz. A face, a prepara mâncare (prin fierbere, prăjire etc.). 4. Tranz. și intranz. (Reg.) A sfârși, a termina, a isprăvi. 5. Tranz. (Reg.) A omorî, a ucide, a nimici. [Var.: (reg.) găta vb. I] – Din gata. Cf. alb. gatit.

GÂL interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de lichide care curg dintr-un vas (cu gâtul strâmt) sau care alunecă pe gât. – Onomatopee.

GÂNDAC, gândaci, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor sau al altor insecte asemănătoare cu coleopterele. ◊ Compuse: gândac-de-casă (sau -de-bucătărie, -negru) = șvab¹; gândac-de-frasin (sau gândacul-frasinului) = cantaridă; gândac-de-mai = cărăbuș; gândac-de-făină = morar; gândac-de-Colorado = insectă coleopteră de culoare galbenă-portocalie, cu dungi longitudinale, negre pe elitre, dăunătoare cartofilor (Leptinotarsa decemlincata). 2. (De obicei determinat prin „de mătase”) Vierme-de-mătase. – Cf. scr. gundelj.

GÂRLĂ, gârle, s. f. 1. Apă curgătoare (mai mică); braț al unei ape curgătoare. ◊ Expr. (Fam.) A se duce pe gârlă = a se pierde, a se risipi. A da pe gârlă = a arunca, a risipi. ♦ (Adverbial) În mare cantitate, din belșug. 2. Depresiune alungită (și sinuoasă) aflată în lunca unei ape curgătoare și care, acoperită de apă, leagă de obicei un râu de lacurile sau de bălțile din jurul acestuia. – Din bg. gărlo.

GÂRNEȚ, gârneți, s. m. (Reg.) Par (mai gros) făcut de obicei din lemn de stejar. – Din gârniță.

GÂSCĂ, gâște, s. f. Pasăre domestică de talie mare, de obicei cenușie pe spate și pe laturi și albă pe piept, cu gâtul lung, crescută pentru carnea, untura și fulgii ei (Anser domesticus). ◊ Gâscă sălbatică = specie mai mică de gâscă, vânată pentru carne (Anser anser). ◊ Expr. A strica orzul pe gâște = a dărui, a sacrifica ceva util, prețios, bun pentru cineva care nu știe să prețuiască cele primite. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ dat unei femei sau unei fete credule sau proaste. – Din bg. găska.

GEALAT, gealați, s. m. 1. (Înv.) Călău, gâde. 2. (De obicei peior. sau fam.) Om voinic, zdravăn (și violent). – Din tc. cellât.

GEAMIE, geamii, s. f. Construcție destinată celebrării cultului la musulmani, de obicei mai mare decât moscheea. – Din tc. cămi.

GENERALIZA, generalizez, vb. I. 1. Tranz. A da o formulare sau o expresie sintetică mai multor situații particulare care au unele trăsături comune; a extinde mintal însușirile comune unui grup de obiecte sau de fenomene asupra tuturor obiectelor și fenomenelor din clasa respectivă. 2. Tranz. și refl. A face să fie sau a deveni general²; a (se) extinde sfera de aplicare. ♦ Refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organ sau organism. ♦ Tranz. A considera (de obicei fără temei) o întâmplare, o situație ca fiind generală. – Din fr. généraliser.

GENERALMENTE adv. (Rar) În general, de obicei. – Din fr. généralement, it. generalmente.

GENERATOR, -OARE, generatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care generează, produce, determină ceva. II. S. f. Linie dreaptă care generează prin deplasarea în spațiu (pe o traiectorie curbă) o suprafață riglată. III. S. n. 1. Aparat, mașină sau instalație care servește la producerea unei forme de energie, folosind energie de o altă formă. ◊ Generator cuantic = generator sau amplificator de radiații electromagnetice care funcționează pe baza fenomenului de emisie stimulată a radiațiilor. Generator de zgomot = dispozitiv electronic care produce o tensiune de zgomot (de obicei aleator) spre a fi folosită în măsurători. Generator de aeroioni = aeroionizator. 2. Aparat sau instalație care servește la producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide. – Din fr. générateur, lat. generator, -oris.

GENERE s. n. invar. (În sintagma) În genere = în general; în mod obișnuit, de obicei. – Din it. [in] genere.

GENȚIANĂ, gențiane, s. f. Nume generic dat mai multor specii de plante erbacee montane, cu flori de obicei mari, decorative, albastre sau galbene, cu corola rotată sau în formă de clopot; ghințură (Gentiana). [Pr.: -ți-a-. – Var.: ghințiană s. f.] – Din fr. gentiane, lat. gentiana.

GENUFLEXIUNE, genuflexiuni, s. f. Îndoire a genunchilor (executată de obicei în cursul unui exercițiu de gimnastică). [Pr.: -xi-u-] – Din fr. génuflexion.

GERMANIZA, germanizez, vb. I. Tranz. și refl. A face să adopte sau a adopta limba, obiceiurile etc. germane. – Din fr. germaniser.

GHEARĂ, gheare, s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-și scoate( sau a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii. A fi ( sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesă (1) asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.

GHEȚAR², ghețari, s. m. Masă de gheață formată în regiunile alpine și în cele polare (1) și care, de obicei, se deplasează lent sub influența gravitației. ◊ Ghețar plutitor = aisberg. – Gheață + suf. -ar (după fr. glacier).

GHICITOR, -OARE, ghicitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care se îndeletnicește cu prezicerea viitorului. 2. S. f. Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezintă sub formă metaforică un obiect, o ființă sau un fenomen, cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice; cimilitură. – Ghici + suf. -tor.

GHIDI interj. (Fam.; de obicei repetat; exprimă mustrări, amenințări etc.) Ia te uită...! ce mai...! – Din tc. gidi.

GHIOAGĂ, ghioage, s. f. 1. Armă veche de luptă, alcătuită dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul bombat și ghintuit. ♦ P. gener. Ciomag, bâtă, măciucă. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (1). – Et. nec.

GHIOZDAN, ghiozdane, s. n. Obiect din piele, din material plastic, din carton presat etc., de formă dreptunghiulară, având de obicei în interior mai multe despărțituri, folosit de școlari pentru a-și transporta (pe spate) cărțile și caietele. ♦ Servietă. [Var.: (înv.) ghizdan s. n.] – Din tc. cüzdān.

GIMNASTIC, -Ă, gimnastici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ansamblu de exerciții fizice care contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc, la corectarea unor deficiențe sau care constituie o ramură sportivă. 2. Adj. Care ține de gimnastică (1), privitor la gimnastică. ◊ Pas gimnastic = mers cadențat și vioi, care se execută după anumite reguli, de obicei la deplasarea în grup. – Din fr. gymnastique.

GLOSITĂ, glosite, s. f. Inflamație a limbii, care însoțește de obicei anumite boli. – Din fr. glossite.

GOGI, gogesc, vb. IV. Intranz. (Pop. și fam.) A fi suferind, bolnav (o perioadă mai lungă), fără a prezenta simptome clare și de obicei fără a cădea la pat; a purta o boală pe picioare timp mai îndelungat. – Et. nec.

GOGOAȘĂ, gogoși, s. f. 1. Produs de patiserie făcut din aluat dospit și prăjit în grăsime, peste care se presară zahăr. ♦ Fig. (mai ales la pl.) Minciună (evidentă). 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul) Excrescență sferică (de mărimea unei alune) care se formează pe ramurile unor specii de stejar. 3. Înveliș protector format din fire (mătăsoase), în interiorul căruia are loc transformarea larvelor unor insecte în nimfe. ◊ Gogoașă de mătase = gogoașă (3) a viermelui de mătase; cocon². 4. Nume dat unor obiecte umflate și sferice. [Pl. și gogoașe – Var.: (reg.) gugoașă s. f.] – Et. nec. Cf. cocoașă.

GONACI, gonaci, s. m. 1. (Pop.) Hăitaș². 2. (Rar) Cal sprinten, care fuge repede. 3. Călăreț ușor înarmat în vechea armată, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare. – Goni + suf. -aci. Cf. bg. gonač.

GRATIFICAȚIE, gratificații, s. f. Recompensă bănească ce se acordă unui angajat peste salariul obișnuit, de obicei la sfârșitul anului, pentru îndeplinirea în bune condiții a sarcinilor de muncă. – Din fr. gratification, lat. gratificatio.

GRĂDINĂ, grădini, s. f. 1. Suprafață de teren arabil, de obicei îngrădită, pe care se cultivă legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obținerii unor produse; grădinărie. ◊ Expr. O grădină de om = om plăcut, simpatic. 2. Suprafață de teren plantată (și amenajată cu alei, bănci etc.) care servește ca loc de agrement sau care are rol decorativ. ◊ Grădină botanică = instituție științifică dotată cu o suprafață de teren pe care sunt cultivate (în scopul prezentării și studierii) colecții de plante vii. Grădină zoologică = instituție științifică dotată cu o suprafață de teren pe care sunt crescute (spre a fi expuse publicului sau studiate) animale vii din diverse regiuni ale pământului. ♦ Grădină de vară = restaurant amenajat în timpul verii în aer liber. 3. (În sintagmele) Grădină de copii = grădiniță (de copii). Grădină sezonieră = grădină de copii care funcționează în mediul rural în timpul muncilor agricole. – Din bg., scr. gradina.

GRECIZA, grecizez, vb. I. Tranz. și refl. A face să-și însușească sau a-și însuși limba, obiceiurile etc. grecilor, a (se) asimila grecilor. – Grec + suf. -iza. Cf. fr. gréciser.

GRECOMANIE s. f. Manie de a imita obiceiurile, limba etc. grecilor, de a susține tot ce vine de la greci. – Din fr. grécomanie.

GRINDĂ, grinzi, s. f. Element de construcție din lemn, oțel, beton armat etc., cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, folosit de obicei la asigurarea rezistenței unei construcții. – Din sl. grenda.

GRISAI, grisaiuri, s. n. Pictură monocromă (de obicei în tonuri de gri), care dă impresia reliefului și a sculpturii; camaieu (1). [Pr.: grizai] – Din fr. grisaille.

GROFOAIE, grofoaie, s. f. (Reg.; de obicei depr.) Mare latifundiară maghiară sau germană^[1] (având titlul de contesă); soție de grof. – Grof + suf. -oaie.

GROH interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetele caracteristice scoase de porc. – Onomatopee.

GROPNIȚĂ, gropnițe, s. f. 1. Încăpere situată între pronaosul și naosul unei biserici, în care de obicei se găsesc mormintele ctitorilor. 2. Cavou, criptă, mormânt sau cimitir situate lângă o biserică. – Din bg. grobnica (influențat de groapă).

GULER, gulere, s. n. 1. Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte care acoperă de jur împrejur gâtul sau cu care se termină o haină la gât. ◊ Expr. A lua (sau a apuca) (pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forța; b) a cere cuiva socoteală pentru cele făcute. ♦ Fâșie de pânză, de obicei scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de cămașă. 2. Spumă care se formează la gura paharului de bere. 3. Porțiune dintr-o piesă cilindrică, conică etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.

HABITUDINE, habitudini, s. f. (Livr.) Obișnuință, deprindere, obicei. – Din lat. habitudo, -inis, fr. habitude.

HAM¹ interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită lătratul câinelui. – Onomatopee.

HANORAC, hanorace, s. n. Haină scurtă confecționată din pânză deasă, de obicei impermeabilă, și prevăzută cu glugă, folosită în anumite competiții sportive sau în excursii. – Din fr. anorak.

HARDUGHIE, hardughii, s. f. Clădire, încăpere etc. mare, de obicei veche și dărăpănată; șandrama (1). – Din ngr. hartopiia.

HAU interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită lătratul câinelui sau urletul lupului. – Onomatopee.

HAVUZ, havuzuri, s. n. Bazin de apă descoperit, construit în parcuri, în scuaruri etc., din piatră sau din beton, de obicei cu fântână arteziană în interior; fântână arteziană. [Pl. și havuze] – Din tc. havuz.

HĂ interj. 1. (De obicei repetat) Cuvânt care redă râsul, mai ales râsul forțat. 2. (Repetat) Cuvânt care redă plânsul. 3. Exclamație care exprimă mirare, neîncredere. 4. Cuvânt care exprimă o afirmație. [Var.: hî, hi interj.] – Onomatopee.

HÂRÂI, hârâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormăit. ♦ A sforăi. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondăni. ♦ Tranz. (Fam.) A întărâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.

HÂȚA interj. (De obicei repetat; adesea cu valoare de verb) Cuvânt care arată mișcări ritmice repetate, întrerupte sau legănate. ♦ Cuvânt care arată o înaintare greoaie, înceată. – Formație onomatopeică.

HEGEMONIE s. f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremație, dominație, de obicei a unui stat față de alte state. [Var.: heghemonie s. f.] – Din fr. hégémonie.

HERPES, herpesuri, s. n. Boală de piele virotică cu caracter recidivant, care se manifestă prin apariția, de obicei în jurul buzelor, al nasului sau al organelor genitale, a unor grupuri de bășicuțe pline cu lichid. – Din fr. herpès, lat. herpes.

HIDRARGILIT s. m. Hidroxid natural de aluminiu, de obicei alb, care este un important minereu de aluminiu. – Din fr. hydrargylite.

HIDRAT, hidrați, s. m. 1. Compus chimic anorganic solid, de obicei sare, cristalizat cu una sau cu mai multe molecule de apă de cristalizare. 2. Denumire improprie pentru hidroxid. 3. (În sintagma) Hidrat de carbon = glucide, zaharuri. – Din fr. hydrate.^[1] corectat(ă)

HIDROBUZ, hidrobuze, s. n. Navă de mic tonaj, folosită de obicei pentru transportul pasagerilor de-a lungul coastei mării. – Hidro- + [auto]buz.

HIDROSADENITĂ s. f. Inflamație a glandelor sudoripare, de obicei a celor de la subsuoară, care evoluează sub forma unor abcese adânci. – Din fr. hidrosadénite.

HIPOCENTRU, hipocentri, s. m. Centrul unui cutremur de pământ, situat de obicei în adâncul scoarței pământului, acolo unde au avut loc deplasări de straturi. – Din fr. hypocentre.

HO interj. 1. Strigăt cu care sunt oprite vitele, mai ales caii. ♦ (Fam.; de obicei la adresa unui vorbitor) Destul! stai! oprește-te! ♦ (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers. 2. (Repetat; cu accentul frazei pe al doilea element) Exclamație prin care se întăresc spusele cuiva. – Onomatopee.

HOBAN, hobane, s. n. Coardă, de obicei din sârmă de oțel, care servește la legătura aripilor cu fuzelajul unui avion. ♦ Coardă pentru susținerea catargelor. – Din fr. hauban.

HODOROAGĂ, hodoroage, s. f. Lucru (de obicei vehicul) învechit, stricat, hodorogit, care face zgomot la orice mișcare. ♦ Epitet dat unei persoane bătrîne și ramolite. – Din hodorog².

HODOROG², -OAGĂ, hodorogi, -oage, subst. 1. S. n. Lucru (de obicei vehicul) învechit, stricat, hodorogit, care face zgomot la orice mișcare. 2. S. m. și f. Persoană bătrână, neputincioasă, ramolită. 3. S. f. art. Dans popular românesc din sudul Transilvaniei cu ritm vioi; melodie după care se execută acest dans. – Din hodorogi (derivat regresiv).

HORI, horesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A cânta un cântec, de obicei o horă (din gură sau din fluier); p. ext. a doini. 2. Intranz. A juca hora. – Din horă.

HOSTIE, hostii, s. f. 1. Jertfă adusă zeilor, la greci și la romani. ♦ Jertfă (de obicei un animal) adusă lui Dumnezeu. 2. Azimă pe care catolicii o folosesc la împărtășanie. – Din lat. hostia, fr. hostie.

HOTEL, hoteluri, s. n. Clădire mare cu multe camere mobilate, care se închiriază de obicei cu ziua (călătorilor). [Pl. și: hotele. -Var.: otel s. n.] – Din fr. hôtel.

HULUBIȚĂ, hulubițe, s. f. Diminutiv al lui hulub.^[1] 1. (Reg.) Porumbiță. 2. Denumire populară dată mai multor specii de ciuperci, de obicei comestibile, cu pălăria de diferite culori vii și atrăgătoare, cu carnea albă, cu gustul dulce-acrișor și cu mirosul plăcut (Russula). – Hulub + suf. -iță.

IDIOSINCRASIE, idiosincrasii, s. f. Reacție proprie unor indivizi, caracterizată prin sensibilitate sau intoleranță la unele medicamente, alimente, mirosuri etc. și care se manifestă, de obicei, prin urticarie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiosyncrasie.

IE, ii, s. f. 1. Bluză femeiască caracteristică portului național românesc, confecționată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic și împodobită la gât, la piept și la mâneci cu cusături alese, de obicei în motive geometrice, cu fluturi, cu mărgele etc. 2. Parte a corpului la unele animale, reprezentată printr-o îndoitură a pielii. – Lat. [vestis] linea.

IEPURAR, iepurari, s. m. Pasăre răpitoare înrudită cu vulturul, care se hrănește de obicei cu iepuri (Aquila chrysaetos). – Iepure + suf. -ar.