ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).

a cânta de inimă albastră expr. a cânta melodii triste / melancolice.

ALBASTRU², -Ă, albaștri, -stre, adj. 1. Care are culoarea cerului senin. 2. Fig. Melancolic, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) inimă tristă; p. ext. tristețe; b) necaz, mînie, furie. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut. – Lat. *albaster (< albus).

cântec de lume, denumire dată inițial de oamenii bisericii creațiilor laice care circulau îndeosebi în oraș. Termenul reprezintă trad. expresiei gr. ᾄσματα ἐξωτεριϰά [ásmata exoteriká], „cântece exterioare” (bisericii), „laice, profane”, în contrast cu ᾄσματα ἐϰϰλησιαστιϰά [ásmata eklisiastiká], „cântece bisericești”. Asemenea cântece erau cuprinse în occid., în perioada medievală, sub denumirea lat. musica civilis, musica vulgaris. Prima atestare la români a termenului c. datează din anul 1561 (cf. Ist. lit. rom., p. 138). La început sunt cuprinse sub această denumire atât creațiile culte cât și cele pop.; cu începere de la sfârșitul sec. 18 erau cuprinse creațiile orășenești cu caracter erotic, cum erau cântecele pe versuri ale poeților Văcărești și ale lui C. Conachi, care circulau mai ales prin lăutari* dar și prin manuscrise. Acestea formează marea majoritate a „folclorului ” urban în prima jumătate a sec. 19. În aceeași perioadă, circulă și termenul cântec politicesc, care nu este decât trad. gr. τραγούδια πολιτιϰά [tragúdia politiká], termen care a dispărut însă repede. În ultimul pătrar al sec. 19, prin c. se înțeleg creațiile lirice „populare” [λαïϰά] nelegate de vreun prilej, sub toate aspectele lor, pentru a se ajunge apoi la înțelesul de cântece executate, mai ales în grup, la diferite ocazii: muncă, petrecere, șezătoare etc. Din punct de vedere muzical, c. din jurul anului 1800 își vădesc prin elementele lor intonaționale, originea în primul rând în muzica greco-turco-perso-arabă care circula intens în Țara Românească și în Moldova; după anul 1821 începe să se facă simțită tot mai mult și influența muzicală occid., ajungându-se adesea la amestecul, în aceeași piesă, al trăsăturilor stilistice specifice celor două culturi. Creațiile urbane de influență orient. au continuat să circule la oraș până aproape de zilele noastre, sub denumirea de: cântece de inimă albastră, cântece de mahala sau chiar, impropriu desigur, de cântece țigănești. V. folclor; cântec (I, 5); maneà.

albástru, -ă adj. (lat. albaster, de la albus, alb, ca it. biancastro, albicĭos, d. bianco, alb). De coloarea ceruluĭ senin. Fig. Iron. Inimă albastră, întristată. Pele albastră, astrahan negru, a căruĭ pele bate în albastru (V. bașcaliŭ). S. n. Coloarea albastră: albastru ceruluĭ, măriĭ. Albastru de Prusia, o vopsea albastră închisă.

ínimă f., pl. ĭ (lat. ánima și ánimus, suflare, suflet, vgr. ánemos, vînt; it. ánima și álma, suflet, sic. arma, pv. cat. sp. pg. alma, vfr. alme, nfr. âme. V. animal, unanim, anemonă). Organ care împinge sîngele’n vine și-l face să circule. (Inima e situată în pept, puțin la stînga, e împărțită în patru cavitățĭ [V. auriculă și ventricul], se mișcă perpetuŭ, și cînd se oprește, animalu moare). Fig. Parte centrală saŭ principală: Bucureștiĭ îs inima Româniĭ. Mijloc, parte interioară importantă: inima unuĭ arbore, inima unuĭ car (bîrna care unește osiile între ele), inima pămîntuluĭ, inima ĭerniĭ (timpu din mijloc, timpu mareluĭ ger). Inimoșie, dispozițiune a sufletuluĭ, avînt, brio, foc, curaj: a lucra, a cînta, a lupta cu inimă. Afecțiune, ĭubire: inimă de tată. Pop. Stomah: mă doare inima. Durere de stomah (saŭ chear diareĭe): l-a apucat inima. Inimă rea saŭ neagră, caracter veninos, fără milă. Inimă rea, întristare, supărare: a murit de inimă rea, nu-țĭ face inimă rea (nu te întrista!). Inimă albastră, melancolie: un cîntec de inimă albastră. Om de inimă, inimos, entusiast, generos. Tragere de inimă, bună-voință, dispozițiune de a face ceva. Inimă de aur, inimă bună, miloasă. Inimă de peatră, de fer saŭ de gheață, fără sentiment. A prinde inimă, a prinde curaj. A ți se rupe inima de milă, a-țĭ fi foarte milă. A-țĭ deschide inima, 1. a spune cuĭva secretele tăle, 2. a arăta cuĭva toată simpatia. A te durea inima, 1. a fi întristat, 2. (pop.) a te durea stomahu. A fi bun (saŭ răŭ) la inimă, 1. a nu avea sentiment, 2. a nu avea curaj. A avea ceva pe inimă, a avea o supărare, o întristare. A pune la inimă, a te întrista, a te supăra. Din (saŭ cu) toată inima, cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea (dorința). Din inimă, din adîncu inimiĭ, cu tot sentimentu, cu toată durerea orĭ doru. Nu mă lasă inima să-l părăsesc, n’am curaj, nu mă îndur să-l părăsesc. A-țĭ sări inima din loc, a tresări. A fi cu inima sărită, a fi plin de neliniște, a fi foarte îngrijorat. A fi cu inima friptă, a fi întristat. Fam. A-țĭ da inima brîncĭ, a te îndemna inima. A-țĭ merge ceva la inimă, a te unge ceva la inimă, a-țĭ plăcea mult. A ți se pune un lucru, o vorbă pe inimă, a-țĭ fi foarte greață (scîrbă) de ĭa. A-țĭ sfîrîi inima după ceva, a dori foarte mult. A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ maĭ urît cu tronc), a-țĭ plăcea dintr’o dată foarte mult. A nu-țĭ fi inima la loc, a fi neliniștit, îngrijat. A-țĭ veni inima la loc, a te liniști, a nu maĭ fi îngrijorat. A-țĭ răcori inima, a-țĭ lua satisfacțiune (răzbunîndu-te, mărturisind un păcat ș. a.). A-țĭ rîde (saŭ a-țĭ crește) inima (de bucurie), a te bucura foarte mult. A-țĭ plînge inima (de întristare), a te întrista foarte mult. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a îndrăzni în fine, a te hotărî în fine să înfrunțĭ periculu. (Pop.) A ți se pune soarele drept inimă, a ți se face foame, a flămînzi.

RANETTI, George (1875-1928, n. Mizil), scriitor și publicist român. A debutat la „Adevărul literar”, a colaborat la „Moș Teacă” și „Moftul român” și a editat, în colaborare, revistele umoristice de largă circulație „Zeflemeaua”, „Furnica”. Discipol al lui I.L. Caragiale și A. Bacalbașa, a cultivat cu talent cronica rimată, fabula, satira, cu obiective sociale, antidinastice și antipoliticianiste („De inimă albastră”, „Strofe și apostrofe”, „Fabule”). A mai scris schițe umoristice („Schițe vesele”, „Matache Pisălog” ș.a.) și comedii („Romeo și Julieta la Mizil”, „Săracu Dumitrescu”). Postum o selecție de „Versuri”.

inimă f. 1. organ principal al circulațiunii sângelui; 2. fig. sediul pasiunilor, organul sensibilității morale: mi se rupe inima, când te văz suferind; inimă albastră, melancolie, întristare, jale: doinele sunt cântece de inimă albastră; 3. putere sufletească care face capabil de iubire, de curaj: om de inimă, om fără inimă; inimă rea, mâhnire adâncă: nu-ți face inimă rea; tragere de inimă, bunăvoință; 4. curaj: a prinde inimă, a lucra cu inimă; a-și călca pe inimă (pop. a-și lua inima în dinți), a lua o hotărîre energică după o lungă șovăire; 5. cugetare intimă: ție îmi deschid inima; 6. parte interioară sau centrală: inima arborelui; inima carului, partea-i de mijloc ce leagă osia dinainte cu cea dinapoi; fig. inima târgului, inima pământului; 7. cel mai mare grad de intensitate: în inima iernii; 8. pântece, stomac: a-l durea inima, a avea tăieturi la stomac și (fig), a-i părea foarte rău. [Vechiu-rom. înemă = lat. ANIMA, suflet (în latinitatea ecleziastică: inimă)].

ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) folosit în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru (1). ◊ Compuse: albastru-azuriu = albastru (1) cu nuanțe azurii; albastru-deschis = albastru (1) mai puțin intens. – Lat. albaster (albus).

ALBASTRU²,-Ă, albaștri, -sre, adj. 1. Care are culoarea cerului senin. Astăzi roiesc pretutindeni, puhoi, Flăcăii vînjoși, cu straiele-albaslre, Ca visările și zările noastre. DEȘLIU, G. 14. Uncheșul... umpluse o cupă mică de sticlă albastră cu rachiul lui de afine. SADOVEANU, N. F. 15. Ochii cerești, albaștri ca floarea de cicoare. ALECSANDRI, P. A. 174. ◊ (Poetic) Glasu-i tremura ușor În tăcere-albastră. DEȘLIU, M. 58. A revenit albastrul mai! Flori în grădină, flori pe plai. IOSIF, PATR. 15. ◊ Expr. Sînge-albastru v. sînge. ♦ Cu reflexe albăstrii. Mură-albastră-i ochiul tău, Care mă ucide rău. ALECSANDRI, P. P. 53. ◊ Fig. Fericit, senin. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. 2. Fig. Melancolic, întunecat, sumbru. Tristețea... unuia era albastră și lină... iar a celuilalt o neagră și nețărmurită gheenă. M. I. CARAGIALE, C. 63. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Domnu Nae vrea să audă o cîntare de inimă-albastră. PAS, L. I 49; Soarele se înălța spre amiază și lăutarii, sub pomii livezii, începură a zice cîntece de inimă-albastră, zicea moș Sandu, adresîndu-se lăutarilor. BUJOR, S. 102; b) furie, mînie, necaz, inimă-rea. Zeul se supără foc. Și de ce citita inimă-albastră? ISPIRESCU, U. 45. Este (cam) albastru = este (cam) rău, (cam) neplăcut. De nu l-ar fi răscumpărat de la comisie cîrciumarul, ar fi fost albastru. SADOVEANU, M. C. 8.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos, așezat în partea stîngă a pieptului și care constituie centrul motor al circulației sîngelui la om și la animalele superioare. Prin blănița de sobol însă, vatamanul simțea tremurînd inima, ornicul vieții. SADOVEANU, O. VII 33. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. Inima-i zvîcnește tare. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. În creșterea țării, în rîvna măreață, Partidul e inima ceea de viață, Crescîndu-și în oameni voinica vîlvoare. DEȘLIU, N. 46. Cît a apărut Viața Romînească la Iași, G. Ibrăileanu a fost inima ei în înțeles anatomic. SADOVEANU, E. 177. ◊ Expr. A da inima din cineva, se spune despre cel care face un efort foarte mare. Am muncit de-a dat inima din noi. CREANGĂ, P. 160. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii, a-și dezlega băierile inimii, a ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii v. baieră. ♦ (Prin extensiune, metaforic) Piept. El strînse... pe Maria la inima lui. EMINESCU, N. 70. 2. (Popular) Stomac; p. ext. burtă, pîntece. Rîseră pînă se ținură cu mîinile de inimă. ISPIRESCU, L. 248. Mă roade la inimă, de foame ce-mi e. CREANGĂ, P. 259. N-am pus nimică la inimă de două zile. ALECSANDRI, T. 1577. ◊ Expr. Pe inima goală = pe nemîncate, cu stomacul gol. Că doar nu-ți pleca de aici pe inima goală. HOGAȘ, DR. II 20. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă v. soare. 3.. (La cărțile de joc) Cupă. II. 1. (Considerat ca sediu al sentimentelor) a) (În legătură cu bucurii, plăceri) Se înveseliră cu inima cînd le veni veste. BĂLCESCU, O. II 184. Inimă supărăcioasă, Mor și nu te văz voioasă, Fă-ți, inimă, voie bună! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adv. După voia inimii = după voie, după plac, nestingherit. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, bucuros, cu mare plăcere. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. CREANGĂ, P. 93. ◊ Expr. A-i crește (cuiva) inima (în piept) sau a crește inima din cineva v. crește. A rîde inima în cineva sau a-i rîde cuiva inima = a fi bucuros, mulțumit, a se simți foarte bine. Așa făcu; și-i rîdea inima babei de bucurie. CREANGĂ, P. 4. Te strînge-n brațe la sine, De rîde inima-n tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. A unge (pe cineva) la inimă = a produce (cuiva) o satisfacție, o plăcere, a încînta. Viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă. ISPIRESCU, L. 37. Cît îi cere (cuiva) inima = atît cît vrea, cît poftește. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva voinței sau dorinței sale. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Și îl durea la inimă cînd îl luau în rîs. ISPIRESCU, L. 36. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea pentru că-l durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii la învățătură. GHICA, S. A. 71. Năframa-i arde cu pară, Ca și inima amară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A arde (sau a seca, a frige) pe cineva la inimă = a provoca cuiva o durere vie, o supărare mare. M-o fript la inimă, nu altă. ȘEZ. II 74. Să nu-ți sece inima, Cum ai secat tu pe-a mea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva (sau a provoca mila cuiva). Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine. CREANGĂ, P. 78. A i se topi (cuiva) inima, se spune cînd cineva este în prada unor sentimente chinuitoare. Fața mi s-a veștejit, Inima mi s-a topit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. A se sfîrși la inimă = (cu sens hiperbolic) a se îmbolnăvi, a muri de durere. Cînd o zi nu te zăresc, La inimă mă sfîrșesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. A avea (ceva) pe inimă = a fi chinuit de un gînd (pe care nu vrei să-l spui), a suferi (în ascuns). A-și răcori inima = a spune ce ai pe suflet, a vorbi deschis (pentru a te ușura de o suferință, de o amărăciune). A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decît ar trebui. A-i strica (cuiva) inima = a-i strica (cuiva) buna dispoziție, a întrista, a mîhni (pe cineva). Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba. CREANGĂ, P. 249. A rămîne cu inima friptă = a rămîne mîhnit, dezolat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars prin inimă, exprimă spaima și durerea celui lovit pe neașteptate de o veste rea. Inimă albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Se întorceau cîntînd de inimă albastră. SADOVEANU, E. 117; b) furie, mînie, necaz, v. albastru. Inimă rea = mîhnire, întristare, amărăciune. A zăcut două săptămîni și a murit de inimă rea. GALAN, Z. R. 61. Văzînd că se prăpădește de atîta inimă rea, i s-a făcut bătrînei milă și s-a gîndit cum i-ar mai risipi gîndurile negre. CARAGIALE, O. II 329. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mîhni (sau a mîhni pe cineva). Nu-ți face și d-ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo. CREANGĂ, P. 31. c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la raiul vieții mele. ALECSANDRI, P. A. 111. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I 141. Mult, bade, te-am așteptat Aseară pe înnoptat; Tot cu foc și cu lumină Și cu dor de la inimă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) tronc (mai rar cu tronc) ia inimă v. tronc. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a avea afecțiune pentru cineva, a iubi pe cineva. Uite-aici, în inimă, vă am pe toți! Așa sînt eu!... Și începu să-i sărute pe rînd. DUMITRIU, P. F. 67. A-i rămîne (cuiva) inima la... = a rămîne cu gîndul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. Și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A avea tragere de inimă (pentru... ) sau a-l trage (pe cineva) inima să... (sau a...) = a se simți îndemnat, a avea atracție, zel pentru a face ceva. De altfel, tragere de inimă pentru învățătură n-avusesem eu niciodată. VLAHUȚĂ, la TDRG. Nu-l trăgea inima a pleca. ISPIRESCU, L. 33. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. d) (În legătură cu bunătatea sau cu răutatea, în expr.) Inimă dreaptă = om drept. O inimă dreaptă s-a stîns cu tine. SADOVEANU, O. VI 51. Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămîie răutatea nepedepsită. CARAGIALE, P. 129. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos. Și avea o inimă bună, cum nu prea se găsește. SADOVEANU, O. VI 32. Nevasta acestui serac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era în Iași un tînăr... frumos și bun la inimă. NEGRUZZI, S. I 81. A avea inima deschisă = a fi sincer. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, drept, fără reticențe. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. A avea inima largă = a fi mărinimos, darnic. A se muia la inimă = a deveni bun, milos; a se îndupleca. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. A nu lăsa pe cineva inima să (nu)..., se spune cînd cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. Pe mine însă inima nu mă lasă a crede la atîta necredință. NEGRUZZI, S. I 49. (La forma afirmativă, numai în interogații) Cum te-a lăsat inima să pleci? BARANGA, I. 171. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. Îl roagă... ca prieten și băiat de inimă. CARAGIALE, O. III 13. A fi fără inimă sau a fi rău (sau cîinos, negru) la inimă = a fi rău, răutăcios, înrăit. Fata babei era slută, leneșă... și rea la inimă. CREANGĂ, P. 283. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, dușmănos, rău. Impăratul-Roș, avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. A izbutit a domoli o inimă sălbatică. NEGRUZZI, S. I 47. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, nepăsător și rău. Cucuzel... scotea lacrimi din orice inimă împietrită. CREANGĂ, A. 12. Bade, inimă de piatră, Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil. După suferiri multe, inima se-mpietrește. ALEXANDRESCU, M. 6. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Parcă îi zicea inima ceva. ISPIRESCU, L. 34. Pesemne inima le spunea că spînul nu le este văr. CREANGĂ, P. 210. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune) Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ Cu inimă = a) (loc. adv.) energic, cu viață. Cîntă mai cu inimă! Lucrează mai cu inimă!; b) (loc. adj. și adv.) inimos, curajos. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. ◊ Expr. A (sau a-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța. Cu inima ușoară = fără griji, bine dispus; cu conștiința împăcată. Iar el, cu inima ușoară și mintea cuprinsă de un fel de beție, umbla repede. DUMITRIU, P. F. 58. Mihai, fără a pierde inima... își culege puterile din nou. BĂLCESCU, O. II 90. A-și lua inima în dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. BUJOR, S. 56. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis... CREANGĂ, P. 291. A-și ține inima cu dinții v. dinte. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. A mai prinde (la) inimă = a căpăta putere, curaj. După ce mai prinse nițică inimă, strînse frîul. ISPIRESCU, L. 18. Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. 2. (Considerat ca centru și simbol ai vieții sufletești în general) V. suflet, conștiință, minte, cap, gînd. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = din tot sufletul, din toată puterea. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită. III. Fig. 1. Caracter, fire. Frumusețea chipului depinde de vreme și chiar de oameni, frumusețea minții și a inimii depinde de tine și durează pînă la moarte. V. ROM. septembrie 1953, 48. Nenea Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. 2. Ființă, om. O faptă, o operă în sprijinul păcii... este azi dorința cea mai scumpă a inimilor tinere de pretutindeni. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/1. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Cum poate-n lume-a fi Pedeapsă pentru inimi ce vreau a se jertfi? ALECSANDRI, T. II 183. IV. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) 1. Mijloc, centru, interior. Oamenii se adunaseră în inima satului și stăteau nehotărîți, plini de așteptare și neliniște. DUMITRIU, N. 27. Suie carele spre inima cîmpului. STANCU, D. 187. Acum intram în inima codrului. GALACTION, O. I 209. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia dinainte cu cea dinapoi. Din inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Inima carului leagă osia dinainte cu osia dinapoi. I. IONESCU, M. 711. ◊ Expr. A rupe inima tîrgului = a) a alege, a cumpăra ce este mai bun; b) a da gata, a face praf pe cineva. 2. Partea din interior a unei plante, a unei legume; miez. Inima copacului. Inima salatei. Inima pepenelui verde. V. Piesă mecanică sau organ de mașină asemănător ca formă cu inima (I 1). – Pl. și: (învechit) inime (EMINESCU, O. I 87). – Variantă: (învechit) inemă (EMINESCU, O. I 115) s. f.

ZARE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărginește linia orizontului. V. orizont. Deasupra șirurilor de sălcii se ridica zarea luminoasă, verde sub nori și cețuri. DUMITRIU, N. 276. Privea cu-ntristare, Cît ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri. TOPÎRCEANU, P. 45. ◊ (Poetic) înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Oștenii își schimbă locul necontenit; îi bate vîntul cătră zarea furtunilor. SADOVEANU, N. P. 102. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I 201. În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă... Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. ALECSANDRI, T. II 118. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a se uita», «a privi») În zare (sau, rar, în zări) = la orizont; p. ext. în depărtare, departe. Cei doi flăcăi se priviră între ei, întunecați, apoi se uitară amîndoi în zare. DUMITRIU, N. 235. Vedem pînă departe, în fundul zării, sate, cîmpuri, păduri. STANCU, U.R.S.S. 105. Brazdele negre-lucii se întindeau pînă în zare. SADOVEANU, O. VI 430. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzu-tu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I 56. Privea în zare, cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. EMINESCU, O. I 167. Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. id. ib. 146. Despot, Despot... în zarea depărtată S-aude zgomot mare și-o oaste se arată. ALECSANDRI, T. II 172. Din zări = din depărtări. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ♦ Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi. COȘBUC, P. I 316. 2. Lumină care se împrăștie în jurul unei surse luminoase. Moșneagul puse mîna pe pahar și-l ridică în zarea fînarului. SADOVEANU, O. II 15. Pune-l să-mi cînte de inimă albastră aici, la zarea stelelor și a focului. GANE, N. I 135. Cu făclioara pe-unde treci, Dai zare negrelor poteci. COȘBUC, P. I 148. ◊ Expr. A se uita în zare (la ceva) sau a privi (ceva) în zare = a privi un obiect transparent așezîndu-l în dreptul unei surse de lumină, pentru a-l vedea mai bine. Străinul... luă paharul, îl privi în zare. SADOVEANU, la TDRG. Se uită în zare la culoarea de chilimbar Gustă și așeză paharul la loc. C. PETRESCU, A. 373. (O) zare de... = o cantitate mică de... (în special de lumină, v. licărire). În cîteva ore de drum, mașina avea să-l înfunde iarăși în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe și oarbe de lut... și cu praful acela dobrogean... răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. C. PETRESCU, Î. I 4. Ce mi-aprinde-n piept scîntei? E părere, ori o zare De lumină-n geamul ei? CERNA, P. 142. Înnoptase. Zare de stea nu se vedea deasupra. VLAHUȚĂ, la TDRG. Se sui într-un copaci înalt, și se uită în toate părțile, că de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă și să ceară nițel foc. ISPIRESCU, L. 200. O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. (În construcții negative) De zare = nici un pic, cîtuși de puțin. Nu-i nici stăpînul casei, nici femeia lui măcar, nici măcar o slugă de zare. GANE, la CADE. ♦ Rază. Deci sîngerat la pămînt i-alunecă brațul, iar noaptea Morții și-a silnicii sorți i-acopere zarea vederii. MURNU, I. 89. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare. EMINESCU, O. I 41. ♦ Zori de ziuă. V. zori. De ce să cadă crinul în zarea dimineții? De ce să moară Emisii în floarea tinereții? ALECSANDRI, P. II 114. Și la zări de ziuă a mai făcut un copil și l-a numit Zărilă. ȘEZ. II 49. ◊ Fig. Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. 3. Culme, creastă, coamă, vîrf. După o jumătate de ceas ne suirăm noi-înșine pe zarea muntelui. GANE, N. III 113. După un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale. HOGAȘ, M. N. 205. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

ALBASTRU I. adj. 1 De coloarea cerului senin, vînăt: floare albastră; ~ ca cerul; ~ ca floarea de cicoare; ~ închis; ~ deschis; ochi albaștri; proverb: cine n’are ochi negri sărută și albaștri, la nevoie, omul se mulțumește cu ce are ¶ 2 💎 PIATRĂ-ALBASTRĂ 👉 PIATRĂ ¶ 3 Mold. 🩺 Ⓟ Bubă albastră, bubă ce se face la încheieturile degetelor (HASD.) ¶ 4 Fig. Ⓟ 👕 Haină albastră, haină orășenească, ciocoiască ¶ 5 Ⓕ. A cînta de inimă albastră, a cînta de jale. II. sbst. Albăstrime: ~ul cerului, mării; proverb: a trăi (sau a duce) ca verde cu ~ (ZNN.), a trăi rău cu cineva. III. ALBASTRĂ (pl. -stre) sf. 1 🌿 = ALBĂSTRIȚĂ ¶ 2 pl. Ⓕ Ⓟ 👕 Haine orășenești, ciocoiești, de străini: îmbrăcați în ~ (JIP.) [lat. *albaster < albus].

NĂBĂDĂIOS, -OASĂ adj. (Adesea substantivat) 1. (Regional) (Persoană) bolnavă de epilepsie; (familiar) (ființă) isterică, nebună (I 4). Începu a tremura și a vorbi aiurea, ca un năbădăios. gorjan, h. i, 54/22, cf. iv, 222/8. Mi-l puse în mînă și zbură, parcă fu năbădăioasă. pr. dram. 280. Eu, ca năbădăioșii, Alergam s-ascult cu drag. pann, p. v. i, 19/19. începu să zbiere ca un năbădăios. filimon, o. i, 236. ◊ Fig. Vîntul era așa de năbădăios, că izbea... cu zăpadă, ba chiar cu nisip și cu pietricele în geamurile caselor. ap. tdrg. 2. (Persoană) iute la mînie, supărăcioasă, capricioasă. Dacă amîndoi sînt iarăși zănateci, năbădăioși, Se bat apoi ca nebunii și trăiesc tot minioși. pann, ș. ii, 38/18. Ai să vezi tu, năbădăiosule, acuși. vlahuță, n. 73, cf. id. d. 23. Maiorul, foarte țanțoș și năbădăios, căruia nu-i place să se treacă așa ușor peste el, întreabă, furios... camil petrescu, o. ii, 239, cf. gorovei, c. 107. ♦ Înfocat, aprig. Coconul Drăgan se făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc și inimă albastră pentru patrie. heliade, o. ii, 425. ♦ Care se ține de năzbîtii; nebunatic (2). Porunci unei zîne năbădăioase să turbure mințile bietului Ercule. ispirescu, u. 29. Cu baba nu vă puneți..., zise un flăcău mai năbădăios. contemporanul, V₁, 297. ♦ (Despre animale) Nărăvaș; sălbatic. Patru iepe, sirepe și năbădăioase. ispirescu, u. 48. Pe un cal năbădăios în spumă, trecu căpitanul. brăescu, a. 94. – pl.: năbădăioși, -oase. – Năbădaie + suf. -os.

TOPORAȘ ~i m. Plantă erbacee cu frunze în formă de inimă și cu flori albastre-violete, plăcut mirositoare. /topor + suf. ~aș

VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Folosit și absolut; în concurență cu voi, la unele persoane și timpuri înlocuit de acesta; urmat de o completivă dreaptă cu verbul la conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) A fi hotărît, a fi decis să...; a avea de gînd să..., a intenționa; a voi. Însă dacă vrei și vrei numaidecît să te duci, eu nu te opresc. CREANGĂ, P. 193. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. Stăi, mîndruța mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Și să te zidim. ALECSANDRI, P. P. 190. Vodă vrea și Hîncu ba, se spune cînd două persoane care au interese comune sînt în dezacord în ce privește calea de urmat pentru îndeplinirea unei acțiuni. ◊ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de... Eu știu ce vra să zică durerea de inimă. CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult. EMINESCU, N. 86. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa. DRĂGHICI, R. 43; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Va să zică nu poți! Ce vrea (sau va) să zică asta (sau, mai rar, aceea)? = ce înseamnă, ce rost are? Ce va să zică aceea să plătesc? ISPIRESCU, L. 138. (Impersonal, rar) Cum (sau ce) va vrea = orice. Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ♦ Intranz. A avea voință neclintită, a stărui într-o acțiune. Eu știu să vreau. 2. A pretinde, a cere; a aștepta (de la cineva ceva). Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic, pe Arald. EMINESCU, O. I 91. ◊ (La pers. 2 sg., precedat de pron. interog. «ce» alcătuiește o formulă expletivă) Sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferințele ce am tras... mi-au stricat inima. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ (În tranzacții comerciale, subînțelegîndu-se complementul «bani») Cît vrei pe hainele astea? 3. (Folosit și absolut) A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. Vreau o stofă bună. ◊ (Complementul indică o persoană, subînțelegîndu-se calitatea ei de soț sau de soție) Să-mi spui o dată, Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată? Și plîngeam de supărată. COȘBUC, P. I 51. Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază, Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. EMINESCU, O. I 92. ◊ (În proverbe) Îi sătul de dulce, vrea și amar cîteodată, se spune despre cel ce s-a săturat de bine. Vrea să fie și grîul scump și făina ieftină, se spune despre cel care cere lucruri peste putință. Vrea să fie și cu varza unsă și cu slănina în pod, se spune despre cel care urmărește profituri cît mai multe. ◊ Expr. Cît vrei = peste măsură. De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui. ALEXANDRESCU, P. 79. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie; fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrînd-nevrînd = mai mult de silă decît de bunăvoie; de voie, de nevoie; datorită împrejurărilor. Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd Și se-mping și sar rîzînd: Prin zăpadă fac mătănii Vrînd-nevrînd. COȘBUC, P. I 224. Dorea ca vrînd-nevrînd să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie. CREANGĂ, P. 212. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să devină sau să fie (ceva ori cineva). E un băiat ciudat vînzătorul de cutii și tăblițe, de bureți și creioane, care s-ar vrea și vînzător de cărți într-un tîrg. STANCU, D. 381. În nesațiul cosmic al adolescenței, fiecare s-a vrut mai bun. C. PETRESCU, C. V. 251. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei. CREANGĂ, P. 187. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire! EMINESCU, O. I 134. Asta mie mi-o plăcut, Numai maică-sa n-o vrut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 5. (În personificări; despre, obiecte, mai ales în forma negativă) A (nu) putea, a (nu) fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ▭ Stăi puțin cu carul... – Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. 6. (Învechit și popular) A fi pe cale să... (ori de a...) Cînd vru să moară își chemă feciorii. POP. II. (Ca verb auxiliar; formele de prez. ind. servesc la formarea viitorului) Cel din urmă voi veni la masă Chiar de n-ar mai fi pe ea pahare. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 525, 1/6. Pînă a doua zi... simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. De-a pururea aproape vei fi de sinul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ◊ (Arhaizant și poetic, formele auxiliarului urmează după infinitiv) Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Și prin somn auzi-vom bucium De la stînele de oi. EMINESCU, O. I 101. ◊ (Arhaizant și popular, forma de pers.3 sg. se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conj. prez. al verbelor de conjugat) Cuvine-se hirotonirea Cu harul ceriurilor, ție, Drept vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie. GOGA, P. 25. ◊ Expr. Va să fiu (să fii etc.) = trebuie să fiu (să fii etc.). Ca să fii avocat iscusit și căutat, va să fii șiret, pișicher, chițibușar. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 43. – Forme gramaticale: perf. s. vrui, part. vrut. - Prez. ind. (I) și: (regional) vrau, vreu, pers. 3 sg. (în expr.) și: va, (II) voi (popular oi), vei (popular, ăi, ei, îi, i, oi), va (popular o, a), vom (popular om), veți (popular ăți, eți, oți), vor (popular or). – Variantă: (nerecomandabil) vroi (ALECSANDRI, T. II 95) vb. IV.

SUFERI, sufăr, vb. IV. 1. Intranz. A îndura o durere fizică sau morală. În zadar suspin și sufăr Lîngă lacul cel albastru. EMINESCU, O. I 74. Atunci inima-mi zboară... La timpul mult ferice în care-am suferit. ALECSANDRI, P. III 6. Și eu mult am suferit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. ♦ A avea neplăceri, a suporta consecințe, a trage ponoase. Stăm prea mult de vorbă... Mă văd – și am să sufăr. SAHIA, N. 89. 2. Tranz. A suporta o anumită situație, un rău, o lipsă. [Bolintineanu] a fost unul din măreții luptători de la 48... a suferit exilul, a fost ministru sub domnitorul care înfrăți cele două surori vrăjmașe: Romînia și Moldova. DEMETRESCU, O. 156. De cînd m-ai prins mata-n laț, Sufăr boale-nfricoșate! ALECSANDRI, T. I. 33. N-a mai putut suferi chinurile sale. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Îndreptați-vă, căci timpul nu mai suferă robie; Ora celor ce suspină, iată, sună, a venit. BOLINTINEANU, O. 124. ◊ Intranz. De foame și de sărăcie am suferit și eu. C. PETRESCU, C. V. 152. ♦ A fi supus unei pedepse. Acuzatul n-a mai suferit nici o condamnare. ♦ A fi supus la... Casa veche nu suferise prefaceri. SADOVEANU, E. 122. 3. Tranz. (De obicei în construcții negative) A tolera, a suporta prezența cuiva sau a ceva, a ține la cineva sau la ceva; a-i plăcea cuiva ceva. Eleonora, care nu-și putea suferi cumnatul, îl supraveghease în tăcere, cu răceală, cu privirile ei sticloase. DUMITRIU, N. 85. În apele de munte, peștii văd ca printr-un geam limpede și nu puteau suferi lîngă mal umbra mea cu luciri fugare. SADOVEANU, Î. A. 25. Mama nu prea poate suferi fumul de tutun. C. PETRESCU, A. 399. ◊ Expr. A nu suferi comparație v. comparație. 4. Tranz. A îngădui, a permite. Bătrînul avea în ochi și-n glas o asprime care nu suferea răspuns. SADOVEANU, E. 130. Acum suferiți să vă spun și ce nume... le-au dat. NEGRUZZI, S. I 102. Aș suferi și cele mai mari certări și mustrări. DRĂGHICI, R. 80. – Prez. ind. și: sufer (REBREANU, R. I 173), pers. 3 sg. și: sufere (CARAGIALE, O. VII 277, NEGRUZZI, S. I 63, TEODORESCU, P. P. 341).

albastru a. 1. de fața cerului senin; 2. fig. trist, melancolic (v. inimă); 3. imaginar: vremile aurite ce mitele albastre ni le șoptesc ades EM. (cf. fr. contes bleus). [Formațiune românească din alb cu ajutorul sufixului astru, lit. care bate în alb, în opozițiune cu vânăt]. ║ f. pl. albastre, haine de această coloare, îmbrăcăminte burgheză sau nobilă. ║ n. 1. coloarea albastră: albastrul cerului, mării; 2. substanță astfel colorată: albastru de Prusia.

MÎINE adv. (Și în formele mîne, mîni, mîini) în ziua care urmează după cea de azi, în ziua următoare. Am să cuget la noapte și voi vedea mîni ce am de făcut. SADOVEANU, D. P. 52. Dacă pînă mîne dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. CREANGĂ, P. 83. Vai de mine, bine mi-i, Nu știu mîne cum mi-a fi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ◊ (În corelație cu azi sau astăzi) Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domnitori. ISPIRESCU, L. 192. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. ◊ Loc. adj. De mîine = din ziua următoare celei de azi; din viitorul apropiat. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. Pentru drumul cel de mîne De cu azi te pregătește! EMINESCU, O. I 102. ◊ (În construcția ziua de mîine) Nu cumva... să intrați înaintea mea unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. ♦ În viitor, într-o bună zi, cîndva. Dar așa, mîine ai să-mi pui mîna-n beregată, că ți-e foame. REBREANU, R. I 235. ◊ Loc. adv. Azi-mîine v. azi. Ca mîine (poimîine) sau mîine, poimîine = (în) curînd, într-un viitor apropiat. De-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mîne-poimîne ni se împlinesc anii și rămîi făr’ de mine. CREANGĂ, P. 161. Mîine, poimîine poate, soarele fericirii Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, P. 77. Eu mă duc, mîndră, ca mîne, Inima la tin’rămîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. ◊ Expr. Ba azi, ba mîine v. azi. De azi pînă (sau pe) mîine v. azi. De mîine în... zile (sau săptamîni, luni etc.) = peste... zile (sau luni etc.). Pe mîine! = la revedere! ◊ (Substantivat) Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. Cu mîne zilele-ți adaugi, Cu ieri viața ta o scazi. EMINESCU, O. I 204. – Variante: (regional) mîne, mîni, mîini adv.

MÎINE adv. 1. În ziua care urmează după cea de azi; a doua zi; (regional) mînezi. Se fimu gata că doară pănră mănre vremu treace de lume (a. 1 619). CUV. D. BĂTR. II, 124/2. Păsați acasă că eu mîine oi mîna de-i voi lua sf[î]ntul și-l voiu da la muncă. DOSOFTEI, V. S. septembrie 30^r/26. Vornice, dzi celui om, mîine să mai iasă la divan. M. COSTIN, ap. GCR I,198/23. Vie împăratul și Amman a doua zi mîine la ospățul carele voiu face lor. BIBLIA (1 688), 359²/12, cf. ANON. CAR. Faraon a zăs: „Mîni să fii gata, să începim a zidi la cetati” (a. 1 784), GCR II, 136/14. Mîine vom hotărî amîndoi în carea parte de loc să îndreptăm pașii noștri. BELDIMAN, N. P. II, 63/11. Dac-a veni mine, l-oi iubi. EMINESCU, N. 114. În clipa asta este cu copiii ei, dar mîine. . . o s-o-ntîlnim venind să te prăpădească. ISPIRESCU,Ll. 4. I-oi spune mîini. . . halal voinic. PĂUN-PINCIO, P. 41. Mîne dacă n-oi veni, Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! COȘBUC, P. I, 157. Dacă te ostenești mîni pe la mine, nu uita să-ți iei desaga. SADOVEANU, B. 49, cf. id. D. P. 42. Azi e miercuri, mîni e gioi, Mîni ies turcii la halca, Sus în Haidar-Pașa. ALECSANDRI, P. P. 106. Da și mîne mi-a fi bine C-a fi mîndră lîngă mine! JARNIK-BÎRSEANU, D. 382, cf. 476. Nu le mai cota, că le găsim mire. ALR II 3 023/95. ◊ (Regional, întărit prin „zi”) Mîne-zi a da Dumnezeu vreme frumoasă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. ◊ (Urmat de determinări care indică momentul din ziua următoare) Dacă pînă mîne demineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. CREANGĂ, P. 83, cf. id. A. 119. Să ne odihnim puțin, stăpîne, și mîine dis-de-dimineață să fim gata. ISPIRESCU, L. 6. Mîne divreme. ALR I 194/61. Mîne pînă-n ziuă. ib. 194/63. Spune-i că-l aștept mîni demineață. ALR II 3 033/334. ◊ (În corelație sau în opoziție cu „azi”, „astăzi”, sugerînd un interval de timp foarte scurt) Astăzi ești, iară mîine nu ești, și astăzi ești bogat, iară mîine ești sărac (a. 1 642). GCR I, 96/27. Astăzi mare și puternic . . ., Mîine treci și te petreci, cu mare mîhnire. M. COSTIN, ap. GCR I, 205/23. ◊ (În corelație cu „azi”, „astăzi”, „poimîine”, indică repetarea și continuitatea acțiunii) Voi striga: dragă Zulnie, Azi și mîni, și-n vecinicie ! CONACHI, P. 211. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I, 167. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domn. ISPIRESCU, L. 192. Trăiam astăzi, trăiam mîne, Ș-am văzut că era bine. BIBICESCU, P. P. 96. Azi o ceapă, mîne o iapă, poimîne herghelia toată, ZANNE, P. III, 518. ◊ L o c. a d j. De mîine = (mai ales precedat de „ziua”) care urmează zilei de azi. Nu știți ceaia de mînre (a d o u a z i N. TEST. 1 648) ce va fi viața noastră. COD. VOR. 130/25. Zioa de mîine era pentru mine un viitor foarte depărtat. MARCOVICI, C. 15/20. Vezi pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I, 130. Nu cumva . . . să intrați înaintea mea, unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. ◊ E x p r. Pe mîine, formulă de salut la despărțire, indicînd o reîntîlnire în ziua următoare. Ș-apoi ne vom cununa, nu este așa, Duducuțo dragă?. . . – Pe mîne! FILIMON. O. I, 144. Ca mîine (poimîine) = în curînd, peste puțin timp. Ca mîne voi avea și eu case mari. id. ib. 102. De ce nu te însori? Ca mîne, poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit. CREANGĂ, P. 154, cf. 161. Ca mîine, parcă-l văd ministru. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Eu mă duc, mîndră, ca mine, Inima la tin' rămîne. JARNIK-BÎRSEANU, D. 338. De azi pe (sau pînă) mîine v. a z i. De astăzi, de mîine v. a s t ă z i. Ba azi, ba mîine v. a z i. ◊ (Substantivat) Nu vă grijireți amu de mîine, că demăneața cine-și va câștiga. TETRAEV. (1 574), 209. Cu mine zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi. EMINESCU, O. I, 204, cf. 212. 2. (Adesea în corelație cu „poimîine”) în viitorul apropiat, c u r î n d; în viitor, c î n d v a. Agoniseaște s-aibă și pe mîine. DOSOFTEI, ap. GCR I, 211/35. Mîine, poimâine, poate soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, M. 3. Fiul meu. . . îl trămit la domnia ta, ca să se mai roadă, să poată ieși și el mîne, poimîne, la obraze. FILIMON, O. I, 101.Tot umblînd noi din școală în școală. . . mîne, poimîne, avem să ne trezim niște babalîci gubavi și oftigoși. CREANGĂ, A. 124. Poate mîine-poimîine va închide ochii pentru totdeauna. REBREANU, I. 177. Dacă întîrzii pe aici, mîni-poimîni ajung și eu ca dînsul. SADOVEANU, F. J. 473. Să recapitulăm numele arendașilor și al proprietarilor nestatornici, boiernași mărunți, care mîni n-au să mai fie. id. O. XIV, 13. ◊ (Regional) Mîine-alaltă = nu peste mult timp. O trecut multe răgute Ș-o trecut ș-on frate-al meu, Mîine-alaltâ-oi tre' și eu. ȘEZ. XXI, 85. ◊ L o c. a d j. De mîine = (din) viitor. A ta-i cîștiga de mînre (a. 1 619). GCR I, 55/22. Faptele de azi îndrumează istoria de mâine. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. ◊ (Substantivat) Visez necontenit un Mîne. BENIUC, V. 16. Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. – Și: (rar) mîini, (învechit și regional) mîne, mîni adv. – Lat. mane.

ALBASTRU² ~stră (~ștri, ~stre) Care are culoarea cerului senin. ◊ Inimă ~stră tristețe, melancolie. /<lat. albaster

MALADIE s. f. boală. ♦ ~ mitrală = boală de inimă care afectează valvula dintre atriul și ventricului stâng; ~ albastră = cianoză. (< fr. maladie)

MALADIE, maladii, s. f. (Livr.) Boală. ◊ Maladie mitrală = boală de inimă care afectează valvula dintre atriu și ventriculul stâng. Maladie albastră = cianoză. – Din fr. maladie.

MALADIE, maladii, s. f. Boală. ◊ Maladie mitrală = boală de inimă care afectează valvula dintre atriu și ventriculul stâng. Maladie albastră = cianoză. – Din fr. maladie.

MALADIE s.f. Boală. ◊ Maladie mitrală = boală de inimă care afectează valvula dintre atriul și ventriculul stîng. V. stenoză; maladie albastră = cianoză. [< fr. maladie].

ÎNCHIS, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Așezat astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. Ce-am uitat? Închisă ușa De la tindă. COȘBUC, P. I 105. L-am găsit la poartă-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau capacul fixat sau încuiat pentru a nu permite accesul liber. Dulap închis. ♦ (Adesea cu determinări introduse prin prep. «cu») Încuiat. În această odaie închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia cîteodată spre a-și face socotelile. CĂLINESCU, E. 50. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se zice despre un spectacol la care s-au vîndut de mai înainte toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Cu capota fixată de caroserie; (despre mijloace de locomoție) acoperit. Automobil închis. ▭ Trăsură închisă = cupeu. Mă puseră într-o trăsură închisă și merserăm la divan. BOLINTINEANU, O. 407. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile (sau cu părțile componente) împreunate, alăturate; strîns, nedesfăcut. Carte închisă. ◊ (Despre ochi, gură, p. ext. despre pleoape sau gene) A luat mărul și l-a privit cîteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. BOGZA, Ț. 18. Bolnava sta cu ochii închiși. BART, E. 383. Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace. EMINESCU, O. I 93. În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise, O lume e de visuri, o lume de senin. id. O. IV 83. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă, superficial. A lucrat cu ochii închiși, b) foarte ușor, fără dificultate. Am făcut calculul cu ochii închiși. 3. (Despre un teren, o curte) Îngrădit, împrejmuit. Curte închisă. ♦ (Despre căi de comunicație) Pe care nu se mai poate circula, cu circulația oprită, întreruptă sau devenită imposibilă. ♦ (Despre un circuit de materiale) Oprit, întrerupt. ♦ (Despre un circuit electric) Neîntrerupt. 4. (Despre localuri, instituții, întreprinderi) Care și-a întrerupt activitatea (conform orarului sau definitiv). 5. (Despre persoane) Ținut în închisoare, deținut. (Substantivat) În prima zi m-am împrietenit cu copacii și cu cînii, a doua zi cu păzitorii temniții, ș-a treia zi cu închișii. VLAHUȚĂ, N. 157. Pe zefiri îmi vin suspine De la-nchișii chinuiți. BOLLIAC, O. 196. 6. Fig. (Despre o ședință, o reuniune etc.) Care se ține numai cu membrii titulari, fără persoane din afară. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat, necomunicativ. Se gîndi omul și rîse mult, închis în sine. DUMITRIU, N. 146. Ion ăsta era o fire închisă. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. BART, E. 91. ♦ (Despre aer, în opoziție cu proaspăt, curat) Stătut, viciat. 8. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decît de alb. Prin deschizătura pătrată, puteau vedea cerul, care în dimineața aceasta era albastru-închis. DUMITRIU, N. 135. ◊ Fig. Precum îi slova scrisă, Așa mi-i inima-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 130. ♦ (Despre cer) Înnorat, întunecat. Ochii ei somnoroși caută-n sus, cerul e-nchis din toate părțile. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. Își istorisi durerea pe cît putu, cu glasu-i închis, asemenea sunetului unui hîrb de lut. MIRONESCU, S. A. 33.

albastru, ~ă [At: (a. 1588), CUV. D. BĂTR. I, 199 / Pl: ~aștri, -re / E: ml *albaster, -tra, -trum] 1 a Care are culoarea cerului senin. 2 a A cincea culoare din spectrul solar Cf azuriu, sineliu. 3 a (Îe) Cu sânge ~ De neam nobil. 4 a (D. cer, zare etc.) Senin. 5 a (Îvp) Cu luciu albăstrui. 6 a (Fig) Trist. 7 a Sumbru. 8 a (Îs) Inimă ~ ă Suflet trist. 9 a (Pex; îas) Jale. 10 a (Îs) Cântece de inimă ~ă Cântece melancolice de dragoste. 11-12 a, av (Fam) Nefavorabil. 13 sn Culoarea albastră Si: albăstreală, albăstrime 14 sf (Bot; reg; lpl) Albăstrițe (Centaurea cyanus) 15 sf (Fig; iuz; lpl) Haine orășenești Si: (iuz) albăstrân. 16 a (Fam; îe) E (cam) ~ Situația e cam dificilă. 17 sn (Îs) ~ de metilen Colorant albastru întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. 18 sn (Îs) ~ de Prusia (sau de Berlin) Ferocianură de fier folosită ca pigment albastru (1).

ȘTERGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca (ușor) suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid care o umezește (v. usca) sau o substanță străină care o acoperă (v. curăța). A prins baioneta... a șters-o de mîneca hainei. SAHIA, N. 69. Scoase batista, îl șterse nițel la bot și-l sărută. ISPIRESCU, L. 53. Șterge-ți ochii, nu mai plînge. EMINESCU, O. I 30. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», și, arătînd materia îndepărtată) Șterse scaunele și mesele de praf. RETEGANUL, P. IV 5. Șterge ranele de sînge. ALECSANDRI, P. P. 315. O năframă de in, Ca să-mi șterg gurița de vin. TEODORESCU, P. P. 167. ◊ (Complementul indică materia îndepărtată) Își șterse cu mineca cămășii sudoarea care-i șiroia pe față. DUMITRIU, N. 258. O cuprinse părintește... ștergîndu-i lacrimile ca unui copil. GALACTION, O. I 192. Cu mîna dreaptă apucînd de colț mîneca ei stingă, își ștergea plînsoarea. COȘBUC, P. I 250. (În contexte figurate) Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrine. EMINESCU, O. I 32. Uitarea șterge lacrimile. BOLINTINEANU, O. 458. ◊ Refl. Ai dreptate, a zis... ștergîndu-se la ochi. CARAGIALE, O. III 75. (Expr.) Cît te-ai șterge la ochi v. ochi. A se șterge pe bot v. bot. A se șterge pe buze v. buză. 2. Tranz. (Cu privire la texte scrise, imprimate, desenate) A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă (răzînd cu o gumă, trăgînd deasupra o linie etc.). Nu uita să adaoge ori să șteargă un nume. C. PETRESCU, C. V. 178. ◊ Absol.. Scriind și ștergînd, nu-și putea alunga întrebarea iritantă. C. PETRESCU, C. V. 134. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării (o greșeală a cuiva), a nu mai ține seama; a uita, a ierta. ♦ A anula, a suprima, a face să dispară. A chemat pe Leonte Bumbu logofătul și i-a poruncit să șteargă din catastife toată datoria tătîne-său. REBREANU, R. I 239. Vizirul șterse drepturile ce Principatele... își păstraseră. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Fig. Ca să le șteargă decepția, adăogă că după amiază la cinci are să le comunice lor ce-i va mai sosi. REBREANU, R. II 80. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ț-a șters rușinea. CREANGĂ, A. 160. Numai o purtare cinstită va șterge pata ce și-a făcut. GHICA, A. 570. Timpul șterge durerile. BOLINTINEANU, O. 458. ◊ Refl. Zîmbetul i se ștergea încetișor de pe fața rotundă. DUMITRIU, N. 175. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. Cum se șterg de pașii gloatei slovele de pe-un mormînt. DAVILA, V. V. 61. Aurul de pe spata legăturii de piele se ștersese pe alocurea. EMINESCU, N. 45. ◊ Fig. A lumii temelie se mișcă, se clătește. Vechile instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ A-și pierde conturul, a se estompa, a se întuneca, a înceta să se mai vadă. Apoi ultimele luciri ale soarelui se șterseră. SADOVEANU, O. I 300. Carpații prind în zare să se șteargă. IOSIF, V. 67. Uite cum se șterg pălite de pe boltă mii de stele. DAVILA, V. V. 184. În fața mea soarele asfințește, valea se umple de umbră, toate se-ntunecă și se șterg. VLAHUȚĂ, O. A. 366. Corbul iute-n zbor sărea... Pînă-n zare ajungea și din zare se ștergea. ALECSANDRI, P. P. 142. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din minte» sau «din inimă») A dispărea din amintire, a cădea în uitare. Era una din acele dimineți albastre, vesele care, nu știu de ce, nu se mai șterg din minte. BART, E. 131. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului. CREANGĂ, P. 209. Au trecut, s-au șters zilele de dor pe cînd el rătăcea prin luncă. ODOBESCU, S. III 84. ◊ Tranz. Căuta să șteargă din minte tot ce se întîmplase. BART, E. 59. Șterge din inima ta Pe cel ce adio-ți zice. ALECSANDRI, P. II 99. 4. Tranz. Fig. A desființa, a distruge, a nimici. Noroadele prin cugetare în ziua asta-și dau cuvînt Să șteargă tronuri și hotare, Să facă pace pe pămint. DEMETRESCU, O. 80. ◊ Expr. A șterge (pe cineva) de pe fața pămîntului = a omorî. Nu cumva să blestești din gură... că te-am șters de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 207. 5. Refl. (Rar) A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingîndu-se ușor. Un soldat ștergîndu-se pe lîngă ea, o lovi cu cotul. ARDELEANU, D. 111. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi, a bate. Badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VIII 258. ◊ Expr. (Familiar) A șterge (cuiva) o palmă = a trage (cuiva) o palmă. Se viră... in odaie la Ivan, și-i șterge o palmă prin somn. CREANGĂ, P. 303. Vidrii o palmă-i ștergea Și Vidra se mînia. BIBICESCU, P. P. 323. ♦ Tranz. A reteza dintr-o singură lovitură. Cînd vede balaurul, îi șterge capul cu sabia. SEVASTOS, la TDRG. 6. Tranz. (Familiar) A fura, a șterpeli. Au șters boierului punga cu galbini de sub căpătîi. SBIERA, P. 257. Acum înțelese că vreun fur i le-a șters. ISPIRESCU, L. 109. Iar mi-a șters carboave. CARAGIALE, O. II 76. Hait! mi-l șterse potlogaru drept suvenir... bunătate de săcușor. ALECSANDRI, T. I 311. 7. Tranz. (În expr.) A o șterge = a pleca repede și pe furiș (de undeva); a o tuli, a o lua la sănătoasa. Într-o noapte au șters-o pe ascuns. BART, E. 277. O șterg de-acasă frumușel; Grivei cu mine, eu cu el. IOSIF, PATR. 16. Mai bine ar fi... s-o ștergi mîine din revărsatul zorilor. DELAVRANCEA, S. 242. (Întărit prin «la picior») În loc să se lege pe ea cu brîul, legă o oaie, iar ea o șterge la picior. SEVASTOS, N. 272. A șterge putina = a spăla putina, v. putină. Eu, văzînd treaba cum merge, Căutai putin-a șterge. MARIAN, S. 101.- Forme gramaticale: perf. s. ștersei, part. șters.

FĂT, feți, s. m. 1. Produs al concepțiunii, din momentul cînd începe a avea mișcări proprii și formele caracteristice speciei și pînă la ieșirea în mediul extern; fetus. Vin turcii!... strigătul acesta a făcut să se înfioare fătul în pîntecele mamei și să se cernească lumina soarelui, în multe din zilele părinților noștri. GALACTION, O. I 276. 2. (Popular și poetic; în opoziție cu fată) Fecior, fiu; băiat, copil. Pe creștetul Olimpului aprins Își taie drum prin spini... Un făt pribeag cu ochi senini albaștri. GOGA, C. P. 140. Despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale și alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînșii! CREANGĂ, P. 78. Și acum bine-am nemerit La casă de om cinstit, Tot cu feți și fete mari De-nsurat, De măritat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. ◊ Compuse: (în lumea basmelor) făt-frumos = erou care reprezintă vitejia și frumusețea bărbătească. De-ai fi văzut jucînd voioși Și feți-voinici și feți-frumoși Și logofeți. COȘBUC, P. I 58. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; Feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele. EMINESCU, O. I 85. Făt-logofăt = copil cu însușiri extraordinare. De m-ar lua pe mine feciorul... ce trece p-aci, eu i-aș face doi feți-logofeți cu totul și cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 62. (Ironic) Feți-logofeți de soiul nostru, cu meseria stosului și a bancului. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. Fătul meu = formulă cu care se adresează cineva mai bătrîn unui tînăr spre a-i arăta iubire, bunăvoință etc. Fătul mieu, bun tovarăș ți-ai ales. CREANGĂ, P. 198. O iubești, fătul meu, fără s-o știi. EMINESCU, N. 118. Că mîndruța, fătul meu, Cînd simțește că ți-i rău, Fuge iute la părău, Udă cîrpa-n apă rece, Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14.

PRIVIRE, priviri, s. f. 1. Faptul de a privi; funcțiunea organică a ochilor, văz, uitătură, căutătură. Tomșa se încredință dintr-o privire că răzășii lui sînt de față. SADOVEANU, O. VII 109. Florica îl măsură din cap pînă-n picioare cu o privire veselă și luătoare în rîs. BUJOR, S. 56. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare. EMINESCU, O. I 134. ♦ Contemplare. Aerul curat, privirea naturei, deșteptară în inima mea suvenirea doamnei B. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ (Concretizat) Organul vederii; ochii. Avea o privire blîndă, albastră, deși în slujba lui... i se încruntau deseori sprîncenele. SADOVEANU, O. VIII 7. Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. 2. Examinare, apreciere, considerare. La o privire superficială, s-ar părea că Eminescu este un junimist. IBRĂILEANU, SP. CR. 174. ◊ Expr. (învechit) A avea (sau a lua) în privire = a avea în vedere, a lua în considerare, a ține seama de... Luînd în privire nădejdea viitoarelor lor venituri, li se puse condiții ca să aibă a ținea fiecare cîte 1000 soldați cu cheltuiala lor. BĂLCESCU, O. II 67. 3. (În locuțiuni) Loc. prep. Cu privire la... (sau, învechit, în privirea...) = referitor la... în privința... Loc. adv. (Rar) În această privire = privind respectiva problemă. Nu te pot sfătui în această privire. EMINESCU, N. 55. (Popular) Într-o privire = pe cît se poate, după posibilitate. Cînd mă uitam în oglindă, barbă și mustețe ca în palmă; și doar le și pîrleam eu într-o privire și le ungeam în toată sara cu său amestecat cu muc de lumînare și alună arsă. CREANGĂ, A. 86. 4. (Învechit) Priveliște, aspect. Crunt război! Privire cruntă! ALECSANDRI, P. II 16. Trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu... Această îmbrăcăminte are o privire foarte frumoasă. KOGĂLNICEANU, S. 44. Fulgerele cele necontenite înfățoșau o privire ca cum ar arde ceriul. DRĂGHICI, R. 112.

SCUMP, -Ă, scumpi, -e, adj. 1. (Despre lucruri, în opoziție cu ieftin) Care costă mult, care se vinde și se cumpără la un preț mare (v. costisitor); (despre prețuri) mare, ridicat. Se tocmește cu tata și cad la învoială... – Nu e scump, nene Petre? întreabă tata. STANCU, D. 108. Opt bani?... Scump, scump... DELAVRANCEA, O. II 290. Trestia și șovarul sînt scumpe în Bărăgan. ODOBESCU, S. III 18. Bună seara, crai nou, Cunună de preț scump, De mult preț. ȘEZ. XII 137. ◊ (Prin metonimie) Viața este foarte scumpă și mijloacele de hrană foarte numeroase. BOLINTINEANU, O. 275. ◊ Expr. Mai scumpă ața decît fața v. ață. ♦ (Adverbial) Cu preț mare. Joc numai vist și nu mai scump de un leu fisa. NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Fig. Totdeauna în viață momentele mele de visare le-am plătit scump. SEBASTIAN, T. 136. ♦ (Despre oameni) Care cere prețuri mari. Stă-n drum și se socoate Și-mi spune cîte toate, Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sînt multe trei. COȘBUC, P. I 63. 2. (Despre lucruri) Care are valoare mare; prețios, bun, de preț. Au venit la curte, cu daruri scumpe, pețitorii unui fecior de boier mare. GALACTION, O. I 70. Cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare. REBREANU, I. 96. Amîndoi erau îmbrăcați cu niște haine scumpe și foarte frumoase. ISPIRESCU, L. 38. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Fig. A! Paharnice... scumpa d-voastră sănătate... DELAVRANCEA, O. II 58. Pasărea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i culori, Cîmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori. ALECSANDRI, O. 180. ◊ Piatră scumpă v. piatră (I 3). 3. (Despre ființe) Foarte drag, iubit. Am deschis poeziile acelui poet scump inimii noastre, al cărui nume îl rostesc totdeauna cu evlavie. SADOVEANU, A. L. 197. Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare Și cicoare vreau să rump. COȘBUC, P. I 49. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. ALECSANDRI, T. I 410. ◊ Fig. Așezat la gura sobei, noaptea pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ (Despre obiecte și despre abstracte) Autorul ia la vale unele idei, ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. Făt-Frumos, – zise împăratul – binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi. EMINESCU, N. 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate, Și din vîrful lor romînii, torent iute, furios S-aruncau. ALEXANDRESCU, P. 21. 4. (Învechit și arhaizant) Zgîrcit, avar. Bocskai... se plînse de nemți că sînt grei și scumpi. BĂLCESCU, O. II 197. ◊ (Poetic) Vin’la mama de mă cere... Maica-i scumpă, nu se-ndură, Vină noaptea de mă fură! HODOȘ, P. P. 68. ◊ Expr. (A fi) scump la tărîțe și ieftin la făină v. tărîță. (A fi) scump la vorbă (sau la grai) = (a fi) tăcut, închis, a vorbi puțin. Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. STANCU, D. 87. (A fi) scump la rîs = a rîde rar; a fi prea sever, posac. (A fi) scump la vedere = a se arăta rar în lume. Hariclia, cu firea ei sfioasă, părea mai mîndră. Era mai scumpă la vedere. Venea la Domițian numai în serile rare, cînd acesta avea mosafiri. BASSARABESCU, V. 19. ◊ (Substantivat) Apoi dă, domnule, știi vorba: leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește. ALECSANDRI, T. 290. Nu fi zgîrcit, căci banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului, și scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. Scumpul cumpără stafide și cere să-i adauge piper. PANN, P. V. III 78.

ADÎNC¹, adîncuri, s. n. 1. Parte adîncă, adîncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior). V. fund, străfund. Și dacă stele bat În lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. [Ștefan cel Mare] punea hotar pămîntului dăruit cuhnile dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor și uneori orizontul. NEGRUZZI, S. I 273. ◊ (Poetic) [Cocoșul] are un cîntec înalt, prelung, mai cu samă cînd se descuie adîncurile primăverii, cînd afară stelele arată ca niște flori. CAMILAR, TEM. 26. Cu ochii albaștri și cuvioși, precum albastru și cuvios e adîncul ceriului. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. Din (sau în sau pînă-n) adîncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul. Femeia ridică ochii în sus, clătină din cap și-un oftat porni din adîncul sufletului, pe cînd două lacrimi îi alunecară pe obraji. DUNĂREANU, CH. 109. Și-ți midțumesc... din adîncul sufletului pentru bunătatea ce ai. ISPIRESCU, L. 181. ♦ Prăpastie, abis. Unul [din cocori] cade-n adînc, fulgerat. TOMA, C. V. 80. ♦ (Metaforic, în basme) Infern, iad. S-a tot dus pe sub pămînt pînă ce a ajuns la poarta iadului. – Cine ești tu? îl întrebă împăratul adîncului. NEGRUZZI, S. I 87. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins, larg; p. ext. loc ascuns, așezat departe; adîncime (2). În răsunetul adîncurilor, caii de la rădvane mergeau și ei la pas. SADOVEANU, O. I 299. Își aduse aminte vag... de pădurea Cotoșmanei și de unele întimplări mai vechi, petrecute prin adincurile ei. GALACTION, O. I 265. Adîncurile zării se tot îndepărtează, Plutind ca niște ape în arșița de-amiază. IOSIF, P. 88. Văzusem un nor mohorît Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I 235.

NEGRĂIT, -Ă adj. 1. Care nu poate fi spus, exprimat, descris (atît e de mare, de intens, de frumos, de bun etc.), nespus (2), inexprimabil, indescriptibil; p. ext. extraordinar, excepțional, nemaipomenit. Bucurați-vă cu bucurie negrăită și slăvită. cod. vor. 140/24. Îmbrăcat cu lumină neatinsă și cu slavă negrăită. varlaam, c. 377. Au scris vedeniia cea plină de taine negrăite (a. 1775). gcr ii, 106/19. Veselia cea negrăită. mineiul (1776), 6^r2/20. Acea slavă și lumină a negrăitelor bunătăți. varlaam-ioasaf, 32^r/13, cf. lb. Nu înceta de a arăta către mine negrăita ta bunătate. marcovici, d. 5/14, cf. 162/9. Atîtea minuni negrăite. gorjan, h. i, 150/20, cf. 3/35, iv, 155/13, polizu, pontbriant, d., lm. E de o frumuseță negrăită drumul acesta pină sus la Polatiștea. vlahuță, o. a. II, 133, cf. DDRF, RARCIANU, ALEXI, W. În clipa durerii negrăite Voi pune-n mintea voastră lumina ce nu piere. petică, o. 192, cf. 77. O frumusețe albastră, negrăită, se lăsa din stele pe pămînt. galaction, o. 66, cf. 321. Primăvara asta timpurie, după semnele ei, îi umplea inima de niște doruri negrăite. v. rom. noiembrie 1953, 162. ◊ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce, Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce. eminescu, o. i, 179, cf. vlahuță, p. 47, coșbuc, p. i, 264. Eram copil și-n mintea mea poveștile erau însuflețite de o viață negrăit de dulce. petică, o. 277, cf. șăineanu, d. u. Niciodată o zăpadă n-a fost atît de albă. Atît de negrăit de albă. Părea albastrâ-verzuie. tribuna, 1961, nr. 216, 5/1. 2. (Învechit, rar; despre copiii mici) Care nu poate (încă) vorbi. Prunc negrăit. mineiul (1776), 53^r1/35. ◊ (În credințe populare) Apă negrăită = apă adusă de la izvor sau de la fîntînă de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește; (regional) apă mută. Se descîntă cu o creangă de busuioc cu apă neîncepută și negrăită. i. cr. ii, 186. 3. (Învechit, rar; despre oameni) Care nu se înțelege, nu ajunge la un consens cu altul. Și urii credea grăitelor de Pavelu, iară alții nu credea. Negrăiți (fără să se înțeleagă b 1938) era urulu cătră alaltu, duseră-se. cod. vor. 104/11. 4. (Învechit, rar) De care nu se ține socoteală, care nu se ia în considerație. Zilele ceale mai denainte negrăite (nu se mai pun la număr b 1938) vor fi pentru că s-au pîngărit capul rugii lui. biblia (1688), 98²/32. – pl.: negrăiți, -te. – pref. ne- + grăit.

DĂTĂTOR, -OARE, dătători, -oare, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Care dă (ceva). Sub căldura soarelui dătător de viață, florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, își rîdicau încet cătră ceruri potirul lor strălucitor. HOGAȘ, M. N. 180. [Cuvîntul] aprinde-n inimi ură sau iubire, De moarte, de viață-i dătător. VLAHUȚĂ, O. A. 26. O băutură bună și dătătoare de chef. SBIERA, P. 306. ◊ (Substantivat) Asediază revistele... înșală pe cîțiva dătători de brevete, și într-o bună dimineață... se fac avocați, deputați sau moșieri. GALACTION, O. I 488. Rămîneți îm umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Rar) Dătător de foc = incendiator. Trebuie, prin urmare, ca să suferi ca fiul dumitale să fie pedepsit mai cumplit decît ucigașii, decît dătătorii de foc. KOGĂLNICEANU, S. 193.

LA¹ prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

dreață sf [At: PANȚU, PL². / V: ~eț sn / Pl: ~ețe / E: nct] (Bot; reg) 1 (Lpl) Plantă erbacee din familia primulaceelor, cu tulpină târâtoare și cu flori galbene solitare, care crește prin locuri umede, prin păduri, fânețe și tufișuri Si: duminicea, duminiță, gălbenele(-de-pădure), banu-popii, inima-pământului (Lysimachia nummularia). 2 (Îf dreț; îc) ~eț-galben Crin-galben (Hemerocallis lilio-asphodelus). 3 (Lpl; îc) ~ețe-de-apă Plantă nedefinită mai îndeaproape. 4 (Lpl) Plantă cu floarea albastră folosită la băi împotriva lingorii. 5 (Lpl) Plantă acvatică subtropicală, cu frunze mari, dințate și vidacee pe partea inferioară, cu flori mari Si: floare-de-tău, nufăr (Nymphaea lotus).

ANALIZĂ (LITERARĂ) (< fr. analyse littéraire, cf. gr. analisis, descompunere) Formă a disertației, cuprinzînd cunoștințele și părerile autorului asupra unei probleme științifice, a unei opere literare etc. Analiza literară implică studierea planului urmat de autor în compoziția operei, ideea dominantă, corelațiile dintre idei, dispunerea materialului etc. De asemenea, duce la cunoașterea amănunțită a operei unui scriitor (ex. Vara. Considerații tehnice de G. Ibrăileanu; Creangă, scriitor poporal de G. Călinescu; Costache Negruzzi ca prozator de E. Lovinescu etc.). De exemplu: George Coșbuc: „Vara” (Considerații tehnice) (fragment) „Vara” e poezia cea mai lirică din toată opera lui Coșbuc. Și cea mai frumoasă. Dar acest adaos e pleonastic. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. Un lucru însă e sigur: o poezie cu cît este mai lirică, cu atît e mai poetică. Impresia de vară o dă Coșbuc în acest imn prin cîteva trăsături, alese cu un superior simț artistic din diversitatea aspectelor naturii. Din cele trei strofe ale poeziei, două conțin elemente descriptive, avînd fiecare o altă „temă”, iar a treia este pur lirică – concluzia sentimentală a celorlalte, izbucnirea inimii în fața măreției și eternității naturii. Primul aspect al „verii” lui Coșbuc: Priveam fără de țintă-n sus - Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaș cu fruntea-n soare De pază țării noastre pus. Și ca o taină călătoare Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Și n-avea aripi să mai zboare! Și tot văzduhul era plin De cîntece ciripitoare... (G. IBRĂILEANU, Scriitori români și străini)

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

STRIGA, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.

SĂDI, sădesc, vb. IV. Tranz. (Complementul indică planta sau locul) A planta. Așa să facem... dacă această grădină va fi sădită de mîini omenești. ISPIRESCU, L. 224. Am dorit... să sădesc dumbrăvi de dafini cu întunecoase cărări, cu lacuri albastre și limpezi ca lacrima. EMINESCU, N. 59. Cine sădește vie, din rodul ei mănîncă. (Absol.) Dorul badei unde șede?... Colo-n grădiniță verde, Mereu cîntă și sădește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ◊ (Poetic) În fiii voștri... Sădiți sublima floare a iubirii. NECULUȚĂ, Ț. D. 27. Văd cerul lan albastru, sădit cu grîu de stele. EMINESCU, O. IV 64. ◊ Fig. Alte legi sădește în sufletu-omenesc. MACEDONSKI, O. I 109. Au tainica solie De-a sădi în viitor Libertatea țării lor. ALECSANDRI, P. II 83. A sădit în inima femeii acea dragoste de familie. NEGRUZZI, S.I 289. (Refl. pas.) Acea rîvnă se sădi așa de adînc în inima ei, încît toată ziua numai de ea îi era vorba. POPESCU, B. I 118.

VÎNĂ, vine, s. f. I. 1. Vas sanguin de diferite mărimi, care duce sîngele de la organe și țesuturi la inimă (v. venă); p. ext. (familiar) orice vas sanguin. Îl apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încît vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea. REBREANU, I. 39. Pe fruntea lui brobonată de sudoare, o vină albastră se umflase de credeai că stă să plesnească. SANDU-ALDEA, U. P. 11. Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă, ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. A-i îngheța (sau a-i sta, a i se slei) cuiva sîngele în vine = a-l cuprinde pe cineva groaza, a încremeni de frică. Sărmana fată simți sîngele sleindu-se în vinele sale. NEGRUZZI, S. I 28. A nu avea picătură de sînge în vine = a fi foarte slab, anemic. ◊ Fig. A pricepe cu simțul potențiat al urechii tale susurul colosal și nehotărît al imensului curs de viață ce însuflețește vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului cătră nesfîrșit. HOGAȘ, M. N. 56. 2. (Popular) Mușchi, tendon; fibră musculară. Să fi văzut îndoiala rotundă a trupului și dîrdîitul vinelor sprintene. DELAVRANCEA, S. 55. Strînse zmeul pe Greuceanu o dată; dar acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă și se încordă în vine, și nu păți nimic. ISPIRESCU, L. 223. Ea auzise cum îl ursise și de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele, și d-aia era el olog. id. ib. 313. ◊ Vînă de bou = cravașă făcută din ligamentul cervical posterior al boului (v. rîncă, gîrbaci); p. ext. lovitură dată cu o astfel de cravașă. Intră între noi, ridică vîna de bou, să ne înfricoșeze. STANCU, D. 269. L-a domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare. CARAGIALE, O. III 76. ◊ Loc. adj. Tare de vînă sau vîrtos la vînă = puternic, viguros. Știind... că lupul e mai vîrtos la vînă decît dînsul. ODOBESCU, S. III 244. Oameni tari de vînă și oțetiți în foc. ALECSANDRI, P. III 210. Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vînă. id. P. P. 63. Slab de vînă = neputincios, slăbănog. [Corciturile de vite] sînt slabe de vînă, că se culcă pe ogoare cînd dau de greu. I. IONESCU, D. 356. ◊ Expr. A fi numai vînă = a fi iute, îndemînatic, sprinten. Muntean e numa’ vînă și cu dragoste de oameni. DAVIDOGLU, M. 72. 3. Partea piciorului cuprinsă între genunchi și gleznă. Flăcăii cu ițari strînși pe vînă, cu bondițe înflorite pe trup, cu cămăși cu pui. SADOVEANU, O. I 73. ◊ Loc. adj. și adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a sta», «a ședea») Pe vine = ghemuit, cu genunchii mult îndoiți și sprijinind greutatea corpului pe gambe. Gata să cadă pe vine de spaimă, bîigui. DUMITRIU, B. F. 54. O droaie de copii stau jos pe vine, împrejurul unei străchini mari, din care-nfulică. VLAHUȚĂ, O. A. 387. Pe (sau în) vine = (despre cioareci, nădragi etc.) lăsați, căzuți în ios de talie, spre genunchi; (despre persoane) cu cioarecii etc. lăsați sau căzuți. Slabi numai oase... nu se țin nădragii pe ei, le cad în vine. STANCU, D. 43. Dar și soțul de lîngă mine Fuge cu cioarecii în vine. SEVASTOS, N. 208. Brăcinar că-și desprindea, Cioarecii-n vine-i cădea. TEODORESCU, P. P. 629. (Regional, în legătură cu verbe de mișcare) Cu coada între vine = umilit, rușinat; cu coada între picioare. [Dracul] își ia coada între vine și se întoarce la stăpînu-su. CREANGĂ, P. 145. Gloata rușinată a ieșit ca lupul fabulei: «C-urechile pleoștite și coada între vine». NEGRUZZI, S. I 231. II. 1. Pătură minerală continuă infiltrată între straturile solului. V. filon. Vîna de-aur bănuită e adînc în munte ascunsă. MACEDONSKI, O. I 231. Diferitele pături ale stîncii sînt despărțite unele de altele de niște vine subțiri de sare. I. IONESCU, P. 33. ♦ Pînză subterană de apă care alimentează un izvor. Îndată dăm de o vină liniștită de apă. SADOVEANU, O. VII 338. Cînd apa într-un puț se tulbură, el se sleiește, adică se scoate tot nămolul... ca să... i se deschidă vechiul izvor sau vîna de apă. PAMFILE, I. C. 462. ◊ Fig. Din vîna populară extrage Delavrancea și unele motive de basm. VIANU, A. P. 172. Vîna apei = curentul, șuvoiul apei. 2. Fiecare dintre dungile colorate sau dintre canalele aparente care se ramifică pe suprafața unei frunze, a unui lemn, a unei pietre etc.; nervură. 3. Șuviță, coloană de lichid; șiroi, dîră. S-au dezlipit legăturile muiate de apă și uite ce vină groasă de sînge! SADOVEANU, O. I 33. ♦ Porțiune din rădăcina groasă a unui copac. Spuneți-mi acum anume: Ce pom e acel în lume, Care ramurele sale Toate le sare la vale Și vinele, rădăcina, li stau în sus cu tulpina? (Omul). GOROVEI, C. 257.

MIEZ, (rar) miezuri, s. n. 1. Partea interioară, mai moale, a unui fruct, a unei legume, a pîinii etc. Să vă dea... colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Să vină la mine, că-l voi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V 68. ♦ Partea cea mai dinăuntru, interiorul unui lucru oarecare; mijloc, inimă. Îl chinuia piciorul, parc-ar fi avut o dihanie cu dinți ascuțiți, ce i se tîra prin miezul osului coapsei. DUMITRIU, B. F. 133. A tras în miezul tîrgului la hanul lui Manuc. CARAGIALE, O. III 29. Deveni... mic ca un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un miez negru. EMINESCU, N. 65. ◊ Miezul nopții = mijlocul, jumătatea nopții. ♦ (Tehn.) Miez de turnătorie = parte detașabilă a unei forme de turnătorie, așezată în aceasta pentru a se obține golul interior sau scobiturile laterale ale unei piese turnate. Armătură de miez - scheletul metalic al unui miez de turnătorie executat din sîrmă de oțel, din fontă etc. ♦ (Regional) Fărîmă, bucățică. Cînd cînta, se gîndea la cei șapte copii, slabi, galbeni de foame și la nevasta lui, rămasă, de luni de zile, fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I 26. 2. Fig. Parte esențială, fond, conținut al unui lucru. Faceți să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc de lumină, Care mîngîie, care alină. DEȘLIU, G. 34. Munca noastră îi miez din lupta noastră. DAVIDOGLU, M. 61. Am putea să abordăm însuși miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescienii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR. III 162. ◊ Loc. adj. Cu miez = substanțial, valoros, bogat. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să-nsuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. ◊ Expr. A intra în miezul lucrurilor = a pătrunde în fondul problemelor, a studia chestiunile adînc, în profunzime. A vorbi fără miez = a vorbi cuvinte deșarte, fără temei. 3. Fig. (În legătură cu noțiuni temporale) Mijloc, toi. Cînd mi-am revenit complet în fire... era miezul nopții. GALACTION, O. I 242. Era-n amiazi și-n miez de vară Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, P. I 102. Avea o împărăteasă tînără și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. – Pl. și: (m.) miezi (VLAHUȚĂ, O. AL. I 87), mieji (DELAVRANCEA, T. 147).

Casanova – E corespondentul italian al faimosului spaniol Don Juan. A trăit mai aproape de timpurile noastre (în secolul al XVIII-lea) și pare că l-a întrecut în frumusețe, în cabotinaj și în cuceriri galante pe acest premergător al său. Deosebirea dintre ei este că Gian-Giacomo Casanova a fost un aventurier și pe alte planuri, desfășurîndu-și isprăvile pe o întindere geografică mai mare. Don Juan e spița nobilă de cuceritor, Casanova – spița burgheză. Termenul de Casanova e folosit atunci cînd don-juan-ul, la care ne referim, este un escroc nu numai din punct de vedere sentimental, căci Casanova care a îmbrăcat rînd pe rînd haină de publicist, de abate, de diplomat, de... deținut, fura în același timp și inimile și punga. Acest scurt portret al lui ne arată în ce împrejurări putem întrebuința numele Casanova ca figură de stil. EI și-a scris „Memoriile” (în zece volume), care conțin relatări licențioase, dar și amănunte semnificative pentru moravurile epocii. (Vezi: Barbă-Albastră și Don-Juan).

ENDO- „intern, interior, înăuntru, lăuntric”. ◊ gr. endon „spre interior, înăuntru” > fr. endo-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. endo-. □ ~biofiție (v. bio-, v. -fiție), s. f., viață parazitară în interiorul țesuturilor unui alt organism vegetal; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., ansamblu de însușiri biologice, specifice fiecărui țesut sau organ; ~biont (v. -biont), s. n., organism fixat în interiorul plantei gazdă; ~biotic (v. -biotic), adj., care parazitează părțile interne ale gazdei; ~blast (v. -blast), s. n., strat interior al embrionului celular; ~card (v. -card), s. n., membrană subțire care căptușește cavitățile inimii; ~carp (v. -carp), s. n., strat intern al pericarpului, care protejează sămînța unor fructe; ~ceras (v. -ceras), s. m., cefalopod fosil din silurian, cu cochilie mare și cilindrică, avînd un sifon marginal; ~cianoză (v. -cianoză), s. f., simbioză a unor plante superioare cu unele specii de alge albastre; ~ciclogen (v. ciclo-, v. -gen₁), adj., (despre pteridofite) format în endodermul unor rădăcini adventive; sin. endodermogen; ~cinetic (v. -cinetic), adj., (despre un fruct) care se deschide printr-un mecanism intern; ~cist (v. -cist), s. n., 1. Celulă de rezistență, prezentă la ficoflagelate. 2. Celulă sexuată din frustulele unor diatomee; ~crin (v. -crin), adj., 1. (Despre glande) Care își varsă secrețiile cu hormoni direct în sînge. 2. Care aparține glandelor endocrine; ~crinie (v. -crinie), s. f., stare patologică produsă de dereglarea secreției endocrine; ~crinolog (v. crino-₂, v. -log), s. m. și f., specialist în endocrinologie; ~crinologie (v. crino-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul glandelor endocrine; ~crinopatie (v. crino-₂, v. -patie), s. f., stare patologică datorată disfuncției glandelor endocrine; ~crinopsihiatrie (v. crino-₂, v. -psih/o-, v. -iatrie), s. f., studiul contribuției hormonilor la activitatea psihică; ~crinoterapie (v. crino-₂, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a substanțelor extrase din glandele endocrine; ~crinotrop (v. crino-₂, v. -trop), adj., cu afinitate pentru glandele endocrine; ~crom (v. -crom), s. m., ansamblul cromatoforilor din celulele unor alge; ~dendrobiont (v. dendro-, v. -biont), s. n., organism care are biotopul în interiorul lemnului; ~derm (v. -derm), s. n., 1. Foiță embrionară internă din care provin tubul digestiv și glandele anexe. 2. Strat unicelular interior al peretelui corpului de celenterate. 3. Strat intern al scoarței tulpinii și rădăcinii, care protejează stilul; ~dermogen (v. dermo-, v. -gen₂), adj., endociclogen*; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate internă; ~fagie (v. -fagie), s. f., însușirea unor insecte de a se alimenta în spații închise; ~fazie (v. -fazie), s. f., trăire interioară a actului vorbirii, fără exteriorizare verbală; ~filie (v. -filie₁), s. f., însușirea unor insecte de a rămîne în locuințe sau în adăposturi zi și noapte; ~fit (v. -fit), adj., s. f., 1. adj., (Despre organisme vegetale sau animale) Care trăiește în interiorul unei plante; sin. endofitic. 2. s. f., Ciupercă parazită ale cărei micelii se dezvoltă în interiorul țesuturilor plantei-gazdă; ~fitic (v. -fitic), adj., endofit* (1); ~fitobiont (v. -fito-, v. -biont), s. n., organism cu biotopul în țesutul plantelor; ~forie (v. -forie), s. f., tendință de deviație a ochiului spre interior; sin. strabism convergent latent; ~gam (v. -gam), adj., 1. Care practică endogamia (1). 2. Care prezintă endogamie (2); ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Contractare obligatorie a căsătoriilor în cadrul aceluiași trib. 2. Fecundare la care partenerii copulanți sînt înrudiți îndeaproape; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. (Despre infecții sau intoxicații) Care se datorează unor cauze din interiorul organismului. 2. (Despre procese geologice) Provocat de forțe care provin din interiorul pămîntului și care conduc la apariția denivelărilor scoarței; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de producere a celulelor în interiorul altor celule; ~genie (v. -genie₁), s. f., etiologia psihozelor fără o cauză aparentă externă; ~gnație (v. -gnație), s. f., distalizare a maxilarului superior, ca urmare a unei dezvoltări insuficiente; ~herniotomie (v. hernio-, v. -tomie), s. f., tratament chirurgical al unei hernii pe cale endosaculară; ~limfă (v. -limfă), s. f., lichid care se găsește în labirintul urechii interne; ~litic (v. -litic₁), adj., (despre licheni) încrustat în piatră; ~litofite (v. lito-, v. -fit), s. f. pl., grup de plante (alge, fungi, briofite) care pătrund și trăiesc în interiorul pietrelor; ~meioză (v. -meioză), s. f., reproducere cu cromozomii supranumerari în profaza primei diviziuni meiotice; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., formare a macronucleului dintr-un produs al diviziunii micronucleului, fără a fi precedată de o fuziune nucleară; ~nom (v. -nom₁), adj., (despre un sistem biologic) care nu necesită un impuls sau o constrîngere exterioară pentru a funcționa; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., masa internă granulară a citoplasmei; ~plast (endoplastă) (v. -plast), s. n., 1. Conținut citoplasmatic care formează celula infuzorilor. 2. Corpuscul prezent în entroplasma unor cloroficee. 3. Micronucleu la organismele protiste; ~pleură (v. -pleură), s. f., tegument intern al seminței; ~ptil (v. -ptil), adj., (despre embrion) cu plumula răsucită în cotiledon; ~radioterapie (v. radio-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu raze X al tumorilor aflate în organele profunde; ~riz (v. -riz), adj., (despre embrion) cu radicula cuprinzînd primordiul rădăcinii; ~scop (v. -scop), s. n., instrument pentru cercetarea cavităților interne; ~scopie (v. -scopie), s. f., metodă de examinare pe viu a interiorului organelor cavitare sau tubulare; ~sperm (v. -sperm), s. n., țesut vegetal albuminos intern al seminței, care nutrește embrionul; ~spor (v. -spor), s. m., spor format în interiorul celulei-mamă sau în sporangele închis; ~stetoscop (v. steto-, v. -scop), s. n., tip de stetoscop pentru ascultarea inimii prin esofag; ~stomă (v. -stomă), s. f., 1. Deschizătură a integumentului intern al ovulului. 2. Dinții interni ai peristomiului mușchilor frondoși; ~tecă (v. -tecă), s. f., 1. Strat intern al grăuntelui de polen. 2. Peretele intern al sporogonului. 3. Membrană internă a bazei anterelor. 4. Peretele intern al sacului embrionar; ~telocit (v. telo-₁, v. -cit), s. n., celulă subțire care formează endoteliul inimii și al vaselor de sînge și limfatice; ~term (v. -term), adj., (despre fenomene fizice sau chimice) care absoarbe căldură din exterior; sin. endotermic; ~termic (v. -termic), adj., endoterm*; ~termie (v. -termie), s. f., reacție care se efectuează prin absorbție de căldură; ~tireopexie (v. tireo-, v. -pexie), s. f., eliberare chirurgicală a glandei tiroide de trahee; ~trof (v. -trof), adj., (despre ciuperci) care își procură substanțe nutritive din interiorul unui țesut străin; ~xil (v. -xil), adj., aflat în interiorul lemnului; ~xilofite (v. xilo-, v. -fit), s. f., pl., paraziți criptogamici din corpul plantelor lemnoase; ~zoic (v. -zoic), adj., 1. Care trăiește în organismul animalelor. 2. Care se răspîndește prin intermediul dejecțiilor animalelor; ~zoobiont (v. zoo-, v. -biont), s. n., organism cu biotopul în interiorul unui animal; ~zoocore (v. zoo-, v. -cor), s. f. pl., plante ale căror semințe, consumate de animale, trec prin intestinele acestora și apoi sînt diseminate prin dejecție; ~zoocorie (v. zoo-, v. -corie₂), s. f., răspîndire a semințelor plantelor prin intermediul dejecției animale.

BĂLAN, -Ă, bălani, -e, adj. 1. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Blond, bălai. Înainte de a trece la dreapta țîțacăi Leona, mi-a mîngîiat părul bălan. SADOVEANU, N. F. 158. Cu deosebire mi se lipi de inimă un tînăr nalt, bălan și de o înfățișare foarte distinsă. VLAHUȚĂ, O. A. 145. Ieși, copile cu părul bălan, afară și rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea. CREANGĂ, A. 34. În junia sa se vede că fusese bălan, căci ochii lui aveau încă o ușure văpsea de alb-albastru. NEGRUZZI, S. I 58. Spre țară au plecat, Cu Marin și cu Ciocan, Cu Lisandru cel bălan. ALECSANDRI, P. F. 180. ♦ (Substantivat, m.; în superstiții, ironic) Dracul, diavolul (Atestat în forma regională balan) Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. 2. (Despre animale domestice) Cu părul alb; plăvan, bălai. I-aduse... un cal bălan. BENIUC, V. 36. Mînză bălană Paște noaptea-n poiană (Luna plină). SADOVEANU, P. C. 10. Oiță bălană, Cu lînă bîrsană, De trei zile-ncoace Gurița nu-ți tace. TEODORESCU, P. P. 435. Mîncatu-s de dușmani, Ca iarba de boi bălani. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. Boi, bour ei... Pe pînteci bălani, Pe spate plăvani. ALECSANDRI, P. P. 102. ♦ (Substantivat, m. și f.) Nume dat unor animale domestice (boi, vaci, oi, cai, cîini etc.) cu părul alb. Adăp bălanul și-l încalec. STANCU, D. 249. Veniți de puneți mîna să scot pe bălana din noroi. VISSARION, B. 41. D-aș mai trăi pîn’la toamnă, Cumătră Ioană, Să pun șaua pe bălană! TEODORESCU, P. P. 332. ◊ Expr. (Popular) E mîncat ca bălana de ham, se zice despre omul prăpădit de nevoi. Popa era călare pe bălană și întreba de iapă, se spune despre cei uituci, zăpăciți sau proști.

ZOREA, zorele, s. f. (Mai ales la pl.) Nume dat unor plante agățătoare ornamentale, cu flori roșii sau albastre, avînd corola în formă de pîlnie (Ipomoea). La anul am să pun zorele, dar le ciugulesc găinile. ARDELEANU, D. 72. Lîngă brazdă, un pavilion cu zorele; acolo mîncau, acolo peste zi cucoana șefului își făcea lectura. BASSARABESCU, S. N. 86. Foaiă ș-o zorea, bună mi-e vremea, rea mi-e inima. TEODORESCU, P. P. 277.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

ÎNECA, înec, vb. I. 1. Refl. A muri prin asfixie în apă (sau în alt lichid). Dacă mă înec eu acuma, se prăpădește bătrîna. DUMITRIU, P. F. 22. Gălăciuc e al șaselea care se prăbușește cu puntea înecîndu-se. SAHIA, N. 41. Să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cal cu tot. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A se îneca la mal = a suferi un eșec într-o acțiune tocmai în momentul cînd era pe punctul de a fi dusă la bun sfîrșit. Am pățit-o chiar ca cela care s-o înecat la mal. ALECSANDRI, T. I 120. ◊ Tranz. fact. (Subiectul este o persoană, un agent exterior sau un lichid) Sîngele cerbului o dată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile, îndreptîndu-se și năboind în groapă peste Harap-Alb, de cît pe ce era să-l înece. CREANGĂ, P. 226. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. I 147. Un vînt... pre toți corăbierii I-a-necat, Numai unul a scăpat. TEODORESCU, P. P. 164. ◊ Fig. Apa Bistriții voi trece, Dar dorul o să mă-nece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ♦ A se sinucide aruncîndu-se în apă. Să știi dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec. ISPIRESCU, L. 271. 2. Refl. (Despre o navă) A se scufunda. Vaporul s-a înecat. (Tranz.) Doi cîrmaci o corabie o îneacă. PANN, P. V. II 165. ◊ Expr. A i se îneca (cuiva) corăbiile = (glumeț) a fi trist, a fi indispus. Bunica n-are corăbii, dar parcă i s-au înecat corăbiile. STANCU, D. 14. Părea că într-una îi ninge și-i plouă... Ori neguțător închipuindu-ne că ar fi fiind, parcă i s-ar fi înecat corăbiile în Marea Neagră. SADOVEANU, V. F. 146. Iar te-o apucat năbădăicile, vere Ghiftui?... Iar ți s-o înecat corăbiile? ALECSANDRI, T. 561. ♦ Fig. A se cufunda, a se afunda, a se înfunda. Calea pe care o urmam se îneca în orzuri și în fînețe. GALACTION, O. I 37. Vechea zidire se îneacă în întuneric. VLAHUȚĂ, N. 180. (Tranz.) Cît de plăcut e să-ți îneci ochii în albastrul fără fund al cerului. DELAVRANCEA, T. 65. 3. Tranz. (Cu privire la terenuri, semănături etc.) A acoperi cu apă, a inunda. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Munți se pornesc, stînci se sfarmă... păraiele pietre-neacă. CONACHI, P. 114. ◊ Fig. A venit și ziua nunții... satul a înecat porțile și șatra. GALACTION, O. I 73. Că mi-l plîng surorile Cu toate plînsorile, De-neacă inimile. TEODORESCU, P. P. 206. 4. Tranz. Fig. A copleși, a înăbuși. Și-n fund lunca de lozii verde-deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. VII 369. Aceste buruieni aproape întotdeauna, crescînd mai repede decît semănăturile, le îneacă. PAMFILE, A. R. 94. Ghica Grigore, viind la domnie, a găsit țara secată cu totul în belșugul ei, înecată în datorii. GHICA, S. 6. 5. Refl. A nu mai putea respira din cauza opririi în gît (sau a pătrunderii pe trahee) a unui aliment (sau a unui corp oarecare); a se sufoca, a se asfixia, a se înăbuși. De cum începu să soarbă din cafea, se înecă, tuși. DELAVRANCEA, la TDRG. Mă-nec din piept Și n-am puteri de vorbă multă. COȘBUC, P. I 197. Poate [cocoșul] va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca și-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ♦ Tranz. A înăbuși, a sufoca. Tusea mă îneacă. Fumul de țigară îl îneca. ◊ Absol. Puterea patimei... îneacă și nădușește. CONACHI, P. 282. ♦ (Despre voce, vorbe etc.) A se stinge brusc, a deveni neclar. Copilul țipa și se zbătea, spunînd mereu aceleași vorbe din ce în ce mai înecate în hohote de plîns. DUMITRIU, V. L. 14. Vocea soldatului părea că se îneacă. SAHIA, N. 75. ♦ Tranz. (Despre plîns, lacrimi) A podidi (împiedicînd respirația). Nu știa singură ce e, – dar simțea c-o îneacă lacrimile. VLAHUȚĂ, N. 69. Cu mînile-amîndouă eu fața îmi ascund, Și-ntăia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. Dor cumplit inima-i seacă, Plîns de jale mi-l îneacă. ALECSANDRI, P. P. 145. ◊ Refl. Mai mult nu putu zice, căci se înecă de un plîns amar. RETEGANUL, P. II 56. Plînge mîndra de se-neacă. HODOȘ, P. P. 80.

bubă¹ sf [At: CANTEMIR, H R. 347 / Pl: ~be / E: ucr буба] 1 Umflătură a țesutului celular subcutanat (cu caracter purulent) Si: abces, bășică, bolfă, buburuză, coș, furnicel, pustulă, puștea, robie, tumoră, uimă, ulcior, zgaibă, zgrăbunță. 2 (Spc) Vărsat. 3 (Fig) Necaz. 4 (Fig) Hibă. 5 (Îvp; îe) A merge cu ~ba A merge cu mâncarea la o lăuză. 6 (Pop; îe) A umbla cu cineva ca cu o ~ coaptă A menaja pe cineva. 7 (Pfm; îe) A sparge ~ba A da totul pe față. 8 (Fig; fam) Parte dificilă a unei probleme. 9 (Fig; reg) Rouă. 10 (Pop; îs) ~ albastră Umflătură care se face la încheieturile degetelor. 11 (Pop; îc) ~ în-cap Boală a vitelor. 12 (Pop; îc) ~be-de-plecate Umflături care ies la gură în urma ingerării anumitor alimente alterate (sau în cantitate prea mare). 13 (Pop; îs) ~be dulci Bube mici și numeroase care apar la copii în jurul gurii. 14 (Pop; îs) ~ba mânzului Umflătură pe faringele mânjilor. 15 (Pop; îs) ~ neagră (sau ~ rea, sau ~ la inimă) Umflătură (vânătă) la încheieturi. 16 (Pop; îc) ~-păr Boală umană (nedefinită clar). 17 (Pop; îc) ~ putredă-în-gură Scorbut. 18 (Pop; îs) ~ roșie Bubă mică ce iese la febră. 19 (Pop; îc) ~be-spurcate Spurcat. 20 (Pop; îs; lpl) ~bele stricăturii Lepră. 21 (Pop; îs) ~ ba trânjilor Pelagră. 22 (Pop; îs) ~ vânătă Bășică ce apare mai ales la mâini și la picioare, între degete și podul palmei sau talpă. 23 (Reg; îc) Sărbătoarea ~belor Sfânta Varvara. 24 (Reg; spc) Durere de măsele și de dinți (asociată umflăturilor). 25 (Reg) Gușter (Lacerta viridis). 26 (Pex) Rană. 27 (Pan) Nod mic pe coaja fructelor. 28 (Fig; fam) Defecțiune (a unui sistem tehnic).

TRESĂRI, tresar, vb. IV. Intranz. 1. A face o mișcare bruscă, involuntară și spontană, provocată de o emoție puternică și neașteptată (de obicei de spaimă). Cînd auzi tunetul îndepărtat al tractoarelor, Mihai tresări. Se simți cuprins dintr-o dată de cîntecul muncii pe care o iubea ca pe însăși viața lui. MIHALE, O. 454. Ilenuța a tresărit. S-a strîns lîngă Mihai fără să-și dea seamă și i-a prins brațul, căutînd apărare. C. PETRESCU, A. 431. Ciocăni enervat în geam. Speriat, Leib tresări. Aproape inconștient, își scoase jobenul din cap. SAHIA, N. 103. ♦ A se trezi brusc din somn sau dintr-o stare de somnolență, de apatie, de neatenție. Turcul tresărise deodată din moliciunea și încetineala lui. SADOVEANU, O. VII 9. Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă; Ce tresari din vis deodată? Tu auzi pășind în tindă. EMINESCU, O. I 76. La țipetele de bucurie ale gaiței... somnorosul, plecat pe oblîncul șelei, tresări. ODOBESCU, S. III 193. ♦ (Despre inimă) A-și accelera și intensifica bătăile din pricina unei emoții; a zvîcni. Inima lui Tudor Fierăscu a tresărit ca pămîntul, primăvara. GALACTION, O. I 111. Nu știi că-n piept inima mea rănită Tresare-adînc la întristarea ta? EMINESCU, O. IV 69. Pocnesc bicele deodată, Inimile viu tresar. BELDICEANU, P. 66. Inima-mi saltă și tresare De un fior dumnezeiesc. ALECSANDRI, T. I 301. ♦ Fig. (Despre plante) A se mișca, a se clătina; (despre ape) a forma valuri, unde. Un brad bătrîn tresări spăimîntat și-și scutură crengile; zăpada se cernu fără zgomot pe învelișul alb. REBREANU, N. 68. Nici o creangă nu tresare, Nici un zbor de păsărică. TOPÎRCEANU, B. 24. Tresăreau și florile supt farmecul acelei cîntări. DUNĂREANU, CH. 175. Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe, El cutremură o barcă. EMINESCU, O. I 74. 2. Fig. (Despre sunete, țipete etc.) A răsuna (brusc, pe neașteptate). Multă vreme tresăriră gemetele ei de moarte. SADOVEANU, O. I 278. În singurătate, rar, tresărea țipătul unui pescăruș, care fîlfîia încet cu aripele-i albe. id. ib. VI 47.

SFÎȘIA, sfîșii, vb. I. Tranz. 1. A rupe în bucăți, a sfîrtica. Luă ghergheful și într-o clipă îl făcu bucăți, sfîșiind cu înverșunare etamina. CĂLINESCU, E. O. I 94. Era să-i sfîșie niște cîini de la o turmă de oi care pășteau pe padină. CAMIL PETRESCU, O. I 151. Teodat, tu rîzi? Dar moarta cea lipsită de sicriu Își va răscula poporul, să te sfîșie de viu! COȘBUC, P. I 121. Niște porci îi sfîșiară mantela. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Fig. Strigătele vrăbiilor sfîșiau tăcerea ca niște chiote. SADOVEANU, O. III 568. Luntrea, un vis de aur, pînza albastră-a mării O sfîșie – și aproape ea vine-acum de mal. EMINESCU, O. IV 170. ◊ Refl. reciproc. Fiarele se-nfiorează Și-mprejur, arzînd de dorul de-a se sfîșia-ntre ele, Se așază. EMINESCU, O. I 166. (Fig.) Apoi iaca ce, oameni buni: de sute de ani două țări surori... Moldova noastră și Valahia, sau Țara Muntenească, de care poate-ți fi auzit vorbindu-se, se sfîșie și se mănîncă între dînsele. CREANGĂ, A. 162. ♦ (Cu complementul «inima») A chinui, a îndurera. Această șerpoaică de văduvă, care a sfîșiat atîtea inimi, se va tîrî la pămînt. GANE, N. III 81. Ieri am luat seama, ți-a adresat o ocheadă, care mi-a sfîșiat inima. BOLINTINEANU, O. 328. ◊ Refl. Rătăceau... printr-o jale ș-o pustietate de li se sfîșia inima. SADOVEANU, O. I 573. 2. Fig. A defăima, a bîrfi, a critica cu răutate. De te urăsc, de te sfîșie Vrăjmașii tăi – ce-mi pasă mie! VLAHUȚĂ, O. A. 29. Unii te laudă foarte ca pe-un strălucit viteaz; Alții, adică boierii, te sfîșie cu necaz. HASDEU, R. V. 59. Unii critică și sfîșie pe ceilalți. La GHICA, A. 688. – Variantă: sfășia (NEGRUZZI, S. I 66) vb. I.

SĂRUTA, sărut, vb. I. Tranz. A atinge un lucru sau o ființă cu buzele în semn de afecțiune sau ca o manifestare erotică; a pupa. Și apucîndu-i capul între mîni, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru și bogat. HOGAȘ, M. N. 26. La plecare, mama Ilinca l-a sărutat mai cu rupere de inimă și a plîns mai cu foc. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Moșneagul, văzînd aceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutînd mereu cucoșul și dezmierdîndu-l. CREANGĂ, P. 69. Astă-noapte am visat, Bade, că te-am sărutat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 225. ◊ (Poetic) Gingașa fată... Numai de soare fu sărutată. ALECSANDRI, P. I 20. ◊ Fig. Papura se îndoia așa de tare, încît săruta apa, cu vîrfurile ei simțitoare. CAZABAN, V. 32. Cine n-are ochi negri, sărută și albaștri (= dacă nu poți avea ceea ce dorești, te mulțumești cu ce ai). ◊ Refl. reciproc. Tremurînd ei se sărută... Ea-și acopere cu mîna fața roșă de sfială, Ochi-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală. EMINESCU, O. I 82. Spune-mi mîndră-adevărat: De cînd badiu te-a lăsat, Tu cu cîți te-ai sărutat? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 403. ◊ Intranz. Să-ncalță frumușel Și sărută subțirel, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. ♦ A atinge cu buzele mîna cuiva, un obiect de cult (sau considerat ca atare) schițînd sărutul în semn de respect, adorație, umilință. Ajuns în țară, eu te rog, Fă-mi cel din urmă bine: Pămîntul țării să-l săruți Și pentru mine! COȘBUC, P. I 79. Apoi, sărutînd mîna tatălui său, se despărțiră. ISPIRESCU, L. 19. Îi dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. ◊ Fig. [Țara mea] Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare și de unde soarele apune. RUSSO, O. 22. ◊ Expr. Sărut mîna = formulă de salut adresată de obicei unei femei (mai în vîrstă). M-am închinat cu sărut mîna, cucoană Zamfiriță. ALECSANDRI, T. I 33. Sărut dreapta = formulă servilă de salut adresată în trecut preoților, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. Boier Stoiceo, sărutămu-ți dreapta, așa te îndeamnă... boierul Rovin... să-ți ridici în sîrg nevasta și copiii și... să fugi spre munți. GALACTION, O. I 52.

SLOI, sloiuri, s. n. 1. Bloc mare de gheață, care plutește în apele curgătoare și stătătoare înainte ca acestea să fi înghețat cu totul sau (mai ales) după dezgheț. Nici un sloi n-a mai rămas pe gîrlă. VLAHUȚĂ, P. 70. Mă las în aburirea unui vis ușor, cu ochii duși pe oastea albă a sloiurilor ce se grămădesc la cotituri, se-nalță... se pierd departe, de-a lungul sălciilor verzui și mirositoare. PĂUN-PINCIO, P. 98. Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre plutește cu aripi ostenite. EMINESCU, O. I 114. ◊ (Cu o precizare pleonastică) Boala mea nici că s-a duce Pîn’ce tu nu mi-i aduce Mură-albastră și amară, Sloi de gheață-n miez de vară. ALECSANDRI, P. P. 53. ◊ Expr. A fi sloi (sau sloiuri) (de gheață) = a fi înghețat de frig. Tu ești sloi, golănețule. Alți băieți au șoșoni și bocanci. PAS, Z. I 66. E sloi copilul, pielea pe obrazu-i a crăpat, Tot trupul lui e vînăt și supt și, de-nghețat, E rece ca pămîntul. COȘBUC, P. II 191. A-i trece (cuiva) un sloi (sau sloiuri) (de gheață) prin inimă (sau prin spinare, mai rar peste obraz) = a-l trece (pe cineva) fiori reci. A stat năuc, și-un sloi părea că-i trece peste-obraz. COȘBUC, P. I 256. Sînt pierdut, zise Duțu, și parc-un sloi de gheață îi trecu prin inimă. SLAVICI, O. I 330. Omului îi trecea numai fiori reci și sloiuri de gheață prin spinare. SBIERA, P. 228. ♦ Fig. Om rece, lipsit de căldură sufletească, nepăsător, necomunicativ. Dulcele meu sloi de gheață! tu marmură! tu piatră, tu! EMINESCU, N. 123. Ce folos că trag acasă, Că n-am nevastă frumoasă, Strîng în brațe sloi de gheață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 183. ♦ (Adverbial) Fig. Încremenit, nemișcat. Iazul pare că sta sub ea prea luciu și prea sloi. GALACTION, O. I 47. 2. Țurțure de gheață. Trenul a sosit gîfîind, cu locomotiva înfășurată în sloiuri. C. PETRESCU, A. 297. – Pl. și: (m.) sloi (BART, E. 330, SANDU-ALDEA, U. P. 24).

TREMURARE s. f. Acțiunea de a tremura. 1. Tremur (1). O ciocîrlie se saltă în tremurarea aripilor în neclintit albastru. SADOVEANU, O. I 566. 2. Tremur (2); (referitor la vînt) adiere. Nu se simțea nici cea mai ușoară tremurare de vînt. SADOVEANU, O. VIII 50. [Era] o melodie dulce și subțire ca o tremurare de ape cristaline. id. ib. VII 90. Era de-ajuns o molcomă tremurare de vînt prin iarbă, ori un freamăt de frunză îngălbenită și ochii ni se umpleau de lacrimi. PĂUN-PINCIO, P. 125. 3. Tremur (3). Titu Herdelea amestecase o tremurare romanțioasă în cuvinte, ceva teatral și prefăcut, deși inima îi era într-adevăr sinceră. REBREANU, R. I 244. 4. (Rar) Înfiorare, cutremurare (de groază). Boierii-n tremurare Dau slujbe-n gînd lui dumnezeu., COȘBUC, P. I 196.

lipitor, -oare [At: BIBLIA (1688), 137¹/7 / V: (înv) ~oriu a, lichitoare sf / Pl: ~i, ~oare / E: lipi + -tor] 1-2 smf, a (Persoană) care lipește un lucru de altul cu ajutorul unei substanțe cleioase sau printr-un procedeu tehnic. 3 a (Reg; d. substanțe) Vâscos. 4 a (vr) Aderent. 5 a (Îvr; d. boli) Contagios. 6 sf (Pop) Contagiune. 7 sf (Trs) Mistrie. 8-9 sf (Zlg) Vierme de apă dulce, cu corpul alungit și turtit dorso-ventral, care are la extremități o ventuză și se hrănește cu sânge Si: (reg) lipiștoacă (Hirudo medicinalis și officinalis). 10 sf Vierme anelid de apă dulce, de culoare neagră, care trăiește în bălți (Aulastamum gula). 11 sf Persoană străină stabilită undeva sau pe lângă cineva. 12 sf (Fig) Persoană care trăiește din munca altora Si: exploatator, parazit. 13 sf (Fig) Persoană care se pretează la abuzuri, înșelătorii. 14 sf (Zlg; reg) Năpârcă. 15 sf (Reg) Chișcar (Lampetra fluviatilis). 16 sf Insectă nedefinită mai îndeaproape. 17 sf (Orn) Păpăludă¹ (Caprimulgus europaeus). 18 sf (Orn) Uliu (Accipiter brevipes). 19 sf Plantă din familia rubiaceelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele așezate câte patru în verticil și flori albastre dispuse în fascicule terminale (Asperula arvensis). 20 sf (Șîc ~oare-de-vopsit, ~oare-de-colorat) Plantă din familia rubiaceelor, cu tulpina dreaptă în patru muchii, cu frunzele așezate câte patru în verticil și flori albe, utilizată pentru extragerea unui colorant roșu (Asperula tinctoria). 21 sf (Bot; reg) Garofiță (Dianthus carthusianorum). 22 sf (Bot; reg) Ciuma apei (Elodea canadensis). 23 sf (Bot; reg) Turiță (Galium aparine). 24 sf (Bot; reg; îc) ~oare-păsărească Milițea (Silene nutans). 25 sf (Bot; reg; îc) ~oare-albă Buruiană-de-inimă (Asperula humifusa). 26 sf (Bot; reg; îf lichitoare) Dentiță (Bidens tripartitus). 27 sf (Bot; reg) Cârligioare (Bidens cernuus). 28 smf (Fig) Cămătar lacom, care speculează pe datornici.