a arunca o pastilă / pastila expr. a face o aluzie

a da un bobârnac expr. a face o aluzie răutăcioasă la adresa cuiva.

A FACE O ALUZIE a arunca pastila, a-i bate (cuiva) pontul, a da un bobârnac.

a-i bate (cuiva) pontul expr. a face o aluzie (cuiva).

a-i da cu praftorița expr. 1. a vorbi mult. 2. a supăra (pe cineva) prin aluzii jignitoare.

all’ongarese (loc. it., „în fel unguresc”), indicație de stil prin care se cere, în piese conținând aluzii la muzica populară ungurească, o interpretare caracteristică acestei muzici. (Ex.: Rondo all’Ongarese din Trio nr. 1 în sol major de Haydn); sin. all’ongherese, all’ungherese.

ALUZIE, aluzii, s. f. Cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație, la o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziune s. f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.

ALUZIE, aluzii, s. f. Cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație, la o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza². [Var.: (înv.) aluziune s. f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.

ALUZIE, aluzii, s. f. Cuvînt, expresie, frază prin care se sugerează o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva). [Var.: (înv.) aluziune s. f.] – Fr. allusion (lat. lit. allusio, -onis).

ALUZIE s. f. 1. cuvânt, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație etc., fără a se exprima direct. 2. figură de stil constând în a exprima un lucru cu intenția de a face să se înțeleagă altceva. (< fr. allusion, lat. allusio)

aluzie s. f. (sil. -zi-e), art. aluzia (sil. -zi-a), g.-d. art. aluziei; pl. aluzii, art. aluziile (sil. -zi-i-)

ALUZIE ~i f. Cuvânt, expresie sau frază prin care se face indirect referire la cineva sau ceva. ~ discretă. [G.-D. aluziei; Sil. -zi-e] /<fr. allusion, lat. allusio, ~onis

aluzie (-zi-e) s. f., art. aluzia (-zi-a), g.-d. art. aluziei; pl. aluzii, art. aluziile (-zi-i-)

ALUZIE s. (franțuzism) apropo, (înv.) cusur. (N-a făcut nici o ~.)

ALUZIE s.f. Cuvînt, frază, expresie care evocă o persoană, un lucru sau o idee despre care nu se spune direct ceva. ◊ A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe ocolite despre cineva (sau ceva). [Gen. -iei, var. aluziune s.f. / cf. fr. allusion, lat. allusio – glumă].

*aluziúne f. (lat. allúsio, -ónis. V. iluziune. Modu de a spune pe departe ceva ca să se înțeleagă alt-ceva. A face aluziune la ceva, a bate șaŭa să priceapă ĭapa, a da să înțeleagă. – Și alúzie.

ALUZIUNE s.f. v. aluzie.

ALUZIV, -Ă adj. care face aluzie. (< fr. allusif)

ALUZIV ~ă (~i, ~e) Care conține o aluzie; care face aluzie. Exprimare ~ă. /<fr. allusif

ALUZIV, -Ă adj. Care face aluzie; cu aluzii. [< fr. allusif].

ANADIOMENE adj. invar. (Lit.) Nume dat lui Venus, zeița dragostei. [Cf. fr. anadyomène < gr. anadyomai – a ieși din apă, prin aluzie la presupusa naștere a zeiței din spuma mării].

APROPO I. adj. (fam.) ce voiam să spun! fiindcă a venit vorba! II. s. n. aluzie răutăcioasă la adresa cuiva. (< fr. à-propos)

APROPO (1) adv., (2) apropouri, s. n. 1. Adv. Fiindcă a venit vorba (de asta); bine că mi-am adus aminte. 2. S. n. Aluzie (adesea răutăcioasă) la adresa cuiva; propunere făcută cuiva pe ocolite. [Var.: apropou s. n.] – Din fr. à-propos.

APROPO² ~uri n. mai ales la pl. Aluzii (adesea răutăcioase) la adresa cuiva. [Art. apropoul; Sil. -pro-; Var. apropou] /<fr. à-propos

APROPO adv. (Fam.) Fiindcă a venit vorba (de asta); bine că mi-am adus aminte! // s.n. (De obicei la pl.) Cuvinte spuse pe departe (adesea rău intenționate) la adresa cuiva; aluzii răutăcioase. [Pl. -ouri. / < fr. à-propos].

APROPO s. v. aluzie.

APROPO, (1) adv., (2) apropouri, s. n. 1. Adv. Fiindcă a venit vorba (de asta); bine că mi-am adus aminte. 2. S. n. Aluzie (adesea răutăcioasă) la adresa cuiva; propunere făcută cuiva pe ocolite. [Var.: apropou s. n.] – Din fr. à-propos.

apropo adv. – Fiindcă a venit vorba; bine că mi-am adus aminte. Fr. à propos. – Der. apropo(u), s. n. (aluzie).

ARRABAL, Fernando (n. 1923), scriitor și cineast spaniol. Teatrul său aduce în scenă personaje derizorii și absurde („încoronarea”), iar aluzia politică e contaminată de fantastic („Creierul jaguarului”).

a tăcea ca mortul în păpușoi expr. a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important pentru a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. și refl. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. 2. Tranz. A lovi, a izbi. ♦ Fig. A aduce prejudicii, a provoca pagube; a vătăma, a leza. ♦ Fig. A face aluzii jignitoare; a ofensa. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa. Atins de farmecul vieții, Mă simt o forță (VLAHUȚĂ). 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se apropia de ceva cu scopul de a trage un profit, a-și însuși ceva, a beneficia de ceva. El nu se atinse de comori (RETEGANUL). ♦ A se ocupa, a se interesa (de ceva). 4. Tranz. A pomeni despre un lucru în treacăt; a schița. 5. Refl. (Înv.) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva. 6. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu sau în timp) sau la o anumită limită. [Perf. s. atinsei, part. atins] – Lat. attingere.

atinge (ating, atins), vb. – 1. A lua contact direct, ușor, cu un lucru sau o suprafață, a pune mîna. – 2. A freca, a fi în contact. – 3. A ajunge pînă la... – 4. (Arg.) a lua în stăpînire, a-și însuși; a înhăța. – 5. A veni în contact în mod neplăcut, a dăuna, a leza. – 6. A mișca, a emoționa, a înduioșa. – 7. A răni, a produce leziuni. – 8. (Arg.) A bate, a cîrpi. – 9. A pomeni, a aminti, a face aluzie la ceva. – 10. A se referi, a fi în legătură. – 11. (Arg.) A avea legături cu o femeie. Lat. attingĕre (Pușcariu 161; Candrea-Dens., 108; REW 768; DAR); cf. it. attingere, v. prov. atenher, față de lat. *attangĕre › fr. atteindre, cat. atanyer, astur. atanguer. – Der. atingător, adj. (care atinge; jignitor; relativ la; sensibil; emoționant); atinsătură, s. f. (înv., contact); atinsură, s. f. (înv., contact).

AUDAX IAPETI GENUS (lat.) cutezătorul neam al lui Iapet – Horațiu, „Ode”, I, 3, 27. Aluzie la Prometeu, fiul lui Iapet. Epitet dat cutezătorilor.

Bacău s. m. – Oraș din sud-vestul Mold. A-și găsi Bacăul, a da de bucluc. Expresia se explică, după Hasdeu 2291, prin aluzie la neplăcerile pe care odinioară le făcea călătorilor importanta vamă din Bacău, centru vamal pentru tot ce intra din Munt. și Trans. – După Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), din mag. bakó „călău”. Este vorba cu mai multă probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adică de o interpretare umoristică a numelui orașului, prin intermediul cuvîntului mag.

A BATE bat 1. tranz. 1) A da lovituri (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) unui om sau unui animal. ~ calul să meargă. ~ peste obraji. ◊ ~ măr a bate foarte tare (pe cineva). ~ palma cu cineva a da mâna cu cineva pentru a cădea de acord într-o tranzacție. Bătut în cap prost, țicnit. ~ capul cuiva (sau ~ pe cineva la cap) a cicăli; a necăji întruna pe cineva. A-și ~ capul cu ceva a-și frământa mintea. ~ la ochi a atrage atenția; a fi suspect. A-și ~ gura degeaba (sau în vânt) a vorbi în zadar. A-și ~ joc de cineva a necinsti pe cineva; a batjocori pe cineva. A-l ~ pe cineva gândul (sau mintea) a se gândi insistent la ceva. 2) A lovi repetat un obiect, un material cu un instrument în diverse scopuri (pentru a-l prelucra, a-l ascuți, a-l înfige în ceva etc.). ~ frișca. ◊ Bate fierul până-i (sau cât îi) cald acționează până nu-i târziui. ~ bani a fabrica monede. 3) A înfrânge într-o luptă sau într-o întrecere; a birui; a învinge. 4) A lovi ușor cu palma umărul, spatele cuiva, pentru a-i atrage atenția sau pentru a-i arăta bunăvoința. 5) (toba, toaca etc.) A face să răsune. * ~ toba a răspândi zvonuri; a nu păstra secret. 6) (covoare, haine etc.) A curăța de praf (lovind repetat cu un băț, cu bătătorul etc.). 7) (suprafețe, terenuri etc.) A îndesa pentru a face drept și neted; a bătători; a bătuci; a tăpși. 8) A lovi ca să cadă de pe copac. ~ nucile. ◊ ~ tactul (sau măsura) a marca tactul unei bucăți muzicale prin lovirea ușoară a unui obiect cu mâna. ~ drumurile (sau podurile) a umbla fără rost; a hoinări; a vagabonda. ~ pasul pe loc a nu realiza nici un progres într-o acțiune. ~ câmpii a vorbi fără nici o legătură logică; a vorbi aiurea. ~ mătănii a face mătănii. 9) (la războiul de țesut) A presa cu spata firele de băteală. 2. intranz. 1) A lovi o dată sau repetat în ceva (la poartă, la ușă etc.). ~ la fereastră. ◊ ~ la ușa cuiva a veni la cineva spre a-i cere ajutor material. 2) A lovi, a mișca repetat o parte a corpului. ~ din picioare. ◊ ~ din palme a aplauda. Cât ai bate din palme foarte repede, într-o clipă. ~ din picior a) a lovi cu piciorul în pământ; b) a se răsti; a porunci. ~ din buze a rămâne înșelat în așteptările sale. 3) (despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (făcând stricăciuni în agricultură). 4) (despre vânt) A purta curenții de aer; a sufla. 5) A face aluzie (critică) la ceva. 6) (despre inimă, puls) A-și intensifica bătăile; a se mișca neregulat (din cauza unei emoții, a unui efort sau a unei boli); a palpita; a zvâcni. 7) (despre clopote, ceasornice etc.) A emite sunete ritmice. 8) reg. (despre câini) A scoate sunete caracteristice speciei; a hămăi; a lătra. 9) (despre Soare, Lună) A atrage cu razele, răspândind lumină, căldură. 10) (despre armele de foc) A trimite proiectilul până într-un anumit loc. 11) (despre culori) A avea o nuanță de... /<lat. batt[u]ere

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. ◊ Expr. A-și bare capul cu ceva = a se gîndi mult la ceva. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sîcîi, a plictisi pe cineva. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul) = a fi preocupat în mod stăruitor de ceva. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) = a vorbi în zadar. A-și bate picioarele = a umbla mult. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a batjocori; a necinsti. (Refl.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap = a se lovi peste cap în semn de mare supărare. A se bate cu pumnii în piept = a) a se lovi peste piept în semn de supărare sau de pocăință; b) fig. a se mîndri, a se fuduli. ◊ Fig. (În imprecații glumețe) Bată-te norocul! ♦ A lovi ușor peste umăr pe cineva, pentru a-i arăta bunăvoință, încredere; a lovi ușor o parte a corpului unui animal spre a-l mîngîia. ◊ Expr. A bate palma (sau laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; p. ext. a cădea la învoială cu cineva. 2. A izbi pe cineva de ceva. ◊ Expr. (Intranz.) A bate la ochi = a atrage privirea, atenția; a fi suspect. 3. A roade producînd răni. Îl bat pantofii. II. 1. Refl. A se lua la bătaie; a se lupta. ◊ Expr. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg. ♦ A purta război. 2. Tranz. A birui, a învinge un dușman, o țară etc. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (În sport sau la jocul de cărți) A cîștiga partida; a învinge. III. 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul pentru diferite scopuri practice. A bate ouăle. A bate coasa (pentru a o ascuți). A bate covoarele (pentru a le curăța de praf). A bate un cui (pentru a-l înfige în ceva). ◊ Expr. Bate fierul pînă-i cald = acționează în momentul prielnic. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate toba = a răspîndi știri; a nu păstra un secret. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei care nu vor să asculte ce li se spune. ♦ A fixa un obiect de altul, țintuindu-l de ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante (EMINESCU). ♦ A îndesa cu spata firele bătelii. ♦ A da mereu cu un băț în apa unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. ♦ A juca cu pasiune un dans. ♦ A bătători pămîntul. ♦ A azvîrli mingea departe; p. ext. a se juca cu mingea. ♦ A juca mult cărți. 2. Tranz. A umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul (TOPÎRCEANU). ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune. ♦ A frecventa des (un loc), a cutreiera. Băteau mahalalele ziua și noaptea (GHICA). ◊ Expr. A bate cîmpii = a vorbi aiurea, fără noimă. (Intranz.) A bate în retragere = a se retrage din fața inamicului; fig. a renunța să mai susțină cele afirmate; a retracta. 3. Intranz. A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc.; a ciocăni, a bocăni. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cerși. 4. Refl. A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit (ALECSANDRI). ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi diametral opus; a se contrazice. ♦ Intranz. și refl. (Despre valurile apei) A se izbi (de maluri etc.). IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage; a trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la... ♦ (Înv.) A bombarda. 2. A face aluzie, a aduce vorba. Înțeleg eu unde bate vorba lui (CARAGIALE). 3. (Reg., în expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. V. Intranz. 1. (Despre vînt) A sufla. 2. (Despre ploaie, brumă, grindină) A cădea. 3. (Despre aștri) A-și trimite razele pînă la...; a lumina. Luna bate printre ramuri (EMINESCU). VI. 1. Intranz. A lovi, a mișca dintr-o (sau cu o) parte a corpului. A bate din călcîie. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a aplauda; a-și lovi palmele spre a chema pe cineva. Cît ai bate din palme = într-o clipă, imediat. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca intimidare sau ca amenințare. A bate cu pumnul în masă = a-și impune punctul de vedere. A bate din picioare = (despre animale) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. ♦ (despre păsări, determinat prin „din aripi”) A lovi aerul cu aripile. ♦ (Despre cîini; determinat prin „din coadă”) A da, a mișca din coadă. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul = a marca, prin mișcări regulate, fiecare tact al unei melodii. A bate mătănii = a face mătănii. 3. Intranz. și refl. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita. ♦ Intranz. (Înv., despre aparatul telegrafic) A funcționa. ♦ Tranz. (Înv.) A da o telegramă. ♦ Intranz. (Despre un organ de mașină) A funcționa cu smucituri din cauza unei centrări imperfecte. ♦ Intranz. și tranz. (Despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete ritmice (anunțînd ceva). San Marc sinistru miezul nopții bate (EMINESCU). 4. Intranz. (Reg., despre cîini) A lătra. VII. Intranz. (Despre culori) A avea o nuanță de...; a da în... Părul ei lung, negru... bătea în albastru (BART). – Lat. batt[u]ere.

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.). A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a-i atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.; fam.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. (Refl. recipr.) A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat în zidul cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

bășcălíe f. (d. bașcaliŭ, pin aluzie la starea luĭ față de ișlicar). Fam. A lua în bășcălie, a lua în zeflemea, în rîs, la vale, peste picĭor. – Și -ărie. Pe Olt. și bașchíolă. La NPl. Ceaur, 90, baschíulă.

BELCIUG, belciuge, s. n. Verigă de metal, fixată solid de ceva, prin care se trece un lacăt, un lanț etc. ◊ Expr. A pune (sau a atîrna cuiva) belciugul în nas = a pune stăpînire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mînă. (Fam., cu aluzie la un joc cu belciugele) Doar nu m-ai cîștigat la belciuge, se spune aceluia care îți pretinde să faci un efort prea mare. – Slav (v. sl. bĕličugŭ).

BEOȚIAN, -Ă s.m. și f. Locuitor al Beoției antice. ♦ (Fig.) Ignorant, lipsit total de preocupări intelectuale (aluzie la reputația locuitorilor Beoției antice). [Pron. -ți-an, < fr. béotien].

bez adv. – Afară de, exceptînd, lăsînd la o parte. Sl. bezŭ. Termen juridic și administrativ, fără viață efectivă; s-a păstrat numai în expresia bez Vlașca și Teleorman „fără să se țină seama de avantajele ilicite” (pare a fi o aluzie la vechiul trafic ilegal cu cele două orașe turcești de la Dunăre) și în unele compuse, cf. bazaconie, bîzdîganie.

BOBÎRNAC, bobîrnace, s. n. Lovitură dată cu degetul mijlociu încovoiat, apăsat sub cel mare și destins apoi brusc. ♦ Fig. Aluzie răutăcioasă.

bogdaproste interj. – Mulțumesc, să fie primit. – Var. bodaproste, bo(g)daprosti. Sl. Bogŭ da prostitĭ „Domnul să-i ierte (pe morții tăi)”. Este formulă păstrată tradițional de cerșetori, care se folosește numai pentru a mulțumi cînd se primește ceva de pomană. Se pare că DAR greșește considerînd că pui de bogdaproste „om nenorocit, prăpădit” trebuie să se înțeleagă drept „copil de cerșetor”; este mai curînd o aluzie la puii care se dădeau în dar sau ca bir mănăstirilor, și care nu se alegeau desigur dintre cei mai grași și mari, cf. și expresia echivalentă de căpătat.

boŭ m. (lat. bos, bŏvis, vgr. bus; it. bue, pv. buou, fr. boeuf, sp. buey, pg. boi). Un animal rumegător domestic cornut alb cenușiŭ (maĭ rar negru, cărămiziŭ saŭ breaz) care se întrebuințează la tras caru, plugu și alte greutățĭ care trebuĭe duse maĭ încet. Fig. (pin aluzie la încetineala bouluĭ față de vioiciunea caluluĭ). Om foarte prost. Bou nopțiĭ, un gîndac mare cafeniŭ care zboară noaptea, maĭ mic de cît caradașca. Boul lui Dumnezeŭ, buburuză. A nu-ți fi boiĭ acasă, a ți se fi înecat corăbiile, a fi maĭ trist de cît ești de obiceĭ. A-țĭ pune boiĭ în plug cu cineva, a lucra în tovărășie cu el, a avea a face cu el, și decĭ a avea ocaziune de ceartă. A trage pe cineva ca cu boiĭ, a-l duce cu mare ce la un lucru care nu-ĭ place. De-a bou (rar), în brînci, în patru labe: a cădea de-a bou. V. taur, vacă, vițel.

cerni (cernesc, cernit), vb. – 1. A înnegri, a vopsi în negru. – 2. A îmbrăca în doliu. – 3. A se călugări. – 4. A întrista, a amărî, a supăra. Sl. črŭniti „a înnegri”, de la crŭnŭ „negru” (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48). Adj. s-a păstrat în rom. doar ca nume de oi (cernă), de boi (cernea), de cîini (cernei) și de rîuri (Cerna), ca și în mai multe toponime (Cernica, Cernăuți). – Der. cerneală, s. f. (acțiunea de a înnegri sau de a vopsi în negru; colorant negru în general; doliu; necaz, cerneală neagră; cerneală în general; Arg., cafea), din sl. črŭnilo, cu suf. modificat după rom. -eală (Iordan, Dift., 82; DAR); cernica s. f. (Arg., carte de joc, optar), probabil aluzie la mănăstirea Cernica, deși nu este clară explicația; cernușcă, s. f. (plantă Nigella sativa, Nigella arvensis), din rus. černuška (Tiktin); ciornă, s. f. (concept, bruion), din rus. čornyi „negru; concept, bruion” (Cihac, II, 48); ciornaie, s. f. (Mold., animal sfrijit); ciornei, s. m. (persoană cu tenul măsliniu); ciorni, vb. (a face o ciornă); ciornoglav, adj. (bolnăvicios), din bg. černoglava „cap negru” (Pușcariu, JB, XVI, 222).

chilău (-ăi), s. n. – Ciocan de lemn, mai. Pol. kilof (Cihac, II, 49) sau mag. külö (DAR); se pare că ambele cuvinte duc la tc. külünk „tîrnăcop”. – Der. rom. indică faptul că termenul a fost interpretat ca o inovație expresivă, care ar fi reprezentat ideea de „minge” sau „obiect rotund”. Der. chilom, s. n. (mai, ciocan; lovitură de pumn), din tc. külünk, cf. sb. ćulum; chilăviță, s. f. (Banat, Olt., sapă, săpăligă); chilos (var. pilos), adj. (încăpățînat, îndărătnic; rezistent, robust; greoi), cuvînt care se consideră în general der. de la pilă prin aluzie la marea sa rezistență (Candrea; Scriban), dar care este de preferat să se interpreteze ca „tare de cap”; chilug, s. n. (mai), de la var. tc. külug, astăzi numai în expresia tuns chilug „tuns zero”, sau „cu falsă corecție”, mold. pilug, s. n. (pisălog de piuliță); chilimboț, s. m. (bulgăre, boț, grunz; băiețel, mucos), der. expresivă în care se combină *chil- „cocoloș” cu boț; chiloman, s. m. (om robust și rotofei), cu suf. expresiv -man, cf. gogoman, hoțoman, cotoșman; chiloman, s. n. (larmă, scandal, hărmălaie; Arg., kil, litru), pentru al cărui semantism cf. sp. pelotera (al doilea sens se explică printr-o confuzie hazlie cu chilogram). Chiloman, care „nu are origine cunoscută” (Graur, BL, III, 186 și V, 57; cf. DAR), a fost explicat greșit prin chilogram (Pușcariu, Dacor., IV, 137), sau prin țig. keliben „joc, dans”, gen. pl. kelimangero (Graur, 186; Juilland 161).

citat muzical, preluare întocmai a unei idei muzicale preexistente (din alte sfere de creație sau de la alți autori); citarea muzicală și rezultatul ei, c.m., pot fi asimilate cu cele similare, practicate în exegezele literar-științifice. ♦ Încă de la începuturile polif.* occid., prezența cantus firlus*-ului la t. (v. tenor 2) certifica statutul de entitate intangibilă, sacrosantă a cântului greg. (v. gregoriană, muzică); în prod. polif. ulterioare statutul de c.m. al c. f. va deveni mai permisiv prin acceptarea în această funcție și a altor melodii* emblematice, precum L’homme armé, pe care s-au clădit polif. unor mise* și motete*. Coralul* protestant a devenit la rândul său temeiul unor corale variate dar a pătruns, la J.S. Bach de pildă, și în psalmii*, misele*, fugile*, cantatele* și pasiunile* sale ♦ Monodia acompaniată (2) a clasicismului (2) a redus întrucâtva interesul pentru c.m., individualizarea stilului*, încă neromantică, mizând totuși pe invenția tematică proprie. Cu precizarea sursei (a autorului), numeroasele teme cu variațiuni (v. variație 3) din era clasicismului fac apel la ideile altora (ex. „Variațiuni pe o temă de...”). ♦ Romantismul* perpetuează temele cu variațiuni (ce se întâlnesc de la Brahms până la Reger) dar instituie, în ceea ce privește apelul la c.m., și o practică specifică, făcând parte dreaptă paternității modelului (întotdeauna declarat) și imaginației executantului improvizator (v. improvizație) în piese, create adesea chiar în concert (1), numite fantezii (2) sau parafraze*. Fără legături structurale cu substanța lucrării „primitoare” și fără a fi supuse, în general, unor procedee variaționale sau dezvoltătoare, există uneori în discursul muzical de factură programatică* c.m. introduse pentru semnificația lor metamuzicală, perceptibilă de către ascultător (dies irae* la Berlioz, Listz, Respighi, Rahmaninov, Toduță ș.a.; Marsilieza* și Imnul țarist la Ceaikovski, în Uvertura 1812; Imnul regal la Enescu, în Poema Română). Nedeclarat dar recognoscibil, c.m. folcloric este propriu rapsodiilor* din romantism și mai ales lucrărilor de acest gen* produse de școlile naționale romantice și moderne – esența rapsodiilor constituind-o contrastul dintre cântec (II) și joc și continua potențare a celui de al doilea. O rapsodie monotematică ce face apel la travaliul variațional și la stilul concertant* este Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orch. de Rahmaninov. ♦ Dezvoltarea exponențială a c.m. în sec. 20 se produce pe coordonatele unei reflexivități sporite față de artefactele istoriei muzicii, ca și pe cele ale unui acut spirit de aventură și/sau unor fenomene de criză creativă. În modernismul pluriform al primelor decenii apar deja practici de citare sau aluzie muzicală extrem de diferite, de la sugestiile exotice ale impresionismului* debussyst și apelul excesiv la motivul B.A.C.H. în serialismul școlii vieneze (v. vieneză, școală), până la colajele agresiv-delirante ale lui Ives și „traducerile” ludice dar lucide proprii neoclasicismului* lui Stravinski. Apariția muzicii electronice (v. electronică, muzică) în deceniul 5 deschide noi perspective și creează noi oportunități c.m., ca urmare a marii flexibilități a combinărilor și manevrărilor de surse sonore și muzicale. Acest fapt conduce în deceniul 6 la un întreg val de experimentări în zona citatului și a colajului, la o nouă ars combinatoria cu rațiuni estetice și tehnice variate, precum: „restaurații” nostalgice (Rochberg); intervenții ludic-ironice (Kagel) și deconstructive (Andriessen), de frondă și de patricid creativ (mișcarea Fluxus); proiecte epice de comentariu asupra utopiei sociale (Stockhausen, Pousseur, Zimmermann, Henze, Ussachevski, Tenney, Parmegiani, Gelmetti); construcții intertextuale (Berio). Începând cu acest prolific și efervescent moment, c.m. se consacră ca unul dintre aspectele normative ale componisticii postmoderne (v. postmodernă, muzică). De la Schnittke, Crumb și Corigliano până la Tumage, MacMillan, Pärt și Zorn, eclectismul stilistic și practicile c.m. au devenit lingua franca. Contribuții însemnate în acest proces au avut nu doar variantele curente neo- subsumate fenomenului postmodern, ci și proliferarea interferențelor dintre muzica de artă și cea de divertisment, în forma „împrumuturilor” reciproce. Mai mult decât atât, muzicile pop. (v. pop music) și rock dețin propriul lor praxis de c.m., numit sampling, cu o istorie complexă. V. și prelucrare.

CIUPI, ciupesc, vb. IV. 1. Tranz. A apuca cu vârful degetelor sau cu unghiile pielea sau carnea cuiva, strângând-o și producând durere; a pișca. ◊ Refl. Se ciupește singur. ♦ A apuca, a mușca ori a înțepa cu ciocul sau cu gura. ♦ Fig. A face aluzii înțepătoare; a necăji, a tachina. 2. Tranz. A apuca câte puțin din ceva cu ciocul sau cu gura pentru a mânca, a ciuguli; (despre oameni) a rupe cu mâna bucățică cu bucățică din ceva (și a mânca). 3. Tranz. A rupe vârful lăstarilor viței-de-vie sau vârful tulpinii altor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A-și însuși (în mod repetat) mici sume de bani, obiecte mărunte etc. ♦ A smulge, a afla de la cineva mici informații, secrete mărunte (pentru a le furniza altcuiva). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se ameți de băutură; a se chercheli. – Cf. bg. čupja, sb. čupati.

CIUPI, ciupesc, vb. IV. 1. Tranz. A apuca cu vârful degetelor sau cu unghiile de pielea sau de carnea cuiva, strângând-o și provocând durere; a pișca. ◊ Refl. Se ciupește singur. ♦ A apuca, a mușca ori a înțepa cu ciocul sau cu gura. ♦ Fig. A face aluzii înțepătoare; a necăji, a tachina. 2. Tranz. A apuca câte puțin din ceva cu ciocul sau cu gura pentru a mânca; a ciuguli; (despre oameni) a rupe cu mâna bucățică cu bucățică din ceva (și a mânca). 3. Tranz. A rupe vârful lăstarilor viței de vie sau vârful tulpinii altor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A-și însuși (în mod repetat) mici sume de bani, obiecte mărunte etc. ♦ A smulge, a afla de la cineva mici informații, secrete mărunte (pentru a le furniza altcuiva). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbăta puțin; a se chercheli. – Cf. bg. čupja, scr. čupati.

COROSIV ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre substanțe, medii, agenți) Care corodează; cu proprietatea de a coroda. 2) fig. (despre persoane sau despre manifestările lor) Care exprimă aluzii răutăcioase; mușcător; înțepător; urzicător; usturător; pișcător. Inteligență ~ă. /<fr. corrosif, lat. corrosivus

criș interj. – Exprimă o admirație amestecată cu invidie. Cuvînt obscur, pe care dicționarele îl clasifică de obicei ca adj., cu sensul de „bogat, fericit, de invidiat”. Această accepție nu pare sigură, și bănuim că se datorează influenței inconștiente a etimonului care s-a propus. Toate exemplele care se aduc par a indica o interj. S-a încercat să se explice printr-o aluzie, de altfel imposibilă, la bogățiile lui Cressus (Șeineanu, Semasiol., 172; Cihac; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 207), sau la nisipurile aurifere ale rîului Criș, din Transilvania (Tiktin; cf. Iorga, Revista istorică, XXVI, 88). DAR îl pune în legătură cu sl. križĭ „cruce”, adăugînd că legătura între ideea de „cruce” și cea de „fericire” este firească în concepția creștină. Credem că legătura cu sl. križĭ este sigură, dar trebuie înțeleasă ca o blasfemie aproape pe față; se știe, de altfel, că multe expresii injurioase din rom. au o nuanță de admirație, de invidie și chiar de afecțiune.

cusur (cusururi), s. n. – 1. Lipsă, lacună. – 2. Rest, sold. – 3. Rest, bani dați ca rest. – 4. Defect, imperfecțiune, meteahnă. – 5. (Înv.) Greșeală, eroare. – 6. (Înv.) Aluzie. – Mr. cusure, megl. cusur. Tc. kusur (Roesler 597; Șeineanu, II, 150; Cihac, II, 570; Berneker 652; Lokotsch 1268; Ronzevalle 134), cf. ngr. ϰουσούρι, alb., bg., sb. kusur. – Der. cusurgiu, adj. (care găsește cusururi); cusurliu, adj. (care critică).

CUSUR s. v. abatere, aluzie, culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, păcat, rest, restanță, vină, vinovăție.

DISCRET ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care manifestă reținere și neamestec în treburile cuiva. 2) (despre persoane) Care știe să păstreze o taină. 3) Care nu atrage atenția; nebătător la ochi. Aluzie ~tă. Bijuterii ~te. /<fr. discret

DONE, Stan (n. 1937, Giurgiu), grafician român. Ilustrație de carte cu elemente fantastice (Odobescu „Pseudokynegheticos”, J. Prévert „Poezii”, Molière „Teatru”)., Stil clar, sobru cu aluzii la realitatea comentată ironic (ciclul „Agricultura”). Decoruri și costume de teatru.

energetism, teorie a procesualității muzicale, datorată lui Ernst Kurth, axată, în egală măsură pe datele psihologiei* muzicii și pe acelea ale fenomenului sonor. Deși nu și-a denumit teoria ca atare, Kurth așază în centrul ei ideea de energie, o energie nu de ordin fizic (chiar dacă „explozia energetică” de la începutul sec. 20 a caracterizat eforturile cercetării fundamentale în fizică și a interesat gnoseologia în genere), ci una implicită procesului muzical. Punctul de pornire, forță motrice, și finalitatea oricărui proces îl constituie energia, materializată în variate forme (mișcare, tensiune, forță, dinamică etc.) la nivelul tuturor elementelor muzicii, prin intermediul unor reacții psihice dirijate și autodirijate. Pentru Kurth, ca și pentru teoreticienii contemporani ai artelor plastice (Worringer), obiectele estetice au o viață internă, atribuită de cel ce le percepe, fiind vorba deci de o confundare a obiectului în subiect prin efectul intropatiei (Einfühlung). Strict muzical, elementul primordial în viziune e. este melodia*, care, identificată cu linia, este în concordanță cu necesitatea de contur, de precizare a desenului, proprie atât artelor plastice cât și muzicii de după impresionism* (precedând în plan ideologic reacțiile de tip neoclasic*, expresionist* și constructivist). Melodia-linie (considerată ca un întreg indivizibil) conține în structura ei tot ceea ce este necesar pentru a face să se manifeste un important factor al energiei, care este mișcarea; de aceea: Melodie ist Bewegung („melodia este mișcare”). Această mișcare nu este doar rezultatul unor date acustic-sonore (și nici numai tempoului (2) sau al aglomerării de valori) conținute în melodie ci, mai ales, acelor al unei „voințe de mișcare”, al „relațiilor dintre tonuri percepute ca senzații ale unui fenomen al energiilor”. Dacă linia-melodie girează desfășurarea oricărui proces („întreaga muzică este o melodie în mare”), această melodie este cu atât mai mult implicată în contrapunct* – prima fază cu organizare spațială a facturii muzicale – care este văzut ca o multiplicare de linii melodice ce nu se stânjenesc în concomitența lor. Ideea liniarismului* neoclasic și-ar fi putut găsi opus-ul lui Ernst Kurth Grundlagen des linearen Kontrapunkts (1917) un sprijin. Deși acuzat (Knud Jeppesen) de a fi repudiat orice aluzie la relațiile verticale existente în cadrul c. punctului, Kurth nu elimină noțiunea de funcție* în domeniul specific al acesteia, armonia (III, 1, 2) (Romantische Harmonik und ihre Krise in Wagners „Tristan”, 1920). Numai că această funcție este investită cu virtuți în primul rând energetice, care, pe rând, sunt „extrase” din ceea ce, în fond teoria armonicului presupusese mai de mult a fi surse ale mișcării și tensiunii: disonanța* și rezolvarea* ei, tendința D spre T, caracterul evaziv al Sd, contrastul dintre acordul* major și cel minor, caracterul disonantic al sensibilei* naturale și caracterul asemănător al cromatizării* unor trepte* devenite sensibile; însuși acordul* – această simultană „oprire” a liniilor pe verticală, dar permanent raportată la linia pură și determinantă a melodicului dă naștere forțelor armonic-tonale prin succesiune: „fiecare legătură a unui acord oarecare al tonalității cu acordul fundamentalei sau cu acela al unei trepte constituie deja în sine un factor de tensiune”. Analiza* aplicată de către Kurth mai ales domeniului armonic nu este, nu numai principial, ci și în amănuntele ei, contrară metodelor tradiționale, ca pentru a proba imposibilitatea (sau lipsa de necesitate) a trecerii unei bariere pur tehnice. Faptul este semnificativ pentru întrebarea fundamentală pe care o ridică e. cu privire la anterioritatea factorului psihologic sau al celui propriu-zis muzical sau, în alți termeni, prin ce anume din realitatea facturii muzicale și din procesele ei se justifică anume senzații energetiste, care pot fi în cele din urmă doar proiectări subiective (intuitive) asupra obiectului (de aceea teoreticianul nici nu poate opta hotărât pentru substituirea definitivă a noțiunii de melodie – într-adevăr, fără acoperire „sistematică”, în sens dogmatic, a inefabilului și – cu aceea de linie – tot pe atât de inefabilă și susținută doar de „indicibilele” reflexe ale psihicului). Tot în sfera speculației se înscriu și noțiunile de energie cinetică și potențială; potrivit acestora, energia cinetică – aspectul cel mai dinamic al muzicii – se identifică cu datul cel mai simplu (dar și cel mai bogat în rezerve energetice): melodia și, invers, datul elaborat, precum armonicul, conține energia potențială. Dincolo de aceste aserțiuni, e. a luminat într-un chip creator rolul melodicului într-o seamă de fenomene – între care, ca o realizare pozitivă, trebuie menționată relevarea polifoniei latente din monodia* bachiană (ceea ce are drept rezultat și considerabila înnoire a metodei analitice la acest capitol) – a conceptualizat o seamă de tendințe tehnic-stilistice ce se manifestaseră în epocă, a stimulat chiar axarea unor viitoare curente pe construcția riguroasă, în aceeași măsură în care a eliminat zgura conținutistă a unor estetici (precum hermeneutica kretschmariană) care priveau procesele psihice nu ca pe date proprii și intrinsece, ci extrinsece fenomenului muzical: v. fenomenologia muzicii; psihologie muzicală.

EXCEPTIS EXCIPIENDIS (lat.) cu excepția a ceea ce trebuie exceptat – Aluzie, mai mult ironică, la unele fapte care ar fi de dorit să fie trecute sub tăcere.

FEKETE, Iosif (1903-1979, n. Hunedoara), sculptor român. Lucrări în piatră, lemn și metal oscilând între forma arhaică, de aluzie brâncușiană, și cea grațioasă ori decorativă. Portretist („Eminescu”, „Nina Cassian”). A realizat, împreună cu Lydia Kotzebue, Monumentul Eroilor Aerului din București.

FEUCHTWANGER [fɔihtvaŋər], Lion (pseud. lui J.L. Wetcheek) (1884-1958), romancier german. A emigrat în 1933 în Franța, Anglia și apoi, în 1940, în S.U.A. Romane istorice cu aluzii critice la contemporaneitate („Evreul Süss”, trilogia „Josephus”, „Vulpile în vie”, „Goya”), pacifiste și antifasciste (trilogia „Sala de așteptare”).

FIN² ~ă (~i, ~e) 1) (despre obiecte) Care este foarte mic; cu dimensiuni extrem de reduse. 2) Care denotă multă gingășie; plin de gingășie. Față ~ă. 3) Care se impune prin grosime foarte mică; foarte subțire (și transparent). Pânză ~ă. 4) Care se impune prin calitate foarte bună; de calitate superioară. Vin ~. 5) (despre persoane) Care se distinge prin comportament subtil; cu purtări alese; manierat. 6) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă o sensibilitate delicată; caracterizat prin nuanțe subtile. Aluzie ~ă. 7) (despre simțuri) Care vădește sensibilitate și rafinament; de acuitate puternică. Gust ~. 8) (despre metale) Care este de o mare puritate; foarte pur. 9) Care discerne cele mai subtile relații dintre lucruri; caracterizat prin subtilitate spirituală deosebită. Observație ~ă. /<fr. fin

fistic (fistici), s. m. – 1. Arbore din țările calde cu fructe conținînd sîmburi comestibili. – 2. (S. n.) fructul fisticului. – Var. (înv.) fîstîc. Tc. fistik, arab. fostuq, per. festuq (Șeineanu, II, 173; Lokotsch 620; Ronzevalle 124), cf. ngr. φυστίϰι, alb. festek (Meyer 100), lat. med. festechum, fr. fustet, sp. alfóncigo, port. fistico; cf. forma paralelă din per. pistaq, de unde ngr. πιστάϰη, lat. med. pistacia, fr. pistache, sp. pistacho, sl. pistikŭ. – Der. fistichiu, adj. (înv., verde gălbui; înv., extravagant), din tc. fistiki; fîstîci, vb. (a tulbura, a năuci, a zăpăci), probabil aluzie la culoarea palidă care caracterizează tulburarea, cf. sfecli; fîstîceală, s. f. (confuzie).

FLIRT, flirturi, s. n. Conversație ușoară, cu aluzii de dragoste, între un bărbat și o femeie. ♦ Legătură de dragoste lipsită de profunzime, nestatornică; aventură sentimentală. ♦ Persoană cu care cineva întreține o astfel de legătură. – Din fr. flirt.

FUNIE, funii, s. f. 1. Frânghie¹. ◊ Funie de ceapă (sau de usturoi) = împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi. ◊ Expr. Drept ca funia în traistă (sau în sac) = strâmb, răsucit; fig. nedrept, necinstit. A vorbi de funie în casa spânzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva dintre cei de față, dacă este interpretat ca o aluzie la el. A (i) se apropia sau a-i ajunge (cuiva), a i se strânge funia de (sau la) par, se spune despre cei ajunși într-o situație extrem de dificilă. A juca pe funie = a umbla pe funie, făcând diferite figuri; fig. a fi abil, dibaci. 2. Veche unitate de măsură de lungime (a cărei valoare a variat după epoci) cu care se măsura pământul. 3. (În sintagma) Funie de moșie (sau de pământ) = suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste. 4. Împletitură din paie sau din talaș, utilizată la confecționarea miezurilor lungi la formele pentru turnare. – Lat. funis.

gîde (gîzi), s. m. – 1. Călău. – 2. Tiran. – 3. (Arg.) Judecător. Sl. (bg.) gidija „nebun, extravagant, temerar”, poate de origine orientală. Sec. XVII. Semantismul nu este foarte clar. După Cihac, II, 111, din ceh., pol. kat „călău”, ceea ce nu pare posibil. – Der. ghidan, s. m. (nume propriu de cîine), pentru a cărui variație vocalică cf. gîză-ghiză; ghidănac, s. n. (ciocan; ciomag); ghidălan, s. m. (vlăjgan); ghiduș, s. m. (caraghios, bufon), cu suf. -uș; ghidușesc, adj. (caraghios); ghidușie, s. f. (caraghioslîc). Ghiduș este considerat de Philippide, Principii, 64 și DAR ca der., de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 și la Scriban din mag. büdös „puturos”, de unde provine și săs. bidusch; și de Drăganu, Dacor., VI, 276-80, din mag. gidós „păstor de capre”, aluzie la un obicei popular de Crăciun. Nici una din aceste explicații nu ni se pare convingătoare.

Hades, zeu al Infernului, în mitologia greacă, stăpânul Împărăției subpământene a morților. Era numit și Pluton („cel bogat”), aluzie la bogățiile subpământene.

Hades (sau Pluto), zeul împărăției subpămîntene, fiul lui Cronus și al Rheei. Ca și ceilalți frați ai săi, cînd s-a născut, Hades a fost înghițit de tatăl său, apoi dat afară (v. și Cronus). Mai tîrziu a participat la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Cînd s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon – Marea, iar lui Hades – Lumea subpămînteană. Hades sălășluia în împărăția umbrelor, pe care o cîrmuia alături de soția sa, Persephone (în legătură cu răpirea Persephonei v. și Demeter). El nu îngăduia nimănui, o dată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Cînd Heracles a trecut hotarele Infernului s-a lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olympus. Numele lui Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de nenorociri. De cele mai adeseori el era invocat sub numele de Pluto („Zeul cel bogat”), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pămîntului.

HUNDERTWASSER [húndərvasər] (pseud. lui Friedrich Stowasser) (1928-2000), pictor austria. Fondatorul curentului „transautomatist”, în care inconștientul ajunge să exprime imagini eliberate de aluzii la realitatea aparentă.

INCISIV² ~ă (~i, ~e) (despre vorbe, stil) Care conține aluzii răutăcioase; mușcător; pișcător; usturător; înțepător. /<fr. incisif, lat. incisivus

A INSINUA ~ez tranz. 1) (aluzii, idei calomnioase, vorbe răutăcioase etc.) A strecura cu dibăcie; a exprima pe ocolite. 2) (persoane) A face să se insinueze. [Sil. -nu-a] /<fr. insinuer, lat. insinuare

INSINUA, insinuez, vb. I. 1. Tranz. A strecura cu dibăcie o aluzie, o idee calomnioasă, răutăcioasă. 2. Tranz. și refl. A (se) strecura undeva pe nesimțite; a (se) infiltra. [Pr.: -nu-a] – Din fr. insinuer, lat. insinuare.

INSINUA vb. I. tr. a strecura, a sugera cu dibăcie o idee, o aluzie răutăcioasă, calomnioasă etc. II. tr., refl. a (se) infiltra pe nesimțite, a (se) strecura. (< fr. insinuer, lat. insinuare)

INSINUA vb. I. 1. tr. A strecura, a sugera cu dibăcie o aluzie, o idee etc. 2. tr., refl.. A (se) infiltra pe nesimțite, a (se) strecura. [Pron. -nu-a. / < fr. insinuer, it., lat. insinuare].

INSINUARE ~ări f. 1) v. A INSINUA și A SE INSINUA. 2) Aluzie calomnioasă făcută la adresa cuiva (cu scopul de a-l defăima). /v. a (se) insinua

INSINUARE s.f. Acțiunea de a (se) insinua și rezultatul ei. ♦ Vorbă, aluzie prin care se lasă să se înțeleagă un anumit lucru. ♦ Strecurare, infiltrare; insinuație. [Pron. nu-a-. / < insinua].

INSINUARE s. f. acțiunea de a (se) insinua. ◊ vorbă, aluzie prin care se lasă să se înțeleagă un anumit lucru. ◊ strecurare; insinuație. (< insinua)

INSINUARE, insinuări, s. f. Acțiunea de a (se) insinua și rezultatul ei; aluzie calomnioasă, răutăcioasă; strecurare, pătrundere, infiltrare, insinuație. [Pr.: -nu-a-] – V. insinua.

ÎMBOLDITOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care îmboldește; care îndeamnă (la o acțiune). 2) fig. (despre vorbe) Care conține aluzii răutăcioase; usturător; înțepător; mușcător; pișcător; corosiv. /a îmboldi + suf. ~tor

ÎMPUNGĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) (despre vite cornute) Care împunge. 2) fig. (despre ochi, privire) Care străpunge; pătrunzător; ager. 3) fig. (despre vorbe) Care conține aluzii răutăcioase; înțepător; mușcător; corosiv; usturător; îmbolditor; pișcător. Glumă ~oare. /a împinge + suf. ~ător

A ÎNȚELEGE înțeleg 1. tranz. 1) (esența lucrurilor) A-și însuși prin activitatea gândirii; a pătrunde cu mintea; a pricepe; a concepe; a sesiza. ◊ A da cuiva să înțeleagă (sau a da de înțeles) a face pe cineva să-și dea seama despre ceva numai printr-o aluzie sau printr-un semn. ~ gluma a primi glumele fără supărare; a avea simțul umorului. 2) (vorbirea orală sau scrisă) A recepționa descifrând sensul. ◊ Se înțelege de la sine este de la sine înțeles. 3) (persoane) A trata cu îngăduință; a crede. 4) (urmat de un complement indirect, introdus prin prepoziția din) A avea de profitat; a câștiga. N-am înțeles nimic din concediu. 2. intranz.: Așa înțeleg și eu! așa îmi vine la socoteală; așa îmi place și mie. ~ de cuvânt a ține cont de ce i se spune. /<lat. intelligere

înțepa, înțep v. t. 1. a fura. 2. (d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 3. a dezvirgina. 4. a face aluzii răutăcioase la adresa cuiva; a ironiza (pe cineva).

ÎNȚEPA, înțep, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) împunge ușor cu un ac, cu un ghimpe, cu o țeapă, cu orice obiect cu vârf ascuțit. ♦ Intranz. și tranz. A produce o senzație dureroasă ca de înțepătură. ♦ Intranz. (Despre băuturi) A pișca la limbă. 2. Tranz. Fig. A face aluzii răutăcioase la adresa cuiva; a ironiza. 3. Tranz. (Înv.) A trage în țeapă. – În + țeapă.

ÎNȚEPĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care înțeapă. 2) (despre miros sau gust) Care produce o senzație asemănătoare cu o înțepătură. 3) fig. Care conține aluzii răutăcioase; usturător; pișcător; corosiv; urzicător; îmbolditor; mușcător. Glumă ~oare. /a înțepa + suf. ~ător

ÎNȚEPĂTURĂ, înțepături, s. f. 1. Înțepare; efectul produs de o înțepare; locul unde s-a produs aceasta; furnicătură, împunsătură. 2. Fig. Aluzie răutăcioasă, vorbă ironică; împunsătură. – Înțepa + suf. -ătură.

jimblă (jimble), s. f. – Pîine albă, franzelă. – Var. (Trans.) jemblă, (Mold.) jemlă, jemnă. Germ. Semmel „pîine albă” (Diez, I, 447), prin intermediul mag. zsemlye, pol. žemla (Cihac, II, 157; Tiktin; DAR). Sec. XVI. Legătura cu fr. gimblette (Bogrea, Dacor., IV, 826) este numai aparentă. Der. jimblar, s. m. (brutar); jimblăreasă, s. f. (brutăreasă); jimblărie, s. f. (brutărie). Jemlugă, s. f. (somon), considerat în general reprezentant al germ. Sälmling, prin intermediul mag. zsemling sau, mai corect, zsemling (Lexiconul de la Buda; Tiktin; Cihac, II, 510; Gáldi, Dict., 140; DAR), pare mai curînd un dim. de la jemlă, prin aluzie la forma peștelui, cf. Trans. jemluță, s. f. (franzelă). Jimișcă (var. jem(n)ișcă), s. f. (pîine franțuzească), reprezintă sb. žimiška (Scriban).

jirebie (jirebii), s. f. – 1. Jurubiță, scul. – 2. Fîșie îngustă de pămînt de lucrat. – Var. jerebie, jurebie. Sl., cf. pol. žerebie, rus. žerebeja „prăjină”, rut. žerebij „fîșie de pămînt” (Cihac, II, 157; DAR), din sl. žrĕbij „parcelă, lot, bucată de pămînt”. Primul sens este mai puțin clar. Prezența sa în mr. jireagl’ă, megl. jireagă, pare să indice că este vorba de același cuvînt sl. cu sens neatestat „mănunchi de fire”, poate prin aluzie la tragerea la sorți, cf. sfoară, funie, cu același sens dublu de „fir” și „parcelă de pămînt”. Totuși, DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite. Cf. și bg. žrebij „parcelă”, sb. ždreb „parcelă”, mag. zséreb „scul”. Se folosește mai ales în Mold. și mai puțin în Trans. Der. jurubiță, s. f. (scul), cu var. jurebiță, jirbiuță, jirghiță, jighiuța; jirebi, vb. (a îndoi, a plia). Cf. jerbie, jerui.

JOHNSON [júnson], Eyvind Olof Verner (1900-1976), scriitor suedez. Înnoitor al prozei suedeze interbelice printr-o operă cu un pronunțat caracter intelectualist. Proză de inspirație autobiografică (ciclul „Romanul lui Olof”), romane istorice cu aluzii la contemporaneitate („Întoarcerea lui Ulise”, „Vise de trandafir”, „Nori peste Metaponte”), romane alegorice, în care apără valorile umane amenințate de fascism și război (trilogia „Krilon”, „Valul uriaș”), sau marcate de psihanaliză („Ploaie în zori”). Premiul Nobel pentru literatură (1974), împreună cu H. Martinson.

LAGRANGE [lagrã:ʒ], Albert (pe numele religios Marie Joseph) (1855-1938), călugăr francez. Dominican. Fondator al Școlii practice pentru studii biblice din Ierusalim. A inițiat studiile critice asupra textelor biblice („Studii asupra religiilor semitice”, „Mesianismul la evrei”, „Metoda istorică, îndeosebi cu aluzie la Noul Testament”).

LÉBĂDĂ (< sl.) s. f. Pasăre acvatică din genul Cygnus, ordinul anseriformelor, mai mare decât gâsca, cu gâtul lung, arcuit și cu penajul alb sau negru. ◊ L. de vară = pasăre albă, cu ciocul portocaliu-roșcat, cu o umflătură cornoasă la bază și gâtul în formă de S (Cygnus olor); cucovă. În România vine în sezonul cald și cuibărește mai ales în Delta Dunării. ◊ L. de iarnă = pasăre albă cu ciocul galben (vârful negru) și gâtul drept (Cygnus cygnus). Cuibărește în N Europei și Siberia; iernează mai ales în Delta Dunării și în zona complexului Razim, iar primăvara se întoarce spre locurile nordice de cuibărit. ◊ L. neagră = pasăre care trăiește în Australia, având penajul negru, ochii de un roșu aprins, ciocul roșu (alb la vârf) și remigele primare albe (Cygnus atratus). Frecventă în grădinile zoologice ca pasăre decorativă. În grădina zoologică din București s-a reprodus și iarna, clocind la temperaturi foarte joase (-22° C). ◊ Expr. Cântecul lebedei = ultima operă sau manifestare publică a unui artist, muzician, scriitor ș.a. (aluzie la credința anticilor că lebăda ar cânta frumos înainte să moară).

lefter (lefteră), adj. – Fără bani. – Mr. elefter „liber”. Ngr. ἐλεύθερος „liber” (Tiktin; DAR; Gáldi, 205), interpretat glumeț, cf. alb. ljeftër „liber”, bg. levter „celibatar”. – Der. lefteri, vb. (a curăța, a lăsa fără bani); leftereală, s. f. (cheltuială mare; acțiunea de a rămîne fără bani); lefterie, s. f. (credit), din ἐλευθερία „libertate” (DAR se îndoiește de această explicație, bazată pe o dificultate semantică; trebuie să fie o aluzie la închisoarea pentru datornici, instituție care făcea din pierderea creditului un sinonim cu pierderea libertății).

legiune, legiuni s. f. 1. Mare unitate militară romană, alcătuită din soldați pedeștri; p. ext. denumire dată unor formații militare sau paramilitare din diferite epoci. 2. Fig. Mulțime (foarte) mare de oameni urmărind același scop; ceată, gloată. ♦ Un număr mare de duhuri rele, aluzie la pasajul din Noul Testament (Luca 8, 30) privitor la vindecarea celui îndrăcit. [Var.: legheon, leghion s. n.] – Din lat. legio, -onis.

MAGENTA s.f. Culoare roșu aprins. ♦ Termen folosit în fotografia în culori pentru a desemna culoarea obținută prin amestecul spectral al roșului cu albastrul. [Cf. it., fr. magenta < Magenta – prin aluzie la bătălia sîngeroasă care a avut loc în această localitate din Italia].

mânecă f. 1. partea hainei ce înfășură brațul; a o băga pe mânecă, a o sfecli, a rămânea încremenit (aluzie la dibăcia scamatorilor cari făceau să dispară în mâneca lor diferite obiecte cu o repeziciune uimitoare); 2. ceată de oameni înarmați: două mâneci de mușchetari BĂLC. [Lat. MANICA].

MUȘCĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) (despre câini sau despre alte animale) Care mușcă. 2) Care dă naștere unei senzații neplăcute de durere sau de usturime. Plante ~oare. 3) fig. Care conține aluzii răutăcioase; caustic, înțepător; pișcător; tăios; usturător; urzicător. /a mușca + suf. ~ător

nô (în lb. japoneză „artă”), teatru tradițional japonez, reprezentând un complex sincretic* ce reunește în forme riguroase vorbirea, cântecul, dansul, mișcarea scenică, pantomima, costumația și măștile. S-a dezvoltat din saragaku, formă de artă muzicală preluată în sec. 7 din China și adusă la expresia sa deplin închegată de către preoții șintoiști în sec. 14. Nucleul teatrului n. îl constituie un dans de o extremă stilizare și o bogată încărcătură simbolică, care își propune redarea unor subiecte legendare și episoade ale literaturii clasice. Spectacolul de n. clasic era de fapt un ciclu de cinci piese căruia i se adăuga o piesă independentă, cu caracter ritual, Okina (de obicei piesa introductivă). Urmau, fără întrerupere, celelalte piese, cu subiecte care „coboară” din lumea zeilor în cea a eroilor, în cea reală, în fine, în cea fantastică, a spiritelor (stârnind o involuntară analogie cu ciclul reprezentărilor din teatrul antic grec. – v. tragedie), într-o ordine neabătută. Punctul central al ciclului, n. propriu-zis, este cea de-a treia piesă. Astăzi se tinde spre un ciclu de trei sau două piese; ori de unde s-ar începe acest ciclu, ordinea pieselor este mereu respectată. Într-o reprezentație n. evoluează numai actori bărbați, un cor de opt cântăreți și un grup instr. ce constă dintr-un fue (flaut), două feluri de tsuzumi (tobe cu două fețe, cu corpul de forma unei clepsidre, neacordabile și lovite cu degetele) și o taiko [tobă mai mare de forma unui butoi, lovită cu baghete (2)]. Protagonistul principal este shité, recitator, cântăreț, dansator și purtător de mască și reprezentând ființele ireale. I se opune waki, un actor nemascat, ce închipuie pe scenă spectatorul și care prin jocul său adresează întrebări lui shité. Actorii rolurilor secundare se numesc tsuré. Principiul structural în n. îl constituie jo-ha-kyu (introducere-dezvoltare-încheiere), principiu care de la macrostructură se transmite, prin alte jo-ha-kyu, din ce în ce mai restrânse pe axa timpului, până la elementele microstructurale (de ex. până la pronunțarea unui cuvânt). Partea vocală are o structură ritmică bazată pe un text de 12 silabe (subîmpărțite prin 7+5 sau 5+7 silabe; la rândul ei, unitatea de 7 este subîmpărțită prin 5+2 sau 2+5, iar cea de 5 prin 3+2 sau 2+3 silabe). Schema ritmică a acomp. instr. se bazează pe opt „lovituri”, ceea ce impune (asemănător folclorului* românesc, în cazul versurilor catalectice) fie pauze* în cântul vocal, fie introducerea unei anacruze* în cel instr. Cântecul este solistic* și monodic*, dar poate fi înlocuit pe alocuri cu somptuoase recitări. Solistic cântă și instrumentiștii, dar se constituie frecvent și în asambluri. ♦ Spectacolul n. se desfășoară pe o scenă apropiată de public, de o nuditate severă, cu un parchet cerat, sub o lumină puternică ce nu lasă nimic în penumbră, eliminându-se orice recuzită conținând vreo aluzie la realul cotidian. Spectatorul-auditor trebuie captat exclusiv prin mijloacele scenice și sonore – ele însele utilizate cu o mare economie – ale actorilor, cărora le descifrează sugestiile și simbolurile (cele din urmă încorporate unui cod, cunoscut desigur mediului receptor specific). Tipul acesta de dramatism „static”, timpul muzical special al n. au interesat avangarda europ. a anilor ’60, ceea ce a atras și atenția muzicologiei* de orientare fenomenologică* și nu doar de factură orientalistă. Aparținând clasei sociale a samurailor, n. a cunoscut numai infime schimbări în decursul sec., arta sa învățându-se și astăzi în Japonia în școli speciale.

pastilă, pastile s. f. aluzie.

pastourelle (cuv. fr. [pasturel] „pastorală”) 1. Gen lirico-epic medieval, apropiat de cântec, dezvoltat și practicat până în sec. 13 de trubadurii* provensali (pastorale, pastorita) și de truverii* din N Franței. Textul literar înfățișează, într-un limbaj cu aluzii licențioase, o scenă de dragoste între un cavaler (care se confundă cu interpretul-autor) și o păstoriță seducătoare. 2. Termenul pare să fi fost folosit și anterior, desemnând un anumit tip de scenete bucolice. V. pastorală.

PASTURELĂ s. f. 1. gen lirico-epic medieval cu personaje păstorițe, păstori (sau cavaleri îndrăgostiți de păstorițe) care narează, într-un limbaj cu aluzii licențioase, o scenă de dragoste. 2. (muz.) scenă bucolică. (< fr. pastourelle)

percuta, percutez v. i. 1. (deț.) a executa un ordin fără crâcnire. 2. a acționa prompt într-o împrejurare. 3. a înțelege imediat o aluzie.

PERSONALITATE s.f. 1. Ceea ce caracterizează o persoană și o deosebește de oricare alta; caracterele proprii ale unei persoane; originalitate, individualitate. ♦ (Jur.) Personalitate juridică = calitatea de a fi persoană juridică. 2. Om de seamă, important, persoană cu calități și merite deosebite într-un domeniu de activitate (știință, artă, viață social-politică etc.). 3. (Rar; la pl.) Cuvinte jignitoare, aluzii tendențioase la adresa cuiva. [Pl. -tăți. / cf. fr. personnalité, it. personalità].

PERSONALITATE, personalități, s. f. 1. Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane (1) și o distinge ca individualitate conștientă și liberă; ansamblu de însușiri stabile ce caracterizează mental și comportamental o persoană; felul propriu de a fi al cuiva. ◊ Personalitate juridică = calitatea de subiect de drepturi și obligații a unei organizații. 2. Persoană cu aptitudini și cu însușiri deosebite, cu autoritate și prestigiu, care aduce o contribuție valoroasă în domeniul social-politic, cultural-științific etc. ♦ Personalitate istorică = conducător al unui stat, al unui popor etc. care prin activitatea sa exercită o influență apreciabilă asupra destinelor acestora, asupra desfășurării evenimentelor. Cultul personalității = divinizarea reprezentanților puterii bisericești și laici, sacralizarea acestei puteri. 3. Persoană (1) care deține o funcție importantă în viața politică, socială, culturală; personaj (1). 4. (Astăzi rar; mai ales la pl.) Aluzie tendențioasă și jignitoare la adresa unei persoane (1). – Din fr. personnalité, germ. Personalität.

PERSONALITATE, personalități, s. f. 1. Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane (1) și o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva. ◊ Personalitate juridică = calitatea de a fi persoană juridică. 2. Persoană cu aptitudini deosebite și cu alese însușiri intelectuale și morale, care se realizează și se manifestă în mod practic prin reușite într-un anumit domeniu de activitate. 3. Persoană care deține o funcție importantă în viața politică, socială, culturală; personaj (1). 4. (Astăzi rar; mai ales la pl.) aluzie tendențioasă și jignitoare la adresa unei persoane (1). – Din fr. personnalité, germ. Personalität.

PICANTERIE ~ i f. 1) Caracter picant. 2) Mâncăruri picante. 3) fig. Glumă, anecdotă sau aluzie picantă. [G.-D. picanteriei] /<germ. Pikanterie

PILDĂ, pilde, s. f. 1. Ceea ce poate servi cuiva drept învățătură, drept model de urmat, drept termen de comparație; ceea ce poate servi ca obiect de imitație sau inspirație în privința formei, aspectului etc.; model, exemplu. ◊ Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară, cum ar fi. ◊ Expr. A lua pildă = a imita exemplul cuiva. ♦ Dovadă, probă, indiciu. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică, menită să servească drept avertisment și pentru alții. 2. Povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral, producție literară cu caracter moralizator, cu o structură apropiată de fabulă; parabolă; p. ext. maximă, sentință; proverb, zicală; semnificație, tâlc cuprins într-o asemenea povestire, maximă, zicală sau într-o acțiune oarecare, într-o faptă etc. ◊ Loc. prep. (Înv. și reg.) În pilda (cuiva) = cu aluzie, referitor (la cineva). ♦ Fabulă. – Din magh. példa.

PILDĂ, pilde, s. f. 1. Ceea ce poate servi cuiva drept învățătură, drept model de urmat, drept termen de comparație; ceea ce poate servi ca obiect de imitație sau inspirație în privința formei, a aspectului etc.; model, exemplu. ◊ Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară, cum ar fi. ◊ Expr. A lua pildă = a imita exemplul cuiva. Dovadă, probă, indiciu. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică menită să servească drept avertisment și pentru alții. 2. Învățătură în formă alegorică, povestire cu tâlc; parabolă. ♦ Semnificație, tâlc. ♦ (Înv.) Proverb, maximă. ◊ Loc. prep. (Înv. și reg.) În pilda (cuiva) = cu aluzie, referitor (la cineva). ♦ Fabulă. – Din magh. példa.

PILDĂ ~e f. 1) Ceea ce poate servi drept învățătură; model; exemplu. 2) Fapt concret care ilustrează o teză; exemplu. ◊ De ~ de exemplu. 3) Pedeapsă sau măsură care poate servi drept avertisment și altora. 4) rar Învățătură expusă în formă alegorică; povestire moralizatoare. ◊ A vorbi în ~e (sau childuri) a vorbi făcând aluzii; a vorbi cu subînțelesuri. /<ung. példa

PIPER, (1, 2) piperi, s. m., (3) s. n. 1. S. m. Plantă tropicală din familia piperaceelor, cu tulpina lungă și subțire, târâtoare sau agățătoare, ale cărei fructe, în formă de boabe (negre la maturitate), sunt folosite (ca atare sau pisate) drept condiment (Piper nigrum); p. restr. (la sg.; de obicei cu sens colectiv) fructul acestei plante; boabele pisate ale acestei plante. ◊ Loc. adj. Cu piper = (despre glume, anecdote etc.) piperat (3), ușor indecent; picant. ◊ Expr. (Fam.) A avea (sau a fi cu) piper pe limbă = a fi ironic, răutăcios, caustic. A i se sui (sau a-i veni cuiva) piperul la nas = a se supăra, a se mânia. A da (cuiva) cu piper (pe) la nas = a supăra, a mânia, a ofensa (pe cineva); a face (cuiva) aluzii răutăcioase. A face (pe cineva) cu sare și cu piper = a dojeni, a mustra aspru (pe cineva); a face cu ou și cu oțet. A-i sta (cuiva) ca piperu-n nas = a-i fi (cuiva) nesuferit; a-i sta ca sarea-n ochi. ♦ Fig. Element dinamic, înviorător sau plin de haz. 2. S. m. (Bot.; reg.) Ardei; p. restr. fructul acestei plante. ◊ (În compusul) Piperul-apelor = silnic (Glechoma hederacea). ◊ Piper roșu = boia de ardei. 3. S. n. Art. Numele unui dans popular care se joacă la nunți; melodie după care se execută acest dans. – Din ngr. pipéri, sl. piperŭ.

PIPER, (1, 2) piperi, s. m., (3) s. n. 1. S. m. Plantă tropicală din familia piperaceelor, cu tulpina lungă și subțire, târâtoare sau agățătoare, ale cărei fructe, în formă de boabe (negre la maturitate), sunt folosite (ca atare sau pisate) drept condiment (Piper nigrum); p. restr. (la sg.; de obicei cu sens colectiv) fructul acestei plante; boabele pisate ale acestei plante. ◊ Loc. adj. Cu piper = (despre glume, anecdote etc.) piperat (3), ușor indecent; picant. ◊ Expr. (Fam.) A avea (sau a fi cu) piper pe limbă = a fi ironic, răutăcios, caustic. A i se sui (sau a-i veni cuiva) piperul la nas = a se supăra, a se mânia. A da (cuiva) cu piper (pe) la nas = a supăra, a mânia, a ofensa (pe cineva); a face (cuiva) aluzii răutăcioase. A face (pe cineva) cu sare și cu piper = a dojeni, a mustra aspru (pe cineva); a face cu ou și cu oțet. A-i sta (cuiva) ca piperu-n nas = a-i fi (cuiva) nesuferit; a-i sta ca sarea-n ochi. ♦ Fig. Element dinamic, înviorător sau plin de haz. 2. S. m. (Bot.; reg.) Ardei; p. restr. fructul acestei plante. ◊ (În compusul) Piperul-apelor = silnic (Glechoma hederacea). ◊ Piper roșu = boia de ardei. 3. S. n. Numele unui dans popular care se joacă la nunți; melodie după care se execută acest dans. – Din ngr. pipéri, sl. piperŭ.

PIȘCĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care pișcă. 2) fig. (despre vorbe și stil) Care conține aluzii răutăcioase; înțepător; usturător; urzicător; mușcător; corosiv. 3) (despre persoane) Care are obiceiul să șterpelească. /a pișca + suf. ~ător

PLEZANTERIE s. f. aluzie amuzantă; glumă. (< fr. plaisanterie)

PONT², ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie, împunsătură. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ◊ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.

pont (-turi), s. n. – 1. (Înv.) Paragraf, articol, capitol. – 2. Moment oportun, punct fix. – 3. Aluzie personală, insinuare. – 4. (Arg.) Loc de unde se poate fura ceva. Lat. punctum, prin intermediul mag. pont (sec. XVII). – Der. ponta, vb. (a miza la jocuri), din fr. ponter; pontator, s. m. (pontagiu, pontaș); pontui, vb. refl. (Mold., a se ciorovăi); pontoarcă, s. f. (Arg., cheie), pare formație glumeață din pont și întoarce „a se răsuci”; împontori, vb. (Bucov., a jigni).

pont, ponturi s. n. 1. aluzie răutăcioasă, împunsătură, ironie. 2. (cart.) carte valoroasă. 3. secret aducător de profituri celui căruia îi este dezvăluit. 4. (intl.) locuință ce urmează a fi spartă. 5. (intl.) informație culeasă de hoții specializați în furturi din locuințe.

PONT² ~uri n. 1) fam. Aluzie răutăcioasă; vorbă înțepătoare; împunsătură. ◊ A vorbi în ~uri a da de înțeles. 2) Carte de joc considerată ca având valoarea cea mai mare. ◊ A vinde cuiva ~ul a destăinui cuiva un secret în schimbul unui câștig. 3) înv. Punct care fixează o limită (în spațiu sau în timp). ◊ La ~ la momentul oportun; la țanc. /<ung. pont

pontui, pontuiesc, vb. IV (reg.) 1. (refl.) a se ciorovăi, a se ciondăni. 2. a spune ceva pe ocolite, a face aluzie la ceva. 3. a da partea care i se cuvine cuiva din ceva.

pontuială, pontuieli, s.f. (reg.) aluzie.

pontuire, pontuiri, s.f. (reg.) aluzie.

PORC, porci, s. m. 1. Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica). ◊ Porc sălbatic (sau mistreț) = mistreț. ◊ Expr. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. A mâna porcii la jir = a dormi sforăind tare. N-am păzit (sau n-am păscut) porcii împreună = nu suntem egali spre a-ți permite gesturi de familiaritate cu mine. A îngrășa porcul în ajun = a încerca (zadarnic) să recuperezi în ultimul moment timpul multă vreme pierdut. A face (pe cineva) albie (sau troacă) de porci = a certa (pe cineva) cu vorbe aspre, injurioase. ♦ P. restr. Carne de porc (1). ♦ Compuse: porc-spinos (sau -ghimpos) = (la pl.) gen de mamifere rozătoare, sălbatice, de talie mijlocie, cu spatele și părțile laterale acoperite de spini lungi, puternici și cu pieptul și abdomenul prevăzute cu peri tari (Hystrix); (și la sg.) animal care face parte din acest gen; porc-de-mare = pește marin de culoare neagră, cu corpul acoperit de solzi ascuțiți care conțin venin (Scorpaena scrofa). 2. Epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, nerușinat, josnic, ticălos, mișel. ◊ Expr. Porc de câine = om de nimic, netrebnic, ticălos. – Lat. porcus.

POTECĂ ~ci f. Drum îngustat pe care se merge pe jos; cărare. ◊ Pe toate ~cile pretutindeni. A ști toate ~cile a) a cunoaște bine locul; b) a ști bine și amănunțit ceva. A-i ști cuiva ~cile a ști secretele cuiva. A veni (sau a umbla) pe drum, nu pe ~ci a vorbi direct, fără aluzii. /<bulg. păteka

PRAFTORIȚĂ, praftorițe, s. f. Pămătuf din păr, din zdrențe, din fâșii de rafie etc., fixat într-o coadă lungă, folosit pentru a scoate spuza din cuptorul de pâine, în fierărie, pentru a stropi cărbunii încinși etc.; praftură. ◊ Expr. (Fam.) A(-i) da cu praftorița = a) a vorbi mult, a trăncăni; b) a supăra pe cineva prin aluzii jignitoare. – Praftură + suf. -iță.

presădi, presădesc, vb. IV 1. (pop.) a răsădi (plantele). 2. (reg.; despre vie) a butăși. 3. (înv. și reg.) a altoi. 4. (reg.; fig.) a face aluzii jignitoare, a atinge cu vorba. 5. (refl.; înv.) a se transmite (pe cale ereditară).

PROLEPSĂ În naratologie, formă de a(na)cronie* narativă în care ordinea din text a evenimentelor narate este tulburată prin anticipare, prin evocarea sau introducerea în narația primară (de bază) a unor pasaje referitoare la momente posterioare din secvența evenimentelor (reale ori fictive) povestite; opusul analepsei* în structura temporală a narației. Astfel de anticipări au funcția de a menține atenția cititorilor prin-aluzii la desfășurarea ulterioară a secvenței narative. Mult mai puțin frecventă decât analepsa, prolepsa se realizează de obicei prin fraze ca: Această întâmplare va avea o deosebită influență asupra desfășurării evenimentelor; Fata aceasta, al cărei nume și avere puteau să-i permită mamei sale speranța că se va căsători cu un prinț regal încoronând opera lui Swann și a soției lui, își alese mai târziu ca soț un obscur scriitor și făcu familia să coboare mai jos decât punctul de unde plecase (Proust). • Ca și analepsele, prolepsele pot fi interne sau externe planului narației primare. Epilogul anticipat poate fi considerat, de asemenea, o formă, de prolepsă: Fără să știe, cu o singură frază, în clipa aceea își condamnă iubitul la moarte. Vezi A(NA)CRONIE; ANALEPSĂ.

RAPORTA, (I, II 1) raportez, (II 2, pers. 3) raportă, vb. I. Tranz. I. 1. A stabili un raport între două (sau mai multe) noțiuni, a le pune în legătură unele cu altele, a considera ceva în relație cu... ♦ Refl. A se referi, a face aluzie la ceva. 2. A găsi valoarea pe care o are o mărime când a doua mărime are o valoare egală cu unitatea. 3. A reprezenta grafic pe un plan, la o anumită scară, elementele unei ridicări de teren. II. 1. A prezenta (în scris sau oral) un raport (cu caracter oficial); a aduce un lucru la cunoștința cuiva. ♦ A relata, a povesti ceva (în mod indiscret și cu răutate); a pârî. 2. A produce venituri, a aduce beneficii. – Din fr. rapporter.

RAPORTA, (I, II 1) raportez, (II 2, pers. 3) raportează, vb. I. Tranz. I. 1. A stabili un raport între două (sau mai multe) noțiuni, a le pune în legătură unele cu altele, a considera ceva în relație cu... ♦ Refl. A se referi, a face aluzie la ceva. 2. A găsi valoarea pe care o are o mărime când a doua mărime are o valoare egală cu unitatea. 3. A reprezenta grafic pe un plan, la o anumită scară, elementele unei ridicări de teren. II. 1. A prezenta în scris sau oral un raport (cu caracter oficial); a aduce un lucru la cunoștința cuiva. ♦ A relata, a povesti ceva (în mod indiscret și cu răutate); a pârî. 2. A produce venituri, a aduce beneficii. [Prez. ind. și: raportă] – Din fr. rapporter.

RAPORTA vb. I. tr. 1. a relata unui șef ierarhic sau unei adunări o situație, rezultatul unei activități etc. 2. a stabili un raport între două sau mai multe noțiuni. 3. (mat.) a găsi valoarea pe care o are o mărime, când a doua mărime are o valoare egală cu unitatea. 4. a reprezenta pe un plan, la o anumită scară, elementele unei ridicări topografice. II. refl. a se referi, a face aluzie la ceva. (< fr. rapporter)

RĂUTĂCIOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) și substantival Care este predispus să facă răutăți; plin de răutate. 2) și adverbial Care vădește răutate; malițios; caustic. O aluzie ~oasă. [Sil. ră-u-] /răutate + suf. ~ios

RĂUTĂCIOS adj. 1. (livr.) malițios, (pop.) rânzos, (reg.) roangheș, (înv.) malign. (Om ~.) 2. sarcastic, (livr.) malițios, (fig.) veninos. (O aluzie ~oasă.) 3. v. dușmănos. 4. morocănos, posac, ursuz, (fig.) acru. (Vorbea cu ton ~.)

REFERI, refér, vb. IV. 1. Intranz. A face un referat; a raporta, a relata. 2. Refl. A se raporta (la ceva sau la cineva), a fi în legătură cu..., a viza (ceva sau pe cineva), a face o aluzie. [Var.: (1) refera vb. I] – Din germ. referieren, fr. référer.

REFERI, refer, vb. IV. 1. Intranz. A face un referat; a raporta, a relata. 2. Refl. A se raporta (la ceva sau la cineva), a fi în legătură cu..., a viza (ceva sau pe cineva), a face o aluzie. [Var.: (1) refera vb. I] – Din germ. referieren, fr. référer.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

ROMANTÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de evocare a lumii în aspectele ei fenomenale, concrete, opunând faptul individual și istoric tipurilor eterne și abstracte ale clasicismului, prin afirmarea primatului factorului emoțional asupra celui rațional, al imaginației asupra observației, prin exacerbarea sensibilității (religiozitate, melancolie, sentimentul naturii), a subiectivității și a spontaneității, prin tendința evaziunii în vis, în exotic, în trecut. 2. Mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19. R. a influențat nu numai arta și literatura, ci și filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, economia politică etc. R. se conturează în fiecare țară ca o mișcare cu conținut și finalitate specifică. Reprezentanții lui se adresează cu precădere tradiției, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului național. Literatura romantică și-a găsit izvoare și expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socialismul utopic, în idealismul kantian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecticii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrâurire considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. târziu, metafizica voluntaristă a lui Schopenhauer și individualismul nietzschean, ca și existențialismul lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacție împinsă până la revoltă față de canoanele tematice și formale ale clasicismului, r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic și al academismului, a domniei raționalismului rece și a ordinii stereotipizate, pentru ieșirea din convențional și abstract, pentru lărgirea nelimitată a universului de probleme, de atitudini, de reprezentări și de imagini ale omului și artei; el a proclamat primatul subiectivității, ideea afirmării originalității, spontaneității și sincerității emoționale, a liberei inspirații personale; a promovat fantezia și sentimentul, cultul eului, individual și național, și libertatea de expresie ca principii și condiții fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregirii arte moderne. Pregătit și anunțat de preromantism, s-a manifestat în momente diferite ale evoluției fiecărei literaturi naționale. R. introduce în literatură noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, pitorescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) și favorizează apariția unor noi specii în cadrul genurilor tradiționale, ca și fuzionarea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a infuzat lirism genului epic și dramatic, a încurajat amestecul de tragic și comic, de sublim și grotesc, a desființat regula celor trei unități, s-a arătat deschis la inovațiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură și a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). În privința mijloacelor de expresie, a preferat comparației metafora, vocabulei nobile cuvântul comun, populat, încărcat de valori afective, aluzia, sugestia, verbul energic și elocvent. Subordonând expresia necesității de a comunica „stări sufletești”, romanticii au înlesnit diversificarea stilurilor individuale în funcție de natura mișcărilor psihice și a emoțiilor trăite, cultivând, potrivit temperamentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă, încărcată de imagini și antiteze. În proză, el manifestă predilecție pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acțiunea captivantă iar în dramă pentru conflictele violente, eroii antagonici, lovitura de teatru și tirada retorică. Printre reprezentanții cei mai de seamă ai r., în diferite literaturi, se remarcă: frații Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoffmann, Uhland (Germania); Coleridge, Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gérard de Nerval (Franța); Manzoni, Leopardi (Italia); Pușkin, Lermontov (Rusia); Mickiewicz, Słowacki (Polonia); Petöfi (Ungaria); Espronceda (Spania) ș.a. În România r. cunoaște trei etape principale: prima, între 1830 și 1840, caracterizată prin explorarea concomitentă a unor motive preromantice și romantice (poezia ruinelor, a nopții, a visului, a meditației), cu influențe lamartiniene (Heliade Rădulescu, V. Cârlova); a doua definește momentul pașoptist, cu predominanța liricii militante, patriotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filonului folcloric (Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureșanu, Russo ș.a.); a treia, postpașoptistă, cu inflexiuni elegiace, pesimiste și critice. R. românesc culminează în creația lui Eminescu, unul dintre cei mai mari scriitori romantici europeni. Succesiv (fenomenul e caracteristic și altor literaturi), atitudinea romantică, în diferite ipostaze și parțial, reapare și în epocile ulterioare (Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuță, Delavrancea, Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Al. Philippide, E. Botta). În artele plastice, r. este caracterizat cu predilecție pentru exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice și patetice, al temelor istorice și al legendelor medievale, al peisajului furtunos sau cu ruine, evocatoare de frământare și mister, ca și prin colțurile de natură care stârnesc emoțiile intime, duioșia, melancolia și meditația solitară etc., prin cultivarea urâtului și grotescului care modifică idealul clasic al frumuseții echilibrate și armonioase. Actul de naștere al r. în pictură pare să fie compoziția „Ciumații din Jaffa” (1840) a lui A.J. Gros. Tendințele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sunt înfățișate cu o crudă și violentă veridicitate, într-o cromatică vie și expresivă. R. se definește ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Géricault („Pluta Meduzei”) și Delacroix, Decamps, Fromentin, Gustave Doré, David Casper Friedrich ș.a. În sculptură întâlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude și Aug. Préault. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal și, în unele aspecte ale operei sale din tinerețe, Nicolae Grigorescu. În muzica r. a fost prevestit de Școala de la Mannheim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart) și, în special, de creația lui Beethoven. Expresia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms și piesele instrumentale ale lui Schumann și Chopin, atingând patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi și Wagner și prin lucrări programatice de vaste proporții ca „Simfonia Fantastică” de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schiller, Goethe, Byron, Pușkin, frumusețile naturii, inspiră pe compozitori, le stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia și orchestrația devin mai subtile și mai nuanțate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paganini, Listz) și dirijorală spectaculoasă. Datorită lui Listz apare genul nou al poemului simfonic. Este valorificat folclorul muzical, se cristalizează școlile muzicale naționale, apar critica și publicistica muzicală. Unii militează pentru revoluționarea limbajului muzical (Schumann, Berlioz, Listz, Wagner), alții preferă să rămână credincioși tradițiilor (Brahms, Reger). Prin Franck, Saint-Saëns, Fauré, Bruckner, r. își trăiește epilogul (postromantism) care s-a prelungit până către mijlocul sec. 20.

1) sálcie f., pl. sălciĭ și salce (Trans.), pl. sălcĭ (lat. salix, sálicis, d. vgr. selike, un fel de teĭ, d. selisso, răsucesc, pin aluzie la flexibilitate, ca și mlajă, mlădiță, mlădios; it. salcio, pv. sautz, sauze, vfr. sauz, nfr. saux, sp. salce, sauce, sauz și sarga). Un copac cu ramurĭ lungĭ, supțirĭ și flexibile, cu frunzele lanceolate verzĭ pe față și albicĭoase pe dos și care crește pin locurĭ umede și pe malurile apelor (salix). Ajunge pînă la o înălțime de 20 de metrĭ și are o mulțime de varietățĭ. (V. ĭovă, iozie, mlajă; răchită). Din ramurile eĭ se fac coșurĭ (panere) și alte împletiturĭ. Salcie pletoasă (fals plîngătoare, după fr. pleureur), salcie cu ramurile foarte lungĭ și lăsate în jos, plantată de ordinar pe la morminte din cauza aspectuluĭ eĭ trist (salix babylonica). Prov. Nicĭ salcia pom, nicĭ mojicu om saŭ nicĭ din salce lemn de bute, nicĭ din mojic om de frunte, din mojic nu poțĭ face om de omenie. – În Mold. Olt. și salcă (ca falcă, nucă).

1) sápă f., pl. e și săpĭ (lat. sappa, it. zappa, fr. sape, sp. zapa. D. rom. vine rut. sapa. V. țapină). O unealtă de fer lată ca o semilună fixată perpendicular pe o coadă lungă lungă de vre-un metru și jumătate și întrebuințată la scurmat pămîntu în agricultură. Lovitură de sapă, lucrare cu sapa: a da o sapă păpușoiuluĭ (a-l prășĭ). Muncă cu sapa, prașilă: mă duc la sapă. A ajunge în sapă de lemn, a ajunge la mare sărăcie. Sapa și lopata, nici o speranță, n’a maĭ rămas de cît mormîntu (pin aluzie la sapă [= hîrleț], care face groapa, și lopată [= hîrleț]), care aruncă înapoĭ pămîntu peste mort: de-acuma, sapa și lopata!

* saturnín, -ă adj. (d. numele zeuluĭ Saturn, adică „vechĭ”, pin aluzie la domnia luĭ Saturn, anterioară luĭ Joĭe). Proz. Metr. 1) Vers saturnin, un fel de vechĭ vers latin compus din treĭ ĭambĭ și o silabă lungă plus doŭă troheĭe și un spondeŭ (ca: dabúnt malúm Metélli Naevió poétae); 2) (d. numele planeteĭ Saturn, aplicat de alchimiștĭ plumbuluĭ). Med. De plumb, al plumbuluĭ. Otrăvire saturnină, otrăvire cu plumb, cum li se întîmplă lucrătorilor care lucrează cu plumb (d. ex., cu literele tipografice).

SĂGEATĂ ~eți f. 1) Vergea cu vârf ascuțit și cu două aripioare la capăt care se aruncă cu arcul. ◊ ~eata-apei plantă acvatică cu frunze lanceolate și cu flori albe. 2) fig. Aluzie ironică sau răutăcioasă la adresa cuiva. 3) Indicator de direcție. [ G.-D. săgeții] /<lat. sagitta

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata-apei sau săgeata-apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata apei sau săgeata apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

A SE SĂGETA mă ~ez intranz. A face (concomitent) schimb de vorbe ironice sau aluzii răutăcioase (cu cineva). /<lat. sagittare

SĂGETA, săgetez, vb. I. 1. Tranz. A lovi, a răni, a ucide cu săgeata. ♦ Intranz. A arunca săgeți cu arcul. 2. Tranz. Fig. A produce sau a simți o durere fizică vie, ascuțită. ♦ A provoca sau a simți o emoție puternică și bruscă. ♦ A se uita la cineva cu o privire ascuțită, pătrunzătoare; a străpunge cu privirea. ♦ A face aluzii sau observații ironice, răutăcioase la adresa cuiva. 3. Intranz. Fig. A se mișca repede (și în linie dreaptă), a trece ca o săgeată; a țâșni. ♦ A fulgera; a trăsni. 4. Tranz. Fig. (Despre surse de lumină) A împrăștia raze. – Lat. sagittare.

SĂGETA, săgetez, vb. I. 1. Tranz. A lovi, a răni, a ucide cu săgeata. ♦ Intranz. A arunca săgeți cu arcul. 2. Tranz. Fig. A produce sau a simți o durere fizică vie, ascuțită. ♦ A provoca sau a simți o emoție puternică și bruscă. ♦ A se uita la cineva cu o privire ascuțită, pătrunzătoare; a străpunge cu privirea. ♦ A face aluzii sau observații ironice, răutăcioase la adresa cuiva. 3. Intranz. Fig. A se mișca repede (și în linie dreaptă), a trece ca o săgeată; a țâșni. ♦ A fulgera; a trăsni. 4. Tranz. Fig. (Despre un izvor de lumină) A împrăștia raze. – Lat. sagittare.

A SĂGETA ~ez 1. tranz. 1) A străpunge cu săgeata (rănind sau omorând). ◊ ~ cu privirea a arunca priviri scurte, dar pătrunzătoare. 2) A înțepa ca o săgeată, producând durere ascuțită de scurtă durată; a înjunghia. 3) fig. (despre gânduri, idei etc.) A cuprinde venind brusc și cu intensitate. L-a ~at dorul de casă. 4) fig. (persoane) A trata cu vorbe ironice sau cu aluzii răutăcioase; a împunge cu vorba. 2. intranz. 1) A arunca săgeți cu arcul. 2) A zbura ca o săgeată. 3) (despre trăsnete sau fulgere) A se produce cu intensitate mare. /<lat. sagittare

SĂGETĂTOR, -OARE, săgetători, -oare, adj., s. m. I. Adj. 1. Care săgetează, care trimite săgeți. ♦ (Substantivat, în superstiții) Ființă imaginară, duh necurat care provoacă boala numită săgetătură. ♦ Fig. (Despre ochi, privire etc.) Pătrunzător, scrutător, tăios. ♦ Fig. (Despre cuvinte, judecăți, aluzii etc.) Plin de ironie, satiric, usturător. 2. Fig. (Despre mișcări) Iute, repede (și în linie dreaptă). II. S. m. 1. Arcaș. 2. N. pr. art. Numele popular al unei constelații. ♦ Al nouălea semn al zodiacului, reprezentând un om sau un centaur trăgând cu arcul. – Săgeta + suf. -ător.

SĂGETĂTOR, -OARE, săgetători, -oare, adj., s. m. I. Adj. 1. Care săgetează, care trimite săgeți. ♦ (Substantivat, în superstiții) Ființă imaginară, duh necurat care provoacă boala numită săgetătură. ♦ Fig. (Despre ochi, privire etc.) Pătrunzător, scrutător, tăios. ♦ Fig. (Despre cuvinte, judecăți, aluzii etc.) Plin de ironie, satiric, usturător. 2. Fig. (Despre mișcări) Iute, repede (și în linie dreaptă). II. S. m. 1. Arcaș. 2. (Art.) Numele popular al unei constelații; al nouălea semn al zodiacului, reprezentând un om sau un centaur trăgând cu arcul. – Săgeta + suf. -ător.

sănătate (sănătăți), s. f. – 1. Stare generală bună a organismului. – 2. Sănătate (1) publică. – 3. Salut, formulă de salut. – 4. Toast. – 5. Gata, nimic mai mult! (funcție de interj.). – Mr. sînătate, megl. sănitati. Lat. sanĭtatem (Pușcariu 1509; REW 7580), cf. alb. šendet (Meyer 405; Philippide, II, 653), it. sanità, prov. santat, fr. santé. Pentru ultimul sens, cf. pace. – Der. sănătos, adj. (teafăr; salutar, salubru; întreg, fără defect; intact, incoruptibil; teribil, respectabil), mr. sînătos, megl. sînitos, din lat. *sanĭtōsus (Meyer, Alb. St., IV, 35; Pușcariu 1519; REW 7580a), cf. nap. sanetuse, campid. sanidozu, cuvînt de uz comun (ALR, I, 131); nesănătos, adj. (fără sănătate, morbos, bolnav); sănătoasa, s. f. (fam., fugă, scăpat); poate prin aluzie la proverbul fuga-i rușinoasă dar e sănătoasă; însănătoși (var. sănătoșa), vb. (a se face bine, a se vindeca); sunătoare (var. sănătoare, sănitoare), s. f. (pojarniță, inimioară, Hypericum perforatum; numele altor plante, Crepis foetida, Helianthemum mobile, Hyosciamus niger, Gnaphalium dioicum), datorită virtuților sale curative, alterată fonetic prin etimologie populară considerîndu-se der. de la a suna (Pușcariu, Lr., 17; după Tiktin și Candrea, din lat. sanatōria, cu aceeași modificare). – Der. neol. sanatoriu, s. n., fin fr. sanatorium; sanitar, adj., din fr. sanitaire; sănicioară, s. f. (iarba-frîntului, Sanicula europaea), probabil interpretarea neol. a numelui științific al planetei, cf. mag. szaniczor (Tiktin).

SCATOLOGIE s.f. Glumă sau literatură scabroasă în care se fac aluzii la tot felul de murdării; coprolalie. [Gen. -iei. / < fr. scatologie, cf. gr. skor – excrement, logos – vorbire].

SCATOLOGIE s. f. 1. glumă sau literatură scabroasă în care se fac aluzii la tot felul de murdării; coprolalile. 2. (med.) tendință patologică de a utiliza cuvinte obscene, scabroase. (< fr. scatologie)

SEMNIFICATIV, -Ă, semnificativi, -e, adj. 1. Care exprimă (cu claritate) ceva, care are înțeles precis, care scoate în evidență ceva; care are o anumită semnificație. 2. Care exprimă ceva, care este concludent, fără a fi nevoie de vorbe; care face aluzie la ceva, plin de înțeles; expresiv. 3. Care are însemnătate; important. – Din fr. significatif (după semnifica).

SEMNIFICATIV, -Ă, semnificativi, -e, adj. 1. Care exprimă (cu claritate) ceva, care are înțeles precis, care scoate în evidență ceva; care are o anumită semnificație. 2. Care exprimă ceva, care este concludent, fără a fi nevoie de vorbe; care face aluzie la ceva, plin de înțeles; expresiv. 3. Care are însemnătate; important. – Din fr. significatif (după semnifica).

SOMETHING IS ROTTEN IN THE STATE OF DENMARK (engl.) e ceva putred în Danemarca – Shakespeare, „Hamlet”, act. I, scena 4. Aluzie la o situație tulbure, ascunsă încă aparenței.

sorcovi (-vesc, -it), vb. – Obicei folcloric de Anul Nou, care constă în a ura noroc atingînd oamenii cu sorcova. Bg. survakum (Conev 170; Candrea; Scriban), de la survaki „Anul Nou”. – Der. sorcovă, s. f. (rămurică împodobită cu flori de hîrtie; femeie împopoțonată), postverbal (după Cihac, II, 354, din sl. sroka „punct”, aluzie la aspectul său mîzgălit; după Tiktin, în relație cu noroc); sorcoveală, s. f. (obicei folcloric de Anul Nou).

SOULAGES [sulá:ʒ], Pierre (n. 1919), pictor francez. A debutat cu peisaje tragice, de factură expresionistă dar, după 1946, s-a îndreptat către pictura abstractă, viguroasă, bazată pe un joc al liniilor de un negru intens, care se întâlnesc în unghiuri drepte, menite să elimine orice fel de aluzie anecdotică.

STENTOR, stentori, s. m. (în sintagma) Voce (sau glas) de stentor = (cu aluzie la un personaj din Iliada) voce bărbătească puternică. – Din fr. stentor.

STENTOR, stentori, s. m. (În sintagma) Voce de stentor = (cu aluzie la un personaj din Iliada) voce foarte puternică. – Din fr. stentor.

STRĂVEZIU ~e (~i) 1) Prin care trece lumina; transparent. Sticlă ~e. 2) (despre apă, lumină etc.) Care este lipsit de orice impurități; limpede; curat. 3) fig. (despre oameni) Care este foarte slăbit. 4) fig. (despre sensuri, tâlcuri, aluzii) Care poate fi înțeles cu ușurință. /a străvedea + suf. ~iu

SUBÎNȚELES ~uri n. Ceea ce se înțelege în mod indirect. ◊ A vorbi cu ~uri a face aluzii; a nu-și exprima direct gândul. /v. a subînțelege

SUBÎNȚELES s. n. ceea ce reiese sau se înțelege de la sine. ♦ a vorbi cu ~ = a face anumite aluzii. (< subînțelege)

SUBÎNȚELES, -EASĂ adj. Care reiese sau se înțelege de la sine. // s.n. A vorbi cu subînțeles = a face anumite aluzii. [Pl. -uri. / < subînțelege, după fr. sous-entendu].

SUGERA, sugerez, vb. I. Tranz. A face să se nască în mintea cuiva (printr-o aluzie, o asociație de idei etc.) sau a inspira cuiva un gând, o idee, un sentiment. – Din fr. suggérer.

SUGERA, sugerez, vb. I. Tranz. A face să se nască în mintea cuiva (printr-o aluzie, o asociație de idei etc.) un gând, o idee, un sentiment. – Din fr. suggérer.

SUPER FLUMINA BABYLONIS (lat.) la râul Babilonului – „Psalmii”, 136. Aluzie la robia babiloniană. În genere, referire la soarta tristă a celor surghiuniți.

ȘARADĂ, șarade, s. f. Ghicitoare în versuri sau formată din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvânt sau a unui context cu ajutorul părților sau silabelor lui componente, fiecare dintre acestea având o semnificație proprie. ◊ Expr. A vorbi în șarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic, puțin inteligibil. ♦ Lucru greu de înțeles, neclar. – Din fr. charade.

ȘARADĂ, șarade, s. f. Un fel de ghicitoare în versuri sau formată din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvânt cu ajutorul părților sau silabelor lui, fiecare dintre acestea având o semnificație proprie. ◊ Expr. A vorbi în șarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic, puțin inteligibil. ♦ Lucru greu de înțeles, neclar. – Din fr. charade.

știi bancul cu albinele? expr. (iron. – aluzie la interj. „roiu!”) pleacă de aici!, fugi!

șui (-ie), adj. – Subțire, zvelt, mlădios. Originw incertă, probabil sl., cf. slov. šujati „a subția”. Legătura cu ceh., slov. šuhaj „zvelt” (Cihac, II, 396) nu este sigură. – Der. șuia, vb. refl. (a subția); șuieț, adj. (delicat); șuiat, adj. (subțire, se zice despre fierul de marcat); șuierătură, s. f. (fier de marcat); șuiță, s. f. (varietate de marmotă, Spermophilus citillus), probabil prin aluzie la aspectul ei sau din slov. svisec (Cihac, II, 395; legătura cu bg. šuek (Candrea), slov. šûica (Scriban), este mai puțin sigură).

TANTANAE ANIMIS COELESTIBUS IRAE? (lat.) (încape) atâta mânie în sufletele zeilor? – Vergiliu, „Eneida”, I, 11. Referire la ura constantă a Iunonei împotriva troienilor. În genere, aluzie la resentimente statornice.

TRANSPARENT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) Care lasă să treacă lumina, permițând să se distingă obiectele; străveziu. 2) fig. (despre piele, ten etc.) Care este foarte gingaș; fin; diafan. 3) fig. Care are un sens ușor descifrabil; cu sens ușor de înțeles sau de ghicit; clar; evident. Aluzie ~tă. /<fr. transparent, it. transparente

trisaghion 1. T. mic sau liturgic, cântarea „Sfinte Dumnezeule” – astfel numită din cauza întreitei repetări a cuvântului „sfânt” (gr. ἄδιος [aghios]), care este interpretarea sau parafrazarea imnului serafimic și care se cântă la liturghie, înainte de apostol. T. liturgic a luat naștere din cântarea lui Isaia (IV, 3) și din sfârșitul unui verset din psalmul XLI, 2. T. mic a fost introdus în liturghie* în toate bis. ortodoxe pe vremea împăratului Teodosie II (408-450). Documentar, se ia cunoștință de existența t. mic, în timpul discuțiilor monofizite, din actele sinodului din Calcedon (451). 2. T. serafimic sau biblic „Sfânt” de trei ori – fapt pentru care se numește t. imnul* care se cântă în cadrul liturghiei Sf. Ioan Hrisostom și a Sf. Vasile cel Mare la „Răspunsurile mari”, între cântările „Cu vrednicie” și „Pre Tine Te lăudăm”. Textul imnului este format dintr-un verset din Isaia (VI, 3) și dintr-un psalm (CXVII, 24-25) și se află în întregime în mai multe locuri din Noul Testament (Matei, XXX, 9; Marcu, XI, 9-10; Ioan, XII, 13). Încă din primele veacuri, acest imn era foarte răspândit. La sfârșitul sec. 1, Clement Romanul (Ep. I ad Corint.) vorbește despre t. biblic, care era deja adoptat în liturghia creștină de atunci. În Constituțiile Apostolice (cartea VIII, cap. 12) scrise în a II-a jumătate a sec. 4 se arată locul și rostul liturgic al imnului serafimic. Aluzii la t. biblic găsim și la Tertulian (m. 220), în a V-a „Cateheză mystogogică” a lui Chiril din Ierusalim (347-348), la Augustin (354-430) – care arată însemnătatea dogmatică a acestui imn, la Ioan Hrisostom (m. 407), ce vorbește de momentul din liturghie când se cântă acest imn etc. V. doxologie.

A ȚINTI țintesc 1. tranz. 1) A lua ca țintă; a lua la ochi; a ochi. 2) A atinge cu proiectilul sau cu ceva aruncat; a ochi. 3) fig. A avea în vedere printr-o aluzie; a viza. 4) rar v. a aținti. 2. intranz. 1) A potrivi din ochi ținta pentru a putea nimeri; a ochi. 2) fig. A-și orienta activitatea spre atingerea unui scop (fiind stăpânit de o dorință puternică); a năzui; a tinde; a aspira. /Din țintă

URZICĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care urzică; care produce usturime; usturător. 2) fig. Care atinge amorul propriu; care conține aluzii răutăcioase; mușcător; usturător; pișcător; corosiv; înțepător. /a urzica + suf. ~ător

USTURĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care ustură; care provoacă (multă) usturime; urzicător. 2) fig. Care conține aluzii răutăcioase; caustic; urzicător; mușcător; înțepător; pișcător; corosiv. /a ustura + suf. ~ător

VIZA², vizez, vb. I. Tranz. 1. A dirija, a îndrepta o armă, un aparat de măsură etc. (sau o parte a lor) spre un anumit obiectiv. 2. Fig., A se referi, a face aluzie la ceva; a ținti, a avea ca obiectiv, a avea ca scop. – Din fr. viser.

VIZA², vizez, vb. I. Tranz. 1. A dirija, a îndrepta o armă, un aparat de măsură etc. (sau o parte a lor) spre un anumit obiectiv. 2. Fig. A se referi, a face aluzie la ceva; a ținti, a avea ca obiectiv, a avea ca scop.- Din fr. viser.

VIZA vb. tr. 1. a pune o viză (pe un pașaport, pe un permis etc.). 2. a prinde în câmpul unui aparat optic un obiect sau un punct de pe un teren, care trebuie observat; (p. ext.) a ochi. 3. (fig.) a avea în vedere, a se referi, a face aluzie la ceva; a urmări. (< fr. viser)

A VIZA² ~ez tranz. 1) (obiecte) A prinde în vizor; a ochi; a ținti. 2) fig. A avea în vedere (printr-o aluzie); a ține în centrul de interese; a ținti. /<fr. viser

VIZA² vb. I. tr. 1. A prinde în cîmpul unui aparat optic un obiect sau un punct de pe un teren, care trebuie observat; (p. ext.) a ochi. 2. (Fig.) A avea în vedere, a se referi, a face aluzie la ceva; a urmări, a avea ca scop. [< fr. viser, cf. lat. visus – văzut].

YUPPIE s. m. Tânăr dinamic și cu succes în afaceri. [Pron. iăpi] (din engl., fr. yuppie [acronim de la Young Urban Professional (tânăr școlit de la oraș) + suf. -ie, făcând aluzie la antonimul hippie])

ZGURĂ, zguri, s. f. ~ (Fig.) Negură. Din zgura vremii. ◊ Zgură bazică = produs secundar obținut la fabricarea oțelului și folosit ca îngrășămînt. Piatră de zgură = piatră de construcție, fabricată dintr-un amestec de nisip, zgură și un liant și întrebuințată la prepararea betoanelor și a plăcilor izolante. ◊ (Fig.) (Cu aluzie la culoarea neagră a reziduului) Soarele spărgea norii de zgură. (din ngr. σκουρά, σκουριά < gr. σκωρία; cf. scoare și scr. skorija, bg. zgorija, zgurija, zgurja, alb. zgürë) [def. DLRLC]