BALANȚĂ, balanțe, s. f. 1. Instrument pentru măsurarea greutății corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăți etalonate. ◊ Balanță romană = cântar cu o singură greutate etalonată, care se deplasează pe brațul lung al pârghiei inelate de al cărei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântărit. ◊ Expr. A pune în balanță = a compara două lucruri sau două fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelații din emisfera australă. 2. (Fin.) Comparație, raport între mai mulți indicatori care trebuie echilibrați; (concr.) tabel, situație care conține o asemenea operație etc. ◊ Balanță de verificare = operație contabilă de totalizare a cifrelor din debit și a celor din credit; situația conturilor la o anumită dată. Balanță comercială (a unei țări) = raportul dintre valoarea generală a importului și cea a exportului. – Din fr. balance.

BANCĂ², bănci, s. f. 1. Intreprindere financiară care efectuează operații de plată și de credit (și organizează circulația bănească). ♦ Bancă de organe = serviciu medical care dispune de sânge pentru transfuzii, de cornee pentru transplantări etc. 2. (La unele jocuri de cărți) Sumă pe care bancherul (2) o ține în fața lui spre a plăti câștigurile celorlalți jucători. ◊ Expr. A sări (sau a face să sară) banca (în aer) = a câștiga un pot egal cu întreaga sumă pusă de bancher (2) în joc. – Din it. banca, fr. banque.

BONITATE, bonități, s. f. 1. Capacitate de plată și de credit; solvabilitate, solvență. 2. Capacitate a unei ape, a unui teren etc. de a fi bine exploatate. – Din germ. Bonität.

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă¹. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, (nici) masă = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire care adăpostește o scară. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație = construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

DATORIE, datorii, s. f. 1. Sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ◊ Loc. adv. Pe datorie = pe credit. ◊ Expr. A se băga în datorii = a face datorii, a se îndatora. A se îngloda (sau a se îneca) în datorii = a se împrumuta cu sume mari, care nu mai pot fi restituite. 2. Obligație legală sau morală; îndatorire. ◊ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligație, pentru că trebuie. La datorie = în locul unde te cheamă obligațiile (de serviciu). ◊ Expr. A fi de datoria cuiva să... = a fi obligația cuiva să... A crede de datoria sa să... = a se crede obligat să... – Dator + suf. -ie.

GUVERNATOR, guvernatori, s. m. 1. (În unele state) Persoană care conduce, în numele șefului statului, o unitate administrativ-teritorială mai mare sau un teritoriu dependent, o colonie. 2. Persoană care conduce o instituție de credit depinzând de o autoritate centrală. – Guverna + suf. -tor.

LEFTERIE, lefterii, s. f. (Fam.) Credit; încredere. ◊ Expr. A-și mânca (sau a-și pierde) lefteria = a-și pierde reputația de om cinstit față de cineva. – Din ngr. (e)leftería „libertate”.

MASĂ¹, mase, s. f. 1. Mulțime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populației. ◊ Loc. adj. De masă = care cuprinde, care antrenează o (întreagă) colectivitate umană. ◊ Cântec de masă (sau de mase) = cântec cu conținut patriotic, având un caracter mobilizator. 2. Îngrămădire de elemente (de aceeași natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. ◊ Masă verde = nutreț pentru vite; furaj. Mase plastice = materiale plastice. Masă de aer = porțiune imensă, relativ omogenă, a troposferei, cu proprietăți distincte față de porțiunile înconjurătoare. ◊ Loc. adj. și adv. În masă = a) în cantitate mare; masiv. Transporturi în masă; b) cu toții; în număr mare. ♦ Cantitate mare din ceva (în raport cu restul ansamblului). ◊ Masa vocabularului = partea cea mai mare și mai mobilă a vocabularului. ♦ Corp solid, compact; bloc. 3. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerată ca o mărime caracteristică (în raport cu volumul). ◊ Masă atomică = greutate atomică. Masă moleculară = greutate moleculară. Masă specifică = densitate. 4. (Jur.) Totalitate a creditelor sau a datoriilor unui falit; fond bănesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. – Din fr. masse.

AMORTIZA, amortizez, vb. I. Tranz. 1. A împiedica propagarea unui zgomot, a unui șoc. ♦ A scădea progresiv, în timp, amplitudinea unei mărimi caracteristice pentru un fenomen de ondulație. 2. A stinge treptat creditele pe termen lung prin plăți succesive sau prin răscumpărarea creanțelor. ♦ A recupera o investiție. – Cf. fr. amortir.

MUNTE, munți, s. m. 1. Ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri. ◊ Expr. Prin munți și văi = peste tot, pretutindeni, pe tot întinsul. ♦ Regiune, zonă muntoasă. 2. Fig. Grămadă, cantitate mare (și înaltă) din ceva; morman. ♦ Om foarte înalt (și solid). 3. (În sintagma) Munte de pietate = întreprindere capitalistă de credit specializată în acordarea de credite pe baza amanetării obiectelor de uz personal; casă de lombard. – Din lat. mons, -tem.

DISCREDITA, discreditez, vb. I. Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde creditul, considerația, încrederea altora; a (se) compromite. – Din fr. discréditer.

FINANCIAR, -Ă, financiari, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de organizarea finanțelor, privitor la finanțe, la circulația banilor, a creditului etc.; p. ext. bănesc. 2. S. m. și f. Specialist în operații financiare (1). 3. S. m. și f. Persoană care deține capital financiar. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. financier. Cf. it. finanziario.

SOLD, solduri, s. n. 1. Diferență între totalul sumelor înscrise în debitul unui cont și totalul sumelor înscrise în creditul aceluiași cont. ♦ Rest de plată la lichidarea unei obligații. 2. Marfă rămasă nevândută (și care se desface cu preț redus). – Din fr. solde.

PARTIDĂ, partide, s. f. 1. Desfășurare completă a unui joc distractiv sau sportiv, cu toate fazele lui succesive, în urma cărora se stabilesc câștigătorii; întrecere sportivă; meci. ◊ Expr. (Fam.) A pierde partida = a nu reuși într-o acțiune sau într-o întreprindere, a suferi un eșec, a nu avea nici o șansă. ♦ Petrecere, distracție în grup, organizată după un anumit program. O partidă de vânătoare. 2. Căsătorie sau proiect de căsătorie (avantajos); p. ext. persoană vizată pentru un proiect de căsătorie. 3. (Înv.) Partid; grupare, tabără. ◊ Expr. A fi de partida cuiva = a fi partizanul unei grupări. A lua partida cuiva = a trece de partea cuiva, a lua apărarea cuiva. 4. (Cont.) Cont. ◊ (Contabilitate în) partidă dublă = metodă de evidență contabilă în care înregistrarea operațiilor se face concomitent în debitul unui cont și în creditul altui cont. (Contabilitate în) partidă simplă = metodă de evidență contabilă în care înregistrarea se face fie numai în debitul unor conturi, fie numai în creditul altor conturi. 5. Cantitate de mărfuri vândută sau cumpărată o dată. 6. Parte dintr-o compoziție muzicală executată de unul dintre membrii unui ansamblu, care execută această parte. [Pl. și: (4) partizi] – Din ngr. partídha, it. partita, fr. partie.

PLAFONAT, -Ă, plafonați, -te, adj. (Despre fonduri bănești, credite etc.) Care poate merge numai până la o anumită limită. ♦ Fig. Mărginit, limitat. – V. plafona.

VERESIE s. f. (Pop. și fam.) Credit. ◊ Loc. adv. Pe veresie = fără a primi banii imediat; p. ext. degeaba, gratis. – Din tc. veresiye.

ORDONATOR, -OARE, ordonatori, -oare, s. m. și f. Conducător al unei instituții bugetare, centrală sau locală, care are dreptul să dispună de creditele bugetare aprobate prin planul de venituri și de cheltuieli al instituției. – Din fr. ordonnateur.

CREDIT, credite, s. n. 1. Relație (economică) bănească ce se stabilește între o persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, și o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care primește împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat (cu titlu rambursabil și condiționat de obicei de plata unei dobânzi); creanța creditorului; obligația (bănească), datoria celui creditat; (concr.) valoarea, suma de bani pe care creditorul o cedează cu titlu rambursabil debitorului său. ◊ Scrisoare de credit = înscris care autorizează pe purtătorul său să primească un anumit credit. ◊ Expr. A da pe credit = a vinde fără a primi banii imediat (cu plata temporar amânată). A deschide (cuiva) un credit = a pune la dispoziția cuiva, cu respectarea formelor legale, un credit în limitele și în condițiile stabilite de mai înainte. A face (cuiva) un credit = a) a vinde (cuiva) marfă pe datorie; b) a acorda încredere cuiva, a aștepta cu încredere comportarea bună a cuiva. 2. Sector, sferă a circulației care cuprinde relațiile de credit (1). 3. Coloana din dreapta a unui cont, în care se înscriu reducerile (scăderile) de activ sau sporurile (creșterile) de pasiv. 4. Fig. Considerație, încredere, stimă, autoritate, influență, trecere de care se bucură cineva. – Din fr. crédit.

LOMBARD, lombarduri, s. n. 1. Împrumut sau avans de bani având drept garanție efecte publice (titluri de rentă, acțiuni, obligațiuni etc.), obiecte de valoare etc., depuse ca gaj. 2. Instituție de credit care acordă astfel de împrumuturi. – Din germ. Lombard, fr. lombard, it. lombardo.

COOPERATIVĂ, cooperative, s. f. 1. Organizație economică formată prin asocierea liber consimțită a unui grup de persoane (mici producători, meseriași, consumatori), pentru producerea, cumpărarea, desfacerea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii. ◊ (În trecut) Cooperativă Agricolă de Producție = unitate economică socialistă autonomă, realizată prin asocierea țărănimii, bazată pe proprietatea cooperatistă asupra mijloacelor de producție și a producției. Cooperativă meșteșugărească = unitate economică autonomă, în care se unește de bunăvoie un grup de meseriași pentru a lucra în comun cu mijloace aduse de ei în proprietate comună sau cumpărate în comun. 2. (Concr.) Magazin de desfacere al unei organizații cooperatiste de consum sau de producție. – Din fr. coopérative

COOPERAȚIE, s. f. 1. Cooperare. 2. Asociere, uniune de persoane în întreprinderi cooperatiste (de producție, de consum, de desfacere, de credit, prestări de servicii etc.). – Din fr. coopération, rus. kooperațiia.

MÂNCA, mănânc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură și a-l înghiți; a folosi în alimentație, a consuma. ◊ Expr. A (nu) avea ce mânca = a (nu) avea din ce trăi. A mânca pâinea cuiva = a fi în slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi întreținut de cineva. A (nu mai) mânca (pâine și sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) conviețui cu cineva; a (nu) se (mai) afla în raporturi intime sau prietenești cu cineva. A-și mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgârcit. A mânca rahat = a minți; a bârfi, a cleveti. A-i mânca (cuiva) rațele (sau câinii) din traistă (sau din buzunar) = a) a fi mic de statură; b) a fi bleg, prost. (Parcă) a mâncat laur, se spune despre cineva care (parcă) și-a pierdut mințile. A-i mânca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede că tot ce zboară se mănâncă = a fi naiv, credul; a-și face iluzii. (Pop.) Mănâncă-l fript sau mănânc-o friptă, se spune pentru a exprima disprețul față de cineva sau de ceva, precum și renunțarea la un anumit lucru. A mânca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A mânca foc (sau jeratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A mânca (cuiva sau a-și mânca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețile^^[1] etc.) = a(-și) irosi, a(-și) distruge viața, tinerețea etc. A-i mânca sufletul (cuiva) = a supăra, a necăji, a chinui (pe cineva) peste măsură. A mânca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-și mânca credința (sau omenia, lefteria) = a-și pierde prestigiul, cinstea, creditul. A mânca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare plăcere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent și drăgăstos. Să-l (sau s-o) mănânci din ochi (nu alta), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare, iubită. A mânca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare poftă (la ceva). (Pop.) Mânca-ți-aș ochii sau mânca-te-aș, se spune pentru a-și exprima afecțiunea față de persoana căreia i se adresează (căutând să-i câștige bunăvoința). A mânca bătaie (sau trânteală, chelfăneală etc.) = a fi bătut de cineva; p. ext. a fi învins (într-o luptă, într-o competiție, la un joc de societate etc.). A mânca (o) săpuneală (sau papară) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mâncând pământul sau a mânca pământul fugind (sau alergând) = a fugi foarte repede, în graba mare. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trăi din... ♦ Fig. A lua, a-și însuși (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmăni pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a pătimi, a îndura, a înghiți. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre animale și despre păsări sălbatice) A rupe prada în bucăți, a sfâșia (și a devora). ◊ Expr. A mânca carne de om = (despre oameni) a fi rău, crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenți fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre părți ale corpului) A produce o senzație de mâncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mânca (pe cineva) spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar vrea să fie bătut. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef să bată pe cineva. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma dreaptă = a avea o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma stângă = a avea o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mânca (pe cineva) tălpile = a nu avea astâmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece. Te mănâncă cojocul = nu te astâmperi, nu te potolești, vrei să te bat; cauți bătaie. (Pop.) A-l mânca (pe cineva) să... = a simți impulsul, îndemnul irezistibil să... a fi tentat să... 5. A roade cu dinții un lucru necomestibil, a-și înfige dinții într-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face pe cineva să sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rău (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dușmăni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. – Lat. manducare.

CONT, conturi, s. n. 1. Socoteală scrisă alcătuită din două părți (debit și credit), care exprimă valoric, în ordine cronologică și sistematică, existența și mișcările unui anumit proces economic pe o perioadă de timp determinată. ◊ Evidența acestor operații. 2. (În expr.) A trece la (sau în) cont = a înscrie la rubrica datoriilor o notă. A cere (cuiva) cont = a da (cuiva) lămuriri asupra faptelor sau intențiilor sale; a se justifica. A ține cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare. Pe cont propriu = pe propria răspundere, în mod independent. În contul (cuiva sau a ceva) = pentru (cineva sau ceva), pe seama (cuiva sau a ceva). – Din fr. compte, it. conto. Cf. germ. Konto.

DISCREDITAT, -Ă, discreditați, -te, adj. Care și-a pierdut creditul, considerația, bunul renume; compromis. – V. discredita.

REEȘALONAT, -Ă, reeșalonați, -te, adj. (Despre datorii, credite etc.) Care a fost eșalonat din nou, la noi termene. – V. reeșalona.

DEVIZE s. n. pl. Documente de credit și de plată (cambii, cecuri etc.) emise în valută străină și pe baza cărora beneficiarul obține o anumită cantitate de valută dintr-o altă țară; mijloc de plată în valută străină. – Din fr. devises.

SCONT, sconturi, s. n. 1. Operație de credit care constă în cumpărarea efectelor de comerț de către bănci, cu reținerea din valoarea lor nominală a dobânzii până la scadență și a unui comision. ♦ Sumă de bani reprezentând dobânda la un împrumut, pe care o bancă și-o reține cu anticipație la acordarea împrumutului. 2. (Rar) Reducere acordată unui debitor din valoarea unei polițe sau a unei datorii plătite înainte de scadență; recalculare și diminuare a dobânzilor, când plata unei obligații se face înainte de termen. – Din it. sconto.

SCRISOARE, scrisori, s. f. 1. Comunicare scrisă trimisă cuiva prin poștă sau prin intermediul unei persoane; epistolă, răvaș. ◊ Scrisoare de credit = document prin care un bancher sau o bancă cere altui bancher sau altei bănci să pună la dispoziția purtătorului o sumă de bani. ♦ (La pl.) Culegere de corespondență având valoare literară sau istorică. ♦ (La pl.) Operă literară în proză scrisă sub formă de corespondență. 2. (Înv.) Faptul de a scrie; ceea ce este scris. 3. (Pop.) Scris¹ (2). 4. (Înv.) Hârtie scrisă, document, act. ◊ Scrisoare de acreditare = document prin care se atestă calitatea unui diplomat de a reprezenta un anumit stat în relațiile cu un alt stat. Scrisoare de trăsură = act care conține condițiile intervenite între cel care expediază o marfă și cel care o transportă (serviciul de coletărie, poștă etc.); fraht. 5. (Înv.) Scriere (3). – Scris + suf. -oare.

CUANTUM, cuantumuri, s. n. Cantitate, sumă (neprecizată) la care se urcă o cheltuială, un credit etc. [Var.: cvantum s. n.] – Din fr., lat. quantum.

CREDITA, creditez, vb. I. Tranz. 1. A acorda sau a deschide cuiva un credit (1); a împrumuta pe cineva cu o sumă de bani; a vinde cuiva pe credit. 2. A face o înregistrare în creditul unui cont. – Din fr. créditer.

CREDITOR, -OARE, creditori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre persoane fizice sau juridice) Care a creditat; (despre sume) care se înscrie în creditul unui cont. 2. S. m. și f. Titular al unui drept de creanță; persoană sau instituție care a acordat cuiva un credit (1). – Din fr. créditeur.

Credit ≠ debit

APRECIERE s. 1. v. evaluare. 2. atenție, cinste, cinstire, considerație, onoare, prețuire, respect, stimă, trecere, vază, (livr.) condescendență, deferență, rating, reverență, (înv. și reg.) seamă, (reg.) prețuială, (Mold.) lefterie, (înv.) laudă, socoteală, socotință, (grecism înv.) sevas, (înv. fam.) baftă, (fig.) credit. (Se bucură de ~ tuturor.) 3. v. recunoaștere. 4. aviz, judecată, opinie, părere, verdict. (Așteptăm cu nerăbdare ~ publicului.)

AUTORITATE s. 1. for, organ. (~ățile superioare de stat.) 2. putere, (astăzi, rar) stăpânire. (Reprezentantul ~ății.) 3. v. putere. 4. (la pl.) v. oficialități. 5. (înv.) stăpânire. (Cârmuiește cu deplină ~.) 6. dominare, dominație, hegemonie, putere, stăpânire, supremație, (înv.) puternicie, stăpânie, tărie, țiitură, (latinism înv.) potestate. (Și-a întins ~; se afla sub ~ romană.) 7. v. calitate. 8. ascendent, considerație, influență, înrâurire, prestigiu, reputație, respect, stimă, trecere, vază, (înv.) înrâurită, (fig.) credit. (Se bucură de o mare ~.) 9. v. somitate.

CREDINȚĂ s. v. asigurare, chezășie, concesiune, credit, crez, datorie, garanție, încredere, logodnă, simbolul credinței.

CREDIT s. 1. v. împrumut. 2. v. datorie.

CREDIT s. v. apreciere, ascendent, atenție, autoritate, cinste, cinstire, considerație, influență, încredere, înrâurire, onoare, prestigiu, prețuire, reputație, respect, stimă, trecere, vază.

DATORIE s. 1. (înv.) dator, îndatorință, îndatorire. (Ți-ai plătit ~?) 2. credit, (pop. și fam.) veresie, (Transilv. și Olt.) credință. (Cumpără pe ~.) 3. v. obligație. 4. v. oficiu. 5. îndatorire, obligație, (livr.) servitute. (~ față de propria noastră concepție.)

ÎMPRUMUT s. (FIN.) credit. (Ce ~ i-a acordat?)

ÎMPUȚINA vb. 1. v. reduce. 2. a (se) micșora, a (se) reduce, a (se) restrânge, a scădea, (înv. și reg.) a (se) strâmta. (Locurile de pășune s-au ~.) 3. a se reduce, a scădea, (Transilv.) a scăpăta. (Creditul s-a ~ mult.)

ÎNCREDERE s. 1. (pop.) crezare, crezământ, (fig.) credit. (Se bucură de ~ lui.) 2. (livr.) confiență, (înv.) credință. (Nu am ~ în el.) 3. nădejde, siguranță. (Pot să am ~ în voi?) 4. optimism. (Privește cu ~ viitorul.)

RAMBURSA vb. a înapoia, a restitui. (A ~ creditul primit.)

VERESIE s. v. credit, datorie.

credit s. n., pl. credite

devize (documente de credit și de plată în valută străină) s. n. pl.

ACREDITIV ~e n. Document prin care o instituție de credit dă altei instituții dispoziția de a plăti o sumă de bani beneficiarului. /<fr. accreditif, germ. Akkreditiv

A AMORTIZA ~ez tranz. 1) (zgomote, șocuri etc.) A face să se amortizeze. 2) fin. (datorii, credite) A stinge treptat prin plăți succesive. 3) (valoarea mijloacelor fixe) A scădea treptat ca urmare a uzării în perioada de utilizare. /<fr. amortir

BANCĂ² bănci f. 1) Instituție financiară care efectuează operații de plată și de credit. ~ agricolă. 2) Clădire unde se află această instituție. ~a națională se află în centrul orașului. 3): ~ de date ansamblu de date dintr-un anumit domeniu, organizate în scopul optimizării folosirii lor. [G.-D. băncii] /<fr. banque, it. banca

BONITATE f. 1) Capacitate de plată și de credit a unei persoane sau instituții; solvabilitate. 2) Capacitate a unei ape, a unui teren etc. de a da producție bună prin exploatare. /<germ. Bonität

CONT ~uri n. 1) Ansamblu de operații constând din debit și credit, care exprimă valoric existența și mișcarea unui mijloc sau proces economic într-o anumită perioadă de timp. ~ bugetar. ~ curent. ~ personal. 2) Registru care conține astfel de operații. * A glumi (sau a face spirite) pe ~ul cuiva a lua în râs pe cineva; a-și bate joc. A ține ~ de ceva a ține seama de ceva; a lua în considerație. A da cuiva ~ de ceva a da cuiva socoteală de ceva; a se îndreptăți. Pe ~ propriu din proprie inițiativă și pe răspunderea sa; din mijloace materiale personale. 3) Listă în care este trecut prețul unei consumații într-un local public. 4) Sumă de bani depusă la o casă de economii de o persoană. /<fr. compte

CREDIT ~e n. 1) Operație bănească prin care creditorul acordă un împrumut debitorului. 2) Sumă de bani acordată prin această operație. 3) Parte din dreapta a unui cont unde se înregistrează sumele de bani. 4) fig. Considerație de care se bucură cineva; trecere. /<fr. crédit

A CREDITA ~ez tranz. 1) (sume de bani, bunuri materiale) A da pe credit; a acorda prin credit. 2) (sume de bani) A da pentru un timp (cu condiția restituirii); a împrumuta. 3) (mărfuri) A vinde pe credit. 4) (sume de bani, materiale) A înscrie în creditul unui cont. /<fr. créditer

CREDITOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care ține de credite; propriu creditelor. 3) și substantival Care dă credit. /<fr. créditeur

CUANTUM n. Mărime, cantitate (neprecizată) la care se ridică o cheltuială, un credit etc. [Sil. cu-an-] /<fr., lat. quantum

A SE DISCREDITA mă ~ez intranz. A-și pierde creditul, reputația; a se compromite. /<fr. discréditer

GUVERNATOR ~i m. (în unele state) 1) Conducător al unei mari unități teritorial-administrative (provincie, ținut, colonie etc.). 2) Conducător al unei instituții bancare sau de credit, numit de guvern. /a guverna + suf. ~tor

ORDONATOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. fin. Persoană care ordonă plata unor cheltuieli. ◊ ~ de credite conducător al unei instituții care poate dispune de creditele bugetare ale acesteia. /<fr. ordonnateur

SOLD ~uri n. 1) Diferența dintre debitul și creditul unui cont. 2) Rest de plată la încheierea unor socoteli. 3) la pl. Marfă nevândută care se pune din nou în vânzare, dar cu un preț mai mic. /<fr. solde

BALANSA vb. I. 1. tr., refl. A (se) mișca în așa fel încît să oscileze fără să-și piardă echilibrul; a oscila, a (se) legăna. 2. tr. A balansa un cont = a egala debitul cu creditul unui cont. 3. tr. A crea un echilibru între doi factori; a cumpăni. [Var. balanța vb. I. / < fr. balancer].

ANGAJAMENT s.n. 1. Obligație luată de cineva, din proprie inițiativă, de a face ceva; promisiune solemnă. ◊ (Ec.) Angajament de plată = obligație asumată în scris de o întreprindere față de bancă, la contractarea unui credit, cu privire la utilizarea și rambursarea creditului respectiv. 2. Punerea pucului sau a mingii în joc (la hochei și baschet). [< fr. engagement].

CREDITARE s.f. Acțiunea de a credita; acordare de credit. [< credita].

DISCREDIT s.n. Pierdere, micșorare a creditului, a încrederii de care se bucură cineva. [< fr. discrédit, it. discredito].

DISCREDITARE s.f. Acțiunea de a (se) discredita și rezultatul ei; pierdere a reputației, a creditului. [< discredita].

EXTRAS s.n. 1. Fragment, pasaj, citat scos, reprodus dintr-o lucrare. ♦ Act în care s-au reprodus fragmentar părțile esențiale dintr-un document. ◊ În extras = reprodus aparte, fragmentar; extras de cont = copie a situației creditului și a debitului unui cont curent într-o anumită perioadă de timp. ♦ Articol, studiu apărut într-o publicație periodică etc. tipărit aparte în broșură. 2. Extract. [Var. estras s.n. / < extrage, cf. lat. exstractum, fr. extrait].

BANKING s. n. Principiu de ~ = ansamblu de idei privind politica monetară, reprezentat de un grup de economiști englezi, care susțineau că mijloacele de circulație nu se pot reduce numai la aur și la simbolurile lui, ci trebuie completate cu banii de credit emiși de bănci pe baza (re)scontării polițelor comerciale. (<engl. banking [principle])

ACREDITA vb. I. tr. 1. A da puteri unui reprezentant pe lîngă un guvern străin; a împuternici. 2. A face demn de crezare. 3. A deschide un credit; a credita. [< fr. accréditer, cf. it. accreditare, germ. akkreditieren].

ACREDITIV s.n. 1. Faptul sau efectul unui credit sau al unei creditări. 2. Sumă de bani rezervată de un cumpărător din contul său la o unitate bancară ce servește un furnizor pentru ca acestuia să i se poată face plata în momentul în care dovedește expedierea (predarea) mărfurilor. ♦ Sumă de bani depusă de cineva la o unitate a Casei de economii și consemnațiuni pentru a-i sta la dispoziție (la cerere) la o altă unitate; documentul prin care se certifică o asemenea depunere. [< fr. accréditif].

BANCĂ¹ s.f. Instituție financiară care execută operații de plată și de credit. ◊ Bancă de emisiune = instituție care are dreptul să emită bancnote; bilet de bancă = bancnotă. [< fr. banque, it. banca].

BONITATE s.f. 1. Calitatea unei zone forestiere de a produce arboreturi mai bune sau mai slabe din punctul de vedere al producției la hectar în material lemnos. 2. (Fin.) Solvabilitate, capacitate de plată și de credit. [< germ. Bonität, cf. lat. bonitas].

arcaliu, arcalii, s.m. (înv.) om influent, cu credit

act (acte), s. n. – 1. Document, înscris. – 2. Manifestare, acțiune, fapt. < Fr. acte. – Der. (din. fr.) acțiune, s. f.; acționa, vb.; acționar, s. m.; acționist, s. m. (acționar); activ, adj.; activ, s. n. (credit); activa, vb. (a pune în mișcare); activist, s. m. (agitator comunist); activitate, s. f.; actual, adj.; actualist, s. m. (adept al actualismului); actualitate, s. f.; actualiza, vb.; inacțiune, s. f.; inactiv, adj.; inactual, adj.

CRAH s.n. Fenomen economic manifestat prin lipsa acută a creditului pe piață, prin scăderea bruscă a cursului acțiunilor la bursă și prin devalorizarea monedei; dezastru financiar. [Pl. -uri. / < germ. Krach].

CREDIT s.n. 1. Procurare de capital prin împrumut făcut pe baza încrederii sau a solvabilității. ♦ Sistem financiar care constă în împrumuturi cu dobîndă; sumă de bani dată cu împrumut. 2. Partea din dreapta a unui cont, care reprezintă sumele avansate. 3. (Fig.) Considerație, stimă, influență, autoritate de care se bucură cineva în fața semenilor săi. [Pl. -te. / cf. fr. crédit, it. credito, lat. creditum].

CREDITA vb. I. tr. A acorda, a deschide (cuiva) un credit. [< fr. créditer].

CREDITOR, -OARE adj. Referitor la credite; care dă credit. // s.m. și f. Persoană, instituție etc. care a dat bani cu împrumut sau care are de primit o datorie. [Cf. it. creditore, fr. créditeur].

CUANTUM s.n. Cantitate, sumă (neprecizată) la care se ridică o cheltuială, un credit etc. [Pron. cuan-, var. cvantum s.n. / < lat. quantum].

DISCREDITA vb. I. tr., refl. A face ca cineva să-și piardă sau a-și pierde încrederea, creditul altora, a(-și) strica reputația. [< fr. discréditer, cf. it. discreditare].

FINANCIAR, -Ă adj. Referitor la circulația banilor, a creditelor etc.; (p. ext.) bănesc. // s.m. și f. 1. Specialist în operații financiare. 2. Bancher; capitalist. [Pron. -ci-ar. / < fr. financier, it. finanziario].

bancă (bănci), s. f. – 1. Scaun lung. – 2. Întreprindere financiară care efectuează operații de plată și credit. – 3. (La unele jocuri de cărți) Sumă din care bancherul plătește cîștigurile celorlalți jucători. – 4. (Înv.) Bilet de bancă. – 5. (Înv.) În arg., hîrtie de o sută de lei. – Var. banc, s. n. (bancă la jocuri de cărți; glumă, brașoavă). – Mr. bancu, bancă, megl. bancă. It. banca, fr. banque (sec. XVIII). Var. banc, reproduce fidel fonetismul fr. Cuvîntul mr., din it. (Ruffini 328). Toți der. sînt împrumuturi directe: bancar, adj., din it. bancario; banco, s. m. (bancă la jocuri de cărți), din it.; bancher, s. m., din it. banchiero, fr. banquier; banchetă, s. f., din fr. banquette; banchiză, s. f., din fr. banquise; bancnotă, s. f., din germ. Banknote, cf. mag. banknotta (Borcea 177); bancrută, s. f., din fr. banqueroute, care la rîndul său provine din it. banca rotta; băncuță, s. f. (monedă de 50 bani; odinioară, în Trans., monedă de 20 creițari), din germ. Bankozettel, transformat prin etimologie populară într-un diminutiv de la bancă (Hasdeu 3193; Borcea 177).

LOMBARD s.n. (Ec.) Împrumut avînd drept garanție efecte publice (titluri de rentă, acțiuni etc.) depuse ca gaj. ♦ Instituție pe credit care acordă astfel de împrumuturi. [Cf. germ. Lombard, fr. lombard, it. lombardo].

șporcasă, șporcăși, s.f. (reg.) bancă de credit.

SOLD s.n. 1. Diferență dintre debitul și creditul unui cont. ♦ Rest de plată la lichidarea unei socoteli. 2. Rest, rămășiță dintr-o marfă, care urmează să se vîndă cu un preț mai scăzut. [< fr. solde, engl. sold < sell – a vinde].

TITLU s.n. 1. Calitate obținută de cineva în urma unor studii speciale sau în urma unei performanțe sportive. ♦ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ (În orînduirea feudală și capitalistă) Demnitate, rang. 2. Cuvînt sau text situat în fruntea unei cărți, a unui capitol etc. indicînd rezumativ materia care se tratează; (p. ext.) orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele acestuia, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ♦ Cu titlu de = Cu caracter de, ca... 3. Capitol în textele de legi, în regulamente etc. 4. (Jur.) Titlu de proprietate = act scris care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun; (ec.) titlu de credit = document scris consacrat prin acte normative și reprezentînd o obligație de rambursare la scadență a unei anumite sume de bani. 5. (Fig.) Bază legală, drept. 6. Cantitatea de metal nobil dintr-un aliaj, exprimată în părți la mie; titru (2). [< lat. titulus].

crede (-d, -ezut), vb. – 1. A socoti, a-și imagina, a-și închipui. – 2. A fi de părere. – 3. A avea încredere. – 4. A avea credință religioasă. – 5. A da credit părerii altcuiva. – 6. A înțelege, a compătimi, a fi înțelegător față de durerea cuiva. – 7. (Refl.) A fi îngîmfat, a avea o părere bună despre sine. – Mr. cred, cridzui, credere, istr. credu. Lat. crēdĕre (Pușcariu 411; Candrea-Dens., 404; REW 2307; DAR); cf. it. credere, prov., v. cat. creire, fr. croire, sp. creer, port. crer. – Der. crez, s. n. (totalitatea principiilor cuiva, concepția de viață); crezut, s. m. (persoană de încredere; împuternicit); necrezut, adj. (incredibil); crezător, adj. (încrezător; credul); crezare, s. f. (încredere); crezămînt, s. n. (încredere, credit); încrede, vb. (a încredința ceva cuiva; rar, a asigura; înv., a converti, a convinge; refl., a avea încredere, a avea siguranță, a spera); încrezut, adj. (încrezător; fidel; mîndru, înfumurat); încrezător, adj. (încrezător, credul); neîncrezător, adj. (incredul; bănuitor); încredere, s. f. (siguranță, credință; credulitate); neîncredere, s. f. (lipsă de încredere, suspiciune); încrezămînt, s. n. (înv., credință). Cf. credință. Der. neol. creanță, s. f. (credit), din fr. créance; credență, s. f. (înv., bufet, mobilă), din it. credenza, sec. XVIII; în Trans., cu var. înv. credenț, din germ. Kredenz(tisch); credit, s. n., din it. credito, fr. crédit; credita, vb., din fr. créditer; (a)creditivă, s. f., din germ. Akkreditiv; creditor, s. m., din it. creditore; credul, adj., din fr. crédule; credulitate, s. f., din fr.; incredul, adj.; credibilitate, s. f.

credință (credințe), s. f. – 1. Faptul de a crede. – 2. Părere, opinie. – 3. Convingere. – 4. Convingere religioasă. – 5. Siguranță, certitudine. – 6. Încredere. – 7. Garanție, cauțiune. – 8. Promisiune, angajament în căsătorie. – 9. Logodnă. – 10. Dar de logodnă. – 11. Credit comercial. – 12. (Înv.) Munci executate de administrație sau dări strînse direct de Finanțe. Lat. *credentia (Pușcariu 412; Candrea-Dens., 405; REW 2306; DAR); cf. sard. credença, logud. credenzia, v. fr. crédence (Vie de S. Alexis, 3). Pentru sensurile 8-10 (Banat, Trans.) cf. ALR, II, 158. – Der. credincer, s. m. (om de încredere, împuternicit, delegat, reprezentant; înv., slujbaș la curtea domnească însărcinat cu pivnițele cu vin și cu gustarea mîncării; înv., ostatic), cu suf. -(c)er ca medelnicer, pivnicer; credincios, adj. (credincios, sigur, de încredere; credincios, care crede în Dumnezeu; fidel, exact), pe care DAR îl presupune der. de la un lat. *credentiosus, ipoteză ce pare inutilă; necredincios, adj. (care nu are credință; păgîn; adulter); credincioșie, s. f. (înv., fidelitate, lealitate; cinste); credința, vb. (înv., a încredința; Trans., a se angaja, a promite căsătorie); necredință, s. f. (lipsă de credință; împietate; infidelitate; adulter); încredincioșa, vb. refl. (înv., a se încrede, a avea încredere); încredința, vb. (a încredința; a avea încredere; a încerca; a convinge, a asigura; a converti; a promite căsătorie); încredințător, adj. (convingător).

dator (datoare), adj. – 1. Care are de plătit o datorie, debitor. – 2. Obligat. – Var. datoriu, (Trans., Banat) dător(i), detori(u). Mr. dător. Lat. *dĕbĭtorius, în loc de dĕbĭtor (Cipariu, Gram., 86; Pușcariu 486; Candrea-Dens., 473; REW 2492; Tiktin; Candrea); cf. prov., sp. deudor, port. devedor. Vocalismul indică producerea unei contaminări semantic normală, cu dare. – Der. datoriu, s. n. (înv., datorie, obligație); datori (var. datora), vb. (a face datorii; a trebui); datorie, s. f. (sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva; obligație morală); datorință, s. f. (înv., datorie, obligație); datornic, s. m. (dator, debitor), fără a părea important de decis dacă vine de la datorie (Graur, Noms d’agent, 26), sau de la dator (Pușcariu, Dacor., VII, 446); îndatori (var. îndatora), vb. (a da credit, a da împrumut; a obliga); îndatoritor, adj. (generos, serviabil), alb. dëtürë „datorie”, detores „datornic” (cf. Meyer 66) ar putea proveni din rom.

dosolipsie (dosolipsii), s. f. – Debit și credit. Ngr. δοσοληψία (Tiktin; Gáldi 174). Sec. XIX, înv.

AMORTIZA vb. tr. 1. a stinge treptat un credit, un împrumut, prin plăți periodice. 2. a înlocui treptat capitalul fix al unei întreprinderi prin cote anuale. ◊ a recupera o cheltuială. 3. a scădea progresiv amplitudinea unei mărimi pentru un fenomen de ondulație. ◊ a atenua, a diminua (un șoc, un zgomot). (după fr. amortir)

BALANSA vb. I. tr., refl. a (se) mișca în așa fel încât să oscileze fără să-și piardă echilibrul; a oscila, a (se) legăna. II. tr. 1. a ~ un cont = a egala debitul cu creditul unui cont. 2. a crea un echilibru între doi factori. (< fr. balancer)

BANCĂ¹ s. f. 1. instituție financiară care efectuează operații de plată și de credit. ♦ ~ de emisiune = instituție care are dreptul să emită bancnote; bilet de ~ = bancnotă. 2. ~ de date (sau de informații) = instituție specializată în stocarea și furnizarea de informații prelucrate cu ordinatorul; ~ de organe = serviciu într-un spital care conservă organe anatomice în vederea utilizării lor pentru transplant. (< it. banca, fr. banque)

BILET s. n. 1. scrisoare scurtă. 2. tabletă (4). 3. mic imprimat care confirmă un drept (la un spectacol, de călătorie etc.). ♦ ~ de bancă = bancnotă; ~ de (sau la) ordin = titlu de credit prin care semnatarul se angajează față de beneficiar să plătească o anumită sumă de bani, la scadență; cambie. (< fr. billet, it. biglietto)

BLOCA vb. I. tr. 1. a supune unei blocade. 2. a împiedica mișcarea, circulația etc. 3. a imobiliza într-o anumită poziție. 4. a interzice (temporar) ocuparea unui post vacant. 5. a suspenda folosirea unor credite, conturi etc.; a interzice schimbarea unor prețuri, salarii fără autorizație guvernamentală. II. refl. (med., tehn.; despre organe) a se imobiliza, a nu mai funcționa. (< fr. bloquer)

BON s. n. 1. dovadă, înscris care autorizează pe deținător să primească ceva; notă de plată cu care se achită o marfă etc. 2. ~ de tezaur = titlu de credit emis de stat pentru atragerea de fonduri private. (< fr. bon)

BONITATE s. f. 1. încredere pe care o inspiră cineva atunci când solicită un credit; solvabilitate. 2. capacitate a unui teren, a unei ape etc. de a da o anumită producție prin exploatare. (< germ. Bonität)

CAMBIE s. f. titlu de credit prin care cineva se obligă să plătească sau dispune să se plătească de către o altă persoană o sumă de bani la un anumit termen; trată, bilet de ordin. (< it. cambio)

CLAUZĂ s. f. dispoziție specială sau accesorie inserată într-o convenție, într-un tratat, contract etc. ♦ ~ a națiunii celei mai favorizate = clauză prin care, într-un acord internațional, un stat recunoaște altui stat în relațiile bilaterale (de credit, financiare, de import-export) aceleași avantaje și privilegii acordate și altor state. (< lat. clausa, fr. clause)

CONT s. n. 1. operație contabilă cuprinzând cele două părți (debit și credit) care exprimă valoric (și cantitativ) existența și mișcările unui anumit proces economic pe o perioadă de timp. ◊ evidența acestei operații. 2. a trece în ~ = a înscrie la rubrica datoriilor; a ține ~ (de ceva) = a lua în considerare; pe ~ propriu = pe proprie răspundere. (< it. conto, germ. Konto, fr. compte)

COOPERATIVĂ s. f. 1. organizație economică formată prin asocierea liber consimțită a unui grup de persoane care concentrează mijloace de producție și forțe de muncă pentru producerea, cumpărarea, desfacerea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite, prestarea de servicii. 2. magazin de mărfuri organizat pe principii cooperatiste, unde se desfac diferite produse. (< fr. coopérative)

CRAH s. n. fenomen economic care se manifestă prin lipsa acută a creditelor pe piață, prin scăderea bruscă a cursului acțiunilor la bursă și prin devalorizarea monedei naționale. (< germ. Krach, fr. krach)

CREDIT s. n. 1. relație ce se stabilește între o persoană (creditor) care acordă, sub formă de împrumut, o sumă de bani sau alte valori și o altă persoană (debitor), care primește împrumutul, urmând ca restituirea să se efectueze la o dată ulterioară, determinată; împrumut acordat; creanța creditorului; obligația (bănească) a celui creditat. 2. sferă a circulației bănești cuprinzând relațiile de credit. 3. coloana (din dreapta) a unui cont, care reprezintă sumele avansate. 4. (fig.) încredere, considerație, stimă, autoritate de care se bucură cineva. (< fr. crédit, lat. creditum)

CREDITA vb. tr. 1. a acorda (cuiva) un credit (1); a vinde cuiva pe credit. ◊ (fig.) a arăta cuiva considerație, stimă. 2. (cont.) a înregistra creditul unui cont. (< fr. créditer)

CREDITOR, -OARE I. adj. referitor la credite; care a acreditat. II. s. m. f. 1. persoană fizică sau juridică care acordă, cu titlu de împrumut, o sumă de bani sau alte valori. 2. titular al unui drept de creanță. (< fr. créditeur, lat. creditor)

CUANTUM s. n. cantitate, nivel, sumă la care se ridică o cheltuială, un credit. (< fr., lat. quantum)

DEBITOR, -OARE I. adj. (despre sume de bani) care se înscrie în debit² (2); datorat. ◊ (despre conturi) în care debitul² (2) depășește creditul. II. s. m. f. datornic, cel care este creditat. ◊ persoană (fizică sau juridică) obligată, în temeiul unui raport juridic, să dea sau să (nu) facă ceva. (< fr. débiteur, lat. debitor)

DEPLAFONA vb. tr. a suprima limita superioară a unui credit, a unei cotizații etc. (< fr. déplafonner)

DERULATOR s. n. 1. dispozitiv servind pentru derularea și rebobinarea peliculei cinematografice. 2. ansamblu de organe într-un calculator electronic, casetofon etc. care permit reluarea și derularea benzii magnetice; derulor (2). 3. desfășurător de (credite etc.). (< derula + -tor)

DISCREDIT s. n. pierdere, micșorare a creditului de care se bucură cineva. (< fr. discrédit)

ECU s. f. unitate monetară de credit a Uniunii Europene. (< fr. écu)

EFECT s. n. 1. fenomen care succedă unui alt fenomen (cauză), fiind cu necesitate generat de acesta; urmare, consecință. ◊ traiectorie neobișnuită pe care o capătă mingea (la tenis, volei, fotbal), lovită după anumite procedee. 2. impresie făcută de ceva sau de cineva asupra cuiva; ceea ce izbește, atrage privirile, auzul etc. ♦ de ~ = impresionant; uluitor, spectaculos. 3. (pl.) obiecte, bunuri (veșminte) care aparțin cuiva. ◊ (mil.) echipament. 4. denumire generală dată cambiilor, biletelor de ordin, cecurilor etc. folosite în operațiile comerciale, în relațiile de credit etc. (< lat. effectus, germ. Effekt, după fr. effet)

ESCONTARE s. f. (fin.) operație prin care se diminuează primele încasate anterior la asigurările de viață cu dobândă compusă pe care asiguratorul le obține de la instituția de credit. (după fr. escompte)

EUROCREDIT s. n. credit acordat pe piețele europene pe termen mediu de către băncile din circuitul eurovalutar. (< euro¹- + credit)

EXPORT s. n. trimitere de mărfuri în străinătate în scop de vânzare sau de schimb comercial; mărfurile exportate. ♦ ~ invizibil = vindere de servicii altor țări (operații de transport, asigurare, credit, licențe, servicii de turism etc.); ~ de capital = investiție de capital făcută de către monopoluri în alte țări, pentru a obține cu mai multă ușurință profituri maxime. (< germ. Export)

EXTRAS s. n. 1. fragment, pasaj, citat dintr-o scriere. 2. (jur.) act în care s-au reprodus fragmentar părți esențiale dintr-un document. ♦ în ~ = reprodus parțial, fragmentar; ~ de cont = copie a situației creditului și a debitului unui cont într-o anumită perioadă de timp. 3. articol, studiu apărut într-o publicație periodică etc., tipărit aparte în broșură. 4. extract (2). (< extrage)

FACTORING/FĂCTĂRIU/ s. n. serviciu complex de natură financiară și contabilă (acordări de credite, încasări, plăți, deconturi etc.) pe care o societate comercială îl face alteia. (< engl., fr. factoring)

FINANCIAR, -Ă I. adj. referitor la finanțe, la circulația banilor, a creditelor etc.; bănesc. ♦ capital ~ = capital rezultat din contopirea capitalului bancar cu cel industrial. II. s. m. f. 1. posesor de capital financiar. 2. specialist în materie de finanțe; finanțist. (< fr. financier)

GIR¹ s. n. 1. operație prin care beneficiarul unui titlu de credit (cambie, cec etc.) transferă asupra unei alte persoane dreptul de proprietate și obligațiile ce decurg din acest document. 2. mijloc prin care cineva garantează pentru cinstea, acțiunile cuiva. (< it. giro, germ. Giro)

GIRANT s. m. cel care girează, care transmite un titlu de credit (cambie, cec etc.) unei alte persoane (giratar). (< it. girante, germ. Girant)

IMPORT s. n. introducerea de mărfuri străine în țară prin cumpărare sau pe cale de schimb; mărfurile importate. ♦ ~ invizibil = cumpărare de servicii din alte țări (operații de transport, asigurare, credit, licențe, servicii de turism etc.); de ~ = a) importat; b) (fig.) care nu are legătură cu realitățile locale; străin. (< germ. Import)

IPOTECAR, -Ă adj. garantat printr-o ipotecă. ♦ credit ~ = credit care are la bază însăși proprietatea ce face obiectul împrumutului convenit prin ipotecă. (< fr. hypothécaire)

IPOTECĂ s. f. mod de garantare cu bunuri imobiliare (clădiri, terenuri etc.) a unui credit. (< fr. hypothèque, lat. hypotheca, gr. hypotheke)

KEYNESISM s. n. doctrină economică burgheză modernă care limitează procesul reproducției la sferele circulației și consumului și, susținând că venitul național și gradul de utilizare a forței de muncă ar depinde de nivelul cheltuielilor, rolul hotărâtor în creșterea venitului național revenind consumului, consideră că statul capitalist, prin politica sa fiscală, de credit etc. și prin combaterea înclinației spre consum, ar putea preveni crizele economice. (după fr. keynésianisme)

LOMBARD¹ s. n. 1. împrumut având drept garanție efecte publice (acțiuni, obligațiuni, titluri de rentă etc.) sau obiecte de valoare depuse ca gaj. 2. instituție de credit care acordă astfel de împrumuturi. (< germ. Lombard, it. lombardo)

ORDONATOR, -OARE I. adj. care pune în ordine, organizează; care dă o imagine sistematică, sintetică. II. s. m. f. ~ de credite = cel care are dreptul de a dispune de creditele bugetare acordate prin bugetul de venituri și cheltuieli al unui stat, al unei instituții. (< fr. ordonnateur)

OVERDRAFT s. n. (fin.) restrângere a creditelor fără acoperire. (< engl. overdraft)

PROVIZIUNE s. f. 1. valoare de orice natură, echivalentul sumei de bani prevăzută într-o cambie. 2. depozit în bani sau credit deschis, pe baza căruia se poate emite un cec. (< fr. provision)

RATING [RETING] s. n. 1. indicele clasamentelor băncilor în funcție de creditul care li se poate acorda. ♦ ratingul riscului de țară = indice prin care se estimează capacitatea și dorința unei țări de a face disponibilă valuta necesară serviciului datoriei externe. 2. evaluare, apreciere. 3. rating service = agenție care stabilește gradul de popularitate a unui produs sau a unei firme (< engl., fr. rating)

REFINANȚA vb. tr. a reface resursele bănești descompletate prin acordarea de credite. (< re¹- + finanța)

ROLL-OVER RĂUL-OUVĂR/ s. n. (fin.) metodă prin care un credit pe termen mijlociu sau lung acordat de o bancă este refinanțat prin mijloace bănești împrumutate de la alte bănci pe termen scurt. (< engl. roll-over)

SOLD s. n. 1. diferență dintre debitul și creditul unui cont. ◊ rest de plată la lichidarea unei socoteli. 2. rămășiță dintr-o marfă, care se vinde cu preț redus. (< fr. solde)

STAND-BY [STEND-BAI] s. n. 1. (fin.) înțelegere dintre o bancă și client, potrivit căreia banca acordă acestuia dreptul de a obține credite succesiv, după nevoi, într-o perioadă convenită (3 la 5 ani). 2. (la aparatele electronice) indicație de stare între închis și deschis. (< engl. stand-by)

TITLU s. n. 1. calificare obținută de cineva în urma unor studii speciale sau în urma unei performanțe sportive. ♦ ~ de glorie = merit, renume, fală. ◊ demnitate, funcție, rang (nobiliar). 2. cuvânt, text pus în fruntea unei cărți, a unui capitol etc. indicând rezumativ cuprinsul; (p. ext.) orice lucrare editată. ◊ partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele acestuia, realizatorii și studioul care l-au produs. ◊ (pl.) traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ♦ cu ~ de = cu caracter de, ca... 3. capitol în textele de legi, în regulamente etc. 4. înscris, act sau fapt juridic reprezentând temeiul unui drept invocat. ♦ ~ de proprietate = act care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun; ~ de valoare = înscris, semnat și transmisibil, care constituie obiectul unor tranzacții financiare și a cărui proprietate conferă drept de asociere sau de creanță; ~ de credit = document consacrat prin acte normative și reprezentând o obligație de rambursare la scadență a unei anumite sume de bani; ~ de participație = titlul de credit care conferă dreptul la dividente, dreptul la o cotă parte din patrimoniul societății sau de a participa la activitatea societății comerciale. 5. (fig.) justificare, dovadă, drept. 6. cantitatea de metal prețios dintr-un aliaj exprimată în părți la mie; titru (3). ◊ (text.) număr care indică finețea firului de mătase și a fibrelor sintetice. (< ngr. titlos, lat. titulus, după fr. titre)

TRATĂ s. f. titlu de credit pe termen scurt care, în baza unei clauze speciale, se cedează spre încasare altei persoane decât creditorul; poliță. (< it. tratta, germ. Tratte)

WARANT s. n. recipisă, titlu de proprietate asupra mărfurilor, eliberat de antrepozitul în care acestea sunt depuse, servind ca hârtie de valoare, transmisibilă și negociabilă, și la obținerea de credit în condiții de gaj. (< fr., engl. warrant)

lefter (lefteră), adj. – Fără bani. – Mr. elefter „liber”. Ngr. ἐλεύθερος „liber” (Tiktin; DAR; Gáldi, 205), interpretat glumeț, cf. alb. ljeftër „liber”, bg. levter „celibatar”. – Der. lefteri, vb. (a curăța, a lăsa fără bani); leftereală, s. f. (cheltuială mare; acțiunea de a rămîne fără bani); lefterie, s. f. (credit), din ἐλευθερία „libertate” (DAR se îndoiește de această explicație, bazată pe o dificultate semantică; trebuie să fie o aluzie la închisoarea pentru datornici, instituție care făcea din pierderea creditului un sinonim cu pierderea libertății).

sold (-duri), s. n. – Diferență între debitul și creditul unui cont; rest de plată; marfă cu preț redus. Fr. solde. – Der. soldă, s. f. (salariu în armată); solda, vb. (a calcula soldul unui cont; a lichida o socoteală; a vinde o marfă cu preț redus), din fr. solder; soldat, s. m., din fr. soldat; soldățesc, adj. (militar); soldăție, s. f. (serviciu militar; carieră de soldat); soldățime, s. f. (mulțime de soldați).

veresie s. f. – Credit. – Mr. virise, megl. virisiiă. Tc. veresi (Șeineanu, II, 378; Lokotsch 2161; Ronzevalle 171), cf. ngr. βερεσέ, alb. veresie, bg., sb. veresija.

ALBINA, instituție de credit și economii din Sibiu (1871-1948). Cea mai importantă bancă a românilor din Transilvania.

ALLAIS [alé], Maurice (n. 1911), economist francez. Contribuții în dezvoltarea economiei matematice și în studiul echilibrului economic al monedei și al creditului („Crearea monedei și puterea de cumpărare prin mecanismele de credit”, „Conceptul surplusului și pierderii și reformularea teoriei stabilității echilibrului economic general și eficacitatea maximă”). Premiul Nobel (1988).

AMSTERDAM 1. Cap. constituțională a Olandei, port maritim (25 mil. t. trafic anual), legat de Marea Nordului prin Noordzee Kanaal; 1,86 mil. loc. (1986, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroportul Schiphol. Cel mai mare centru economic al țării. Important centru financiar internațional. Șantiere navale. Ind. constr. de mașini (turbine, produse electronice), a hîrtiei, aeronautică, chim., alim. (uleiuri, tutun). Cel mai mare centru mondial pentru șlefuirea diamantelor. Piață internațională pentru cafea, cacao, chinină, cauciuc natural. Universitate (1632). Monumente arhitectonice: Oude Kerk (sec. 14), Zuyderkerk Stadhuis (Primăria, azi palat regal, sec. 17), Rijksmuseum, casa lui Rembrandt. Muzee. Mneționat prima oară în 1275, a primit în 1300-1301 dreptul de oraș; membru al Hansei (din 1369), important centru comercial și de credit (începînd din sec. 17). Sediul principalelor companii comerciale olandeze. Cap. a Republicii Batave (1795), iar din 1806 a regatului Olanda. 2. Ins. în S. Oc. Indian, posesiune franceză; 66 km². Relief vulcanic (alt. max: 911 m). Stațiune meteorologică. Se mai numește Nouvelle-Amsterdam.

ANALÍZĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relațiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părțile lor componente, în scopul cunoașterii; examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. ♦ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecție, monolog interior etc.) a conștiinței, a trăirilor sufletești, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcțională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidențierea articulațiilor reciproce ale elementelor și pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. sistemică = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conținut = ansamblu de tehnici aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivizilor, în vederea interpretării lor științifice. A. critică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive; analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziției chimice (calitative sau cantitative) a substanțelor cu ajutorul unor reacții chimice specifice sau pe baza proprietăților fizico-chimice specifice. A. conformațională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietățile fizice și chimice ale conformerilor, stabilind conformația privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidență o substanță chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operație prin care se determină acțiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă sau calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor și fenomenelor economice, a factorilor de influență în scopul cunoașterii științifice a întregii activități economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operațiune economică, a conturilor corespondente și a părților acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleași sume; stabilirea corelației dintre pozițiile (posturile) de bilanț. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea multiplicatorilor, a metodelor calculului diferențial și integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea și explicarea legăturilor și legităților în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obținute prin observare și prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele și aplicațiile lor (ex. derivatele, diferențialele, integralele etc.), precum și relațiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton și Leibniz prin introducerea calculului diferențial și integral. Dezvoltări ulterioare se datorează Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor și evaluarea erorilor ce pot să apară în soluțiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spațiilor vectoriale, topologice și al funcțiilor definite pe aceste spații. Contribuții în a.f. au adus V. Voltera, D. Hilbert și St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, combinările și problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilități de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului și a planului de polarizare a luminii. ♦ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informației = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte informația stocată. 7. A. granulometrică v. granulometrie.

BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE ȘI DEZVOLTARE (B.E.R.D.), instituție financiară interguvernamentală la care participă 39 de state, creată în 1991, la Londra, în scopul efectuării de operațiuni de credit pentru țările Europei Centrale și de Est. Este condusă de un consiliu al guvernatorilor, format din reprezentanții țărilor membre. Are un capital inițial de 10 miliarde ECU (12 miliarde dolari).

ACCEPT, accepte, s. n. Document de credit emis de o întreprindere asupra alteia și prevăzut cu o mențiune semnată de aceasta din urmă, prin care se obligă să achite o anumită sumă de bani la termenul fixat de emitent. – Germ. Akzept (lat. lit. acceptus).

ACREDITIV, acreditive, s. n. Una dintre formele principale de decontare în economia socialistă, constînd dintr-un document prin care o instituție de credit dă altei instituții dispoziția de a plăti cuiva, după îndeplinirea unor obligații, o anumită sumă de bani (asigurată prin imobilizarea ei prealabilă la bancă). ♦ (În economia capitalistă) Mandat pe care îl dă o instituție comercială alteia, împuternicind-o să plătească la cerere, unei terțe persoane, o sumă de bani în sarcina contului său. – Fr. accréditif.

lefterie, lefterii s. f. 1. credit; încredere. 2. cinste. 3. (intl.) casă de bani.

AMORTIZA¹, amortizez, vb. I. Tranz. 1. A stinge treptat creditele pe termen lung, prin plăți succesive sau prin răscumpărarea creanțelor. 2. A crea fondurile bănești necesare pentru înlocuirea în natură (prin reparații și construcții capitale) a uzurii fizice și morale a fondurilor fixe deținute de o întreprindere, pe măsură ce acestea își transmit valoarea asupra valorii fiecărei unități de produs. – După fr. amortir.

BALANSA, balansez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) înclina cînd într-o parte, cînd într-alta; a (se) legăna. 2. Tranz. (În expr.) A balansa un cont = a face să se egaleze debitul cu creditul. 3. Tranz. Fig. A crea un echilibru între doi factori; a cumpăni. – Fr. balancer.

BALANȚĂ, balanțe, s. f. 1. Aparat pentru măsurarea greutății corpurilor, format dintr-o pîrghie la capetele căreia se așază, de o parte, obiectul de cîntărit și, de cealaltă parte, greutatea care echilibrează acest obiect. ◊ Expr. A pune în balanță = a cumpăni fapte sau argumente în vederea luării unei hotărîri. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelații din emisfera australă; cumpăna. 2. (Fig.) Comparație, raport între două sume, conturi etc. ◊ Balanță de verificare = operație contabilă constînd din totalizarea separată a cifrelor din debitul și din creditul conturilor; situația conturilor la o anumită dată. Balanță comercială (a unei țări) = raportul dintre valoarea generală a importului și cea a exportului. – Fr. balance.

BANCĂ², bănci, s. f. 1. Institut de credit care efectuează operații financiare. ◊ Bancă de emisiune = bancă învestită cu dreptul de a emite bancnote. 2. (La unele jocuri de cărți) Banii puși în joc de cel ce conduce jocul. – It. banca (fr. banque).

pe veresie expr. (pop.) 1. pe credit. 2. gratuit, pe gratis.

a-și pierde lefteria expr. a-și pierde reputația de om cinstit față de cineva; a-și pierde creditul moral față de cineva.

CAMBIE (< it.) s. f. (FIN.) Efect de comerț, reprezentând un titlu de credit pe termen scurt, prin care emitentul, în calitate de debitor (tras), se obligă să plătească necondiționat sau să dispună plata unei sume de bani creditorului (trăgătorului), ca titular sau la ordinul acestuia, la o anumită dată sau la prezentarea înscrisului. Obligativitatea plății îi conferă calitatea de bilet la ordin, iar obligația de a face să se plătească, pe aceea de trată sau poliță.

CAPITAL 1. Bogăție, sumă mare de bani, patrimoniu. 2. Sumă de bani constituind elementul principal al unei datorii. 3. P. ext. Ansamblul resurselor acumulate la nivel micro- sau macro-economic. 4. Ansamblul valorilor materiale, spirituale rezultate din activitatea umană și și totalitatea valorilor financiare deținute de o persoană, întreprindere, țară, utilizate în scopul obținerii unui venit. Din punct de vedere al rolului și modului de valorificare în circuitul economic, c. se diferențiază în c. productiv și c. financiar. ♦ C. productiv (factor de producție) cuprinde c. real (bunuri de c. tangibil) și c. uman (bunuri de c. intangibil). C. real (valorile materiale sub forma mijloacelor de producție folosite la obținerea altor bunuri de c. și a bunurilor de consum) este format din c. fix (mașini, utilaje, instalații, echipamente, construcții etc., care participă la mai multe cicluri de producție, depreciiindu-se treptat) și c. circulant (materii prime, combustibili, semifabricate, care se consumă într-un singur ciclu de producție). C. uman include valorile spirituale productive sub forma calificării profesionale, a cunoștințelor încorporate în forța de muncă prin investiții în educație, învățămînt, cultură, sănătate etc., care sporesc eficiența muncii. C. financiar reprezintă ansamblul c. bănesc și al hîrtiilor de valoare. C. bănesc include c. lichid (cantitatea de bani necesară cumpărării de c. real și creșterii stocului de c.) și c. de împrumut (credite). Hîrtiile de valoare cuprind acțiuni, obligațiuni etc. Din punctul de vedere al eficienței economice c. se împarte în c. utilizat, consumat și acumulat. C. utilizat semnifică valoarea totală a a resurselor economice folosite în procesele productive și de distribuire a bunurilor și serviciilor, provenite din c. subscris (c. vărsat la înființarea firmei), părți din profitul realizat, emisiuni de acțiuni, înprumuturi pe diferite termene, vînzări de acțiuni. C. consumat reprezintă valoarea recuperată din amortizările anuale, inclusă în costul de producție. C. acumulat desemnează sporul de c. obținut în urma procesului de acumulare și al investițiilor nete. ♦ C. brut = masa echipamentelor în expresie valorică. C. monetar = valoarea ansamblului fondurilor disponibile exprimată în unități monetare. C. intensiv = metodă productivă care folosește mai mult c. real în comparație cu cel uman pe unitate de produs. C. flotant = parte a c. unei societăți pe acțiuni care nu este deținută de acționarii ce controlează societatea, fiind disponibilă în orice moment pentru vînzare-cumpărare de acțiuni pe piața de valori. C. individual = patrimoniul firmei unui singur agent economic. C. social (nominal) = patrimoniul aflat în proprietatea întreprinzătorilor asociați sau al unei societăți pe acțiuni; infrastructura unei economii naționale. C. permanent = c. propriu (c. social plus rezerve) la care se adaugă creditele pe termen lung și mediu. C.-risc = parte a c. unei firme investit într-o afacere riscantă, dar cu un profit probabil mare. În funcție de domeniul activității economice, c. se diferențiază în c. industrial (v. industrial), c. comercial (v. comercial) etc. 5. (În teoria marxistă) Rezultat al muncii colective însușit de proprietarii mijloacelor de producție, reprezentînd sursă a plusvalorii extorcate producătorilor direcți (salariaților) și a valorii; cuprinde: c. constant (mijloace de producție) și c. variabil (parte a c. investit în cumpărarea forței de muncă).

CAPROȘU, Ioan (n. 1934, Mitoc, jud. Botoșani), istoric român. Prof. univ. la Iași. Specialist în istoria evului mediu românesc („O istorie a Moldovei prin relațiile de credit”, „Iașul vechilor ziduri”, în colab.). Editor de izvoare.

CELINE [selín] (pseud. lui Henri-Louis Ferdinand Destouches [detuș]) (1894-1961), prozator francez. Romane insolite, cu pronunțat caracter anticonfirmist („Călătorie la capătul nopții”, „Moarte pe credit”) și, ulterior, inspirate de evenimentele războiului („De la un castel la altul”).

notație muzicală, în sens larg, sistem de scriere a muzicii cuprinzând totalitatea semnelor grafice care să permită executantului realizarea fidelă a intențiilor compozitorului; în sens restrâns, sistem de scriere a sunetelor* muzicale care le determină poziția pe scara înălțimilor*. Sin. sem(e)iografie muzicală. I. în n. europ. uzuală pentru această determinare există trei mijloace de bază: a) portativul* de cinci linii (pentagrama muzicală); b) cheile* corespunzătoare diferitelor voci și instr. și c) notele*. În lipsa portativului, poziția sunetelor poate fi determinată prin frecvența* lor, cuprinsă, în sistemul egal temperat*, între extremele do¹ = 16,35 Hz* și do¹⁰ = 8.372 Hz ale scării înălțimilor*, respectiv sunetul cel mai grav și cel mai acut al orgii* mari. Poziția sunetelor mai poate fi determinată afectând fiecărui sunet indicele numeric al octavei* din care face parte (v. notarea octavelor). Pentru scrierea notelor care depășesc capacitatea portativului se utilizează linii suplimentare; când acestea depășesc numărul de cinci, făcând lectura incomodă, se recurge la semnul de trecere la 1-2 octave superioare sau inferioare (cifrele 8 sau 15 urmate de puncte, v. abreviații; notarea octavelor). Spre a se evita repetarea prea multor linii suplimentare pentru vocile (1) sau instr. al căror ambitus (1) ocupă registre (1) mai grave sau mai înalte ale scării sunetelor, se întrebuințează un sistem adecvat de chei*, semne grafice care, fixând poziția și denumirea unui sunet-reper, le determină pe toate celelalte din ambitusul* respectiv. Notele*, semnele de bază ale scrierii muzicii, au forma unui oval, gol sau plin, desenat puțin oblic. Diferite semne [codițe, stegulețe sau bare (II, 1)] stabilesc valoarea* (duratei) notelor. Deoarece un sunet oarecare din scara muzicală completă repetă pe unul dintr-o singură octavă, denumirile notelor se reduc la 7 în scara diatonică* și la 12 în cea cromatică*. Pentru denumiri de utilizează n. silabică și n. literală (Notația silabică Italia, Franța, România etc.: do re mi fa sol la (si bemol) si; Notația literală Germania, Austria, Anglia, S.U.A. etc.: c d e f g a b h și c d e f g a b-flat b). În Franța, pentru do* se mai folosește și vechea denumire aretină ut*. Denumirile sunetelor cromatice se obțin în n. silabică, adăugând silabelor cuvintele diez* sau bemol* (v. și alterație). În n. literală germ., se adaugă literelor dezinența is pentru diez și es pentru bemol (ex. cis „do diez” și des „re bemol”). Fac excepție de la regulă: as „la bemol” și b sau B „si bemol”. În n. engleză se însoțește litera cu termenul sharp „diez” sau flat „bemol”. Deoarece în muzică nu există timp absolut, ci numai relativ, durata sunetelor este și ea relativă, fiind raportată totdeauna la durata unei note-reper, de o anumită valoare. În sistemul diviziunii (1) binare* a valorilor (care stă la baza ritmului* binar), nota întreagă valorează 2 doimi*, doimea 2 pătrimi* etc. În sistemul diviziunii ternare, nota* întreagă se scrie cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct), doimea 3 pătrimi (scrise cu punct) etc. Există și diviziuni speciale: trioletul*, cvintoletul* etc., în diviziunea binară a valorilor, și duoletul*, cvartoletul* etc. în cea ternară*. Pentru fiecare valoare de notă din ambele diviziuni există un semn corespunzător de pauză*, care ține locul notei. Măsurile sunt separate între ele cu ajutorul barelor (II, 3) verticale de măsură: bara finală (dubla-bară) se aplică la sfârșitul unei lucrări sau a părților ei. Intensitatea* sonoră (dinamica*, nuanțele), când este fixă, se notează prin cuvinte ca piano*, forte* etc. Variațiile de intensitate se notează prin termeni ca crescendo* ori descrescendo* sau respectiv, prin semnele < și >. Există diferite semne sau termeni pentru accente* ori moduri speciale de execuție (legato*, staccato* etc.) cum și pentru interpretare. ♦ Încercările mai apropiate de a perfecționa semiografia muzicală au avut în vedere rezolvarea unor probleme ca reducerea numărului de chei, reducerea armurilor*, cifrarea măsurilor și mai cu seamă simplificarea notației alterațiilor, foarte complicate în scriitura modernă. S-a propus autonomia completă a denumirii celor 12 sunete ale gamei cromatice, un sistem nou pentru scrierea lor, ca în unele partituri* moderne (în special a celor de muzică electronică*), în care înălțimile sunt notate prin frecvențe* iar duratele prin secunde. Extinderea principiului cheii sol transpozitoare în orice octavă, după modelul cheii sol pentru tenor (1) (pe linia întâi a portativului), combinată cu principiul cheii fa transpozitoare ar permite să se renunțe cu totul la cheia do. În legătură cu simplificarea n. s-a bucurat de succes, în a doua jumătate a sec. 19, așa-numitul sistem Tonic-sol-fa*. II. (ist.) În perspectiva dezvoltării diferitelor culturi, n. a apărut la un timp nu prea îndepărtat după apariția scrierii și a fost firesc să se utilizeze semnele acesteia (litere, cifre sau chiar cuvinte). Sistemele de semiografie muzicală din această primă categorie au fost numite fonetice (A.-F. Gevaert) și printre ele se află cel indian (cel mai vechi), cu cinci consoane și două vocale, luate din numele treptelor scării muzicale (sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni), iar adăugarea altor vocale dubla valoarea notelor; cel chinez, cu semne provenite din numele treptelor și semne pentru valoarea notelor; cel arab, care folosea cifre; cel gr. antic, cu litere ale unui alfabet arhaic și cu diferite semne. ♦ Încă înaintea erei noastre, când numărul coardelor kitharei* ajunsese la 15, scara gr. a sunetelor cuprindea două octave, plus un semiton* sus și un ton* jos (proslambanomenos „[sunet] adăugat”). Sunetele erau scrise și denumite prin 15 litere ale unui alfabet arhaic, unele oblice sau culcate. Pentru muzica vocală există o n. aparte. În n. romană a lui Boethius (sec. 6), inspirată probabil după cea gr. a lui Alypios din lucrarea Isagoge (sec. 4), un fel de manual, semnele grecești sunt înlocuite cu literele majuscule A...P ale alfabetului latin. ♦ În sistemul n. fonetice intră și tubulaturile* sec. 16-17, unde litere, cifre și semne diferite reprezintă coardele* sau tastele* (v. clapă) instr. care trebuiau acționate pentru a obține sunete izolate sau acorduri*. La sfârșitul sec. 17, D. Cantemir a inventat prima n. (cu cifre) a muzicii turcești, cu ajutorul căreia s-au transmis un mare număr de peșrefuri, piese instr. cu mișcare moderată. III. O altă categorie de sisteme de semiografie muzicală – cuprinde n. diastematică (< gr. διαστηματιϰός [diastematikós], „intermitent, [separat] prin intervale”). În aceasta, configurația melodiei, cu succesiunea ei de sunete mai joase și mai înalte, durate etc., este clară ochiului dintr-odată, grație poziției relative a unor semne numite, în diferite subsisteme, neume (< gr. νεῦμα, „semn, comandă”, de la vb. νεύω, „a încuviința, a face un semn, a comanda”), figuri sau note. Cele mai vechi n. diastematice sunt cea neumatică a cântului greg.* și cea bizantină (IV); urmează n. clasică japoneză, cea mensurală a ev. med. (v. musica mensurata) și în fine cea modernă. N. neumatică occid. s-a dezvoltat din accentele ascuțit (lat. virga sau virgula) și grav (punctum) utilizate în metrica (2) poetică latină. Neumele indicau numai locul unde vocea trebuia să coboare, dar nu defineau intervalele și nici durata sunetelor, astfel că serveau mai mult ca mijloc mnemonic pentru cei ce cunoșteau dinainte melodia. ♦ Prin sec. 10 a apărut necesitatea fixării în scris a unui sunet-reper, în care scop s-a adoptat o linie colorată (roșie), înaintea căreia se scrie una din literele F, G sau C, permițând o diferențiere mai bună a sunetelor reprezentate de neume. De la caligrafierea gotică a acestor litere derivă, prin mai multe transformări, actualele semne pentru chei. Utilizarea liniei colorate a însemnat un progres decisiv, deschizând drumul către portativul din mai multe linii. În sec. 11, G. d’Arezzo a introdus tetragrama sa, portativul de patru linii (v. hexacord, solmizare). După ce la unica voce (2) care cânta s-a adăugat o a doua (stilul organum* sec. 9), a devenit necesară măsurarea exactă a duratei sunetelor, de unde a luat naștere n. proporțională sau mensurală (lat. notatio mensurata). Pentru stabilirea duratei relative a sunetelor s-a aplicat sistemul metricii poetice cu teminologia respectivă, începând cu denumirile longa* (nota lungă) și brevis (nota scurtă), utilizate de prin sec. 12. Treptat, dar destul de încet, n. neumatică se transformă în sec. 13 în n. pătrată (notae quadratae), cu valorile ei diferențiate de note și pauze. Această formă avea să devină relativ repede rombică. Trecerea la aceste forme de scriere are la origine un fapt cu totul prozaic. Până în sec. 12, pentru scriere se întrebuința o tijă subțire de trestie sau stuf tăiată (lat. calamus), dar în următorul s-a adoptat pana de gâscă, despicată, elastică. Cu aceasta, printr-o simplă apăsare, nota apărea de la sine pătrată; prin mișcarea oblică a mâinii, nota devenea rombică. Sub influența ritmului dactil (- UU), cel mai important în vechea poetică, în muzică a predominat multă vreme diviziunea ternară (longa = 3 breves). Supremației binarului (longa = 2 breves) i-a trebuit mult timp (sec. 14-16) pentru a se impune [v. mod (III)]. Încă de prin sec. 14 au apărut noi valori de note: maxima* sau duplex longa, care valora 2 sau 3 longae; semibrevis* = 1/2 de brevis; minima* = 1/4 de brevis; miminima* = 1/2 de minima = 1/4 de semibrevis. Toate aceste valori se scriau rombic, cu note goale sau pline cu codițe în sus sau în jos. Din asemenea norme de scriere s-a ajuns și s-a definitivat în sec. 17 forma ovală, puțin oblică, utilizată și astăzi. Valoarea mai mare a notelor albe față de a celor negre datează din sec. 15. ♦ În ceea de privește denumirile sunetelor (notelor), călugării cat. au folosit multe sec. sistemul boețian [v. n. (II)], dezvoltat cu unele adaptări ale literelor lat. În sec. 10, Odon de Cluny introduce o n. simplificată, în care figurau și litere minuscule: în prima octavă se păstrau vechile majuscule A...G, dar în a doua apar minusculele a...g corespunzătoare. În continuare, pentru vocile infantile (femeile nefiind admise în corurile eclesiastice) s-au întrebuințat literele mici ale alfabetului grec. Jos, sub sunetul A, cel adăugat (proslambanomenos) a fost reprezentat prin majuscula greacă Γ (gamma). Cu timpul, denumirea gamma a fost dată întregii serii de sunete spre acut, iar mai târziu, prin restrângere semantică, numai seriei de sunete din cuprinsul unei octave. Inventând (începutul sec. 11) metoda solmizării*, Guido d’Arezzo a introdus sistemul mnemotehnic pentru reținerea sigură a intonației sunetelor scării diatonice, denumind treptele succesive ale acesteia prin silabele ut...la, valabile identic pentru ambitusul oricăruia dintre cele trei hexacorduri* considerate. ♦ Semnele de alterație au ca geneză faptul că, încă de la începutul cântului greg. (sec. 6), atunci când scara lui c (do) era intonată pe nota f (fa), s-a simțit necesitatea unui sunet b mai jos cu un semiton, pentru a se avea între treptele 3-4 ale scării f același interval de semiton ca și între treptele corespunzătoare ale scării c și a se evita astfel tritonul* fa-sol-la-si (diabolus in musica). Astfel, un anumit timp, cu semnul b se notau două sunete de aceeași importanță, dar diferite ca intonație (1). Cu vremea, ele au fost diferențiate în scris în felul următor: 1) nota b din scara c se scria mai colțuroasă, aproximativ pătrată (goală) și de aceea se numea b quadrum sau b quadratum. În scara c, acest b suna frumos (în tetracordul* sol-la-si-do), dar în scara f dădea naștere tritonului fa-si și suna aspru, dur, de unde denumirea de b durum. 2) Nota b din scara f se scria în forma unui b obișnuit și de aceea se numea b rotundum. Fiind intonat cu un semiton mai jos, el suna mai plăcut decât b durum și de aceea i s-a spus b molle (b moale). Mai târziu, pentru a diferenția mai bine aceste două note, b molle a luat forma actualului bemol, iar b durum forma becarului*. În lb. fr. s-a spus b mol și b carré, iar în cea it. b. molle și b quadro. În grafia germ., confuzia dintre forma literei gotice h și forma colțuroasă a lui b quadrum a dus, în sec. 16, la înlocuirea acestuia din urmă cu litera h (si al nostru). Litera b, fără alt adaos, a rămas să-l indice pe b. molle (si bemol). Cât privește diezul, actualul semn grafic care îl reprezintă derivă din semnul becar*. O vreme, actualele semne pentru becar și diez au fost întrebuințate indiferent pentru a indica ridicarea cu un semiton a unei note. De prin sec. 12-13, sunetul fa din modul mixolidic* (sol) era intonat în muzica pop. cu un semiton mai sus, ca și do din modul (1, 3) doric (re), începând să acționeze spontan atracția sensibilei* către tonică* (v. musica ficta). Pentru a se marca în scris noua intonație, se utilizau diferite variante grafice ale semnelor becar și bemol. În sec. 13 ele au fost aplicate notelor fa și do, iar mai târziu și notelor sol și re. Nota mi bemol apare abia în sec. 16. Etimologic, denumirea „diez” provine din gr. diesis*, sfertul de ton din anticul gen enarmonic (1), pe care unii teoreticieni din sec. 16 încercau să-l aducă la o viață nouă, sub influența întoarcerii generale la clasicismul grec. În ev. med. sunetele alterate se scriau cu alte culori decât cele ale scării diatonice, pentru a putea fi mai ușor deosebite de acestea. De aceea au fost numite cromatice (gr. chromatikos „colorat”, de la chroma „culoare”), ca și semitonuri în care intrau (fa-fa diez etc.). Pe la sfârșitul sec. 16 s-a adăugat încă o notă celor șase existente (do...la), care a primit numele de si, format din inițuialele cuvintelor „Sancte Iohannes” (v. hexacord). După un sec., celor șapte silabe li s-au atribuit caracteristicile absolute din hexacordul natural, o dată cu adoptarea octavei ca formulă de solfegiere. Găsind „surdă” vechea silabă ut a lui G. d’Arezzo, italienii au înlocuit-o în sec. 17 cu silaba do*, provenită de la numele teoreticianului G.B. Doni sau de la invocația Dominus vobiscum („Domnul fie cu voi”). În Franța se utilizează ambele silabe. IV. N. bizantină. Cercetările întreprinse, îndeosebi în sec. nostru, au dus la concluzia că sumerienii, indienii, chinezii, egiptenii și grecii vechi au cunoscut n. muzicală. Sunerienii au utilizat notația cuneiformă încă din sec. 16 î. Hr. După descoperirea, în 1947, a unui important fond de mss. la Qumran – în apropierea Mării Moarte – în Iordania (datate între anii 150 î. Hr. – 150 d. Hr.), Eric Werner a ajuns prin 1957, la constatarea asemănării evidente între unele semne din aceste mss. și semne cuneiforme sumeriene, unele chiar cu semne muzicale biz. Asemănarea cu n. biz. a izbit și pe alți specialiști. În alte mss., care au aparținut sectei maniheene, descoperite la Turfan, în deșertul Gobi (China), scrise prin sec. 10-11 după modele foarte apropiate de originalele din sec. 3, se constată folosirea repetată a unor vocale, separate prin silabe repetate: iga, igga, fenomen întâlnit și în scrierile vechi siriene, ca și în mss. vechi biz. și sl. Aceste similitudini în n. ca și în vocalize, au dus la presupunerea că scrierea muzicală biz. ca și maniera de cântare nu sunt străine de practicile mai vechi ale popoarelor Orientului Apropiat. Nu poate surprinde acest lucru, desigur, dacă avem în vedere că creștinismul – și o dată cu el, imnografia, cântarea și organizarea octoehului* – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale importante din această zonă geografică, mai ales în cele siriene. Și totuși, primul imn* creștin care ni s-a păstrat – descoperit la Oxyrhinchos în Egipt (datat între sfârșitul sec. 2 și începutul celui următor) – este în n. (II) alfabetică gr. alexandrină, singura descifrabilă din cele menționate. În practica lor muzicală, bizantinii au folosit două sisteme de n.: ecfonetică, proprie deci citirii ecfonetice* și diastematică [v. n (III), în care semnele reprezintă intervale (gr. διάστημα „interval”)]. 1. N. ecfonetică. Este cea mai veche n. folosită de bizantini. Unii specialiști i-au atribuit origine orient., spunând că semnele respective au fost preluate din vechea n. cuneiformă sumeriană, sau din cea maniheeană; alții însă au pus această n. în legătură cu semnele prozodice (v. prozodie) gr., inventate de către Aristofan din Bizanț (cca. 180 î. Hr.) și folosite ca ghid în declamație. Asemănarea dintre semnele prozodice și cele ecfonetice – în câteva cazuri chiar denumirea identică – sunt grăitoare. Aceste semne prozodice au fost introduse de către Herodian și alți gramaticieni elini (sec. 2 și urm.), pentru declamarea expresivă a textelor scripturistice. Ca sistem, n. ecfonetică era deja constituită, se pare, în sec. 4, cel mai vechi mss. în această n. datând din sec. 5. Dar raritatea unor asemenea mss. și, mai ales, condițiile necorespunzătoare de păstrare nu permit datarea precisă a mss. anterioare sec. 8, când numărul lor crește. Pe bază de documente cert datate, această n. poate fi urmărită până în sec. 15, când dispare. C. Höeg identifică trei faze de dezvoltare a acestei n.: a) faza arhaică (sec. 8-9); b) faza clasică (sec. 10-12); c) faza de decadență (sec. 13-15). Folosirea rară a unor semne, sau lipsa unor anumitor grupări de semne este caracteristică primei faze; dimpotrivă, reducerea treptată a numărului semnelor folosite este proprie ultimei faze. De obicei, semnele – uneori aceleași, alteori diferite – încadrează propoziții mai dezvoltate, sau fraze ale textului. Aceste semne – care se scriu deasupra, dedesubtul, sau la aceeași înălțime cu textul – nu au o semnificație precisă, de unde părea că ele aveau o funcție mnemotehnică, rostul fiecăreia fiind să amintească interpretului o anumită formulă (1, 3, melodică pe care o știa de mai înainte. Alți specialiști – de pildă, Gr. Panțiru – socotesc că semnele au o semnificație precisă. Având în vedere că această recitare comportă elanuri – cel puțin la accentele expresive, dacă nu și tonice [v. accent (I; IV)] ale textului – dar și căderi, ne face să acceptăm cu dificultate ideea că recitarea întregului fragment de text încadrat între două semne se desfășura uniform. Cărțile prevăzute cu această notație se numesc: evangheliare, lecționare*, profetologii. În același fel „se zic” ecteniile*, ca și ecfonisul*. 2. N. diastemică. Pornește de la cea precedentă, înmulțindu-i semnele și acordând – cel puțin unora – o semnificație diastemică precisă. Lipsa de documente muzicale vechi – cel mai vechi mss. datează din sec. 9 sau 10 – împiedică fixarea mai precisă a apariției acestei n. Se crede însă că și-a făcut apariția prin sec. 8, când imnografia* capătăt o dezvoltare foarte mare și când s-a simțit nevoia organizării octoehului*. Dacă avem însă în vedere că o asemenea încercare se făcuse încă de la începutul sec. 6 (v. bizantină, muzică), putem considera apariția acestei n. mai veche decât sec. 8. În orice caz, este de presupus organizarea imnelor pe ehuri* a impus fixarea cântărilor în scris – cel puțin a anumitor modele – deci și inventarea unui sistem de n. corespunzător. Specialiștii disting, în general, patru stadii evolutive ale acestei n.: A. paleobiz. (sec. 8-12); B. mediobiz. (sec. 13-15); C. neobiz. sau kukuzeliană (sec. 15-19 [până în anul 1814]); D. modernă sau chrysanthică (după 1814). În primele trei stadii, numărul semnelor merge crescând, ca pentru n. modernă numărul acestora să se reducă. Teoreticienii împart semnele în: semne fonetice (φωνητιϰὰ σημὰδια sau ἔμφωνα σημὰδια) care reprezintă sunete, intervale; semne afone (ἄφωνα σημὰδια), de durată*, nuanță*, expresie*. Unele semne afone sunt de dimensiuni mai mari, de unde și denumirea de semne mari (μεγάλα σημὰδια sau μεγάλα ὑπροστάσεις). Cu un termen general, aceste hypostaze – de dimensiune mică sau mare – sunt denumite și semne cheironomice (χειρονομιϰὰ). Spre deosebire de semnele fonetice, care se scriu cu cerneală neagră, semnele cheironomice se scriu, de obicei, cu cerneală roșie. După valoarea lor diastemică, semnele fonetice se împart în: trupuri (σώματα, somata), cele care urcă sau coboară și duhuri (πνεύματα, pneνmata) cele care reprezintă terțe sau cvarte ascendente sau descendente. În papadachii* sau propedii*, isonul este trecut, de obicei, la începutul semnelor cheironomice, deși joacă un rol deosebit de important în melodie, pe când hyporrhoe și kratemohyporrhoon sunt socotite „nici trupuri, nici duhuri”, așa cum erau socotite probabil katabasma și kratemo-katabasma, folosite doar în n. paleobizantină. Trupurile (cu excepția celor două kentime) se scriu singure, pe când duhurile se scriu fie sprijinite fie combinate cu un semn din categoria precedentă. În cazul sprijinirii – îndeosebi pe oligon și petaste, cu totul rar pe kufisma și pelaston – pentru calcularea intervalului contează numai duhul, pe când în cazul combinației dintre „trupuri” și „duhuri” valorea intervalică a semnelor se cumulează. Aceste observații rămân valabile pentru toate cele patru faze, cu excepțiile pe care le vom menționa la timpul potrivit. a) N. paleobiz. (numită, de asemeni: constantinopolitană, hagiopolită primitivă, arhaică, liniară etc.) prezintă, după H.J. Tillyard, trei faze: a) esphigmeniană (după un mss. aflat în mănăstirea Esphigmen de la Athos); b) Chartres (după trei foi păstrate, până la al doilea război mondial, la Chartres, în Franța) și c) andreatică (după cod. 18 la schitul Sf. Andrei, Muntele Athos). Raïna Palikarova-Verdeil găsește alte etape de dezvoltare ale acestui stadiu evolutiv: a) paleobiz. arhaică (sec. 8-9); b) kondacariană (sec. 9-12, după mss. de tip kondacaria, păstrate în biblioteci din Rusia) și c) faza Coislin (după mss. Coislin 220 de la Bibl. Națională din Paris). Trăsătura de bază a acestei n. o constituie apariția funcției diastematice a unor semne. Unele dintre acestea, ca: oxeia, kantemata, hypsilé, apostrophos și hamilé nu au, totuși – după unii specialiști – valoarea determinată; iar isonul și-a făcut apariția doar în faza Coislin. Tot acum apar semnele ritmice: diplé, klasma mikron, kratema și apoderma. Pentru această perioadă se vorbește de două n.: una mai simplă, aplicată cântărilor melismatice*, în care sunt prezente numeroase semne mari. Unele dintre acestea vor fi preluate integral de către fazele următoare, dar altele vor fi modificate ca grafie. Din cauza valorii diastematice neclare a unora dintre semnele importante această n. nu a putut fi încă transcrisă. La aceasta contribuie și lipsa totală a micilor teoreticoane muzicale (v. propedie) care-și fac apariția abia în sec. 13. B. N. mediobiz. (numită de asemenea: hagiopolită, rondă sau rotundă, fără ipostaze mari, damasceniană). Codificare imnelor, urmate de apariția melurgilor*, dă impuls nou numai creației ci și n. care devine tot mai precisă. Adăugând puține semne noi față de n. precedentă – numărul acestora va crește totuși pe parcurs – această nouă fază aduce, în primul rând stabilirea valorii diastematice a semnelor fonetice, ceea ce permite transcrierea cântărilor în ceea ce au ele esențial. În această fază apare pelastonul, semn cu caracter diastematic, crește numărul semnelor cheironomice, apar gorgonul și argonul – semne ale diviziunii unității de timp – se întâlnește ftoraua* specifică formei cromatice nenano, se schimbă denumirea și grafia unor semne cheironomice, apar grupări de semne a căror semnificație încă nu se cunoaște. S-au propus, pentru acestea din urmă, diferite soluții care însă sunt greu de acceptat. Grupul de semne seisma ar reprezenta un tremolo* „executat cu vigoare reținută, ca vibrațiile unui zguduituri” (E. Wellesz), dar îl găsim transcris regulat, în n. chrysantică, prin aceeași formulă melodică alcătuită din zece sunete. Se susține, în general, că această n. ar fi dăinuit doar până în sec. 15, când a fost înlocuită cu cea neobizantină, dar mss. muzicale de la Putna (scrise între aprox. 1511-1560) folosesc în mare măsură n. mediobiz. C. N. neobiz. (cucuzeliană, hagiolopită, recentă etc.) folosește aceleași semne fonetice și cu aceeași semnificație din n. mediobizantină. Nu aduce nimic nou nici în ceea ce privește semnele ritmice, dar se înmulțesc semnele cheironimice (dinamice, expresive etc.). Apar semne – unele asemănătoare cu floralele* din n. modernă ca: thematismos, eso, thematismos exo, thes kai apothes, thema kaploun, a căror semnificație nu se cunoaște, iar interpretările propuse nu prezintă credit. Încărcarea tot mai mare a scrierii cu hypostaze mari și cu tot felul de combinații ale acestora a impus – poate și sub influența muzicii occid. – simplificări ale acestui sistem de scriere. D. N. modernă sau chrysantică reprezintă ultima etapă evolutivă a n. biz. Aici s-a eliminat tot ce s-a considerat a fi de prisos, dar s-au și introdus semne noi, mai ales ritmice, de modulație (v. ftorale), mărturii*. Semnele diastemice se găsesc toate în n. anterioară. Este mai simplă decât cele anterioare, poate fi ușor mânuită, dar nu poate ajuta cu nimic la înțelegerea n. anterioare, în primul rând a semnelor cheironomice. Ca observație generală, privind scrierea și combinarea diferitelor semne diastematice, menționăm: a) kentema (chentima) și hypsíle (ipsili) nu se scriu niciodată singure, ci doar „sprijinite”, adică scrise la dreapta semnelor care reprezintă semnele ascendente sau – în cazul chentimei – dedesubtul semnului, spre capătul din dreapta; b) semnele ascendente își pierd valoarea când deasupra lor se scrie isonul sau oricare dintre semnele descendente; c) semnele ascendente suprapuse își cumulează valoarea, cu excepția combinării cu cele două chentime, caz în care fiecare semn își păstrează valoarea; d) ipsili scris deasupra și spre stânga unui semn de secundă ascendentă cumulează valorile.

CIRCUÍT (fr., lat.) s. n. 1. (TEHN.) Sistem de medii prin care pot circula particule materiale (apă, abur, gaze, particule încărcate cu sarcini electrice etc.). ◊ C. electric = sistem de medii prin care trece curentul electric; este constituit din conductoare electrice, rezistoare, bobine, condensatoare, tuburi electronice, elemente semiconductoare etc., caracterizate prin rezistență, capacitate și inductivitate, care reprezintă parametrii c.e. ◊ C. Oscilant = c. electric format dintr-o bobină și un condensator, care întreține oscilații ale cîmpului electromagnetic. ◊ C. imprimat v. imprimat. ◊ C. magnetic = sistem de medii (în cea mai mare parte materiale feromagnetice) prin care se poate închide fluxul magnetic al unei mașini sau al unui aparat electric. ♦ (INFORM.) C. informațional = cale parcursă de o informație, din momentul producerii pînă la clasarea sau distrugerea sa, în cadrul unui sistem informațional. ◊ C. integrat = pastilă semiconductoare pe care sînt realizate, prin diferite tehnologii de fabricație, diode, tranzistoare, condensatoare și rezistoare, interconectate în scopul obținerii unor funcții specifice; pastila este introdusă într-o capsulă ceramică sau din material plastic, cu un set de terminale metalice (pini) conectate la bornele de intrare, ieșire și de alimentare ale circuitelor existente pe pastilă. 2. Circuitul apei în natură = proces complex și continuu de circulație a apei în cadrul învelișului geografic (hidrosferă, atmosferă, litosferă), care cuprinde evaporarea, formarea norilor, precipitațiile atmosferice și scurgerea lor pe pante, infiltrarea și formarea apelor subterane și de suprafață, și care este condiționat de radiația solară și de forța gravitațională. ◊ C. biologic = drumul parcurs în biosferă de diferite elemente chimice extrase din mediul abiotic de către organismele vii, constituind o parte a circuitelor biogeochimice; ciclu biologic. Se realizează prin intermediul producătorilor primari care sintetizează materia organică din elementele anorganice și prin consumatorii vegetali (erbivore) și animali (carnivore, insectivore). ◊ C. biogeochimic = itinerar complet, al materiei în natură, incluzând c. biologic și etapa transformării materiei organice în materie anorganică de către o categorie de organisme descompunătoare (bacterii și ciuperci). 4. (EC.) Succesiune a fazelor pe care le parcurge un produs de la producător la consumator (producție, circulație, repartiție, consum), perturbarea activității la nivelul uneia dintre aceste faze sau a înlănțuirii lor antrenînd întreruperea circuitului economic. ◊ C. economic = a) ansamblul relațiilor macroeconomice care se stabilesc între diferitele structuri economice naționale (structurile de producție și de consum, monetare și financiare, de regularizare, relațiile cu exteriorul); b) unitatea și interdependența dintre fluxurile reale (al produselor și al factorilor de producție) și fluxurile monetare (între diferitele grupe sociale, constituind veniturile unora și cheltuielile altora). ◊ Circuitul economic național = ansamblul legăturilor ce se stabilesc la scară națională între unități economice, ramuri sau zone teritoriale, prin care acestea oferă și primesc, pe bază de reciprocitate, valori materiale și spirituale necesare desfășurării optime a fluxului continuu al producției, a dezvoltării economico-sociale a țării. ◊ Circuitul economic mondial = ansamblul legăturilor, schimburilor și tranzacțiilor economice între statele lumii (comerțul internațional, cooperarea economică și tehnico-științifică, relațiile financiare și de credit internaționale, schimbul de valori culturale, turismul etc.). 5. Itinerar al unei călătorii (cu întoarcere la locul de plecare).

CREDIT, credite, s. n. 1. Operație bănească prin care o persoană pune la dispoziția alteia o sumă de bani; împrumut. 2. Sumă de bani acordată prin această operație. 3. Fig. Influență de care se bucură cineva datorită încrederii pe care o inspiră; ascendent, autoritate; trecere; stimă. – Din fr. crédit.

CLÁUZĂ (< fr., lat. m.) s. f. Prevedere cuprinsă într-un act juridic (contract, tratat). ♦ C. penală = c. prin care părțile dintr-un contract convin ca, în caz de neexecutare, debitorul să-i dea creditorului un anumit lucru (obișnuit o anumită sumă de bani). ◊ C.-aur = c. prin care se precizează că plata unei mărfi sau rambursarea unui credit se va efectua în aur (c.-aur în lingouri) sau în valută (c.-aur în valută). ◊ C. valutară = prevedere expresă inserată în contractele economice, în acordurile de credit sau de plăți între state, prin care prețul se poate stabili sub una din următoarele forme: a) exprimarea prețului într-o valută considerată stabilă (forte), alta decît aceea a decontării și care la data plății se va fi raportat la valuta prețului, înlăturîndu-se astfel oscilațiile valutei în care se face plata; b) exprimarea prețului și a modalității de decontare în aceeași valută, cu mențiunea că prețul de decontare se modifică în proporția în care se schimbă cursul valutei de tranzacție, față de o terță valută considerată forte și prevăzută în contract. ◊ C. la ordin = c. a unui efect de comerț care permite transmiterea dreptului de creanță prin andosare (conține în mod necesar „la ordin”). ◊ Clauza națiunii celei mai favorizate = c., prin care, într-un acord internațional, un stat recunoaște altui stat, de exemplu în relațiile de credit, financiare, bilaterale de licență de import și export, aceleași avantaje și privilegii pe care le-a acordat ori le va acorda oricărui alt stat.

biodiversitate s. f. (biol.) Diversitate din punctul de vedere al elementelor biologice ◊ „Creditul va fi folosit pentru conservarea și ameliorarea biodiversității celei mai mari arii protejate din țară și din Europa – Delta Dunării [...]” R.l. 14 V 94 p. 5 (din fr. biodiversité; v. Le Monde 24 VIII 95 p.16)

card s. n. ◊ „Cărțile de credit VISA (card) vor fi introduse în România în cursul acestei săptămâni.” Ev.z. 12 I 95 p. 4; v. și carte de credit (1993) (din engl. card)

carte de credit s. f. Cartelă magnetică, cu ajutorul căreia se pot face plăți electronice ◊ „Serviciile poștale ale Marii Britanii experimentează noi tipuri de aparate telefonice automate care sunt utilizate nu prin introducerea unor monezi, ci a unor cărți speciale de credit fabricate din plastic. Pe videoindicatorul aparatului telefonic apare suma care reprezintă costul convorbirii.” Sc. 29 XII 81 p. 5. ◊ „Visa International oferă șase produse de bază care se potrivesc diferitelor operațiuni de casă. Acestea sunt: Classic Card (carduri clasice), care poate fi folosită drept carte de credit, carte de schimb sau carte de debit.” R.l. 1 IX 93 p. 4; v. și cod confidențial, hologramă, shoping (din fr. carte de crédit)

cash s. (ec.; cuv. engl.) În sintagmele bani, plată cash = (cu bani) în numerar ◊ „[...] mărfuri care se vând pe piața internațională cu bani cash și nu pe credite.” Ad. 6 V 90 p. 2. ◊ „Vânzare de acțiuni cu plata cash.” R.l. 30 VI 93 p. 1; v. și 10 VI 93 p. 16 [pron. cheș] (cf. fr., it. cash; PR 1945, PN 1987, DFAP)

cod confidențial sint. s. Cod secret ◊ „Codul confidențial, singurul mijloc utilizat în prezent la identificarea posesorului unei cărți de credit, urmează să fie înlocuit în viitor prin metoda recunoașterii dinamice a semnăturii.” R.l. 12 VI 84 p. 6 (din fr. code confidentiel)

F.M.I. s. „După o întrevedere cu directorul general al Fondului Monetar Internațional (F.M.I.) [...] președintele Băncii Naționale Ungare [...] a declarat că au fost reglementate toate aspectele privind contractarea unui credit stand-by cu durata de un an din partea F.M.I.” R.l. 24 II 90 p. 4

hologramă s. f. (foto) Fotografie tridimensională ◊ „Holografia permite automatizarea operației de depistare a celulelor canceroase [...] Specialiștii vest-germani au realizat o instalație cu ajutorul căreia proba este comparată de calculator, prin intermediul hologramei, cu celule canceroase aflate în diferite stadii ale patogenezei [...]” Cont. 26 XII 75 p. 5. ◊ „Cartea de credit [în S.U.A.] este prevăzută cu o hologramă care reproduce amprentele digitale ale posesorului.” R.l. 14 VIII 78 p. 6. ◊ „Pânzele, sculpturile, piesele de metal prețios, porțelanurile, transpuse în limbajul tridimensional al hologramei, constituie o adevărată încântare pentru vizitatori, dându-le impresia că sunt reale.” R.lit. 30 VIII 79 p. 23. ◊ „Spre deosebire de procedeele cunoscute până în prezent, prin care hologramele (înregistrări ale imaginii tridimensionale a unui obiect) erau produse în încăperi speciale, o echipă de cercetători de la Massachussetts Institute of Technology (S.U.A.) a conceput și realizat un sistem holografic care permite proiectarea imaginii tridimensionale în spațiul liber [...] cu tot progresul realizat, holografia încă se mai găsește într-un stadiu incipient [...]” I.B. 4 VIII 86 p. 8; v. și holografie (din fr. hologramme; cf. engl. hologram; BD 1968; DT; DEX, DN3)

shoping s. (anglicism) Mersul la cumpărături ◊ „[...] eroina [...] e gata să devină o soție transoceanică: shopping,^[1] cărți de credit, spirit competitiv.” R.lit. 30 III 85 p. 21; v. și D. 172/96 p. 6 [pron. șoping] (cf. fr., it. shoping; DPN 1960)

stand-by în împrumut/credit stand-by 1990 (fin.; anglicism) Linie de credit care acordă beneficiarului dreptul de a obține succesiv împrumuturi, după nevoi, într-o perioadă convenită (de obicei 35 ani), până la un total prestabilit v. FMI [pron. stendbai]

*abuzéz v. intr. (fr. abuser, d. lat. ab-uti, ab-usus, a abuza). Întrebuințez răŭ: a abuza de creditu săŭ.

*balanțéz v. tr. (d. balanță; it. bilanciare). Com. Stabilesc diferența între debit și credit, echilibrez: a balanța socotelile.

*acreditéz v. tr. (fr. accréditer, d. crédit, credit; it. accreditare). Daŭ credit: lealitatea sa l-a acreditat. Fac să se creadă ceva: acreditez o știre. Acreditez un trimes, îi autorizez misiunea V. refl. Obțin crezămînt, mă adeveresc: această informațiune se acreditează.

*acreditív, -ă adj. (d. acreditez). Com. Care-ți deschide un credit: scrisoare acreditivă. S. n., pl. e (germ. akkreditiv). Scrisoare pe baza căreĭa poțĭ lua de la o persoană orĭ instituțiune banĭ în numele celuĭ care a iscălit scrisoarea.

*báncă f., pl. băncĭ (it. banca și banco, fr. banque [zărăfie] și banc [scaun], sp. pg. banco, d. vgerm. banch, panch, ngerm. bank; ngr. bánka, pron. bánga, scaun, și bánkos, zărăfie; rus. bánka, bank. V. banc și pangar). Un fel de scaun lung de lemn, de fer saŭ de peatră pe care pot ședea maĭ mulțĭ inșĭ: bancă de grădină, băncĭ de școală, a fi pe băncile școaleĭ (a fi școlar). Banc, stîncă supt apă saŭ grămadă de nisip care împedecă navigațiunea. La unele jocurĭ de noroc, baniĭ pe care-ĭ are dinainte cel ce conduce jocu. Un fel de comerciŭ care consistă în acordarea banilor și în primirea interesuluĭ și în scontarea efectelor în schimbu uneĭ prime. Instituțiune publică de credit autorizată pin lege, pusă supt controlu statuluĭ și cu oarecare obligațiunĭ și privilegiĭ, mai ales acela de a emite bilete de bancă. Edificiu în care se face acest fel de comerciŭ și în care-s birourile acesteĭ instituțiuni. Banca Națională a Româniiĭ, cea maĭ veche instituțiune de credit a țăriĭ, fundată la 1879, cu un capital de 12,000,000 de francĭ reprezentat pin 24,000 de acțiunĭ de cîte 500 de francĭ. Banca Franciiĭ, înființată la 1803, are privilegiu excluziv de a emite bilete la vedere și la purtător, numite bilete de bancă. Operațiunile eĭ statutare îs următoarele: sconturĭ de efecte de comerciŭ și de efecte publice, avansurĭ pe drugĭ de metale prețioase, pe rente, pe acțiunĭ și obligațiunĭ de căĭ ferate și ale Creditului Fonciar ș.a. Are sediu în Paris și sucursale în departamente, ceĭa ce a făcut și B.N. a Româniiĭ, cu sediul în București și cu sucursale în județe. – Munt. Pop. bangă (după ngr.). V. bilet, hîrtie.

INCÁSO (< it.) s. n. Modalitate de plată și de credit practicată în relațiile comerciale internaționale, prin care exportatorul transmite băncii sale documente din care rezultă îndeplinirea obligațiilor contractuale de livrare; în fapt, exportatorul acordă un credit importatorului până la data încasării contravalorii mărfii expediate sau serviciului prestat, fără a avea certitudinea efectuării plății de către importator. Setul de documente este transmis de banca exportatorului băncii importatorului care efectuează plata, după ce a stabilit corectitudinea documentelor primite. Se mai numește și i. documentar.

*afectéz v. tr. (lat. affectare. V. infectez). Uzitez mult: a afecta oare-care cuvinte. Ĭaŭ formă de: cristalele afectează forme geometrice. Mă prefac: a afecta o față de om onest. Destinez: a afecta banĭ pentru un ospiciŭ. Ipotechez: a afecta o casă la Creditu Urban. Impresionez, mișc: mizeria luĭ m’a afectat. V. refl. Mă întristez: ne afectăm de mizeria altuĭa. Mă prefac, simulez sentimente ca să par interesant (mă alint, mă izmenesc, mă spanceĭesc).

COMÉRȚ (< lat. commercium, it. comertio) s. n. Schimb de produse prin vînzare-cumpărare; ramură a economiei naționale în cadrul căreia se desfășoară circulația mărfurilor; realizează legătura dintre producție și consum. ◊ C. interior = schimbul de mărfuri din interiorul unei țări. ◊ C. cu ridicata (sau angro) = formă de c. care constă în cumpărarea-vînzarea unor mărfuri în cantități mari și care de obicei face legătura dintre marile unități producătoare și comerțul cu amănuntul. ◊ C. cu amănuntul (sau en détail) = formă de c. care cuprinde vînzarea prin magazine, restaurante etc. a mărfurilor direct consumatorilor. ◊ C. cooperatist = formă de comerț în care schimbul de mărfuri prin intermediul vînzării-cumpărării este realizat de unități specializate ale cooperației. ◊ C. exterior = schimbul de mărfuri între țări; importurile și exporturile pe care le face o țară. C.e. este o formă de participare a țărilor la diviziunea internațională a muncii. ◊ C. invizibil = intrări sau ieșiri de valută reprezentînd plata serviciilor prestate unei țări de către o altă țară; plăți pentru transporturi maritime și de tranzit, pentru operații de asigurare, pentru operații de credit (dobînzi, comisioane), pentru acțiuni și servicii turistice, salarii etc.

*aprób, a -á v. tr. (lat. áprobo, -áre. V. probez). Consimt, admit: a aproba un credit. Îmĭ place, apreciez favorabil: a aproba o faptă.

DEFLÁȚIE (< fr. {i}) s. f. 1. (EC.) Modalitate (cea mai drastică) de combatere a inflației prin reducerea masei monetare în circulație, în scopul diminuării cererii de consum. ◊ D. monetară = restrângere a circulației biletelor de bancă. ◊ D. financiară = practicarea politicii excedentelor bugetare, achitarea datoriei publice față de banca centrală. ◊ D. de credit = ridicare a nivelului dobânzilor și limitare a acordării creditelor, controlul prețurilor și al salariilor, sporirea nivelului impozitelor. 2. (GEOMORF.) Proces de îndepărtare, sub acțiunea vântului, a materialului fin rezultat în urma coraziunii.

carte de credit s. f. + prep. + s. n.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

cínste f., pl. inuz. cinstĭ (mbg. čenst, vsl. čĭstĭ, infl. poate de čenstĭ, parte. V. bicisnic, tist). Onoare. Onorabilitate, probitate, onestitate. Considerațiune. Tratațiune, oferire de vin orĭ alte băuturĭ saŭ mîncărĭ. A da cinstea pe rușine, a face o faptă rușinoasă, a te compromite. A da cuĭva ceva pe cinste, pe credit, pe cuvînt. A face cinste 1) a face onoare și 2) a oferi de băut saŭ și de mîncat. A te pune pe cinste, a te pune pe beție, pe chef. V. onorar 2.

CRÍZĂ (< fr.) s. f. 1. Fază în evoluția unei societăți marcate de mari dificultăți (economice, politice, sociale, militare etc.). ◊ C. economică = fază a ciclului economic caracterizată în economia contemporană prin scăderea rentabilității întreprinderilor, creșterea inflației, accelerarea concentrării financiare și a multinaționalismului economic, începutul unor revoluții tehnologice, modificarea structurii cererii mondiale de produse industriale, creșterea șomajului; evoluția c.e. este influențată de factori conjuncturali (revendicări salariale, creșterea prețului materiilor prime și al energiei) și factori structurali (scăderea productivității muncii și a rentabilității întreprinderilor). ◊ C. ciclică = c. care cuprinde toate sferele procesului reproducției; constituie faza principală și punctul de demarcație ale ciclului economic. ◊ C. intermediară = c. care apare între c. ciclice, nefiind componentă obligatorie a ciclului; se manifestă prin creșterea stocurilor și reducerea producției fără a lua proporții prea mari. ◊ C. parțială = c. care cuprinde numai o ramură a producției; este determinată de dezvoltarea inegală a diferitelor ramuri ale economiei. ◊ C. agrară = c. caracterizată prin formarea unor mari surplusuri sau penuriei de produse agricole în raport cu cererea solvabilă. ◊ C. energetică = fenomen economico-social complex reflectat prin insuficiența resurselor energetice clasice, în raport cu nivelul tehnicii și tehnologiei, cu repartizarea inegală a acestora pe glob și cu caracterul exploatării lor. ◊ C. industrială = c. ce se manifestă prin reducerea bruscă a producției industriale, creșterea capacităților de producție neutilizate și creșterea șomajului; este însoțită în mod inevitabil de c. comerțului, bănească, de credit și financiară etc. ◊ C. ministerială = perioadă intermediară între demisia și formarea unui guvern. ♦ Lipsă acută (ex. criză de forță de muncă; criză de timp). 2. Moment culminant în evoluția unei boli care precede vindecarea sau agravarea bolii; declanșarea bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei maladii cronice (ex. c. de apendicită). ♦ (PSIH.) Apariției bruscă a unei rupturi de echilibru, manifestată prin tensiune, zbucium depresiune sufletească. Existența umană este jalonată de crize: nașterea, înțărcarea, întrarea în școală, adolescența, menopauza. ◊ C. de originalitate juvenilă = comportament nonconformist la adolescenților care caută, fără îndemînare, afirmarea personalității.

cîrteálă f., pl. elĭ. Acțiunea de a cîrti. Vechĭ. Credit, datorie: a da pe cîrteală.

*colocațiúne f. (lat. col-locátio, -ónis, d. cól-loco, -locáre, a pune. V. culc, locatar). Jur. Clasarea creditelor în ordinea în care trebuĭe să fie plătițĭ. – Și -áție.

ROMAN, Visarion (1833-1885, n. Sibiu), publicist și om politic român. M. coresp. al Acad. (1877). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania. Intensă activitate publicistică. A editat pentru sate „Amicul poporului”, cel dintâi calendar scris cu alfabetul latin în Transilvania; împreună cu I. Al. Lapedatu a scos (1877) „Albina Carpaților”. Organizator al celei dintâi instituții de credit din Transilvania, Banca Albina, pe care a condus-o (1871-1884). A tradus și a întocmit manuale școlare.

cont n., pl. urĭ (fr. compte, it. conto, d. lat. cómputus, cont, computare, a socoti la un loc. V. acont, scont, deputat, imput). Socoteală, samă: a face contu cheltuĭelilor. Raport, samă: daŭ cont de însărcinarea mea. Pe cont, pe credit, pe datorie. Țin cont, ĭaŭ în samă, ĭaŭ act. Cont curent, contabilitate între doĭ inșĭ dintre care unu primește și dă banĭ p. cel-lalt. Înalta Curte de Conturĭ, așezămînt care verifică conturile administrațiunilor statuluĭ. – Fals compt. În est pop. pe conta mea (ta, luĭ), pe contu meŭ (tăŭ, luĭ), cu baniĭ meĭ (tăĭ, luĭ).

*contuár n., pl. e (fr. comptoir, d. compter, a socoti). Masa, biurou, localu unde se primesc baniĭ într’o prăvălie mare, într’o bancă ș. a. Agență generală de comerciu a uneĭ țărĭ în altă țară: contuaru Indiilor. Stabiliment de credit public, bancă: contuar de scont. – Pop. cantór, pl. oáre (rus. kontóra, pron. kantóra, d. fr. comptoir).

datoríe f. (d. dator). Ceĭa ce se datorește în banĭ: a face datoriĭ și a nu le plătĭ e o hoție saŭ o cerșetorie. Obligațiune: datoria cetățeanuluĭ e să moară pentru patrie cînd e nevoĭe. Pe datorie, pe credit, cu condițiunea de a plătĭ maĭ tîrziŭ: a da, a vinde marfă pe datorie; a lua, a cumpăra pe datorie. V. veresie.

*débit n., pl. e (fr. débit, d. lat. débitum, datorie). Vînzare, maĭ ales de lucrurĭ micĭ și ușoare de mînuit. Localu în care se vînd aceste lucrurĭ: debit de tutun. În contabilitate, pagina pe care se scriŭ articulele ĭeșite și sumele plătite (în opoz. cu credit). Cantitatea de lichid orĭ de gaz procurată de un izvor oare-care într’o unitate de timp. Fig. Modu de a vorbi: a avea debitu ușor.

RATING, ratinguri, s. n. 1. Estimare a numărului de telespectatori care urmăresc programele TV. 2. (Fin.; în sintagma Rating de credit = evaluare formală a creditului acordat unei persoane fizice sau întreprinderi, în ce privește îndeplinirea obligațiilor de plată a serviciului datoriei și a capacității viitoare de rambursare a creditului. [Pr.: reĭting] – Din engl. rating.

*creánță (ea 2 silabe) f., pl. e (fr. créance, din credance, d. croire, a crede. V. credit). Hîrtie prin care se arată că cel ce a iscălit-o e dator altuĭa (poliță). V. chitanță, adeverință.

*crédit n., pl. e (fr. crédit, d. it. crédito, derivat d. crédere a crede). Reputațiune că-țĭ plăteștĭ datoriile: a avea credit. Amînare de plată, datorie: a avea credit pe (saŭ de) doŭă lunĭ, a cumpăra pe credit. Com. Parte dintr’un cont în care scriĭ supt numele cuĭva ceĭa ce i se datorește de un negustor. A deschide un credit cuĭva, a-l autoriza să ĭa în numele tăŭ de la o casă banĭ cît îĭ trebuĭe. Fig. Autoritate, considerațiune: a avea credit. Fin. Sume care se pot cheltui din buget în virtutea legiĭ. Credit fonciar, stabiliment care, supt controlu statuluĭ, te împrumută, pe imobile, cu sume plătibile după lungĭ termine pin anuitățĭ calculate așa în cît, la terminu fixat, cel care s’a împrimutat să-șĭ achite și capitalu, și interesele. Credit mobiliar, societate comercială care te împrumută dacă-ĭ lașĭ amanet acțiunĭ, obligațiunĭ și alte titlurĭ.

*creditéz v. tr. (d. credit; fr. créditer). Com. Acord credit cuĭva, îĭ daŭ pe datorie.

PIÁȚĂ (< it.) I. 1. Spațiu (în aer liber) special amenajată pentru comerț de mărfuri cu amănuntul (de obicei produse alimentare și zarzavaturi). 2. (URB.) Spațiu de mari dimensiuni, amenajat în punctele de convergență a mai multor străzi, delimitat de clădiri sau de plantații și uneori decorat cu fântâni, statui etc. II. (EC.) mediul în care se tranzacționează diferite bunuri sau servicii, între cumpărători și vânzători, prin mecanismul pieței. ◊ P. de capital = p. în care se tranzacționează valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni etc.) între emitenții și posesorii lor, în calitate de vânzători, și deținătorii de capital (investitori), în calitate de cumpărători. ◊ P. monetară = p. în care se efectuează operațiuni de atragere și de plasare a banilor (și instrumentelor de credit pe termen scurt), la nivelurile ratelor dobânzilor determinate liber de intermediarii financiari, în scopul reglării pe termen scurt a deficitelor de lichidități. ◊ P. valutară = p. în care se efectuează vânzări și cumpărări de valute la vedere (spot) și la termen (forward), la cursuri de schimb determinate liber de intermediarii autorizați să participe pe această piață. ◊ Economie de p. = formă modernă de organizare și funcționare a economiei, în care prețul și volumul producției depind, în principiu, dintre confruntarea dintre cerere și ofertă. Caracteristic pentru e. de p. este dreptul la proprietate privată, la concurență, la libertatea de consum, la dreptul de a exercita o meserie, precum și la alegerea liberă a profesiei și a locului de muncă. V. și economie de schimb. ◊ P. neagră = p. ilicită în care oferta de comercializare a unor bunuri se situează sub nivelul cererii; în cazul unor prețuri controlate (maxim admise) prețurile practicate pe p.n. depășesc nivelul acestora. ◊ P. de adunare a apelor v. confluență (1).

curs n., pl. urĭ (d. curg saŭ lat. cŭrsus [une-orĭ tradus după fr. cours]; it. sp. pg. corso, pv. cors). Mișcarea apeĭ la vale, curgere: cursu rîuluĭ, rîu în cursu luĭ străbate țara. Curs de apă, rîŭ. Mișcarea reală saŭ aparentă a stelelor: cursu luniĭ, soareluĭ. Fig. Succesiunea timpuluĭ, faptelor: cursu luptelor. Digresiune (Vechĭ). Durată: cursu viețiĭ. Drum, loc: a da curs bucuriiĭ. Lecțiune, învățămînt: cursurile universitățiĭ. Carte, tratat special: curs de chimie. Circulațiune, umblare: aceștĭ banĭ n’aŭ curs. Vogă, credit: aceste stofe nu maĭ aŭ curs. Valoarea hîrtiilor și mărfurilor: cursu burseĭ, pĭețeĭ.

deschíd, -chís, a -chíde v. tr. (lat. dĭsclúdere. V. închid). Desfac, daŭ în lăturĭ: a deschide ușa, fereastra [V. descuĭ]. Daŭ în lăturĭ învălitoarea, ușa, capacu lăsînd liberă intrarea: a deschide cutia, casa, dulapu, ochiĭ, gura, cartea. Stabilesc, fac: a deschide o cale, un canal. Spintec, taĭ: a deschide o vînă, pîntecele. Fig. Încep: a deschide ședința, balu, campania, focu (cu armele). Excit, ațîț, stimulez: a deschide apetitu. Ceru s’a deschis, s-a luminat, s-a înseninat. A deschide ochiĭ, a fi atent. A deschide cuĭva ochiĭ, a-ĭ atrage atențiunea, a-ĭ denunța ceva. A-țĭ deschide cuĭva inima, a-ĭ spune secretele tale. A deschide cuĭva casa ta, a-l primi ca pe un bun amic. A deschide cuĭva capu, spiritu, a-ĭ atrage atențiunea, a-l face maĭ capabil, maĭ inteligent. A deschide un credit, un cont cuĭva, a începe să-ĭ face credit. – În Munt. deșchid și (în vest) dășchid.

*fiduciár, -ă adj. și s. (lat. fiduciarius). Însărcinat cu un fideicomis: legatar fiduciar. Monetă fiduciară, cu valoare fictivă, bazată pe creditu emitentuluĭ, ca biletele de bancă. Adv. În mod fiduciar.

MADGEARU, Virgil N. (1887-1940, n. Galați), economist, sociolog și om politic român. Prof. univ. la București. Secretar al Partidului Țărănesc, apoi al Partidului Național Țărănesc. Ministru al Industriei și Comerțului (1928-1929; iun.-oct. 1930; aug.-oct. 1932), al Finanțelor (1929-1930; 1932-1933), al Agriculturii și Domeniilor (1930-1931). Deputat (1926-1938). Adversar al Gărzii de Fier, a fost asasinat de legionari. Contribuții la elaborarea unei teorii economice privind specificul dezvoltării țărilor agrare și la fundamentarea doctrinei „statutului țărănesc” („Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești”). În lucrările sale analizează evoluția, structura și perspectivele economiei românești („Agrarianism, capitalism, imperialism”, „Contribuții la studiul evoluției sociale românești”, „Evoluția economiei românești după războiul mondial”); studii de politică financiară („Politica noastră financiară în cursul depresiunii economice”, „Reorganizarea sistemului de credit”, „Structura și tendințele băncilor populare din România”). M. post-mortem al Acad. (1990).

RUGINĂ, Anghel (1913-2008), economist american de origine română. Prof. univ. la Portland și Boston. Specialist în finanțe, monedă și credit („Capitalism, socialism ori liberalism social”, „Dezvoltarea sistemului capitalist”, „Un sfârșit al agoniei dolarului american”). M. de onoare al Acad. Române (1990).

SLĂVESCU, Victor (1891-1977, n. Rucăr, jud. Argeș), economist și om politic liberal român. Acad. (1939), prof. univ. la București. Ministru de Finanțe (1934-1935) și al Înzestrării (1939-1940). Specialist în domeniul creditului, monedei, tehnicii bancare și al istoriei băncilor („Organizația de credit a României”, „Băncile comerciale mici din România”, „Istoricul Băncii Naționale a României”, „Politica bancară și depresiunea economică mondială”). Monografii („Viața și opera economistului A.D. Xenopol”). Memorii.

LOMBÁRD (< germ., fr.) s. n. 1. Instituție de credit care acordă împrumuturi garantate cu obiecte sau titluri de valoare. Se mai numește casă de amanet. Apărută în sec. 15, în Franța, fiind organizată de cămătari originari din Lombardia. 2. Obiecte sau titluri de valoare depuse drept garanție pentru obținerea unui împrumut. ◊ Credit l. (overdraft) = formă de refinanțare cu totul specială, acordată de banca națională a unei țări băncilor pentru asigurarea plăților zilnice ale acestora; creditul acordat de băncile comerciale unor clienți, în limita și pentru termenul stabilit printr-un contract, pentru a asigura achitarea obligațiilor la timp (în cazul apariției situației de descoperire de cont).