BIROU, birouri, s. n. 1. Masă de scris (cu sertare și compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează o persoană sau un serviciu. ◊ Expr. (A lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fără a cunoaște realitățile, birocratic. 3. Organul executiv și conducătorul activității curente a unei organizații de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizații de mase. ◊ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, care conduce munca politică și organizatorică a partidului între două adunări plenare ale Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să-i organizeze lucrările și să asigure buna lor desfășurare. – Din fr. bureau, rus. biuro.

COMITET s.n. Colectiv, organ, for care conduce activitatea unui anumit domeniu. ◊ Comitet central = organ superior al unui partid comunist ori al unei organizații de masă, care conducea întreaga activitate a partidului ori a organizației în intervalul dintre două congrese; comitet executiv = organ de conducere al unui consiliu popular care exercita funcțiile acestuia în perioada dintre două sesiuni. [Pl. -te, -turi. / < rus. komitet, fr. comité < engl. committee].

costumaș, costumașe s. n. (dim., iron.) lucrător al Direcției a V-a a Securității, poliția politică comunistă, care avea misiunea de a patrula la vedere pe Calea Victoriei, între sediile fostului Comitet Central al P.C.R. și al fostului Consiliu de Stat.

BASARABIA, prov. istorică românească, parte integrantă a Moldovei, situată pe terit. dintre Nistru, Prut, Dunăre și Marea Neagră, denumită astfel prin extinderea numelui atribuit în 1812 doar părții sale sudice. Urme de locuire umană din Paleoliticul mijlociu. Vestigii aparținînd triburilor traco-getice. În sec. 2-4, sudul B. a intrat în stăpînirea Imp. Roman, în restul terit. continuînd să viețuiască triburile dacilor liberi. A urmat un larg proces de romanizare, care a continuat și după retragerea aureliană (sec. 3). În sec. 6-10, B. a cunoscut numeroase incursiuni ale populațiilor migratoare. În 1359 s-a întemeiat statul independent Moldova, care, ulterior, a unit în hotarele sale toate teritoriile românești cuprinse între Marea Neagră și Ceremuș pe de o parte, și Carpații Răsăriteni și fl. Nistru pe de altă parte. Domnii Moldovei au creat un sistem complex de apărare, construind cetăți la: Soroca, Orhei, Chilia Nouă, Tighina, Hotin, Cetatea Albă ș.a. În 1583, sudul B. a fost anexat Imp. Otoman (raiaua Tighina). Prin tratatul de la Luck (apr. 1711) încheiat între Petru I și Dimitrie Cantemir, Rusia a recunoscut suveranitatea și integritatea Moldovei, obligîndu-se să o apere împotriva tendințelor de aservire totală venite din partea Imp. Otoman. Prin Tratatul de pace de la București (1812), încheiat în urma Războiului Ruso-Turc (1806-1812), Poarta Otomană a cedat B. (care număra c. 500.000 de locuitori, în imensa lor majoritate români), Rusiei. Ulterior, B. a fost transformată în gubernie a Rusiei și supusă unui dur proces de deznaționalizare, intensificat în perioada 1878-1905, condiții în care peste un milion de români basarabeni, s-au refugiat în Vechiul Regat. În 1856, Congresul de la Paris, convocat în urma Războiului Crimeei, a restituit Moldovei trei județe din B. (Cahul, Ismail și Bolgrad) care, în 1878, potrivit hotărîrilor Congresului de la Berlin, au fost reîncorporate Rusiei. În 1905, B. a fost zguduită de puternice mișcări sociale, care au îmbrăcat un caracter național. În urma frămîntărilor izbucnite în Rusia după declanșarea Revoluției burghezo-democratice din febr. 1917, la 3 apr. 1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc, iar la 18 apr. Comitetul Central Ostășesc. În oct. 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească în cadrul Republicii Federative Democratice Ruse. La 24 ian. 1918, exprimînd voința poporului, în virtutea dreptului istoric și de neam, Sfatul Țării a adoptat, cu o majoritate covîrșitoare de voturi, unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. În urma tranzacției dintre Stalin și Hitler din 23 aug. 1939 și a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26 și 27 iun., U.R.S.S. ocupă, la 28 iun. 1940, teritoriul românesc al B. și Bucovinei de Nord, inclusiv ținutul Herța (jud. Botoșani), nenominalizat în notele ultimative. Prin deciziile sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 2 aug. 1940 și ale Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 nov. 1940, S Basarabiei, jud. Hotin, N Bucovinei, precum și cea mai mare parte a Transnistriei au fost trecute în componența Ucrainei. După intrarea României în al doilea război mondial (iun. 1941), B. a fost eliberată și integrată în hotarele firești ale României, pînă in 1944 cînd a fost din nou ocupată de trupele sovietice și anexată la U.R.S.S. V. și Republica Moldova.

BREDICEANU 1. Coriolan B. (1850-1909, n. Lugoj), om politic român. Membru în Comitetul Central al Partidului Național Român (1881-1892), deputat în Dieta Ungariei (1906-1909). 2. Tiberiu B. (1877-1968, n. Lugoj), compozitor și folclorist român. Fiul lui B. (1). M. coresp. al Acad. (1937). Scene lirice („La șezătoare”), lucrări instrumentale pe teme populare. Rol important în organizarea și conducerea Operei Române din Cluj. 3. Mihai B. (1920-2005, n. Brașov), dirijor și compozitor român. Fiul lui B. (2). Muzică simfonică, de cameră, de balet. Studii de muzicologie. A inventat un polimetronom.

BIROU, birouri, s. n. I. 1. Masă de scris cu sertare și compartimente pentru ținut hîrtii, acte etc. 2. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează funcționarii; (în special) serviciul respectiv. ◊ Lucrări de birou = lucrări cu caracter administrativ. ◊ Expr. (A lucra) din birou = (a lucra) de la distanță, fără observarea și cunoașterea realităților. ♦ Cameră în care are cineva birou (1) și în care lucrează sau profesează; p. ext. masa de lucru a cuiva. II. 1. Organul executiv și conducătorul întregii munci curente a unei organizații de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizații de mase. ◊ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, avînd ca sarcină conducerea muncii politice și organizatorice a acestuia între adunările plenare ale Comitetului Central. Birou de partid = organ compus dintr-un număr restrîns de persoane, alese dintre membrii unui comitet de partid și însărcinat cu rezolvarea problemelor curente și cu aplicarea hotărîrilor comitetului. 2. Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să organizeze lucrările acesteia și să urmărească buna lor desfășurare. – Fr. bureau.

aplaudac s. m. (peior.) ♦ 1. Persoană care are menirea să aplaude (de obicei pe cei ce dețin puterea) ◊ „Peste tot echipa de aplaudaci (1520) a fost prezentă.” R.l. 6 VI 91 p. 2. ◊ „Îl urăsc din suflet [pe Emil Constantinescu] activiștii pentru că-i jurist, geolog și universitar – deci însumează mai mulți ani de școală decât întregul Comitet Central (fie-i detenția ușoară!). Stârnește urticarie aplaudacilor cu vechime [...] care urăsc tot ce nu le seamănă [...]” R.l. 24 IX 92 p. 1. ♦ 2. Conformist ◊ „Atât de mulți aplaudaci se dau disidenți.” Cuvântul 34/92 p. 5 (din aplauda + -ac; R. Zafiu în Luc. 12/93)

nomenclatură s. f. (pol.) Clasa dominantă, prin funcțiile în partid, în Uniunea Sovietică; prin extensie, și în celelalte țări comuniste ◊ „[...] la încheierea lecturii îmi amintesc că nu i-am dat dreptate autorului, în a cărui pesimistă viziune nomenclatura urma să producă în liniște, netulburată de nimeni și de nimic, la infinit ca să zic așa, nomenclaturiști.” R.lit. 3 V 90 p. 3. ◊ „Se impune epurarea nomenklaturii din administrația centrală de stat.” Alianța civică 4 X 91 p. 4. ◊ „Nomenclatura înseamnă nu numai marii oficiali care trăiau la București, ci mii de posturi aflate pe lista Comitetului Central.” ◊ Rev. 22 40/93 p. 4; v. și 30 XII 92 p. 6; v. și bișnițar, inocenta, nomenclaturist, totalitarism [scris și nomenklatură] (din rus. nomenklatura, răspândit mai ales după traducerea în 1980 a cărții lui N. S. Voslensky Nomenklatura; fr., it. nomenklatura; DEX, DN3 – alte sensuri)

pilot-cosmonaut s. m. (astr.) Conducătorul unei nave cosmice ◊ „A fost efectuată aterizarea navei-satelit având la bord pe pilotul-cosmonaut, maiorul Iuri Alexeevici Gagarin.” I.B. 7 VIII 61 p. 1. ◊ „Comitetul Central al P.C.U.S. și Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. au hotărât formarea unei comisii guvernamentale pentru elucidarea cauzelor morții tragice a piloților-cosmonauți.” Sc. 1 VII 71 p. 6; v. și 17 II 64 p. 4; v. și fotodocument (din pilot + cosmonaut, după rus. liotcik kosmonavt; Th. Hristea P.E. 160; FC I 64)

KARAVELOV 1. Liuben K. (1834-1879), scriitor și om politic bulgar. Nuvele și povestiri realiste („Bulgarii de altă dată”, „Este vina destinului?”). A editat la București ziarele „Svoboda” (Libertatea) (1869-1872) și „Nezavisimosti” (Independența) (1873-1874). Membru al Comitetului Central Revoluționar Bulgar, constituit la București. 2. Petko K. (c. 1843-1903), om politic bulgar. Frate cu K. (1). Fondator și lider al Partidului Liberal. Prim-min. al Bulgariei (1880-1881, 1884-1886, febr.-dec. 1901).

COSTA-FORU 1. Gheorghe C. (1821-1876, n. București), om politic, profesor și jurist român. Primul rector al Universității din București (1864-1872); ministru de mai multe ori. 2. Constantin C. (1856-1935, n. București), avocat și ziarist democrat român. Fiul lui C. (1). A organizat și condus organizațiile „Liga drepturilor omului”, „Comitetul central pentru amnistie” ș.a. Bogată activitate publicistică.

ROLLA, Constantin (Costache) (?-1878), om politic moldovean, participant la mișcarea revoluționară din 1848 și la luptele pentru Unirea Principatelor. A fost membru al Comitetului central al Unirii din Iași și deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). În timpul domniei lui Al. I. Cuza a cărui alegere a susținut-o, a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii (1859) și ministru de Externe (1861) în guvernul Moldovei.

LEDRU-ROLLIN [ledrü-rolã], Alexandre Auguste (1807-1874), avocat și om politic. Fondator și conducător al ziarului „La Réforme”. Unul dintre conducătorii radicali, împreună cu L. Blanc și A. Lamartine, ai Revoluției franceze de la 1848. Emigrat la Londra, a creat, împreună cu Mazzini și Kossuth, Comitetul Central Democratic European (1850).

GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe (1901-1965, n. Bârlad), om politic comunist român. Muncitor electrician. Militant de la începutul anilor ’30, unul dintre conducătorii grevei muncitorilor de la Atelierele C.F.R. „Grivița” – București. Arestat în vara anului 1933, este judecat și condamnat de către autorități la 12 ani de muncă silnică și deținut la Văcărești, Aiud, Doftana ș.a. După 23 august 1944, ministru în mai multe rânduri. Secretar general (1945-1954) și prim-secretar (1955-1965) al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Prim-min. (1952-1955). Președinte al Consiliului de Stat (1961-1965). Exercitând timp de aproape 20 de ani puterea supremă în stat și în partid, G.-D. a instaurat în țară un regim totalitar, de represiune polițienească, căruia i-au căzut victimă o mare parte a elitei politice, militare și culturale ale țării, participanții la Rezistența anticomunistă, precum și sute de mii de oameni nevinovați (țărani, membri ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor ortodoxă și unită ș.a.), iar în cadrul luptei pentru putere din sânul propriului partid, chiar și unii fruntași comuniști. După 1958, în plan extern, G.-D. a evoluat treptat spre distanțarea de U.R.S.S. și obținerea unui statut de relativă autonomie politică și economică, marcată prin respingerea categorică a planurilor sovietice de integrare economică a țărilor membre ale C.A.E.R.-ului, de transformare a României într-un hinterland agricol, cât și de refuzul de a mai seconda Moscova în tendința ei hegemonică asupra mișcării comuniste internaționale, apropiindu-se în același timp de China și de țările capitaliste dezvoltate. Reorientarea politicii externe a coincis cu semnificative mutații în politica internă, care și-au găsit expresia în atenuarea regimului represiv și eliberarea deținuților politici, în declanșarea unei campanii de desovietizare a țării, precum și în recuperarea, reabilitarea și punerea în circulație a valorilor naționale, dar fără să fie urmate de introducerea unor reforme reale și de democratizare a vieții sociale și politice.

LEVSKI, Vasil (1837-1873), om politic bulgar. Unul dintre conducătorii luptei de eliberare națională. Participant la organizarea Comitetului central revoluționar bulgar (creat la București în 1870). S-a pronunțat pentru instaurarea în Bulgaria a unei republici. Prins de turci, în 1872, a fost spânzurat la Sofia.

MAZZINI [matsí:ni], Giuseppe (1805-1872), om politic și publicist italian. Unul dintre conducătorii mișcării de eliberare a poporului italian (Risorgimento). În tinerețe a fost carbonar. A organizat în emigrație, la Marsilia, societatea revoluționară „Tânăra Italie” (1831). Rol însemnat în Revoluția de la 1848-1849 din Italia; membru al triumviratului care a condus Republica romană (mart.-iul. 1849). După înfrângerea revoluției, a emigrat în Anglia, unde. împreună cu Kossuth și Ledru-Rollin, a întemeiat Comitetul Central Democratic European (1850). Adept al unificării Italiei pe cale revoluționară, a sprijinit efectiv expedițiile lui G. Garibaldi. Memorialistică.

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN (P.C.R.), partid de extrema stângă, creat la 8 mai 1821, la București, la Congresul Partidului Socialist din România, la care se hotărăște transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (P.C.R.) și afilierea (votată la 11 mai 1921), pe baza celor 21 de condiții (438 mandate pentru afilierea necondiționată, iar 111, cu rezerve) la Internaționala a III-a, Comunistă (Komintern). Prin acceptarea condițiilor de afiliere la Internaționala Comunistă, P.C.R. a devenit nu numai un subordonat ideologic al Komintern-ului, dar și un instrument docil al guvernului sovietic, în vederea subminării ordinii constituționale și a unității statului român. De-a lungul existenței, a avut mai multe denumiri: Partidul Socialist-Comunist (1921-1922), Partidul Comunist din România (1922-1945), Partidul Comunist Român (1945-1948), Partidul Muncitoresc Român (1948-1965) și Partidul Comunist Român (1965-1989). În programele adoptate începând din 1921, P.C.R. și-a propus ca obiectiv principal răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii și instaurării dictaturii proletariatului și țărănimii, rolul de hegemon revenindu-i clasei muncitoare, în frunte cu partidul comuniștilor. Pentru constituirea societății comuniste se avea în vedere naționalizarea marilor întreprinderi, apoi a tuturor întreprinderilor, reforma agrară, urmată de instituirea proprietății colective asupra uneltelor și pământului. Lipsit de bază de masă, partidul cuprindea, inițial, în perioada interbelică, în rândurile sale un număr restrâns de membri (după unele cercetări sub o mie, mulți dintre ei aflându-se în închisoare), cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruși, ucrainieni și puțini români. Conform datelor statistice din 1933, P.C.R., dominat de minoritățile naționale, avea 1.665 de membri, dintre care 440 maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucrainieni, 70 moldoveni (basarabeni), 170 diverse naționalități. De aici rezultă că românii care reprezentau 72% din populația țării, aveau o pondere de numai 26% în structura națională a P.C.R. După crearea Partidului Muncitoresc Român, în urma Congresului de unificare (21-23 febr. 1948) a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, numărul membrilor de partid a crescut în ritm alert, an de an, după cum urmează: în 1950, 720.000; în 1965, 1.450.000; în 1974, 2.480.000; în 1988, 3.700.000. La 23 ian. 1922, autoritățile intentează „Procesul din Dealul Spirii” unui număr de 271 de activiști comuniști (delegați la Congresul general al Partidului Socialist din mai 1921, participanți la greva generală din oct. 1920 ș.a.) acuzați de propagandă clandestină sau publică împotriva formei de guvernământ și a ordinii sociale și politice din țară; la 4 iun. 1922, printr-un Decret regal, din cei 271 de arestați, 213 sunt achitați și puși în libertate. Printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată (5 apr. 1924) este interzisă activitatea P.C.R., deoarece acesta, în timpul tratativelor de la Viena (27 mart.-2 apr. 1924), dintre România și U.R.S.S. s-a situat de partea guvernului sovietic, cerând autodeterminarea, până la despărțire, a Basarabiei de statul român. După crearea P.C.R. (mai 1921) și mai ales după 1924, când a fost scos în afara legii, unii dintre comuniștii din România, cărora li s-a adăugat și cei care au luptat în Războiul Civil din Spania (1936-1939) s-au stabilit în U.R.S.S. unde, întreținuți și instruiți de Komintern, au devenit revoluționari de profesie, în așteptarea momentului favorabil pentru preluarea puterii în țară. Activând ca secție a Kominternului (1921-1943), congresele partidului au loc, cu excepția celei de la Ploiești (3-4 oct. 1922, în care meseriașul plăpumar, Gheorghe Cristescu, este ales secretar general al P.C.R.) în străinătate: Viena (aug. 1924; cetățeanul român de etnie maghiară, Köblös Elek, este „ales” secretar general), Ciuguev lângă Harkov (28 iun.-7 iul. 1928; Vitali Holostencu [Barbu], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general) și lângă Moscova (3-24 dec. 1931; Alexandru Danieliuk-Ștefanski [Gorn], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general); din 1934 și până în 1944 au fost numiți în fruntea partidului de către Komintern numai cetățeni aparținând minorităților naționale (Boris Stefanov și Ștefan Foriș). La mai toate congresele amintite, P.C.R., însușindu-și teza Kominternului, potrivit căreia statul român este un „stat tipic cu mai multe națiuni”, a militat pentru despărțirea de România a Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei și Dobrogei, punând sub semnul întrebării Marea Unire, înfăptuită de români în 1918. În condițiile scoaterii în afara legii a partidelor comuniste din mai multe țări europene și din Japonia, Kominternul a cerut partidelor interzise să împletească activitatea ilegală cu cea legală. În acest context, P.C.R., în perioada 1924-1928, a trecut la desfășurarea de acțiuni conspirative, a înființat, în 1925, Blocul Muncitoresc-Țărănesc (B.M.Ț.) și a editat publicații ilegale; în febr. 1926, cu prilejul alegerilor locale, B.M.Ț. a realizat un cartel electoral cu Partidul Socialist, Sindicatele Unitare, Partidul Țărănesc, Partidul Național și Partidul Poporului, reușindu-se în acest fel ca c. 200 de comuniști, socialiști și social-democrați să fie aleși în consiile orășenești și comunale. Această acțiune de colaborare a P.C.R. cu „partidele burgheze” a fost dezavuată și criticată aspru de către Komintern. În împrejurările ascensiunii curentelor de extrema dreaptă și mai ales a preluării puterii de către Hitler în Germania, P.C.R., la recomandarea Congresului al VII-lea al Internaționalei a II-a, Comuniste, a militat pentru elaborarea cu Partidul Social-Democrat și realizarea Frontului Unic Muncitoresc, cât și pentru închegarea unui Front Popular Antifascist, care și-a găsit expresia în semnarea (6 dec. 1936) Acordului de colaborare de la Țebea între Blocul Democratic, MADOSZ, Frontul Plugarilor și Partidul Socialist (Popovici); a salutat anexarea (iun. 1940) Basarabiei și a nordului Bucovinei de către U.R.S.S., dar a condamnat Dictatul de la Viena (aug. 1940) și s-a pronunțat împotriva participării României la război, alături de Germania. Încă din 1941, urmând directiva Kominternului din 7 iul. 1941, P.C.d.R. a lansat formula Frontului Unic Național (circulara din 8 iulie 1941) și a creat sau a influențat activitatea unor organizații legale (Blocul Democratic, Frontul muncii, Frontul Studențesc Democrat, MADOSZ-ul, Frontul Plugarilor) și a editat publicații cu tentă antifascistă („Cuvântul liber”, „Blocul”, „Era nouă”, „Reporter”, „Clopotul” ș.a.). P.C.R. s-a implicat în mișcările sociale din anii crizei economice, mai ales în timpul acțiunilor greviste din ian.-febr. 1933 ale muncitorilor petroliști din Prahova și ale muncitorilor ceferiști de la Atelierele C.F.R. „Grivița”, ultima fiind reprimată cu forța armată. Conducătorii mișcării greviste au fost arestați, judecați și condamnați la închisoare, între aceștia numărându-se Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dumitru Petrescu, Chivu Stoica. În timpul Războiului din Răsărit, la nivelul conducerii P.C.R. existau trei grupări: cea din emigrație (Ana Pauker și Vasile Luca ș.a.), cea din închisori și lagăre (Gheorghe Gheorghiu-Dej ș.a.) și gruparea rămasă în libertate, condusă de Ștefan Foriș. În anii celui de-al Doilea Război Mondial s-a manifestat, împreună cu alte forțe politice, împotriva războiului și alăturării României coaliției Națiunilor Unite. Din inițiativa P.C.R., în iun. 1943 a fost creat Frontul Patriotic Antihitlerist având în componență: P.C.R., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Partidul Social-Țărănesc și unele organizații locale ale Partidului Social-Democrat. În condițiile iminentei intrări a trupelor sovietice în România, partidele politice democratice au fost nevoite să accepte coaliția comuniștilor, materializată în constituirea, la 20 iun. 1944, a Blocului Național Democratic (Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist din România). Lovitura de stat de la 23 aug. condusă de regele Mihai I, a marcat pentru P.C.R. o dublă victorie: încheierea perioadei de activitate ilegală și intrarea în coaliția guvernamentală. După preluarea puterii politice (6 mart. 1945), cu sprijinul nemijlocit al U.R.S.S., P.C.R., declarându-se pe sine „forța conducătoare în stat”, a aplicat modelul sovietic în viața politică, economică și cultural-științifică a țării, modificând în chip dezastruos destinul României. Totodată, partidul, în fruntea căruia s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej (1944-1965, cu mici întreruperi), a folosit forța de represiune a statului împotriva partidelor de opoziție, a elitei politice, militare și culturale a țării, iar în cadrul luptei pentru putere chiar și împotriva unora dintre liderii comuniști. După abdicarea silită a regelui Mihai I, partidul a desființat toate formele constituționale și instituțiile democratice, instaurând un regim de dictatură, totalitar, care sub conducerea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu (1965-1989) a atins forme hilar-paroxistice. N. Ceaușescu, concentrând în mâinile sale prerogativele politice și de stat, a continuat, cu sprijinul nemijlocit al nomenclaturii comuniste, al Securității, precum și al soției (care prin funcțiile deținute a devenit numărul doi în partid și în stat) consolidarea regimului de dictatură comunistă – unul dintre cele mai dure din câte au existat în țările din Europa -, cu consecințe nefaste nu numai în domeniul practicii economice, ci și al ființei și esenței umane. Fuga cuplului Ceaușescu din sediul Comitetului Central al partidului (22 dec. 1989), la bordul unui elicopter, a marcat sfârșitul regimului comunist, inclusiv al P.C.R. Conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), sub presiunea manifestanților adunați (12 ian. 1990) pentru comemorarea eroilor Revoluției, semnează decretul de declarare în afara legii a P.C.R. (decret anulat la 17 ian. 1990) de C. f. S. n., motivându-se că adoptarea lui a fost o greșeală politică, care se abate de la principiile și concepția F.S.N.-ului. La 18 ian. 1990, C. f. S. n. emite un Decret-lege privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului P.C.R. Funcția supremă de conducere în partid (Secretar, Secretar general al C.C., Prim-secretar al Comitetului Central, Secretar general al partidului) au deținut-o: Gheorghe Cristescu (1922-1924), Köblös Elek (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), Boris Stefanov (1934-1940), Ștefan Foriș (1940-1944). Conducere operativă: Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș și Iosif Rangheț (par.-sept. 1944); Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej (sept. 1944-oct. 1945); Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1954; 1955-1965); Gheorghe Apostol (1954-1955); Nicolae Ceaușescu (1965-1989). A editat publicațiile: „Socialismul” (1921-1924); „Scânteia” (1931-1940; 1944-1989); „Lupta de clasă” (1920-1939; 1948-1972); „Era socialistă” (1972-1989).

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT AL MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA (P.S.D.M.R.), primul partid al muncitorilor din România, Creat la București în urma Congresului din 31 mart./12 par.-3/15 par. 1893, la care au participat 55 de delegați, reprezentând organizații politice și profesionale din București, Iași, Ploiești, Galați, Craiova, Bacău, Botoșani, Tecuci, Târgul Frumos. Congresul adoptă Programul (vot universal și direct pentru toți cetățenii României ce au împlinit vârsta de 20 de ani, fără deosebire de sex, de religie și de rasă, egalitatea în drepturi a femeilor, impozitul progresiv asupra veniturilor, ziua de muncă de opt ore, repaus duminical ș.a.), statutul și Consiliul General al partidului format din: Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Alexandru Radovici, Alexandru Ionescu, Constantin Mille. Din 1907, conducerea centrală a partidului a fost asigurată de către Comitetul Central, iar din 1910, de Comitetul Executiv. După trecerea (apr. 1899) unor fruntași ai partidului, așa-numiții „generoși”, în Partidul Național-Liberal, a avut loc dezorganizarea, pentru un timp, a P.S.D.M.R.-ului; în acest răstimp, mai ales, începând din 1901, organizațiile politice și profesionale ale muncitorilor își continuă activitatea sub conducerea cercului „România muncitoare”. La Conferința pe țară de la Galați (29 iun./12 iul.-1/14 iul. 1907) a sindicatelor și cercurilor socialiste din România se hotărăște înființarea Uniunii Socialiste din România, care la Congresul din 31 ian./13 febr.-2/15 febr. 1910 se transformă în Partidul Social-Democrat din România (P.S.D.R.); cu acest prilej se adoptă un program cu revendicări general-democratice: vot universal, legislație muncitorească, drept de asociere și de grevă, ziua de muncă de opt ore, contract colectiv de muncă, condamnarea oricăror forme de antisemitism etc. În perioada neutralității (1914-1916), P.S.D.R. a organizat manifestații împotriva intrării României în „războiul imperialist”, și a salutat Unirea din 1918, cerând ca „România nouă de astăzi se devină România socialistă de mâine”. La 28 nov./11 dec. 1918, P.S.D.R. își schimbă denumirea în Partidul Socialist din România (P.S.R.), care adoptă un program politic, cunoscut sub numele de „Declarații de principii”, în care înscrie teza bolșevică a „cuceririi puterii politice prin orice mijloace, în vederea instaurării dictaturii proletariatului”, precizând că „Partidul Socialist din România este un partid de clasă, care, inspirându-se de la ideile socialismului științific, urmărește desființarea exploatării muncii sub orice formă prin trecerea mijloacelor de producție și de schimb în stăpânirea societății”. Din Comitetul Executiv al partidului au făcut parte: Ilie Moscovici, Gheorghe Cristescu, Ion C. Frimu ș.a. P.S.R. a stimulat mișcările revendicative: greva muncitorilor tipografi din București (13/26 dec. 1918), greva generală din 20-28 oct. 1920 etc. După revenirea în țară de la Moscova (1920) a delegației P.S.R. (Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, D. Fabian, E. Rozvan, C. Popovici, I. Flueraș) se convoacă la București (30 ian.-2 febr. 1921) Consiliul General al Partidului Socialist din România și a Comisiei generale a sindicatelor, la care se conturează trei puncte de vedere față de problema afilierii la Internaționala a III-a, Comunistă: gruparea de stânga (comuniștii), cu 18 voturi cer afilierea imediată, reprezentanții social-democrației (8 voturi) resping această idee și cer afilierea la Internaționala de la Amsterdam, iar cei situați pe poziții de centru („socialiștii-unitari”) (12 voturi) dorind menținerea unității de acțiune a Partidului Socialist, propun reluarea discutării afilierii și alegerea unui Consiliu General, constituit, în mod egal, din reprezentanții tuturor celor trei puncte de vedere. Consiliul, aprobând cu majoritate de voturi moțiunea grupării comuniste, hotărăște convocarea Congresului general al partidului pe data de 8 mai 1921, care transformă P.S.R. în Partidul Comunist din România (P.C.R.). Reprezentanții social-democrați, adversari ai afilierii la Internaționala a III-a, Comunistă, părăsesc partidul. A editat publicațiile: „Munca” (1890-1894); „Lumea nouă” (1894-1900); „România muncitoare” (ian.-iun. 1902; 1905-1914); „Lupta zilnică” (1914-1916); „Socialismul” (1918-1921).

IUSTIN (MOISESCU) (1910-1986, n. sat Cândești, jud. Argeș), teolog român. Prof. la Varșovia, Cernăuți, Suceava și la București. Al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, arhiepiscop al Bucureștilor și mitropolit al Ungro-Vlahiei (197-1986). Mitropolit al Ardealului (1956-1957) și al Moldovei și Sucevei (1957-1977). Membru al Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Lucrări de patrologie („Evagrie din Pont – viață, scrieri, doctrină”, în lb. greacă, „Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena”, „Ierarhia bisericească în epoca apostolică”); a inițiat colecția „Părinți și scriitori bisericești”.

JIANG ZEMIN (n. 1926), inginer și om politic chinez. Președinte al R.P. Chineze (1993-2003). Președinte (1990-2005) al Comisiei Militare Centrale a R.P. Chineze. Secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez (1989-2002). Susținător și continuator al politicii de reformă și deschidere inițiat de Deng Xiaoping. Promotor al dezvoltării economiei socialiste de piață și al unei politici externe bazate pe independență și coexistență pașnică.

KRETZULESCU (CREȚULESCU), familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Iordache K. (1680-1746), mare vornic și mare logofăt. Ctitor (1720-1722) al bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din București, cunoscută și sub numele de Biserica „Kretzulescu”. 2. Constantin A. K. (1809-1884, n. București), om politic liberal român. M. de onoare al Acad. (1871). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; a făcut parte din Guvernul provizoriu. Președinte al Comitetului Central al Unirii (1857). Prim-min. al Țării Românești (mart.-sept. 1859). Ministru în mai multe rânduri și prim-min. al României (mart.-aug. 1867); a sprijinit înființarea Societății Academice Române. 3. Nicolae A.K. (1812-1900, n. București), medic și om politic liberal român. Frate cu K. (2). Acad. (1871); președinte al Acad. (1872-1874, 1895-1898). Inițiator al învățământului medical din România. A sprijinit deschiderea Școlii de mică chirurgie de la Colțea (1842). Efor al spitalelor bucureștene (1855). Participant la Revoluția de la 1848. Ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1862-1863, 1865-1866). A susținut organizarea a numeroase instituții culturale (Arhivele Statului, muzee). Autor al primului manual de anatomie („Manual de anatomie descriptivă”). 4. Dimitrie A.K. (1824-1874), general român. Frate cu K. (2 și 3). Ca șef al Diviziei teritoriale cu reședința la București, a luat parte la complotul care l-a răsturnat pe Al.I. Cuza (febr. 1866).

RALET, Dimitrie (1816-1858, n. Istanbul), om politic moldovean, unul dintre conducătorii luptei pentru unirea Principatelor. Membru al Comitetului central al Unirii din Iași și deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). R. a scris fabule, scenete politice, satirice și memorialistică („Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole”).

BIROU², birouri, s. n. 1. Organul executiv și conducătorul întregii munci curente a unei organizații de partid sau de mase. Succesele obținute în campania de treieriș și seceriș de către țărani... se datoresc în mare parte muncii politice de masă desfășurate de către biroul organizației de bază. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2725. Birou politic = organ al comitetului central al unui partid comunist sau muncitoresc, avînd ca sarcină conducerea muncii politice și organizatorice a acestuia între adunările plenare ale comitetului central. Secretariatul Comitetului Central se va ocupa de munca curentă operativă de partid, activitatea, sa fiind îndrumată de Biroul Politic al Comitetului Central. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2951. Birou Informativ = organ politic de informare reciprocă și de schimb de experiență între partidele comuniste și muncitorești din lumea întreagă. Documentul consfătuirii Biroului Informativ al partidelor comuniste și muncitorești reprezintă o puternică, armă de luptă a oamenilor muncii din întreaga lume împotriva ațîțătorilor la război, împotriva dușmanilor democrației și progresului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 421. Biroul Informativ cheamă prin documentele sale partidele comuniste și muncitorești să muncească pentru întărirea organizatorică și lărgirea mișcării partizanilor păcii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 190. 2. Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să organizeze lucrările acesteia și să urmărească buna lor desfășurare. Biroul congresului.

CADRE s. n. pl. 1. Efectiv de bază al oamenilor muncii dintr-o întreprindere sau instituție, dintr-un sindicat sau dintr-o organizație de partid; corp de oameni ai muncii bine pregătiți pentru o ramură oarecare de activitate; p. ext. întregul efectiv al unei întreprinderi sau instituții. Cadrele conducătoare se formează în procesul muncii. ▭ Trebuie să înțelegem o dată că, din toate capitalurile prețioase care există în lume, cel mai prețios și cel mai hotărîtor capital sînt oamenii, cadrele. Trebuie să înțelegem că în actualele condiții de la noi «cadrele hotărăsc totul». STALIN, PROBL. LEN. 511. Cadrele sînt fondul de aur al partidului și al statului, forța hotărîtoare a conducerii de partid și de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. Iată Doftana. Pe-aici... A fost școala înaltă unde-au crescut Oțelitele cadre, puternicul scut. BANUȘ, în POEZ. N. 43. ◊ Direcția (sau serviciul, secția) cadrelor (sau numai cadrele) = organul care se ocupă cu recrutarea, repartizarea, pregătirea și calificarea personalului unei întreprinderi, al unei instituții etc. Aștepta să intre la directorul cadrelor. V. ROM. decembrie 1950, 159. ◊ Expr. A crește (sau a ridica, a pregăti) cadre = a ridica nivelul politic, ideologic și calificarea profesională a cadrelor; a forma cadre noi (în special din rîndurile tineretului). În opera de construire a socialismului, problema pregătirii cadrelor este una din cele mai importante probleme ale partidului și statului nostru. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 50. Ridicarea curajoasă a cadrelor tinere la munci de răspundere, justa lor repartizare, educarea lor partinică și profesională trebuie să constituie grija permanentă a tuturor organelor de conducere ale partidului, începînd cu Comitetul Central. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ◊ (Rar, în forma de sg. cadru, indicînd un individ din efectivul unei întreprinderi, al unei instituții sau al unei organizații de partid sau sindicale) Un cadru bine pregătit. 2. Elementele de conducere și comandă ale subunităților și unităților militare. – Formă gramaticală: sg. (1) cadru.

CENTRAL, -Ă, centrali, -e, adj. 1. Care se află (aproximativ) în centru, în mijloc. Punct central. Străzi centrale. Comisia centrală (de la Focșani) = comisie instituită în anul 1858 pentru a unifica legislația Țărilor Romîne. La 1860 [Gr. Alexandrescu] a fost trimis la Focșani ca membru la Comisia centrală. GHICA, S. 670. ♦ Care provine dintr-un centru. Căldura centrală a pămîntului. Casă cu încălzire centrală. 2. Fig. Care ocupă o poziție principală, care constituie un nucleu în jurul căruia se grupează elemente secundare. Ideea centrală care a animat tot timpul discuțiile la congres a fost să se găsească metoda de ameliorare a conținutului și formei în creația literaturii actuale sovietice. SAHIA, U.R.S.S. 173. Dragomir este doar persoana principală a piesei, persoana centrală, iar Anca și Ion persoanele secundare. GHEREA, ST. CR. II 147. ♦ Care conduce sau dirijează de la un centru. Administrație centrală, Comitet Central v. comitet.

CHEMARE, chemări, s. f. Acțiunea de a chema și rezultatul ei. 1. Exprimare (prin rostirea sau strigarea numelui, printr-o interjecție, prin gesturi, printr-o scrisoare etc.) a dorinței ca cineva să vină aproape sau să se prezinte undeva; invitație. Din adîncuri veni plîngerea singuratică și duioasă a buhnei, ca o chemare omenească. SADOVEANU, O. I 305. Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? EMINESCU, O. I 120. Din sfera mea venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea. EMINESCU, O. I 170. ◊ (Determinat prin «la întrecere») Chemările la întrecere sînt un puternic stimulent în muncă. ♦ Proclamație. Chemările de 1 Mai ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. 2. Ordin, dispoziție, convocare, invitație cu caracter oficial (adesea scrisă) de a se prezenta în fața unei autorități, pentru a îndeplini o obligație. V. citație. Chemare sub drapel. Chemare în judecată. ▭ Șiruri de plăieși urcîndu-se la chemarea unui bucium. ALECSANDRI, la TDRG. 3. Fig. înclinație, vocație. În acești oameni am simțit... căldura chemării dăscălești. GALACTION, O. I 11 ♦ Misiune, menire, însărcinare. Ei și-au plinit chemarea lor Și i-am văzut murind ușor. COȘBUC, P. I 151. Învățătorul îmi pare a fi un tînăr de ispravă, care-și pricepe chemarea. VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. Strigăt, țipăt, urlet. Fiara scoase deodată o chemare fîșietoare și dureroasă, un glas de durere fără nume. SADOVEANU, P. S. 42.

DISCUTA, discut, vb. I. 1. Intranz. (Întrebuințat de obicei cu determinări introduse prin prep. «despre», mai rar «asupra») A vorbi, a sta de vorbă cu cineva, a schimba vederi (asupra unei chestiuni); a conversa. Mă legasem cu cîțiva școlari inteligenți și discutam cu ei ceasuri întregi. GALACTION, O. I 14. Discutăm despre mantăile care vor sosi mîine, despre mizerie, despre război. SAHIA, N. 116. Discuta asupra florilor ca un cunoscător. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Tranz. Ce-ați discutat voi între voi, asta vreau să aflu. SAHIA, N. 78. 2. Tranz. (Cu privire la o lucrare, un proiect, o lege etc.) A analiza, a dezbate, de obicei în cadrul unui grup sau al unui colectiv de muncă, cu scopul de a soluționa problemele ivite prin schimb de păreri. V. delibera. A discuta un statut. A discuta un plan de muncă. ▭ Proiectul [noului program al Partidului Comunist din Suedia] a fost aprobat la plenara din decembrie a Comitetului Central al partidului și urmează să fie discutat în organizațiile de partid, în rîndurile muncitorilor, țăranilor, funcționarilor, intelectualilor, femeilor și tineretului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2574. 3. Intranz. A vorbi cu cineva în contradictoriu (și cu pasiune) despre o chestiune. V. disputa. Costea gîndi cu milă: nu are curaj să discute. C. PETRESCU, C. V. 94. ◊ Tranz. Discuta ceva foarte aprins. C. PETRESCU, Î. II 147.

DOCUMENT, documente, s. n. 1. Act emanat de la o autoritate sau de la un particular, prin care se adeverește un fapt, se conferă un drept sau se recunoaște o obligație. Chestiunea pașaportului era ceva mai grea... totuși Constantin avea asigurări, de la un funcționar amic, cum că va avea la mînă prețiosul document peste două-trei zile. GALACTION, O. I 145. Tot ceea ce am cerut... este trecut în protocoale și întovărășit de documente. CAMIL PETRESCU, B. 185. 2. Text scris sau tipărit, inscripție sau altă mărturie servind la cunoașterea unui fapt actual sau istoric. Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3. Întîmplarea pe care vreau s-o povestesc e adevărată și ar putea sluji poate celor ce adună documente pentru psihologia mulțimii. SADOVEANU, O. VI 381. [Bălcescu] petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate de răposatul căpitan Cornescu Olteniceanu. GHICA, S. A. 142. 3. (În expr.) Document de partid = a) act conținînd o declarație, o hotărîre, o rezoluție emanată de la un organ de conducere al partidului (comitet central, conferință, congres) și în care, analizîndu-se o situație dată, se trasează calea de urmat pentru viitor; b) act privind calitatea de membru de partid sau activitatea unei organizații de partid.

COMITET, comitete, s. n. Colectiv, constituit de obicei pe bază de alegeri, pentru conducerea activității într-un anumit domeniu. V. comisie, consiliu. Comitet de întreprindere. Comitet de direcție. Comitet de redacție. ▭ Comitetele de luptă pentru pace constituie cea mai largă formă de mobilizare a maselor la lupta pentru apărarea păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 457. Au mai fost adunări ale Comitetului Păcii la Roma, la Praga, la Stockholm, de unde a ieșit chemarea pentru toate popoarele să arate care și cîți sînt împotriva războiului. SADOVEANU, O. A. 264. S-a întrunit comitetul uzinei și greva a fost declarată. SAHIA, N. 35. Comitet central = organ superior al unui partid comunist sau muncitoresc sau al unei organizații de masă, care conduce întreaga activitate a partidului sau a organizației în intervalul dintre două congrese. Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor. ▭ Hotărîrile ședințelor plenare din aprilie și octombrie 1932 ale Comitetului Central al Partidului Comunist din Romînia orientau partidul cu toate forțele spre organizarea și mobilizarea la luptă a muncitorimii ceferiste, trasînd linia de îmbinare a luptei pentru revendicările economice imediate, cu lupta împotriva războiului și fascismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 532. Plenara Comitetului Central [din 3-5 martie 1949] are la ordinea zilei problema muncii partidului pentru transformarea socialistă a agriculturii, în cadrul măreței opere de construire a socialismului în țara noastră. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 259. Comitet de partid = organ de conducere al unei organizații de partid ai cărei membri depășesc numărul de 300 (inclusiv candidații). Comitet executiv = organul de conducere a unui sfat popular, care exercită funcțiile sfatului în perioada dintre două sesiuni. Comitetele executive ale sfaturilor populare și consiliile de conducere ale gospodăriilor colective trebuie să aibă ca o preocupare centrală ridicarea nivelului cultural- tehnic al tuturor colectiviștilor. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. Organele executive și de dispoziție ale sfaturilor populare regionale, raionale, orășenești și comunale sînt comitetele executive. CONST. R.P.R. 31. Comitet de grevă = (în țările capitaliste) comitet ales de muncitorii greviști pentru conducerea grevei și pentru ducerea tratativelor cu patronii în vederea satisfacerii revendicărilor muncitorești. Încă în 1916 muncitorii mineri din Petroșani și Petrila au hotărît, în luna iunie, să declare greva generală în Valea Jiului. în toate localitățile s-au înființat comitete de grevă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 626. Sarcina comuniștilor era de a cuceri conducerea în sindicatele reformiste și de a organiza pe muncitori – independent de convingerile lor politice – în comitete de acțiune, comitete de grevă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 62. Comitet de inițiativă = grup de persoane care ia o inițiativă într-un domeniu oarecare și lucrează pentru înfăptuirea ei. Comitetele regionale și raionale de partid și comitetele executive, ale sfaturilor populare trebuie Siă acorde tot sprijinul organizatoric și politic comitetelor de inițiativă ale țăranilor muncitori care vor să formeze noi gospodării colective și întovărășiri agricole. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. (Ieșit din uz) Comitet școlar = organ de conducere în școlile primare și secundare din trecut, alcătuit din delegați ai profesorilor și părinților elevilor. Pe unde n-am umblat? Cui n-am cerut? La primărie, la Comitetul școlar, la Sfatul negustoresc. SEBASTIAN, T. 306.

CONGRES, congrese, s. n. 1. Reuniune, națională sau internațională, de membri sau de delegați ai unui partid politic, ai unei organizații sindicale ori de masă sau de persoane care au aceeași profesie sau interese comune, pentru a discuta și a lua hotărîri în probleme de ordin ideologic, organizatoric, profesional, științific etc. Congresul mondial al partizanilor păcii. Congresul al III-lea al tineretului și studenților pentru pace și prietenie, a Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Rumîn își exprimă convingerea că acest Congres al femeilor democrate din Republica Populară Romînă va constitui un puternic imbold pentru o și mai mare dezvoltare a mișcării de masă a femeilor din orașele și satele patriei noastre, că acest congres va contribui la o și mai largă atragere a femeilor în activitatea de dezvoltare economică și culturală a țării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. 2. Organul suprem de conducere al unui partid comunist sau muncitoresc. «Congresul este instanța supremă a partidului» și, prin urmare, calcă disciplina de partid și statutul congresului tocmai acela care împiedică, indiferent prin ce mijloace, pe vreun delegat să se adreseze direct congresului în legătură cu orice chestiune din viața de partid, fără nici o excepție. LENIN, O. A. I 291. Însemnătatea istorică mondială a celui de al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice constă în aceea că, făcînd bilanțul victoriilor epocale repurtate de partid în răstimpul dintre Congresele al XVIII-lea și al XIX-lea, a îmbogățit partidele frățești, pe oamenii muncii din întreaga lume, întreaga omenire progresistă, cu uriașa experiență a partidului comunist, luminînd omenirii drumul progresului, al fericirii și al buneistări. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 7. Congresul de la 8 mai 1921 a devenit primul congres al Partidului Comunist din Romînia. IST. R.P.R. 533. 3. Nume dat organului legislativ din S.U.A.

HOTĂRÎRE, hotărîri, s. f. 1. Faptul de a (se) hotărî, de a (se) decide (să facă ceva); atitudine neșovăitoare, fermitate în conduita cuiva; ceea ce hotărăște cineva, decizie. Maria lupta cu ea însăși, cu hotărîre tragică. CAMIL PETRESCU, N. 141. Mereu își călca hotărîrea. REBREANU, R. I 43. N-a fost cu putință să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, L. 3. Pornesc și la drum, cu hotărîrea să se judece. CREANGĂ, A. 146. ◊ (În construcție cu verbul «a lua») Uite, acum mă cert cu dumneata, în loc să iau o hotărîre. DEMETRIUS, C. 19. Atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Ai putut lua o asemene sumeață hotărîre? NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Loc. adj. (Rar) De hotărîre = ferm, neșovăitor. Vorbi cu un glas de hotărîre. SADOVEANU, O. I 275. ◊ Loc. adv. Cu hotărîre sau cu toată hotărîrea = în mod hotărît, fără ezitare. Partidul nostru luptă cu toată hotărîrea împotriva manifestărilor naționalist-șovine și a cosmopolitismului fără patrie, ambele deopotrivă arme veninoase ale imperialismului înrobitor de popoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Cu hotărîre = fără îndoială, neîndoios, sigur, hotărît. Să știe cu hotărîre că-i va da de soție pe cea mai frumoasă muiere. ISPIRESCU, U. 9. 2. Dispoziție a conducerii de stat sau de partid, a unui organ sau a unei organizații oficiale. Rezoluții și Hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn [titlu]. ▭ Aplicarea hotărîrilor și dispozițiilor Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Romîne este obligatorie pe întreg teritoriul Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 26. ♦ Sentință judecătorească. După pronunțarea hotărîrii, curtea s-a retras.

COST s. n. Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau achiziționarea unui produs. Costul produselor de larg consum, Costul vieții = totalul sumelor cheltuite pentru mijloacele necesare traiului. Impozitele au crescut în S.U.A. de peste 12 ori față de anul 1938, iar costul vieții a crescut de aproape 3 ori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. Preț de cost = (în producție) totalul cheltuielilor (materii prime, salarii, regie etc.) necesare pentru fabricarea unui bun oarecare; (în circulație) sumă de bani plătită pentru un bun cumpărat în scop de revînzare. Partidul cheamă pe muncitori, tehnicieni și ingineri să se preocupe necontenit de ridicarea productivițății muncii și de reducerea prețului de cost. GHEORGHIU-DEJ, Î. DEM. 20. Prin raționalizarea procesului de producție și reducerea cheltuielilor necesitate de fluctuația brațelor de muncă, se vor realiza sarcinile de reducere a prețului de cost. REZ. HOT. I 285. Sînt numeroase întreprinderi cărora li s-au decernat steaguri roșii de producție din partea ministerelor și a comitetelor, centrale ale sindicatelor de care aparțin, ca o apreciere a succeselor obținute pe linia îndeplinirii planului la toți indicii, a ridicării productivității muncii, a scăderii prețului de cost și a îmbunătățirii calității produselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2756. ◊ Expr. (În societatea capitalistă, în cadrul concurenței dintre întreprinderi) A vinde sub cost = a vinde o marfă cu un preț mai mic decît prețul de cost, pentru a face concurență altei întreprinderi. A vinde în cost = a vinde o marfă cu un preț egal prețului de cost.

CURĂȚA, curăț, vb. I. (Și în forma curăți) I. 1. Tranz. A face (să fie) curat, a face să dispară murdăria de pe ceva, a îndepărta impuritățile, a înlătura ceea ce e dăunător. După ce puse de spălă pe Prîslea și-l curăți, îl îmbrăcă. ISPIRESCU, L. 93. Mogorogea, băiet grijuliu, își curăță ciubotele frumos și le pune la uscat pe vatră. CREANGĂ, A. 105. Îndată am găsit caiete... negreală bună, nimic n-am uitat; întocmai ca bravul soldat care își perie uniforma, freacă bumbii, curăță armele. NEGRUZZI, S. I 7. S.I 7. Eu de-aș ști c-ar mai veni, Drumul i l-aș curăți. ȘEZ. II 82. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Se apucă însuși cu mîna lui să le curețe [armele] de rugină. ISPIRESCU, L. 3. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom, sau ca plugarul bun care curăță de mărăcini țarina sa. NEGRUZZI, S. I 8. Hai să ne grăbim Ca să curățim Grădina de schinuri (= spini). ALECSANDRI, T. 655. ◊ Refl. Fig. Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn s-a călăuzit de învățătura lui Lenin și Stalin asupra partidului de tip nou, ca și de măreața experiență istorică a P.C. (b) al U.R.S.S., care a confirmat în repetate rînduri justețea ideii că partidul se întărește curățindu-se de elementele oportuniste, străine și dușmănoase. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 459. ♦ (Cu privire la fructe, legume, ouă) A îndepărta coaja, pielița, găoacea etc. Înfipse un cuțit într-o pară și o curăță cu răbdare minuțioasă. C. PETRESCU, Î. I 9. 2. Refl. A scăpa, a se vindeca de o boală (infecțioasă sau de piele). I s-a curățat fața de eczemă. ♦ Tranz. A înlătura (o boală). Am o gîscă potcovită... Cu gura pahar clătește, Multe boale curățește (Fîntîna). GOROVEI, C. 144. II. Fig. 1. Tranz. A scăpa sau a salva ceva sau pe cineva (de ceva rău). Spune-mi ce voiești... că m-ai curățit de dușmanul meu. SBIERA, P. 87. Aista e un leneș... și-l ducem la spînzurătoare ca să curățim satul de un trîndav. CREANGĂ, P. 330. Sînt alți trîntori de care trebuie curățit stupul. NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Refl. A scăpa, a se descotorosi de cineva. Nu te teme împărate... ne curățim noi de el! ISPIRESCU, L. 327. 2. Refl. (În concepția mistico-religioasă; adesea determinat prin «de păcate») A se mîntui, a se purifica. 3. Tranz. (Cu privire la oameni) A omorî, a ucide. Cum trageți un foc, vă curățim. CAMILAR, N. I 238. Mai întîi, mă hotărîsem să te curăț. CARAGIALE, O. I 274. ♦ Refl. (Familiar) A muri, a se prăpădi. Bietul om s-a curățat în cîteva zile. 4. Tranz. (Familiar) A despuia pe cineva de bani sau de alte obiecte; a fura, a șterpeli.De bani pe mine chiar m-a curățit. CONTEMPORANUL, II 731. [Jianu] prinde la boieri De-i curăță de averi. ALECSANDRI, P. P. 159. – Variantă: curăți, curăț și curățesc (ALECSANDRI, T. I. 366, PANN, P. V. I 157, GOROVEI, C. 144) vb. IV.

ORGAN¹, organe, s. n. 1. Parte din corpul unei ființe, prin care se realizează una sau mai multe funcțiuni vitale sau utile vieții. Ochiul este organul văzului. ▭ Da strașnic ghiers, părinte Ghermănuță! Halal de organ. HOGAȘ, M. N. 147. Floarea ce cu naivitate minte prin haina ei strălucită că e ferice înlăuntrul gingașelor sale organe. EMINESCU, N. 61. 2. (La mașini sau mecanisme) Ansamblu de piese îmbinate (uneori o piesă monobloc); p. ext. grup de piese reunite, avînd o anumită funcțiune. 3. Fig. Mijloc, instrument (de acțiune, de comunicare, de înțelegere etc.), p. ext. exponent. Sînt chemate limbile de a fi un organ de înțelegere. RUSSO, S. 79. ♦ (Adesea determinat prin «de presă», «de publicitate» etc.) Ziar, publicație periodică, revistă. «Lupta de clasă», organ teoretic și politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. 4. Grup de persoane care îndeplinesc o funcție de conducere politică sau administrativă. Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Romîne este Marea Adunare Națională. ▭ Sarcinile de amănunt, dragă tovarășe, nu se pot fixa decît de dumneata însuți, la fața locului... în colaborare cu organele noastre locale, se-nțelege. GALAN, B. I 10

PLENAR, -Ă, plenari, -e, adj. (Despre ședințe, adunări, reuniuni) Care se ține cu participarea tuturor membrilor. Trimisul moldovenesc le va mai citi în ședință plenară următoarea ironică scrisoare din partea lui însuși Ion-vodă. HASDEU, I. V. 57. Să facem în ședință plenară și publică ceea ce n-am făcut în secțiuni. KOGĂLNICEANU, S. A. 135. ♦ (Substantivat, f.) Consfătuire la care participă toți membrii unui for de conducere. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. ♦ (Substantivat, în expr.) Plenară lărgită = plenară la care participă și persoane care nu fac parte din unitatea respectivă. În zilele de 19 și 20 august 1953 a avut loc plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn.

SECRETAR, -Ă, secretari, -e, s. m. și f. 1. Persoană care rezolvă lucrări de birou într-o întreprindere, într-o instituție sau într-un corp constituit, lucrînd pe lîngă conducerea instituției sau întreprinderii respective. ◊ Secretar de redacție = persoană însărcinată cu centralizarea și coordonarea materialului care se publică într-un ziar sau într-o revistă și care răspunde de felul cum se prezintă publicația. Îl introduse la secretarul de redacție. REBREANU, R. I 182. (Învechit) Secretar de stat (mai rar al statului) = ministru. Nu se poate depune jurămîntul fără să fie de față secretarul de stat Bălcescu. CAMIL PETRESCU, O. II 277. Pînă azi rămăsese numai maior, dar devenise în schimb, secretar al statului. id. ib. 354. Lupi!... Miniștrii mei, secretari de stat, sînt lupi! ALECSANDRI, T. I 418. ♦ Persoană care face parte din conducerea unei organizații de partid și care conduce munca operativă pe baza hotărîrilor luate de organele conducătoare respective. Secretarul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. ▭ Niculaie Boroș, secretarul organizației de partid din Plopșor, fu chemat în săptămîna aceea la raion. V. ROM. februarie 1952, 151. 2. Persoană care execută (sub dictare) lucrările și corespondența privată a cuiva (în calitate de angajat particular al acestuia). Alexandra, cea mai mică dintre cele trei fiice ale sale... i-a fost secretară, copiindu-i de nenumărate ori manuscrisele. STANCU, U.R.S.S. 41. Sînt în căutarea unui secretar, băiat bun și activ. BASSARABESCU, S. N. 56. Aicea, ca și la voi, se află mulți nătărăi, Care s-ar da bucuros că sînt secretari ai tăi. ALEXANDRESCU, M. 238.

SUPLEANT, -Ă, supleanți, -te, s. m. și f. (În vechea organizare judecătorească) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură și care avea anumite atribuții secundare, intrînd și în compunerea completelor de judecată în cauze de importanță mai mică. Constantin Lipan, proaspăt supleant de tribunal, o aștepta în salonașul părintesc. C. PETRESCU, C. V. 170. Procurorul și supleantul jucau pocher. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ◊ Membru supleant= persoană care ține locul titularului (într-un comitet, într-o comisie etc.) și care are drept de vot consultativ. Membrii supleanți ai C. C. participă cu drept de vot consultativ la ședințele plenare ale Comitetului Central. STATUT. P.M.R. 47. ♦ (Rar) Profesor suplinitor. Grigoriu... era supleant de partea științifică. HOGAȘ, H. 68. Oamenii mănîncă oi, și noi nu mîncăm! – Ba să mîncați, domnii mei, le zise un june supleant de profesor; omul și lupul sînt lăsați ca să mănînce carne. NEGRUZZI, S. I 280. – Pronunțat: -ple-ant.

Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn (C. C. al P.M.R.)

ALOCUȚIUNE (< fr. allocution < lat. allocutio, cuvîntare) 1 Cuvîntare rostită în diferite împrejurări și caracteristică prin scurtimea și concizia ei. 2 Scurtă cuvîntare adresată ostașilor într-o împrejurare deosebită de un comandant militar, conducător da stat. Ex. Stimați tovarăși, Aș dori ca în numele Comitetului Central al Partidului, al Consiliului de Stat și guvernului să vă felicit în modul cel mai călduros cu prilejul acordării și înmînării acestor înalte ordine ale Republicii Socialiste România. Totodată, doresc sa vă adresez felicitări călduroase și cu prilejul împlinirii vîrstei respective de către fiecare dintre dumneavoastră, să vă urez mulți ani, putere de muncă, pentru a crea noi opere în domeniul dumneavoastră de specialitate – în proză și critică literară, în poezie – pentru a îmbogăți cultura românească cu lucrări care să redea viața, preocupările poporului nostru consacrate edificării orînduirii noi. Fiecare dintre dumneavoastră ați scris mult. Și ați scris – după cîte cunosc – bine. Lucrările, operele dumneavoastră se află la loc de cinste în literatura românească. Multe dintre ele au fost traduse în alte limbi și au pătruns astfel și în literatura universală. Trebuie să vă spun că împreună cu conducerea noastră de partid și de stat apreciez această străduință a dumneavoastră de a scrie pentru popor, pentru înnobilarea culturii românești, a omului, pentru că, pînă la urmă, lucrările literare au valoare în măsura în care servesc poporului, slujesc omului, ajută să fie mal bine înțelese o serie de probleme ale dezvoltării societății, inclusiv ale eticii și echității, ale esteticii. Mai ales literatura, ca orice artă, trebuie să țină seama de toate aceste laturi, spre a putea fi o literatură cît mai bună, cît mai pe înțelesul oamenilor și pentru a contribui din plin și în mod multilateral la realizarea scopurilor sale. Fiecare dintre dumneavoastră ați făcut mult în această direcție. Sînteți la o vîrstă la care puteți încă să mai faceți mult. Aveți experiență, aveți capacitatea de a contribui și la realizarea pe plan mai larg a politicii de dezvoltare socialistă, de ridicare generală a întregului nostru popor pe noi culmi de civilizație și progres. Doresc să vă urez încă o dată, din toată inima, succese tot mai mari în activitatea dumneavoastră, multă sănătate și multă fericire. (Cuvîntul tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU, cu ocazia decorării unor personalități de seamă ale literaturii noastre)

MISIUNE s. f. I. 1. Însărcinare, împuternicire dată cuiva într-un anumit scop, sarcină (pe care o primește sau și-o atribuie cineva) de a face un anumit lucru. Cf. IORGOVICI, O. 52/1. Comandantul puterilor noastre. . . priimise (solia) misia de a vedea pe beiul și de a-l face să primească condițiile ce pot să mulțumească pe Franța, CR (1829), 196¹/21, cf. NEGULICI. Toată misia le este să răsădească dteva flori în drumul lor. NEGRUZZI, S. I, 205, cf. FILIMON, O. I, 116. Îndeplini pe lingă mine misiunea sa conciliatrice (a. 1865). URICARIUL, X, 368. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiei ce înșii și-o atribuiesc? MAIORESCU, CR. I, 345. I-a dat misiune de vară, să plece în Elveția pentru a studia organizarea școalelor rurale. VLAHUȚĂ, D. 95. Am misiunea grea să-ți comunic rezultatul judecății. SAHIA, N. 83. Aveau misiunea de a duce la îndeplinire poruncile superiorilor lor. OȚETEA, T. V. 49, cf. 137. Și-a îndeplinit misiunea pe care i-am încredințat-o într-un mod minunat. CĂLINESCU, S. 694. Îi vei da tot sprijinul ca să-și ducă la capăt această misiune. CAMIL PETRESCU, O. III, 134. Venise de la București cu o misiune specială de partid. BENIUC, M. C. I, 134. Și-acum, întrebă colonelul, care vi-i misiunea? CAMILAR, N. II, 97. Misiunea mea, prin urmare, este să-ți spun din ordinul domnului colonel așa. . . V. ROM. mai 1954, 59. ♦ Slujbă, funcție, post. Grea misie, misia de polițai. CARAGIALE, O. VI, 82. 2. Grup de persoane (oficiale) trimis într-o țară străină cu un scop special (de obicei diplomatic). V. d e l e g a ț i e. Mădulări ale împărăteștei rosienești misii (trimiteri) la înalta Poartă. AR (1829), 193¹/18, cf. POLIZU. O misiune secretă a turcilor în Moldova, în scopul de a afla relații asupra puterilor Poloniei. XENOPOL, I. R. IV, 222. La Constantinopol. . . a constituit. . . un comitet central, care avea să organizeze misiunile de propagandă. OȚETEA, T. V. 120, cf. 211. ◊ Misiune diplomatică = reprezentanță diplomatică a unui stat, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotențiar. DER. 3. Acțiune de propagare a religiei creștine, mai ales catolice, în țări cu altă religie dominantă ; instituție religioasă dintr-o asemenea țară, prin care se propagă creștinismul; local în care se află această instituție. Misionari . . . întorcîndu-se din missiile sale, ca să meargă la Roma. MAIOR, I. B. 31/2, cf. STAMATI, D., PONTBRIANT, D., CADE, DM. 4. (În forma misie) Indemnizație bănească care se acorda ofițerilor, funcționarilor etc. trimiși să lucreze o perioadă determinată în altă localitate. IORDAN, L. R. A. 188. II. Rol, scop, țintă, menire, rost, datorie. Romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. BĂLCESCU, M. V. 7. Misia presei este de a deștepta publicul și a-l convinge de folosurile ce i se dau. RUSSO, S. 157. Misiunea cea sacră a giurnalisticei (a. 1855). URICARIUL, V, 193/18. Misia îi e împlinită, dacă în calea vieții sale a putut șterge cîteva lacrimi. NEGRUZZI, S. I, 289. Fiece poet aicea are misiunea sa; Fiecare și-o-mplinește; încetați a disputa. BOLLIAC, O. 113, cf. 64. Ne-am înțeles misiunea pe o scară colosală. HASDEU, I. C. I, VIII. Critica și-a îndeplinit misiunea după reprezentație. ALECSANDRI, T. II, 55, cf. BOLINTINEANU, O. 451. Arta în genere și în special arta dramatică are sau nu are și o misiune morală? MAIORESCU, CR. II, 182. Gimnasiile noastre să poată corespunde cu o misiune atît de-naltă. ODOBESCU, S. II, 65, cf. SADOVEANU, O. IX, 136. Partidul nostru – conducător încercat și de nădejde al poporului, recunoscut și urmat de popor – s-a dovedit la înălțimea misiunii sale istorice. GHEORGHIU-DEJ, R. 124. Scopul imediat al comuniștilor derivă din însăși misiunea istorică a proletariatului. CONTEMP. 1949, nr. 122, 6/3. - Pronunțat: -si-u-. - Pl.: misiuni. – Și: (astăzi rar) misie (pronunțat -si-e) s. f. Din lat. missio, fr. mission, it. missione, rus. миссия.

COMITET, comitete, s. n. Colectiv (constituit pe bază de alegeri) pentru conducerea activității într-un anumit domeniu. ♦ Comitet central = organ superior al unui partid comunist sau muncitoresc sau al unei organizații de masă, care conduce întreaga activitate a partidului sau a organizației în intervalul dintre două congrese. Comitet de partid = organ de conducere al unei organizații de partid ai cărei membri depășesc numărul de 300. Comitet executiv = organ de conducere al unui sfat popular, care exercită funcțiile sfatului în perioada dintre două sesiuni. Comitet de grevă = (în țările capitaliste) comitet ales pentru conducerea unei greve și pentru ducerea tratativelor cu patronii în vederea satisfacerii revendicărilor muncitorești. – Rus komitet (fr. comité).

KALININ 1. Mihail Ivanovici K. (1875-1946), om politic sovietic. Președinte al Comitetului Executiv Central al Sovietelor (șeful statului) din Rusia (1919-1922) și din U.R.S.S. (1922-1938); președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1938-1946). 2. Denumirea orașului Tver în perioada 1931-1990.

COMPOZIȚIE, compoziții, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate sau un compus; structură, compunere. V. alcătuire. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și Comitetul său Central acordă o excepțională atenție îmbunătățirii compoziției calitative a partidului. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 43. Compoziția Marii Adunări Naționale ieșite din alegeri oglindește această întărire a pozițiilor politice ale clasei muncitoare și ale aliatei ei, țărănimea muncitoare. REZ. HOT. I 11. ♦ (Chim.) Compus, amestec, soluție rezultată din combinarea mai multor elemente sau substanțe; proporția elementelor care intră într-un corp compus. 2. Operă, bucată, compunere artistică (în special muzicală). O compoziție de Ceaikovski. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; p. ext. catedra la care se predă acest studiu. 4. Calitate a unui tablou, constînd în dispunerea convenabilă a elementelor imaginii, în așa fel încît să se echilibreze între ele. ♦ Gen de pictură reprezentînd personaje în acțiune. 5. Exercițiu școlar constînd în dezvoltarea în scris a unei teme. – Pronunțat: -ți-e.

ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (O.T.A.N.; în engl.: North Atlantic Treaty Organization – N.A.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată în baza tratatului semnat la Washington la 4 apr. 1949 (așa-numitul Pact al Atlanticului), cu sediu la Bruxelles – Belgia (până în 1967, la Paris), în scopul asigurării securității comune a statelor membre prin cooperare și consultare în domeniile politic, militar și economic, precum și în domeniul social-științific și în alte sectoare. Are 19 membre (2003): Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, S.U.A. (membri fondatori), Grecia, Turcia (din 1952), R.F. Germania (din 1955), Spania (din 1982), Cehia, Polonia, Ungaria (din 12 martie 1999). Reuniunea de la Praga (21 nov. 2002) a hotărât să se lanseze invitații de aderare în 2004 unui grup de țări (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia). Noii membri vor căpăta statut de membru deplin în 2004 după ce parlamentele celor 19 state vor ratifica această hotărâre. Organul suprem al N.A.T.O. este Consiliul Atlanticului, care reunește reprezentanții statelor membre și decide în unanimitate, asupra problemelor administrative și financiare. Consiliul, cu sediu la Bruxelles, este asistat de numeroase Comitete și Grupuri de de lucru (constituite pentru examinarea problemelor interne sau a celor particulare) și de Secretariatul internațional. Alături de aceste organisme cu caracter civil sunt cele militare: Comitetul Militar condus de un Președinte permanent ales la nivelul Șefilor Marilor State Majore (pentru o perioadă de 2 ani), Comitetul de Planificare a Apărării, patru Comandamente Regionale și 14 Agenții subordonate Comitetului Militar. Din 1994 N.A.T.O. s-a deschis către țările din Europa Centrală și de Est prin Parteneriatul pentru Pace, care prevede participarea la manevre comune și la schimbul de informații militare, dar fără implicare în asigurarea securității și apărării reciproce. La el au aderat toate țările Europei Centrale și de Est și numeroase republici ex-sovietice, între care și Federația Rusă. La 28 mai 2002, prin Declarația de la Roma, a fost creat „Consiliul celor 20”, format din cele 19 țări membre plus Federația Rusă, abilitat să ia decizii prin consens asupra: luptei împotriva terorismului, gestionarea crizelor, neproliferării armelor de distrugere în masă, controlului armamentelor, apărării contra rachetelor de luptă, operațiunilor de salvare pe mare, cooperării militare, planurilor pentru urgențe civile, provocărilor și amenințărilor de toate tipurile ș.a. Secretar general: Sir George Robertson (Marea Britanie), de la 4 aug. 1999. Succesorul său (din 4 ian. 2004) este fostul ministru de Externe olandez Jaap de Hoop Scheffer.

JUIN [ʒuẽ], Alphonse (1888-1967), mareșal francez. Șef de stat major (1938) și comandant al trupelor franceze și coloniale din Algeria (1941-1942), Maroc și Tunisia (1942-1943). Comandant al Corpului expediționar francez din Italia (1943-1944). Șef al Statului major al Comitetului Apărării Naționale (1944-1947), inspector general al armatei (1951-1955). A comandat (1951-1953) forțele terestre ale NATO din Europa Centrală. S-a opus politicii lui de Gaulle (1961) în rezolvarea crizei algeriene, fiind pus în retragere (1962). Memorii.

COMITET s. n. 1. organ de stat, de conducere sau îndrumare colectivă a unor organizații politice, de masă etc. ♦ ~ central = organ superior al unui partid (comunist sau muncitoresc) ori al unei organizații de masă; ~ executiv = organ de conducere al unui consiliu popular, care exercită funcțiile acestuia în perioada dintre două sesiuni; ~ de redacție = colegiu de redacție. 2. organism în cadrul unei conferințe sau organizații internaționale, cu atribuții limitate și temporare. (< rus. komitet, fr. comité)

COLECTIVIST, -Ă, colectiviști, -ste, s. m. și f. Membru al unei gospodării agricole colective. Comitetele executive ale sfaturilor populare și consiliile de conducere ale gospodăriilor colective trebuie să aibă ca o preocupare centrală ridicarea nivelului cultural-tehnic al tuturor colectiviștilor. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 54. Colectiviștii care au muncit cu tragere de inimă primesc pentru partea lor de zile-muncă o cantitate de produse agricole și un cîștig în bani cum nu poate avea nici un țăran muncitor cu gospodărie individuală de pe peticele sale răzlețe de pămînt. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2456. Conștienți că succesele lor se datoresc puternicului ajutor primit din partea clasei muncitoare, a statului de democrație popidară, colectiviștii socotesc îndeplinirea obligațiilor față de stat drept cea dinții datorie a lor. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2541. Trebuia luptat cu el mult... trebuia adus printre întîii colectiviști. CAMILAR, TEM. 32. ◊ (Adjectival) După organizarea gospodăriei colective, țăranii colectiviști au dreptul să-și completeze din afara gospodăriei colective, numărul de vite de producție prevăzut de statut pentru a rămîne în proprietate personală. STAT. GOSP. AGR. 11.

CONSILIU s. n. 1. sfat, povață, sfătuire. 2. colectiv de conducere, de administrare, avizare sau consultare etc. în activitatea unor organe ori organizații, instituții etc. ◊ ședință a unui astfel de colectiv. 3. denumire dată (îndeosebi în structura statelor de tip comunist) unor organe sau organisme centrale de partid și de stat. ◊ ~ de miniștri = organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat; cabinet (II); ◊ ~ de administrație = comitet de conducere al unei societăți comerciale sau industriale pe acțiuni. (<lat. consilium, fr. conseil)

MANIU, Iuliu (1873-1953, n. Șimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieții politice românești, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare națională a românilor transilvăneni și unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie și curaj, a afirmat și apărat drepturile și interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăștie, a trecut, în condițiile efervescenței naționale și revoluționare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înființând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice și administrative de către Consiliul Național Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluției, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială. Președinte și ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administrații a Transilvaniei de către autoritățile românești; președinte al Partidului Național Român (1919-1926) și al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanțe (oct. 1929) și Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944). Partizan consecvent al democrației, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale și totalitar-comuniste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) și a cotropirii Bucovinei de N, a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condițiile regimului antonescian, a încălcării drepturilor libertăților fundamentale ale cetățenilor. În împrejurările declanșării conflagrației mondiale, a susținut acțiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria, dar s-a opus continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. În întreaga perioadă a războiului, M. a menținut strânse legături cu Aliații tradiționali, cerându-le, în repetate rânduri, garanții cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 și de reorientare a politicii externe românești spre Națiunile Unite. După 23 august 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice și sociale ale guvernului Groza, care avea drept țel comunizarea și sovietizarea țării. În spiritul indicațiilor venite de la Moscova de lichidare a forțelor de opoziție din statele în care-și exercita dominația, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului național-țărănist de la Tămădău”, a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. și a altor lideri ai P.N.Ț. și la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la temniță grea pe viață; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Ardealul în timpul războiului”, „Chestiunea Banatului”, „Problema minorităților”, „România și revizuirea tratatelor”.

MIJLOCIRE s. f. Acțiunea de a m i j l o c i și rezultatul ei. 1. (Învechit) Intervenție, mediere, meditație; amestec. Sfintele voastre mijlociri cătră dătâtoriu de viiațâ. MINEIUL (1 776), 151^r1/38. Să înștiințeze logofețiia, ca să se facă mijlocirea ce să cuvine, spre împlinirea dreptului mănăstirii (a. 1833). DOC. RC. 524. Oprește ceea ce este mai dărăpănător căsătoriii, adică mijlocirea de streini în trebile soților. MARCOVICI, D. 167/1. Dau soartei mulțămire Că a făcut mijlocire A împlini dorul meu. PANN, F. II, 125/5. Rucsanda. . . îi hărăzi dragostea care au fost refuzat-o chiar după mijlocirea părintelui ei. ASACHI, S. L. II, 7. Prieteșug !. . . Ce amoriu viu și puternic aprinzi cu-a ta mijlocire. CONACHI, P. 81. S-au votat statutele și apoi s-au înaintat la Viena pentru mijlocirea prea înaltei aprobări. BARIȚIU, P. A. III, 32. După îndurata mijlocire a cuviosului episcop, soborul în unire hotărăște. NEGRUZZI, S. I, 232, cf. PONTBRIANT, D., LM. .Se rugară de dînsa, ca să intre ea la împăratul cu mijlocire de iertare. ISPIRESCU, L. 120, cf. DDRF. N-am nevoie de mijlocirea d-tale, pentru a afla ce doresc oamenii mei ! REBREANU, R. I, 296. ◊ L o c. p r e p. Prin mijlocirea . . . = prin intermediul. . ., cu ajutorul. . ., (învechit) prin mijlocul. . . Acest domn luînd întîiu domniea prin mijlocirea grecilor (a. 1769). GCR II, 81/15. Firească zicem putearea aceaia . . . prin mijlocirea căriia fieștece om măcar și neînvățat și de tot prost știe și a lăuda pre priiaten. MOLNAR, RET. 10/1. Să-și înalță duhul prin mijlocirea faptilor și a năravurilor bune. DRĂGHICI, R. 156/21. Rodul viței este lăsat spre veselie. . . Mai lesne amorezul prin mizlocirea lui De la a sa iubită cîștigă-orice favor. NEGRUZZI, S. II, 179. Înrîurirea directă a d-lui Shelley și mai cu seamă a lui Edgar Poe se simte mai mult asupra lui Baudelaire și numai prin mijlocirea acestuia asupra marei treimi Jules Laforgue, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud. PETICĂ, O. 371. Prin mijlocirea comitetului de ocîrmuire, ei și-au împărțit administrația țârii. OȚETEA, T. V. 245. Prin mijlocirea fetei, el află multe. POPESCU, B. III, 81. 2. (învechit, rar) Partea din mijloc (II), centrală, a unei suprafețe sau a unui spațiu. Într-aceste 2 steale chendrul, adecă ținta a mijlocirii cîtinții ceriului să înmijloceadză. CANTEMIR, ap. GCR I, 323/12. Jilțurile dă Jos, Dumbrava dă Sus. . . să cuvine să să socotească după asemănarea așezării. . . care să să asemene cu mijlocirile județului dumitale (a. 1819). DOC. EC. 225. ♦ (Regional, în sintagma) Mijlocire de loc = mijlocul, jumătatea drumului de parcurs; (regional) miază cale. Pe drum mergea . . . Pe la o mijlocire de loc S-a-ntîlnit cu Moisi-Prooroc. PAMFILE, S. T. 13. 3. (Învechit) Mijloc (II 2). Smerenia iaste o mijlocire putincioasă, pentru ca să iai aceaia ce poftești. ANTiM, ap. GCR II, 7/4. Domnul multe sfaturi bune pentru folosul păcii i-au dat, arătîndu-i mișlocirea cu care s-ar putea face prea lesne (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 133/5. Mortul ce vezi supt acest ceriu iaste prorocul Solomon, căruia voiu să-i stăpînesc peceatea, căci cu această mijlocire mă voi face domn a toată lumea (a. 1 783). GCR II, 131/15. Au fost siliți amîndoi domnii a cerca mijlociri prin care să se poată apăra de turci. ȘINCAI, HR. II, 249/13. Căuta în tot chipul, ca să poată găsi o mijlocire, ca să facă un lucru care să nu fi mai fost altă dată în țara aceasta (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 263/6. Cu luarea mierei se ia mijlocirea de-a hrăni vermuleții. ECONOMIA, 180/3. Trebuie să gîndeascâ de moarte, pentru că singură aceasta iaste mijlocirea ca să se poată ținea întru nevinovăție. MAIOR, P. 6/7. Mijlocire, cum putem apăra dobitoacele să nu capete păduchi. CALENDARIU (1814), 181/5. Toate mijlocirile sînt slobode, vrînd cineva a împlini voințele dumnezeilor. BELDIMAN, N. P. I, 181/3. Despre mijlocirile spre apărarea stupilor de albinele jefuitoare. TOMICI, C. A. 95/15. Să bucura că au găsit o mijlocire ca să-i slujească de apărare împotriva frigului. DRĂGHICI, R. 67/22, cf. 100/8. Aceasta să-ți fie o lesne mijlocire prin care nemurirea să agonisești. ARHIVA R. I, 68/5. Fățarnicul să-nchină cu buzele pătate, Iar inima-i vicleană gonește mijlociri Să guste-n resfâțare-și ce altor nu-s iertate Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri. MUREȘANU, P. 51/14. 4. (Învechit) Mijloace. V. m i j l o c (II 4). Pre unii dintre preoții noștri, carii pentru lipsa mijlocirilor și a școalelor n-au destulă învățătură, prealuminații domnii pămîntești îi asupresc. ȘINCAI, HR. III, 290/5. Toate neamurile au din firea sa de a să putea procopsi; iară ca să să procopsească, e de lipsă mișlocirile, privilegiul, slobozenia la învățătură (sec. XIX). CAT. MAN. I, 460. – Pl.: mijlociri. - Și: (învechit) mizlocíre, mișlocíre s. f. – V. mijloci.

ORGANIZAȚIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI (O.E.P.), organizație creată în 1964 în Ierusalimul de Est, de către reprezentanți ai poporului palestinian, ai unor organizații profesionale și populare și ai unor mișcări ale rezistenței palestiniene. Organul său suprem este Consiliul Național Palestinian (C.N.P.), de fapt parlamentul poporului palestinian, compus din 530 membri, din care 180 din teritoriile arabe ocupate de Israel. Între sesiunile acestuia orientările generale sunt adoptate de Consiliul Central al O.E.P. Întreaga activitate a organizației este condusă de Consiliul Executiv format din 15 membri, printre care și reprezentați a 6 organizații ale rezistenței palestiniene. Președinte al Comitetului Executiv este, din 1969, Yasser Arafat.

comitet sn [At: (a. 1827) URICARIUL VII, 97 / Pl: ~e / E: rs комитет, fr comité, lat committo, -ere, it comitato, ger Komite] 1 Organ de conducere colectivă a anumitor organizații. 2-4 (Iuz; îs) ~ central Organ superior al unui partid comunist sau muncitoresc ori al unei organizații de masă, care conduce întreaga activitate în intervalul dintre două congrese. 5 (Iuz; îs) ~ ele acțiune Reuniune temporară a organizațiilor muncitorești pentru lupta politică. 6 (Îas; înv) Organizație de luptă a muncitorilor englezi. 7 (Îs) ~ permanent Corp deliberativ compus dintr-un număr de membri aleși ai consiliului județean care îl sprijină pe prefect în activitatea sa. 8 (Îs) ~ provizoriu Organ administrativ local care își desfășoară activitatea până la alegerea unui nou consiliu. 9 ~ executiv Organ de conducere a unui consiliu popular, care exercită funcțiile acestuia în perioada dintre două sesiuni.

soviet sn [At: (a.1827) CAT. MAN. 218 / P: ~vi-et / V: (înv) ~vet / Pl: ~e / E: rs совет] 1 (Înv) Înaltă instanță judecătorească din unele provincii ale vechii Rusii. 2 Organizație politică de masă a proletariatului din Rusia apărută în perioada revoluțiilor din 1905-1907. 3 Organ al puterii de stat centrale și locale din fosta Uniune Sovietică, format din deputați aleși. 4 (Îs) ~ul Suprem Organ suprem unicameral al puterii de stat al fostei Uniuni Sovietice sau al republicilor unionale sau autonome din Uniunea Sovietică. 5 (Pgn; nob) Comitet (1).

COLEGIU, colegii, s. n. 1. Organ de conducere colectivă a ministerelor și a altor organe centrale ale administrației de stat sau a anumitor întreprinderi ori instituții, care examinează și hotărăște asupra problemelor de competența acestora. ◊ Colegiu editorial = organ consultativ pe lângă conducerea unei edituri, format din specialiști. Colegiu de redacție (sau redacțional) = organ consultativ de pe lângă redactorul-șef al unei publicații; comitet de redacție. 2. Colectiv de judecători cu atribuții speciale pe lângă unele organe de jurisdicție. Colegiu penal. Colegiu civil. Colegiu disciplinar. 3. Organizație de liber-profesioniști alcătuită cu scopul de a apăra interesele profesionale ale membrilor ei. 4. Reuniune de persoane egale în funcție. Colegiu de cardinali. Colegiu preoțesc. ◊ Colegiu de avocați = colectiv al avocaților dintr-o unitate administrativ-teritorială. ♦ (În Roma antică) Corp sau asociație de persoane care aveau aceeași profesiune sau demnitate. 5. Categorie electorală (în unele state) stabilită după avere sau ocupație. 6. Instituție de învățământ mediu sau superior, cu internat, în unele state. – Din lat. collegium, fr. collège.

CONGO, Republica Populară ~, Stat în Africa Ecuatorială; 342 mii km²; 2,25 mil. loc. (1989). Limba de stat: franceza. Cap.: Brazzaville. Orașe pr.: Pointe-Noire, Loubomo ș.a. Este împărțit în nouă regiuni și șase comune. Țara corespunde unui podiș întins și puțin înalt (alt. max. 1.040 m) care coboară în trepte spre E (către valea fl. Congo/Zair, care este navigabil în întregime pe terit. C.) și domină în SV o îngustă cîmpie litorală. Climă ecuatorială cu temperaturi constante (27-32°C) și precipitații bogate (1.200-1.700 mm/an). C. 2/3 din terit. este acoperit de o pădure tropicală umedă (arbori de cauciuc, mahon, okoumé, abanos). Expl. de petrol (7,39 mil. t, 1989); se mai extrag min. de cupru, zinc, diamante și săruri de potasiu. Activitatea agricolă antrenează c. 60% din populația activă. Se cultivă pe 0,5% din supr. țării bananieri, arahide, palmieri de ulei, arbuști de cacao, cafea, trestie de zahăr (400 mii t, 1989), tutun, ananas (155 mii t, 1989). Pentru consumul intern se cultivă orez, porumb, manioc (760 mii t, 1989), batate. Se cresc caprine, ovine, bovine. Pescuit: 41,8 mii t (1988). Ind. C. este reprezentată de întreprinderi de prelucr. a lemnului, a produselor agricole (zahăr, 35 mii t, 1989, țigarete, ulei de palmier ș.a.) și de ciment, îngrășăminte chimice, textile ș.a. C. f.: 1.040 km. Căi rutiere: 12 mii km. Moneda: 1 franc C. f. a. = 100 centimes. Exportă petrol (90%), produse petroliere, lemn și produse din lemn, diamante, zahăr ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 40%), produse alim., bunuri ind. de larg consum, produse chimice, textile ș.a. – Istoric. Din sec. 15-16 pe terit. C. au existat mai multe formațiuni statale (Makoko, Loanga). La sfîrșitul sec. 19 terit. actual al C. a fost ocupat de francezi și transformat în colonie; între 1910 și 1958 a fost inclus, sub denumirea de Congo Central, în componența fostei Africi Ecuatoriale Franceze; în 1958, C. a fost proclamat rep. (cu autonomie internă) în cadrul Comunității Franceze, iar la 15 aug. 1960 a devenit stat independent, sub numele de republica C. (din dec. 1969, Republica Populară C.). În 1969-1977, șeful statului a fost N. N’Gouabi, după asasinarea căruia (mart. 1977), organul suprem al puterii de stat a devenit Comitetul Militar al Partidului Congolez al Muncii (P.C.M.). Șeful statului și al guvernului este președintele, iar puterea legislativă este exercitată de Adunarea Națională Populară.

STALIN, (Djugașvili), Iosif Vissarionovici (1879-1953), om politic sovietic. Comunist. Secretar general al C.C. al P.C.U.S. (1922-1953), președinte al Consiliului de miniștri (1941-1953); președinte al Comitetului de Stat al Apărării și comandant suprem al forțelor armate ale UR.S.S. (1941-1945). A condus prin metode dictatoriale, eliminându-și adversarii politici (Troțki, Zinoviev, Kamenev, Buharin ș.a.). A introdus colectivizarea forțată a agriculturii, industrializarea rapidă a țării și planurile cincinale. Inițiatorul unei „epurări” sângeroase, în cursul căreia a decimat conducerea Armatei prin eliminarea elitei militare („Marea teroare”, 1936-1938). A încheiat un pact de neagresiune cu Hitler prin care U.R.S.S. si Germania își delimitau sferele de interese în Europa Central-Răsăriteană și de Sud-Est. În cel de-al Doilea Război Mondial, bazându-se pe patriotismul popurului rus și gestionând abil relațiile cu aliații occidentali, a devenit principalul beneficiar al conflagrației, ceea ce a dus la extinderea ariei sale de influență și, implicit, a sistemului socialist în țările Europei de Est. După război, cultul personalității sale a atins cote de neimaginat, fiind însoțit de un nou val de represiuni în U.R.S.S. și Țările Europei de Est.

COMISIE, comisii, s. f. 1. Colectiv temporar sau permanent care funcționează pe lîngă o instituție, o adunare etc. în vederea hotărîrii și executării unor sarcini și mandate speciale. V. comitet. Acțiunea militară în vederea loviturii de stat de la 23 August 1944 fusese pregătită de către o comisie în care, pe lîngă un grup de ofițeri generali și superiori, partidul nostru a fost singurul partid care a participat prin delegații săi. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 26. Trebuia o nouă comisie de medici. SAHIA, N. 61. ◊ Comisie de disciplină = colectiv care funcționează pe lîngă o instituție și care judecă abateri mai ușoare ale personalului acelei instituții. Vedem noi ce-o spune comisia de disciplină. DAVIDOGLU, M. 24. Comisie de litigii v. litigiu. Comisie centrală v. central. Comisie interimară v. interimar. 2. (Învechit) Secție de poliție. Comisia, luînd știre, cu doftor au alergat Ca să vază pe săracul de este de vindecat. PANN, P. V. III 26. – Pronunțat: -si-e. – Variantă: comisiune (ODOBESCU, S. I 489) s. f.

PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA (P.N.R.), partid politic creat, la 12 mai 1881, prin unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria (constituit la 7 febr. 1869) cu Partidul Național Român din Transilvania (8 mart. 1869). Constituirea noului partid și adoptarea programului său au grupat, pentru prima dată, toate elementele politice românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe baza unei platforme politice și de acțiune comune privind: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei (pierdute prin compromisul austro-ungar din 1867), dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție în toate regiunile locuite de români, revizuirea Legii naționalităților din dec. 1868, în sensul recunoașterii egalității în drepturi a tuturor naționalităților, adoptarea unei noi legi electorale vizând lărgirea dreptului de vot, numirea în funcții administrative, în ținuturile locuite de români a cetățenilor de etnie română sau care cunosc limba română și obiceiurile poporului român, lupta pentru menținerea autonomiei bisericilor și a școlilor confesionale românești, lupta împotriva tendințelor de deznaționalizare manifestate de organele statului. Conferința națională de unificare de la Sibiu l-a împuternicit pe George Barițiu cu redactarea unui memoriu („Memoriul explicativ”), care să analizeze, sub toate aspectele, situația din monarhia austro-ungară. Roadele platformei de acțiune nu întârzie să se arate. La 8/20 ian. 1892 este convocată, la Sibiu, o Conferință extraordinară a P.N.R., care hotărăște, în condițiile intensificării asupririi maghiare, alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară și o critică sistematică a politicii naționale intolerante a guvernului ungar. Memorandum-ul, care s-a bucurat de puternice manifestații ale românilor de pretutindeni, a marcat un moment deosebit de important în istoria mișcării naționale a românilor transilvăneni, inaugurând o nouă etapă de luptă susținută pentru victoria revendicărilor românești. În pofida ordonanței guvernului ungar de dizolvare a P.N.R. (iun. 1894), se acționează pentru întărirea organizatorică a partidului. Convocată la Sibiu (10/23 ian. 1905), Conferința P.N.R. alege un nou program politic: recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltare etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret, reducerea impozitului pentru pământ și introducerea contribuției progresive după venit, împroprietărirea, în măsura posibilităților, a țăranilor din proprietățile statului, inalienabilitatea și indivizibilitatea minimului de proprietate, asigurări de stat pentru boală și bătrânețe, medici și medicamente pentru săraci etc. Potrivit noii linii tactice de participare la viața electorală și parlamentară, P.N.R. obține în alegerile din 1905 opt mandate, în 1906, 15, iar în 1910, a urmare a măsurilor represive ale guvernului ungar, doar cinci mandate. Întrunit la Oradea (12 oct. 1918), Comitetul Executiv al P.N.R., adoptă, în unanimitate, o Declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere” (în temeiul dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa). Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei și se constituie un „Comitet de acțiune” cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș. La 18 oct. 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, membru marcant al P.N.R., citește în parlamentul ungar de la Budapesta Declarația de autodeterminare și despărțire a românilor transilvăneni de Ungaria, elaborată de Comitetul Executiv al partidului, iar la 30 oct. 1918 se constituie Consiliul Național Român (inițial cu sediul la Budapesta, iar din 3 nov., la Arad), organ de conducere al românilor transilvăneni, format sin șase reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu). Ca unic for de conducere al românilor transilvăneni, a organizat în comune, comitate și orașe gărzi naționale și gărzi civile sătești pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”, preluând puterea în întreaga Transilvanie. Eșuând tratativele duse la Arad (15-15 nov.) cu reprezentanții Consiliului Național Maghiar și ai guvernului Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, este lansat un manifest, intitulat Către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației române „de a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent”. În aceste împrejurări, Marele Sfat Național din Transilvania convoacă pe 1 dec. 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care hotărăște unirea necondiționată și pentru totdeauna cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Pentru cârmuirea Transilvaniei până la alcătuirea Constituantei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative, numită Marele Sfat Național, care la rându-i numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, vicepreședintele P.N.R., care s-a ocupat de instituirea administrației românești pe teritoriul Transilvaniei; de asemenea, Consiliul Dirigent a adoptat Legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum și Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toți bărbații, începând cu vârsta de 21 ani. P.N.R. a câștigat majoritatea voturilor în Transilvania, cu prilejul primelor alegeri parlamentare (nov. 1919, în baza votului universal și la scara României întregite, clasându-se pe primul loc față de celelalte formațiuni politice: P.N.L., Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Țărănesc, Partidul Național-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina etc.); participă la guvernul Blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pe fondul controverselor iscate în sânul partidului după Unirea din 1918, privind viitorul P.N.R., o grupare condusă de Octavian Goga părăsește partidul și fuzionează (apr. 1920) cu Partidul Poporului. În vederea contracarării dominației liberale în viața politică a țării, Iuliu Maniu, în calitatea de președinte al partidului, ia inițiativa creării unui mare partid de guvernământ prin fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (nov. 1922), cu Partidul Naționalist al Poporului (mart. 1925), iar în 10 oct. 1926, cu Partidul Țărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Național-Țărănesc. Președinți: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Barițiu (1884-1888), Ioan Rațiu (1889-1890), Vincențiu Babeș (1890-1902), Gheorghe Pop de Băsești (1903-1919), Iuliu Maniu (1919-1926). A editat publicațiile: „Tribuna” (1884-1903), „Lupta” (1906-1910), „Românul” (1911-1916; oct.-dec. 1918), „Patria” (1919-1926).

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

ADUNAREA NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA, mare adunare populară convocată la Alba Iulia la 1 dec. 1918, din inițiativa Consiliului Național Central Român, și la care reprezentanții din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au decis, în unanimitate, unirea cu România. Moment de apogeu al luptei naționale a românilor, A. a constituit un eveniment revoluționar în cursul căruia s-au ridicat mari probleme care stăteau în fața poporului român: desăvîrșirea statului național unitar român, înfăptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalității în drepturi pentru naționalitățile conlocuitoare, lupta pentru instaurarea unui regim politic democratic. Eșuînd tratativele duse la Arad cu noul guvern ungar al contelui Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române a fost lansat un manifest Către popoarele lumii, prin care se făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației românești și, în consecință, hotărîrea națiunii române de „a-și înființa pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber și independent”. În vederea realizării acestui deziderat, în finalul manifestului se cerea sprijinul întregului popor român „cu care una vom fi de aici înainte în veci”. La Adunarea Națională ținută în ziua de 1 dec. 1918 în sala casinei din Alba Iulia participă 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțiile electorale, precum și de diferite instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățămînt, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a. În același timp, pe numele Adunării Naționale au sosit mii de adrese de adeziune cu sute de mii de semnături din toate părțile Transilvaniei. În numele Comitetului de organizare s-a propus alegerea unui Birou al Adunării, format din: Gheorghe Pop de Băsești, episcopii Ioan I. Pop și Demetriu Radu – președinți, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ioan Flueraș – vicepreședinți, precum și a unui secretariat. în componența a nouă personalități transilvănene. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, salutînd pe cei prezenți, declară Adunarea de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Cuvîntarea solemnă rostită de Vasile Goldiș face o schiță de istorie românească și se încheie cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți (la Alba Iulia în ziua de 1 dec. 1918), decretează „unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”. Apoi, la tribuna adunării au luat cuvîntul reprezentanții celor două partide politice: Iuliu Maniu (Partidul Național Român) și Iosif Jumanca (Partidul Social-Democrat), care evocînd lupta poporului român pentru unitate națională și dreptate socială, au subliniat rolul pozitiv al Unirii pentru dezvoltarea societății românești. Proiectul de rozoluție propus de V. Goldiș a fost adoptat de Marea Adunare Națională cu ovații prelungite, manifestîndu-se astfel nestrămutata hotărîre pentru înfăptuirea Marii Uniri. Pentru cîrmuirea Transivaniei pînă la întocmirea Constituantei, Adunarea Națională hotărăște alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național compus din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleși de A. imediat, iar restul de 50 să fie cooptați de către însuși Marele Sfat Național. Acesta, la rîndul său numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, prezidat de Iuliu Maniu. După săvîrșirea actului istoric, cei peste 100.000 DE participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia adunați pe cîmpul lui Horea aprobă cu aclamații entuziaste hotărîrea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. În timp ce la Alba Iulia se hotăra actul istoric al Unirii, în satele și orașele Transilvaniei aveau loc adunări de solidarizare și aprobare a hotărîrilor luate. Două săptămîni mai tîrziu, actul Unirii a fost înmînat în cadru solemn regelui Ferdinand I, în ziua de 14 dec. 1918, de către o delegație a Marelui Sfat Național alcătuită din: V. Goldiș, Al. Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu. În cuvîntul rostit cu acest prilej, V. Goldiș făcînd unele considerații asupra actului Unirii, pe care-l aprecia ca o cerințăa istoriei și civilizației umane, arăta „că prin această unire, după cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor”. Prin decretele legii din 11/14 și 18/30 dec. 1918, Consiliul de Miniștri, iar la 29 dec. 1918, Parlamentul au ratificat reunirea tuturor provinciilor istorice românești cu Țara-mamă, România. Încununare a aspirațiilor de veacuri ale poporului român pentru eliberare națională, rezultat al luptei duse de forțele social-politice ale vremii, Unirea din 1918 – eveniment cardinal în istoria românilor – a marcat desăvîrșirea procesului de realizare a statului național unitar, a creat cadrul propice pentru o mai accentuată evoluție a economiei, științei și culturii. Ziua de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de Parlament, ca zi națională a României.

BURUNDI, Republica Burundi, stat în Africa central-estică (fără ieșire la mare); 27,8 mii km²; 5,3 mil. loc. (1989). Limbi de stat: kirundi și franceza. Cap.: Bujumbura. Relief de platouri înalte (1.000-2.000 m) și cîmpii în parte mlăștinoase în jurul lacurilor din NE și din SV (unde se află lacul Tanganiyka). Climă tropicală moderată de alt. Resurse de subsol: aur, staniu, nichel, azbest, puțin valorificate. Culturi de cafea (33 mii t, 1988), tutun, bumbac, cereale, manioc, ceai, bananieri. Mici întreprinderi alim. (bere, ulei de palmier, produse lactate) și textile. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 5,2 mii km. Moneda: 1 franc = 100 centimes. Exportă cafea (cca. 2/3), ceai, bumbac ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (cca. 2/5), combustibili, produse alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Terit. B., populat de triburi de agricultori bantu, este cucerit în sec. 15-16 de păstori tutsi imigranți din N, care devin pătura politică hegemonă și întemeiază un stat feudal care cunoaște o înflorire deosebită în sec. 18-19. Anexat de Germania (1899-1903), terit. B. este inclus în colonia Africa Germană de Est. În 1916 este ocupat de Belgia și unit (în 1922) cu Rwanda, formînd terit. Rwanda-Urundi sub tutela Societății Națiunilor (din 1946, a O.N.U.) și sub mandat de administrare belgian. La 1 iul. 1962, B. se proclamă stat independent avînd în frunte pe regele Mwambutsa IV. La 28 nov. 1966 monarhia este abolită, iar B. se proclamă republică. În 1972-1973 au avut loc violente conflicte între grupările etnice hutu și tutsi. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte împreună cu Comitetul de Salvare Națională.

REZERVAȚIA BIOSFEREI DELTA DUNĂRII (RBDD) (statut acordat de Comitetul UNESCO „Omul și Biosfera”, incluzând și delta secundară a Chiliei de pe terit. Ucrainei); este în același timp Zonă umedă de importanță internațională desemnată de secretariatul convenției Ramsar și Sit al patrimoniului natural universal, recunoscut de UNESCO. Cuprinde în întregime Delta Dunării, complexul lacustru Razim -Sinoie, inclusiv grindul Chituc cu apele litorale aferente (până la izobata de 20 m) și lunca Dunării începând de la Cotu Pisicii. Partea românească are administrație proprie. Intră în jud. Tulcea (cea mai mare parte) și Constanța (grindurile Lupilor, Chituc, Saiele, lacurile Sinoie, Istria și Nuntași). Vegetația are un caracter predominat higrofil (stufărișuri, zăvoaie de salcie și plop), dar pe grinduri se află și vegetație psamofilă și de sărătură, iar pe grindurile Letea și Caraorman păduri de stejar în amestec cu frasin cu frunza îngustă (Fraxinus angustifolia) și frasin pufos (F. pallissae), ulm, plop, cu abundente plante agățătoare (carpen de pădure, viță sălbatică, Periploca graeca). Se remarcă și plantele acvatice Trapa natans, Aldrovanda vesiculosa, Utricularia vulgaris, Stratiotes aloides, plante higrofile ca Dryopteris thelipteris Acorus calamus, Calla palustris. Faună bogată și diversă, incluzând numeroase păsări oaspeți de vară, de iarnă și de pasaj (pe teritoriul Deltei de intersectează mai multe rute de migrație), dintre care cea mai mare colonie de pelicani din Europa. Se întâlnesc aici pelicanul comun și pelicanul creț, ambele specii fiind ocrotite, gâsca polară cu gâtul roșu Branta ruficollis, care iernează numai în Delta Dunării și pe litoralul sudic al M. Caspice (venind din tundra din Siberia centrală), lebede, cormorani (peste 60% din populația mondială de cormoran mic), egrete (70% din populația europeană de egretă mare), țigănuș, lopătar, erete de stuf etc. Mamifere: vidra, nurca, pisica sălbatică, mistrețul, vulpea și două specii pătrunse de curând în fauna țării, câinele enot și bizamul. Dintre pești deosebit de valoroși sunt sturionii – morunul, cega, nisetrul, păstruga. Cuprinde și numeroase zone de conservare specială (rezervații științifice): sărăturile Murighiol, cu colonii de sternide, piciorong, cioc-întors, rezervația Roșca – Buhaiova cu colonii de pelican comun, Pădurea Letea (Hasmacu Mare), grindul și lacul Răducu, cu vegetația psamofilă, lacul Nebunu cu ihtiofaună specifică, complexul Vătafu – Lunguleț, loc de cuibărit pentru stârcul pitic și cormoranul mic, în colonii mixte de ardeie, pădurea Caraorman, cu exemplare monumentale de stejari, vultur codalb, corb, arinișul Erenciuc, singurul loc din deltă unde se dezvoltă abundent aninul negru, loc de cuibărit pentru vulturul codalb, insula Popina, loc important de popas pentru păsările migratoare și de cuibărit pentru călifarul alb, complexul Sacalin – Zătoane, loc de cuibărit pentru lebăda mută, cea mai mare colonie de chire de mare, păsări limicole, călifar (ins. Bisericuța), laride, sternide, poc de popas și hrănire pentru oaspeți de iarnă, refugiu diurn pentru Branta ruficolis, capul Doloșman, cu ruinele unei importante cetăți greco-romane, loc important pentru protecția dihorului pătat și a șarpelui Coluber jugularis, lacul Porcoava cu o colonie mixtă de stârci, țigănuși, egrete, cormorani mici, lacul Belciug, favorabil unor pești periclitați (caracuda, linul, văduvița) și, în stufăriile din jur pentru cuibăritul cocorului, lacul Rotundu, tipic pentru biocenoze adaptate la amplitudini mari ale undelor de viitură, grindul Chituc, cu vegetație de nisipuri sărăturate, loc de iernat al păsărilor, grindul Lupilor, punct de popas important în perioada migrației de toamnă, complexul Corbu – Nuntași – Histria, cetatea Histria. În afara acestor arii strict ocrotite, sunt admise activități considerate tradiționale: pescuit, vânătoare (cu respectarea unor restricții), ecoturism, recoltarea de mică amploare a stufului, piscicultură și chiar activități agricole limitate. În trecut Delta Dunării a fost afectată de unele acțiuni de „valorificare” inadecvate – recoltarea excesivă a stufului cu mijloace mecanizate, realizarea de desecări în „incinte îndiguite” pentru extinderea terenurilor cultivate etc. Pericole ce se mențin constant sunt braconajul și supraexploatarea resurselor piscicole.

secretar, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 149^r/36 / V: ~ter sn, (înv) ~ritar, săc~ smf, săcritar sm, (reg) sicritar smf / Pl: ~i, ~e / E: lat secretarius, fr secrétaire] 1 sm (În Evul Mediu, în țările române) Titlu dat dregătorului care conducea lucrările unei cancelarii sau îndeplinea funcția de logofăt Si: (înv) secretareș (1). 2 sm Persoană care avea titlul de secretar (1) Si: (înv) secretareș (2). 3 sm Funcția secretarului (2, 5) Si: (înv) secretareș (3). 4 sm Perioadă în care cineva a exercitat funcția de secretar (3) Si: (înv) secretareș (4), secretariat (2), (înv) secretărășie. 5 smf (Pex; adesea cu determinări care arată felul) Persoană de încredere, atașată pe lângă un conducător de stat, un înalt demnitar sau o persoană particulară (marcantă), care se ocupă mai ales cu redactarea anumitor lucrări (secrete), cu întocmirea corespondenței etc. Si: (înv) secretareș (5). 6 sm (Îs) Vel ~ Secretar (5) șef. 7 sm (Îvr; îlav) În ~ În secret. 8 smf (De obicei urmat de determinări care arată felul) Demnitar sau funcționar (superior) care pregătește lucrările și duce la îndeplinire hotărârile organului suprem al puterii sau al administrației de stat, ale unui minister sau ale altui organ central. 9 sm (În țările române; îs) ~ de stat (sau, înv, al statului, de țară) ori (înv) ~ul statului Demnitar cu atribuții similare cu ale marelui postelnic, pe care îl înlocuiește ca titulatură prin Regulamentul Organic. 10 sm (În unele țări; în trecut și la noi; îas) Ministru (de externe). 11 sm (Îas) Împuternicit guvernamental sau diplomatic. 12 sm (Îs) Ministru ~ de stat Titlu dat unuia dintre membrii unui guvern, situat ca atribuții între un ministru adjunct și un ministru plin. 13 sm (În unele țări; în trecut și la noi; îs) ~ general Funcționar superior (al unui minister, al unui departament etc.) care conduce și coordonează activitatea anumitor sectoare. 14 sm (Pex; îas) Ministru adjunct. 15 sm (Îas) Persoană aleasă să conducă și să coordoneze secretariatul unei organizații internaționale. 16 sm (Îs) ~ de ambasadă (sau al ambasadei, de legație, al legației) sau ~ul ambasadei (sau legației) Reprezentant al unei misiuni diplomatice care răspunde de rezolvarea lucrărilor acestei activități. 17 sm (Adesea cu determinări care arată felul) Persoană care se ocupă cu organizarea și funcționarea unei adunări, a unei societăți etc. (ca adjunct al președintelui). 18 sm (De obicei urmat de determinări care arată felul) Funcționar al unei instituții publice (sau particulare) cu atribuții administrative variate Si: (înv) secretareș (6), secretăriță (1), (gmr) protocolareț. 19 sm (Spc) Funcționar care lucrează pe lângă conducerea unei instituții, unei întreprinderi etc. și care rezolvă lucrările curente de secretariat, corespondența, răspunde la comunicările telefonice etc. 20 sm (Îs) ~ de redacție Persoană din redacția unei publicații periodice însărcinată cu centralizarea și coordonarea materialului în vedrea publicării și care răspunde și de felul cum se prezintă publicația. 21 sm (De obicei urmat de determinări care arată felul) Persoană care face parte din conducerea eligibilă a unei organizații politice sau obștești și care dirijează și coordonează activitatea organizației respective. 22 sm (Îs) ~ general Persoană aleasă de comitetul unui partid pentru a coordona activitatea acestuia. 23 sn Mobilă (în care se țin scrisori, acte etc.) folosită ca birou, dulap sau comodă.

ALBANIA, stat în V Pen. Balcanice; 28,7 mii km²; 3,2 mil. loc. (1989). Limba oficială: albaneza. Cap.: Tirana. Orașe pr.: Shkodër, Durrës, Vlorë, Elbasan, Korcë. Este împărțit în 26 districte. Relief predominant muntos (85 la sută din terit.), cu vîrfuri mai semețe la ganița de E; în lungul litoralului o cîmpie mai extinsă în partea centrală (Muzeqe). Climă mediteraneană în V și temperat-continenetală în E (în munți). Expl. de petrol și bitum, de cărbune, de min. de cupru, crom, nichel, fier. Întreprinderile înd. ale A. fabrică: ciment, produse textile, oțel, tractoare, produse petroliere (3 mil. t., 1988), îngrășăminte chimice, cherestea și hîrtie, zahăr (45 mii t., 1988), conserve de fructe, țigări ș.a. Din supr. țării 24,8 la sută se cultivă cu cereale, sfeclă de zahăr, măslini, viță de vie (88 mii t struguri, 1988), citrice ș.a. Pe pășuni (13,8 la sută din supr. țării) se cresc ovine (1,4 mil. capete, 1988), caprine (0,98 mil. capete, 1988), bovine. C. f.: 380 km. Căi rutiere: 2,7 mii km. Moneda: 1 leka = 100 qindarka. Exportă petrol și produse petroliere, bitum, min. de fier și de crom, cupru, produse alim. (conserve de fructe, țigarete, vinuir ș.a.) și importă mașini și utilaje, mijloace de transport, produse chimice, semifabricate, textile, bunuri de consum. – Istoric. Locuit în antic. de triburi ilirice și trace, terit. A. face parte din Imp. Roman (167 î. Hr. – 395 d. Hr.) apoi, timp de 9 sec. din Imp. Bizantin. Primele state feudale albaneze iau ființă în sec. 12-14. Rezistența înverșunată opusă expansiunii otomane începută în 1389 cunoaște apogeul (1443-1468) sub Gjergj Kastrioti (Skanderbeg). După 1479 A. devine pentru mai mult de 4 sec. prov. a Imp. Otoman. în urma răscoalelor antiotomane (1908-1912), în cursul primului război balcanic, Congresul Național Albanezde la Vlorë proclamă independența țării (28 nov. 1912), recunoscută pe plan internațional la Conferința de la Londra (1913). În timpul primului război mondial terit. A. devine teatru de operațiuni militare. În dec. 1924 puterea este preluată de Ahmed Zogu, care, după proclamarea A. ca republică (21 ian. 1925), devine președinte, iar din 1928, rege, sub numele de Zogu I (1928-1939). Atacată de Italia fascistă la 7 apr. 1939, A. este ocupată în cursul aceleiași luni, în ciuda rezistenței populare. Crearea Frontului de Eliberare Națională la Conferința de la Peza (16 sept. 1942), transformarea Comitetului Antifascist de Eliberare Națională în guvern democratic provizoriu în frunte cu Enver Hodja (Hoxha) (20 oct. 1944) duc la eliberarea întregului teritoriu de sub dominația fascistă (29 nov. 1944). La 11 ian. 1946, A. se proclamă republică populară. Guvernul controlat de comuniști adoptă o serie de măsuri, care pregătesc condițiile pentru instaurarea structurilor totalitare. Devenit Partdul Muncii (1948), partidul comunist manifestă inițial o totală fidelitate față de U.R.S.S., dar măsurile de destalinizare, adoptate de N.S. Hrușciov, determină distanțarea ulterioară a A. de U.R.S.S. și apropierea ei de R.P. Chineză. Criticile formulate de Partidul Muncii la adresa Partidului Comunist Chinez, după moartea lui Mao Zedung, duc la deteriorarea relațiilor între cele două partide și țări și la suspendarea asistenței economice oferite de China (1978). A. se angajează într-o politică de autoizolare, continuată după moartea lui Enver Hodja (11 apr. 1985) de succesorul său, Ramiz Alia. În 1989, acesta a inițiat însă contacte cu unele state occidentale, iar în 1990 a anunțat unele măsuri de atenuare a rigidității totalitare. În 1991, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a exodului de populație în statele vecine, însoțit de puternice manifestații de stradă, regimul a fost nevoit să organizeze alegeri pluripartite. Alegerile au fost cîștigate de Partidul Muncii (fost Comunist, devenit ulterior Socialist). Organismul suprem legislativ este Adunarea Populară, aleasă pe patru ani, iar cel executiv Consiliul de Miniștri. Alegerile legislative din 22 mart. 1992 au fost cîștigate de Partidul Democratic, punîndu-se capăt regimului comunist din A. La 3 apr. 1992 președintele Ramiz Alia a demisionat. Parlamentul a ales în funcția de președinte pe liderul Partidului Democratic, Sali Berisha (8 apr. 1992).

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).