Alcmaeon, fiul prezicătorului Amphiaraus și al lui Eriphyle. Cînd Amphiaraus, constrîns de soția sa, a fost nevoit să plece în războiul împotriva cetății Thebae, de unde știa că nu se va mai întoarce, el l-a însărcinat pe Alcmaeon să-l răzbune, ucigînd-o pe Eriphyle și pornind o nouă expediție împotriva acestei cetăți. Alcmaeon îndeplinește dorința tatălui său. El participă la expediția epigonilor, iar la întoarcere își omoară mama. Urmărit de erinii, Alcmaeon se refugiază la curtea regelui Phegeus și se purifică mai tîrziu, căsătorindu-se cu fiica acestuia, Arsinoë (sau Alphesiboea), căreia-i dăruiește colierul și veșmîntul Harmoniei, cu care fusese coruptă odinioară Eriphyle. Din pricina matricidului săvîrșit, pămîntul țării a încetat însă să mai dea rod. Oracolul consultat cere ca Alcmaeon s-o pornească din nou în pribegie, pentru a obține purificarea definitivă de la rîul Achelous. Zeul rîului îl purifică dîndu-i-o în căsătorie pe fiica sa, Callirrhoë. Condiția este însă ca Alcmaeon să-i aducă lui Callirrhoë darurile făcute lui Arsinoë. Întorcîndu-se să le ia, sub pretext că vrea să le dăruiască templului de la Delphi, Alcmaeon este descoperit și ucis. Moartea lui va fi răzbunată mai tîrziu de propriii lui fii, născuți cu Callirrhoë, care-i omoară la rîndul lor pe ucigași.

alesidă (aleside), s. f. – Colier. – Mr. alsidza. Ngr. ἀλυσίδα (Gáldi 143).

Amphiaraus, vestit prezicător și erou grec care a domnit în Argos. Era fiul lui Oecleus și al Hypermnestrei. A participat la vînătoarea mistrețului din Calydon și la expediția argonauților. S-a căsătorit cu Eriphyle, sora lui Adrastus (v. și Adrastus), cu care a avut patru copii: pe Alcmaeon, Amphilochus, Eurydice și Demonassa. Îndemnat de Eriphyle, căreia Polynices îi cîștigase complicitatea dăruindu-i colierul Harmoniei, Amphiaraus îl însoțește pe cumnatul său Adrastus în expediția organizată de acesta împotriva cetății Thebae, deși cunoștea dinainte sfîrșitul ei tragic și faptul că-i va aduce moartea. La plecare, îi cere însă fiului său Alcmaeon să-l răzbune, ucigînd-o pe Eriphyle de îndată ce-i va sosi vestea morții lui (v. și Alcmaeon). În luptele de la porțile cetății Thebae Amphiaraus săvîrșește minuni de curaj, dar nu poate schimba voia soartei. Urmărit de Periclymenus, el încearcă să scape fugind. Cînd e gata să fie însă ajuns din urmă, dispare din ochii dușmanului său, fiind înghițit, împreună cu car, cai și vizitiu, de pămîntul care se deschisese înaintea lui. După moarte, Amphiaraus a fost onorat ca un erou. Se spunea că Zeus i-ar fi dăruit nemurirea. I s-a ridicat un templu și i s-a instituit un oracol în Attica, la Oropos.

antipurici v. colier antipurici

BIJUTERIE. Subst. Bijuterie, giuvaer, podoabă, odor, gemă, left (înv.); giuvaericale (pop.). Pandantiv. Coroană, coroniță (dim.), diademă, mitră (înv.), tiară. Medalion. Colier, colan, salbă, sălbuliță (dim.), șirag, gherdan (înv.). Mărgele, cilicuri (rar); mărgea, mărgică, mărgelușă (dim.), mărgeluță. Cercel, cerceluș (dim.), cerceloi (augm.), toartă, clips. Inel, ineluș (dim.), verighetă. Broșă. Ac de cravată. Buton. Brățară, brățea (reg,). Lanț, lănțișor (dim.), lănțuș, lănțușor, lanțug (pop.), alesidă (înv.). Pafta. Breloc. Bijutier, giuvaergiu, argintar (rar), aurar. Giuvaergerie, bijuterie. Vb. A purta podoabe, a-și pune podoabe, a se împodobi, a se podobi (înv. și reg.). A cizela; a grava; a marca; a monta. V. împodobire, podoabă, pietre prețioase și semiprețioase.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

Cadmus, erou din ciclul teban, fiul Telephassei și al lui Agenor, regele Phoeniciei. Trimis de tatăl său împreună cu ceilalți frați să-și caute sora, pe Europa, răpită de către Zeus, Cadmus ajunge după multe peregrinări zadarnice la Delphi, unde consultă oracolul. Apollo îi poruncește să n-o mai urmărească pe Europa, ci să întemeieze o cetate. În acest scop el va trebui să fugărească o vacă și, pe locul unde animalul va cădea mort de oboseală, să ridice zidurile noului oraș. Supunîndu-se oracolului, Cadmus ajunge în Boeotia. Acolo e nevoit să se lupte cu un balaur, spaima ținutului, pe care-l omoară. La îndemnul zeiței Athena, Cadmus seamănă un ogor cu dinții fiarei. Din această sămînță răsare un neam de oameni războinici, care se iau de îndată la luptă și se ucid între ei. Doar cinci supraviețuiesc. Aceștia îl ajută pe Cadmus să întemeieze noua cetate – Thebae. Zeița Athena îi încredințează conducerea cetății Thebae, iar Zeus i-o dă de soție pe Harmonia, fiica lui Ares și a Aphroditei. La ospățul dat cu ocazia căsătoriei lor iau parte toți zeii olimpieni. Printre darurile primite cu acest prilej de către Harmonia se numără și faimosul colier care avea să joace un rol important în expediția celor șapte contra Tebei (v. și Amphiaraus). Cu Harmonia Cadmus a avut mai mulți copii: pe Agave, Autonoë, Illyrius, Ino, Polydorus și Semele. Spre sfîrșitul vieții, Cadmus și Harmonia s-au retras în Illyria și, în cele din urmă, au fost metamorfozați în șerpi. Despre Cadmus se spunea că ar fi fost cel care le-a dăruit grecilor scrierea.

CAGLIOSTRO [calióstro], Alessandro conte di (pe numele adevărat Giuseppe Balsamo) (1743-1795), magician și aventurier italian care s-a bucurat de un mare succes în societatea pariziană din preajma Revoluției. Implicat în „Afacerea colierului” (1785-1786), a fost un timp închis la Bastilia și apoi expulzat.

CAMEE, camee, s. f. Piatră fină (agat, onix etc.), decorată cu o figură sau cu un motiv executat în relief și folosită ca podoabă. Găsi și colierul de camee galbene încadrate în perle mici, pe care i-l ceruse de atîtea ori Eleonorei. DUMITRIU, B. F. 95.

CARFIȚĂ (pl. -ițe) sf. Ac de prins ceva, împodobit cu pietre scumpe, broșă duduca alese un colier de diamante și ... vre-o cîteva carfițe FIL. [ngr.].

colac (colaci), s. m. – 1. Un fel de pîine, în formă de inel, împletită din mai multe straturi de aluat. – 2. Covrig. Se spune mai ales despre colacii sau covrigii de o anumită formă, ce se împart de pomană pentru odihna sufletului unui mort; colacul mare, pentru preot și dascăl, de formă circulară, înconjurat de două împletituri, și avînd deasupra două chifle rotunde și două cruci dispuse simetric; colacii lăturalnici, pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul pentru Fecioara Maria, 10 pentru mort și 5 liturghioare sau covrigi în formă de două 8 încrucișate; colacii de la ușa cuptorului, grup de 11 colaci ce se împart calzi. – 3. Pîine dată de pomană. – 4. În general, obiect în formă roată sau de covrig. – 5. Colac de salvare. – 6. Colier. 7. Coroană. – 8. Arc, boltă. – 9. Ghizd, colac de fîntînă. – 10. Obadă. – 11. Gard, împrejmuire. – 12. Perniță de pus pe cai. – 13. (Înv.) Dar, cadou. – 14. (Înv.) Recompensă, bacsiș. – Mr., megl. culac, istr. colac. Sl. kolač, de la kolo „roată” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 67; Conev 66); cf. bg. kolač, sb. kòlač, rus. kalač. Rezultatul normal, *colaci, pl. colaci, a dus la formarea unui sing. analogic (DAR). Este inutilă, prin urmare, ipoteza lui Diculescu, Elementele, 473, bazată pe gr. *ϰόλλαξ, în loc de ϰολλιξ. Cuvîntul rom. a intrat în mai multe limbi, uneori împreună cu alte der., bazate pe fonetismul sl.: tc. kolak (față de kulaç), alb. kuljatš (față de kaljač), bg. kolak, mag. kalák „bacșiș” (față de kalács), cf. Berneker 541 și DAR. Der. colăcel, s. m. (covrig); colăcime, s. f. (ofrandă de colaci sau de daruri); colăcar, s. m. (persoană care oferă un dar; persoană care improvizează orații la nunțile tipice; turnător); colăcăriță, s. f. (femeie care pregătește pîinile de pomană); colăcări, vb. (a recita orații; a spiona; a turna); colăcărie, s. f. (orație, denunț); colăcaș, s. m. (persoană care improvizează orații); colăcășie, s. f. (orație); colăcer, s. m. (prieten al mirelui, care îi este martor și care recită orația), cuvînt care pare a se fi încrucișat cu colcer, clucer, și pe care Tiktin și DAR le consideră der. de la conăcar și confundat cu colac prin etimologie populară, ipoteză puțin plauzibilă (și mai puțin este der. din bg. kolačer, propusă de Conev 58); colăci, vb. (a aranja o căsătorie, a face pe pețitorul; a prezenta, a face cunoștință; a (se) amesteca, a (se) băga; a spiona, a turna, a denunța, a descoperi; a face colac, a răsuci; a încurca, a încîlci); colăcitură, s. f. (rulou; încurcătură); colătău, s. n. (mîner; coc, conci), pe care Tiktin și DAR îl pun în legătură cu mag. kallantyú „clanță” (cf. Stamati: pletele i-au pieptănat și colătău le-au făcut); încolăci (var. (în)colătăci), vb. (a face ca un cerc, a încovriga); încolăcitură, s. f. (roată, cerc); descolă(tă)ci, vb. (a desface, a întinde, a desfășura).

COLAN ~e n. 1) Podoabă purtată în jurul gâtului; salbă; colier. 2) Salbă cu decorații purtată la gât. 3) Cingătoare împodobită purtată mai ales de femei. /<turc. kolan

colán n., pl. e (turc. kolan, ngr. koláni, alb. bg. sîrb. kolán, d. it. collána, salbă, d. collo, lat. collum, gît. V. colier). Salbă. Cingătoare, maĭ ales femeĭască. V. zgardă.

colan (colane), s. n. – 1. Centură, legătură, brîu, cingătoare. – 2. Colier. – 3. Plantă (Botrychium lunaria). – Mr. colane. Tc. kolan „curea” (Șeineanu, II, 141; Meyer 195; Lokotsch 1195); cf. ngr. ϰολάνι, alb., bg. kolan „chingă”. La sensul 2 este vorba desigur de o influență a it. collana, fr. collier; și cuvîntul it. provine din tc. (Battisti, II, 1011).

COLAN s. colier, salbă, șirag, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (Un ~ de pietre scumpe.)

COLAN, colane, s. n. 1. Salbă, șirag purtat la gît ca podoabă; colier. De gît aveau atîrnate cîte un colan de aur ce le împodobea pieptul. ISPIRESCU, M. V. 44. Se vedeau sipeturi de sidef pline... cu colane și cu sponciuri de mărgean și de mărgăritare. ODOBESCU, S. A. 137. 2. Cingătoare împodobită, purtată îndeosebi de femei; brîu, cordon. Stăpîna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase ușoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriți. HOGAȘ, M. N. 20. Frumoasă fetiță... cu mîndru colan. ALECSANDRI, P. I 64. Era încinsă cu un colan de aur. NEGRUZZI, S. I 145.

colan sn [At: ARHIVA R. II, 329/13 / V: ~lean / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: tc kolan] 1 Cingătoare împodobită, purtată în general de femei. 2 Salbă, șirag purtat la gât ca podoabă. 3 Colier cu decorații purtat la gât ca distincție. 4 (Îlav) În ~ În cerc. 5 (Buc; Bot) Limba cucului (Botiychium lunaria).

colări s. f. – Cantitate de mușchi ce atîrnă de o stîncă sau de povîrnișul unei prăpăstii. Lat. collāre „colier, salbă” (Pușcariu, Dacor., IV, 681; REW 2042; DAR); cf. it. collare, prov. colar, fr. collier, sp., port. collar. Este neîndoios cuvînt identic cu culare, s. f. (trestie ce crește la malul bălților sau rîurilor; cheie, strîmtoare; peșteră), pe care îl derivă din lat. *cŭbῑlāre, de la cŭbῑle „cuib” și DAR îl consideră de origine necunoscută.

COLIER s. colan, salbă, șirag, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (Un ~ cu pietre prețioase.) erată

COLIER, coliere, s. n. Șirag, salbă, colan de mărgele, de pietre scumpe etc. ♦ Fig. Cerc, brîu. [Pr. : -li-er] – Fr. collier.

colier sn [At: FILIMON, C. II, 599 / V: (înv) ~et / P: ~li-er / Pl: ~e / E: fr collier] 1 Podoabă care se poartă în jurul gâtului. 2 (Fig) Brâu, cerc. 3 (Spc) Lanț de aur de care atârnă o decorație înaltă Si: colan. 4 Element de legătură de formă rotundă, folosit pentru prinderea laolaltă a unor piese.

COLIER, coliere, s. n. Șirag, salbă, colan de mărgăritare, de pietre scumpe etc. Ana își pipăi colierul de la gît și privi în vid. C. PETRESCU, C. V. 226. ◊ Fig. Brîu, cerc. Se aprindea colierul luminilor de-a lungul zidurilor sure. C. PETRESCU, S. 6. – Pronunțat: -li-er.

*coliér n., pl. e (fr. collier, d. lat. collarium, care vine d. collum, gît. V. guler și decoltat). Salbă, ornament femeĭesc care se poartă la gît. Colan, lanț de aur al membrilor unuĭ ordin. V. zgardă.

colier n. 1. podoabă de gât: coliere de diamante; 2. lanț de aur ce-l poartă cavalerii unor ordine.

colier (-li-er) s. n., pl. coliere

COLIER s.n. 1. Șirag, colan de mărgăritare, de pietre prețioase etc., care se poartă la gît. 2. Bandă metalică circulară care fixează un suport, o conductă etc. 3. (Fig.) Brîu, cerc. [Pron. -li-er. / < fr. collier].

COLIER s. v. șirag.

* COLIER (pl. -ere) sn. 1 Șirag de mărgăritare, lănțișor de pietre scumpe, ce se poartă la gît, colan (🖼 1374,1375): începu să scoată dintr’o cutie ~e de diamant și de rubine (FIL.) ¶ 2 Lanț de aur de care e atîrnată o decorație de un ordin înalt, colan [fr.].

colier (desp. -li-er) s. n., pl. coliere

colier s. n. (sil. -li-er), pl. coliere

colier, -re.

COLIER ~e n. 1) Podoabă (de mărgele, de pietre scumpe etc.) purtată în jurul gâtului; salbă; colan. 2) Cingătoare împodobită purtată de femei; colan. [Sil. -li-er] /<fr. collier

COLIER s. n. 1. șirag, colan de mărgăritare, de pietre prețioase etc. care se poartă la gât. 2. bandă metalică circulară care fixează un suport, o conductă etc. 3. (fig.) brâu, cerc. (< fr. collier)

colier antipurici sint. s. Zgardă care conține substanțe ce îndepărtează puricii ◊ „[Se vinde] colier antipurici (pentru câini) – 650 lei, colier antipurici (pentru pisici) – 613 lei.” R.l. 7 IX 93 p. 7 (după fr. collier anti-puces)

coliet sn vz colier corectat(ă)

DĂRUI vb. 1. a da, a oferi, (înv.) a prosfora, (grecism înv.) a prosferisi. (I-a ~ un colier.) 2. v. dona. 3. v. consacra.

DĂRUI vb. 1. a da, a oferi, (înv.) a prosfora, (grecism înv.) a prosferisi. (I-a ~ un colier.) 2. a da, a dona, (înv.) a dănui. (A ~ statului un bun.) 3. a (se) consacra, a (se) dedica, a (se) destina, a (se) devota, a (se) hărăzi, a (se) închina, (rar) a (se) aplica, (înv.) a (se) deda, a (se) meni, a (se) pridădi, a (se) șerbi, (grecism înv.) a (se) afierosi. (Și-a ~ întreaga viață binelui obștesc.)

drăgaică, sărbătoare populară din ciclul primăvară-vară, practicat în zonele trascarpatice, la 24 iunie. A fost atestată de D. Cantemir. Un grup de fete, îmbrăcate în costume speciale, împodobite cu cununi de d., cu coliere la gât și la mâini, cu lenjerie de copil mic, își aleg o „mireasă” și un „mire” – numit „Drăgan”. Obiceiul sărbătorește maturizarea recoltei și se desfășoară în mai multe „acte”: împodobirea D., pornirea în alai pe ulițe și pe holde „cu mâinile întinse și cu basmalele fluturând în vânt” (Cantemir), cântecul și jocul pe la case și pe străzi, darul. Jocul* d. presupune o mare pricepere (se poartă bastoane sau săbii; în trecut și secere – Hasdeu) și este acompaniat de fluier*. Un „steag” asemenea celui al călușarilor*, purtat de un băiețel, le însoțește pretutindeni. La răspântii se fac lupte, când se întâlnesc două grupe de d. Numărul d. variază: când sunt patru una este „mireasa”, alta „gărgălanci” și două „schimbătoare” (Hasdeu). Textul poetic descrie bucuria pentru începerea strângerii recoltei, urări de sănătate și belșug, adeseori versuri finale satirice. Melodia, în pentatonic* I (pur sau evoluat) are formă fixă ternară* (ABBc), în ritm viu, binar* aksak [al doilea timp alungit – v. sistem (II, 6)]. Melodia vocală este urmată de 2-3 dansuri vechi locale. În elementele sale esențiale, obiceiul se înrudește cu „Ispasul” din Transilvania și cu obiceiuri agrare ale altor popoare europ. și extraeurop. Astăzi, d. se mai păstrează în câteva sate din Teleorman; a fost preluată, datorită valorii artistice și spectaculoase a dansului și cântecului, de echipele artistice de amatori.

DUMAS [dümá] 1. A;lexandre D. (zis și Dumas-père, „tatăl”) (1802-1870), romancier și dramaturg romantic francez. Romane istorice de aventuri, captivante prin savoarea narațiunii, eroic, insolit și imprevizibil („Cei trei mușchetari”, „După 20 de ani”, „Contele de Monte Cristo”, „Regina Margot”, „Doamna de Monsoreau”, „Cei patruzeci și cinci”, „Colierul reginei”, „Ange Pitou”); memorii, note de călătorie. Considerat cel mai popular scriitor al timpului său în Franța, este autorul a c. 300 de lucrări. 2. Alexandre D. (zis și Dumas-fils, „fiul”) (1824-1895), romancier și dramaturg francez. Fiul lui D. (1). Drame și comedii cu implicații de critică socială, constituind rechizitorii la adresa prejudecăților vremii, pledoarii în favoarea femeii și copilului („Dama cu camelii”, „Fiul natural”, „Problema banilor”).

Eriphyle, fiica lui Talaus, regele Argosului, și sora lui Adrastus. S-a căsătorit cu Amphiaraus care, datorită ei, și-a găsit moartea în expediția împotriva cetății Thebae (v. Amphiaraus). Dorind să obțină întîi colierul, apoi veșmîntul Harmoniei (v. Harmonia), Eriphyle și-a trimis și fiul, pe Alcmaeon, să lupte în rîndul epigonilor împotriva tebanilor. La întoarcere însă Alcmaeon își ucide mama (v. și Alcmaeon), răzbunînd în felul acesta moartea tatălui său.

FERMOAR s. n. dispozitiv pentru încheierea unor obiecte de piele, pânză etc. ◊ închizătoare, de os sau de metal, a unui colier, album etc. (< fr. fermoir)

FERMOAR s.n. Dispozitiv folosit la încheierea unor obiecte de piele, de pînză etc. ♦ Închizătoare, de os sau de metal a unui colier, a unui album etc. [Pron. -moar. / < fr. fermoir < fermer = a închide].

FERMOAR, fermoare, s. n. Dispozitiv pentru încheiat obiecte de îmbrăcăminte, genți, serviete etc.; este format, în general, din două șiruri de lame așezate față în față, care se îmbucă una în alta, cu ajutorul unei mici piese făcute să alunece între ele. ♦ Închizător de os sau de metal la un colier, la un album, la o carte etc. – Pronunțat: -moar.

FERMOAR, fermoare, s. n. Dispozitiv pentru încheiat obiecte de îmbrăcăminte, genți, serviete etc., format din două șiruri de lame (fixate pe o șuviță de pânză, de piele etc.) așezate față în față, care se îmbucă reciproc cu ajutorul unei mici piese făcute să alunece între ele. ♦ Închizător^[1] de os, de metal etc. la un colier, la un album etc. – Din fr. fermoir.

fermoar sn [At: LTR / Pl: ~e / E: fr fermoir] 1 Dispozitiv pentru încheiat obiecte de îmbrăcăminte, genți, serviete etc., format din două șiruri de lame (fixat pe o șuviță de pânză, de piele etc.) așezate față în față și care se îmbucă reciproc cu ajutorul unei mici piese făcute să lunece între ele. 2 Închizător de os, de metal etc. la un colier, la un album etc.

FERMOAR, fermoare, s. n. Dispozitiv pentru încheiat obiecte de îmbrăcăminte, genți, serviete etc., format din două șiruri de lame (fixate pe o șuviță de pânză, de piele etc.) așezate față în față și care se îmbucă reciproc cu ajutorul unei mici piese făcute să lunece între ele. ♦ Închizător de os, de metal etc. la un colier, la un album etc. – Din fr. fermoir.

GHERDAN s. n. (Mold., ȚR) Colier. A: Și-i pusă împăratul gherdan de aur în grumazii lui. CRON. 1689, 38^v. Și-i pusă împăratul gherdan de aur de mare preț. CRON. 1732, 30^r; cf. CRON. 1707, 36^r; CRON. SEC. XVIII, 28^v. B: Iar din piroanele acelea . . . unul și-l puse la gherdanul de la raftiul calului. NB, 180. Și-i zise de aduse gherdan de aur . . . și-l puse împăratul la grumazii lui Iosif. CRON. 1736, 32^r; cf. MARDARIE, 129; ST. LEX., 282; LEX. 1683, 14^v, 34^r; BIBLIA (1688). Etimologie: refăcut din tc. gerdanlık „colier”.

gherdan sn [At: BIBLIA (1688), 120 / V: ghior~, ghir~, ghirdar / Pl: ~e / E: tc ğerdane] (Înv) 1 Colier de perle sau de pietre prețioase. 2 Salbă de mărgele sau de galbeni.

gherdan s. v. COLAN. COLIER. SALBĂ. ȘIRAG.

GHERDAN, gherdane, s. n. (Înv.) Șirag de mărgele, de mărgăritare, de pietre scumpe sau de galbeni. [Var.: ghiordan s. n.] – Din tc. gerdan „gât”, gerdanlıck „colier”.

GHERDAN, gherdane, s. n. (Înv.) Șirag de mărgele, de mărgăritare, de pietre scumpe sau de galbeni (3). [Var.: ghiordan s. n.] – Din tc. gerdan „gât”, gerdanlıck „colier”.

GHERDAN s. v. colan, colier, salbă, șirag.

GHERDAN ~e n. înv. Podoabă (de mărgele, de pietre scumpe etc.) purtată la gât de femei; salbă; colan; colier. [Var. ghiordan] /<turc. gerdan

gherdán n., pl. e (turc. gerdan, gît, d. pers. gerdan, gît, gerdan-bend, salbă, d. gerdiden, a învîrti. V. gherdap). Vechĭ. Colier, salbă. – Și ghirdan și ghirdar; în est ghĭordan (după ngr. gĭordáni. Șăin.). V. zgardă.

GHERDANUL, Gh. (Isp, IV¹), < subst. gherdan (colier).

gîrliță (-țe), s. f. – 1. (Înv.) Inel, lanț în formă de colier. – 2. Inflamare a gîtului, la porci. – 3. Gîscă sălbatică (Anser albifrons, Anser minutus). – Mr. gurliță. Bg. ogărlica, sb. ògrlica (DAR). Ca gîrlă și gîrlici, provine din sl. grŭlo „gît, gîtlej”.

grivnă (-ne), s. f. – 1. Brățară. – 2. Greutate și valoare a unei mărci de argint, care apare de la începuturile sec. XV. Sl. grivĭna „colier” (Miklosich, Slaw. Elem., 143; Miklosich, Lexicon, 18; Cihac, II, 129; Berneker 352; DAR), cf. sb. grivna „brățară”, v. rus. grivna „greutate a unei mărci”.

gúler n., pl. e (ung. gallér, sîrb. koler, d. it. collare, care e lat. collare, zgardă, d. collum, gît. V. colier). Partea cămășiĭ (mobilă orĭ fixă) orĭ a haĭneĭ care înconjoară gîtu. Est. Cerbice, pĭesa juguluĭ de la ceafă. A lua pe cineva de guler, a-l unfla, a-l înhăța violent. Bere cu guler, pahar de bere cu prea multă spumă. V. colan, salbă.

harhal (harhaluri), s. m. – Colier. Ngr. χαρχάλι, din tc. halhal (DAR). Sec. XXVIII, înv.

Harmonia, fiica zeului Ares și a Aphroditei (într-o altă variantă, a lui Zeus și a Electrei), căsătorită cu Cadmus (v. și Cadmus). De numele ei au rămas legate niște daruri faimoase pe care le-a primit la nuntă: e vorba de un colier dăruit de Hephaestus și de o rochie din partea zeiței Athena. Aceste daruri – îmbibate cu o otravă ucigătoare de către cei doi zei care nu puteau uita legătura nelegiuită dintre Ares și Aphrodite, părinții Harmoniei, – aveau să aducă nenorocire urmașilor Harmoniei și aveau să joace un rol hotărîtor în organizarea expediției celor șapte împotriva cetății Thebae, precum și a expediției epigonilor (v. și Amphiaraus, Eriphyle).

Hephaestus, fiul lui Zeus și al Herei, era considerat drept zeul focului. Hephaestus era șchiop. Infirmitatea lui se datora fie faptului că fusese aruncat de Zeus din înaltul cerului, fiindcă în cursul unei dispute dintre părintele zeilor și Hera el luase apărarea mamei sale, fie faptului că se născuse infirm și, rușinată, Hera îl aruncase în mare, de unde a fost luat și crescut de Tethys. Timp de nouă ani Hephaestus a trăit într-o grotă din fundul mării, după care a fost readus în Olympus. Reședința sa de predilecție a rămas însă muntele Aetna din Sicilia. Acolo, în atelierele fierăriei lui divine, ucenicii săi – ciclopii – prelucrau fierul și celelalte metale. Din mîinile dibace ale zeului făurar ies tot felul de obiecte minunate: un tron de aur dăruit Herei, armele lui Achilles lucrate la rugămintea lui Thetis, trăsnetele lui Zeus, faimosul colier al Harmoniei etc. Hephaestus a fost cel care a ajutat la nașterea Athenei înlesnind ca zeița să iasă din capul divinului ei tată, și tot el a modelat, din țărînă, trupul Pandorei. Hephaestus a fost cel care l-a țintuit și pe Prometheus de muntele Caucasus. Deși înzestrat cu un fizic urît, Hephaestus este considerat cînd drept soțul uneia dintre grații, cînd – de cele mai multe ori – drept soțul Aphroditei care, ce e drept, îi este infidelă. (Cu privire la episodul amoros dintre zeița frumuseții și Ares, în care cei doi sînt prinși într-o plasă de către Hephaestus, v. Ares și Aphrodite). Lui Hephaestus îi sînt atribuiți mai mulți copii (v. și Erichthonius).

holender, -dre, s.n. – (min.) Manșon pentru furtunul de apă sau de aer; colier. – Din germ. Holländer „olandez” (MDA).

holender, holendere, s.n. – (reg.; min.) Manșon pentru furtunul de apă sau de aer; colier. – Din germ. Holländer „olandez” (DEX, MDA).

HORMO- „șirag”. ◊ gr. hormos „lanț, colier, ghirlandă” > fr. hormo-, germ. id., engl. id. > rom. hormo-. □ ~cist (v. -cist), s. n., hormogon scurt și septat, prezent la cianoficee; ~gon (v. -gon₁), s. n., fragment al talului filamentos desprins dintre heterociste, servind la înmulțirea algelor albastre.

IBN HAZM (Abŭ Muhammad ’Alῑ ibn Ahmad ibn Sa’ῑd ibn Hazm) (994-1064), filozof, teolog și poet arab, originar din Córdoba. Renumit pentru erudiția și tonul violent al polemicilor sale. Autor al unor importante lucrări de jurisprudență, al unui tratat istorico-religios de critică comparată a marilor religii și al unei „ars amandi” de inspirație neoplatonică („Colierul porumbiței”), care a avut o influență considerabilă asupra liricii erotice medievale arabe și europene.

lătiță (-țe), s. f. – (Banat) Plastron, piept de cămașă. Sb. latica (Candrea). – Der. lătițar, s. n. (Banat, colier de mărgele de sticlă), cf. DAR.

left (lefți), s. m. – 1. Monedă de aur de cinci ducați. – 2. Medalie, medalion. – 3. Colier, salbă. Ngr. λεφτόν, formă populară a lui λεπτόν „centimă” (Cihac, II, 668; DAR; Gáldi 205). Nu este posibilă der. din bg. levče „monedă” (Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Sensul 3 se explică prin uzul comun al medaliilor de aur cu mărgele în șirag.

left [At: ALECSANDRI, P. 262 / V: lef, ler sn / Pl: (1-3) ~fți, (4-5) ~uri / E: ngr λεπτόν] 1 sm (Înv) Monedă de aur sau de argint care a circulat în țările române, cu o valoare care a variat și din care se făceau salbe. 2 sm (Lpl) Salbă de bani. 3 sn (Înv) Obiect de podoabă femeiască în formă de colier sau de medalion Si: (îvr) leftujur. 4 sn (Reg) Bentiță de catifea brodată sau cu mărgele aplicate, care se prinde în jurul gâtului. 5 sn (Reg) Șir de mărgele.

left m. (ngr. leptón, pop. leftón, ban, a suta parte din franc). Ban vechĭ și mare de aur (5 galbenĭ) care se purta în salbe și cu care și astăzĭ se maĭ împodobesc Țigancele. S. n., pl. urĭ. Salbă. Vc. Colier de catifea brodată și cusută cu mărgele (rev. I. Crg. 5, 127).

MONIL s.n. (Liv.) Colier. [Cf. it., lat. monile].

monil sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: it, lat monile] (Liv; nob) Colier.

MONILI- „șirag, colier”. ◊ L. monile, is „șirag, colier” > fr. monili-, it. id., engl. id. > rom. monili-. □ ~form (v. -form), adj., în formă de șirag de mărgele.

NESTEMATĂ s. piatră prețioasă, piatră rară, piatră scumpă, (înv.) stemă. (Un colier de ~e.)

NOU, NOUĂ, pl. m. noi, pl. f. noi și nouă, adj. I. 1. Făcut sau creat de curînd, care a apărut, s-a născut de curînd, care apare pentru prima dată. Satele noi au școli; au medici și povățuitori. SADOVEANU, M. C. 111. Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate. EMINESCU, O. I 194. Dragostea din ce-i făcută?... – Din omul cu vorbă multă; Zice-o vorbă, zice două, îndată-i dragoste nouă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Astăzi rar) Lumea nouă = nume dat continentului american; America. ◊ (Adverbial) Nou-născut = copil care s-a născut de curînd. ◊ Loc. adv. Din nou sau (regional) de nou = a) încă o dată, iar, iarăși; în continuare. Veni-vor rîndunele din nou în primăvară. COȘBUC, P. II 192. Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii, Ca norocul și iubirea Să ne pară jucării. EMINESCU, O. I 100. Iar se-nduioșa, Dar de nou se stăpînea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489; b) (neobișnuit) recent, de curînd. Ramure de industrii, sau vechi, naționale, sau din nou introduse. ODOBESCU, S. II 101. ◊ Expr. Ce mai (e) nou? = ce s-a mai întîmplat în ultima vreme? ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anului în curs. Cartofi noi. Vin nou. 2. Care apare în locul unui lucru mai vechi; de azi, contemporan, actual. Pe linia dreaptă a razei solare În zare Nou drum s-a deschis pentru mine. BENIUC, V. 144. Căpitanul de jandarmi Corbuleanu aproba din cap fiecare cuvînt al noului său șef. REBREANU, R. II 227. Știința nouă... a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Anul nou = ziua de 1 ianuarie. Lună nouă (sau crai nou) = luna în prima ei fază, cînd are forma unei seceri subțiri. Roșii, ca o lună nouă, Ai tu hainele subțiri, Lungi și fără-mpodobiri, Iar pe tîmplele-amîndouă Porți, strălucitori de rouă, Trandafiri. COȘBUC, P. I 218. 3. Cu aspect și conținut schimbat; transformat (în bine). V. înnoit. Viitorul e al tău... suspină Cocor și zîmbi în el nenumăratelor icoane pe care le adunase din rătăcirile prin țara nouă a socialismului. SADOVEANU, M. C. 211. Veghează-n noi porniri de viață nouă Și nici nu știm cum izbucnesc deodată. IOSIF, P. 15. Din idealurile voastre, O visători flămînzi și goi, Vor răsări ca niște astre, Senine lumi cu oameni noi. DEMETRESCU, O. 81. ♦ Evoluat, perfecționat. Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. 4. Recent, care s-a ivit de curînd; p. ext. altfel, alt. Pentru morar, de altfel, Nastasia era un ghimpe mai puțin ascuțit decît preocupările și necazurile noi ce i se iscaseră deodată în acel început de toamnă. SADOVEANU, M. C. 155. Unul din ei vestește împăratului despre venirea noilor pețitori. CREANGĂ, P. 83. ◊ Expr. Lume nouă! exclamație cu care întîmpinăm pe oaspeții rari. II. Făcut sau cumpărat de curînd; care nu a mai fost folosit, neîntrebuințat, neînceput, intact; în bună stare, neuzat. Rochia era nouă, pălăria nouă, nou colierul de cristal. C. PETRESCU, C. V. 168. Alt om venea dinspre tîrg cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40. Vezi badea cum se duce Cu cămașa lui cea nouă, Cu inima ruptă-n două. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. ◊ Loc. adj. Nou-nouț (sau, rar, nou-nouleț) = foarte nou; neîntrebuințat, nepurtat. Îmbrăcat într-un cojoc nou-nouț. SBIERA, P. 9. Mai găsii și alte haine cu totul de aur și noi-noulețe. GORJAN, H. II 55. ♦ (Despre cuvinte, expresii etc.) Intrat de curînd în limbă. Termeni noi. ♦ Proaspăt. Munteanca simțea și ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, mireasmă de apă nouă. SADOVEANU, B. 120. Țărîna era muma lui [Anteu]; și avea darul că, de cîte ori va osteni și-l va trînti cineva, de atîtea ori muma lui să-i dea puteri noi. ISPIRESCU, U. 61. N-am văzut verde frunzuță Ca la mîndra-n grădinuță; Cît o ninge, cît o plouă, Ea e tot mîndră și nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 21. III. Lipsit de experiență, neexperimentat. E nou în meserie.

OINACU, com. în jud. Giurgiu, situată în C. Burnaz, în lunca și pe terasele de pe stg. Dunării; 3.807 loc. (3807 loc. (2003). În arealul satului O. au fost descoperite un depozit de bronz datând din ultima fază a Epocii bronzului, o necropolă sarmatică (sec. 2-3), în care s-au găsit săgeți, coliere de chihlimbar, oglinzi cu tamga, precum și o necropolă birituală (de înhumație și de incinerație) de tip Sântana din Mureș (sec. 3-4), din care s-au recuperat vase de ceramică fină, mărgele de sticlă, piepteni din os ș.a. Bisericile cu același hram – Adormirea Maicii Domnului, în satele O. (1844-1846) și Braniștea (1886).

partă (-te), s. f. – 1. Panglică, colier de mătănii sau de medalii. – 2. Cingătoare. Mag. párta (Candrea). În Banat.

Pasărea Fenix (scris și Phoenix sau Phönix) – Foarte mulți învățați și scriitori antici, începînd cu istoricul Herodot (secolul V î.e.n.) vorbesc despre o pasăre, unică în felul ei, de mărimea unui vultur, cu pene aurii în jurul gîtului, strălucind ca un colier lîngă celelalte de culoarea purpurei. Trăind în deșerturile Arabiei, fabuloasa pasăre, după o viață de peste cinci sute de ani, cînd simțea apropiindu-i-se sfirșitul, își făcea un cuib de rămurele rășinoase ce se aprind ușor, se expunea soarelui arzător al pustiului, se mistuia ca pe un rug și apoi, din propria-i cenușă, se năștea alt Fenix. Unii au pretins că cei vechi ar fi vrut să simbolizeze prin această pasăre – timpul, alții – mersul soarelui ș.a.m.d. Dar, sigur este că pasărea Fenix se naște și renaște mereu în vorbirea unor persoane care vor să prezinte metaforic ceva ce dispare spre a reapărea, deci un simbol al reînnoirii veșnice. „De-al meu propriu vis mistuit mă vaet, Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări… Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” Eminescu (Odă în metru antic). MIT.

PECICA, com. în jud. Arad, situată în câmpia Aradului, pe dr. Mureșului, aproape de granița cu Ungaria; 13.126 loc. (2003). Stație de c. f. Punct de vamă (în satul Turnu), inaugurat la 12 iul. 1996. Expl. de petrol și gaze naturale (Turnu). Fabrică de mobilă. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Poiană cu narcise („la Rovine”). Pe terit. satului P., menționat documentar în 1335, au fost descoperite vestigiile unei așezări fortificate din Epoca bronzului mijlociu, cu 16 niveluri de locuire, în care s-au găsit vase ceramice cu decor bogat. Tot aici au fost scoase la iveală un tezaur de aur (o faleră și un colier cu 48 de mărgele), datând din Hallstatt, și urmele unei așezări fortificate dacice (o dava), presupusă a fi fost antica Ziridava, menționată în scrierile lui Ptolemeu.

PERECHE, perechi, s. f. (Și în forma păreche) 1. Grup de două obiecte de același fel, întrebuințate totdeauna împreună (unul fără altul fiind de obicei nefolositor). Am dat soldatului Rață o pereche de șireturi și tutun. SAHIA, N. 84. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. REBREANU, R. I 13. Dîndu-ne schimburi și cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu opincile binișor și sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Bobotești. CREANGĂ, A. 25. ♦ (Adjectival) Cu soț. Numere perechi. ♦ Cîte două părți identice și simetrice ale corpului omenesc. M-am întors mînios către dînsa și i-am aruncat o pereche de ochi de voinic. GANE, N. III 58. Iată-mă! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfîrșită cu o păreche de sprincene tufoasă ca sacara de la sînta Elena, se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ O pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva cu palma; două palme. Unde ai stat pînă acum, nemernicule? zbiară jupînul... Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate. CARAGIALE, O. I 326. ♦ (Prin analogie) Două exemplare, două bucăți din același fel de lucruri. Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, răpede zvîrle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă și, tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Mult mi-e dor și mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde... Să mă las iar în cea vale Cu-o pereche de pistoale. ALECSANDRI, P. P. 287. 2. Obiect alcătuit din două părți identice și simetrice. Doi invalizi, lîngă cîrjele și desagii lor, așteaptă același tren ca și mine. Unul are o pereche de ochelari negri și nu mișcă de loc. SAHIA, N. 24. Și cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. O păreche de pantaloni largi... putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. RUSSO, S. 27. ◊ O pereche de case v. casă. O pereche de cărți (de joc) = pachet cuprinzînd toate cărțile necesare pentru a le putea folosi la un anumit joc. 3. Grup de două persoane de sex opus (de obicei unite prin căsătorie). Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. BART, E. 224. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii... trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvîntul bărbatului. ISPIRESCU, L. 285. Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită, Și-n sinul nălucirei, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veți trece pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 156. ♦ (La pl.) Parteneri la dans. Pardoseala de bîrne tremura sub tălpile perechilor care dansau. DUMITRIU, V. L. 106. Am trecut printre perechi în sala de bal. C. PETRESCU, S. 106. În ploaie de confeti saltă Părechile dănțuitoare. TOPÎRCEANU, B. 66. 4. Grup format din masculul și femela unor animale (mai ales la unele păsări). O pereche de canari. ♦ Grup de două animale de aceeași specie. O pereche de boi. O pereche de pui. ▭ Ziduri vechi, Printre care umblă șoareci strecurîndu-se perechi. MACEDONSKI, O. I 272. 5. Fiecare dintre cele două ființe sau lucruri, care formează o pereche (1, 3, 4), considerată în raport cu cealaltă. Va găsi pe urmă o pereche mai potrivită cu starea lui. REBREANU, R. I 129. El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții, și ascultînd instrucțiunile perechii lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de pasări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. și adv. Fără pereche = fără seamăn, unic în felul său. Radu Comșa ar putea să jure pentru toți, că sînt oameni fără pereche! C. PETRESCU, Î. II 191. Leneș fără păreche mă făcusem, căci mama, după cîtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăț carte. CREANGĂ, A. 75. ◊ Expr. A fi bună (sau potrivită) pereche cu cineva = a se potrivi (cu cineva, mai ales la cusururi). Tu și cu Talpa iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. A nu-și avea pereche = a nu avea seamăn, a nu fi la fel cu cineva sau ceva. Colierele, cel mare de briliant și cel cu două rînduri de perle... nu-și aveau poate pereche în țară. DUMITRIU, N. 85. Aista e un leneș, care nu credem să fi mai avînd păreche în lume. CREANGĂ, P. 330. – Variantă: (regional) păreche s. f.

rivieră sf [At: ȘĂINEANU / P: ~vi-e~ / Pl: ~re / E: fr rivière] 1 (Rar) Colier de diamante. 2 Obstacol format dintr-o groapă umplută cu apă, pe care trebuie să-l sară, la întreceri, un atlet sau un cal de curse.

rivieră f. colier de diamante.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

SALBĂ s. 1. (prin Transilv.) baier. (O ~ de galbeni.) 2. colan, colier, șirag, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (O ~ de pietre scumpe.) 3. (ANAT.) fanon. (~ la gâtul bovinelor.) 4. (BOT.) salbă-moale = a) (Evonymus europaea) vonicer, (reg.) caprifoi, clocuță, grujarcă, sănger, voinicar, lemn-câinesc, lemnul-câinelui, parastasul-popii, pomiță-de-sânger; b) (Evonymus latifolius) (reg.) verigar, vonicer, lemn-câinesc; c) (Rhamnus cathartica) verigar, părul-ciutei, (reg.) crasici, crușân, gladiș, pațachină, porumbel, vonicer, lemn-câinesc, lemn-râios, lemnul-câinelui, poama-câinelui, spin-alb, spinele-cerbului; salbă-râioasă (Evonymus verrucosa) = lemn-râios, (reg.) vonicer, cerceii-babei (pl.).

SALBĂ ~e f. 1) Podoabă (de mărgele, de pietre scumpe etc.), purtată la gât; colier; colan. ◊ ~-moale arbust înalt, cu flori verzui, cu fructe capsule de culoare roșie, din al cărui lemn se obține un cărbune fin, folosit în pictură. 2) (la bovine și la unele ovine) Cută a pielii ce se formează pe partea de jos a gâtului; fanon. [G.-D. salbei] /<lat. subalba

SALBĂ s. 1. (prin Transilv.) baier. (O ~ de galbeni.) 2. colan, colier, șirag, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (O ~ de pietre scumpe.) 3. (ANAT.) fanon. (~ la gîtul bovinelor.) 4. (BOT.) salbă-moale = a) (Evonymus europaea) vonicer, (reg.) caprifoi, clocuță, grujarcă, sînger, voinicar, lemn-cîinesc, lemnul-cîinelui, parastasul-popii, pomiță-de-sînger; b) (Evonymus latifolius) (reg.) verigar, vonicer, lemn-cîinesc; c) (Rhamnus cathartica) verigar, părul-ciutei, (reg.) crasici, crușîn, gladiș, pațachină, porumbel, vonicer, lemn-cînesc, lemn-rîios, lemnul-cîinelui, poama-cîinelui, spin-alb, spinele-cerbului; salbă-rîioasă (Evonymus verrucosa) = lemn-rîios, (reg.) vonicer, cerceii-babei (pl.).

salbă (salbe), s. f. – 1. Colier, colan. – 2. (Trans.) Panglică împodobită de pus pe cap. – 3. Salbă-moale, s. f. (caprifoi, Evonymus pratensis). Origine incertă. Prezență lui salbă-moale, care nu se poate explica prin primele două sensuri, arată că trebuie să se pornească de la salbă „salvie” al cărui sens nu a fost dovedit, fiind înlocuit de salvie, v. aici. În acest caz este vorba de lat. salvia (Pușcariu 1498; REW 7558), cf. alb. šabi, it., cat., sp. salvia, fr. sauge, port. salva (forma port. pare să indice că se poate presupune un lat. *salva). Schimbarea semantică, deloc ușoară, a fost explicată de Cihac, II, 324, pornind de la faptul că țărăncile obișnuiau să facă salbe din caprifoi și salba-dracului, totuși Cihac își pornea explicația de la etimonul pol. szalba „lumînărică”, ceea ce nu e sigur. Cu atît mai puțin, der. din lat. subalba (Candrea, Éléments, 3; Candrea; cf. în contra Densusianu, GS, VI, 364); din lat. salva < salvāre, fiind vorba la început de un talisman (Tiktin); sau din lat. med. *ex-alba „mărgică” (Scriban). Din rom. provin rut. salba (Candrea, Elemente, 402), săs. sîlbê, și probabil pol. szalba, pomenit mai sus.

1) sálbă f., pl. e și sălbĭ (după uniĭ d. mlat. alba, mărgică cu un ex pus înainte, după alțiĭ, d. silva, adică „mulțime de mărgele” după cum și copaciĭ îs o mulțime, ceĭa ce fonetic și chiar semantic e plauzibil). Obĭecte de ornament (mărgele, scoĭcĭ și maĭ ales banĭ) înșirate pe un fir saŭ pe un lănțișor și purtate de femeĭ la gît. Fig. Iron. Salba draculuĭ, nepot (care aspiră la moștenirea unchiuluĭ). V. left și colier.

SĂLIȘTEA, com. în jud. Alba, situată în culoarul Orăștiei, la poalele NV ale m-ților Șureanu, pe stg. văii Mureșului; 2.299 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Tărtăria). Până la 1 ian. 1965, satul și com. S. s-au numit Cioara. În arealul satului Tărtăria au fost descoperite vestigiile unei așezări neolitice, aparținând Culturii Turdaș (milen. 4 î. Hr.), iar în perimetrul satului S., un tezaur dacic (sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr.) compus dintr-o placă de argint decorată (prin ciocănire) cu figuri de războinici, un lanț ornamental și două coliere. În satul S., atestat documentar în 1458, se află mănăstirea Afteia (de călugări), înființată la mijlocul sec. 16 și cunoscută inițial sub numele de de Sihăstria Plăișor, iar din sec. 17 cu denumirea actuală (sau Mănăstirea de la Cioara). De aici a pornit mișcarea în frunte cu călugărul ortodox Sofronie (1759-1761) împotriva Unirii cu Biserica Romei a unei părți din populația românească a Transilvaniei. În 1788, mănăstirea a fost desființată și demolată, din materialul recuperat construindu-se (în 1798) biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (pictată în 1830). Mănăstirea a fost reînființată în 1975.

SECUSIGIU, com. în jud. Arad, situată în N C. Vingăi, pe râurile Aranca și Mureș; 6.041 loc. (2005). Stație (în satul S.) și haltă de c. f. (în satul Munar). Moară (în satul Sânpetru German). Pe terit. satului Sânpetru German au fost descoperite (1964-1966) o necropolă sarmatică (sec. 2 d. Hr.), în care s-au găsit oglinzi, vase ceramice dacice, coliere ș.a., precum și un mormânt cu inventar alcătuit din scărițe de șa, zăbală, amnar de fier, monedă din sec. 7 ș.a. În satul Munar, menționat documentar în 1219, se află biserica fostei mănăstiri sârbești Bezdin, zidită în 1529 prin osârdia fraților Ștefan și Marin Iosić. Distrusă de turci, biserica a fost reconstruită în anii 1776-1781, în stil baroc simplificat, și pictată în 1789. După Primul Război Mondial a devenit biserică de parohie. În satul Sânpetru German, atestat documentar în 1335, se află biserica romano-catolică Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1774).

sgardă (-ărzi), s. f. – 1. Salbă, colier. – 2. Curea sau cerc de metal de la gîtul cîinilor. – 3. (Arg.) Cravată. – Var. zgardă. Origine necunoscută. Explicațiile prin gard (Geheeb 37), din rut. garda „podoabă” (Pușcariu, Dacor., II, 610), din alb. škardhë (cf. Rosetti, II, 122) sau din gherdan (Scriban) nu sînt satisfăcătoare. Rut. pare să provină din rom. (Miklosich, Wander., 20); același lucru se poate spune și despre cuvîntul alb.

ȘIRAG s. 1. șir, (reg.) mătcal. (Un ~ de smochine.) 2. colan, colier, salbă, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (Un ~ de pietre scumpe.) 3. rînd, șir, (reg.) ord, șar, (înv.) rang. (Un ~ de plopi.) 4. (GEOGR.) brîu, lanț, șir. (~ Carpaților.) 5. succesiune, șir, (Munt.) șiretenie. (Un ~ de evenimente.)

ȘIRAG s. 1. șir, (reg.) mătcal. (Un ~ de mărgele.) 2. colan, colier, salbă, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (Un ~ de pietre scumpe.) 3. rând, șir, (reg.) ord, șar, (înv.) rang. (Un ~ de plopi.) 4. (GEOGR.) brâu, lanț, șir. (~ul Carpaților.) 5. succesiune, șir, (Munt.) șiretenie. (Un ~ de evenimente.)

tenzuh sn [At: AXINTE URICARIUL, ap. LET. II, 143/37 / V: (înv) ~nguh, ~zih, ~uf, tiunzuf, tunzuf, tuz~ / Pl: ~uri / E: tc tensuh] (Tcî) 1 Pastă din diferite substanțe aromate. 2 (Pex) Colier făcut din tenzuh (1).

torques sn [At: DN³ / E: ns cf lat torques] (Ltm) Colier metalic, în formă de torsadă (3) și terminat cu două ornamente.

TORQUES TOR-CVES/ s. n. colier, colan metalic, în formă de torsadă terminat cu două ornamente. (< laat. torques)

TORQUES s.n. (Latinism; ist.) Colier sau colan metalic, de obicei în formă de torsadă și terminat cu două ornamente. [Pron. tor-cves, pl. invar. / cf. lat. torques < torquere – a răsuci, it., fr. torque].

vid, -ă adj., s.n. I adj. 1 (despre spații, recipiente etc.) Care nu conține nimic sesizabil, vizibil, nici un corp solid sau lichid; care este lipsit de conținutul său obișnuit; care este gol. ◊ (mat.) Mulțime vidă = mulțime care nu conține nici un element. ♦ (despre produse alimentare) Din care s-a scos aerul pentru evitarea deteriorării proprietăților organoleptice în urma dezvoltării de microorganisme. ◊ Loc.adj., adv. În vid = (ambalat) prin scoaterea aerului. 2 (filos.; despre spațiu) Care se presupune că nu este ocupat de materie. 3 (fiz.; despre spații închise) Care nu conține materie ponderală, care conține foarte puține particule materiale. 4 Fig. (urmat de determ. introduse prin prep. „de”) Care este lipsit de idei, de gînduri, de sentimente. Îmi plec capul vid de gînduri pe umărul drept (ANG.). 5 (despre idei, noțiuni etc.) Care este lipsit de înțeles, de semnificație, de conținut. Estetica fără critică este vidă, critica fără estetică este oarbă (VIANU). 6 (despre locuri sau așezări omenești) Care nu este populat, care nu este locuit. O așezare vidă. 7 (inform.) Care caracterizează o informație nulă. II s.n. 1 (filos.) Spațiu care se presupune că nu este ocupat de materie. Materialiștii zic că nu există vid (EMIN.). 2 (fiz.) Spațiu lipsit de orice corp material sau în care particulele materiale existente sînt extrem de rarefiate; stare de rarefiere a unui gaz, realizată într-un spațiu închis. 3 (astron.) Spațiu dintre corpurile cerești în care nu se află particule materiale. 4 Pustiu. Sfîșietoare amieze de primăvară ale vidului ieșean! (TEOD.). 5 Spațiu gol privit de la înălțime. Senzația căderii în vid e așa de vie (BART). ◊ Loc.adv. În vid = a) suspendat (la distanță mare) în aer; b) (pe lîngă vb. „a privi”) fară țintă, cu privirea fixă. Ana își pipăi colierul de la gît și privi în vid (CE. PETR.); c) în zadar, în van, fără rost. Pe nevasta lui o iubeam în vid (GAL.). 6 Ceea ce lipsește ca un lucru să fie întreg, complet; lacună. Vid legislativ. 7 Fig. Absență provocată de dispariția cuiva, care este simțită ca o pierdere ireparabilă. 8 Fig. Caracterul a ceea ce este lipsit de conținut, de valoare. 9 Fig. Caracterul a ceea ce este lipsit de idei, de sentimente, de profunzime. Nu cunoștea vidul sufletesc al oamenilor (PRED.). 10 Fig. (Caracterul a) ceea ce este inutil, zadarnic, van. Nu poate scăpa de senzația aceasta a vidului (CE. PETR.). • pl. vizi, -de, n. -uri. /<fr. vide; cf. lat. vidŭus, -a, -um „gol”.

VID¹, viduri, s. n. Spațiu lipsit de materie ponderală. Atomii sînt infiniți ca număr, tot așa precum vidul e infinit ca întindere. MARINESCU, P. A. 31. ◊ Fig. Se ghicește și aici... vidul acela resimțit, iarna, în oricare stație climaterică. CAMIL PETRESCU, T. II 63. Vid barometric = spațiul din care s-a retras mercurul în barometrul cu mercur. Loc. adv. În vid = a) (în construcție cu verbele «a sări», «a se arunca», «a cădea» etc.) în gol. Senzația căderii în vid e așa de vie, încît simți cum se taie respirația. BART, S. M. 41; b) (mai ales în construcție cu verbele «a se uita», «a privi») cu privirea fixă, fără a avea un obiect precis, fără țintă. Ana își pipăi colierul de la gît și privi în vid. C. PETRESCU, C. V. 226. Cu ochii țintă în vid privea ca un somnambul. BART, S. M. 78.

zgardă s. v. COLAN. COLIER. SALBĂ. ȘIRAG.

ZGARDĂ s. v. colan, colier, salbă, șirag.

zgărdan, zgărdane, s.n. – 1. Bentiță din mărgele policrome, țesute sau împletite, purtate de femei la gât și bărbați la pălărie; accesoriu specific portului din Maramureșul istoric și Oaș. 2. Colier, salbă (de mărgele sau bani), șireag de pietre prețioase. (Maram.). – Din zgardă + -an.

zgărdán, zgărdane, s.n. 1. Bentiță din mărgele policrome, țesute sau împletite, purtate de femei la gât și bărbați la pălărie; accesoriu specific portului din Maram. Istoric și Oaș. 2. Colier, salbă (de mărgele sau bani), șireag de pietre prețioase. (Maram.). – Din zgardă + -an.

zgărdíță f., pl. e. Zgardă mică. Colier (Sadov. VR. 1926, 1, 67).

zgărdúnă, zgărdune, s.f. (reg.) Colier, zgardă. ■ (onom.) Zgărduna, nume de oaie cu lâna sură și cu zgarda albă. – Var. a lui zgărdan(ă).