CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

SAXANA, saxanale, s. f. (Turcism înv.) Sarcină, povară (pe care o duce un cal în spinare). – Din tc. seyisane (pop. seysana) „cal de povară”, scr. seksana.

iuc, iucuri, s.n. (înv.) Cât se poate încărca pe un cal; sarcină, povară.

SARSANA, sarsanale, s. f. (Pop. și fam.) Sarcină, povară (purtată de animale sau de oameni în spinare). [Var.: saxana s. f.] – Din tc. seyisane (pop. seysana) „cal de povară”, sb. seksana.

terhulă sf [At: DR. V, 103 / Pl: ~le / E: ns cf terheli] (Reg; dep) Cal de povară.

samar sn [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 25^v/11 / V: (îrg) săm~, (înv) sagmariu, săgm~, săgnar, sâgmariu, signar, som~ / Pl: ~e, ~uri, (înv) ~i sm / E: bg самар, ngr σαγμάρια, σαμάρια] 1 Un fel de șa³ mare de povară, fără scări care se pune de obicei pe măgari, catâri, cămile etc. 2 Pereche de traiste în care se pune încărcătura și care se așază pe spatele unui animal. 3 (Pex) Încărcătură transportată pe spatele unui animal de povară. 4 (Reg; îe) A-și lega ~ul A deveni bogat. 5 Dispozitiv pentru transportul cărămizilor pe șantierele de construcție, alcătuit dintr-un panou de lemn care are fixată pe una dintre fețe o mică platformă, iar cealaltă față două chingi rezistente de piele, frânghie etc., pentru a putea fi purtat în spinare. 6 (Pop) Culme la acoperișul unei case. 7 (Înv) Cal de povară (cu samar (1)).

UȘURA (-urez) I. vb. tr. 1 A face mai ușor, a scoate o parte din greutatea, din povara purtată de cineva, ce apasă asupra unui lucru: ~ încărcătura unui car, unei corăbii; ~ povara unui cal; Ⓕ: a-și ~ inima, a destăinui ceea ce-i stă pe suflet, ce-i apasă pe inimă: își ușurase inima spuindu-i taina lui (GN.); Ⓕ F: ~ punga cuiva, a-i lua banii, a-i cam goli punga: ...văzu că boltașul punga i-a cam ușurat (PANN) ¶ 2 Pr. ext. A micșora, a împuțina, a scădea: ~ birurile, taxele, datoria publică ¶ 3 A alina, a potoli (o durere fizică sau morală): ca o nădușeală te ușurează de ori-ce boală (GOL.); ~ durerile; ~ mizeria ¶ 4 Ⓕ ⛪ A da o pedeapsă mai ușoară, un canon mai mic: Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fîntîna, că bun lucru a făcut (CRG.); (arhiereul) să deslege păcatul și să-i ușureze den canon (PRV.-MB.). II. vb. refl. 1 A-și scoate o parte din povară, din greutatea ce-l apasă: a se ~ de o povară; (bătrînii) se ușurară de hainele grele și se așezară pe divanuri (SAD.) ¶ 2 Ⓕ A se alina, a se potoli (de o durere fizică sau morală): i-am spus tot ce aveam pe suflet și m’am mai ușurat; am suferit mult, dar acum m’am mai ușurat (l.-M.) ¶ 3 A scăpa de sarcină, a da naștere copilului: femeia lui s’a ușurat ieri.

MĂGAR ~i m. 1) Animal domestic din familia calului, dar mai mic decât acesta, cu urechi mari, cu coamă bogată, folosit ca animal de povară; asin. * Nici cal, nici ~ se spune despre cineva care n-are o situație precisă, clară. A fi ~ul cuiva a face cuiva servicii umilitoare. 2) fig. depr. Om prost, încăpățânat sau obraznic. /cf. alb. magar, bulg. magare

ÎNGREUNA, îngreunez, vb. I. Tranz. 1. A împovăra. A îngreunat calul cu multe poveri. ◊ Refl. Plantele se îngreunează de stropi. CAMILAR, TEM. 304. 2. Fig. A face ca ceva să pară greu, să producă senzația de apăsare. Un miros puternic de chiparose îngreuna aerul. ANGHEL, PR. 65. Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’, Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 3. A face să fie anevoios, greu de îndeplinit, greu de suportat. În schițele marilor maeștri nici un amănunt de prisos, nici un element străin nu îngreunează desfășurarea acțiunii. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 2/5. – Pronunțat: -gre-u-.

ÎNGREUNAT, -Ă, îngreunați, -te, adj. 1. Încărcat, împovărat. Cal îngreunat de poveri. 2. (La f., despre femei) Însărcinată, gravidă. Din momentul acela ea purcese îngreunată. EMINESCU, N. 4. – Pronunțat: -gre-u-.

TARNIȚĂ, tarnițe, s. f. 1. Șa (țărănească) de lemn (mai rar de piele), folosită la călărie sau la transportul unei poveri pe spinarea calului. După ce se cumpăniră în tarnițele nalte de lemn... Onofrei și Samoilă ieșiră pe subt boltă. SADOVEANU, F. J. 313. Marți des-dimineață puse tarnițele și desagii pe cai. CREANGĂ, A. 23. Toți merg... călări pe cai mici muntenești, șezînd cei mai mulți pe tarnița goală. ȘEZ. I 35. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. Ne scoborîm pe partea cealaltă a Păpușii și scăpătăm pe-o tarniță întinsă, acoperită de o iarbă subțire, uscată și lunecoasă. VLAHUȚĂ, R. P. 71. 3. (Regional) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. Era despre seară și mă dusesem să-mi aduc boii... cînd la capătul tarniței iacă dihania de urs. MARIAN, NA. 248.

de dârvală expr. 1. (d. haine) de lucru, de zi cu zi. 2. (d. cai) de jug, de povară.

pováră f., pl. erĭ și (vechĭ) ărĭ (vsl. povora, și podŭvora, targă). Vechĭ. O veche măsură de greutate (125 de ocale) numită și tar, tovar și sarcină (Iorga, Negoț. 227). Sumă de o mie de galbenĭ. Azĭ. Greutate, sarcină, încărcătură: povara uneĭ căruțe, unuĭ cal, uneĭ corăbiĭ, (și fig.) a anilor, a bătrînețiĭ. – Și povoară și (vechĭ) pohoară, pl. orĭ și (vechĭ) oare. Și povăr (Prav. Gov. 133) n. fără pl. V. tar și tărhat.

TAR s.n. (Mold., Olt., Criș., Trans. SV) Povară. A: Nice hiece cal încalecă husarii, ce tot cai mare, groși să poată birui tarul. M. COSTIN; cf. MOLITVENIC (c. 1650 – 1675). ◊ Fig. Să-ș lepede deasupra sa tarul păcatelor. VARLAAM. B: (Fig.) O mie de talere se grăiaște tarul păcatelor. PRAV. GOV. C: Tarul și muncile toate geameți de mine. MOL. 1676¹, 20^v. Voi știți că cine tarul său va purta și cine al său răspuns va da înaintea lui Dumnăzău. C 1692, 545^r. Să nu lăsați tar și ponoslu după mine și după sufletul mieu. MOL. 1695, 100^r. Totu tarul tău elu-l va purta. MISC. SEC. XVII, 92^v; cf. MISC. SEC. XVII, 66^v; AGYAGFALVI, apud TEW. // B: cf. ST. LEX., 305. Etimologie: magh. tár. Vezi și întărat, tăroasă. Cf. t ă r h a t.

DEȘELAT², -Ă, deșelați, -te, adj. (Despre animale, p. ext. despre oameni) Care are spinarea lovită, deformată, ruptă de poveri sau de lovituri; spetit. Cal deșelat. ◊ Fig. În două colțuri, pe două paturi vechi, deșelate, se vedeau de sub țoalele aspre de lînă, marginile cearceafurilor groase, sure, de cînepă. V. ROM. iulie 1953, 100. Vîrful gălbiu și ascuțit al musteților sale resfirate pe buze se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deșelat. HOGAȘ, M. N. 32. ♦ (Substantivat) Om fără vlagă, slăbănog, neputincios. Mai voinic și mai legat, Nu ca tine-un deșelat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. – Variantă: (regional) deșălat, -ă adj.

POVARĂ poveri f. 1) Încărcătură grea; greutate mare. ◊ Cal (sau animal) de ~ cal (sau animal) folosit pentru transportarea greutăților. 2) fig. Fapt care apasă greu pe sufletul cuiva. ~a anilor de război. 3) înv. Unitate de măsură a greutății (egală cu greutatea încărcăturii care putea fi dusă de un cal). /cf. sl. poduvora

saxana, saxanale, s.f. (înv. și reg.) 1. povară (dusă în spinare de un cal), sarcină. 2. (fig. și reg.) necaz, dificultate, greutate. 3. (înv.; în forma: sarsana) loc unde se lucrează sau se repară corăbii. 4. (adj.) complet dezbrăcat, gol pușcă.

tar n. povară de porumb (cât duce un cal de tarniță). [Ung. TÁR, depozit].

HAM², hamuri, s. n. (La pl. uneori cu aceeași valoare ca la sg.) Ansamblu format din curelele (sau frînghiile) necesare pentru a înhăma calul la un vehicul. Caii aveau hamuri negre. STANCU, D. 227. Un cal sur, uriaș, cu coastele proeminente și ochii întotdeauna umezi, căra această căruță – opintindu-se fără vlagă, în hamul cu zeci de petice. SAHIA, N. 65. Mergînd Duca-vv. într-o sanie cu doi cai... înhămați cu hamuri de tei, ocărît neîncetat de polonezii ce-l duceau, se opri puțin la Suceava. BĂLCESCU, O. I 186. ◊ Fig. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai și jug de boi. COȘBUC, P. I 207. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și cea care se petrece după gîtul calului. ◊ Expr. A trage în ham = a trăi o viață grea, a o duce greu. ♦ (Precedat de prepoziții) Acțiunea calului de a trage vehiculele. Alese la o parte doi căluți pagi, care se împărecheau bine la umblet și erau cei mai buni la ham. SADOVEANU, B. 66. ◊ Cal de ham = (spre deosebire de cal de călărie) cal care trage la căruță sau la trăsură.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Trebuință, cerință, necesitate. Nevoile nouă cer mijloace nouă, și ideile nouă au trebuință de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le dea la iveală, să le creeze și să le împămîntenească. RUSSO, O. 54. ◊ (Personificat, de obicei în proverbe) Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Nevoia învață pre cărăuș. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință, cînd este necesar, cînd trebuie, cînd se impune. Sîntem ostași și la nevoie putem da ajutor. SADOVEANU, O. VII 30. Beciul privighitorului... putea să tăinuiască la nevoie o domniță. CREANGĂ, A. 74. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = trebuincios, necesar. Nu găsesc de nevoie să-mi mai pierd vremea. STĂNOIU, C. I. 224. Multe de nevoie lucruri... le cîștigăm fără osteneală. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, silit. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Slut, neslut, ai să fii a mea de voie, de nevoie. ALECSANDRI, T. I 423. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a avea (sau a se simți) trebuință de cineva (sau de ceva), a-i trebui cuiva ceva, a fi necesar. Eu sînt bătrîn, aici e nevoie de un om tînăr, puternic. DEMETRIUS, C. 57. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toți nevoie. C. PETRESCU, A. 311. Mare nevoie mai au de fier. CREANGĂ, P. 57. A avea (sau a fi) nevoie să... = a fi necesar să... În astă-seară am însă nevoie să-mi amintesc despre ceilalți. C. PETRESCU, C. V. 306. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. Mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (La pl., în expr.) A-și face nevoile = a-și satisface anumite necesități trupești. Pe unul l-a ucis glonțul... cînd își făcea nevoile. C. PETRESCU, Î. II 14. 2. (Mai ales la pl.) Grijă, necaz; neajuns, lipsă, mizerie, sărăcie. Tatăl tău o viață s-a luptat cu nevoile. SADOVEANU, O. VI 50. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi; Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. M-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Nu pot să dispună de timpul lor, fiind acel timp ocupat cu lupta în contra nevoiei. ALECSANDRI, S. 64. ◊ (Personificat) Pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. A scăpa de nevoie (sau a încăleca pe nevoie, a ieși din nevoie, a se ridica deasupra nevoii) = a scăpa de griji, de necazuri, de lipsuri, de sărăcie. Șase ani de cînd mă chinuiesc și nu mă pot ridica deasupra nevoii. DUNĂREANU, CH. 69. Muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. A-și prinde nevoile v. prinde. A fi mîncat de nevoi = a fi suferit multe necazuri, lipsuri. Mîncatu-s de nevoi, Ca iarba de cele oi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. A fi de nevoie (sau a face cuiva nevoie) = a aduce cuiva neplăceri, a pricinui necazuri. Jivinele cele mai voinice și mai grase erau cele mai de nevoie. GALACTION, O. I 295. La alți le-ai făcut pe voie. Ție ți-ai făcut nevoie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele, la necaz, la nenorocire. El... te va învăța... ce să faci la vreme de nevoie. ISPIRESCU, L. 21. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. Prietenul la nevoie se cunoaște. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în suferință, în necaz. Pe Nadina o știe veșnic în nevoie de bani. REBREANU, R. I 165. ♦ (Numai la pl.) Treburi, preocupări, afaceri. Ce... nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele? CREANGĂ, A. 74. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. 3. Împrejurare critică, grea, situație periculoasă; greutate, dificultate. Peste multe nevoi ai să dai și multe primejdii ai să întîlnești. ISPIRESCU, L. 22. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu greutate, cu greu; cu chiu, cu vai. Cu vai-nevoie mă țineam de dînsul cît colea. HOGAȘ, M. N. 131. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule. CREANGĂ, A. 52. Zor-nevoie = numaidecît, cu orice preț. Bătrînul... vrea zor-nevoie să mă ginerească. CARAGIALE, la TDRG. De nevoie = fără voie, silit de împrejurări, neavînd încotro. Ursul joacă de nevoie. (Învechit) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... Ajutor care întîrzie cîtva din nevoia iernii. BĂLCESCU, O. II 46. ♦ Încurcătură, bucluc, belea, pacoste. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. ISPIRESCU, L. 281. ♦ (Familiar, în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap... – Las-o încolo la nevoile căciula. ISPIRESCU, L. 110. O dată cu capul nu va gusta nicidecum nemica, și pentru ce? nevoia să-l știe. ȚICHINDEAL, F. 57. ◊ Expr. Nevoie mare = (formînd superlative) strașnic, grozav. Se aveau bine nevoie mare, încă de pe cînd erau surori. STĂNOIU, C. I. 193. Era o zînă naltă, subțirică și drăgălașă, și frumoasă nevoie mare! ISPIRESCU, L. 7. 4. Fig. (Regional) Om neputincios. Ia, să apucăm noi doi în două părți... căci tot degeaba stăm noi la un loc amîndoi, două nevoi. ISPIRESCU, L. 95. O venit carte-napoi, Că-s toate [fetele] niște nevoi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433.

RĂBDA, rabd, vb. I. 1. Tranz. A suporta (cu resemnare) o suferință fizică sau morală; a îndura. V. pătimi. Rabdă să-l lovești pînă îl apucă diavolul și-l înnebunește, și-atunci e prăpăd. DUMITRIU, P. F. 44. Rabzi bătăi de pumn și bici. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai și jug de boi: Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. ◊ Intranz. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stăi aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Pe la noi, cine are bani bea și mănîncă, iară cine nu, se uită și rabdă. CREANGĂ, P. 279. De zece ani de cînd tot rabd. ALECSANDRI, T. I 279. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza suferinței) De două zile rabdă de foame. C. PETRESCU, C. V. 121. ♦ Intranz. (Despre lucruri) A fi rezistent, a nu se strica repede. Și na-ți cizmele-mi de țap... Ce la apă mult mai rabdă. TEODORESCU, P. P. 502. 2. Tranz. A tolera să se săvîrșească un lucru neîngăduit, supărător; a permite, a accepta. Doar n-oi răbda să mă rușineze dînsul pe mine în fața satului. REBREANU, R. II 40. Graurul... împreună cu ciorile se cocoțează jucînd pe spinarea boilor, cari cu o filozofică nepăsare rabdă așa batjocure. ODOBESCU, S. III 23. Hîrtia multe rabdă (= multe lucruri rele sau neplăcute se scriu). ◊ (Construit cu dativul) Nu ți-or putea răbda cîte ți-am răbdat noi. CREANGĂ, P. 286. ◊ (Complementul indică persoana tolerată) Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lîngă dumnealui. REBREANU, I. 71. Noi să răbdăm pe tronul acestei țări, pe cine? Pe-un tiran, un fățarnic? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ (Adesea în fraze negative sau interogative, uneori în imprecații) Neamul lui Eftimie – nu i-ar mai răbda pămîntul. DUMITRIU, N. 223. Cum îl rabdă locul... să mai umble zile supărat Pentru-o vorbă numai? COȘBUC, P. II 247. Bate-o, doamne, n-o răbda, Că mi-a secat inima. TEODORESCU, P. P. 306. ◊ Expr. A (nu)-l răbda pe cineva inima (să... ) = a nu se putea stăpîni (să nu... ), a (nu) se îndura să... Nu-l mai răbdase inima și venise s-o vadă cu ochii lui. CAMIL PETRESCU, O. II 451. Totuși nu-l răbda inima să stea molcom. REBREANU, R. I 267. Unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă, ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima. CREANGĂ, A. 112. A (nu)-i mai răbda (pe cineva) puterile să... = a-l părăsi (pe cineva) puterile, a numai putea să... Nu-l mai rabdă puterile să-și joace copila pe genunchi. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Intranz. Nu mai răbdăm, fraților!... Puneți mîna pe topoare! REBREANU, R. II 231. 3. Intranz. (Astăzi rar) A-și înfrîna neliniștea, nerăbdarea, a-și păstra calmul, a sta liniștit. Fata mea, o cununie ne-ar scăpa de orice grijă. Fata mea, cum poți răbda... Mai e vreme. Spune: da.! EFTIMIU, Î. 55. Ah! suflete împietrite! el moare și tu rabzi încă? CONACHI, P. 86. Trebuie să rabde pînă ce să se usuce cărămizile. DRĂGHICI, R. 86. ◊ Refl. Nu s-au mai putut răbda între păreții casei. SBIERA, P. 132. ♦ Refl. (Învechit, în construcții negative; adesea în legătură cu verbul «a putea») A se stăpîni, a se înfrîna, a se reține de la ceva. Acel ce nu se poate răbda ca să nu scrie. CONTEMPORANUL, I 205. Nu cred că s-a răbdat Să nu-i fi ospătat. DONICI, F. 80. – Prez. ind. și: (regional) răbd.

POVARĂ, poveri, s. f. 1. Greutate (mare); sarcină, încărcătură. În lumina vînătă se înșira convoiul cu poveri. C. PETRESCU, S. 9. Se clatină, lung țipă subt povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, P. 33. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțiind. COȘBUC, P. I 47. ◊ Fig. Dunărea curgea limpede, albastră, voioasă c-a scăpat de povara sloilor. SANDU-ALDEA, U. P. 24. 2. Trudă, chin. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi: Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. Viața în sclavie este o povară, Iarnă nesjîrșită, fără primăvară. BOLINTINEANU, O. 11. ♦ Obligație; însărcinare grea, serviciu greu. Artemie crezînd – după spusa babei – că preotului o să-i pară grozav de bine că-l scapă de povara a două sate, se apropie vesel și-i întinse mîna. STĂNOIU, C. I. 32. 3. Fig. Suferință morală, apăsare. Nu ameninț, dar îți zic Că prea mare e povara urii ca s-o mai ridic. DAVILA, V. V. 156. Mi-ar prii, pe-o așa iarnă, O-mpietrită amorțire. Să adorm, capul să-mi scutur De povara cugetării. VLAHUȚĂ, O. A. 87. Ia mai bine dacă poți, Chinurile de la toți Și povara inimii Și pustiul lacrimii. PĂUN-PINCIO, P. 43. 4. Veche unitate de măsură de 100-125 ocale, folosită în trecut la calcularea cantității mărfurilor. După ce îmi dai povara de Santal... să vii ca să-ți alegi ce-ți place din lucrurile mele. SADOVEANU, D. P. 158. În drumul Țarigradului... Unde-mi merg poverile, Toate zaherelile. TEODORESCU, P. P. 669. – Variantă: (învechit și popular) povoară, povoare (NEGRUZZI, S. II 187), s. f.

SAXANA, saxanale, s. f. (Turcism învechit și popular) Sarcină, povară, greutate; (în special) povară pe care o duce un cal în spinare (v. samar). Dacă văzu și văzu, se hotărî și el a se duce acasă cu saxanaua în spinare și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. Nu știi tu c-ai mai avut Saxanale Cu parale, Sămărași Cu gălbenași, Cirezi multe De boi grași. TEODORESCU, P. P. 677.

tarniță sf [At: (cca 1512-1521) ap. D. BOGDAN, GL. / V: (înv) ~rliță / Pl: ~țe, (reg) tărniți / E: ucr тарниця] 1 Șa (țărănească) de lemn sau de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri. 2 (Pex) Sarcină pe care o duce un cal sau un măgar. 3 (Reg) Cele două aripi de lemn de la șa, care stau de o parte și de alta a spinării calului. 4 (Reg; îs) Cal de ~ Cal folosit la munte pentru căratul poverilor. 5 (Reg) Coamă de munte sau de deal în formă de șa. 6 (Reg) Trecătoare (19). 7 (Reg) Drum de munte, bătut de oi sau de vite.

tărnițat, ~ă a [At: MARIAN, ap. DR. V, 236 / Pl: ~ați, ~e / E: tarniță] (Reg; d. cai) Cu spinarea încovoiată din cauza poverilor purtate Si: deșelat, spetit.

jug (juguri), s. n. – 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. – 2. Suprafață pe care o poate ara o pereche de vite într-o zi. – 3. Povară, tiranie, robie. – 4. Gîtar, hamut. – 5. Jujeu. – 6. Cadru la ferăstrăul acționat de forța apei. – 7. Grindă. – 8. Dispozitiv de prindere la războiul de țesut. – 9. Suport de lemn pentru năvod. – Var. (Mold.) giug. Mr. giug, megl., istr. jug. Lat. iŭgum (Pușcariu 916; Candrea-Dens., 913; DAR; REW 4610), cf. it. giogo, prov. jo, fr. joug, cat. jou, sp. yugo, port. jugo. Der. jugan, s. m. (bou; cal castrat), în sensul de „devenit bun de jug”, întrucît taurii și caii necastrați nu sînt buni ca animale de povară (după Tiktin, de la procedeul castrării, care se făcea cu ajutorul unui clește în formă de jug; însă acest uz nu pare să poată fi documentat); jugăni, vb. (a castra); jugăneală, s. f. (castrare); jugănitor, s. m. (persoană care castrează animale); jugănar, s. m. (persoană care castrează animale); jugar, adj. (bun de jug), cu suf. -ar (după Pușcariu 917, REW 4604 și Candrea-Dens., 916, din lat. iŭgārius); jugărit, s. n. (preț al lemnului pe care îl pot căra din pădure o pereche de boi înjugați); jugărel (var. jugurel, jugureț), s. m. (dumbeț, sclipeț, Teucrium Chamaedrys); jugului, vb. (a pune la jug, a înjuga); înjuga, vb. (a pune la jug, a înjuga, a subjuga, a înrobi; refl., a se dedica în exclusivitate; refl., a se uni; Arg., a fugi, a scăpa), cf. lat. iŭgāre; înjugătură, s. f. (pereche de animale înjugate); înjugător, adj. (bun de jug, bou destinat aratului); desjuga, vb. (a scoate din jug); subjuga, vb. (a oprima, a împila), format pe baza fr. subjuguer; jugastru, s. m. (arbore cu lemnul alb și tare, Acer campestre), mr. giugastru, megl. jugastru, de la jug cu suf. -astru, sau poate de la un lat. *iŭgāster (Pușcariu 918; Candrea-Dens., 917; REW 4605; DAR), deoarece se folosea la confecționarea jugurilor (este greșită der. propusă de Cihac, II, 511, din mag. javor < sl. javorŭ; după Diculescu, Elementele, 482, din gr. ζύγαστρον, de la ζυγόν „ulm”; cf. Rosetti, I, 168).

POVARNIC, povarnici, adj. m. (Reg., despre cai) Care se folosește la transportul greutăților. – Din povară + suf. -nic.

COTIGAR², cotigare, s. n. (Și în forma cotiugar ) Căruță joasă și lungă, trasă de cai sau de boi, cu care se transportă poveri. Un cotiugar cu fîn de unde ronțăia molcom un cal. C. PETRESCU, Î. II 104. Sub ale razelor mănunchiuri Stă răsturnat pe cotiugar, Cu brațele ca niște trunchiuri. LESNEA, I. 110. – Variantă: cotiugar s. n.

șa³ sf [At: PALIA (1581), 88/4 / V: (reg) ~lă (Pl: ~le, șăli, șeie, șele), ~uă (Pl: -ue, șeuri), șea (Pl: șele, șeli), șeauă (Pl: șele, ~uări) / Pl: (1-22) șei, (23-32) ~le, (reg) șele, șeli / G-D: sg șeii, (pop) șelei, șelii / E: ml sella] 1 Piesă de harnașament din piele (sau din lemn), fixată pe spinarea calului, pe care stă călărețul Si: (reg) tarniță. 2 (Pfm; îe) A fi cal de ~ A munci pentru alții. 3 (Pfm; îe) A bate șaua (ca) să (se) priceapă (sau înțeleagă) iapa (sau calul) A face aluzie la ceva. 4 (Pfm; îe) A vorbi din ~ A vorbi autoritar. 5 (Pfm; îae) A vorbi arogant. 6 (Pfm; îae) A vorbi cu siguranță de sine. 7 (Pfm; îe) A pune ~ua (pe cineva) sau a-i pune (cuiva) ~ua A stăpâni (pe cineva). 8 (Pfm; îae) A exploata (pe cineva). 9 (Pfm; îae) A constrânge (pe cineva) să facă ceva. 10 (Pop; îe) A scoate (pe cineva) din ~ A lipsi (pe cineva) de un avantaj. 11 (Pop; îae) A deposeda (pe cineva) de un bun. 12 (Pfm; îe) Ia ~ua la spinare! Pleacă! 13 (Pfm; îe) A lua ~ua de pe cal A lua o hotărâre. 14 (Reg; șîs ~ de povară, ~ de măgar) Șa³ (1) mare de povară, fără scări, care se pune pe măgari și pe catâri Si: samar. 15 (Pan) Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formată dintr-un mic suport (triunghiular) pe care se stă. 16 (Reg; pan) Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate, cu care formează un ansamblu Si: (reg) curmătură (2). 17 (Reg) Scaun la coșul de la moară. 18 (Reg) Olan. 19 (Olt) Schimbător la plug. 20 Canal orizontal din beton armat, construit pentru aerisirea unei celule de siloz. 21 (Atm; pop; îs) ~ua turcească Scobitură în osul sfenoid, în care se află situată hipofiza. 22 (Reg; îs) ~ua casei Grindă care formează coama scheletului unui acoperiș de casă țărănească Si: (reg) coamă. 23 (Mpl; cu valoare de sg) Parte a spinării calului pe care se pune șaua³ (1). 24 (Pex; mpl; cu valoare de sg) Spinare la animale Si: (reg) șaucă (1). 25 (Trs; Buc; prc; mpl; cu valoare de sg) Greabăn (1). 26 (Pan; mpl; cu valoare de sg) Parte a spinării din jurul regiunii lombare a coloanei vertebrale la om. 27 (Reg; pex; mpl; cu valoare de sg) Spinare la om. 28 (Reg; prc; mpl; cu valoare de sg; îf șală) Șold¹ (1). 29 (Atm; pop; mpl; cu valoare de sg; șîs ~lele ale mici, ~lele la încingătoare, ~ua corpului, ~ua picioarelor) Sacrum. 30 (Pop; mpl; cu valoare de sg; îs) Încheietura (sau crucea) șalelor Locul unde se îmbină extremitățile oaselor de la șale (26). 31 (Pfm; mpl; cu valoare de sg; îe) A i se lipi (cuiva) buricul (sau burta) de ~le A fi foarte slab. 32 (Pfm; mpl; cu valoare de sg; îae) A fi înfometat.

saxanà f. sarcină, povară: se duce acasă cu saxanaua în spinare ISP. [Turc. SEKSANÁ, cal de samar și sarcina ce poartă].

CAR², care, s. n. I. 1. Vehicul încăpător pe patru roți (tras de cai, de boi etc.), care se folosește la țară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. ◊ Cal de asalt = tanc. Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (Învechit și popular) Car de foc = tren. Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Și fluieră o dală, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulțumește în nici un chip. ◊ Compuse: carul-mare (sau numai carul) = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele, așezate în așa fel, încît creează imaginea unui car cu oiștea în jos; ursa-mare. Ții minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. 7; carul-mic = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele (printre care și steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri și ceremonii. Car de triumf. ◊ Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. ♦ Fig. Cantitate sau număr mare; mulțime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. II 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la mașina de scris și care, deplasîndu-se lateral și rotindu-se, face posibilă scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se așază bușteanul pentru a fi tăiat și prefăcut în scînduri.

CEA interj. Strigăt cu care se mînă boii (mai rar caii) de la stînga spre dreapta. Hăis și cea! – gem sub poveri. carele greoaie. IOSIF, V. 74. Începură a plesni boii, mînîndu-i: cea, Surilă, ho, bourean, ho! RETEGANUL, P. V 32. ◊ Fig. în oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! CREANGĂ, P. 320. ♦ (Substantivat) Dreapta, partea dreaptă. Să trag... Eu la hăis, puica la cea. ȘEZ. IV 140. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) La dreapta. Dete cea pe lîngă boi. TEODORESCU, P. P. 296. – Variante: ceala (ALECSANDRI, la TDRG), ceală (LESNEA, I. 52) interj.

DESCHINGA, desching, vb. I. Tranz. A scoate sau a slăbi chinga unui cal, a unui măgar etc. Deschingai tafturii Pisicuței și-i luai povara din spate. HOGAȘ, M. N. 58.

COTIGĂ, cotigi, s. f. 1. Căruță scurtă folosită la transportarea unor poveri ușoare. A adunat cît i-a trebuit să cumpere un cal și patru roate de cotigă. GALAN, Z. R. 62. Opintea boii mereu Opintea și sufla greu, Și cotiga scîrțîia Și calea se-ngreuia. ALECSANDRI, P. P. 98. ♦ Car mare de fier cu pereții întregi folosit la transportul gunoaielor. Cotigele primăriei, cu caii lor schilozi și nemîncați, împrăștiau tot soiul de mirosuri. ANGHEL, PR. 118. 2. Cele două roți, de mărime inegală, legate între ele printr-o osie pe care se reazimă grindeiul plugului; teleagă, teleguță, roate, rotile. Pl. și: cotige (D. ZAMFIRESCU, R. 241). – Variantă: cotiugă (CAMILAR, N. I 209, ALECSANDRI, T. 1137) s. f.

MĂGAR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară și de tracțiune; asin (Equus asinus). ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă, a nu aparține unei categorii determinate. 2. Epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. – Cf. alb. magar, bg. magare.

MĂGAR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, folosit ca animal de povară și de tracțiune; asin (Equus asinus). ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă, a nu aparține unei categorii determinate. 2. Epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. – Cf. alb. magar, bg. magare.

SCUTURARE, scuturări, s. f. Acțiunea de a (se) scutura și rezultatul ei. 1. Mișcare bruscă și repetată; clătinare, zgîlțîire Luminița fredonă... revărsîndu-și dintr-o scuturare părul negru peste ochi. C. PETRESCU, Î. I 7. Din uliță se auzi căscatul prelung al birjarului, urmat de o scuturare de clopoței a unui cal care-și destindea osteneala. REBREANU, R. II 270. 2. Fig. Înlăturare a unei poveri, a unei apăsări, a unei asupriri; eliberare, scăpare, descătușare. În realizarea unității naționale, Bălcescu vedea condiția întăririi forțelor democratice ale poporului în vederea scuturării jugului otoman și habsburgic. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 108.

măgar sm [At: PRAV. 178 / Pl: ~i / E: alb magar, bg магаре] 1 Animal domesticit din familia calului, mai mic decât acesta, cu capul mare, cu urechile lungi, folosit ca animal de povară Si: (reg) măgăreț (1), (gmț) urechiat (Equus asinus). 2 (Îc) ~-sălbatic Mamifer asemănător măgarului (1) și calului Si: colun. 3 (D. oameni; îe) A fi ~ul cuiva A-i face cuiva tot felul de servicii care cer eforturi fizice obositoare și umilitoare. 4-5 (Pop; îe) A ajunge (sau a face pe cineva) din cal ~ (A ajunge sau) a aduce pe cineva dintr-o situație mai bună în alta mai rea. 6-7 (Îae) (A ajunge sau) a face pe cineva de râs. 8 (Fam; îe) A nu fi nici cal, nici ~ A nu aparține nici unei categorii determinate, a nu avea o situație precisă. 9 (Reg; îcs) De-a ~ul (sau ~ii) Joc de copii Si: de-a caii. 10 (Reg; îacs) Joc de copii Si: de-a capra. 11 (Înv; îc) ~-de-Africa Zebră. 12 (Dep; irn) Om obraznic, ingrat, leneș, încăpățânat sau prost Si: (reg) măgăreț (2). 13 (Reg) Joc de cărți nedefinit mai de aproape. 14 (Reg) Snop de grâu care se pune în vârful unei grămezi de snopi și care se așază cu spicele pieziș, formând o apărătoare de ploaie Si: (reg) pop¹, preoteasă. 15 Grămadă de șapte, nouă sau zece snopi. 16 Jumătate de claie de grâu. 17 (Reg) Element de construcție sau dispozitiv care susține o greutate Si: platformă, suport. 18 (Reg) Chingă a căpriorilor. 19 (Reg; lpl) Bolduri sau țepușe ale unei case țărănești. 20 (Reg) Pinten la malul apei Si: capră, cășiță. 21 (Reg) Pod care susține moara Si: podină. 22 (Reg) Capră de tăiat lemne. 23 (Reg) Fiecare dintre suporturile de lemn prevăzute cu două picioare peste care se așează scânduri lungi, ca să servească drept bancă sau drept schelă pentru zidari. 24 (Reg) Suport pentru albie. 25 (Reg; la jocul „Capra”) Copil peste care sar ceilalți copii. 26 (Rar) Instrument care servește la ridicarea căruțelor și a trăsurilor pentru a li se spăla roțile.

CĂMILĂ, cămile, s. f. Mamifer rumegător, cu una (v. dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri; trăiește în Africa de nord și în Asia mică și centrală (Camelus). Săgeată aleargă cal alb și cal murg, Cămilele-aleargă săgeată și ele, La cîntecul apei se fac ușurele. MACEDONSKI, O. I 145. Cămila mult geloasă, văzînd un țap o dată Cu coarnele cum bate de cîni încongiurat, A început în sine a blestema pre soartă. NEGRUZZI, S. II 295.

TAFTUR, tafturi, s. m. Chingă cu care se strînge șaua sau pătura pe cal sau cu care se leagă scările la șa. Deschingai tafturii Pisicuții și-i luai povara din spate. HOGAȘ, M. N. 58. Ș-atunci bine că-i venea Numa-n tafturi se umfla Și departe-l azvîrlea. TEODORESCU, P. P. 523.

CAL (pl. cai) sm. 1 🐒 Mamifer erbivor, domestic, care slujește omului la călărit, la tras și la dus poveri (🖼 728): ~ de călărie, ~ de ham, ~ roib; proverb: ~ul de dar nu se caută pe (sau la) dinți, la lucrul dăruit, nu prea se ia în seamă cusururile; ~ul are patru picioare, și tot se poticnește, și cei mai deștepți, cei mai iscusiți pot greși; ~ul (sau armăsarul) bun se vinde din grajd 👉 (ARMĂSAR); ~ul fără căpăstru cade în prăpastie, cei lipsiți de sfătuitori buni sînt expuși să greșească; vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi pe cineva, cind vrei să-i faci un bine; a face din ~ măgar, a înjosi pe cineva, a-l aduce într’o stare, a-i crea o situație mai puțin vrednică; a ajunge din ~ măgar, a ajunge jos de tot dîntr’o treaptă înaltă, a scăpăta; a spune cai verzi pe pereți, a povesti lucruri de necrezut, a îndruga la nimicuri; 👉 ALERGA², BĂTAIE 3, BOT, BREAZ, BUIESTRU, JUCA, POȘTĂ, POTCOAVĂ ¶ 2 De-a caii sau de-a câini, joc de copii în care unul înfățișează calul, iar celălalt îl încalecă sau îl mînă, făcîndu-l să alerge ¶ 3 Aparat de lemn, de forma unui cal, peste care se învață cineva a face sărituri, în sălile de gimnastică (🖼 729) ¶ 4 ⛹ Figură în jocul de șah, care reprezintă un cap de cal (🖼 730) ¶ 5 Trans. Suport de fier pe care se așază lemnele în vatra cuptorului ¶ 6 🏚 pl. Cele două lemne orizontale pe care se sprijinește coșul morii ¶ 7 📻 Unitate de măsură care reprezintă puterea unui motor capabil de a ridica, într’o secundă, 75 de kgr. la o înălțime de un metru: un motor de 300 de cai ¶ 8 🐟 CAL-DE-MARE, mic pește de mare al cărui cap seamănă cu capul de cal, numit și „hipocamp” (Hippocampus) (🖼 731) ¶ 9 🐙 CALUL-DRACULUI, CALUL-POPII, CAL-DE-APĂ gen de insecte nevroptere, caracterizate prin colorile lor metalice admirabile, în care domină albastrul, roșul și verdele; au corpul lung și subțire și aripi colorate și împestrițate cu pete frumoase; trăesc mai ales pe deasupra bălților și la țărmurile rîurilor (Libellula) (🖼 732) ¶ 10 🌿 COADA-CALULUI¹'² 👉 COADĂ; – IARBA-CAILOR = FLOCOȘICĂ¹; -SUDOAREA-CALULUI, ASUDUL-CALULUI = OSUL-IEPURELUI; – PAȘTILE-CALULUI¹ sau PAȘTILE-CAILOR² = TRAISTA-CIOBANULUI; – PAȘTILE-CALULUI³ = STUPITUL-CUCULUI ¶ 11 🔱pop. Paștile calului sau Paștile cailor, Paștile Blajinilor (👉 BLAJIN); familiar: la Paștile cailor, niciodată [lat. caballus].

SPETIT, -Ă, spetiți, -te, adj. (Mai ales despre animale de tracțiune) Cu spinarea deformată, ruptă (de poveri sau de lovituri); deșelat. Mitru Cătănaș, vecinul lui Marcu, avea doi boi slabi și un cal spetit. SLAVICI, O. I 64. Cercetînd toți caii cîte unul, ajunse la unul bătrîn, slab și spetit, care abia se ținea pe picioare. POPESCU, B. I 51. Moșneagul a rămas liniștit din partea babei... Numai atîta că... a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba. CREANGĂ, P. 294. Calul spetit veșnic e șchiop. ȘEZ. IV 128.

MĂGÁR s. m. I. 1. Animal domestic din familia calului, dar mai mic decît acesta, cu capul mare, cu urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară ; asin, (regional) măgăreț, (glumeț) urecheat (Equus asinus). Muiaria lui să tragă măgariul de dălogul căpestrului. PRAV. 178, cf. 176. Și fură lui oi și viței și măgari. BIBLIA (1 688), 8²/32. Au supusu domniei lui pre turci, pre moldoveni, pre unguri, de-i avea ca pe nește măgari pre toți (începutul sec. XVIII). MAG. IST. i, 239/18. Am lucrat, fără să mă laud, ca un bou. – Și de ce nu ca un măgar, chir Iane? KOTZEBUE, U. 23^r/22. Se îmbrăcă cu o piele de măgar pe care i-o adusese dădaca. ISPIRESCU, L. 308, cf. 281. Eu, a zis Ion cătră ascultătorii de la masă, eu știu ce glas are măgarul. CARAGIALE, O. IV, 159. Măgarii vor zburda. PAMFILE, VĂZD. 4, cf. id. S. T. 23. Și plecară, măgarul, pisica și cățelul, cu oile lor, ca să străbată lumea. ARGHEZI, C. J. 12, cf. SBIERA, P. 195. Tusa măgărească i se zice așa, că bolnavul, cînd tușește, își trage sufletu, ca măgarii cînd zbiară. ȘEZ. IV, 30, cf. PAMFILE, B. 52. Șede pe măgar și caută măgarul. NEGRUZZI, S. I, 248, cf. BARONZI, L. 113. S-a dus bou și s-a întors măgar, se zice despre cei care n-au știut să se folosească de învățătura care li s-a dat. Cf. ZANNE, P. I, 330. Ca măgarul între oi, se zice, în ironie, despre un om în vîrstă care se amestecă printre copii sau despre un om înalt care stă între oameni scunzi. Cf. id. ib. 536. Ori moare măgarul, ori piere samarul. id. ib. 3. În loc să scîrțîie carul, scîrțîie măgarul, se spune atunci cînd, în loc să se plîngă cel năpăstuit, se plînge cel ce a năpăstuit. Cf. id. ib. V, 126. ♦ Măgar sălbatic = mamifer asemănător măgarului (I 1) și calului; colun. La cară avea cai înhămați și măgari sălbateci. HERODOT (1 645), 387, cf. LB, POLIZU, BARCIANU. ◊ E x p r. A fi măgarul cuiva = (despre oameni) a-i face cuiva tot felul de servicii care cer eforturi fizice obositoare (și umilitoare). Cf. PAMFILE, J. II, 152. A ajunge (sau a face pe cineva) din cal măgar = a ajunge (sau a aduce pe cineva) dintr-o situație mai bună în alta mai rea, a ajunge (sau a face pe cineva) de rîs. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu aparține unei categorii determinate, a nu avea o situație precisă. ♦ (Regional) De-a măgarul (sau măgarii) =numele a două jocuri de copii: a) de-a caii, v. c a l. PAMFILE, J. III, 35, cf. PĂCALĂ, M. R. 206; b) de-a capra, v. c a p r ă, ALR II 4 344/53, cf.4 344/227. ♦ Compus: (învechit) măgar-de-Africa = zebră, PONTBRIANT, D. 2. Epitet batjocoritor pentru un om obraznic, ingrat, leneș, încăpățînat sau prost; (regional) măgăreț. Nu s-au găsit alt magar acolo în țară să vie cu acea jalobâ afară de el (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 246/22. Uite, vezi! ăsta e cusurul lui – e măgar!. . . și violent!. . . și n-are manieră! CARAGIALE, O. I, 230, cf. 283, MACEDONSKI, O. I, 240. Adică de ce să-și bată joc de el toți măgarii? REBREANU, I. 150, cf. 15, 123. Voi ce rîdeți? Ieșiți afară, măgarilor! BRĂESCU, A. 72. 3. (Regional) Numele unui joc de cărți nedefinit mai de aproape (Comloșu Mare-Jimbolia).H XVIII 6. II. (Regional) Snopul de grîu care se pune în vîrful unei grămezi de snopi și care se așază cu spicele pieziș, formînd o apărătoare de ploaie ; (regional) popă. Cf. PAMFILE, A. R. 134. Al treisprezecelea snop se pune ca măgar pe picior. CR. III, 292, cf. IV, 100, ALR SN I h 60. ♦ Claie, grămadă de șapte, nouă sau zece snopi (CV 1 951, nr. 1, 36) ; jumătate de claie (de grîu) (ALR SN I h 58). III. (Regional) Nume dat unor elemente de construcție sau unor dispozitive care susțin greutăți. V. s u p o r t, p l a t f o r m ă. 1. Chinga căpriorilor (ALR ii/i h 226) ; (la pl.) „boldurile sau țepușile unei case țărănești” (ȘĂINEANU, D. U.). 2. Pinten (la malul apei). V. c a p r ă, c ă ș i ț ă. Cf. A II 5, III 5. 3. Podul care susține moara. V. p o d i n ă. (Secuiu-Craiova). Cf. H V 433. 4. Capră de tăiat lemne. ALR I 952/808, 870, 880, 898. ♦ Fiecare dintre suporturile de lemn prevăzute cu două picioare triunghiulare, peste care se așază scînduri lungi, ca să servească drept bancă sau drept schelă pentru zidari. Cf. L. ROM. 1959, nr. 5, 76, com. din RUCĂR-FĂGĂRAȘ, ALR II 6 669 /812, 848. ♦ Suport pentru albie (Frumoasa-Zimnicea). CV 1950, nr. 3, 35. ♦ Capra peste care sar copiii (Glimboca-Caransebeș). ALR II 4344/27. 5. (Rar) Instrument care servește la ridicarea căruțelor și a trăsurilor pentru a li se spăla roțile. Cf. PONTBRIANT, D. – Pl.: măgari. – Cf. alb. m a g a r, bg. магаре.

MĂGAR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decît acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară; asin (Equus asinus). Cînd omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoștite, cu genunchii îndoiți. GÎRLEANU, L. 28. Eu, a zis Ion către ascultătorii de la masă, eu știu ce glas are măgarul. CARAGIALE, P. 25. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale... Șede pe măgar și caută măgarul. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă. A ajunge din cal măgar v. cal. A face (pe cineva) din cal măgar v. cal. 2. Fig. Calificativ dat unui om prost, nătîng, încăpățînat sau obraznic, prost crescut. Nu rîde la front, măgarule! se răstește Macedon. REBREANU, I. 15.

DEȘELA², deșel, vb. I. Tranz. (Cu privire la cai, mai rar la alte animale, p. ext. la om) A îndoi spinarea, a vătăma, a frînge, a rupe (prin poveri prea mari sau prin lovituri puternice). Apucă un par și deșală vaca. SBIERA, P. 292. (În forma regională deșăla) Băiete, nebunit-ai ori nu mai ai mult? Cum te sui tu călare pe purcel să mi-l deșăli? REBREANU, R. II 30. Au aruncat-o îndata-mare jos [pielea de bivol] că-l deșăla nu alta, atît de grea era. SBIERA, P. 178. ◊ Refl. În spinare?... Poloboace de cîte 60 vedre unul? Să ne deșelăm? ALECSANDRI, T. I 441. – Variantă: (regional) deșăla vb.I.

ASIN ~i m. Animal domestic din familia calului, dar mai mic decât acesta, cu păr de culoare cenușie, cu capul mare și urechi lungi, cu coamă bogată, folosit ca animal de povară și de tracțiune; măgar. /<lat. asinus

SUPORTA, suport, vb. I. Tranz. 1. A avea forța necesară pentru a îndura o suferință fizică sau morală; a răbda, a suferi. Parcă aș suporta totul, dar zgomotul nu. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. Plecă ochii în jos, neputînd suporta privirea stăruitoare și grea de intenții a lui Costea. C. PETRESCU, C. V. 96. Titu Herdelea ieșise de mult din biserică, neputînd suporta aerul dinlăuntru. REBREANU, R. II 269. ♦ (De obicei în construcții negative) A admite, a tolera, a îngădui. Bag de seamă că nu pot suporta în liniște să mă crezi un imbecil. SEBASTIAN, T. 63. 2. A susține o greutate, o povară; a rezista la... Sări din camion, veni la cei de sub nuc și le spuse: – Unu mai suportă arcurile, fraților. Numai o persoană mai pot lua. DUMITRIU, N. 263. Calul masiv suportă fără obiecție îndoita greutate. CĂLINESCU, E. O. I 125. ♦ A avea sau a lua în sarcina sa o obligație bănească. Suportă cheltuielile.

car³ sn [At: PSALT. 206/17 / Pl: ~e, (îvp) ~ă, (nob) ~uri / E: ml carrus] 1 Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit pentru transportul poverilor. 2 (Îs) ~ funebru (sau funerar, mortuar) Dric. 3 (Îs) ~ blindat (sau de asalt) Tanc. 4 (Îas) Transportor amfibiu blindat. 5 (Îs) ~ de război Car cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte în Antichitate. 6 (Îvp; îs) ~ de foc Tren. 7 (Îe) Nici în ~, nici în căruță Se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. 8 (Îe) A pune ~rul înaintea boilor Se spune despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. 9 (Pop; îe) Pune (sau încarcă) că-i ~ul altuia Zi, că fac eu. 10 (Îe) Înjugă sacii la ~ și hai la moară să măcinăm boii Se spune pentru a sugera cuiva că vorbește prostii. 11 (Îe) I s-a rupt ~-n drum Se spune despre cineva care nu-și poate continua lucrul (din cauza unei defecțiuni). 12 (Îe) Și-a pus sacii în ~ Și-a făcut interesul și acum nu-l mai interesează nimic. 13 (Îe) A-și pune ~-n pietre A-și pune în gând ceva cu toată hotărârea Si: a persevera, a stărui. 14 (Îcst) De-a ~ul Țintar. 15 (Bot; reg; îc) ~ul-pădurilor sau ~ul-zânelor Amică (Amica montana). 16 (Ast; îc) ~ul mare Constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1) Si: Ursa Mare. 17 (Ast; îc) ~ul mic Constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din Carul (16) mare Si: Ursa Mică. 18 (Ast; pop; îc) ~ul-dracului Constelația Perseu. 19 (Ast; pop; îc) ~ul-lui-Dumnezeu Constelația Vizirul. 20 Cantitate de material care se poate încărca într-un car³ (1). 21 (Fig; îs) Un ~ de ani Mulți ani. 22 (Îe) Ajunge (sau e destul) o măciucă la un ~ de oale Unui om sensibil (simțitor) ajunge să i se spună o dată ceva ca să înțeleagă. 23 (Îlav) Cu ~ul Din belșug. 24 (Înv) Impozit care obliga locuitorii să facă servicii publice, cărând diferite poveri cu carul. 25 (Reg) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri Si: căruță, război, sclai. 26 (La centrala telefonică automată) Dispozitiv mobil al selectorului, care ajută la căutarea liniilor libere.

CĂRUȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor, tras de obicei de cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămîne de căruță = a pierde o ocazie; a rămîne în urmă. 2. Cantitate dintr-o povară, cîtă se poate încărca într-o căruță (1). – Din car + suf. -uță.

DUCE² (duc, pf. dusei, part. dus) I. vb. tr. 1 A purta, a ținea în mîini, a fi încărcat cu ceva: ~ un copil în brațe; ~ o povară; ~ un sac în spinare ¶ 2 A căra, a transporta: ~ sacii cu grîu la moară; trăsura mănăstirii ne duce a două zi spre Ceahlău (IRG.) ¶ 3 A trage: un fel de brișcă ușoară, s’o duci cu un cal (I.-GH.) ¶ 4 A îndrepta: s’o pornim cu ce-om apuca, încotro ne-o duce norocul (DLVR.); Ⓕ: a-l ~ capul 👉 CAP 3 ¶ 5 A face o mișcare cu mîna într’o direcțiune oare-care: ~ mîna la gură, la ochi ¶ 6 A conduce, a mîna: ~ copii la școală: doi oameni pe cari slujitorii... îi ducea la împăratul ca să-i taie (ISP.); ~ pe cineva la groapă, a-l petrece la locul de înmormîntare; ~ vitele la pășune ¶ 7 A scoate undeva, a face să ajungă într’un loc: Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui (ALECS.); F: ~ la capăt 👉 CAPĂT 2; Ⓕ: ~ în ispita, a face pe cineva să cadă în păcatul ispitei ¶ 8 A purta încoace și încolo, a face să meargă după sine (ținîndu-l de mînă, etc.); Ⓕ: ~ pe cineva de nas 👉 NAS; ~ calul de căpăstru ¶ 9 ~ cu sine (pe cineva sau ceva), a lua cu sine într’un loc: Eu mă duc, mândra rămîne, Cum să fac s’o duc cu mine? (IK.-BRS.) ¶ 10 A amîna: mă tot duce cu vorba ¶ 11 A îndura, a suporta, a suferi: ~ lipsă, nevoie de ceva ¶ 12 A rezista: nu prea o duc la frig ¶ 13 ~ dorul 👉 DOR ¶ 14 A petrece, a trăi: ~ o viață plăcută, un traiu amărît; a dus-o așa doisprezece ani încheiați (R.-COD.); n’are s’o mai ducă mult. Mai are puține zile de trăit; și ducea el zile bune împreună (RET.); am auzit că de la o vreme încoace într’o băutură o duce (CAR.) ¶ 15 A o ~ bine, rău cu sănătatea. etc., a se afla într’o stare bună, rea: cum o mai duci? ¶ 16 📐 A trage, a desena, a construi: ~ un cerc, o tangentă, o perpendiculară. II. vb. refl. 1 A pleca de undeva, a părăsi un loc C. A VENI : Eu mă duc, maică, departe. Tu rămîi cu grija ’n spate (MAR.) ¶ 2 A merge într’un loc: de ce s’o fi ducînd... să-și petreacă seara la avocatul Vineanu? (BR.-VN.): s’a dus după doctor ¶ 3 A se propaga, a se răspîndi, a se împrăștia: s’a dus vestea despre isprăvile lui ¶ 4 Ⓕ A trece: s’au dus timpurile acelea ¶ 5 A dispărea, a pieri (din ochi, etc.): bătrînii se duc și cu ei se duc și obiceiurile noastre (DLVR.) ¶ 6 A se prăpăd: noi bețivi nu sîntem... pe ce se duce toată munca noastră? (VLAH.) ¶ 7 A muri: gol m’am născut, gol o să mă duc (ZNN.) ¶ 8 A se ~ după cineva, a-l lua de bărbat: și s’a dus, sărmana, după acest om care putea să-i fie bunic (VLAH.) ¶ 9 Ⓟ Du-te, vino, a mers mereu înainte: se pune zmeul iar la cale, du-te, du-te, pînă de-abia răsufla de obosit (RET.) ¶ 10 Ⓟ Du-te, vino, a) încoace și încolo; b) treacă-meargă! calea-valea, tot ar mai merge; un du-te, vino, o mișcare continuă încoace și încolo; mai du-te, vino, treacă-meargă, se mai poate [lat. ducĕre].

CĂRUȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car. 2. Căruță. Unde mi se nomoli oțopina de cal, de nu mai putea nici picioarele să și le miște, necum să mai tîrască și căruțul. ISPIRESCU, L. 373. Tremură pe pietre căruțul hîrbuit. NEGRUZZI, S. II 206. 3. Căruță mică, trasă sau împinsă cu mîna, care servește la transportul poverilor mici. 4. Cărucior de copii. 5. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcțiuni.

vârtej n. 1. sensuri tehnice: a) unealtă de ridicat poveri sau de strâns doage; b) lemnul pe care se razimă carul și care se învârtește ținând drept corpul carului; 2. sensuri generalizate: a) vânt impetuos care suflă învârtindu-se; b) apă ce se mișcă învârtindu-se; c) fig. agitațiune foarte mare: vârtejul afacerilor; d) boală de amețeală la oi; e) rotunjirea urechii în vârf la vite. [Slav. VRŬTEJĬ, șurup]. ║ adv. ca un vârtej: caii sbor vârtej, răpiți de vânt AL.

ÎNDOI, (I) îndoi, (II,III) îndoiesc, vb. IV. I. Tranz. 1. (Cu privire la materii textile, stofe, hîrtie etc.) A curba pentru a forma o muchie cu un unghi foarte mic; a împături. Îndoaie scrisoarea. ▭ Sfoara-n nouă că-ndoia. TEODORESCU, P. P. 540. 2. (Cu privire la obiecte elastice) A încovoia, a înclina, a apleca. V. mlădia. Teiul vechi un ram întins-a Ea să poată să-l îndoaie. EMINESCU, O. I 122. Lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mîinile. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Refl. Se îndoiau scîndurile de atîta greutate. GALAN, Z. R. 58. Surd vuia prin codri vîntul, brazii Se-ndoiau de vînt. COȘBUC, P. I 121. Bîta... nu să-ndoaie. ȘEZ. IV 130. ◊ Fig. Prahova... se îndoaie și șuieră ca un șarpe formidabil, sub roțile vagoanelor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ♦ Refl. (Despre persoane, adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de», «din») A se apleca, a se gîrbovi. Caii porniră atît de brusc că băiețandrul de lîngă vizitiu se îndoi de spate. REBREANU, R. I 69. Ce-o fi avut în glas de s-a îndoit trupul Rusandei? Și ce era dincolo de glas, de s-a pomenit fata cu ochii umeziți? POPA, V. 51. Se îndoaie de șele cam cu greu. CREANGĂ, P. 24. ◊ Tranz. (Rar) Înalt odată, greutatea anilor l-a îndoit sub povara lor. HOGAȘ, DR. II 113. II. Tranz. 1. A mări de două ori cantitatea unor lucruri sau intensitatea unei forțe; a dubla; p. ext. a înmulți, a mări. Iubeam pe unchiul meu care-mi îndoise averea? DELAVRANCEA, H. T. 56. De ți-e frică c-oi scăpa, zovoraște-ți porțile Și-ndoiește-ți strejile. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Refl. Simt îndoindu-se suferința mea. NEGRUZZI, S. I 208. 2. (Cu privire la lichide) A amesteca (pe jumătate) cu alt lichid, a adăuga încă pe atîta, a subția. A îndoit vinul cu apă. III. Refl. A fi nesigur în părerea sa, a avea îndoială, a sta la îndoială, a nu-i veni să creadă, a nu avea încredere (în cineva sau în ceva). Să știi că s-au înțeles... se îndoia în sine băiatul. SADOVEANU, M. C. 24. O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești! COȘBUC, P. I 192. Nici te mai îndoi despre asta, cumnată Smărandă. CREANGĂ, A. 56. Ce socoți, Bogdane... izbîndi-vom oare? – Să nu te îndoiești, măria-ta! NEGRUZZI, S. I 138.

lăturaș, ~ă [At: (a. 1750) URICARIUL I, 54/4 / Pl: ~i, ~e / E: latură + -aș] 1-2 a Lăturălnic (1-2). 3 a (D. drumuri, străzi etc.) Izolat. 4 a Care se găsește alături de ceva Si: alăturat, învecinat, (reg) megieș. 5 a (Buc; îs) Zilele cele ~e Interval de timp dintre 12 și 24 martie care urmează perioadei numite „Zilele Babelor”. 6-7 sm, a (Reg; șîs dinte ~) (Fiecare dintre dinții incisivi ai calului) care sunt așezați în dreapta și în stânga mijlocașilor. 8-9 sm, a (Cal) înhămat în afara hulubelor, lângă ceilalți doi cai Si: alăturaș, (reg) prăștiaș, (reg) prăștier, (îrg) lăturean (5-6). 10-11 sm, a (Înv; șîs om ~) (Țăran) care este venit din alte locuri și stabilit la marginea unui sat, având îndatoriri și drepturi diferite de cele ale locuitorilor de baștină. 12 sm (Înv) Locuitor dintr-o așezare alăturată Si: alăturaș, lătnocan, megieș, vecin. 13 sn (Înv) Persoană străină de o localitate. 14 sm (Mol; înv) Persoană care lucrează în ocnele de sare, însărcinată mai ales să care poveri. 15-16 sm, a (Îvr; d. rude sau grade de rudenie) Colateral. 17 sm Obiect sau parte a unui obiect care se află, se pune etc. pe o latură. 18 sm (Mol) Drug pus de-a curmezișul lăturarilor¹ (4) la carele care se încarcă cu grâne sau cu fân. 19 sf (Mol) Fiecare dintre cele două brațe ale alergătoarei la războiul de țesut Si: fofează. 20 sm Lemn pus pe marginea ulucului pentru a nu permite buștenilor să sară în lături. 21 sn (Reg) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări Si: carâmb. 22 sn (Reg) Lătunoaie (4). 23 sn (Mol; Buc) Nimfă a unei specii de țânțari.

SPINARE, spinări, s. f. 1. Parte a corpului oamenilor (sau al animalelor) de-a lungul coloanei vertebrale (de la umeri pînă la șale); spate. Peste spinările umede și aburinde ale cailor se vedea lacul alb de ceață cu margini nedeslușite. DUMITRIU, N. 146. Mihu, cu spinarea aplecată, își frămînta obrajii zbîrciți. SADOVEANU, O. VII 160. Ploaia curgea cu găleata în spinarea udă, lipindu-i cămașa. C. PETRESCU, R. DR. 59. Închise cartea, suflă în lumînare și-și vîrî capul în învălitoare. Spinarea-i era înghețată. VLAHUȚĂ, O. AL. 100. ◊ Fig. Flăcările... țîșneau din turla pătrată și din spinarea de jeratic a bisericii. CAMIL PETRESCU, O. II 228. Știa scrie cît îi trebuia pentru a-și zugrăvi iscălitura cu niște litere ca talpa gîștii, aruncate unele în spinarea altora. GANE, N. II 4. ◊ Șira spinării = coloana vertebrală. Pe șira spinării prezidentului curgeau încet stropi grași de sudoare. VORNIC, P. 166. Se îndreptă de șira spinării într-o mișcare de ultim efort. SAHIA, N. 102. Crucea spinării v. cruce (I 6). Măduva spinării v. măduvă. ◊ Loc. adv. (Arătînd felul de a purta poverile) În (sau pe) spinare, de-a spinare (sau spinarea) sau cu spinarea = în spate. Aduc cu spinarea mere, nuci, smintină și lapte. BOGZA, Ț. 27. Nu putu scoate un cuvînt și o porni, obosit deodată, către casă, cu coșurile goale în spinare. ARGHEZI, P. T. 119. Lucindu-i oțelele pe spinare, ieși poftindu-le bună seara. AGÎRBICEANU, S. P. 24. Moșneagul ziua întreagă alerga în port cu coșul de-a spinare, vînzînd covrigi. DUNĂREANU, N. 16. Ei îl legară cot la cot, apoi îl așezară de-a spinarea pe șeaua calului. GANE, N. II 67. Mama v-aduce vouă... Drob de sare În spinare. CREANGĂ, P. 20. (Fig.) Să tot zbor neobosit, Pe spinarea vîntului, În giurul pămîntului. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Expr. A-l mînca (pe cineva) spinarea v. mînca (3). A-și lua picioarele la spinare v. lua (I 1). A cădea în spinarea cuiva = a cădea în sarcina sau în grija cuiva, a-i reveni cuiva. Noroc că toată grija căruțelor și a mărfii cădea acum în spinarea slugilor și a calfelor care mînau, că de jupîni era slabă nădejde. GALACTION, O. I 266. A arunca (ceva) în spinarea cuiva = a da vina pe altcineva (de obicei nevinovat). Dascălul o mîlcise de tot, iară femeia îndrugă și ea cîteva vorbe, aruncînd toată vina în spinarea dascălului. ISPIRESCU, L. 277. A trăi pe spinarea cuiva = a trăi ca un parazit, din munca altuia. ♦ (Rar) Cantitate din ceva, cît poate fi cărat o dată în spate. Își pusese-n gînd să pregătească un doctorat greu, pentru care în adevăr îi trebuia o spinare de cărți. MIRONESCU, S. A. 131. 2. Partea unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă spatele omului. A cusut două petice mari pe cămașa tatei. Mai are de cusut cîteva. Îi trebuie un petic mare s-o cîrpească în spinare, acolo unde bate mai aprins soarele. STANCU, D. 106. 3. Partea cea mai înaltă a unui munte, a unui deal, a unei stînci, culme prelungită; creastă, coamă. Tabăra, așezată pe spinarea unui deal, își întindea pînă în marginea satului de pe coastă corturile și carele de război. SADOVEANU, O. VII 24. La miazănoapte munții Călimanului își rotunjesc spinările goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 157. ♦ Creasta unui val de apă. Luntrea se suia pe suișuri de apă, plutea pe spinări de valuri, se povîrnea și cădea în găvane adînci, înconjurate de jur împrejur de valuri. SANDU-ALDEA, U. P. 198.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (Numai la sg.) Nume generic pentru orice rocă comună, răspîndită la suprafața și în interiorul pămîntului, în mase continue sau în bucăți dure, solide; (la sg. sau la pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, O. I 85. Găsi pe daci preparați pentru o rezistență puternică, apărați în cetăți de piatră. ODOBESCU, S. II 280. ◊ (În metafore și comparații) Horia e omul de piatră, în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Bade inimă de piatră! Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Ori (sau cînd) cu capul de piatră, ori (sau cînd) cu piatra de cap, se zice cînd cineva este pus într-o situație grea, din care, oricum ar face, tot rău iese. Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii odată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, O. A. 233. Da rău îi pe ulița d-tale! Nu poți face doi pași făr-a fi... povestea vorbei: cînd cu capul de piatră, cînd cu piatra de cap. ALECSANDRI, T. I 148. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi, se zice despre omul superficial, care începe de toate și nu isprăvește nimic. Piatră în (sau piatra din) casă = fată nemăritată (considerată ca o povară pentru familie). După optsprezece ani [fetele] erau socotite pietre în casă, fete bătrîne. PAS, Z. I 221. Se simțea străină, împresurată de ostilități, piatră în casă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ (În expresii, zicători, proverbe) A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge cuiva bine. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărîre nestrămutată. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = e ger strașnic. A scoate apă (și) din piatră (seacă) v. apă (I 1). A scoate bani (și) din piatră seacă v. sec. A aduce (ceva) și din piatră seacă v. sec. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra sau de piatră = (a fi) foarte sănătos. Sorcova, vesela: Peste vară Primăvară Să-nfloriți, Să mărgăriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata. TEODORESCU, P. P. 159. A fi de piatră = a fi fără de milă, a rămîne insensibil. Apa trece, pietrele rămîn v. rămîne. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, o mare neliniște, a fi îngrijorat. A i se lua (cuiva) o piatră (de moară) de pe inimă (sau de pe cuget) = a se elibera de o grijă, de o teamă, a găsi sau a primi o soluție care pune capăt unei situații grele. Surîde ca un om căruia i s-a luat o piatră de moară de pe cuget. CAMIL PETRESCU, O. II 637. A nu (mai) rămîne (sau a nu mai lăsa) piatră pe piatră = a nu se (mai) alege nimic (din ceva), a distruge (ceva) din temelii; a face praf și pulbere. A mișca din loc (sau a răsturna) toate pietrele = a face tot posibilul pentru a obține ceva. A număra pietrele = a umbla haimana, fără căpătîi; a bate drumurile. A arunca cu piatra (în cineva) = a acuza, a învinui (pe cineva). A călca din piatră în piatră = a depune toate eforturile pentru a dobîndi ceva. De-ai călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 203. Piatra filozofală v. filozofală. 2. (În expr.) Epoca de piatră = veche epocă arheologică caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 3. (Urmat de determinări indicînd întrebuințarea obiectului sau o proprietate esențială a lui) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră cioplită. ◊ Piatră kilometrică v. kilometric. Piatră ponce v. ponce. Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă care servește în litografie la prepararea clișeelor de imprimare. Piatră de încercare = rocă silicioasă foarte dură, folosită la verificarea purității aurului și argintului; fig. mijloc de verificare a capacității sau a sentimentelor cuiva; dovadă, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = piatră care intră în construcția fundamentului unei clădiri; fig. principiu de bază, principiu esențial. Piatră unghiulară = piatră așezată la colțul fundației unei clădiri; fig. bază, fundament. Lucrările sale în cercul literar... vor rămîne ca pietre unghiulare pe care s-au așezat temeliile literaturii noastre. ODOBESCU, S. I 329. Piatră de ascuțit = cute. Piatră de moară = fiecare dintre cele două discuri mari și grele, întrebuințate la moară pentru măcinatul grăunțelor (dintre care una stă pe loc, iar cealaltă se învîrtește). Era un turn înalt și îngust cu ferestre mici și nepotrivite, avînd jos o portiță boltită căria îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. ODOBESCU, S. I 148. La arnăut poruncea, Piatră de moară-aducea, Cu parale c-o plătea. PĂSCULESCU, L. P. 246. (În metafore și comparații) Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. REBREANU, I. 35. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă. CREANGĂ, O. A. 178. Piatră prețioasă (scumpă sau nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește foarte rar în natură și din care se fac bijuterii. Cînd e vorba de pietre prețioase, de valoarea acestora, orice presupunere este permisă. C. PETRESCU, A. 326. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește. ALECSANDRI, P. A. 44. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat, care are un aspect frumos și se găsește relativ frecvent în natură, întrebuințat la confecționarea bijuteriilor de mică valoare. 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială, avînd diferite întrebuințări. Piatră de mozaic. ▭ Între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc, împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. 5. Piesă la jocul de domino și la alte jocuri, confecționată din piatră (1), os sau lemn. 6. (Popular) Aerolit, meteorit. Piatră căzută din cer. 7. (Adesea în construcții cu verbele «a bate» sau «a cădea») Grindină. A mai avut, sărmanul, și păcatul că l-a bătut piatra și n-a putut strînge mai nimic de pe cîmp. BUJOR, S. 161. Bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. II. 1. (Popular) Crustă de săruri minerale care se depune cu vremea pe pereții unui vas în care se fierbe apă. ◊ Piatră de vin = crustă de săruri minerale depuse pe pereții butoaielor în care se păstrează must sau vin. 2. Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; tartru. 3. (Nume popular dat unor substanțe chimice; numai în compuse) Piatră-acră = alaun de potasiu, v. alaun; piatră-vînătă = sulfat de cupru, v. sulfat. Negustor de băcan... piatră-vînătă... salcie, fumuri și alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112; piatră-vitriolică = sulfat feric, v. sulfat; piatra-iadului = azotat de argint, v. azotat; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf în formă de bucăți; piatra-sulimanului = numele pietrei din care se prepară un fel de suliman. 4. (Med.) Calcul¹. Piatră la rinichi. Piatră la ficat. - Pronunțat: pia-.

CAR¹, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car de asalt = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemînatic. ◊ Compuse: carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare; carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constînd din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scînduri. – Lat. carrus.

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

MALDĂR¹ s. n. (De obicei cu determinări introduse prin prep. „de” și arătînd felul materialului) 1. Grămadă de tulpini de plante secerate, de nuiele, de crengi etc. (legate la un loc, alcătuind un mănunchi sau un snop). V. m ă n u ș ă, c h i t ă, f a s c i e. Un maldăr de nuiele tot cotite și la vîrfuri făcute ca lancea. GORJAN, H. II, 85/6, cf. LM. Papura tăiată. . . se adună în malduri. I. IONESCU, P. 437. Căsuțele-nălbite Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite. ALECSANDRI, P. III, 39. Un mănunchi dintr-un maldăr de stuh sau de papură. SEVASTOS, N. 331. Tîrînd după ea un maldăr de crăci de stejar. N. REV. R. I, 41. Iacă și Irina... cu un maldăr de găteje și de viță uscată. DELAVRANCEA, H. T. 256. Cocenii rămași pe cîmp se taie cu secerea și se fac snopi sau mălduri. DAMÉ, T. 62. Treceau la Gălbioara cu niște maldăre de papură-n luntre. SANDU-ALDEA, U. P. 201. Aceste nuiele le duc acasă în spinare; alții fac din ele malduri, le leagă ca pe snopi și le aduc. PAMFILE, S. V. 12, cf. id. A. R. 224. Stătea în mijlocul ogrăzii, înconjurată de maldâri de cînepâ așezați în picioare, ca niște corturi de soldați. BUJOR, S. 43. Alcătuiau două maldăre mari [de nuiele], pe care le purtau pe umeri. SADOVEANU, P. M. 276. Și plecai pe poticele, Găsii maldăr de nuiele. MAT. FOLK. 404, Cf. RĂDULESCU-CODIN, ALRM SNI h 413. Vine moșul pe cărare C-un maldăr d-araci în spinare (Ariciul). PĂSCULESCU, L. P. 72. ♦ Grămadă (nu prea mare) de fîn, de paie, de iarbă etc. V. p a l ă, p u r c o i, b o a g h e. Bieții săteni nu numai fură jefuiți.. . dar îi încrosnau cu maldăre de fîn și cu poveri foarte mari. I. IONESCU, M. 253. D-asupra carului pun cîte un maldăr de fîn. JIPESCU, O. 149. Alături erau pregătite așternuturile pentru noi. Maldăr mirositor de iarbă. SĂM. III, 138. Avuse grijă... să-i pună dinainte un alt maldăr de iarbă proaspătă. HOGAȘ, DR. I, 255. Pe-un maldăr de sulfine, Cu cel din urmă gînd la tine, Adoarme suspinînd. TOPÎRCERANU, B. 35. în maldărul proaspăt de fîn Mă mîngîie vîntul pe frunte. CAZIMIR, L. U. 16. Se lasă iarăși pe maldărul de iarbă. SADOVEANU, O. IX, 173, cf. id. M. C. 47. Se așezaseră pe maldărul de fîn proaspăt. CAMIL PETRESCU, O. II, 211. Să mi-l ascundâ-n codri pe-un maldăr de ferigă. STANCU, C. 50. A așternut dulama și a băgat sub ea un maldăr de iarbă. id. D. 21, cf. ALR SN I h 131, ALR I 933/782, 795. 2. (Munt., Olt.) Ierburi proaspăt cosite, folosite ca furaj pentru vite. V. d u d ă u. 36 [bani] la un car maldăr (a. 1780). IORGA, S. D. XIV, 311. Pentru ceairul cailor să aibă locuri. . . pentru pășune și maldăr, după suma cailor fieșicăriia poștii. CR (1833), 9575, cf. PONTBRIANT, D., POLIZU, COSTINESCU. Adie mirosul de maldăr cosit. CARAGIALE, S. 3, cf. DDRF, BARCIANU. Grînarii se întorc. . . cu căruțele goale și cu maldăr proaspăt în codirlie. DELAVRANCEA, ap. TDGR. Cantitatea de 20-000 kilograme maldăr [de fleolă] la hectar. ap. TDRG, cf. ALEXI, W., ALR II 5258/784.Mulțime de obiecte de același fel, îngrămădite unele peste altele (v. t e a n c, v r a f); p. e x t. cantitate mare dintr-o anumită materie (v. m o r m a n). Dincâ înșfacă degrabă un maldăr de cărți și prinde a le deschide. VLAHUȚĂ, O. A. I, 210. Toate celelalte curți domnești. . . zac sub maldăre de ruine. MON. IST. II, 103. Îl găsi treaz, ca de obicei, socotind pe un maldăr de saci. ANGHEL-IOSIF, C. L. 29. Cînd vedea maldăre de carne, îi venea totdeauna cu scîrbă. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Cerceta minuțios în maldărul de hîrtii. SAHIA, N. 71. Îl găsise căzut pe un maldăr de talaș. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 186, cf. LESNEA, I. 142. În curte se înălțau, unele lîngă altele, maldăre uriașe de bălegar. STANCU, R. A. 357, cf. PAS, Z. I, 271. Purtînd într-amîndouâ mîinile, ca pe-un braț de lemne, un maldăr de dosare. GALAN, B. I, 6. Era culcat în pat, pe un maldăr uriaș de perne. T. POPOVICI, S. 267. Răscoli maldăre de registre, luîndu-și note. V. ROM. februarie 1955, 246. Găsi un maldăr de chei. FUNDESCU, L. P. 109. ◊ (În contexte figurate) Soarele, mare și galben, s-a apropiat de orizont și s-a culcat pe un maldăr de nori pufoși, roșii. STANCU, U.R.S.S. 113. ◊ Expr. (Prin Olt.) A sta (sau a fi lăsat2) pe maldăr = a trăi în belșug, fără griji. Cf. CIAUȘANU, V. 177. 4. (Regional) „Bucată mare”. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ♦ Epitet pentru un om înalt. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. – Pl.: maldăre și (rar, m.) maldări. – Și: (regional) málder (BARCIANU ; pl. maldere id.) s. n.; máldîr (PAMFILE, J. I, 123) s. m.; máldur (pl. malduri și mălduri), mald (CV 1950, nr. 5, 32), măldár (A VI 26) s. n. – Etimologia necunoscută.

FULGERA, fulger, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce fulgere în atmosferă. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. SADOVEANU, B. 7. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure. SAHIA, N. 26. O, cum fulgeră de strașnic... groaznice tunete o să avem! NEGRUZZI, S. I 58. ◊ (Rar, cu precizarea unui subiect) De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud ceriul tunînd, Să văd norii fulgerînd. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ Expr. (Despre persoane) A tuna și a fulgera = a face scandal, a trînti și a bufni. 2. Intranz. Fig. (Cu precizarea subiectului) A scînteia, a luci, a sclipi (ca un fulger). În lucirile amurgului, oțelele oșteanului fulgerau. SADOVEANU, O. VII 57. O gondolă fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu. MACEDONSKI, O. I 242. Pala-n aer fulgera, Capul mîrzăcesc zbura! ALECSANDRI, P. P. 114. ♦ (Cu pron. refl. în dativ) A se ivi sau a trece repede (ca un fulger). Un gînd nebun deodată îi fulgeră prin minte. COȘBUC, P. II 96. Drăghici se făcu alb ca hîrtia. În spaima lui... se agăță de prima scăpare, o minciună îi fulgeră prin minte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 41. (Impers.). Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Cîmpulung. CAMIL PETRESCU, U. N. 257. ◊ Tranz. Într-o seară, lîngă mucul de lumînare, Mitrea a simțit că-l fulgeră înțelegerea. SADOVEANU, M. C. 71. 3. Tranz. Fig. A izbi pe cineva, doborîndu-l cu o lovitură repede și puternică; a săgeta. V. trăsni. Îi alungau cazacii cu caii și-i fulgerau cu săbiile. STANCU, D. 215. Am lăsat calul la o parte și am tras un foc în vînt. – Să nu îndrăznești să te miști, că te fulger! SANDU-ALDEA, U. P. 73. Pe-un mal străin L-a fulgerat un braț hain! COȘBUC, P. I 146. (Intranz.) Mi-adun puterile solare Și fulgerînd, după un semn, Ca Arhimed, în depărtare, Aprind escadrele de lemn. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 25. ◊ (Cu sens atenuat; instrumentul acțiunii este privirea, ochii) Mă fulgera cînd și cînd cu privirea lui de friguri. SADOVEANU, O. VIII 21. Ana se întoarse din ușă și îl fulgeră cu privirea. C. PETRESCU, C. V. 236. Se scoală în picioare teribil, nalt, semeț, Și fulgeră armata cu-n ochi plin de dispreț. ALECSANDRI, P. III 347. (Intranz.) [Tomșa] fulgeră scurt cu ochii spre oștenii cărunți ai lui Mihai-vodă pe care-i avea în leafă. SADOVEANU, O. VII 17. ◊ (Acțiunea este săvîrșită de alți agenți) Bătrînul Nour, fulgerat de dambla, nu mai ieși decît foarte rar din odaia lui. SADOVEANU, O. I 265. M-am prăbușit... Împins în gol de-o tainică povară. Cum cade omul fulgerat de moarte. TOPÎRCEANU, B. 102. – Prez. ind. și: (rar) fulgerează (EMINESCU, O. I 66).

UȘURA, ușurez, vb. I. Tranz. (În opoziție cu îngreuia) 1. A face să fie mai ușor, să scadă din greutate; a micșora, a reduce (o greutate, o povară). ◊ Fig. Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fîntîna, că bun lucru a mai făcut. CREANGĂ, P. 205. ♦ Refl. A deveni mai ușor. 2. A alina, a potoli (o suferință fizică sau morală). Cînd eram de douăzeci Mă legam de turci, de greci Și de capete-i scurtam Și aleanu-mi ușuram. ALECSANDRI, P. P. 254. ◊ (Complementul indică persoana care suferă) Laptele de capră îl mai ușură puțin. NEGRUZZI, S. II 154. Acei doftori... gîndind că ne ușurează, În loc de-a ne scădea răul, ni-l însutesc. CONACHI, P. 281. ◊ Refl. Puțin de nu au leșinat, dacă nu s-ar fi ușurat prin vărsare. DRĂGHICI, R. 159. Se mai ușură nițel de mîhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I 5. ♦ Refl. (Despre boli) A ceda, a slăbi. Tusa contenise, se ușurase și vătămătura; dar era slab, cu fața lungă și palidă, și nu putea să mănînce nimic. SADOVEANU, O. VIII 91. 3. A înlesni, a facilita. Aproape nu există întreprindere, nu există ramură industțială unde eforturile muncitorilor să nu fie necontenit ușurate prin producerea de utilaj nou, prin mecanizarea procesului de producție. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2316. 4. A elibera, a scoate de sub apăsarea unui lucru greu; a despovăra, a descărca. Caii... ușurați din jug, ronțăiau cîte-o buruiană. VLAHUȚĂ, O. AL. II 55. ◊ (Ironic) [Hoțul] i-a oprit și i-a ușurat de ce aveau asupra lor. SADOVEANU, O. VIII 247. Cîinii de prin sat, poftiți la masa gata, l-au ușurat de slănină, rămînîndu-i numai ața. ȘEZ. I 89. ◊ Refl. (Învechit și arhaizant) Se ușurară de hainele grele și se așezară pe divanuri. SADOVEANU, O. I 297. ◊ Expr. A-și ușura inima = a-și exprima mîhnirea, suferința; a-și vărsa focul. Că omul deaca oftează, Inima-și mai ușurează. TEODORESCU, P. P. 273. (Refl., familiar) A se ușura de bani = a cheltui toți banii de care dispune. 5. A îndepărta de cineva un rău, o greutate; a scuti, a salva pe cineva de ceva. Îmi ești trebuitor ca să mă mai ușurezi de blăstemurile norodului. NEGRUZZI, S. I 141. Ușurează-mă de această întrebare. GORJAN, H. I 6.

GREU² s. n. sg. 1. Greutate (II 1), dificultate. Ușor te-nalți, cînd te-ai deprins să birui greul. COȘBUC, P. I 174. ◊ Loc. adv. Cu (mare) greu = cu multă greutate sau dificultate, anevoie. Dă din umere și pornește; mai merge el cît merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Din sfera mea venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Și muma mea e marea. EMINESCU, O. I 170. Calu-i... cu greu în sînge-noată. ALECSANDRI, P. II 16. Din greu = a) (pe lîngă verbele «a munci», «a lucra») cu multă trudă, cu multă osteneală. Din greu am muncit... cu amar am agonisit. SADOVEANU, O. VII 294. Muncesc din greu, fac tot ce pot. IOSIF, PATR. 33; b) (pe lîngă verbele «a ofta»,«a răsufla», «a dormi») adînc. Moșneagul oftă din greu. DUNĂREANU, CH. 12. Da din greu mai adormisem! CREANGĂ, P. 278. Își întinse picioarele... răsuflînd din greu. EMINESCU, N. 56. La greu = cînd e vorba de o treabă anevoioasă. A se codi la greu. A greu = în silă, cu neplăcere. Ca un copil gonit din joc, Ea tot umbla din loc în loc Și-a greu, ca de poruncă. COȘBUC, P. I 255. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul critic, momentul dificil, decisiv; acu-i acu. Ațineți-vă, fraților, c-acu-i greul. ALECSANDRI, T. 1506. A da de greu = a întîmpina dificultăți într-o acțiune începută. ♦ Situație, împrejurare dificilă; impas. Dragu-meu! zise pajura, la mare greu m-ai băgat. SBIERA, P. 87. Scapă-mă din acest greu! ALECSANDRI, T. I 351. Îi stă-n putere a scoate pe om de la greu. ȘEZ. II 75. 2. Greutate (I 2), povară. Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe. EMINESCU, O. IV 179. ◊ Fig. De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă. EMINESCU, O. I 177. Mijlocul mi se frînge De greul păcatelor, De sarcina armelor. ALECSANDRI, P. P. 255. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) mai mare greul să... = a simți mare jale, durere să..., a nu se îndura să... ♦ (De obicei pe lîngă verbele «a duce», «a lăsa») Partea cea mai grea (munca, grijile, lipsurile etc.). Tata suferea... că nu e vrednic să ducă singur greul casei. PAS, Z. I 142. Fata babei era slută, leneșă, țîfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era «fata mamei», se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. Ziua-i viscol, noaptea-i rece, Greul vieții au sosit. ALECSANDRI, O. 67. 3. (Învechit) Mulțime, gros. [Mihai Viteazul] merse la orașul Gherghița, unde găsi greul ordiei tătărești. BĂLCESCU, O. II 163. 4. (Popular) Artilerie grea. Pregătesc contraatacul... spuse artileristul cu ochii mari. Acum bate greul. CAMILAR, N. I. 353.

TRÎNTI, trîntesc, vb. IV. 1. Tranz. A arunca (cu putere) un obiect, o povară etc.; a azvîrli. Trîntea cărțile cu mare zgomot. DUMITRIU, N. 38. Cînd ajunse acasă, trînti sacul jos. ISPIRESCU, L. 267. Paharul ce-l aveam în mînă, trîntindu-l pe masă, se sparse în bucăți. BOLINTINEANU, O. 379. Cobilița și-o trîntea, Iute-acasă se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 560. ◊ Expr. A trînti pe cineva la dubă (sau la închisoare, la gros, la temniță) = a băga la închisoare. De punea mîna ispravnicul pe noi, ne trîntea poate la gros! ALECSANDRI, T. I 117. Aș ieși și nu cutez, Că părinții mă păzesc, Și ei dacă mă găsesc, În temniță mă trîntesc. BIBICESCU, P. P. 71. ♦ Intranz. (În corelație cu alte verbe) A arunca lucrurile cu ciudă, a-și da drumul mîniei. Se miră că singur moșneagul nu trîntește și nu înjură. C. PETRESCU, S. 34. Baba... se sculă cu noaptea-n cap și începu a trînti și a plesni prin casă. CREANGĂ, P. 7. ♦ A culca (la pămînt), a doborî. Turcul sfîșie cămașa osînditului și-l trînti în genunchi cu pieptul pe proțap. GALACTION, O. I 290. Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. ♦ (Despre animale de călărie) A arunca din șa pe călăreț. Săriți de opriți calu!... nu mă lăsa, Ioane, că mă trîntește. ALECSANDRI, T. I 185. Calul ți se poticnească, Pe tine să te trîntească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266. ♦ Fig. (Familiar) A respinge un candidat la un examen; a nu promova. ♦ Intranz. A lovi tare. Pepelea... trîntindu-i cu măciuca aceea peste cap, l-au omorît. SBIERA, P. 5. Fuga la fereastra boierului și începe a trînti cu ciocul în geamuri. CREANGĂ, P. 66. ♦ A mișca puternic (uși, porți); a face să se izbească; a izbi. Ieși pe poartă și o trînti îndărăt cu piciorul. DUMITRIU, P. F. 65. Bătrînul de se mînie, strigă, trîntește ușile. DELAVRANCEA, H. T. 16. Vîntul trîntește, gemînd, și ușile tinzii și poarta. COȘBUC, P. II 61. 2. Refl. A se așeza brusc, aruncîndu-se cu toată greutatea corpului. M-am trîntit pe iarbă și încep să tremur. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Se trînti îmbrăcat în pat, cu fața în sus, cu mîinile împreunate sub ceafă. C. PETRESCU, C. V. 49. Se dezbrăcă, se trînti pe pat. REBREANU, R. I 226. 3. Tranz. A-și pune la repezeală un obiect de podoabă sau de îmbrăcăminte; a se îmbrăca în grabă, neglijent. Apoi își trînti căciula în cap. DUMITRIU, N. 24. Ci eu cu pălăria trîntită pe-o ureche Trec fluierînd un cîntec pe drumul îndrăzneț. BENIUC, V. 60. Într-o clipă îmi trîntisem cizmele cele galbene, binișul, legătura la cap și hangerul la brîu. GHICA, S. 4. 4. Refl. A se lua la trîntă, a se lupta corp la corp, a se bate în luptă dreaptă. Voi vreți să vă trîntiți cu mine? SBIERA, P. 182. Ce vrei, îl întrebă zmeul, din luptă să ne luptăm, din pușcă să ne pușcăm, ori din trîntă să ne trîntim? ȘEZ. II 53. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A face, a produce (acționînd energic, violent, zgomotos). Trîntește o brumă pe păreți, de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Urieșii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare. ALECSANDRI, P. A. 150. Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoțchi trînti un hohot de rîs, de se cutremurară păreții. NEGRUZZI, S. I 88. ♦ A spune ceva nepotrivit, nelalocul lui. Trîntea cîteva vorbe de-și aducea aminte pînă la moarte! SADOVEANU, O. VI 207. ♦ A aplica lovituri, a lovi, a izbi cu furie, cu violență. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trîntindu-le prin turbincă niște ghionturi. CREANGĂ, P. 303. Trage podul la o parte Că-ți trîntesc un glonț în spate. BIBICESCU, P. P. 367.

DULCE¹, dulci, adj. I. 1. (În opoziție cu amar, sărat, acru) Care are gustul caracteristic al mierii și al zahărului. Boabele au must dulce. STANCU, D. 255. Părul grijit de dînsa era-ncărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. ◊ Fig. Bătrîna asta, cugeta ea, m-ar dori ucenică a ei. Dar mai întăi ar pofti să mă guste ca să cunoască ce fel de poamă sînt: dulce ori amară. SADOVEANU, P. M. 252. Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit. ALECSANDRI, P. P. 336. ♦ Îndulcit (cu zahăr, cu miere etc.). Cafeaua e dulce. ♦ (Despre brînzeturi) Nesărat, proaspăt. Caș dulce. ▭ Am drăguț păcurăraș, Vine seara-aduce caș, Dimineața urdă dulce Și-mi dă gură și se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 410. 2. (Despre lapte, în opoziție cu acru, bătut, prins etc.) Proaspăt (fiert sau nefiert), nefermentat. Să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. [Îl] voi hrăni cu miez de nucă și-l voi adăpa cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ♦ (Despre fructe, în opoziție cu pădureț) Care este produs de un pom fructifer, îngrijit, altoit; (despre pomi) care face fructe bune de mîncat. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 272. Și te suie-n mărul dulce, De vezi badea cum se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. 3. (Despre apă, în opoziție cu sărată, de mare) De rîu, de izvor, de fîntînă; (în opoziție cu sălcie) bună de băut. Pești de apă dulce. ▭ Fîntîna... era plină pînă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. CREANGĂ, P. 290. Acuș avem să dăm peste o fîntînă cu apă dulce și rece ca gheața. id. ib. 204. II. Fig. 1. (În opoziție cu aspru, urît, tare, violent) Frumos, drăgălaș, gingaș. Chipul Evantiei, luminat de dulcele ei zîmbet, nu-l părăsea o clipă. BART, E. 134. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Cîntă-o albă copiliță Cu ochi dulci, dizmierdători Și cu sînul plin de flori. ALECSANDRI, P. II 90. Frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A copilei dulce frunte cu vii umbre colora. ALEXANDRESCU, P. 136. ◊ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. ♦ (Despre miros) Plăcut, aromatic, parfumat. Prin fînețele bogate, suim la deal, și dulcele miros al florilor ne pătrunde pînă în suflet. SADOVEANU, O. VII 218. În mirosul fără asemănare de dulce pe care îl dă cîmpului sulcina... inima lui... se ușura de povara tuturor durerilor. VLAHUȚĂ, O. A. 102. Fiecare floare era... cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. ♦ (Despre sunete, glas, cîntec etc.) Plăcut la auz, melodios. Ascultam picușurile streșinii în bălțile de apă, regulate și dulci. SADOVEANU, O. I 386. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. COȘBUC, P. I 48. Graiul ei cel dulce și viersul cu lipici. ISPIRESCU, L. 35. Mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos și dulce, adormitor. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Adverbial) Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. Cornul sună plin de jale, Sună dulce, sună greu. id. ib. 104. Ea cînta dulce ca ciocîrlia. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ (Despre lumină sau surse de lumină) Blînd, potolit. [Pe șantiere] se lucrează... la lumina galbenă a soarelui dulce de toamnă. STANCU, U.R.S.S. 16. Acuma perdelele de la ferestrele Tincăi erau ridicate și oalele cu flori se deslușeau în lumina dulce a amurgului. SADOVEANU, O. IV 81. ♦ (Despre culori, în opoziție cu strident) Pal, estompat. Culoare dulce. 2. (Despre somn, în opoziție cu agitat, neliniștit) Liniștit, calm, ușor, odihnitor. Un somn dulce, moleșitor, mă cerca. SADOVEANU, O. VI 59. Colea despre ziuă cînd somnul e mai dulce, auzii un fîlfîit. ISPIRESCU, L. 74. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce, El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. ♦ (Despre acțiuni, în opoziție cu brusc, violent) Lin, ușor, delicat. Atingere dulce. ▭ O, dulce mîngîiere! ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ (Adverbial) [Apa]-n urmă, liniștită Dulce unda-și alina. ALECSANDRI, P. A. 41. 3. (Despre terenuri, în opoziție cu abrupt) Cu pantă mică, înclinat puțin,ușor de urcat. Caii scunzi duceau pe povîrnișuri dulci căruțe cu turci cu fes. ARGHEZI, P. T. 160. ♦ (Despre climă și agenți fizici, în opoziție cu aspru, pătrunzător sau cu fierbinte, dogoritor) Moderat, temperat, plăcut. Climă dulce. Adiere dulce. ▭ Alei! cumnățica mea! Răsărit-ai ca o stea, Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de te-ai abătut? ALECSANDRI, P. P. 126. 4. (Despre ființe, în opoziție cu aspru, nesuferit) Plăcut (la înfățișare sau în atitudine), simpatic (în felul de a fi), drăguț, drăgălaș, delicat, blînd. Angela...[e] frumoasă, dulce și bună. CAMIL PETRESCU, T. I 383. Iubesc o fată... dulce ca visele mării. EMINESCU, N. 13. A ta zîmbire Mi-arată cît de dulce ești. id. O. I 117. ◊ (Poetic) Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «la») Murad al II-lea... era... dulce la trai, dar iute la mînie. BĂLCESCU, O. II 32. Floricică mierioară... Dulce-ai fost la sărutat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Adverbial) Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri. EMINESCU, O. I 79. ♦ (Alintător) Iubit, drag, scump. O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! id. ib. 168. Amoroase porumbițe... zboară către dulcele lor cuib. ODOBESCU, S. III 35. În țara mea dulce sînt drumuri de flori. ALECSANDRI, O. 99. 5. (În opoziție cu crud, sever) Blînd, omenos. Și sufietul ei dulce din ce în ce-i mai cald. EMINESCU, O. I 95. S-au cunoscut dreapta și dulcea oblăduire, fericirea, fireasca slobozenie a norodului. GOLESCU, Î. 145. ♦ Care procură mulțumiri; plăcut, agreabil. Ce dulce gînd era! Și-acum... acum e de prisos! COȘBUC, P. I 231. De lume am fugit; o știu eu cît e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, P. 314. Mi-au adus aminte de vro scenă a vieții mele, mai mult tristă decît dulce. DACIA LIT. 284. Erau dulci acele ore de extaz și de gîndire. ALEXANDRESCU, P. 137. ♦ (Despre vorbe) Care place, care desfată, care mîngîie; blînd. De multe ori cuvintele cele dulci sînt mincinoase și înșelătoare. POPESCU, B. III 71. Nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: căci «vorba dulce mult aduce». CREANGĂ, A. 69. ♦ (Despre gînduri exprimate, versuri etc.) De dragoste. Pe margini de caiete, scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. Niciodată să nu-mbuci, Pîn-aminte nu-ți aduci De-a noastre cuvinte dulci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 263. 6. (Transilv.; despre persoane din aceeași familie) Legat printr-o legătură de rudenie apropiată, directă, de gradul întîi; (în opoziție cu vitreg) înrudit prin legături de sînge. Mamă dulce. Văr dulce. ▭ Am avut un frate dulce Ș-acuma departe-l duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. 7. (În expr.) Bube dulci v. bubă.

PETRECE, petrec, vb. III. I. (Cu sens temporal) Tranz. A-și ocupa timpul, a trăi. Cînd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopțile. SADOVEANU, N. P. 40. Cînd gîndesc că am să merg la București ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. Nu ți-i jele De tinerețele mele, Să le lași așa de grele? Că le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămîne peste noapte, a mînea, a dormi undeva. Să-ți petreci noaptea asta în casa mea ca să te odihnești. CARAGIALE, O. III 63. Căruțele sosesc la tîrla sau La stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. A petrece (ceva) în minte (sau în amintire) = a depăna firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. Poetul petrece în amintirea sa aceste fapte și aceste icoane ale trecutului. SADOVEANU, E. 59. Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. ◊ Intranz. Nițu rămase în palatul unchiașului și petrecu acolo mai mulți ani. POPESCU, B. IV 40. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă Lasă a petrece Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, O. I 120. 2. Intranz. A se bucura de viață, a se veseli, a se desfăta, a se distra. Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cîntați, Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută. MACEDONSKI, O. I 50. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi Să petrecem amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare. ALECSANDRI, P. P. 201. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ; popular) Hai să mincăm, să bem și să ne petrecem pînă în deseară. RETEGANUL, P. II 56. Căpitane! Mi se pare Că tu-ți cam petreci cu glume și-ai uitat de răzbunare. HASDEU, R. V. 68. ♦ Tranz. A distra, a amuza. Să spun minciuni ca să petrec mintea ta ușoară? EMINESCU, N. 113. 3. Refl. (Despre evenimente, acțiuni) A avea loc, a se întîmpla, a se desfășura. Istoria poporului nostru și dezvoltarea vieții noastre sociale nu s-au putut petrece în condiții normale. SADOVEANU, E. 21. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atitea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții care rămîne pururea în sufletul omului. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Despre idei, sentimente) E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu. GALACTION, O. I 58. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce.. poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece. EMINESCU, O. I 159. ♦ Tranz. (Popular) A păți, a îndura, a suferi. La vămi cînd vei trece. Frică vei petrece. MARIAN, Î. 230. [Fata] au spus părinților toate cîte au petrecut ea... și cum numai, ca prin urechea acului, au scăpat ea de moarte. SBIERA, P. 280. 4. Refl. A se trece, a se consuma, a se sfîrși. După ce mîncările se petrecută și lăutarii își sfîrșiră cîntecele, își făcu loc, lîngă jarul care clipea rubiniu prin întuneric, moș Liță, vierul. SADOVEANU, O. V 40. Toate s-au petrecut, s-au schimbat și s-au înlocuit într-o primenire îndelungă, de la veac la veac, pînă la fața de astăzi a oamenilor și a locurilor. C. PETRESCU, R. DR. 48. ◊ (În unele construcții fixe) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. De-atunci s-a și petrecut din lumea noastră domnița. SADOVEANU, O. VIII 54. ♦ Tranz. A folosi, a consuma, a cheltui. Slava domnului, nu caut avere, zile de-aș avea s-o petrec pe care o am. CONTEMPORANUL, VI_II 14. 5. Tranz. (Popular) A desface, a vinde (mărfuri, produse). Țăranii stau binișor de pe urma vinului pe care-l petrec în județele Argeș și Muscel. DELAVRANCEA, la TDRG. II. Tranz. (Cu sens spațial) 1. A însoți pînă într-un loc, a întovărăși o bucată de drum; a conduce. Cucoana Sanda petrecu pe domnul Niță pînă la poartă și se uită pe urma lui, pînă ce nu-l mai văzu. ARDELEANU, D. 72. Dacă Gheorghe pleacă, am venit și eu să-l petrec. BUJOR, S. 66. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor, De-acum smochini, din mîna lor, Ei n-or avea cui da! COȘBUC, P. I 111. ◊ (Poetic) Un car cu fîn... își duce parfumata lui povară, Și-n cale-i luna plină îl petrece. CAZIMIR, L. U. 18. Se duc, și-n drum pe unde trec, cu plîns izvoarele-i petrec. NECULUȚĂ, Ț. D. 135. Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (rar cu ochiul) sau cu privirea = a urmări, a însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea. Ca într-o înfiorare, Tudor ii petrecu pe toți cu privirea-i scăpărătoare. SADOVEANU, O. VII 160. Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Cîntă păsărica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă Pare că nu i-am fost dragă; Da eu încă nu-l întreb, Numai cu ochii-l petrec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 165. 2. (Astăzi rar) A străbate, a parcurge. Astfel robit de-aceeași jale. Petrec mereu același drum... în taina farmecelor sale E-un «nu știu ce ș-un «nu știu cum». EMINESCU, O. I 208. ◊ Intranz. Printr-această baltă curge girla Rinul, ce izvorăște din munții Alpi ai Elveții și petrecind prin baltă și ieșind face hotarul Elveții de cătră Baden. GOLESCU, Î. 161. ♦ A face, a îndeplini, a efectua o serie de operații succesive. Doctorul era încîntat de statura lui Ion, dar ceialalți membri ai comisiunii au făcut pe doctor să petreacă toate formalitățile, CONTEMPORANUL, III 778. ♦ A colinda, a vizita, a cerceta. Cîte crîșme treci, Toate le petreci. BIBICESCU, P. P. 218. Și mă sui pe plai la munte, Unde-s oile mai multe, Merg la stîne, le petrec Și de-acolo încă plec. ALECSANDRI, P. P. 314. ♦ Refl. A se perinda. Poate ați aflat că și alte oștiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciolanele pe cîmpuri. C. PETRESCU, A. 20. Pe drumul mare, Trec Și se petrec Stoluri de voinici Pe cai povîrnici. TEODORESCU, P. P. 91. 3. (Popular) A căra, a duce, a transporta (ceva) dintr-un loc în altul; a strămuta. În două luni, mîinile femeii lui Vasile Mucenica și spinarea voluntarului Gheorghe Dima au petrecut dintr-un loc intr-altul maluri întregi de pămînt... să întărească zăgazul. GALAN, Z. R. 43. Expr. A petrece (ceva) din mînă în mînă = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rînd, pe la fiecare. Ca să mai uite de aste valuri Lumești, petrec din mînă-n mînă cîte-un ulcior de rachiu. ȘEZ. IV 17. 4. A trece sau a face să treacă prin..., între..., pe după. Își petrecuse pe după gît hățurile. DUMITRIU, N. 145. Își petrecu degetele... pe sub șfichiurile albe ale musteților. MIRONESCU, S. A. 31. A petrecut cîte o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Refl. pas. La capăt are un cui... care se petrece prin cerbicea jugului. PAMFILE, A. R. 44. ♦ (Popular) A înfige, a împlînta străpungînd. Paloșul... Printr-însul îl petrecea, Jos la pămînt îl trîntea Și-ntre morți îl trămitea. TEODORESCU, P. P. 632. ◊ (Subiectul este lucrul care străpunge) Plumbul intrînd... a frînt o coastă și, petrecînd inima, a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ♦ A cerne. Fata, după ce a petrecut făina printr-o sită, o petrece din nou prin a doua ș-apoi prin a treia. SEVASTOS, N. 77.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține (pe cineva sau ceva) în mînă, în brațe, în spinare, pentru a-l transporta în altă parte sau a-l duce dintr-un loc în altul. Copilul se simțea purtat pe sus. DUMITRIU, N. 147. Femeile-aleargă mîncare făcînd Și umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. La ceremoniile cele mari, vătaful de copii purta arcul și purpura domnilor. BĂLCESCU, O. I 18. ◊ Fig. Multe au văzut ochii mei, de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerele acestea. CREANGĂ, O. A. 223. Ce să vă spun vouă oameni de ieri, eu, omul veacului care port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme (sau ca pe palmă) = a arăta cuiva o grijă deosebită, a dezmierda, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete v. deget. ◊ (Mil.; învechit) A purta arma = a aduce arma în poziția reglementară de salut. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, O. 244. ♦ (Cu privire la o însărcinare oficială) A conduce, a executa, a îndeplini. El purta cu înțelepciune treburile împărăției. RETEGANUL, P. III 7. De douăzeci și mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. CREANGĂ, A. 18. Eu port toată puterea. ALECSANDRI, T. II 169. ♦ A duce, a transporta. Iarna, puneam cîinele în săniuță, Ca să știe și el ce bine-i să te poarte alții. BENIUC, V. 24. Gabrioleta boierului le-a purtat la conac. STANCU, D. 53. Calul meu să mă poarte ca săgeata. ALECSANDRI, P. III 12. ◊ Fig. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bîrfi. ♦ (Cu privire la ființe date în seama sau în grija cuiva) A face să meargă dintr-un loc în altul, conducînd, călăuzind, mînînd din urmă sau ducînd cu sine. Fata mea e ca o stea, frumoasă și curată, ș-am purtat-o și-n țara leșească la oleacă de învățătură. SADOVEANU, O. VII 30. Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Om bogat și fără sfat, Ce mă porți prin sat legat, Zici că birul nu ți-am dat? TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. Ce vînt te poartă pe la mine? RETEGANUL, P. V 43. M-au purtat odată păcatele pe acolo. CREANGĂ, P. 235. ◊ Expr. A purta (pe cineva) de nas = a supune pe cineva voinței sale amăgindu-l, prostindu-l, înșelîndu-l. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă care se vede că-i purta pe ceilalți de nas. STĂNOIU, C. I. 68. Să-i poarte ei de nas după cum le place lor. CARAGIALE, O. III 65. Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sînziana? ALECSANDRI, T. I 390. A purta (pe cineva) cu vorba (mai rar cu vorbe sau cu făgăduinți) = a promite fără a-și ține cuvîntul, pentru a obține un răgaz; a tărăgăna. La început purtat cu făgăduinți, apoi respins... paloșul și focul intrară în țara vrăjmașă. SADOVEANU, O. I 247. De unde să știu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? C. PETRESCU, C. V. 54. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica, pînă ce-oi mîntui tîrgul. ALECSANDRI, T. 827. (Eliptic) Așa m-a purtat și pe mine, de-au trecut săptămînile. REBREANU, R. I 205. A purta (pe cineva) de la Ana la Caiafa v. caiafă. ♦ (Cu privire la unelte) A mînui. Apoi lască Rada știe Și-n ce fel să poarte sapa. COȘBUC, P. I 94. Capitane Solomoane, Ia dă-mi drumu din catane Să mai port plugu de coarne. ȘEZ. II 79. 2. Tranz. A duce o povară; a căra. Ca un fluviu care poartă a lui insule pe el. EMINESCU, O. IV 125. ♦ Fig. A suporta. Două zile au purtat ei neliniștea aceasta, s-au trudit și s-au sfătuit. SADOVEANU, O. VIII 139. Iubirea ta o port ca pe-un blestem. CAZIMIR, L. U. 94. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. ♦ A-și duce sarcina, a avea făt în pîntece. Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DELAVRANCEA, O. II 32. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Prin metonimie) O! de sînul meu ferice, C-a purtat și a născut Domn viteaz și priceput! ALECSANDRI, P. II 108. ◊ Absol. Bivolițele poartă un an de zile. RETEGANUL, P. V 50. ♦ (Despre flori, plante; cu complementul «rod») A rodi. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. 3. Refl. (Mold.) A se îndrepta spre..., a merge de colo pînă colo, a circula. Săteni cu fețele liniștite, cu muierile și cu copiii după dinșii, se purtau încet spre comedii. SADOVEANU, O. III 384. La două ferestre se vedea seara lumina și o umbră se purta mereu de colo- colo. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A. 8. ♦ A umbla, a se ține, a merge. Abia se mai purta pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 6. 4. Tranz. (Cu privire la corp sau la o parte a corpului) A mișca încoace și încolo; a duce. V. deplasa. Baba își purtă prin casă trupu-i greu, căutînd plosca de lemn. SADOVEANU, B. 53. Dracul... întră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Prin analogie) Ceasornicul... bătea clipele, tic-tac, rar, și-și purta limba în lungul peretelui. SADOVEANU, P. 101. ◊ Refl. Tot trupul fetei se purta într-un ritm mlădios. SADOVEANU, O. I 408. Trupul lăutarului sta ca de piatră, numai mînile se purtau. id. ib. 303. ♦ A face să se miște de colo pînă colo. Vîntul le purta pletele. SADOVEANU, O. I 298. Cînd vîntul suflă de poartă crenguțele copacilor, avem vînt; de poartă crăcii mai groși și suflă col de jos, e vînt mare. ȘEZ. V 140. 5. Tranz. (În locuțiuni verbale) A purta (de) grijă (sau grija cuiva sau a ceva) = a avea grijă (de cineva sau de ceva); a fi îngrijorat (de soarta cuiva sau a ceva). Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! COȘBUC, P. I 138. Despre sosirea mea, dacă nu te anunț din vreme, nu purta grijă. CARAGIALE, O. VII 78. Nu purta grija noastră, domnule. ALECSANDRI, T. II 32. A purta răspunderea = a fi răspunzător. Sfaturile populare poartă răspunderea pentru aplicarea întocmai a hotărîrilor partidului și guvernului în vederea îmbunătățirii schimbului de mărfuri dintre oraș și sat. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 103. A-i purta (cuiva) sîmbetele v. sîmbătă. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni, a invidia. Era văr cu un lucrător care-ți purta pică. PAS, Z. I 270. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie. COȘBUC, P. I 199. A purta bănat = a purta pică, a avea necaz, ciudă (pe cineva). Nu știu ce-i cu tine Că tot porți bănat, De te rid prin sat. COȘBUC, P. II 143. A purta interes = a se interesa de... Deși erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfeli, încît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. A purta lupte (sau război, bătălie) = a se lupta, a se război. Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin. EMINESCU, N. 3. Că de cînd porți bătălie Rămîn holdele pustie, Fete și mame bătrîne, Și copiii fără pîne. HODOȘ, P. P. 229. A purta biruință = a birui, a învinge. Să purtăm biruință asupra vrăjmașilor. ISPIRESCU, M. V. 23. (Regional) A purta frică de... = a se teme de... Nu purta frică de aceasta. SBIERA, P. 53. Port frică de bărbat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. 6. Tranz. A avea, a deține, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). Eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l ușurez de galbenii pe care-i poartă cu el. SADOVEANU, O. VIII 249. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I 231. ◊ (Poetic) Omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie, în suflet poartă lumea întreagă drept moșie! ALECSANDRI, T. II 114. 7. Tranz. A fi îmbrăcat (încălțat sau împodobit) cu...; a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. Omul purta o șapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare. DUMITRIU, N. 5. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic. DELAVRANCEA, H. T. 6. După ce-ai purtat ciubotele atîta amar de vreme... acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Tanța purta pe față un surîs curat de fericire. REBREANU, R. I 245. ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru sau a aplica o fîșie neagră pe haine (mai ales la rever), ca semn al doliului în urma morții unei persoane apropiate. Poartă (sau să porți) sănătos, urare care se face celui care are un obiect de îmbrăcăminte nou. (Familiar) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie; a fi încornorat. Dar cînd mai porți și coarne, ce zici, Prutescule? CONTEMPORANUL, V_II 501. ◊ Refl. E negru-al ei vestmint, Că-n negru, se purtase De cînd se măritase. COȘBUC, P. I 280. ◊ (Refl. pas., în expr.) Se poartă = se obișnuiește, e la modă. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicînd că se poartă după moda anglo-americană. REBREANU, I. 61. ♦ A aranja îmbrăcămintea sau o podoabă într-un anumit fel. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rînduiala fecioarelor. SADOVEANU, B. 21. ♦ A se îngriji de cineva procurîndu-i îmbrăcămintea; a susține cheltuielile necesare unei persoane, a-i da cuiva cele necesare. Nu mai știau bieții părinți ce să-mi mai facă și cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. VLAHUȚĂ, O. AL. I 248. Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale. ALECSANDRI, P. P. 116. ◊ (Intranz., în expr.) A purta (cuiva) de cheltuială = a procura (cuiva) banii necesari pentru trai. Eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, CREANGĂ, A. 120. A da (cuiva) de purtat = a da cuiva obiectele de îmbrăcăminte necesare. Să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. ◊ (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. Romîni, nu vă atingeți de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat. ALECSANDRI, T. II 189. 8. Refl. A se comporta, a se manifesta (potrivit cu buna creștere). S-a purtat bine și n-a avut nici o pedeapsă. REBREANU, R. I 141. Oamenii aceștii s-au purtat vitejește. NEGRUZZI, S. I 174. Tu, mîndruțo, cum te porți, Te urăsc voinicii toți. HODOȘ, P. P. 114. Ori te poartă cum ți-i vorba, ori vorbește cum ți-i portul. (Regional) A umbla (repede). Uite-mi vine, Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? O, că-mi stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul. COȘBUC, P. I 104. Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. id. ib. 104.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

spate sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~, (reg) ~turi / E: ml spatha] 1 (Îvp; lpl cu valoare de singular) Partea posterioară a corpului omenesc corespunzătoare regiunii dorsale a coloanei vertebrale, cuprinsă între gât și regiunea lombară Si: spinare (1), (îvp) spată¹ (3), (înv; fam) cârcă (2). 2 (Îla) Lat în ~ Cu umeri largi Si: voinic, spătos. 3 (Îlav) Din (sau de la, de după, îvr, după) ~ Din (spre) partea opusă feței cuiva Si: dindărăt, dinapoi, din urmă. 4-5 (Îlpp; îlav) În, la sau pe la ~(le) … În partea opusă feței Si: înapoi(a), îndărăt(ul). 6-7 (Îal) La o oarecare distanță în urma cuiva Si: înapoi(a), îndărătul. 8 (Îlav) În ~ În partea opusă feței Si: înapoi, îndărăt. 9 (De obicei construit cu verbe ca „a lua”, „a aduce”, „a purta”; indică modul de purtare a poverilor; îlav) În (sau la) ~ Sprijinit pe umeri sau pe toată partea dorsală a corpului Si: în spinare (2), (pop) în cârcă (3), (înv) în spete. 10 (Îlav) Pe la ~ Prin partea opusă feței. 11 (Fig; îlav; șîf în ~) Fără să fie de față. 12 (Fig; îlav; șîf în ~) Pe ascuns. 13 (Îlav) Pe ~ Spre partea dinapoi a corpului Si: înapoi, îndărăt. 14 (Îal) Către ceafă Si: înapoi, îndărăt. 15 (Îljv) Pe ~ (Întins) cu fața în sus. 16 (De obicei construit cu verbe ca „a pune”, „a ține”, „a sta”, „a se plimba” etc.; indică un mod de relaxare, o atitudine de meditație sau de încordare; îlav) (Cu) mâinile (sau cu palmele) la ~ Cu mâinile încrucișate pe porțiunea lombară a spatelui (1). 17-18 (Îlav; îlpp) În (sau pe) spate (ori în ~le cuiva) În obligativitate (a cuiva). 19-20 (Îal) În atenție (sau în atenția cuiva). 21-22 (Îal) În sarcină (sau în sarcina cuiva). 23-24 (Îal) În grijă (sau în grija cuiva). 25-26 (Îal) În socoteală (sau pe socoteala cuiva). 27 (Îlpp) Din ~le Din urma... 28 (Îe) A întoarce (sau a arăta) ~le, (îvr) a da ~le A pleca brusc de undeva Si: (îvr) a pune spete. 29 (Îae) A se îndepărta în mod ostentativ și nepoliticos de lângă cineva Si: (îvr) a pune spete. 30 (Îae) A nu mai vrea să știe (de cineva sau de ceva) Si: (îvr) a pune spete. 31 (Îvp; îe) A pune (sau a da, a așeza) la (ori după) ~ A nesocoti. 32 (Îvp; îae) A uita. 33 (Pop; îe) A fi cu frica (sau cu gheața) în ~ A fi înspăimântat de ceva. 34 (Pop; îae) A-i fi frică de ceva. 35 (Pop; îe) A nu ști (sau a nu visa) nici cu ~le A nu ști nimic. 36 (Pop; îae) A fi cu totul străin de ceva. 37 (Reg; îe) A da pe ~ A bea cu lăcomie, ținând capul adus spre spate. 38 (Îe) A se da pe ~ A se da tumba. 39 (Fam; îe) A da pe ~ (pe cineva) A impresiona foarte tare (pe cineva). 40 Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă spatele (1) Si: spinare (36). 41 Procedeu de înot la suprafața apei, culcat cu fața în sus. 42 Probă sportivă de înot care folosește spatele (41). 43 (Și îvp; lpl; cu valoare de singular) Partea superioară (posterioară în cazul poziției verticale) a corpului unui animal vertebrat, situată de-a lungul coloanei vertebrale între gât și coadă sau între gât și anus Si: spinare (28), (reg) șale, (îvp) spată¹ (15). 44 (Și îvp; pgn; lpl; cu valoarea de singular) Partea dorsală, opusă feței ventrale a oricărui animal Si: spinare (29), (îvp) spată¹ (17), (reg) șale. 45-46 (Îljv) Din ~ (Care este) posterior. 47 (Îlav) Din ~ Din urmă. 48 (Îlav) Pe ~ Spre partea posterioră Si: înapoi. 49 (Rar; îe) A vorbi (cuiva) ca din ~le calului A vorbi (cuiva) cu aroganță. 50 (Pan) Creastă (a unui munte, a unui val de apă etc.) Si: spinare (46). 51 (Pan) Partea dinapoi a unui lucru, care se opune feței sau care se află în direcția inversă orientării lui Si: dos (16), fund (1), (înv) spinare (38). 52 (Pan) Spațiu dintr-o încăpere, dintr-un vehicul etc. corespunzător spatelui (49) Si: dos (14), fund (26), (înv) spinare (39). 53-54 (Îlav; îlpp) În (sau la, pe) ~, în (sau la ) ~le… În partea opusă orientării unui lucru Si: îndărăt(ul). 55-56 (Îlav; îlpp) Din (sau de la ~), din ~le… Din direcția opusă feței sau orientării unui lucru Si: dinapoi (sau dinapoia…), dindărăt (sau dindărătul…). 57 (Îlpp) Prin (sau pe la ) ~le … Prin partea opusă feței sau a orientării unui lucru Si: înapoia…, îndărătul… 58 Parte a unei formații militare, a unui grup de oameni etc. opusă direcției spre care sunt orientate. 59 (Îs) ~le frontului Totalitate a unităților și formațiilor care se ocupă cu asigurarea materială a armatei. 60 (Pex; îas) Întreg teritoriul care se află înapoia frontului, cu toate resursele umane și materiale. 61 (Îlpp) În (sau la, pe la) ~le… Înapoia. 62 Spătar³ (1). 63-64 (Buc) Spătar³ (6-7). 65 (Fig) Protecție.

UȘOR², -OARĂ, ușori, -oare, adj. I. (În sens material, în opoziție cu greu) 1. Care are greutate mică, care cîntărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. Foaie verde lemn ușor, De nimica nu mi-i dor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Benzină ușoară v. benzină. (Sport) Categorie ușoară = categorie a boxerilor care au greutatea corpului dela 57 la 61 kg. Industrie ușoară v. industrie. ◊ Expr. Fie-i țărîna ușoară = (formulă întrebuințată la înmormîntări sau, mai rar, cînd se pomenește despre un mort) odihnească-se în pace! aibă parte de deplina odihnă a morții! Soacră-mea – fie-i țărîna ușoară! – așa a făcut cu mine. CREANGĂ, P. 4. Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie. ALECSANDRI, O. 220. ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică mică. ♦ (Despre mîncări, alimente) Care nu dă senzația de încărcare a stomacului; care nu cade greu; care se digeră ușor. 2. Care nu poartă sau nu conține greutăți; neîncărcat, neîmpovărat. Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară. CREANGĂ, O. A. 215. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) lipsit de supărări, de griji; a fi vesel, voios. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț, Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin și se deplasează cu repeziciune. Călărimea la romîni trebuie să fi fost de două feluri: grea și ușoară. BĂLCESCU, O. I 25. ◊ (Ieșit din uz) Artilerie ușoară = artilerie care cuprinde piese de calibru mic, lesne deplasabile. 3. Iute, sprinten, vioi. Turturica fiind mai ușoară, ajunge mai înainte. CREANGĂ, P. 273. Adese văz pe cronicari a face deosebire între călărimea ce se bătea în linie și gonacii cu cai ușori care se întrebuințau spre... a lua în goană pe vrăjmași. BĂLCESCU, O. I 25. Cîndu-i zi de sărbătoare, Sînt ușoară foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A fi ușor de cap (sau a avea cap ușor) = a pricepe cu ușurință, a fi ager la minte, isteț, deștept. El se vede c-o fost mai ușor de cap, o făcut ce-o făcut și-o scăpat într-un an. MIRONESCU, S. A. 136. A fi ușor la mînă (sau a avea mînă ușoară) v. mînă (l). (Popular, depreciativ) A fi ușor de gură = a fi vorbăreț, flecar. Și p-atunci bărbierii erau... ușori de gură. ISPIRESCU, U. 112. ◊ Fig. Ușoare la pîrjol, acoperișurile de stuf dintr-o dată izbucneau în lungi pălălăi spre cer. SADOVEANU, O. I 550. II. Care pare lipsit de greutate. 1. (În opoziție cu tare, puternic, intens) Mic, puțin, slab (ca volum, amploare, consistență, intensitate). Vîntul ușor le bătea fețele. DUMITRIU, N. 53. Mă izbește în obraz un curent puternic și picături ușoare de ploaie. SAHIA, N. 26. Al ei chip se zugrăvește plin și alb; cu ochiu-l măsuri Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri. EMINESCU, O. I 79. Un susur noptatic se înalță de pre fața pămîntului; din adierea vîntului... din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință; fig. liniștit, calm. ♦ (Despre reliefuri) Domol, lin, dulce. Iazul în vale își scînteia apele; o clopotniță a unui sat se arăta după o spinare ușoară de colnic, fulgerînd raze lungi în soare. SADOVEANU, O. VI 209. ♦ (Despre țesături; prin analogie, despre abur, pîclă etc.) Rar, subțire. Sub coastă era împrăștiat satul, într-o ușoară pîclă. SADOVEANU, O. I 369. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică. ALECSANDRI, P. A. 124. ◊ (Adverbial) Si mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut. EMINESCU, O. I 80. ♦ (Poetic) Fin, gingaș, diafan. Cu cosiță gălbioară, Ea e naltă și ușoară. COȘBUC, P. I 95. Prin hainele-i argintoase îi transpar membrele ușoare. EMINESCU, N. 67. 2. (În opoziție cu adînc, apăsat; despre urme, linii) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă de către un corp cu mică greutate; puțin apăsat, puțin adîncit. La colțul gurii, [avea] cîteva cute ușoare, ca un mănunchi de raze. BASSARABESCU, S. N. 68. Iar împăratul, îndeseară, Zări o urmă ușoară De sprintenă fiară. TEODORESCU, P. P. 173. ♦ (Despre pas, p. ext. despre mers) Care abia atinge pămîntul; p. ext. fără zgomot. Și dreapta mi-e dragă... și mersul tău ușor ca de presură, și toată ființa ta. DELAVRANCEA, O. II 35. Ieși Zamfira... cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. III. (În sens abstract) 1. Care e lesne de suportat, de dus, care nu reprezintă o greutate, o povară (prea mare); (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu apasă prea greu, care este puțin împovărător; mic. Îndatorirea romînilor către turci sta într-un ușor tribut de 3000 bani roșii. BĂLCESCU, O. II 13. (Ironic) Nici o boală nu-i ușoară Ca vara la umbrișoară; Nici o boală nu e grea Ca vara cu secerea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 426. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; blînd, indulgent. Legile lui fură și mai ușoare. GHICA, A. 681. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji, comod, plăcut. Ah! Viața nu este ușoară. MACEDONSKI, O. I 37. 2. Care nu prezintă dificultăți, care nu cere efort; lesne de înțeles, de realizat; simplu. Problemă ușoară. ▭ Virtutea e ușoară Cînd ai ce-ți trebuiește. EMINESCU, O. I 60. ◊ Muzică ușoară = muzică distractivă. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cu ușorul = cu multă ușurință, lesne, fără pericol. Preuteasa însă, văzînd că au scăpat așa de cu ușorul... s-au și dus îndata-mare la morariu. SBIERA, P. 241. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. Acuma, cît mai ține omătul, drumurile-s ușoare. SADOVEANU, B. 107. 3. Lipsit de adîncime, de seriozitate (v. superficial); (despre oameni și despre manifestările lor) ușuratic, frivol. S-o vezi... Cum zîmbește tuturora cu gîndirea ei ușoară? EMINESCU, O. I 157. Dumitale îți e lesne a vorbi cu așa ușor ton. D-ta n-ai iubit, nici ai să iubești vreodată. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Expr. Moravuri ușoare = purtare imorală. ♦ Fără importanță, neînsemnat. Magda mai făcu și alte ușoare întrebări, apoi se întoarse la Orheieni. SADOVEANU, O. VII 139.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

GREU³, GREA, grei, grele, adj. (În opoziție cu ușor) I. (În sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. ♦ (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeței pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frămînta marea grea a semănăturilor. CAMILAR, TEM. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea Și singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă și-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. COȘBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Aur greu = aur masiv. Șapte policandre de aur greu, cu cîte șapte sfeșnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARAGIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie deplasabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului de la 81 kg în sus. ◊ Expr. Bani grei = bani mulți, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocați. DUMITRIU, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. Îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămîntul de atîtea jivine. RETEGANUL, P. V 6. ♦ (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult și fata rămase grea. ISPIRESCU, L. 63. ♦ (Despre nori) De ploaie, de furtună. II. Care dă senzația sau impresia de greutate, de apăsare. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul – poate intîiul ei zîmbet cald – îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Și ochii-i se făcură grei. COȘBUC, P. I 231. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cînd se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. DAVIDOGLU, M. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care lovește rău; b) (familiar, despre unii chirurgi și dentiști) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau la) cap = a nu pricepe ușor, a fi prost. Moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. CREANGĂ, A. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. ALECSANDRI, T. I 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Grețos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleșitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. VLAHUȚĂ, P. 4. ◊ Atmosferă grea = aer înăbușitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; fig. mediu, atmosferă încărcată de griji, amenințări, certuri etc. ♦ (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. 5. (Despre noapte, întuneric, ceață) Dens, compact. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Fumul vapoarelor îngroșa pîcla grea, apăsătoare. BART, E. 386. III. (În sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea. ▭ Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Muncă grea = muncă făcută în condiții vătămătoare sănătății, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. ◊ (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit! COȘBUC, P. I 58. Un fragment... din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vînătorii latini. ODOBESCU, S. III 64. Încercarea trebuie să fie cît mai grea și de priceput și de îndeplinit. ȘEZ. I 98. ♦ (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. Bița calu-și potcovește, De grea cale mi-l gătește. ȘEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. ♦ Anevoie de înțeles, de lămurit, de rezolvat, de învățat. Problemă grea. Text greu. Întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea. ▭ Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porților. Se gîndește la ceva, – poate – la ceva greu și adînc. SADOVEANU, O. VII 201. ♦ (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferințe) Anevoie de suportat; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l așezau. ȘEZ. III 212. ◊ Temniță grea v. temniță. Familie (sau casă) grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ (Adverbial, în expr.) Greu la deal și greu la vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăți, pe care n-o ajută puterile sau despre o situație anevoioasă. ♦ (Despre boli, răni, slăbiciuni trupești) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, L. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea. ◊ Fig. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Zile grele (sau viață grea, trai greu) = trai anevoios, viață plină de lipsuri, de suferințe, mizerie. Și strămoșii tăi au dus zile grele. SADOVEANU, O. VI 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini, Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANT. LIT. POP. I 40. Bătrînețe grele = bătrînețe cu infirmități, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. ♦ (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea. ▭ Boieri, sînteți nebuni? Vă bateți joc de mine? – «E grea ocara ce ne-o faci», spătarul îi răspunde. COȘBUC, P. I 196. ◊ Vorbă grea (sau vorbe, cuvinte grele) = insultă, ocară. A făcut scandal... și a spus vorbe grele. PAS, Z. I 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alungă-mă, mă duc! SADOVEANU, O. I 428. ♦ (Despre timp, împrejurări, situații) Cu greutăți, cu dificultăți; critic. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. Atunci, în acele grele și amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii... stau înmărmuriți și cu durere își întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂLCESCU, O. II 64. ♦ Iarnă grea = iarnă geroasă și lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o știa, Și colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. COȘBUC, P. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice. ♦ (Învechit; despre oameni) Dușmănos, inaccesibil. Se plînse de nemți că sînt grei și scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare. BĂLCESCU, O. II 197.