CLARIT s. n. constituent al cărbunilor minerali, dintr-o masă transparentă de granule foarte mici. (< fr. clarite)

cărbune mineral, (engl.= mineral coal) termen folosit pentru produsele rezultate în urma acumulării și diagenezei (carbonificării) substanțelor vegeta-le. Printr-un proces de îngropare lentă și compactizare, sub o stivă mai groasă de sedimente, substanțele vegetale (lignina, celuloza) se conservă și trec succesiv în diferite tipuri de c. Constituenții petrografici ai c. sunt cunoscuți sub denumirea de → macerale (vitrinit, exinit, inertinit) și → litotipi (vitrit, fuzit, durit, clarit). C. formați din spori, alge și ciuperci se numesc sapropelici (→ cannel-coal, boghead). C. fac parte din rocile caustobiolite și s-au format în Carb.med. Jur. Paleog. și Neog. Calitatea c. depinde de conținutul său în carbon, în elemente volatile, cenușă, de cantitatea de sulf și de umiditate.

telinit (engl.= telinite), constituent petrografic al cărbunilor minerali cu structură celulară evidentă, de culoare cenușie până la albastră.

CLAREN (CLARÍT) (< fr., engl.; {s} lat. clarus „clar”) s. n. Parte componentă a cărbunilor minerali, vizibilă numai la microscop, constituită dintr-o masă fundamentală transparentă și fragmente bine conturate de spori, cuticulă etc.

*minerál, -ă adj. (mlat. mineralis, d. minéra, fr. minière, minieră. V. mineraĭ). Format din materie brută, neorganizată (ca bulgăriĭ care se scot din mine): substanțe minerale. S. n., pl. e. Corp brut, neorganizat, bucată de pămînt orĭ de peatră așa cum se scoate din mină: mineral de plumb, de cupru. Cărbune mineral, cărbune de pămînt, cărbune fosil. Ape minerale, care ĭes din pămînt și conțin în disoluțiune unele substanțe minerale și se întrebuințează la băĭ sau la băut. Regnu mineral, mare despărțitură în științele naturale care cuprinde metalele și mineralele, în opoz. cu regnu vegetal și animal.

HUÍLĂ (< fr.) s. f. Cel mai important cărbune mineral, din categoria cărbunilor humici, rezultat prin încărbunarea vegetației unor păduri uriașe și a unor plante acvatice. De culoare neagră-brună, luciu sticlos-gras, compact, cu șistozitate pronunțată, dur, sfărâmicios; conține c. 76-90% carbon, 4-6% hidrogen, 5% oxigen + azot, 2-15% apă și are o putere calorică de 7.000-9.000 kcal/kg. Se utilizează la fabricarea cocsului, a gazului de iluminat, a gudroanelor etc., fiind un combustibil superior.

creion n. bastonaș de cărbune mineral sau pastă uscată închisă într’un bețișor de lemn spre a scrie sau desena (=fr. crayon).

MINERAL², -Ă, minerali, -e, adj. Care conține minerale, care ține de minerale, care se referă la minerale. Cărbune mineral. ▭ Un însemnat spor de producție îl aduce întrebuințarea îngrășămintelor organice și minerale. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 382, 5/1. ◊ (Spre deosebire de regnul animal și regnul vegetal) Regnul mineral = totalitatea mineralelor. Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive; (la pl., rar) stațiune unde se află asemenea ape. Pe sub seară scoborîm în satul Olănești, vestit prin băile lui de ape minerale. VLAHUȚĂ, O. AL. I 137. Pe la sfîrșitul lui august poate mă întorc și eu la Paris de la apele minerale. GHICA, A. 587. Nu departe de aici sînt apele minerale de Strungă. NEGRUZZI, S. I 192. Izvor mineral = izvor a cărui apă conține în soluție o cantitate însemnată de săruri sau de gaze, avînd o temperatură mai înaltă de 20°, uneori puternic radioactivă. Ulei mineral = ulei obținut prin distilarea țițeiului. Parafina este un ulei mineral.

vitrit sns [At: LTR / E: ger Vitrit, fr vitrite] 1 Component principal al cărbunilor minerali, negru, lucios și compact Si: vitren. 2 Material sticlos folosit ca izolant între soclul becurilor electrice și capsă.

vitrit s.n. 1 (chim.) Component macroscopic principal al cărbunilor minerali, negru, lucios și compact; vitren. 2 (tehn.) Material sticlos folosit ca izolant între soclul becurilor electrice și capsă. • /<germ. Vitrit, fr. vitrite.

MINERAL, -Ă s. n., adj. 1. S. n. Corp natural, mai mult sau mai puțin omogen din punct de vedere fizic și chimic, component al rociloi și minereurilor și format in urma proceselor fizico-chimice din scoarța pămîntului. Cf. CĂLĂTORIE, I, ap. URSU, T. Ș. 238. Cinovnicui . . . săvîrșind cercetarea bogățiii mineralurilor prințipatului mi-au înfățișat o însemnare asupra ocnelor de sare (a. 1833). DOC. EC. 535, cf. MURGOCI-LUDWIG, M. 5. Mineralele sînt cristalizate sau amorfe. LTR². Printre minerale se includ, în mod convențional, și unele substanțe organice. ib. 2. Adj. Care se referă la minerale (1); alcătuit din minerale, care conține minerale; de natura mineralelor. Se găsește un fel de piatră minerală. AMFILOHIE, G. F. 159^r/3. Lucruri minerale, adică sare, pucioasă, cărbuni de pămînt (a. 1811). DOC. EC. 119. Cîrmiz mineral, doao grănunțe. PISCUPESCU, O. 258/8 Gudron de cărbune mineral. IOANOVICI, TEHN. 48, cf. 18. Un însemnat spor de producție îl aduce întrebuințarea îngrășămintelor organice și minerale. CONTEMP. 1954, nr. 382, 5/1. 4 Apă minerală sau ape (ori izvoare) minerale = apă subterana sau de suprafață, termală sau atermală, cu un conținut variabil de săruri, de gaze sau de substanțe radioactive, care îi conferă proprietăți terapeutice, (învechit) apă metalică, apă metalicească; p. e x t. loc, stațiune etc. unde se găsesc asemenea ape; cură, tratament făcut cu astfel de ape. La Călimănești, aproape de 10 verste de la Rîmnic lîngă Olt, se află două fîntîni de apă minerală feruginoasă. cr (1829), 114¹/22. Pe la sfîrșitul lui august poate mă întorc și eu la Paris de la apele minerale. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 587. Nu departe de aici, sînt apele minerale de Strungă. NEGRUZZI, S. I, 192. Pe sub seară scoborîm în satul Olănești, vestit prin băile lui de ape minerale. VLAHUȚĂ, R. P. 108. În Dobrogea. . . sînt cunoscute două localități unde apar izvoare minerale sulfuroase. ONCESCU, G. 91. – Pl.: (1) minerale și (învechit) mineraluri, (rar, m.) minerali, (2) minerali, -e. - Din (1) rus. минерал, lat. minerale, it. minerale, germ. Mineral, fr. minéral, (2) it. minerale, lat. minerale, germ. mineralisch, fr. minéral.

LITOGENÉZĂ (< fr. {i}; {s} lito- + gr. genesis „naștere”) s. f. Totalitatea proceselor de formare a sedimentelor și rocilor sedimentare; cuprinde alterarea și dezagregarea rocilor preexistente transportul și acumularea materialului, precum și transformarea lui în roci. Factorii principali ai producerii l. sunt mișcările tectonice și clima. Există l. glaciară, humidă, aridă și sedimentar-vulcanogenă. În procesul de l. iau naștere și suferă modificări diferite zăcăminte sedimentare, cum sunt cele de petrol, gaze, sare, cărbuni, sulf, minerale de fier și mangan ș.a.

SEPARÁRE (< separa) s. f. 1. Acțiunea de a se separa; izolare, despărțire. 2. Operație de preparare mecanică prin care se separă substanțele minerale utile de sterilul dintr-o masă minerală (minereuri, cărbuni etc.). 3. (Ind. Extr.) Operație de închidere a comunicației dintre stratele unui complex productiv, străbătute de o sondă, astfel încât prin izolarea etanșă a stratelor de țiței să fie împiedicată inundarea acestora, în special de către fluidele din stratele acvifere. 4. (FIZ.) Putere de separare = putere de rezoluție.

CEARĂ s. f. 1. Produs natural (de origine animală, vegetală sau minerală) sau sintetic, plastic, insolubil în apă, care se înmoaie și se topește la temperaturi destul de joase și care are numeroase utilizări în industria farmaceutică, electronică, a hârtiei, cosmetică etc. ◊ Ceară de albine = ceară de culoare gălbuie, cu miros plăcut, caracteristic, produsă de albine, care se recoltează prin topirea fagurilor. Ceară de balenă = spermanțet, ulei de cașalot. Ceară de parchet = amestec de ceară sintetică cu parafină, cerezină, ceară vegetală și cu alte substanțe, care formează pe parchet o peliculă lucioasă, protectoare. Ceară roșie = amestec de colofoniu, șelac, ulei de terebentină și culori minerale, care, datorită proprietăților lui plastice la încălzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetică a flacoanelor etc. Ceară montană = ceară minerală obținută din cărbunii bruni prin extracție cu solvenți. Ceară vegetală = strat care acoperă suprafața plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceară de pământ = ozocherită. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.

LITOLOGÍE (< fr. {i}; {s} lito- + logos „studiu”) s.f 1. Știința care se ocupă cu studiul rocilor sedimentare și al sedimentelor actuale, constituția mineralogică și structura lor, legitățile și condițiile de formare și modificare. Cercetări litografice ajută la stabilirea zonelor unde au existat condiții favorabile pentru formarea și acumularea zăcămintelor de substanțe minerale utile (petrol, cărbuni, sare etc.). L. s-a constituit ca știință la sfârșitul sec. 18, începutul sec. 20 datorită cercetărilor geologului german J. Walther, americanului W.H. Twenhofel, rusului I.V. Samoilov ș.a. 2. Compoziția mineralogică și petrografică a rocilor de sedimentare.

CEARĂ, (2) ceruri, s. f. 1. Produs natural (de origine animală, vegetală sau minerală) sau sintetic, plastic, insolubil în apă, care se înmoaie și se topește la temperaturi destul de joase și care are numeroase utilizări în industria farmaceutică, electronică, a hârtiei, cosmetică etc. ◊ Ceară de albine = ceară de culoare gălbuie, cu miros plăcut, caracteristic, produsă de albine, care se recoltează prin topirea fagurilor. Ceară de balenă = spermanțet, ulei de cașalot. Ceară de parchet = amestec de ceară sintetică cu parafină, cerezină, ceară vegetală și cu alte substanțe, care formează pe parchet o peliculă lucioasă, protectoare. Ceară roșie = amestec de colofoniu, șelac, ulei de terebentină și culori minerale, care, datorită proprietăților lui plastice la încălzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetică a flacoanelor etc. Ceară montană = ceară minerală obținută din cărbunii bruni prin extracție cu solvenți. Ceară vegetală = strat care acoperă suprafața plantelor, mai ales a fructelor. 2. Sort de ceară (1). 3. (Geol.; în sintagma) Ceară de pământ = ozocherită. 4. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera. corectat(ă)

ceară sf [At: CORESI, EV. 198/35 / Pl: (rar) ceri / E: ml cera] 1 Produs natural (de origine animală, vegetală sau minerală) ori sintetic, plastic, insolubil în apă, care se înmoaie și se topește la temperaturi destul de joase, cu numeroase utilizări în industria farmaceutică, electronică, cosmetică etc. 2 (Îs) ~ de albine Ceară de culoare gălbuie, cu miros caracteristic, produsă de albine, care se recoltează prin topirea fagurilor, întrebuințată la fabricarea lumânărilor, la modelat etc. 3 (Îe) A fi galben ca ~ra A fi palid (de boală, de emoție etc.) 4 (Îs) ~ de parchet Amestec de ceară sintetică cu parafină, cerezină și alte substanțe, care se dă pe parchet și formează o peliculă lucioasă, protectoare. 5 (Îs) ~ roșie (sau tare ori de pecetluit) Amestec de colofoniu, șelac, ulei de terebentină și culori minerale, care, datorită proprietăților lui plastice la încălzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, închiderea ermetică a flacoanelor etc. 6 (Îs) ~ montană Ceară minerală obținută din cărbunii bruni prin extracție cu solvenți. 7 ~ vegetală Strat care acoperă suprafața plantelor, mai ales a fructelor. 8 (Glg; îs) ~ de pământ Ozocherită. 9 (Fzl) Cerumen. 10 (Bot) Arbust agățător, mereu verde, cu flori albe-trandafirii, plăcut mirositoare Si: floare-de-ceară, ceara-albinii (Asclepias syriaca) corectat(ă)

ZGURĂ, zguri, s. f. 1. Partea minerală fuzibilă din cenușa cărbunilor, care se aglomerează în procesul de solidificare. ♦ Funingine. 2. Reziduu rezultat în procesul de extragere a metalelor din minereuri sau la topirea metalelor, constituit din oxizi formați în procesul tehnologic, din silicați, pământ etc. ♦ Strat de oxizi metalici format deasupra unei suduri executate cu arc electric. 3. Cenușă întărită (provenită din lucruri arse). – Cf. alb. zgjyrë, bg. zgurija.

ZGURĂ ~i f. 1) Materie dură, rezultată în procesul de extragere a metalelor din minereu. 2) Parte minerală din cenușa de cărbuni, care se aglomerează în procesul de solidificare. 3) Cenușă întărită provenită din lucruri arse. [G.-D. zgurii] /cf. alb. zgjürë, bulg. zgurija

* diamánt n., pl. e și (vechĭ) urĭ (ngr. diamánti, d. vgr. adamas, adámantos, adică „neîmblînzit, oțel, diamant”, de unde și lat. adamas, -antís; fr. diamant). Cea maĭ prețuită din toate petrele prețioase. – Acest corp, care nu e decît cărbune pur cristalizat, e mineralu cel maĭ strălucitor, maĭ dur și maĭ limpede. E insolubil în toți agenții chimicĭ; zgîrie toate corpurile și nu-l zgîrie nicĭ unu, din care cauză nu poate fi cioplit de cît cu propriu luĭ praf. Pin strălucirea și raritatea luĭ e un obĭect de lux și de găteală, servește geamgiilor la tăĭatu sticleĭ, ceasornicarilor la facerea pivoturilor de ceasornic și șlefuitorilor la lustruirea gemelor. Se găsește maĭ ales în India, Brazilia, sudu Africiĭ și Australia. Principalele diamante marĭ sînt: Koh-i-noor (muntele luminiĭ), de 106 carate; Regentu (numit așa fiind-c’a fost cumpărat în timpul minoritățiĭ luĭ Ludovic XV de Ducele de Orléans pe atuncĭ regentu Franciiĭ), de 136 de carate (Diamantele Coroaneĭ se numeaŭ în Francia gĭuvaĭerurile care făceaŭ parte din dotațiunea mobiliară a suveranuluĭ); cel din corona Aiustriiĭ; cel din corona țaruluĭ, numit Orlov; Excelsior, găsit în Transvaal, de 972 de carate, decĭ maĭ mult de cît toate marile diamante la un loc. V. brilant și corindon.

ZGURĂ, zguri, s. f. 1. Partea minerală fuzibilă din cenușa cărbunilor, care se aglomerează în procesul de solidificare. ♦ Funingine. 2. Reziduu rezultat în procesul de obținere a metalelor din minereuri sau la topirea metalelor, constituit din oxizi formați în procesul tehnologic, din silicați, pământ etc. ♦ Strat de oxizi metalici format deasupra unei suduri executate cu arc electric. 3. Cenușă (întărită). – Cf. alb. zgjyrë, bg. zgurija.

ZGURĂ s. f. 1. Produs care rămîne după extragerea metalelor din minereuri sau după topirea metalelor și care conține cea mai mare parte a materialelor străine din metalul respectiv; partea minerală, fuzibilă, din cenușa cărbunilor, întrebuințată la fabricarea unor materiale de construcție. Un fochist oacheș, unsuros... ieșise c-o căldare de zgură pe punte. BART, S. M. 94. Un fir de zgură, o clătire de-o clipă în turnarea unui clopot, cine știe dacă nu hotărăsc pentru totdeauna de claritatea sunetului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 77. ◊ Zgură bazică = produs secundar obținut la fabricarea oțelului și folosit ca îngrășămînt. Piatră de zgură = piatră de construcție, fabricată dintr-un amestec de nisip, zgură și un liant și întrebuințată la prepararea betoanelor și a plăcilor izolante. ◊ Fig. (Cu aluzie la culoarea neagră a reziduului) Soarele spărgea norii de zgură. C. PETRESCU, S. 181. ♦ Strat de oxizi metalici, format deasupra unei suduri executate cu arc electric. 2. Cenușă întărită (provenită din lucruri arse de multă vreme). Pete mari de cenușă vînătă, pe care soarele, și ploile au schimbat-o în zgură, arată locurile pe care se înălțau clădiri. STANCU, U.R.S.S. 147. Pe acolo s-au găsit în vechime săgeți... cărămizi și zgură. ODOBESCU, S. II 224. Fig. De zgura vremii-n mine se scutură nomazii, Pribegite lor inimi răsună-n mușchii mei. LESNEA, A. 52. Simt că se ridică-n mine nu știu ce străveche zgură; Peste lacu-mi de iubire a plouat potop de ură. DAVILA, V. V. 104. 3. Funingine. Nu zgura de pe fețe, nici hainele ponosite, nici oboseala fizică nu erau caracteristice minerilor din Valea Jiului... ci tocmai acea lumină oțelită din ochi, acea forță pe care asemenea oameni o degajă – fie că sînt sau nu acoperiți de funingine. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/6.

zgură s.f. 1 Partea minerală fuzibilă din cenușa cărbunilor, care se aglomerează în procesul de solidificare. ◊ Lînă de zgură v. lînă. Trombă de zgură v. trompă. Vată de zgură v. vată. ♦ Funingine. 2 Reziduu rezultat în procesul de extragere a metalelor din minereuri sau la topirea metalelor, constituit din oxizi formați în procesul tehnologic, din silicați, din reziduuri nearse etc. ♦ Strat de oxizi metalici format deasupra unei suduri executate cu arc electric. 3 Cenușă întărită (provenită din lucruri arse). Pe acolo s-au găsit în vechime săgeți... topoare de piatră, cărămizi și zgură (ODOB.). ♦ Gener. Cenușă. Focul se făcuse zgură în sobă (EMIN.). ◊ Fig. În spaima instinctivă de moarte, sufletul ei se scuturase de toată zgura de deasupra și rămăsese gol (AGÂR.). ♦ Lavă întărită. • pl. -i. /cuv. autoh.; cf. alb. zgiirë.

*AGLOMERAT (pl. -ate) sn. 🗺 Îngrămădire de mai multe substanțe formate la epoci diferite; sfărîmături de minerale (în spec. de cărbuni) aglomerate [fr. < lat.].

RĂILEANU, Grigore (1913-1966, n. Cordeni, azi sat Vinețești, jud. Vaslui), geolog român. Prof. univ. la București. Studii geologice, tectonice, stratigrafice cu privire la zăcăminte de substanțe minerale utile, în special de cărbuni, din diferite regiuni ale țării („Geologie generală”, „Geologia zăcămintelor de cărbuni cu privire specială asupra teritoriului României”).

bitume m. 1. materie minerală inflamabilă, lichidă sau solidă: cărbunele de pământ e un bitume solid precum păcura e un bitume lichid; 2. asfalt.

FLOTAȚIE s.f. 1. Procedeu de separare pe cale umedă a mineralelor utile din minereuri și a cărbunelui de steril. ♦ Separarea semințelor prin scufundarea lor în apă. 2. Flotare. [Gen. -iei. / cf. fr. flottation].

CAUCAZ, masiv muntos în Armenia, Azerbaidjan, Gruzia și Rusia, situat între M. Neagră și M. Caspică, format în timpul orogenezei alpine. Lungime: 1.500 km. Constituie parte a limitei de S dintre Europa și Asia. Este format din granite, șisturi cristaline și argiloase. Cuprinde culmile C. Mare și C. Mic. Alt. max.: 5.642 m (vf. Albrus). În C. sînt c. 2.000 de ghețari. Climă temperată în N, subtropicală în Transcaucazia, montană pe înălțimi. Rîurile (Kura, Terek, Rioni, Kuban ș.a.) au mari resurse hidroenergetice. Zăcăminte de min. polimetalice, mangan, cărbune, mat. de constr., petrol. Izv. minerale curative. Vegetație specifică foarte bogată. Turism. Alpinism.

FLOTAȚIE, flotații, s. f. Procedeu de separare a mineralelor utile din minereuri sau a cărbunilor de steril prin măcinarea și amestecarea minereurilor cu apă și spumanți care fac ca mineralele să plutească la suprafață.

flotație sf [At: LEG. EC. PL. 428 / Pl: ~ii / E: fr flottation] 1 Procedeu de separare a mineralelor utile din minereuri sau a cărbunilor din steril Si: flotare (2). 2 Flotare (4).

mină f. 1. loc sub pământ de unde se extrag minerale combustibile: o mină de aur, de cărbuni; 2. fig. izvor abundant: o mină de observațiuni; 3. cavitate subterană ce se umple cu o substanță explozibilă.

DURIT s.n. 1. Mineral organic amorf, unul din componenții principali ai cărbunelui. 2. Țeavă de cauciuc folosită la racordări. [< fr. durit – nume comercial].

DURIT s. n. 1. mineral organic amorf, unul din componenții principali ai cărbunelui. 2. țeavă de cauciuc folosită la racordări. (< fr. durit)

HAMM, oraș în V Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), port pe râul Lippe, la NE de Dortmund; 183,2 mii loc. (1994). Nod de comunicații. Expl. de cărbune. Ind. metalurgică, constr. de mașini, chimică, textilă. Izvoare minerale sărate. Primărie (sec. 15). Fundat în 1226.

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

DURIT n. Mineral organic amorf, care este unul din componenții principali ai cărbunelui. /<fr. durit

front sn [At: I. IONESCU, D. 108 / V: (rar; nrc) frunt / Pl: ~uri / E: fr front] 1 Loc unde se dau lupte militare în timp de război. 2 Totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. 3 (Îc) A rupe (sau a sparge) ~ul A pătrunde forțat în linia de apărare a inamicului. 4 Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. 5 Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 6 Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi ete. 7 (Îlav) În ~ Așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 8 (Îc) A reveni la ~ A-și întoarce fața spre o direcție inițială. 9 (Îe) A face ~ A sta cu fața spre... 10 (Șfg; îae) A se grupa pentru o apărare comună. 11 (Îlav) De ~ În linie dreaptă. 12 (Fig) Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop. 13 (Pex) Sectorul unde se desfășoară acțiunea unui front (12). 14 (Min; șîs ~ de abataj) Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 15 (Aht) Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. 16 (Aht; îs) ~ul altarului Iconostas. 17 Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 18 (Met) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. 19 (Met; îs) ~ atmosferic Zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 20 (Met; îs) ~ de furtună Masă de aer rece care, împinsă de furtună, provoacă deplasarea aerului cald din fața ei. 21 (Fiz; îs) ~ de undă Ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. 22 (Reg) Parte a curții situată în fața casei. 23 (Cns; reg) Buiandrug.

durit sn [At: DEX / E: fr durit] Mineral organic amorf, de culoare negru-cenușie, dur și mat, component al cărbunilor de pământ.

CEHIA (ČESKA), rep. federativă în cadrul Ceho-Slovaciei, situată în parte de V a țării, 78,9 mii km²; 10,4 mil. loc. (1989). Cap.: Praga. Orașe pr.: Brno, Ostrava, Pizeň. În centru, Pod. Boemiei, iar la E, Cîmpia Înaltă a Moraviei. Expl. de cărbune, min. de fier și neferoase; cupru, grafit, min. radioactive; expl. forestiere; izv. minerale. Întreprinderile ind. produc: energie electrică, mașini și utilaje, oțel, fontă, laminate, mijloace de transport, țesături, conf., produse chimice, alim., încălț., sticlărie etc. Culturi de sfeclă de zahăr, secară, orz, ovăz, cartofi etc.; pomicultură și viticultură; creșterea animalelor (bovine, porcine).

LOMONOSOV 1. Mihail Vasilievici (1711-1765), savant enciclopedist și scriitor rus. A enunțat principiul conservării materiei și mișcării; precursor al teoriei atomiste moderne și al teoriei cinetice a materiei. Cercetări asupra naturii aerului și a electricității. S-a preocupat de descrierea și explicarea originii cărbunelui, a petrolului, a filoanelor metalifere, dând indicații practice pentru descoperirea de noi zăcăminte minerale; a inventat ma multe aparate optice. Teoretician al literaturii clasice ruse, este unul dintre fondatorii versificației silabo-fonice („Epistola despre regulile prozodiei ruse”, „Retorica”); poezie didactică („Epistola despre foloasele sticlei”), satirică („Imnul bărbii”), anacreontică; tragedii („Tamira și Selim”). A inițiat studiul științific al limbii ruse („Gramatica rusă”), contribuind la crearea limbii literare. Autor al unei „Istorii a Rusiei antice până în 1054”. Din inițiativa lui L., în 1755, a fost fondată Universitatea din Moscova, care-i poartă numele. 2. Lanț muntos subacvatic în Oc. Arctic, extins între partea de N a ins. Ellesmere (Canada) și arh. Novosibirsk (Federația Rusă), trecând pe lângă Polul Nord; c. 1.800 km lungime; lățime; 60-200 km; alt. medie: 3.000-3.700 m. Descoperit, în 1948, de o expediție sovietică.

cenușă sfs [At: PSALT. 208/5 / V: ~șe / E: ml *cinusia] 1 (Îoc spuză) Substanță minerală prăfoasă și (de obicei) răcită, care rămâne după arderea unor corpuri organice (lemne, cărbuni etc.) 2 (Pfm; îe) A se alege (sau a nu rămâne decât) praf și ~ (din ceva) A nu se alege nimic. 3 (Pfm; îe) A nu avea nici ~ în vatră A fi sărac lipit pământului. 4 (Pfm; îe) A-și pune ~ în cap A se pocăi. 5-6 (Pfm; îe) A lua (a vinde) cuiva și ~șa din vatră A-i lua (sau a-i vinde) absolut tot. 7 (Pfm; îe) A-i da (cuiva) luleaua prin ~ A-l face de râs. 8 (Pfm; îe) A trage ~șa (sau spuza) pe (sau sub) turta sa A-și îngriji interesul propriu. 9 (Pfm; îae)A-și apăra cauza proprie. 10 (Pfm; îlv) A preface în ~ A arde. 11 (Pfm; îal) A distruge cu totul. 12 (Pfm; îe) A bate para în ~ A se stinge focul. 13 (Pfm; îs) Vântură-~ Persoană care nu face nimic. 14 (Spc) Substanță care rămâne în urma arderii morților. 15 (Fig) Resturi. 16 Praf. 17 (Îs) ~ vulcanică Masă de elemente fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupție.

șlam sn [At: CV 1951, nr. 3, 41 / Pl: ? / E: ger Schlamm] (Teh) Amestec de apă cu particule fine de substanțe minerale în suspensie, rezultat la prepararea mecanică pe cale umedă a minereurilor sau a cărbunilor Si: (îvr) șlic¹ (2).

ȘLAM, s. n. Amestec de apă cu particule fine de substanțe minerale în suspensie, provenind din instalațiile de prelucrare mecanică pe cale umedă a minereurilor sau a cărbunilor. – Din germ. Schlamm.

PODIȘUL SOMEȘAN, mare unitate geografică în NV României, situată între Carpații Orientali (la N și NE), Câmpia Transilvania (la S și SE), M-ții Apuseni (SV) și aliniamentul culmilor muntoase Meseș, Prisnel și Preluca (V și NV). Include mai multe subunități cu caracter deluros, depresionar sau de podiș, respectiv dealurile Feleacului, Clujului, Dejului, Ciceului, Gârboiului, Chioarului și Năsăudului, culmea Breaza, depr. Almaș-Agrij, pod. Huedin-Păniceni și pod. Pucăreț-Boiu Mare. Acest complex colinar și de podiș, variat ca relief și structură geologică (gresii, argile, calcare, marne ș.a.), este bine populat. În cadrul zonelor colinare predomină relieful structural și petrografic, din care se detașează aliniamente de cueste și suprafețe structurale, chei, doline, alunecări de teren etc. Climă temperat-continentală, cu influențe ale maselor de aer vestice, cu temp. medii anuale de 6-8°C și precipitații care însumează 700-800 mm anual. Vegetația este reprezentată prin pâlcuri de păduri, ce alternează cu livezi și culturi agricole. În arealul P.S. se găsesc zăcăminte de cărbune brun (Tămașa, Cristolțel, Surduc ș.a.), sare gemă (Ocna Dejului), precum și izvoare cu ape minerale ș.a. În unele lucrări de specialitate, P.S. apare și cu denumirea de Platforma Someșană, care se subdivide în: Platforma (sau Podișul) Sud-Someșană, extinsă la S de valea Someșului și Platforma (sau Pdișul) Nord-Someșană, dezvoltată la N de valea Someșului, până la masivul cristalin Preluca și marginea m-ților Gutâi-Țibleș. Platforma Sud-Someșană include dealurile Gârboiului, Dejului, Clujului, Feleacului, pod. Huedin-Păniceni, pod. Purcăreț-Boiu Mare, depr. Almaș-Agrij, iar Platforma Nord-Someșană cuprinde dealurile Ciceului, Chioarului și Năsăudului, culmea Breaza și depr. Lăpuș. Unii geografi consideră că Platforma Someșană este formată dintr-o latură internă, reprezentată prin Pod. Someșan propriu-zis, care aparține de Depr. Transilvaniei, și o latură externă, situată la V de aliniamentul culmilor muntoase Meseș, Prisnel și Preluca, inclusă în majoritatea autorilor în categoria Dealurilor de Vest (respectiv Dealurile Silvano-Someșene).

ȘLAM s. n. Amestec de apă cu particule fine de substanțe minerale în suspensie, provenind din instalațiile de preparare mecanică pe cale umedă a minereurilor sau a cărbunilor. – Din germ. Schlamm.

MINERÍT s. n. sg. 1. Ramură a industriei extractive care se ocupă cu exploatarea zăcămintelor de minerale utile și a masivelor de roci folosite fie în construcții, fie ca materii prime. Mineritul cărbunelui din regiunea Văii Jiului este relativ recent. S.C.ȘT. (CLUJ), 1957, 194. 2. Îndeletnicire a minerului¹ (1); (regional; băieșit. Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei. DAVIDOGLU, M. 29, cf. 42. - Și: minierít s. n. LEG. EC. PL. 422. – V. mineri.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.

*bitúm și (rar) bitúmen n. fără pl. (fr. bitume, d. lat. bitúmen. Cp. cu examen, specimen, volum). Smoală, o substanță minerală inflamabilă lichidă și gălbuĭe saŭ solidă și neagră care se găsește în pămînt și din clasă căreĭa face parte păcura, petrolu, cărbunele de pămînt, catranu, asfaltu ș.a. (Cu ĭa se ung corăbiile că să nu intre apă pin crăpăturĭ).

FUZÉN (< fr.) s. n. Constituient microlitotipic al cărbunilor naturali, negru, cu luciu mătăsos (asemănător cu mangalul) și conținut ridicat de cenușă (4-30%); nu cocsifică, prezența lui îngreunând cocsificarea cărbunelui. Se deosebesc: f. moale, friabil, ale cărui celule sunt goale și f. tare, ale cărui celule au fost umplute cu substanțe minerale; fuzit.

CENUȘĂ s. f. Substanță minerală în formă de praf, de culoare mohorîtă (între negru și alb), care rămîne după arderea unui corp. Cum tremură cenușa aspră, Ce-nfiorați îmi par cărbunii... GOGA, P. 20. Pune mîna pe clanța ușii de la sobă, deschide și vede înăuntru cenușă, rămasă de iarna trecută. SP. POPESCU, M. G. 33. Ai să-l găsești dormind în cenușă, cu nasul în tăciuni. CREANGĂ, P. 52. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Amintind de culoarea cenușei) Rochia-i ca pulberea cenușii-Și-n ochii mari ce tristă licărire! PĂUN-PINCIO, P. 72. (țvletaforic) Afară, din nourii de cenușă, începură să curgă rar flori argintii, mari, de omăt. SADOVEANU, O.III 113. ◊ Fig. Era o lume putredă și rea, Ascunsă-n faldul vînăt al minciunii. Ca un stilet s-a-nfipt penița ta Și, sub cenușă, – a răscolit tăciunii. CASSIAN, H. 75. ◊ Expr. A preface în cenușă = a distruge în întregime prin foc, a pustii. Pojarul de la 20 iulie [1827] prefăcuse în cenușă mai mult de jumătate a orașului Iașii. NEGRUZZI, S.I 15. A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a-i lua cuiva tot (cu forme legale), pentru achitarea unei datorii; a-l lăsa sărac lipit. A se alege (sau a nu rămîne decît) praf și cenușă (din ceva)= a se spulbera tot, a se pierde tot. A trage cenușa pe turta sa = a-și îngriji interesul propriu, a-și apăra cauza proprie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. Boierii trăgeau mereu cenușa pe turta lor și chinuiau și despoiau poporul. BĂLCESCU, O. I 351. A-și pune cenușă pe cap = a se pocăi, simțindu-se vinovat; a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată de vulcanii în erupție. ◊ Rămășițele unui mort incinerat. Nu va găsi nimeni vreo deosibire între cenușa din trupul împăratului și dintr-a săracului. GOLESCU, Î. 59. ◊ Fig. Ci din cenușa noastră risipită Pe cîmpul de luptă al Veacului Va înflori aievea... Frumosul nostru vis de fericire. BENIUC, V. 32. ◊ (Poetic) Puternica ta liră, de mîna-ți pipăită, A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat. ALEXANDRESCU, P. 142.

PIRIDÍNĂ (< fr. {i}) s. f. Substanță organică heterociclică, cu caracter bazic, izolată din gudroanele de cărbuni. Lichid toxic incolor (p. f. 116°C), cu miros caracteristic, miscibil cu apa, cu alcoolul, cu eterul, cu anumite uleiuri. Se întrebuințează la fabricarea unor medicamente, a unor coloranți, ca solvent pentru săruri minerale anhidre etc.

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

GRANULO- „grăuncior, granulă, granulație”. ◊ L. tz. granulam „grăuncior” > fr. granulo-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. granulo-. □ ~blast (v. -blast), s. n., mieloblast*; ~cit (v. -cit), s. n., leucocit granular cu mai multe nuclee; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., scădere a numărului granulocitelor din sînge; sin. granulopenie; ~ftizie (v. -ftizie), s. f., maladie produsă de reducerea sau de dispariția granulocitelor din sînge; ~mer (v. -mer), s. n., porțiune din trombocit cu structură granulară; sin. hialomer; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., determinare a granulozității unui amestec mineral granular; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument cu care se determină granulozitatea substanțelor minerale; ~penie (v. -penie), s. f., granulocitopenie*; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., zona internă a citoplasmei în care sînt înglobate nucleul, incluziunile și ceilalți constituenți celulari; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical realizat prin injecții cu suspensie de cărbune animal.

DISTILÁRE (< distila, după fr. distillion) s. f. 1. trecere a unui lichid în stare de vapori prin încălzire până la fierbere, urmată de condensarea vaporilor obținuți. Ea poate fi efectuată la presiune normală (atmosferică), la presiune redusă sau la presiune ridicată. ◊ D. simplă = d. la care lichidul se încălzește până la fierbere într-un blaz de d., vaporii formați trecând direct în condensator; se folosește când diferența de volatilitate între doi componenți este foarte mare. ◊ D. fracționată = operație prin care se separă unul câte unul, dintr-un amestec lichid, diverșii lui componenți după punctul de fierbere, prin d. și colectarea separată a fracțiunilor condensate. ◊ D. în vid = d. la presiune redusă, folosită pentru a coborî punctul de fierbere a substanțelor care se vaporizează la temperaturi înalte, cu scopul de a evita descompunerea lor. ◊ D. azeotropă = separare a doi componenți cu puncte de fierbere apropiate, prin adăugarea altui component care formează un amestec azeotropic cu unul dintre componenții inițiali. ◊ D. moleculară = d. realizată la presiune atât de joasă, încât moleculele desprinse de pe suprafața de evaporare a lichidului ajung la suprafața de condensare fără a se ciocni de alte molecule; se folosește la purificarea substanțelor care se descompun la temperaturi ridicate. ◊ D. primară = d. fracționată a țițeiului, la presiunea atmosferică, în vederea obținerii diverselor fracțiuni petroliere distilate (benzină, petrol lampant, motorină etc.). ◊ D. secundară = proces de fracționare în vid a păcurii rezultate la d. primară a țițeiului în scopul obținerii unor fracțiuni grele (motorină grea, uleiuri minerale și reziduuri). 2. Vaporizare a lichidelor conținute în unele materii solide sau rezultate din descompunerea termică a acestora. ◊ D. distructivă = d. a produșilor volatili, obținuți prin reacții de descompunere chimică a diverselor substanțe, pe măsură ce se formează acești produși. ◊ D. uscată = descompunere termică a cărbunelui sau a lemnului în absența aerului, cu formare de produși volatili care se vaporizează pe măsură ce iau naștere.

CLUJ, jud. în NV României, în NV Transilvaniei, în bazinul Someșului Mic; 6.650 km² (2,80% din supr. țării); 742.438 loc. (1991), din care 66,1% în mediul urban; densitate: 109,4 loc./km². Reșed.: municipiul Cluj-Napoca. Orașe: Dej și Turda (municipii), Cîmpia Turzii, Gherla, Huedin. Comune: 74. Relief accidentat, constituit dintr-o zonă muntoasă în V și SV, care ocupă c. 1/3 din supr. jud. (masivele Vlădeasa, Gilău și Muntele Mare), și o alta, mai mare, de dealuri și podișuri în rest (Dealurile Clujului și Dejului, Feleac, Măhăceni, Gîrboului ș.a., o parte din Pod. Someșan și din Cîmpia Transilvaniei). Depr. intramontane și intradeluroase sînt restrînse, dar sînt reg. de mare densitate (depr. Huedin, Iara, Apahida, Bonțida, Gilău, Dej, Turda, Cîmpia Turzii). Clima este temperat-continentală, cu unele influențe vestice, nord-vestice și sud-vestice. Temp. medie anuală variază între 8-9°C în Pod. Transilvaniei și 2-6°C în zona montană. Verile sînt răcoroase, iar iernile friguroase. Precipitațiile atmosferice însumează c. 600 mm anual în Pod. Someșan și 1.400 mm în munți. Vînturi dominante dinspre V și NV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin Someșu Mic (integral pe terit. jud. C. format prin unirea Someșului Cald și Someșul Rece), cu afl. Căpuș, Nadăș, Borșa, Luna, Fizeș, care străbate jud. pe direcția SV-NE. Alte cîteva cursuri de apă drenează parțial terit. jud. C.: Someș, cursul sup. al Crișului Repede, Arieș. Resurse naturale: min. de fier (Căpușu Mic, Băișoara, Iara, Vlaha, Săvădisla), gaze naturale (Puini, Geaca), cărbune brun (Ticu), turbă (Călățele), cuarț (Muntele Mare), sare (Ocna Dejului, Cojocna), gips (Cheia, Leghia), feldspat (Valea Ierii), calcare dolonitice (Săndulești, Tureni, Iara, Buru), granit (Muntele Mare), andezite și dacite (Poieni, Morlaca, Bologa, Iara, Săcuieu), nisipuri cuarțoase (Gîrbău, Aghireșu ș.a.), păduri și izv. cu ape minerale sulfatate, bicarbonatate, clorurate (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni, Turda). Economia se caracterizează printr-o industrie diversificată, în care domină constr. de mașini și prelucr. metalelor, 26% (utilaj greu, pentru telecomunicații, pentru ind. textilă și alim., material rulant feroviar și rutier, cazane ș.a. la Cluj-Napoca) și metalurgia feroasă 9,9% (oțel, laminate, sîrmă zincată, conductori electrici, cabluri de tracțiune ș.a., Cîmpia Turzii, Cluj-Napoca). Alte ramuri ind. mai produc: energie electrică și termică (hidrocentralele Mărișel, 220 MW și Tarnița, 45 MW, termocentralele de la Dej, Gherla, Cîmpia Turzii), materiale abrazive și bujii (Cluj-Napoca), mase plastice, medicamente, cosmetice, sodă caustică, antidăunători, oxigen (Cluj-Napoca, Turda, Cîmpia Turzii), mobilă, placaje, furnire, cherestea (Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Valea Ierii, Călățele ș.a.), ciment, var, produse refractare, cărămizi prefabricate din beton, sticlă (Turda, Cluj-Napoca, Dej, Aghireșu, Cîmpia Turzii), sticlă de menaj și ceramică fină (Turda, Aghireșu, Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla), celuloză și hîrtie (Dej), conf. și tricotaje (Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla, Dej, Huedin), încălț. (Cluj-Napoca), produse alim. Agricultura dispunea, în 1989, de 54.423 ha cultivate cu porumb, 52.297 ha cu grîu și secară, 29.872 ha cu plante de nutreț, apoi cartofi, sfeclă de zahăr, plante textile, tutun, legume ș.a. Pomicultura (în special pruni și meri) este dezvoltată în Pod. Someșan, în arealul localit. Dej, Bobîlna, Turda, Cluj-Napoca ș.a. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 209,6 mii capete bovine (mai răspîndite rasele Pinzgau și Bălțata Românească), 500,4 mii capete ovine, 346,8 mii capete porcine (mai ales Bazna și Marele alb) și 16,5 mii capete cabaline; avicultură; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară totalizează 259 km, din care 129 km electrificate, iar cea a drumurilor publice 2.447 km (din care 498 km modernizate), jud. C. fiind traversat de cîteva magistrale feroviare și rutiere. Transporturile aeriene se realizează prin intermediul aeroportului „Someșeni” din Cluj-Napoca. Unitățile de învățămînt, cultură și artă cuprind trei universități, două academii, un institut politehnic și trei colegii (în total 26 de facultăți), institute științifice de cercetări, filiale ale Academiei Române, patru teatre dramatice (Cluj-Napoca, Turda), două opere (română și maghiară), filarmonica „Gheorghe Dima”, 432 școli generale, 39 licee, 715 biblioteci, 152 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Obiective naturale (Cheile Turzii, cu fenomene carstice – și rarități floristice, declarate monumente ale naturii), vestigii și locuri istorice (ruinele castrului roman de la Cășeiu și ale cetății Dăbîca, monumentul comemorativ de la Bobîlna etc.), monumente (Biserica Sfîntul Mihail, în stil gotic, sec. 14, casa „Matei Corvin”, biserica reformată, sec. 15, Palatul Bánffy, sec. 18 etc. din Cluj-Napoca, Biserica de lemn din Așchileu ș.a.), stațiuni balneoclimaterice (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni), case memoriale („Octavian Goga” la Ciucea, „Gheorghe Barițiu” la Jucu ș.a.). Indicativ auto: Cj.

BACĂU 1. Municipiu în E României, pe rîul Bistrița, reșed. jud. cu același nume; 199.769 loc. (1991). Termocentrală și două hidrocentrale (Bacău I și II). Aeroport. Combinat chimic; întrepr. de mașini (constr. și reparații de avioane, constr. de mașini unelte, de utilaje pentru ind. alim., de utilaje agricole), de prelucr. a lemnului (cherestea, mobilă), de celuloză și hîrtie (prima fabrică de hîrtie din Moldova, 1841), textile (țesături de lînă, conf.), de piel. și încălț., mat. de constr., alim. (preparate din carne și lapte, panificație, băuturi alcoolice, bere etc.); poligrafie. Universitate, teatru dramatic și și de păpuși, orchestră simfonică, muzee. Prima mențiune documentară datează din 1408, ca oraș și punct vamal, existența sa fiind însă anterioară întemeierii statului feudal Moldova; important centru comercial. Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, construiește în 1491 o curte domnească cu biserică (Precista), pentru a-i servi ca reșed. Sediul episcopatului catolic din Moldova. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în E României, în partea centrală a Moldovei, pe cursul mijlociu al Siretului; 6.606 km²; (2,78 la sută din supr. țării); 743.323 loc. (1991), din care 49,0 la sută în mediul urban; densitate: 103,7 loc./km². Reșed.: municipiul Bacău. Orașe: Buhuși, Comănești, Dărmănești, Moinești, Onești (municipiu), Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna. Comune: 79. Relief variat, format dintr-o zonă muntoasă în V (extremitățile sudice ale M-ților Goșmanu și Tarcău, cele estice ale M-ților Ciuc și Nemira și prelungirile nordice ale M-ților Vrancei), una deluroasă în partea centrală, cuprinzînd dealurile subcarpatice și depr. aferente (Depr. Tazlău-Cașin, culmile Berzunț, 990 m, Pietricica, 746 m alt., Oușoru, 753 m alt. ș.a.) și o a treia în E, înglobînd lunca largă a Siretului și Colinele Tutovei (parte componentă a Pob. Bîrladului). Climă temperat-continentală cu variații mari de temperatură și precipitații. Temp. medie anuală oscilează între 2°C în zona montană înaltă și 8-9°C în reg. subcarpatică și pe valea Siretului. Precipitațiile însumează 550 mm anual în zonele colinare și peste 1.100 pe culmile muntoase. Vînturi predominante dinspre N, NV și NE. Rețeaua hidrografică aparține bazinului mijlociu al Siretului, care colectează toate apele din zona carpatică și subcarpatică prin intermediul Trotușului și Bistriței inf. Numeroase lacuri artificiale au fost construite, în scopuri hidroenergetice, pentru alimentare cu apă și irigații, pe rîurile Bistrița (Gîrleni, Lilieci, Șerbănești), Tazlău (Belci), Uz (Poiana Uzului) etc. Resurse naturale: păduri de conifere, zăcăminte de țiței, (Zemeș, Lucăcești, Solonț, Modîrzău, Moinești, Tescani, Geamăna, Dofteana etc.), de cărbune brun (Asău, Comănești, Dărmănești, Leorda), de gaze naturale (Găiceana, Găvănești, Huruiești), de sare gemă (Tîrgu Ocna) și săruri de potasiu (Arșița, Solonț, Stănești, Găleanu); exploatări de gresii (Goioasa, Comănești, Sălătruc ș.a.), de calcar (Solonț, Ștefan cel Mare) și tufuri vulcanice (Cleja, Biribești, Gura Rătăcăului). Izv. minerale carbogazoase, slab sulfuroase, clorurate, bicabornatate sodice, calcice (Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna, Moinești). Economia: În 1989, activitatea industrială se desfășura în 48 de întreprinderi, concentrate cu precădere în arealul văii Trotușului. Cele mai importante ramuri ind. (1989): ind. combustibililor (35,6 la sută din prod. globală a jud.), apoi ind. chimică și de prelucr. petrolului, 16,5 la sută (combinatul chimic de la Borzești, combinatul de cauciuc sintetic de la Onești, rafinăriile de la Dărmănești și Onești), ind. energiei electrice și termice (termocentralele Onești, Comănești, Dărmănești și hidrocentralele de la Buhuși, Racova, Gîrleni, Bacău I și II de pe Bistrița, cea de la Galbeni pe Siret și cea de la Poiana Uzului pe Uz), ind. constr. de mașini și de prelucr. metalelor (11,3 la sută), care produce utilaje pentru ind. chimică, ușoară și alim. (Bacău, Onești, Buhuși), mașini unelte, utilaje agricole, avioane, repere pentru utilaj petrolier (Bacău), ind. textilă (Bacău, Buhuși), ind. de expl. și prelucr. lemnului (Agăș, Tîrgu Ocna, Bacău, Comănești), ind. piel. și încălț. (Bacău), celulozei și hîrtiei (Bacău), alim. (zahăr, produse lactate, preparate din carne, băuturi alcoolice, bere etc.). Agricultura, complexă și echilibrată, se bazează în principal pe pomicultură și pe culturi de cîmp, îmbinate cu creșterea animalelor. În 1989, terenurile arabile, (178.628 ha) erau cultivate cu porumb (64.964 ha), grîu și secară (53.550 ha), plante de nutreț (20.567 ha), sfeclă de zahăr plante uleioase, cartofi, legume etc. Pomicultura se practică în special în depr. Tazlău-Cașin (meri, pruni, cireși, peri etc.), iar viticultura pe pantele culmii Pietricica și pe terasele Trotușului și Tazlăului (Parava, Orbeni, Sascut, Urechești Valea Seacă etc.). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 362,1 mii capete ovine, 191,2 mii capete bovine, 274,4 mii capete porcine, 3.766,4 capete păsări crescute în cadrul unor ferme moderne; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 226 km (191 km linii electrificate), iar cea a drumurilor publice 2.301 km, dintre care 510 km modernizate; aeroport la Bacău. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 535 școli generale, 25 licee, un institut de învățămînt superior (universitate), teatru dramatic, teatru de păpuși, orchestră simfonică (la Bacău), muzee, 552 biblioteci, 220 cinematografe, care memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, determinat de varietatea și atractivitatea peisajului geografic și antropic (valea Trotușului cu o succesiune de defilee și bazinete, valea și defileul Uzului cu lacul de acumulare Poiana Uzului, valea Bistriței cu peisajul urbanistic al municipiului Bacău etc.), de monumentele și locurile istorice (cîmpurile de luptă de la Oituz, mănăstirile Cașin, Cireșoaia, biserica din Borzești – ctitorie din 1493-1494 a lui Ștefan cel Mare, biserica Precista din Bacău etc.), de monumente ale naturii codrul secular de la Runc, parcul dendrologic de la Hemeiuș, unde se află și un relict terțiar – Ginkobiloba), precum și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna ș.a. Indicativ auto: BC.

ROCĂ. Subst. Rocă, șist; rocă vulcanică, rocă eruptivă, rocă magmatică, rocă sedimentarâ. Acaustobiolit; andezit; aplit; ardezie; argilă, lut, humă (pop.); asfalt; batolit; bauxită; bazalt; biolit; brecie; calcar, piatră-de-var (pop.); caolin; caustobiolit; cărbune, antracit, huilă, lignit, turbă; dacit; diorit, dolomită; filit; fonolit; fosforit; gabro; gnais; granit; granulit; grandiorit; grohotiș; guano; jasp; kimberlit; labradorit; lidită; loess; marmoră; marnă; micașist; migmatită; nisip, obsidian, pegmatit; peridotit; piatră, piatră ponce; pietriș; pirolit; pisolit, porfir; porfirit; radiolarit; riolit; serpentin; sienit; silex; șmirghel; talc, steatit; trahit; tuf, tufit. Mină, baie (reg.), carieră. Petrografie; litologie, Petrologie. Petrograf. V. mineral.

CARAȘ-SEVERIN, jud. în SV României, pe stg. Dunării, în zona de contact a Carpaților Meridionali cu M-ții Banatului, la granița cu Iugoslavia; 8.503 km² (3,58% din supr. țării – al treilea ca mărime după jud. Timiș și Suceava); 399.788 loc. (1991), din care 58,3% în mediul urban; densitate: 46,1 loc./km². Reșed.: municipiul Reșița. Orașe: Anina, Băile Herculane, Bocșa, Caransebeș, Moldova Nouă, Oravița, Oțelu Roșu. Comune: 69. Relief predominant muntos (65,4% din supr. jud.) reprezentat prin masive aparținînd atît Carpaților Meridionali (Țarcu, Godeanu, Cerna, Mehedinți) cît și Carpaților Occidentali (Poiana Ruscă, Dognecea, Semenic, Anina, Almăj, Locva). Relief carstic (pod. și depr. carstice, izbucuri, cheile Nerei, Crașului ș.a. peșterile Popovăț, Comarnic, Buhui ș.a.). Culoare depresionare, tectono-erozive, Bistra și Timiș-Cerna, cu relief colinar și de terase, sînt considerate zone ce separă Carpații Meridionali de cei Occidentali. Dealurile ocupă supr. restrînse (10,8%) în N și V jud. (Dealurile Pogănișului sau Buziașului, Tirolului și Oraviței), iar cîmpiile se desfășoară numai în partea de V a jud. (C. Timișului). O categorie aparte o reprezintă depr. (Caransebeș, Almăș, Caraș-Ezeriș ș.a.) și Defileul Dunării. Clima este temperat-continentală, moderată, cu influențe submediteraneene, reflectate în valorile termice pozitive din timpul iernii. Temp. medie anuală variază între 11,5°C în depr., 9°C în reg. munților mijlocii și 0°C pe cele mai mari înălțimi din M-ții Țarcu și Godeanu. Precipitațiile atmosferice variază cu alt. (650 mm anual în cîmpie, 750 mm în zona dealurilor și peste 1.200 mm pe culmile munților). Terit. jud. C.-S. se află sub influența mai multor vînturi predominante: austrul dinspre S-V, coșava (vînt violent) dinspre V, hațeganul dinspre NE și Vîntul Mare (de tip foehn) dinspre S. Rețeaua hidrografică, cu aspect radial, este tributară direct Dunării, care străbate jud. la S, pe 60 km. Pr. cursuri de apă sînt: Timiș cu Bîrzava, Bistra și Pogăniș, Caraș, Nera, Cerna. Resurse naturale: zăcăminte de huilă (Anina, Doman, Secu, Ponor, Cozla, Baia Nouă, Rusca Montană), cărbune brun, lignit, șisturi bituminoase (Anina, Oravița), min. de fier (Ocna de Fier, Dognecea, Băuțar), mangan (Delinești), cupru (Moldova Nouă, Oravița, Rusca Montană) plumb (Ruschița), zinc (Dognecea), bor, azbest (Bozovici, Teregova), talc și mică (Marga, Voislova, Bucova ș.a.), feldspat, marmură (Ruschița, Bocșa, Rusca Montană), andezite și tufuri andezitice, bentonite, calcare (Doman), nisip metalurgic (Doclin), gresii, argile ș.a. O bogăție aparte o reprezintă pădurile și apele minerale termale (55°C), sulfuroase, sodice, calcice, magneziene de la Băile Herculane. Economia. În 1989, pe terit, jud. funcționau 39 de întreprinderi aparținînd ind. extractive (Anina, Doman, Secu, Moldova Nouă, Ocna de Fier ș.a.), metalurgiei feroase (Reșița, Oțelu Roșu), constr. de mașini și prelucr. metalelor, în cadrul cărora se fabrică motoare pentru locomotive Diesel, hidraulice și electrice, generatoare pentru termocentrale, poduri rulante, macarale-turn și portuare pivotante, turbine, turbosuflante, reductoare, utilaje pentru morărit, pentru drumuri, pentru ind. chimică și alim. etc. (Reșița, Bocșa, Caransebeș, Topleț, Moldova Nouă, Anina). Există întreprinderi ale ind. energiei electrice (termocentralele de la Reșița, Oțelu Roșu, Anina și hicrocentrala de la Văliug), ind. cocso-chimice (Reșița), mat. de constr., prelucr. lemnului (Balta Sărată-Caransebeș, Anina, Zăvoi, Teregova, Mehadia, Oravița, Bocșa ș.a.), alim. etc. Agricultura are un caracter mixt (vegetal și zootehnic), purtînd amprenta tipului agricol colinar și montan (pășuni și fînețe naturale extinse). În 1989 supr. arabile (133.512 ha) erau cultivate cu porumb (58.286 ha), grîu și secară (30.069 ha), orz, ovăz, plante pentru nutreț, cartofi, plante pentru ulei, legume etc. Livezile (pruni, meri, peri) sînt situate în culoarul depr. Timiș-Cerna și în depr. Almăj. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 83 mii capete bovine (predominant din rasele Pinzgau și Bălțata românească), 396,7 mii capete ovine, 116,6 mii capete porcine (mai ales rasele Marele alb și Mangalița), 21 mii capete cabaline; apicultură, avicultură și sericicultură dezvoltate. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară, cu o lungime de 367 km (150 km electrificate), reprezintă puncte terminus sau segmente din trasee magistrale. În jud. se află prima c. f. construită pe terit. actual al României (1846-1854), între Baziaș și Oravița. Drumurile publice măsoară 1.889 km din care 695 modernizate. Transport fluvial pe Dunăre, prin intermediul portului Modova Nouă. Aeroport la Caransebeș. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): un institut de subingineri (la Reșița), două teatre dramatice (la Reșița și Oravița cel mai vechi din țară, 1817), o orchestră simfonică, 271 școli generale, 19 licee, 313 biblioteci, 120 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Prin numeroasele locuri istorice și arheologice (castrele și așezările civile romane Ad Mediam, azi Mehadia, Ad Panonias, azi Teregova, ruinele orașului roman Tibiscum, azi Jupa, drumul roman Laederata-Tibiscum păstrat intact pe c. 5 km lungime), prin peisajul natural variat cu numeroase rezervații naturale și monumente ale naturii (Cheile Carașului, în lungul cărora se află 31 de peșteri, printre care Buhui, Comarnic, Popovăț, Liliecilor ș.a., Cheile Nerei cele mai lungi din țară, 21 km, ale Minișului, Globului, Gîrliștei, în cadrul cărora se află izbucul Bigăr și peștera Plopa, defileul Dunării cu Cazanele Mari și Mici, Valea Cernei etc.), precum și prin prezența unor complexe turistice (Muntele Mic, Crivaia, Poiana Mărălui, Semenic, Trei Ape) și stațiuni balneoclimaterice (Băile Herculane) jud. C.-S. are un potențial turistic ridicat, cu un intens trafic de sejur și de tranzit. Indicativ auto: CS.

BISTRIȚA-NĂSĂUD, jud. în N României, în jumătatea septentrională a Transilvaniei, în bazinul superior al Someșului Mare; 5.305 km² (2,23% din supr. țării); 329.124 loc. (1991), din care 36,39% în mediul urban; densitate: 56,1 loc/km². Reșed.: municipiul Bistrița. Orașe: Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi. Comune: 53. Relief predominant muntos (M-ții Țibleș, Rodna, Bîrgău, Călimani), de dealuri și podiș (Dealurile Bistriței, Piemontul Călimanilor, partea de N a Pod. Transilvaniei și cea de NV a Pod. Someșan) în cadrul cărora se individualizează cîteva depr. de tip subcarpatic (Bistrița, Dumitra, Șieu, Budac ș.a.). Climă temperat-continentală, moderată, cu diferențieri în funcție de unitățile de relief, supusă uneori, în timpul iernii, influenței maselor de aer polar. Temp. medie anuală este de 9°C în zona deluroasă și de 0°C în reg. montane înalte. Precipitațiile atmosferice variază între 650 și 1.400 mm anual. Vînturi predominante dispre V. Rețeaua hidrografică este reprezentată de cursul superior al Someșului Mare care colectează numeroase rîuri mai mici (Anieș, Ilva, Cormaia, Sălăuța, Ilișua, Șieu, Meleș ș.a.). Resursele naturale: cărbuni (Budacu de Jos, Galații Bistriței), gaze naturale (Matei, Enciu, Stupini, Urmeniș, Monor ș.a.), min. neferoase sub formă de polimetale în care predomină plumbul, zincul și piritele cuprifere (Valea Vinului, Rodna, Parva, Valea Borcutului), grafit (Anieș, Maieru), marmură (Anieș, Cormaia, Parva, Sîngeorz-Băi), caolin (Parva, Sîngeorz-Băi), sare (Parva), roci de constr. (andezite, dacite, tufuri vulcanice, argile) la Măgura Ilvei, Sîngeorz-Băi, Anieș, Zagra ș.a., păduri (peste 1/3 din supr. jud.), izv. cu ape minerale bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, feruginoase, carbogazoase, clorurate (Sîngeorz-Băi, Anieș, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Sanț, Rodna, Parva, Dumitra, Josenii Bîrgăului ș.a.). Economia: în 1989, industria era reprezentată prin 34 de întrep. aparțînînd metalurgiei feroase, care produc oțel moale și laminate subțiri (Beclean, Rodna), constr. de mașini și prelucr. metalelor, în cadrul căreia se realizează mașini și utilaje, motoare electrice, instalații tehnologice complexe pentru ind. metalurgică etc. (Bistrița), mat. de constr. (armături ind. din oțel, prefabricate din beton, cahle de teracotă) cu centrul la Bistrița, Beclean, Sîngeorz-Băi, Măgura Ilvei, chimică (materiale plastice la Năsăud), expl. și prelucr. lemnului (Bistrița, Rodna, Năsăud, Prundu Bîrgăului, Măgra Ilvei ș.a.), celulozei și hîrtiei (Prundu Bîrgăului), textilă (Bistrița, Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi), sticlărie pentru menaj (Bistrița) și alim. (preparate din carne și lapte, semipreparate din legume și fructe, produse zaharoase și de panificație etc.). Agricultura deține o pondere însemnată în economia jud., fiind specializată, cu precădere, în pomicultură și și creșterea animalelor. În 1989, în structura culturilor agricole predominau porumbul (35.976 ha), plantele de nutreț (19.838 ha), grîul și secara (17.955 ha), sfecla de zahăr, cartofii ș.a. Pomicultura, în cadrul căreia predomină merii, prunii și perii, are condiții optime de dezvoltare în reg. Dealurilor Bistriței, Lechinței, Năsăudului și Piemontului Călimanilor. Podgorii compacte se află în zona localit. Lechința, Dumitra, Viișoara și Teaca. Sectorul zootehnic, favorizat de întinsele pășuni naturale și de cultura plantelor furajere, cuprindea în 1990, 338 mii capete ovine, 121,3 mii capete bovine (în special rasele Pinzgau și Bălțata românească), 20,7 mii capete taurine, 199,9 mii capete porcine. Avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 365 km (88 km electrificată) dispunînd de cîteva noduri de c. f. (Năsăud, Beclean, Salva, Ilva Mică) prin care trec două magistrale feroviare importante: București-Baia Mare și Cluj-Napoca-Vatra Dornei. Lungimea căilor rutiere este de 1.304 km, din care 295 km drumuri modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): un colegiu tehnic, 281 școli generale, 16 licee, 313 biblioteci, muzee, 104 cinematografe, case memoriale ș.a. Turism: Jud. dispune de un potențial turistic ridicat legat de complexitatea și varietatea peisajului natural, de monumentele istorice și de artă, de bogăția și diversitatea elementelor folclorice și etnografice, cît și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Sîngeorz-Băi, Rodna, Ilva Mică. Zonele montane, cu numeroase trasee turistice și obiective de atracție (peisaj alpin, rîuri repezi, lacuri glaciare, defilee, pasuri pitorești, peșteri, izv. minerale etc.) reprezintă reg. turistice cu cea mai mare afluență. Vestigii istorice și de artă (stațiunile neolitice de la Bistrița, Slătinița, Năsăud ș.a., cele dacice și daco-romane de la Sînmihaiu de Cîmpie, Archiud, castrele romane de la Odorheiu Bistriței, Livezile, Ilișua, cetățile de la Rodna, Bistrița, Ciceu, Anieș, castelele feudale de la Urmeniș, Posmuș ș.a.). Vestite zone de artă populară și folclor pe văile Someșului, Bîrgăului, Șieului ș.a. Case memoriale: George Coșbuc din Hordou (azi com. George Coșbuc), Liviu Rebreanu din Tîrlișua etc. Indicativ auto: BN.

NISIP, nisipuri, s. n. 1. Sediment provenit din sfărîmarea blocurilor de granit, gresie, gnais și care se prezintă sub forma unei acumulări de granule mici, depuse mai ales în straturi, dune, pe terasele apelor, în grinduri etc. Apuci întăi pe un drum de nisip, urmînd litoralul. SADOVEANU, O. L. 12. Un cuptor e roșiul soare, Și cărbune sub picioare E nisipul. COȘBUC, P. I 222. Luna răsărise dintre munți și se oglindea într-un lac mare și limpede ca seninul ceriului. În fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur. EMINESCU, N. 6. Valuri albe [de zăpadă] trec în zare, se așază-n lung troian Ca nisipurile dese din pustiul african. ALECSANDRI, P. III 13. ◊ Expr. Ca nisipul (mării) = în număr foarte mare. Mulți ca frunzele de brad, Ca nisipul de pe vad. ALECSANDRI, P. P. 214. (În forma năsip) Oamenii cresc în îndestulare și se înmulțesc ca năsipul mării. RUSSO, O. 25. A clădi pe nisip = a întreprinde o acțiune fără a avea o bază care să o susțină, fără sorți de izbîndă. ♦ Material mineral, natural sau artificial alcătuit din granule de dimensiuni mici, folosit la prepararea mortarului și a betonului, ca materie primă la fabricarea sticlei, a obiectelor de ceramică etc. 2. (Uneori determinat prin «la rinichi») Depunere de granule fine compuse din oxalați, urați etc., care se formează într-un rinichi bolnav. V. litiază. – Variantă: (regional) năsip (SADOVEANU, Z. C. 128, CREANGĂ, O. A. 65, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107) s. n.

CĂRBUNE (< lat. carbo, -onis) s. m. I. 1. Rocă sedimentară organogenă, caustobiolitică, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia. C. s-au format (autohton sau alohton), prin depunerea în ape marine de litoral, unde marea invadează uscatul periodic (c. paralici), în mlaștini sau în ape dulci (c. limnici). În zăcămînt, c. se prezintă ca o masă de culoare galbenă-brună pînă la neagră, întreruptă de intercalații de steril. Conține carbon (55-96,5%), oxigen (2,5-40%), hidrogen (1-6%), azot (sub 2%), fosfor, sulf ș.a. Principalele tipuri sunt: c. humici (turbă, lignit, c. brun, huilă, antracit), c. sapropelici (boghead, cannel) și c. liptobiolitici proveniți prin transformarea resturilor de plante bogate în subtanțe rășinoase și ceroase. Cei mai vechi c. s-au format în Devonian. Alături de țiței, c. reprezintă principalul combustibil mineral și sursă de materii prime. ♦ (CHIM.) C. activ = c. cu structură poroasă, a cărui putere de adsorbție a fost mărită printr-un tratament fizico-chimic, utilizat la recuperarea gazolinei din gazele de sondă, epurarea apelor, reținerea noxelor din aer sau dezodorizarea aerului. C. animal = c. de oase sau de deșeuri animale, obținut prin calcinarea oaselor, folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, ca adsorbant intestinal sub formă de c. medicinal. ♦ (GEOL.) C. brun = varietate de c. humic, compact, sticlos, casant, cu urma brună, avînd un conținut mediu de 67-79% c. și o putere calorică de 5.400-7.200 kcal/kg; se utilizează drept combustibil. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ♦ C. de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. 3. Creion obținut dintr-un lemn de esență moale (plop, lemn-cîinesc etc.), carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe; p. ext. lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (MED., MED. VET.) Antrax. 2. (MED. VET.) C. emfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei. Se manifestă prin apariția în musculatură a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (FITOPAT.) Tăciune (2).

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

BULGARIA, stat în SE părții centrale a Europei, în Pen. Balcanică; 110,9 mii km²; 9 mil. loc. (1989). Limba de stat: bulgara. Cap.: Sofia. Orașe pr.: Plovdiv, Varna, Ruse, Burgas. Pop. urbană: 63,5%. Este împărțit în opt regiuni și capitala. Țară muntoasă, traversată în centru de M-ții Balcani (Stara Planina) și M-ții Sredna Gora, care în SV trec în munții, mai înalți, Rila și Rodopi (alt. max. din B., 2925 m, vf. Musala). În N alt. coboară treptat spre valea Dunării (Pod. Prebalcanic). Climă temperat-continentală cu cu nuanțe mediteraneene în S. Expl. de cărbuni (34,3 mil. t., 1988), cupru, zinc, plumb, bauxită, min. de fier, mangan, petrol și expl. forestiere. Ind. dă peste 60% din venitul național. Produce energie electrică (44,3 miliarde kWk, 1988), oțel, metale neferoase, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, autovehicule, nave, produse chimice, ciment (5 mil. t., 1989), țesături, zahăr, conserve de fructe, vinuri (3,7 mil. hl., 1988), esențe de trandafir. Terenurile cultivate reprezintă 37,3% din terit. B. pe care se cultivă grîu (4,7 mil. t, 1988), secară, porumb (1,6 mil. t., 1988), orez, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun (117 mii t., 1988), bumbac, in, cînepă. Pomicultură, legumicultură, viticultură (929 mii t. struguri, 1988) și vaste culturi de trandafiri. Pășunile și fînețele reprezintă 18,3% din supr. țării pe care se cresc ovine (8,9 mil. capete, 1988), bovine, porcine (4 mil. capete, 1988); e dezvoltată și sericicultura. C. f.: 4.300 km (2.588 km electrificați, 1988). Căi rutiere: 36.897 km (258 km autostrăzi, 1988). Flota comercială: 1,2 mil. t. Moneda: 1 leva = 100 stotinki. Exportă echipament ind., mijloace de transport (c. 1/2), produse alim., materii prime, bunuri de larg consum ș.a. și importă combustibili, materii prime minerale și produse metalurgice (c. 1/2), echipament ind., mijloace de transport (c. 1/3), materii prime agricole și forestiere, produse chim. ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi trace, terit. B. a făcut parte în sec. 1-4 din Imp. Roman, iar în sec. 5-7 din cel Bizantin. În sec. 5-6 terit. țării a fost populat de triburi slave, iar în a doua jumătate a sec. 7 de triburile protobulgare, asimilate de slavi în procesul cristalizării relațiilor feudale. În 681 se creează primul țarat bulgar, cu capitala la Pliska, care a dăinuit pînă în 1018, cînd a fost cucerit de bizantini. Ocupația bizantină s-a menținut pînă la răscoala din 1185-1186, condusă de frații Petru și Asan, de origine românească, în urma căreia s-a creat Imp. Vlaho-Bulgar, care a atins o mare înflorire în timpul domniei lui Ioan Asan II (1218-1241). La sfîrșitul sec. 14, B. a fost cucerită de turci, sub stăpînirea cărora a rămas cinci secole. Lupta de eliberare a poporului bulgar de sub jugul otoman a luat amploare în sec. 19, culminînd cu răscoala din mai 1876. În urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878), B. a fost eliberată și proclamată principat (1878), sub suzeranitatea Imp. Otoman; la 5 oct. 1908 și-a proclamat independența, iar Ferdinand de Saxa-Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al bulgarilor. În 1912-1913, B. a participat la războaiele balcanice (în urma cărora o serie de terit. au ieșit din componența statului bulgar), iar 1915 a intrat în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. Înfrîngerea Bulgariei, care a semnat Pacea de la Neuilly (1919), a favorizat ascensiunea lui A. Stamboliiski, ostil participării la război. Conducător al Uniunii Populare Agrare, el a preluat puterea, fiind răsturnat în 1920 de forțele de dreapta. Pentru a pune capăt instabilității politice, Boris al III-lea a introdus un regim autoritar (1934). Orientarea revizionistă a politicii externe a apropiat B. de Germania nazistă. B., beneficiind de sprijinul Puterilor Axei și al U.R.S.S., a silit România să-i retrocedeze Cadrilaterul (1940) și a participat, alături de Germania și Italia, la ocuparea Greciei și Iugoslaviei. În stare de război cu Marea Britanie și Franța, B. a rămas neutră față de U.R.S.S., care i-a declarat, totuși, război (5 sept. 1944). Intrarea Armatei Roșii în B. a făcut posibilă luarea puterii de către comuniști (9 sept. 1944), care au trecut la epurări sîngeroase, apoi la eliminarea adversarilor politici (execuția lui N. Petkov). Monarhia a fost abolită (15 sept. 1946), B. devenind republică populară. Regimul comunist sub conducerea lui Todor Jivkov, s-a angajat în industrializarea și colectivizarea forțată și a secondat cu fidelitate U.R.S.S., în acțiunile de politică externă. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului, au avut loc manifestații de stradă soldate cu înlăturarea lui Todor Jivkov în nov. 1989. Sub presiunea populară președintele Petăr Mladenov, implicat în intenția de reprimare a mișcărilor revoluționare de la sfîrșitul anului 1989, a demisionat (1990). Funcția de șef al statului a fost preluată de liderul grupărilor de opoziție, Jelio Jelev.

MÍNĂ¹ s. f. 1. (Adesea urmat de determinări arătînd felul, natura) Loc subteran cu zăcăminte de substanțe minerale utile; galerie, ansamblu de galerii și construcții de suprafață amenajate cu lucrări și instalații în scopul extragerii acestor substanțe; (învechit și regional) ocnă, baie, (învechit) madem (2), minieră (1). Un trup solid ce se scoate de prin minuri (ocne). VÎRNAV, L. 138^r/7. Aduce mare folos proprietarilor de mine (băi). AR (1830), 358¹/44. În Carolina de amiaza zi (în America) s-a descoperit o mină (ocnă) de aur. CR (1833), 263²/41. Încă din veacul al XI[-lea] prelucra minile cele înavuțite de arină de aur. ASACHI, S. L. II, 17. Lucrarea minelor (a. 1844). CAT. MAN. I, 620. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor. NEGRUZZI, S. I, 312. Mai înainte, aceste mine de sare prezentau un aspect înspăimântător. BOLiNTiNEANU, O. 432. Lege pentru cruțarea pădurilor și exploatarea minelor. MAIORESCU, D. II, 240. Apăreau mine scobite în pîntecul pămîntului. C. PETRESCU, R. DR. 37. Intensificarea producției minelor de aur. OȚETEA, R. 311. Lucrări miniere de explorare și deschidere la minele auro-argintifere. LEG. EC. PL. 428. Închipuiți-vă ceea ce e îndrăzneț, gigantic și trepidant în această imagine și vă veți da seama ce înseamnă o mină de cărbuni. BOGZA, V. J. 71, cf. id. A. Î. 120. Tăcerea fundurilor de mină. BARANGA, V. A. 30. ◊ F i g. (Cu aluzie la izvorul nesecat al zăcămintelor) Natura . . . este pentru poezie o mină . . . plină de îndestulare. HELIADE, GR. P. 14/23. Căsătoria, dar, devine pentru dînsul o nouă mină de exploatat. FILIMON, O. I, 97, cf. 128, 255. Știința lui. . . este o mină de considerații, de apropieri, de comparații, care dau o mai mare forță creației sale. IBRĂILEANU, S. 280. 2. (Rar) Galerie săpată pentru a servi la aruncarea în aer a unei întărituri a dușmanului. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LTR². 23. Dispozitiv complex care se așază pe pămînt, în pămînt, sub apă etc. și care explodează la atingere sau la comandă (pentru a înlătura un obstacol, pentru a distruge obiective inamice în timp de război etc.). Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. NEGRUZZI, S. I, 6, cf. 228. Tîrnăcopul, pila, mina mușcă stînca cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I, 231. Ca o scînteie într-o mină de pulbere, glasul domnului aprinsese inimile noroadelor. SADOVEANU, O. I, 181. Au fost scoase minele, au fost strînse obuzele neexplodate. STANCU, U.R.S.S. 189. Se fabrica în realitate armament, piese pentru mine de cîmp. BENIUC, M. C. I, 263, cf. 337. 4. Vergea de grafit, care lasă urme pe hîrtie și se utilizează la confecționarea creioanelor. Mine pentru creioane mecanice. NOM. MIN. I, 345. – Pl.: mine și (învechit, rar, 1) minuri. – Din fr. mine, germ. Mine.@

AUTO- „însuși, singur, de la sine, spontan, automat, prin mijloace proprii, automobil”. ◊ gr. autos „el însuși” > fr. auto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. auto-. □ ~alogamie (v. alo-, v. -gamie), s. f., prezența în cadrul aceleiași specii a unor indivizi parțial autogami și parțial alogami; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., 1. Scriere literară aparținînd genului epic, în care autorul își povestește viața. 2. Biografia unei persoane, scrisă de ea însăși; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a organismelor individuale; sin. idiobiologie; ~blast (v. -blast), s. n., microorganism sau germen solitar; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin autofecundare; ~carpie (v. -carpie), s. f., autogamie urmată de formarea fructului; ~cartograf (v. carto-, v. -graf) s. n., aparat pentru obținerea de planuri și hărți prin restituția automată a fotogramelor; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care se bucură de autocefalie. 2. Care se conduce singur; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., independență a unei biserici ortodoxe naționale; ~cheratoplastie (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație plastică, de refacere a corneei distruse, cu material prelevat de la aceeași persoană; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care este capabil să se miște fără a primi impuls din afară; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de topire a unui țesut organic prin fermenți proprii; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care răspîndesc semințele prin deschiderea bruscă a fructelor; ~corie (v. -corie₂), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor și fructelor prin mijloace proprii; ~crat (v. -crat), adj., s. m. și f. (conducător) cu puteri absolute; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt, în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin imprimarea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom obișnuit de care se prind cromozomii sateliți în timpul procesului meiotic; ~dem (v. -dem), s. n., populație formată din indivizi care se reproduc prin autofertilizare; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc diferite zone ale suprafeței aceleiași celule; ~dinamic (v. -dinamic), adj., care este mișcat de propria sa forță; ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat, destinat curselor de automobile; ~ecolalie (v. eco-₁, v. -lalie), s. f., simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte; ~erastie (v. -erastie), s. f., dragoste excesivă față de propria-i persoană, devenită obiectul instinctual sexual deviat; sin. narcisism; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor la excitațiile interne; ~fag (v. -fag), adj., care prezintă autofagie; ~fagie (v. -fagie), s. f., consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției; ~fen (v. -fen), adj., (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă care se manifestă autonom în cursul transplantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., autogam*; ~filie (v. -filie₁), s. f., autoapreciere exagerată patologic; ~filogenie (v. filo-₁, v. -geme₁), s. f., dezvoltare a unor frunze din lamina altor organe foliare; ~fit (v. -fit), s. m., făt teratologic care poate trăi în viața extrauterină; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe care se nutresc, prin fotosinteză, direct din materia organică; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre plante) care își produce singur substanțele nutritive; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi singur; ~fonie (v. -fonie₁), s.f, rezonanță obsedantă a propriei voci; ~fonomanie (v. fono-₂, v. -manie), s. f., tendință patologică spre sinucidere; ~fundoscop (v. -fundo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop pentru examinarea fundului de ochi propriu; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care fecundația se realizează cu polen din staminele florii în care se află și pistilul; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare; 2. Tip de autofecundare la protozoare, constînd în unirea a două nuclee formate în aceeași celulă; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Creat sau existent prin sine însuși. 2. A cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (Despre sudură) Care utilizează energia termică produsă de arderea acetilenei în oxigen; ~geneză (v. -geneză) s. f., 1. Reproducere prin polen propriu. 2. Teorie conform căreia dezvoltarea în natura vie se datorează exclusiv factorilor interni ereditari, negîndu-se acțiunea mediului ambiant. 3. Teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; sin. generație spontanee; ~genie (v. -genie₁), s. f., capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce; ~genotipic (v. geno-₁, v. -tipic), adj., care provine din același genotip; sin. izogenetic; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., cunoaștere de sine însuși; ~gonie (v. -gonie), s. f., autogeneză* (1, 2, 3); ~graf (v. -graf), adj., s. n., 1. adj. și s. n., (Text, document) scris de autorul însuși. 2. s. n., Aparat folosit în fotogrammetrie la măsurarea corpurilor cu ajutorul fotogramelor terestre; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu prin care se reproduc pe o piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. 2. Produs tipografic obținut prin acest procedeu; ~gramă (v. -gramă), s. f., telegramă trimisă automobiliștilor în deplasare și afișată la stațiile de benzină; ~hematoterapie (v. hemato-, v. -terapie), s. f., tratament care constă în injectarea de sînge provenit dintr-o venă a aceluiași bolnav; sin. autohemoterapie; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., distrugere a globulelor roșii de către propriul ser al bolnavului; ~hemoterapie (v. -hemo-, v. -terapie), s. f., autohematoterapie*; ~historadiografie (v. histo-, v. radio-, v. -grafie), s. f., histoautoradiografie*; ~homogamie (v. homo-, v. -gamie), s. f., autopolenizare excepțională; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește și în prezent; sin. indigen, aborigen. 2. Care este limitat la un areal restrîns. 3. Relativ la cărbunii care s-au format pe locul de origine a plantelor din care aceștia provin. 4. Referitor la formațiile geologice care nu au suferit mișcări tectonice de translație; ~htonie (v. -htonie), s. f., caracter autohton; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație patologică a eului propriu; ~leucocitoterapie (v. leuco-, v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a leucocitelor provenind de la aceeași persoană; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă magmatică înglobată în altă rocă, cu care a provenit din aceeași magmă inițială; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere tipografică a lucrărilor executate direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a celulelor și țesuturilor organice sub acțiunea enzimelor proprii; sin. autocitoliză, autopepsie, autoproteoliză; ~log (v. -log), adj., s. n., 1. s. n., Produs sau component care provine de la același organism. 2. adj., Ceea ce apare în mod natural într-un anumit sector organic sau care este prezent în mod normal în țesuturile sau umorile corpului. 3. (Despre un neoplasm) Provenit din celule care apar în mod normal în organul respectiv; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., proces de autofecundare, la care copulează doi gameți sau două nuclee de același sex; ~mizofobie (v. mizo-, v. -fobie), s. f., teamă patologică de mirosuri neplăcute, care ar putea proveni de la propria persoană; ~mobil (v. -mobil), adj., care se mișcă prin el însuși sau care se mișcă cu ajutorul unui motor propriu; ~morf (v. -morf), adj., privind mineralele rocilor limitate de formele cristaline proprii speciei lor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare organică morfologică și. funcțională, condiționată de factori interni; ~nastie (v. -nastie), s. f., curbură de creștere inegală a organelor vegetale datorită unor cauze interne; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., operație chirurgicală de excludere funcțională totală a rinichiului tuberculos; ~nictitropic (v. nicti-, v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care în mod spontan își ia poziția obișnuită din timpul nopții; ~nom (v. -nom₁), adj., care se bucură de autonomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Drept al unui stat de a se administra singur. 2. Faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 3. Distanță maximă pînă la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul etc. fără a se mai alimenta cu combustibil pe parcurs; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., partenogeneză sub acțiunea unui stimul fizic sau chimic; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre organisme) care trăiește permanent în stratul superior al apelor mării; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., autoliză*; ~plasmoterapie (v. plasmo-, v. -terapie), s. f., utilizare a plasmei sanguine în scop terapeutic; ~plast (v. -plast), s. n., granulă de clorofilă; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la reacțiile sau la adaptările orientate spre modificarea organismului propriu; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurigicală de refacere a unui țesut organic distrus cu material prelevat ce la același individ; ~plazie (v. -plazie), s. f., proces de dezvoltare în care unele celule ale embrionului se diferențiază morfologic și biologic într-o anumită direcție; sin. autodiferențiere^[1]; ~pneumocefalie (v. pneumo-, v. -cefalie), s. f., formație tumorală intracraniană plină cu aer sau cu gaz; ~podiu (v. -podiu), s. n., zona distală a membrelor toracale sau pelviene; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid poliploid care prezintă mai mult de două garnituri cromozomale; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre organisme) care prosperă în ape curgătoare; ~proteoliză (v. proteo-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~radiografie (v. radio- v. -grafie), s. f., metodă modernă de cercetare, bazată pe studiul imaginii obținute pe o peliculă radiografică a unui organ sau țesut ccnținînd o substantă radioactivă; ~scoliotropic (v. scolio-, v. tropic), adj., care prezintă autotropism; la care organele vegetale cresc și se dezvoltă în linie curbă; ~scopie (v. -scopie), s. f., percepție halucinatorie, care constă în faptul că bolnavul are impresia că se vede pe sine însuși; ~seroterapie (v. sero-, v. -terapie), s. f., metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., proces de împerechere a cromozomilor cu aceeași origine, în meioză; ~spor (v. -spor), s. m., aplanospor forma în celula parentală și asemănător cu aceasta; ~terapie (v. -terapie), s. f., vindecare a unei boli pe cale naturală; ~tetraploid (v. tetraplo-, v. -id), s. m., hibrid tetraploid care prezintă genomuri asemănătoare; ~tip (v. -tip), s. n., tip de taxon stabilit de autorul însuși; ~tipie (v. -tipie) s. f., procedeu fotochimic de executare a unui clișeu zincografic cu ajutorul unor puncte sau linii de diferite mărimi; ~tipografie (v. tipo-, v. -grafie), s. f., tipar înalt, ale cărui clișee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe care imaginile au fost executate direct; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. (La unele animale) Pierdere reflexă și spontană, în caz de primejdie, a unei părți a corpului (coadă, apendice, picior etc.) care, ulterior, se poate regenera. 2. Capacitate a unor vegetale de a pierde și apoi de a reface anumite părți ale organismului; ~trof (v. -trof), adj., care este capabil să-și producă singur substanțele organice necesare, pornind de la elemente minerale; ~trofie (v. -trofie), s. f., capacitate a plantelor cu clorofilă de a-și sintetiza singure substanțele nutritive; sin. autotrofism*^[2]; ~uroterapie (v. uro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a urinii recent emise și sterilizate provenind de la același bolnav; ~vaccinoterapie (v. vaccino-, v. -terapie), s. f., utilizare a autovaccinurilor în scop terapeutic; ~zit (v. -zit), s. m., făt dezvoltat care se poate hrăni singur în caz de monștri dubli, deosebit de cel parazit; ~zom (v. -zom), s. m., Cromozom comun celor două sexe, prezent în celulele somatice și care, împreună cu alozomul, formează genomul.

APĂ (lat. aqua) s. f. 1. Lichid incolor, fără miros, fără gust, compus hidrogenat al oxigenului (H₂O; p. f. 100 °C; densitatea maximă egală cu 1 la + 4 °C). Formează unul dintre învelișurile Pămîntului; are un important rol în natură; cel mai răspîndit solvent. A. naturală are dizolvate în ea diferite substanțe. ♦ A. din atmosferă = a. în stare lichidă, gazoasă sau solidă care se găsește în partea inferioară a atmosferei (troposferă). A. continentală = parte a hidrosferei care, pe parcursul ciclului apei, se deplasează sau stagnează pe continente (a. stătătoare, curgătoare, de șiroire, de infiltrație, subterane). A. marină = apa oceanelor și mărilor, sărată (în medie 35 ‰) și mai densă decît cea dulce. Are un volum total de 361 mil. km³. A. meteorică v. meteoric. A. minerală = apă cu un conținut variabil de săruri, gaze, substanțe minerale, elemente radioactive, care îi conferă proprietăți terapeutice. A. termală v. termal. A. subterană = a. care circulă prin mediul poros-permeabil din scoarța Pămîntului, formînd strate acvifere (a. freatică). Este de origine exogenă (vadoasă și de condensare) și endogenă (juvenilă). A. de zăcămînt = a. care saturează parțial rocile din zona zăcămintelor de hidrocarburi și, total, rocile din zona acviferă a unui zăcămînt de țiței, cu care este singenetică. A. de constituție = a. care intră în molecula unor substanțe chimice. A. de cristalizare = a. pe care o rețin unele substanțe cristaline, formînd cristalohidrați. A. potabilă v. potabil. A. industrială = a. întrebuințată în procesele tehnologice ale întreprinderilor. A. dură v. dur. A. degradată = a. în care se varsă dejecții sau ape reziduale, industriale ori menajere. A. reziduală = a. cu impurități sau cu substanțe toxice evacuată din întreprinderi, ferme etc. A. epurată = a. din care au fost îndepărtate, prin procedee mecanice, chimice etc., substanțe dăunătoare antrenate în suspensie sau dizolvate. ♦ Expr. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la înmuierea în apă (1). b) fig. a ajunge într-o situație grea. A. de ploaie = (fam.) vorbe goale. A. sfințită = aghiasmă. 2. Masă de a. (1), formînd un rîu, un lac (ape dulci), o mare (ape sărate) etc. A. continentale pot fi: subterane și de suprafață. Acestea din urmă sînt curgătoare (torenți, rîuri, fluvii), stătătoare (lacuri, mări, oceane) și stagnante (bălți, mlaștini). ♦ A. moartă = apă (2) în mișcare foarte lentă sau cu întreruperi de scurgere (ex. brațe moarte, lagune etc.). 3. (Dr.) Ape interioare = rîurile, fluviile, lacurile și canalele situate pe teritoriul unui singur stat, mările interioare, apele porturilor și golfurilor interioare, care, ca atare, sînt supuse suveranității acelui stat. Ape teritoriale = porțiunea de mare sau de ocean (variind, în trecut, de la un stat la altul, de obicei între 3 și 12 mile marine; astăzi uneori extinsă la 200 mile marine), de-a lungul coastelor unui stat, supusă suveranității acestuia și formînd o parte integrantă a teritorilui său. 4. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori (asemănător cu apa (2)) pe care îl fac în lumină unele obiecte lucioase. 5. Denumire a unor secreții apoase ale corpului (sudoare, salivă etc.). 6. (Urmat de determinări) Denumire a unor preparate, lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie sau a unor substanțe chimice. ♦ Apă de clor = soluție care conține trei volume de clor dizolvate într-un volum de apă (1), întrebuințată ca decolorant în industria textilă și a hîrtiei; atacă aurul și platina. A. de var = soluție de hidroxid de calciu preparată din var nestins și apă (1), cu proprietăți antidiareice și antiacide. A. de plumb = soluție de acetat de plumb, toxică, întrebuințată în medicină, în imprimeria textilă și la prepararea multor combinații ale plumbului. A. amoniacală = produs secundar obținut în procesul de cocsificare a cărbunilor, care conține săruri de amoniu. A. de barită = soluție de xidroxid de bariu, folosită pentru absorbția dioxidului de carbon. A. de Colonia = soluție alcoolică a unui amestec de uleiuri eterice (flori de portocal, rozmarin etc.) întrebuințată în cosmetică pentru mirosul ei plăcut. A. de Javel = soluție de hipoclorit de potasiu, întrebuințată ca decolorant. A. grea = combinație a oxigenului cu deuteriul (D₂O); a fost obținută (1933) de G.N. Lewis, H.C. Urey și McDonald. Se folosește în tehnica nucleară (moderată). A. oxigenată v. oxigenat. A. regală = amestec format din trei părți acid clorhidric și o parte acid azotic; lichid de culoare galbenă, folosit la dizolvarea unor metale (ex. aurul). (Pop.) A. tare = acid azotic.

MICRO- „mic, redus, insuficient”. ◊ gr. mikros „mic” > fr. micro-, it. id., engl. id., germ. mikro- > rom. micro-. □ ~aerofil (v. aero-, v. -fil₁), adj., (despre vegetale) care trăiește într-un mediu sărac în oxigen; ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., metodă radiologică de punere în evidență a vaselor capilare, după observarea microscopică a preparatelor; ~angiopatie (v. angio-, v. -patie), s. f., stare patologică a vaselor capilare; ~aplanospor (v. aplano-, v. -spor), s. m., aplanospor de dimensiuni mici; ~barograf (v. baro-, v. -graf), s. n., tip de barograf care înregistrează variațiile mici și repezi ale presiunii; ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., componentă analitică a biocenozei, cuprinzînd populațiile de microorganisme; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază morfologia și fiziologia microorganismelor; ~biosferă (v. bio-, v. -sferă), s. f., parte din biotop ocupată de un individ sau de o populație, care oferă acestora toate condițiile de dezvoltare; sin. habitat; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Eritroblast de dimensiuni mici. 2. Lujer anual scurt, cu creștere limitată; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., anomalie congenitală care se caracterizează printr-o dezvoltare incompletă a pleoapelor; ~brahie (v. -brahie), s. f., malformație caracterizată prin brațe foarte mici; ~cardie (v. -cardie), s. f., inimă congenitală foarte mică; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă microcefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin dezvoltarea insuficientă a craniului și a creierului; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., parte a biocenozei, cu durată de existență redusă, apărută ca urmare a unor condiții favorabile; ~centru (v. -centru), s. n., constituent citoplasmatic situat lîngă nucleu, care intervine în procesul mitozei; ~cheilie (v. -cheilie), s. f., anomalie caracterizată prin scurtarea accentuată a uneia sau a ambelor buze; ~chirie (v. -chirie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin mîini foarte mici; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre ciuperci) care nu are toate cele cinci forme de spori; ~cist (v. -cist), s. n., celulă înconjurată de o membrană groasă, devenind spor de conservare al unor ciuperci; ~cit (v. -cit), s. n., globulă roșie de dimensiuni foarte mici; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., prezența excesivă a microcitelor în sînge; ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul climatic al unor localități sau stațiuni balneoclimatice; ~clin (v. -clin), s. n., mineral din grupa feldspaților potasici, cristalizat în sistemul triclinic, fiind un constituent important al unor roci eruptive și metamorfice; ~cnemie (v. -cnemie), s. f., anomalie congenitală, constînd în existența unor gambe foarte scurte; ~coc (v. -coc), s. m., bacterie sferică de dimensiuni foarte mici; ~corie (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală a irisului, caracterizată prin pupile foarte mici; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom de dimensiuni mici, cu centromer bine definit; ~dactil (v. -dactil), adj., care prezintă microdactilie; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație care constă în dezvoltarea insuficientă a degetelor; ~economie (v. eco-, v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu studiul relațiilor economice la nivelul fiecărei întreprinderi; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., anomalie congenitală, constînd în existența unui creier foarte mic; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate, constînd în recepția diminuată a volumului și a greutății obiectelor; ~eudiometru (v. eudio-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat în microdeterminările gazometrice; ~fag (v. -fag), adj., s. n., 1. adj., (Despre organisme) Care se hrănește cu viețuitoare mărunte. 2. s. n., Fagocit de dimensiuni reduse; ~fachie (~fakie) (v. -fachie), s. f., anomalie congenitală care constă într-un cristalin anormal de mic; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., grup de fanerofite cuprinzînd arbori și arbuști înalți de 2-8 m; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze mici; ~filogeneză (v. filo-₂, v. -geneză), s. f., proces de adaptare și diferențiere, caracteristic unor grupe de organisme mai mici; sin. microevoluție; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., evoluție care are loc într-o perioadă scurtă de timp; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante inferioare unicelulare, de dimensiuni foarte mici; ~fitobentometru (v. fito-, v. bento-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru colectarea microorganismelor din stratul subțire format la suprafața fundului bazinelor acvatice; ~fitocenoză (v. fito-, v. -cenoză₁), s. f., variantă locală a fitocenozei, cu compoziție și structură determinate; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., 1. Studiu al organismelor vegetale microscopice. 2. Bacteriologie*; ~fon (v. -fon), s. n., aparat care transformă vibrațiile sonore în oscilații electrice, utilizat în radioteleviziune și în telecomunicații; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., stare patologică caracterizată prin slăbirea vocii; ~fot (v. -fot), s. n., imagine realizată prin microfotografiere; ~fotometru (v. foto-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat în spectroscopie pentru determinarea opacității negativelor fotografice, pe zone foarte mici; ~fotoradiografie (v. foto-, v. radio-, v. -grafie), s. f., tehnică radiologică prin care se pot obține radiografii pulmonare de dimensiuni reduse; ~gametofit (v. gameto-, v. -fit), s. n., gametofit mascul, generator de gameți masculini; ~gametogeneză (v. gameto-, v. -geneză), s. f., totalitate a proceselor care duc la formarea și maturizarea gameților masculini; ~gamie (v. -gamie), s. f., proces de fecundație la care copulează merogameți mai mici decît în cazul hologamiei; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., dezvoltare insuficientă a stomacului; ~genie (v. -genie₂), s. f., dezvoltare incompletă a mandibulei, care duce la ștergerea reliefului bărbiei; ~girie (v. -girie), s. f., malformație a scoarței cerebrale, care se caracterizează prin circumvoluții foarte mici; ~glie (v. -glie), s. f., celulă nevroglică mică a sistemului nervos central; sin. celulă Hortega; ~glosie (v. -glosie), s. f., dezvoltare insuficientă a limbii; ~gnație (v. -gnație), s. f., dezvoltare insuficientă a unui maxilar, de obicei a mandibulei; ~graf (v. -graf), s. n., pantograf care permite desenarea unor figuri extrem de mici; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care tratează despre prepararea și descrierea obiectelor supuse observației microscopice; ~hematocrit (v. hemato-, v. -crit), s. n., metodă de determinare a hematocritului cu cantități minimale de sînge; ~hematurie (v. hemat/o-, v. -urie), s. f., hematurie microscopică; ~lite (v. -lit₁), s. n. pl., 1. Elemente cristaline microscopice, de formă tubulară sau prismatică, prezente în compoziția rocilor vulcanice din terțiar. 2. Unelte de piatră cioplită, de dimensiuni mici, folosite în comuna primitivă, mai ales în mezolitic; ~litic (v. -litic₁), adj., format din microlite; ~litotip (v. lito-, v. -tip), s. n., constituent microscopic al cărbunilor humici; ~logie (v. -logie₁), s. f., tratat despre microorganisme; ~manie (v. -manie), s. f., complex de inferioritate exagerată; ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., instrument utilizat pentru măsurarea variațiilor foarte mici de presiune; ~mastie (v. -mastie), s. f., dezvoltare insuficientă a sînilor; ~mel (v. -mel₁), adj., care prezintă micromelie; ~melie (v. -melie), s. f., dezvoltare incompletă a extremităților; ~mer (v. -mer), adj., s. n., 1. adj., Cu părți sau diviziuni de dimensiuni mici. 2. s. n., Celulă mică rezultînd din diviziunile succesive ale blastomerelor, la începutul segmentării oului; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor foarte mici; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument mecanic de mare precizie, cu care se măsoară dimensiunile foarte mici. 2. Instrument gradat, adaptat la ocularul unui microscop pentru a măsura dimensiunile obiectelor studiate; ~micete (v. -micete), s. f. pl., ciuperci minuscule, saprofite sau parazite, care nu pot fi văzute cu ochiul liber; ~mielie (v. -mielie), s. f., dezvoltare incompletă în lungime a măduvei spinării; ~mieloblast (v. mielo-, v. -blast), s. n., mieloblast caracterizat printr-o structură fină și prin prezența unui nucleol și a unei citoplasme bazofile; ~monolit (v. mono-, v. -lit₁), s. n., monolit de dimensiuni mici; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie caracterizată prin dezvoltare incompletă, redusă a testiculelor; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul fosilelor de dimensiuni microscopice; ~pedagogie (v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., pedagogie privită în perspectiva aplicării ei la procesul instructiv-educativ, realizat la structuri mici ca: elev, grup de elevi, clasă, școală; ~pil (v. -pil₁), s. n., 1. Orificiu la partea terminală a ovulului prin care pătrunde de obicei tubul polinic. 2. Orificiu al integumentului seminal pe unde iese radicula; ~pletismografie (v. pletismo-, v. -grafie), s. f., metodă de studiu pletismografic a pulsului digital; ~podie (v. -podie), s. f., anomalie de dezvoltare a piciorului care rămîne de dimensiuni mici; ~por (v. -por), s. m., orificiu al pielii care nu poate fi văzut cu ochiul liber; ~pter (v. -pter), adj., cu aripi mici sau rudimentare; ~radiografie (v. radio-, v. -grafie), s. f., radiografie efectuată pe un film special de dimensiuni mici; ~radiofotografie (v. radio-, v. foto-, v. -grafie), s. f., radiografie medicală de mici dimensiuni; ~radiometru (v. radio-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea lungimilor prin metode radiotehnice; ~scop (v. -scop), s. n., instrument optic construit pe baza unui sistem de lentile, utilizat la observarea și cercetarea corpurilor extrem de mici; ~scopie (v. -scopie), s. f., tehnică a observării și studierii corpurilor mici cu ajutorul microscopului; ~seismograf (v. seismo-, v. -graf), s. n., seismograf pentru înregistrarea cutremurelor de pămînt foarte slabe; ~sferă (v. -sferă), s. f., cameră inițială și foarte mică a foraminiferelor; ~sferocit (v. sfero-, v. -cit), s. n., globulă roșie cu diametrul foarte redus; ~sfigmie (v. -sfigmie), s. f., amplitudine redusă a pulsului; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., 1. Studiu sociologic al grupurilor mici. 2. Curent pozitivist în sociologia contemporană care consideră că factorul fundamental al vieții sociale îl constituie relațiile afective din cadrul unor grupuri mici; ~somie (v. -somie), s. f., reducere a dimensiunilor corporale; ~sor (v. -sor), s. m., grup de microsporangi; ~spectrofotometrie (v. spectro-, v. foto-, v. -metrie₁), s. f., metodă pentru studiul cantitativ al elementelor chimice componente ale diferitelor țesuturi, cu ajutorul spectrelor de emisie și de absorbție; ~splanhnie (v. -splanhnie), s. f., scădere a volumului și a greutății viscerelor; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., tip de cifoză care se manifestă radiologic prin oprirea în dezvoltare a unuia sau a două corpuri vertebrale; ~spor (v. -spor), s. m., 1. Spor mascul de mici dimensiuni al unor criptogame vasculare, care dă naștere unui protal masculin. 2. Grăunte de polen prezent la antofite; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., 1. Organ al anumitor alge și criptogame vasculare în care se formează și se dezvoltă microsporii. 2. Sac polinic; ~sporie (v. -sporie), s. f., boală infecțioasă provocată de ciuperci microscopice; ~sporocit (v. sporo-, v. -cit), s. n., celulă care produce microspori; ~sporofilă (v. sporo-, v. -fil₂), s. f., frunzuliță modificată pe care se dezvoltă microsporangele; ~sporofor (v. sporo-, v. -for), s. m., suport al microsporilor; ~sporogeneză (v. sporo-, v. -geneză), s. f., proces de formare a microsporilor la plantele cu flori; ~stilie (v. -stilie), s. f., tip de heterostilie la care unele flori au stile scurte și filamente staminale lungi; ~stilospor (v. stilo-, v. -spor), s. m., stilospor de dimensiuni reduse; ~stomie (v. -stomie), s. f., micșorare exagerată a orificiului bucal; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., clasificare a unităților taxonomice infraspecifice; ~term (v. -term), adj., (despre plante) care preferă regiunile reci; ~termofil (v. termo-, v. -fil₁), adj., care crește în zona cu climă temperată rece din regiunea boreală; ~termofile (v. termo-, v. -fit), s. f. pl., plante boreale; ~tom (v. -tom), s. n., instrument de secționare a țesuturilor animale sau vegetale, spre a putea fi examinate la microscop; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., încrengătură de animale acvatice foarte mici, vizibile numai la microscop; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., granulă citoplasmică de dimensiuni foarte mici, bogată în proteine și fosfolipide; ~zoofag (v. zoo-, v. -fag), adj., (despre organisme) care consumă nevertebrate minuscule; ~zoospor (v. zoo-, v. -spor), s. m., zoospor de dimensiuni mici.

scoate [At: PSALT. HUR. 48^v/19 / V: (reg) a~ / Pzi: scot, (reg) scoț / Ps: scosei, (înv) scoș, 4 scoaseră, (înv) scoasem / Par: scos / E: ml *excotere] 1 vt (C. i. lichide, în special apă, aflate într-un spațiu închis ori circumscris) A extrage o anumită cantitate (cu ajutorul unui recipient) pentru a utiliza pe loc, pentru a duce spre utilizare undeva ori spre a ușura folosirea a ceva Si: a lua. 2 vt (Trs; Mol; îs) Lingură de scos Polonic. 3 vt (Trs; îas) Căuș (pentru luat făină). 4 vt (Reg; îe) A ~ (vinul) de pe drojdii A pritoci. 5 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) sânge A face să curgă (din corpul cuiva), printr-o incizie, o cantitate de sânge, în scop curativ Si: (pop) a lăsa (cuiva) sânge. 6 vt (C. i. materii solide, minereuri, substanțe minerale utile) A trage afară ori a lua (cu ajutorul a ceva) din locul unde s-a format (pentru a valorifica) Si: a extrage. 7 vt (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) din pământ (din iarbă verde) ori de unde-o ști sau (reg) din fundul pământului A găsi (ceva sau pe cineva) oricare ar fi greutățile de întâmpinat sau mijloacele de folosit în acest scop Si: a găsi, a face rost (cu orice preț). 8 vt (Pex; c. i. corpuri, obiecte etc. îngropate, acoperite cu pământ) A trage afară săpând și degajând materialul din jur Si: a dezgropa. 9 vt A elibera dintr-o strânsoare Si: a degaja. 10 vt (C. i. izvoare scrise, documente etc.) A lua pentru a folosi Si: a extrage, a valorifica, a prezenta. 11 vt (Înv; pex) A copia (6). 12 vt (Mat; rar; îe) A ~ (un factor) de sub radical A extrage (2) (un factor) de sub radical. 13 vt (Mat; rar; îe) A ~ rădăcina pătrată (sau cubică) A extrage (2) rădăcina pătrată (sau cubică). 14 vt (C. i. bunuri materiale) A obține în urma unui proces de prelucrare Si: a extrage (7), a realiza. 15 vt (C. i. bunuri materiale) A face să existe printr-o activitate economică, productivă Si: a produce¹. 16 vt (Spc) A fabrica (1). 17 vt (Spc; c. i. lucrări artistice) A crea în urma prelucrării unor materiale specifice. 18 vt (Îe) A ~ efecte (sau un efect) A reuși să creeze o anumită impresie (artistică). 19 vtf A obține sau a face să obțină de la cineva sau de la ceva (pentru a folosi, a valorifica). 20 vt (Fam; c. i. bunuri materiale, îndeosebi sume împrumutate) A reuși să intre în posesia... Si: a recupera. 21 vt (Spc) A încasa. 22 vt (Fin; înv; spc) A percepe. 23 vt (C. i. foloase, câștiguri materiale) A reuși să obțină prin valorificarea, specularea etc. unor bunuri, unor conjuncturi Si: a realiza. 24 vt (Îe) A-și ~ pâinea (sau, reg, mămăliga) A-și asigura prin muncă traiul (modest, umil) zilnic. 25 vt (C. i. sume cheltuite, bunuri pierdute, înstrăinate etc.) A lua înapoi Si: a recupera, a redobândi, a relua. 26 vt (Spc) A răscumpăra. 27 vt (C. i. o parte a corpului, mai ales ochii) A desprinde (cu violență, cu forță) din locul unde se află fixat, lăsând locul gol Si: (pop) a trage. 28 vt (Spc; c. i. dinți, măsele) A extrage (7). 29 vt (C. i. un organ bolnav) A extirpa (2). 30 vt (Îe) A-și ~ ochii (cu ceva) A-și strica vederea cu un lucru migălos sau din cauza condițiilor (de vizibilitate) necorespunzătoare pentru lucru. 31 vt (Îae) A depune mari eforturi pentru a vedea (în condiții necorespunzătoare). 32 vrr (Îe) A-și ~ ochii unul altuia A se certa (2). 33 vrr (Îae) A se bate (118). 34 vt (Rar; îe) A-și ~ ochii (pentru cineva) A fi în stare de orice sacrificiu (pentru cineva). 35 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii (cu ceva) A-i aduce (cuiva) mereu aminte, cu răutate ori fără tact, fără menajamente, cu reproș, de anumite fapte sau de anumite atitudini necorespunzătoare, de un serviciu sau de un bine care i-a fost făcut Si: a reproșa. 36 vt (Îae) A ademeni (1). 37 vt (Îae) A înșela. 38 vt (Înv; îe) A-i ~ (cuiva) sufletul A ucide (pe cineva) Si: a omorî. 39 vt (Îae) A obosi (foarte tare pe cineva). 40 vt (Îe) A-și ~ sufletul A se obosi prea mult într-o acțiune Si: a se extenua. 41 vt (C. i. stâlpi, pari, cuie etc.) A apuca strâns și a smuci cu putere pentru a trage afară din locul în care a fost fixat ori bătut Si: a îndepărta. 42 vt (D. vânt, vijelii, factori naturali) A smulge în forță din locul în care se află fixat. 43 vt A lua cu forța din mâinile cuiva sau de la cineva Si: a smulge, a smuci. 44 vt (Fig; c. i. afirmații, informații, declarații, mărturisiri) A afla, a obține ori a reuși să afle, să obțină (cu greu) prin constrângere, forță, șiretenie Si: a smulge, a stoarce. 45 vt (C. i. elemente interne componente ale unei ființe sau ale unei plante) A extrage prin tăiere sau prin despicare și desfacere ori desprindere (pentru a îndepărta sau a folosi). 46 vt (C. i. corpuri străine aflate accidental sau formate în interiorul organismului unei ființe ori al unei părți a ei) A îndepărta, de obicei, pe cale chirurgicală, trăgând din locul în care a intrat, s-a înfipt Si: a extrage (7). 47 vt (C. i. corpuri tăioase sau ascuțite aflate accidental în interiorul organismului unei ființe ori a unei părți a ei) A trage afară Si: a extrage. 48 vt A înlătura dintr-un ansamblu, dintr-un tot, din uz etc. Si: a elimina (4), a exclude (2), a îndepărta. 49 vt (Îe) A ~ corecturile A îndepărta greșelile indicate în corecturile de tipar. 50 vt A face o copie, o reproducere Si: a fotografia. 51 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) din circulație A îndepărta (pe cineva) din activitate silindu-l să stea în inactivitate, în umbră Si: a înlătura. 52 vt (Fam; îae) A face să nu mai aibă nici o autoritate, nici o influență Si: a înlătura. 53 vt (Fam; îae) A obosi (pe cineva) până la epuizare Si: a extenua . 54 vt (Îe) A ~ din cauză A hotărî încetarea unei acțiuni judiciare împotriva cuiva. 55 vt (Rar; îe) A ~ din joc A renunța să mai acuze, să mai folosească etc. 56 vt (Rar; pex; îae) A desființa (1). 57 vt (Înv; c. i. secreții, produse fiziologice etc.) A elimina (1). 58 vt (Reg; c. i. senzații dureroase) A suprima. 59 vt (C. i. alimente) A înlătura din alimentație Si: a suprima. 60 vt (C. i. urme lăsate de corpuri străine care pătează sau de substanțe care, prin pătrundere într-un obiect, îi denaturează calitatea sau aspectul) A face să dispară prin spălare, prin frecare, prin tratare chimică, prin scuturare Si: a îndepărta, a elimina (1), a înlătura. 61 vt (Pex; d. pete de pigmentație apărute pe piele) A face să dispară prin decolorare sau prin tratare chimică Si: a îndepărta. 62 vt (C. i. cuvinte, fragmente de texte, inscripții, desene) A face să nu se mai vadă, să nu se mai cunoască Si: a șterge. 63 vt (Pex) A înlătura. 64 vt (Înv) A îndepărta. 65 vt (Mat; îrg) A scădea. 66 vt A lua (sau a deplasa, a da jos) din locul unde a fost fixat, prins, legat, agățat . 67 vt (Rar; îe) A ~ luleaua de la ciubuc A se enerva (procedând în consecință). 68 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) din balamale (sau din țâțâni) A enerva peste măsură (pe cineva). 69 vt (Reg; îe) A ~ boii (din jug sau din plug) fără coarne A termina rău o treabă. 70 vt A îndepărta de pe deget, de pe braț etc. (prin tragere) Si: a smulge, a trage afară. 71 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii) A da jos de pe sine sau de pe altcineva Si: a dezbrăca (1), a trage, (pop) a lepăda, (înv) a (se) dezvești, (fam) a (se) dezechipa. 72 vt (C. i. obiecte de încălțăminte) A descălța. 73 vt A trage afară dintr-un loc (ascuns, închis) și a aduce la vedere (pentru a folosi, a arăta) Si: a lua. 74 vt (Îe) A ~ arma (sau sabia) (din teacă) A începe ostilitățile, războiul, răscoala etc. 75 vt (Spc) A lua afară de la foc, din cuptor, dintr-un lichid în care s-a aflat în timpul tratării, al preparării. 76 vt (Îe) A ~ castane(le) (sau rar, cărbunele, cărbunii) (din foc sau din spuză) cu mâna altuia A se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă sau pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. 77 vt (Fig) A aduce la suprafață, la lumină Si: a ridica, a trage. 78 vt (Spc) A trage afară de unde a căzut sau s-a scufundat. 79 vt A face să iasă dintr-o situație grea, periculoasă, neplăcută Si: a salva, a scăpa, (îvp) a mântui, (înv) a mistui. 80 vt (Spc) A reda libertatea Si: a elibera, a descătușa, a dezrobi, (înv) a libera, (reg) a slobozi. 81-82 vtr (Îrg; îe) A(-și) ~ capul (din ... sau de la ...) A(-și) salva viața. 83 vt (Înv; în limbajul bisericesc) A mântui. 84 vt (C. i. oameni; udp „din”, „dintre”, (reg) „de pe”, „de la”, care precizează sensul) A face să iasă dintr-o anumită stare (sufletească, fizică, fiziologică) Si: (îvp) a slobozi. 85 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din fire (sau, reg, din fire afară) ori din minți (sau, rar, din minte) ori (rar) din simțiri A face (pe cineva) să nu mai raționeze Si: a zăpăci, a-i suci (cuiva) capul. 86 vt (Îae) A face (pe cineva) să-și piardă calmul Si: a se enerva. 87 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din sărite (sau, rar, din sărit) A supăra foarte tare (pe cineva) Si: a înfuria. 88 vt (Îe) A ~ (cuiva) peri albi A pricinui (cuiva) mari necazuri. 89 vt (Îae) A sâcâi mereu pe cineva. 90 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) A ucide. 91 vt (C. i. ființe; udp „din” sau „de”, care indică locul părăsit, sau „pe” care indică locul de trecere dintr-o parte în alta) A face să plece din locul, din incinta unde se află. 92 vt (Îe) A (nu avea cu ce) ~ (pe cineva) din iarnă A (nu avea posibilitatea de a) da (cuiva) hrană (și adăpost) ca să poată ieși cu bine din iarnă. 93 vt (Rar) A retrage dintr-o instituție la care era înscris. 94 vt A obține un produs din ceva Si: a extrage, a fabrica. 95 vt (Pop; spc; mai ales d. medicamente purgative, laxative sau diuretice) A provoca (sau a avea efect de) purgație sau diureză. 96 vt (C. i. oameni, de obicei cu determinări locale care indică direcția deplasării sau punctul de sosire) A lua cu sine pentru a conduce undeva Si: a duce, a conduce. 97 vt (Îe) A (putea) ~ (cu bine) (ceva) sau a o (putea) ~ (cu bine) la (un) (reg, la bun, în) capăt ori la cale, la (ori, înv, în) căpătâi, la cap, la sfârșit, la un fel (cu ceva sau cu cineva) A duce la bun sfârșit (un lucru, o acțiune etc.) Si: a se descurca, a duce, a rezolva, a termina. 98 vt (Pex; îae) A ajunge la un rezultat bun Si: a scăpa. 99 vt (Înv; fig) A îndrepta (spre ...) Si: a dirija (2), a îndruma. 100 vt (C. i. oameni) A mobiliza pentru o acțiune. 101 vt (D. o potecă, un drum etc.; c. i. călători) A conduce într-un anumit loc. 102 vt (D. o potecă, un drum etc.; c. i. călători) A duce până într-un loc. 103 vt (Îrg) A duce cu forță (ori sub pază) afară (sau undeva). 104 vt (D. oameni) A lua (în primire), a ridica, a ține în brațe (în mână) etc. pentru a transporta afară, undeva. 105 vt (Pgn) A transporta (dintr-o țară în alta, dintr-un loc în altul). 106 vt (Rar) A izgoni. 107 vt (D. animale de tracțiune, de călărie, d. vehicule, ambarcații) A duce dintr-un loc circumscris, închis etc. într-altul deschis, (mai) larg Si: a transporta. 108 vt (D. drumuri; fig) A face să iasă din ... sau în ... (având o anumită direcție, orientare). 109 vt (Cu determinări care indică scopul deplasării, al chemării) A face, a obliga, a determina să vină, să se prezinte (undeva, la cineva) Si: a chema (12), a convoca. 110 vt A sili să iasă de undeva, să părăsească un loc circumscris Si: a da afară, a alunga, a goni, a izgoni, (îrg) a mâna¹. 111 vt A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în lume A conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, pentru a cunoaște societatea. 113 vt (Îe) A ~ om din cineva A face pe cineva să devină om de valoare Si: a educa, a șlefui. 114 vt A face ca cineva să obțină o situație mai bună Si: a promova. 115 vt (Îe) A ~ din circuit A face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul. 116 vt (Îae) A retrage din circulație. 117 vt (De obicei cu determinări indicând nume de slujbe, de demnități etc.) A îndepărta dintr-o slujbă, dintr-o demnitate, dintr-o dregătorie Si: a concedia (3), a demite (3), a destitui, a elibera (29), a scoate, (înv) a slobozi, (grî) a exoflisi, (fam) a mătrăși. 118 vt (Spc) A înlătura de la domnie Si: a detrona. 119 vt (Îe) A ~ la lumină A descoperi (14). 120 vt (Îae; pex) A face cunoscut Si: a arăta. 121 vt (Spc; îae) A da publicității Si: a publica. 122 vt (Îe) A ~ la iveală (sau, înv, la arătare) A face să fie văzut, cunoscut, descoperit, identificat în mod public. 123 vt (Îe) A ~ în vileag A demasca (5). 124 vt (Îe) A ~ în evidență (sau în relief) A face să fie mai evident, mai pregnant o însușire, o trăsătură etc. Si: a dezvălui, a evidenția, a sublinia. 125 vt (Îe) A ~ (ceva sau rar, pe cineva) la (sau în ori, înv, de) vânzare (sau, înv, vânzător) ori (reg) a ~ vânzarea (pe ceva) A oferi spre vânzare (ceva, sau, rar, pe cineva) Si: a expune (3), a prezenta. 126 vt (Spc; îae) A oferi la licitație, la mezat. 127 vt (Îe) A ~ (ceva) la licitație (ori la mezat) sau (reg) a ~ licitație (pe ceva) A oferi (un bun) spre vânzare prin licitație. 128 vt (Rar; îe) A ~ pe piață A valorifica prin (și pentru) vânzare. 129-130 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la covrigi A ruina (sau a păgubi) pe cineva. 131 vt (C. i. părți ale corpului) A împinge făcând să iasă (mai) în afară, la vedere Si: a evidenția. 132 vt (Îe) A(-i) ~ limba (cuiva, la cineva, după cineva etc.) A-și manifesta disprețul, batjocura, dezaprobarea etc. față de cineva. 133 vt (Îae) A face (cuiva) în ciudă prin arătarea limbii afară din gură. 134 vt (Îe) A munci (a lucra, a alerga, a fugi etc.) până-și ~ ochii sau (a-și) ~ limba de-un cot (muncind, luând, alergând etc.) ori a-și ~ sufletul (din el) (muncind, lucrând, alergând etc.) A munci, a lucra, a alerga etc. din răsputeri. 135 vt (D. corpuri în care are loc un proces fizic sau chimic) A produce¹ (și a da afară, a face să se vadă, să se simtă etc.) Si: a împrăștia, (înv) a slobozi. 136 vt (Spc; d. corpuri, obiecte ude, lucioase, strălucitoare etc. sau d. corpuri, obiecte mirositoare) A răspândi. 137 vt (Rar; îe) A ~ aburi pe gură A vorbi zadarnic. 138 vt (Îe) A ~ scântei A face un lucru cu foarte multă convingere, în mod extrem de eficient. 139 vt A face să se răspândească. 140 vt (D. oameni și animale; c. i. sunete sau zgomote) A face să se audă Si: a emite (4), a produce¹. 141 vt (D. oameni; c. i. silabe, cuvinte, grupuri de cuvinte) A articula cu ajutorul organelor vorbirii Si: a grăi, a pronunța, a rosti¹. 142 vt (Pex; îcn) A spune. 143 vt (Șîe) A(-i) ~ (cuiva) vorbe (rele) sau (reg) nume (rău) A relata (despre cineva) în mod defavorabil, de obicei pe nedrept Si: a bârfi (1), a calomnia, a cleveti (1), a defăima (1), a denigra, a huli (2), a ponegri. 144 vt (Îe) A(-i) ~ vorbă (sau vorbe ori, pop, veste, înv, cuvânt) (că ...) A face să se răspândească știrea (defavorabilă, nerecomandabilă, inoportună, inexactă etc.) că... 145 vt (D. oameni; c. i. ceva ce n-a existat până atunci) A face să existe Si: a crea, a inventa, a născoci. 146 vt (C. i. oameni) A pune în seamă, de obicei cu probe, cu argumente, cu mărturii false, existența unui fapt, a unei situații. 147 vt (C. i. oameni) A face, a considera (pe nedrept) răspunzător de ... 148 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de minciună A dovedi că (cineva) a spus un neadevăr. 149 vt (C. i. bani, hârtie, monedă) A tipări și a pune în circulație Si: a emite. 150 vt (Înv; c. i. obligații materiale) A fixa (5). 151 vt (C. i. scrieri, publicații etc.) A face să apară Si: a edita (2), a elabora (7), a publica, a scrie, a tipări. 152 vt (Înv; îe) A ~ afară o proclamație A face publică o proclamație. 153 vt (D. păsări, c. i. pui) A face să iasă din ouă, prin clocirea acestora. 154 vt (Rar; prin lărgirea sensului, d. animale mamifere) A făta (1). 155 vt (Rar; d. femei) A naște. 156 vt (D. plante, c. i. părți ale plantelor) A face să răsară, să crească, să se dezvolte, să fructifice etc. Vz rodi¹, înmuguri, încolți, înspica.