210 definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 185 afișate)
ATÂRNA, atârn, vb. I. I. 1. Intranz. A sta suspendat, a cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). 2. Tranz. A agăța, a suspenda de un cârlig, de un cui etc., lăsând să cadă liber în jos. 3. Refl. A se agăța de cineva sau ceva. II. Intranz. 1. A se apleca spre pământ sub o povară sau din lipsă de putere. Crengile atârnă de rod. 2. A avea o anumită greutate (relativ mare); a cântări (mult). III. Intranz. A depinde de cineva sau de ceva. – A3 + târn.
SPÂNZURA, spânzur, vb. I. 1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva (în urma unei condamnări) prin strangulare, cu ajutorul spânzurătorii (2). ◊ Expr. (Absol.) A tăia și a spânzura, se spune despre o persoană care abuzează în mod nelimitat de puterea, de autoritatea sa. ♦ Refl. A se sinucide, strangulându-se cu ștreangul. 2. Tranz. A agăța un obiect de unul dintre capete, lăsând restul să atârne liber în jos. ◊ Expr. (Fam.) A spânzura (cuiva) lingurile la brâu (sau de gât) = a nu da mâncare celui care vine târziu la masă. ♦ Refl. A se agăța, a se prinde (și a se ține strâns) de cineva sau de ceva; a se atârna. ♦ Intranz. A atârna, a cădea liber în jos (fiind prins sau agățat de ceva în partea superioară). 3. Intranz. (Înv. și pop.; în expr.) A spânzura de... (sau de la... ) = a depinde de..., a fi condiționat de... 4. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui o sumă de bani (fără rost, pe lucruri care nu sunt strict necesare). – Probabil lat. *expendiolare.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
A AGĂȚA agăț tranz. 1) (obiecte) A prinde în/sau de ceva, lăsând să cadă liber în jos; a anina; a suspenda; a spânzura; a atârna. ~ paltonul în cui. 2) (obiecte de îmbrăcăminte, țesături etc.) A prinde întâmplător într-un obiect ascuțit, rupând sau găurind; a anina; a prinde. 3) fig. fam. (persoane, de obicei, necunoscute) A opri (în mod brutal) pentru a i se adresa; a acosta. /<lat. accaptiare
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
A ATÂRNA atârn 1. intranz. 1) A sta suspendat fiind prins sau agățat de ceva. 2) A se apleca spre pământ (din cauza unei greutăți sau a lipsei de putere). 3) A fi în stare de dependență (față de ceva sau de cineva). 2. tranz. A prinde în/sau de ceva, lăsând să cadă liber în jos; a anina; a agăța; a suspenda; a spânzura. /a + târn
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ACCELERAȚIE s.f. Creștere a vitezei unui corp în mișcare într-o unitate de timp. ◊ Accelerația gravitației = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă în vid. [Gen. -iei, var. accelerațiune s.f. / cf. fr. accélération, it. accelerazione, lat. acceleratio].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
atîrna (atîrn, atîrnat), vb. – 1. (Tranz.) A agăța, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cădea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pămînt cu toată greutatea (dar fără a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A șovăi, a oscila. Origine incertă. Este posibil să fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evoluția fonetică ar implica mari greutăți. Totuși, accepția etimonului, aceea de „a întoarce” sau „a devia”, ar explica într-un mod satisfăcător evoluția semantică, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de altă parte, sensul der. atîrnătoare nu poate fi pus în legătură în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, și se explică numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. După Cihac, II, 476, din mag. átérni „a întinde peste ceva”. DAR pleacă de la tîrn „mărăciniș”, ipoteză riscantă datorită debilității punctului de contact presupus între cele două noțiuni (atîrna ar fi un cuvînt păstoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care rămînea agățată în mărăciniș). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleacă de la un lat. *adtrutinare, ipoteză la fel de fantezistă ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazată pe *atîrna, der de la gr. *ἀρτάνω și acesta din urmă de la ἀρτάω. În sfîrșit, Scriban se gîndește la o posibilă legătură cu tîrnă „coș de nuiele”. Der. atîrnat, s. m. (bîrna de la armătura acoperișului); atîrnătoare, s. f. (țarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca să doarmă); atîrnător, adj. (care atîrnă; agățat; care depinde de ceva); atîrnătură, s. f. (atîrnare, suspensie; zdreanță); neatîrnare, s. f. (independență); neatîrnat, adj. (independent); tîrnaț, s. n. (Trans., balcon, terasă); care pare o formație regresivă pe baza pl. atîrnați; totuși, Cihac, II, 533 și Scriban o explică prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ACCELERAȚIE s. f. creștere a vitezei unui corp în mișcare în unitatea de timp. ♦ ~ gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. (< fr. accélération, lat. acceleratio)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
CASCADĂ s. f. 1. cădere naturală de apă de la o mare înălțime; cataractă2. 2. (fig.) suită de lucrări care se produc în sacade. ♦ ~ de râs = râs sacadat și prelungit; ~ de aplauze = aplauze puternice. 3. montaj în ~ = mod de legare a unor aparate, mașini sau circuite electrice astfel încât curentul de la intrare să fie egal cu cel de la ieșirea elementului anterior. ♦ succesiune de uzine hidroelectrice pe un curs de apă regularizat. 4. cădere liberă, pe sol, a unui acrobat sau cascador. (< fr. cascade)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
SKIDIVING s. n. sport asemănător parașutismului, de care se deosebește prin cădere liberă ce precede deschiderea parașutei, timp în care mai mulți parașutiști se adună într-o formație stelară. (< engl. skydiving)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
VRIE s. f. evoluție acrobatică în care un avion se rotește ca un burghiu, coborând pe verticală. ♦ în ~ = în cădere liberă. (< fr. vrille)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
cădere piroclastică, (engl.= pyroclastic fall) proces de acumulare a bombelor, lapililor și cenușii vulcanice, prin cădere liberă, în mediu subaerian sau subacvatic, simultan cu sau imediat după explozia vulcanică.
- sursa: Petro-Sedim (1999)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
APARAT dispozitiv tehnic sau agregat utilizat în diverse scopuri. Aparat de oxigen, inhalator de oxigen (V.). Aparat de pulverizat din aeronave, rezervor metalic de formă aerodinamică fixat sub aripile sau pe fuselajul unei aeronave destinat tratamentelor aviochimice. În domeniul militar acest aparat este destinat infectării obiectelor personalului, tehnicii și terenului cu picături de substanță toxică de luptă sau preparate bacteriene. Aparatul este compus din: recipient prevăzut cu orificiu de umplere, tub de scurgere cu duză și dispozitiv pentru deschiderea tubului de scurgere, acționat din cabina aeronavei. Rezervorul se încarcă cu substanțe toxice de luptă persistente sau receptori microbiene ori cu substanțe toxice de luptă solide (pe timp de iarnă). Pulverizarea durează 6-20 secunde, formând pe teren o fâșie infectată a cărei dimensiuni depinde de capacitatea rezervorului, de timpul de scurgere și de viteza aeronavei (un bombardier mijlociu infectează 5-6 hectare cu o densitate de infectare medie de 10-15 mg/m2) Aparate de radio emisie-recepție, este destinat comunicării dintre echipaj cu baza (bazele) cât și cu celelalte aeronave aflate în zzbor în raza sa de activitate. Aparate pentru antrenamentul catapultării, dispozitiv care urmărește deprinderea părăsirii aeronavelor de viteză mare prin metoda catapultării. Aparate pentru instruirea căderii libere, dispozitiv care permite învățarea la sol a manevrelor de evitare a intrării în evoluții periculoase și ieșirea din acestea, compus dintr-un tunel aerodinamic și un dispozitiv cardanic care permite parașutistului să execute orice mișcare sau poziție pe care ar efectua-o în mod normal în aer. Aparat de zbor ultraușor, aeronavă care în mod obișuit are o masă mai mică de 500 kg. Din această categorie fac parte: avioane și elicoptere ultraușoare, baloane și dirijabile, deltaplane, parapante, parașute și variantele lor motorizate etc.). Aparate de pilotare, instrumente care se găsesc în general în carlinga aeronavelor, cele mai importante fiind: manșa și palenierele, maneta de gaze, radioemițătorul, avertizorul trenului de aterizare, giroscopul, indicatoarele de prsiune și de ulei, radiolocatorul, turomentrele.
CĂDERE LIBERĂ mișcare uniform accelerată a corpurilor sub acțiunea propriei greutăți, ndreptată în jos, spre pământ. Viteza de deplasare a unui parașutist în cădere liberă este de aproximativ 180-200 km/h.
COCOR figură acrobatică executată de o formație de avioane sau parașutiști în cădere liberă, imitând un stol de cocori.
COMANDĂ ansamblu sau dispozitiv tehnic care acționează asupra unei aeronave. Există: comandă de zbor, fiecare dintre mecanismele acționate de pilot prin care se transmit diferitelor suprafețe de comandă (eleroane, ampenaje) pozițiile necesare cu ajutorul manșei, a palonierelor, a voleților etc. (v.); comandă automată, dispozitiv de diferite lungimi utilizat pentru deschiderea parașutelor imediat după părăsirea aeronavei, fiind alcătuită din: carabină metalică (se atașează cablului central al avionului), o funie textilă și un cablu metalic prevăzut cu ace de siguranță metalice; comandă falsă, dispozitiv pentru simularea deschiderii manuale utilizat pe timpul executării lansărilor automate cu parașuta în vederea pregătirii parașutistului la lansările cu cădere liberă. Comanda falsă este asemănătoare comenzii manuale (v.), cu deosebirea că acele de siguranță sunt înlocuite de un ochet; comanda manuală, dispozitiv pentru deschiderea comandată a parașutei de către parașutist în timpul căderii libere. Comanda manuală este alcătuită dintr-un mâner metalic sau din mase plastice și cablu de oțel prevăzut cu ace de siguranță metalice. La ultimele generații de parașute comanda manuală este formată dintr-o bilă și un cablu din mase plastice sau este înlocuită cu parașuta extractoare (v.) în sistem top etc.
DESCHIDEREA PARAȘUTEI declanșarea parașutei în aer. Se poate face în mai multe feluri, existând: deschiderea automată a parașutei, mod de deschidere a parașutei imediat după părăsirea aeronavei de către parașutist (atașarea carabinei cablului comenzii automate de cablul central al avionului, întinderea cablului comenzii automate și smulgerea acestuia sub acțiunea greutății parașutistului), fiind utilizată în special în lansarea parașutiștilor începători, a desanturilor sau a materialelor; deschiderea comandată a parașutei, mod de deschidere a parașutei pe timpul căderii libere prin acționarea comenzii manuale de către parașutist după un timp de cădere stabilit prin tema de salt sau misiune; deschiderea instantanee a parașutei, proces de deschidere a parașutei asigurat prin modul de pliere și care are loc aproape simultan cu acționarea comenzii parașutei, fiind proprie parașutelor de rezervă sau de salvare; deschiderea progresivă a parașutei, proces de deschidere a parașutelor asigurat prin modul de pliere în care forțele care iau naștere la deschiderea parașutei sunt organizate și repartizate astfel încât șocul dinamic creat la deschiderea parașutei să fie cât mai mic și ușor suportat de parașutist sau de către materiale; deschiderea la vedere a parașutei, modalitate de deschidere a parașutei în cadrul lansărilor în grup de către parașutiști, constând în urmărirea coechipierilor pe timpul căderii libere și acționarea comenzii de deschidere a parașutei în același timp în care șeful grupului sau căpitanul echipei deschide parașuta proprie. Deschiderea la vedere este utilizată în scopul unei bune eșalonări în timp și spațiu a parașutiștilor.
DISPOZITIV DE STABILIZARE suprafață textilă sau parașută cu rol de stabilizare a căderii libere a unui parașutist sau a unui tandem de parașutiști.
EȘALONARE dispunere în timp și spațiu a aeronavelor sau parașutiștilor în cădere liberă în scopul prevenirii abordajelor.
LUCRU RELATIV probe competiționale în parașutismul sportiv în care grupuri de parașutiști execută un program cu secvențe impuse în cădere liberă sau pe cupolă (lucru relativ pe cupolă).
LUPING figură acrobatică complexă care constă în executarea de către o aeronavă a unei mișcări circulare în plan vertical. Lupingul poate fi executat la diverse înălțimi, în funcție de clasa aeronavei și gradul de antrenament al pilotului. Lupingul este utilizat și de către avioanele de vânătoare în lupta aeriană. Se disting trei variante de luping: normal (cabrajul aeronavei, zbor pe spate, picaj, redresare), inversat (picaj accentuat, zbor pe spate, zbor în cabraj, revenire în poziția inițială) și inversat pe față (zbor pe spate, picaj accentuat, zbor normal, cabraj până la revenirea în poziția inițială pe spate). Lupingul poate fi executat și de către parașutiști, în cădere liberă, fiind figură impusă în programul de acrobație aeriană.
NEGATIVĂ termen tehnic uzual în parașutism, desemnând poziția de cădere liberă săgeată pe spate.
PARAȘUTĂ dispozitiv cu ajutorul căruia personalul navigant, militarii, pasagerii și sportivii pot părăsi o aeronavă în timpul zborului pentru a executa o misiune de luptă, pentru a-și salva viața în cazul producerii unor avarii grave sau a incendiului la bord sau pentru a realiza temele de salt (în cazul sportivilor). Parașuta se compune din: voalură, sac sau husă de pliaj, parașuta extractoare, suspante, chingi portsuspante, sistem de suspensie (echipare), capotă, comandă manuală sau automată, elastice pentru deschidere rapidă, livret, certificat de navigabilitate, sac de transport, cord de temporizare, cord central pentru menținerea formei voalurii, slider, parașuta stabilizatoare, dispozitiv de largare, aparat pentru deschiderea automată, cuțit de diferite forme, pentru rezolvarea unor incidente etc. După forma voalurii există parașute: emisferice, cu fante, pătrate, dreptunghiulare, triunghiulare, eliptice sau tip aripă. În funcție de domeniul de utilizare există parașute: civile (și sportive) sau militare. După scopul lor există parașute: pentru personal (de abdomen sau de piept, de spate, de scaun sau tandem), pentru materiale (sanitare etc.) și speciale, parașute pentru materiale pot asigura greutăți mari, fiind cuplate câte 2-5, pentru lansarea de tancuri și tunuri sau recuperarea navelor cosmice în straturile dense ale atmosferei; parașutele rotative având forme diverse și rezistență mare la înaintare prezintă ca avantaj faptul că sunt cu 50% mai ușoare, sunt extrem de stabile pe parcursul coborârii iar la contactul cu solul se dezumflă brusc, evitând târârea. Parașutele speciale se împart în parașute: extractoare (de dimensiuni mici care ordonează forțele care acționează asupra deschiderii voalurii), stabilizatoare (asigură stabilitatea parașutistului sau a corpului lansat pe timpul căderii libere), recuperatoare (asigură capătul cablului de remorcare al automosorului după ce a fost largat de aeronavă) și de frânare (încetinește aparatul după aterizare, în special aeronave supersonice militare). După modul de acționare al comenzii există parașute: comandate (deschiderea parașutei efectuându-se prin acționarea comenzii manuale de către parașutist pe parcursul căderii libere), automate (deschiderea parașutei se face imediat după părăsirea aeronavei, comanda automată fiind agățată de cablul central al avionului) și stabilizate (după părăsirea aeronavei este deschisă parașuta stabilizatoare prin cablul comenzii automate, parașutistul putând acționa în timpul căderii stabilizate comanda parașutei principale; este utilizată în lansările militare și în cele tandem). După timpul necesar deschiderii există parașute cu deschidere: instantanee (imediat după acționarea comenzii de deschidere, în special la parașutele de rezervă), semiprogresivă (dau un șoc suportabil la deschidere) și progresivă (forțele ordonate eficient nu dau șoc la deschiderea parașutei, dar spațiul necesar deschiderii este mai lung). Parașuta pentru personal se clasifică în funcție de utilizarea lor în: principale (utilizate de militari și sportivi) de rezervă (utilizată de militari și sportivi obligatoriu la salt, fiind acționată atunci când parașuta principală a funcționat incorect) și de salvare (utilizată de piloții și echipajele aeronavelor sau pasagerii atunci când situația o impune). Parașutele sportive se clasifică în funcție de performanța pe care o pot atinge în: parașutismul de formare, de antrenament și de performanță.
PARAȘUTISM a) tehnica lansării cu parașuta (în special în domeniul militar); b) ramură sportivă aeronautică, cuprinzând probe de lansări cu parașuta de la diferite înălțimi. Lansările se pot executa individual sau în grup cu deschidere întârziată a parașutei și aterizare la punct fix, executare de figuri acrobatice, lucru relativ în cădere liberă sau pe cupolă etc. Metodica pregătirii diferențiază parașutismul astfel: a) parașutism turn sau de stațiune (lansările se execută dintr-un turn de construcție metalică sau din beton, având o înălțime de minimum 40 m, cu parașuta deschisă, întinsă pe un inel metalic, după ce în prealabil a fost ridicată cu un troliu la înălțimea maximă, plutirea cu parașuta putând fi ghidată – fără desprindere de inel, declanșată – cu desprindere de inel comandată prin tragere de o suspantă specială de către parașutist, sau de la platformă – parașutistul aruncându-se de pe platformă, realizând o foarte scurtă cădere liberă, plutind cu parașuta deschisă, asigurată de cerc); b) parașutismul de aeronavă (lansările executându-se din diverse tipuri de aeronave); c) parașutismul de pantă (acesta s-a desprins însă ca ramură independentă sub denumirea de parapantism (v.), modelele derivate din parașuta aripă fiind special destinate plutirii la pantă și a zborului în curenți termici. O altă formă de practicare a parașutismului este base-jump – lansarea în cădere liberă (în mod special) de pe clădiri înalte, turnuri, poduri, margini ale prăpăstiilor și canioanelor, în cele mai multe țări fiind interzis.
RULIU mișcare oscilatorie a aeronavei sau a unui parașutist în cădere liberă, în jurul axei longitudinale, manifestată prin balansare.
SĂGEATĂ a) panou de semnalizare întins pe sol, marcând direcția de lansare a parașutiștilor dintr-o aeronavă; b) stil de cădere liberă a parașutiștilor utilizat în lansările de acrobație și în cele de lucru relativ în cădere liberă.
SCAUN DE CATAPULTARE dispozitiv ejectabil instalat în cabina avioanelor de mare viteză, destinat salvării pilotului în caz de pericol iminent prin proiectarea în câteva sutimi de secundă a scaunului pilotului în afara cabinei aeronavei avariate, cu ajutorul unui cartuș exploziv, după detașarea automată a cupolei cabinei. Există scaun de catapultare de antrenament, montate în săli speciale, pentru deprinderea piloților în suportarea sarcinilor la care ar fi expuși în situație reală. Dispozitivul este acționat la comanda pilotului, explozia unui cartuș pirotehnic dând senzația catapultării în zbor, mai puțin desprinderea de scaun, căderea liberă și plutirea cu parașuta.
SKY-SURF, probă de parașutism constând în efectuarea de figuri acrobatice în cădere liberă alunecând pe o placă de tip monoschi.
STIL DE CĂDERE LIBERĂ poziție a corpului parașutistului în cădere liberă ordonată. Există mai multe stiluri de cădere liberă: întins (sau broască, membrele depărtate de corp și segmentele acestora formând unghiuri de 90°, corpul având o poziție de 45° față de planul orizontal; este stilul cel mai utilizat), grupat (membrele foarte apropiate de corp, ca în poziția ghemuit, corpul având în cădere o poziție orizontală), săgeată (brațele și picioarele ușor depărtate de corp, care este întins, căderea se face cu mult sub orizontală; se mai numește și rândunică), picătură (brațele și picioarele alipite de corp, care este întins, căderea realizându-se pe verticală) etc. Parașutistul își reduce sau își mărește viteza de cădere liberă, prin stilul adoptat, în funcție de suprafața corpului expusă frecării cu aerul.
TANGAJ mișcare oscilatorie longitudinală, în jurul axului ce trece prin centrul de greutate al aeronavei (sau a parașutistului în cădere liberă), influențând negativ stabilitatea aparatului și condițiile de tragere cu armamentul de bord.
TIMP interval măsurat în ore, minute, secunde etc., de mare importanță în desfășurarea activității de zbor în condiții de siguranță sporită. Timpul de serviciu pentru zbor este considerat de la intrarea și până la ieșirea din unitatea aeronautică, timpul maxim fiind echivalent cu timpul normal (pe timp de zi – 14 ore, pe timp de noapte – 8 ore). Timpul pentru zbor este perioada efectivă de zbor pentru avioane (pe timp de zi – 9 ore, pe timp de noapte – 5) și parașutiști (pe timp de zi – 8 ore, pe timp de noapte – 5). Dacă necesitățile o impun, prelungirea nu este admisă decât pe timp de zi. Timpul maxim de zbor pentru 24 de ore este pe timp de zi 9 ore pentru piloți și 8 ore pentru parașutiști, iar pe timp de noapte 5 ore; lunar pe timp de zi 120 ore, pe timp de noapte 80 ore; anual pe timp de zi 700 ore, pe timp de noapte 300 ore. Timpul de lansare este durata zborului aeronavei din momentul în care aceasta trece la verticala locului de aterizare și până în momentul lansării paraștistului. Timpul de cădere liberă este intervalul de la părăsirea aeronavei de către parașutist și până la acționarea comenzii de deschidere a parașutei principale. Este stabilit prin tema de salt și nu poate fi depășit pentru a nu intra în criză de spațiu la funcționarea incorectă a parașutei principale, pentru a putea acționa parașuta de rezervă în deplină siguranță.
VIRAJ evoluție a unei aeronave sau a unui parașutist în cădere liberă, pe o traiectorie circulară. Virajul se poate fectua și din poziția pe spate. Viraj glisat, glisadă (v.).
VRIE mișcare de rotație a unei aeronave sau parașutist în cădere liberă în jurul unei axe verticale, care necontrolată la timp duce la imposibilitatea stăpânirii aparatului sau a căderii libere. Vrie normală sau verticală se produce pe axa verticală sau aproape de verticală, aeronava căzând cu botul în jos, cu o viteză de rotație de 80-120 rot/min. Vrie plată se produce aproximativ pe orizontală, axa longitudinală a aeronavei formând un unghi mai mic de 45°, fiind deosebit de periculoasă, îngreunând comenzile aeronavei și deschiderea parașutei. Aceste evoluții se pot petrece și din poziția pe spate. Vrie controlată constituie un element din acrobația aeriană cu avionul.
ATÎRNA, atîrn, vb. I. I. 1. Intranz. A cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). 2. Tranz. A agăța, a suspenda, făcînd să cadă liber în jos. 3. Refl. A se agăța de cineva sau de ceva; a se prinde. II. Intranz. 1. A se apleca spre pămînt sub o povară sau din lipsă de putere. Crengile atîrnă la pămînt. 2. A avea o greutate (relativ) mare; a cîntări (mult). III. Intranz. A depinde de cineva sau de ceva. – Din a3 + tîrn.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
QANAT (< arabă) s. n., galerie subterană prin care ape din pânza freatică acumulate în depozitele de grohotiș de la poalele munților sunt transportate la distanțe mari, prin cădere liberă, asigurând aprovizionarea cu apă a localităților și irigarea oazelor. Acest sistem, utilizat în Iran încă din Antichitate, a fost preluat ulterior de arabi; în Sahara, unde a atins o dezvoltare considerabilă, galeriile sunt cunoscute sub numele de foggara.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
GOLDING [gouldiŋ], William (1911-1993), scriitor englez. Romanele sale, de factură metaforică, dezvăluie, din perspectiva moralei creștine, adevăruri esențiale despre limitele naturii umane și caracterul ei coruptibil și despre încrederea vană în omnipotența rațiunii („Împăratul muștelor”, „Moștenitorii”, „Martin hoțomanul”, „Cădere liberă”). Premiul Nobel (1983).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PARAȘUTÍSM (< fr.) s. n. 1. Tehnica lansării din avion cu parașuta pentru scopuri militare sau sportive sau în cazuri de urgențe. Saltul cuprinde cinci faze, și anume: desprinderea de avion, căderea liberă în aer, deschiderea parașutei, căderea cu parașuta și contactul cu solul. 2. Ramură sportivă cuprinzând probe de lansare din avion cu parașuta. Probele clasice sunt aterizarea la punct fix și acrobația; probele de lucru relativ cuprind rularea pe cupolă și lucrul relativ în cădere liberă și sunt executate de grupe cu patru și opt concurenți. Sportivii români (Smaranda Brăescu, Traian Dumitrescu-Popa, Doru Negulici, Anania Moldoveanu, Gheorghe Iancu, Angela Năstase, Elena Băcăoanu ș.a.) participanți, începând din 1931, la concursurile internaționale de p. sportiv, au stabilit numeroase recorduri mondiale. Primele campionate mondiale s-au desfășurat în 1951.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PISÍCĂ (< pis) s..f I. 1. Mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă, moale, de diverse culori, cu cap rotund, bot scurt, maxilare puternice și gheare retractile (Felis catus); (pop.) mâță. Domesticită, prezintă un mare număr de rase și de varietăți (comună, numită și europeană, cu păr scurt, persană, birmaneză, abisiană, norvegiană de pădure, sphinx, angora, siameză etc.). ◊ P. sălbatică = mamifer de pradă înrudit cu pisica, lung de c. 70 cm, cu blană cenușie-gălbuie, tărcată cu negru și vârful cozii negru (Felis silvestris). Trăiește în pădurile de foioase din Europa și Asia. În lume mai există numeroase alte specii de pisici sălbatice, în general cu un număr mic de exemplare, de exemplu în Africa p. libiană, p. cu picioare negre, p. de deșert în Asia, p.-leopard, p.-pescar, p.-marmorată, în America de Sud p. de pampas, p. lui Geoffrey, p. chiliană, p. andină; unele sunt considerate specii rare, ocrotite de lege. ◊ P. de stepă (sau de barcană) = mamifer carnivor (Felis manul) înrudit cu pisica, cu corpul suplu, de c. 50 cm lungime, cu blană cenușie-gălbuie cu puține pete negre, urechi foarte mici, răspândit în regiuni de stepă și de semideșert, de la Marea Caspică și până în centrul Chinei. ◊ P.-tigru v. serval. ◊ Expr. A avea ochi de pisică = a vedea foarte bine. 2. Pisică-de-mare = pește selacian marin, ovipar, cu corpul turtit dorsoventral, lipsit de solzi, de c. 60-100 cm lungime, cu un spin veninos în coadă. Există mai multe specii; în Marea Neagră trăiește Trygon pastinaca. II. (TEHN.) 1. Dispozitiv pentru agățarea și declanșarea berbecului de sonetă cu cădere liberă. 2. Căruciorul unei mașini de ridicat. 3. Mănunchi de sârme din oțel folosit la curățarea utilajelor de foraj.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ACCELERAȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiune s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ACCELERAȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiune s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
ATÂRNA, atârn, vb. I I. 1. Intranz. A sta suspendat, a cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). 2. Tranz. A agăța, a suspenda de un cârlig, de un cui etc., lăsând să cadă liber în jos. 3. Refl. A se agăța de cineva sau de ceva. II. Intranz. 1. A se apleca spre pământ sub o povară sau din lipsă de putere. Crengile atârnă de rod. 2. A avea o anumită greutate (relativ mare); a cântări (mult). III. Intranz. A depinde de cineva sau de ceva. – A3 + târn.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SCLEROSCOP, scleroscoape, s. n. Aparat pentru măsurarea durității unui material prin ricoșeul unui percutor în cădere liberă pe materialul respectiv. – Din fr. scléroscope.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCLEROSCOP, scleroscoape, s. n. Aparat pentru măsurarea durității unui material prin ricoșeul unui percutor în cădere liberă pe materialul respectiv. – Din fr. scléroscope.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de claudia
- acțiuni
SEDIMENTARE, sedimentări, s. f. Acțiunea de a se sedimenta și rezultatul ei. ♦ Totalitatea proceselor fizice, chimice și biologice care se desfășoară la suprafața scoarței terestre și în urma cărora are loc depunerea unor fragmente sau particule de minerale, roci, organisme etc. din care provin rocile sedimentare. ♦ Fenomen de depunere lentă a particulelor solide dintr-o suspensie, dintr-o emulsie etc. prin cădere liberă sau prin centrifugare; sedimentație. ◊ (Med.) Viteză de sedimentare = intervalul de timp în care se depun globulele roșii dintr-o cantitate de sânge recoltat într-un tub de sticlă gradat, care permite depistarea unor procese infecțioase. – V. sedimenta.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SEDIMENTARE, sedimentări, s. f. Acțiunea de a se sedimenta și rezultatul ei. ♦ Totalitatea proceselor fizice, chimice și biologice care se desfășoară la suprafața scoarței terestre și în urma cărora are loc depunerea unor fragmente sau particule de minerale, roci, organisme etc. din care provin rocile sedimentare. ♦ Fenomen de depunere lentă a particulelor solide dintr-o suspensie, dintr-o emulsie etc. prin cădere liberă sau prin centrifugare; sedimentație. ◊ (Med.) Viteză de sedimentare = intervalul de timp în care se depun globulele roșii dintr-o cantitate de sânge recoltat într-un tub de sticlă gradat, care permite depistarea unor procese infecțioase. – V. sedimenta.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SPÂNZURA, spânzur, vb. I. 1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva (în urma unei condamnări) prin strangulare, cu ajutorul spânzurătorii (2). ◊ Expr. (Absol.) A tăia și a spânzura, se spune despre o persoană care abuzează (în mod nelimitat) de puterea, de autoritatea sa. ♦ Refl. A se sinucide, strangulându-se. 2. Tranz. A agăța un obiect de unul dintre capete, lăsând restul să atârne liber în jos. ◊ Expr. (Fam.) A spânzura (cuiva) lingurile la brâu (sau de gât) = a nu da mâncare celui care vine târziu la masă. ♦ Refl. A se agăța, a se prinde (și a se ține strâns) de cineva sau de ceva; a se atârna. ♦ Intranz. A atârna, a cădea liber în jos (fiind prins sau agățat de ceva). 3. Intranz. (Înv. și pop.; în expr.) A spânzura de... (sau de la...) = a depinde de..., a fi condiționat de... 4. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui o sumă de bani (fără rost, pe lucruri care nu sunt strict necesare). – Probabil lat. *expendiolare.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PISICĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris). ◊ Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PISICĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris). ◊ Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de oprocopiuc
- acțiuni
ATÎRNA, atîrn, vb. I. I. 1. Intranz. A cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Lumina se cufunda și se pierdea fără urmă în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, B. F. 36. Din ramură în ramură, cînd atîrnat cu mîinile, cînd cu picioarele... încleștate, ajunse pînă în vîrf. ISPIRESCU, L. 212. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. Purta un benișel de felendreș... a căruia mînice atîrnau dinapoi. NEGRUZZI, S. I 145. ◊ (Pleonastic) [Buza] cea dedesubt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 244. ◊ Fig. Era cerul vînăt și era lumina zilei fumurie. Atîrna ploaia. PAS, L. I 261. Vremea atîrnă... Soarele luptă, Norii țin piept. TOMA, C. V. 302. La răsărit pe cer atîrna o uriașă perdea de flăcări. REBREANU, R. II 105. 2. Tranz. A agăța, a anina, a suspenda, făcînd să cadă liber în jos. își atirnă tolba cu săgețile la spate. ISPIRESCU, L. 74. În tine [codrule] cînd intrai, Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. ALECSANDRI, P. P. 263. Atîrnă pe coapsa stîngă o sabie încovoiată. NEGRUZZI, S. I 23. De arme se descingea, Sus prin crăci mi le-atîrna, Apoi tovarăși chema Și la masă mi-i poftea. ANT. LIT. POP. I 461. ◊ Fig. (Neobișnuit) Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. ◊ Expr. A-i atîrna (cuiva) lingurile de gît v. lingură. ♦ (Neobișnuit) A spînzura (un condamnat). Cu moarte să se omoare, în furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 3. Refl. A se agăța de cineva sau de ceva, a se prinde (cu mîinile). Copilul se atîrnă de gîtul tatălui. ◊ Fig. Din încrețirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc S-atîrnă sufleiu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc. EMINESCU, O. I 117. II. Intranz. 1. A se apleca spre pămînt sub o povară sau din lipsă de putere (nemaiputînd sta drept). Crengile încărcate cu fructe atîrnau la pămînt. 2. A trage greu (la cîntar), a cîntări (mult), a avea o greutate (relativ) mare; fig. a valora, a prețui. Am 60 kg; dar mai atîrnă și îmbrăcămintea ceva. ▭ Puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii. ISPIRESCU, U. 28. III. Intranz. A fi dependent de cineva, a fi sub ascultarea sau stăpînirea cuiva. Ce este mai plăcut decît a nu atîrna de nime. ALECSANDRI, T. 572. ♦ A depinde de ceva, a fi condiționat de ceva. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. ♦ (Impersonal) [Hainele] m-ar interesa întrucîtva. Atîrnă și de preț. SADOVEANU, P. M. 163.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PISICĂ, pisici, s. f. I. Animal domestic, carnivor, din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu o blană moale de culori variate, cu ochii ageri; este folositor prin faptul că stîrpește șoarecii (Felis domestica); (spre deosebire de cotoi, motan) femela acestui animal; mîță. O pisică gălbuie se strecură repede sub laviță. C. PETRESCU, S. 29. Nici că ai văzut așa pisică cuminte de cînd ai făcut ochi. ALECSANDRI, T. I 384. Un șoarece de neam... Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. ALEXANDRESCU, P. 71. ◊ (În proverbe și zicători) Cînd pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă (= în lipsa celor mari, cei mici își fac de cap). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă prea mult, dinainte, cu ceea ce are de gînd să facă, nu realizează mare lucru). Ce iese din pisică șoareci mănîncă, se zice despre cineva cu caracter urît, asemănător cu al părinților. Pisica blîndă zgîrie rău ( = nu te încrede în cei blînzi, căci adesea sînt primejdioși). ◊ Expr. A se înțelege (sau a trăi unul cu altul, a se iubi) ca șoarecele (sau cîinele) cu pisica = a se certa tot timpul, a nu se putea suferi. A avea ochi de pisică = a avea ochi foarte ageri și pătrunzători. Nu mai mănîncă pisica oțet v. oțet. ♦ Blana animalului descris mai sus. O scurteică... căptușită cu pisică. CARAGIALE, la CADE. ◊ Pisică sălbatică = animal de pradă înrudit cu pisica domestică, însă mai mare decît aceasta, cu blana deasă, de culoare roșcat-cenușie cu dungi negre; e răspîndit și în pădurile din țara noastră (Felis silvestris). Pisica sălbatică și tigrul [titlu]. ALEXANDRESCU, P. 108. Pisică de angora v. angora. Pisică siameză v. siamez. II. (Tehn.) 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă, folosite la baterea piloților unei construcții. 2. Căruciorul unei mașini de ridicat.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SPÎNZURA, spînzur, vb. I. 1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva, de obicei în urma unei sentințe de condamnare, prin spînzurătoare. Boierule, n-am ce zice, omoară-mă, spînzură-mă, n-am ce face. ISPIRESCU, L. 176. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ◊ (Absol., în expr.) A tăia și a spînzura, se spune despre cel care abuzează în mod nelimitat de puterea, de autoritatea sa. ♦ Refl. A se sinucide strangulîndu-se cu ștreangul. Se jura... că mai curînd se spînzură decît să mai vîndă o palmă de loc. REBREANU, I. 49. Are de gînd să se spînzure în cuiu lui, dacă nu-i vei da pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 331. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul... De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 2. Tranz. A agăța, a atîrna, a anina, a suspenda un obiect (cu unul din capete), lăsînd restul să atîrne liber în jos. A întins o sfoară de la balamaua ușii pînă la fereastră, a spînzurat pe ea hainele. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 10. [Decorațiile] unii le poartă la piept, alții le spînzură de gît. ALECSANDRI, T. I 84. Au poroncit să spînzure de catarturi fînarile (= felinarele) corăbiei. DRĂGHICI, R. 20. ◊ (Poetic) Trei pruni frățîni, ce stau să moară, Își tremur’ creasta lor bolnavă. Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. ◊ Fig. (Sugerînd ideea de încetare a unei activități). Ah! de cîte ori voit-am Ca să spînzur lira-n cui Și un capăt poeziei Și pustiului să pui. EMINESCU, O. I 105. ◊ Expr. A spînzura (cuiva) lingurile la brîu (sau de gît) = a nu da de mîncare (celui care vine tîrziu la masă). Cînd să ne deie bucate, giupînu bucătar ne spînzură lingurile la brîu și se duce la primblare. ALECSANDRI, T. 40. ◊ Refl. pas. La cea mai mică greșeală dregătorească... capul vinovatului se spînzura în poarta curții cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Refl. A se agăța, a se prinde (și a se ține strîns) de cineva sau de ceva; a se atîrna. Te-ai spînzurat de mîna lui și ai străbătut cu el, printre oameni și trăsuri, bulevardul. PAS, Z. I 17. Oamenii făceau o foarte complicată echilibristică, spînzurîndu-se de șipcile gardurilor. id. ib. 107. ◊ Fig. Știi tu să pui picior peste picior și să te spînzuri de gîtul bărbaților? CĂLINESCU, E. O. I 50. ♦ Intranz. A atîrna, a cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Două rînduri de icoane spînzurau pe perete, deasupra candelei. DUMITRIU, N. 180. Sub fereastra din colț spînzura firma albă pe care scria cu slove roșii numele unei gazete umoristice. I. BOTEZ, ȘC. 60. Mînele ei spînzurau în jos ca la un copil vinovat. EMINESCU, N. 9. La o vatră, pe cîrlige, spînzură un ceaun mare. BELDICEANU, P. 53. 3. Intranz. (Învechit, în expr.) A spînzura de... (sau de la...) = a depinde de..., a fi condiționat de... O ceată de pedestrime... de la dînsa spînzură soarta bătăliei. BĂLCESCU, O. II 91. Aș zice și aș face cît spînzură de mine. ALEXANDRESCU, M. 254. 4. Tranz. Fig. (Familiar, cu privire la bani) A cheltui (fără rost), a consuma (pe fleacuri). Aveai în buzunar și 10 bani pe care îți propuneai să-i spînzuri bînd bragă. PAS, Z. I 139.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
atârna [At: P. MAIOR, IST. 255/32 / Pzi: atârn / E: a2 + -târn] 1 vi A cădea liber în jos, fiind suspendat, prins de ceva. 2 vi (Fig) A nădăjdui în ceva. 3 vi (Nob; d. vreme) A fi gata să plouă. 4 vt A pune un obiect astfel încât să atârne (1). 5 vt (Îrg; îe) A-i ~ cuiva belciugul (sau reg, cinghelu, ori, rar, iabașaua) de nas A supune pe cineva. 6 vt (Îe) A-i ~ cuiva lingura (sau lingurile) de gât A nu da cuiva (carea întârziat) de mâncare. 7 vt (Nob) A spânzura un condamnat. 8 vr A se agăța (cu mâinile de ceva). 9 vr (Fig) A se ruga stăruitor de cineva. 10 vr A se apleca sub propria greutate. 11 vr A se apleca sub o povară. 12 vt (Rar) A apăsa pe cineva spre pământ. 13 vi (Nob) A fi beat. 14 vi A trage greu la cântar. 15 vi (Fig) A fi de mare preț. 16 vri A șovăi între două alternative. 17 vi (Îe) A ~ de azi până mâine A fi nehotărât. 18 vi (Îae) A fi leneș. 19 vi A depinde de... 20 vi (Îe) A ~ la (sau de) mâna (ori voia, mila etc.) altuia A fi la cheremul altuia. 21 vt A face pe cineva să depindă de ceva. 22 vi A proveni de undeva.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
pisică1 sf [At: PRAV. GOV. 49r/13 / Pl: ~ici / E: pis2 + -ică cf tc dal pisik] 1 Animal domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul sferic, botul foarte scurt, ghearele retractile și ascuțite Si: (pop) mâță (Felis domestica). 2 (Spc) Femelă a acestui animal. 3 (Îs) ~ sălbatică Animal de pradă cu corpul lung de aproximativ 70 cm, cu blană deasă, de culoare cenușie-gălbuie, cu vârful cozii negru precedat de două inele negre Si: (reg) mâță sălbatică (Felix silvestris). 4 (Îs) Ochi de ~ Far mic sau bucată triunghiulară de material reflectorizant pus la spatele unor vehicule, pentru semnalizarea poziției. 5 (Îla) De ~ Specific pisicii1 (1). 6 (Îal) În felul pisicii (1). 7 (Îal) Ca al pisicii (1). 8-9 (Îe; îla) (A fi) ~ blândă (A fi) prefăcut Si: ipocrit, fățarnic. 10 (Îe) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele (sau ca șoarecele) cu ~ca A fi în relații foarte rele unii cu alții. 11 (Îae) A trăi rău cu cineva. 12 (Îe) A umbla cu ~ca-n traistă A încerca să înșele pe cineva. 13 (Îe) A cumpăra ~ca în traistă A nu putea fi cunoscut un lucru înainte de a intra în posesia lui. 14 (Îe) A avea ochi de ~ A avea privirea ageră. 15 (Îae) A fi viclean. 16 (Fam; îe) A face rachiu ~icii A plânge fără rost. 17 (Îe) A avea nouă suflete, ca ~ca A fi rezistent. 18 (Îae) A avea o mare vitalitate. 19 (Îe) A cădea în picioare ca ~ca A ieși cu bine din orice încurcătură. 20-21 (Îe; îla) A fi ~ plouată (A fi) fără chef, abătut, descurajat. 22 (Îae) A arăta prost. 23 (Îae) A avea o ținută necorespunzătoare. 24 (Îae) A fi umilit. 25 (Îe) A spăla (sau a mătura) ca ~ A face o curățenie superficială. 26 (Îae) A fi neglijent și murdar. 27 (Reg) A rupe ~ca (de la început) A fi energic. 28 (Îae) A ști să-și impună voința. 29 (Reg; îe) A trage ~ca da coadă (pe rogojină) A o duce greu, din cauza sărăciei Si: a fi sărac, a fi strâmtorat. 30 (Reg; îe) A da apă (sau țuică) la ~ci A pierde vremea degeaba. 31-32 (Fam; îe) A fi (sau a face rost) de ~ pe orez (A fi sau) a face rost de ceva bun Si: a se învârti. 33 Blană prelucrată a pisicii1 (1) Si: (îrg) mâță. 34 (Iht; îc) ~-de-mare Pește mare cu corpul turtit, lipsit de solzi, de formă romboidală, cu coadă în formă de bici, prevăzută cu un spin lung și ascuțit care conține otravă, cu care înțeapă pentru a se apăra când este atacat (Trygon pastinaca). 35 (Ent; îc) ~ca-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omida-urs, (reg) mâța-popii, pisicuța (4)-popii. 36-37 (Ent; îac) Câinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). 38 Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor. 39 Dispozitiv pentru agățarea și declanșarea berbecului de sonetă cu cădere liberă. 40 Mănunchi de sârme de oțel folosit pentru curățirea de noroi sau de pământ a utilajelor folosite la foraj. 41 (Mun; Trs; șîs ~ de lemn) Cursă primitivă de șoareci Si: (reg) mâț, mâță. 42 (Mun; Olt) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi Si: (reg) mâță. 43 (Reg) Jgheab metalic folosit ca piedică la roata unei căruțe sau a unui car ce înaintează la vale. 44 Clamă pentru prins perdeaua. 45 (Bot; reg; lpl) Papanaș (Trifolium arvense). 46 (Mun) Fiecare dintre cei trei flăcăi care merg cu brezaia înaintea colindătorilor, anunțând venirea lor.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
prinde [At: (a. 1521) HURMUZAKI, XI, 843 / V: (reg; cscj) ~a, (înv) pren~ / Pzi: prind, (îrg) prinz, (reg) pring / E: ml pre(he)ndere] 1 vt (D. oameni și animale; c. i. ființe și lucruri) A lua, a apuca sau a înșfăca, cu mâna, cu dinții, cu ghearele, cu ajutorul unui instrument etc., pentru a ține, a duce cu sine, a trece dintr-un loc în altul etc. 2 vt (Reg; îlv) A ~ un sărutat (sau o sărutare) A săruta. 3 vt (Îe) A ~ foc cu gura A face tot posibilul pentru a reuși. 4 vt (Îe) A ~ oala de toartă A deveni obraznic și încrezut. 5 vt (Îrg; îe) A-și ~ capul (sau capetele) A se pune la adăpost de primejdii. 6 vr (Îe) A se ~ cu dinții de carte A se apuca serios de învățătură. 7 vt (Îlv) A ~ de urechi (pe cineva) A urechea. 8 vi (Reg; îe) A-și ~ de gură A se abține să spună ceva Si: a tăcea. 9-10 vit (Reg; d. vin; îe) A ~ de limbă A pișca (pe cineva). 11 vt (Îvp; spc; d. oameni; c. i. unelte, instrumente etc.) A apuca cu scopul de a se servi de el pentru a lucra. 12 vt (Îvp; pex) A utiliza ținând cu mâna. 13 vt (Înv; îlv) A ~ (un) lucru A lucra. 14-15 vti (Reg; îe) A-l ~ (pe cineva) sau a-i ~ (cuiva) mâna (la ceva) A se pricepe la ceva, dovedindu-se îndemânatic. 16 vt (Înv; îe) A ~ arme (sau armele) A porni o acțiune militară împotriva cuiva. 17 vt (Rar; cu complementul „pulsul”) A stabili pulsul cuiva punând degetul pe o arteră. 18 vr (Udp „de” care indică locul de unde se apucă) A-și încleșta mâna sau mâinile, ghearele etc. de cineva sau de ceva pentru a se sprijini Si: a se agăța, a se apuca, a se atârna. 19 vt (Rar) A da de ceva în care să se poată sprijini. 20-21 vtrr (C. i. oameni; urmat de determinările „în brațe”, „la piept” etc.) A-și petrece ori a-și întinde mâinile sau o mână pe după ceva sau cineva, pentru a aduce mai aproape, a strânge etc. Si: a îmbrățișa. 22 vra (îe) A se ~ (cu cineva) de păr (sau de piept) A se încăiera cu cineva. 23 vrr (Urmat de determinările „în joc”, „la joc”, „la horă”) A se lua sau a se ține de mână cu cineva pentru a forma un cerc, o horă etc. și a dansa. 24 vr (Reg; îe) A se ~ în horă (sau în joc) A participa pentru prima dată la hora, la dansul etc. din sat. 25 vr (Reg; pex; d. tineri; îae) A ajunge la vârsta când poate ieși la horă, la dans etc. în sat. 26 vr (Îae) A se lăsa antrenat într-o acțiune, atras de mersul evenimentelor. 27 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la joc (sau în horă etc.) A invita sau a lua pe cineva la joc, în horă etc. 28 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A percepe. 29 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A reține. 30 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A învăța. 31 vt (Spc; c. i. obiceiuri, deprinderi, meserii etc.) A-și însuși. 32 vt (Rar; îlv) A ~ obicei A se obișnui. 33 vt (Înv; îlv) A ~ nărav A se nărăvi. 34 vt (D. ființe; urmat de determinările „cu ochii”, „cu privirea”, „în priviri” etc.) A avea în câmpul vizual Si: a observa, a vedea. 35 vt (D. telescoape, aparate de fotografiat etc. sau d. obiectivul acestor aparate) A cuprinde în raza sa de acțiune în timpul funcționării. 36 vt (D. fotografi, reporteri etc.) A face să intre în câmpul vizual al obiectivului unui aparat pentru a fotografia ori a filma. 37 vt (Pex) A fotografia. 38 vt (Pex) A filma. 39 vt (D. pictori, scriitori, critici etc. sau d. diverse domenii ale artei sau științei) A sesiza și a prezenta prin mijloace caracteristice Si: a contura, a zugrăvi. 40 vt (D. ființe; c. i. cuvinte, sunete, zgomote) A percepe și a desluși cu ajutorul auzului Si: a auzi. 41 vt (Îe) A (sau, pop, a-și) ~ de veste (ori, rar, de știre) sau (îrg) a ~ veste A afla la momentul oportun. 42 vt (Îae) A-și da seama. 43 vt (C. i. tonuri, sunete) A executa în mod corect, exact. 44-45 vtrp (C. i. ființe) A opri cu forța din mișcare, alergare, zbor etc. Si: a (se) captura. 46-47 vtrp (Spc; c. i. animale sălbatice, păsări) A (se) vâna. 48-49 vtrp (Spc; c. i. persoane urmărite, răufăcători, inamici etc.) A aresta. 50-51 vtr (Îe) A (se) ~ în cursă (sau în capcană, în laț) ori, îvr, în lațe A face să intre sau a intra din greșeală într-o încurcătură mare, periculoasă etc. din care nu se poate ieși. 52-53 vtr (Îae) A (se) înșela. 54-55 vtr (Îae) A (se) da de gol. 56 vt (Îvp; îe) A ~ (pe cineva) la oaste (sau, reg, la cătane) A duce pe cineva cu forța în armată. 57 vt (Îvr; îe) A-i ~ ochii (cuiva) sau a-l ~ (pe cineva) de ochi A atrage privirile cuiva, datorită aspectului armonios sau ieșit din comun Si: a frapa. 58-59 vtrp (Îe) A ~ (pe cineva) la mână (sau la mâna ori mâinile lui, în mâna lui) sau a se ~ la mâna (cuiva) A (se) ajunge, prin mijloace, în general, căutate, să (se) dispună de soarta, de viața etc. cuiva, care a comis ceva. 60 vt (Îe) A ~ șarpele cu mâna altuia A rezolva o situație dificilă folosindu-se de efortul altcuiva, dar atribuindu-și sieși meritele. 61 vt (Gmț; îe) A ~ vulpea de coadă A fugi pentru a scăpa de ceva sau de cineva. 62 vt (Îe) A ~ prepelița (ori ciocârlanul sau purceaua etc.) de coadă A se îmbăta. 63 vt (Rar; îc) ~-muște Gură-cască. 64 vt (Reg; îcs) De-a ~-mă De-a prinselea. 65 vt (Reg; îcs) ~ barza puișoru Joc de copii în care jucătorii își pun pumnii unii peste alții. 66-68 vtir (Îlv) A ~ pește2 A pescui. 69 vt (Pex) A căuta și a scoate din apă o ființă sau un lucru, pentru a salva, a recupera Si: a pescui. 70 vt A ajunge pe cineva din urmă. 71 vt A apuca să mai găsească ceva, înainte de a pleca. 72 vt (C. i. obiecte sau ființe care cad, sunt aruncate, străbat aerul etc.) A reține cu mâinile sau cu ceva ținut în mână. 73 vt (D. oameni; c. i. vehicule care sunt gata de plecare) A sosi la timp sau în ultima clipă pentru a putea lua, folosi etc. Si: a apuca. 74-75 vt (C. i. ocazii, împrejurări favorabile etc.) (A putea sau) a ști să folosească, să valorifice, să exploateze. 76 vt (C. i. epoci sau evenimente) A trăi într-o anumită perioadă ori a fi martor la cele petrecute în perioada respectivă. 77 vtrp (C. i. obiecte sau părți ale acestora) A fixa de ceva sau unul de altul în cuie, în ace, într-o închizătoare, cosând, legând etc. 78 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) o nevoie A ajuta pe cineva aflat într-o situație materială dificilă. 79 vt (Pop; îe) A-și ~ o (sau vreo) nevoie (sau nevoile cu ceva) A face față unei nevoi materiale. 80 vr (Reg; îe) A se ~ ca nuca (sau ca mazărea) în (sau de) perete A fi total nepotrivit pentru o anumită împrejurare. 81 vt (Spc; c. i. obiecte de îmbrăcăminte) A coase. 82 vt (Spc; c. i. obiecte de îmbrăcăminte) A cârpi. 83 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.; la participiu și urmat de determinări care arată locul) A pune sau a fixa ori a strânge în jurul sau pe o parte a corpului, capului etc., înnodând, prinzând într-o închizătoare etc. 84 vt (C. i. părul) A strânge la un loc sau a aranja strângând într-o anumită pieptănătură. 85-86 vtrp (C. i. cai; urmat de determinări care indică felul vehiculului, udp „la”) A (se) înhăma. 87-88 vtrp (C. i. boi; urmat de determinări care arată felul vehiculului, udp „la” sau „în”) A (se) înjuga. 89-90 vtr (C. i. obiecte; udp „de”, „la”, „în” etc.) A agăța de ceva, lăsând să cadă liber în jos Si: a atârna, a spânzura, a suspenda. 91-92 vtr (C. i. ființe) A lega de gât, de picioare, lăsând să atârne Si: a spânzura. 93 vr A se opri fixându-se, blocându-se, înțepenindu-se, împiedicându-se etc. în ceva ascuțit, ieșit de la locul lui etc. 94 vr (D. unele plante parazite sau d. plante agățătoare) A se fixa ori a se agăța de ceva, crescând în sus sau a crește pe ceva. 95 vr (Înv; d. oameni) A se stabili la... sau a se fixa ori a rămâne în... 96-97 vtr A (se) uni prin atingere. 98-99 vtr A (se) lipi cu o materie cleioasă sau prin alte mijloace, din alte cauze. 100 vr (D. țesuturi, părți ale corpului) A se lipi la loc, reunindu-se cu ansamblul, reintegrându-se în acesta. 101-102 vir A adera la ceva sau a se lipi de ceva. 103 vr (Îe) A nu se ~ somnul de cineva A nu putea dormi. 104 vr (Îrg; îe) A se ~ (cuiva) privirile (sau ochii ori ochiul) de (ori pe) cineva (sau de ceva) A se opri cu privirea pe cineva sau pe ceva. 105 vr (Îrg; îae) A alege cu privirea pe cineva sau ceva. 106 vr (Înv; îe) A se ~ mintea după ceva A fi de acord cu cineva sau cu ceva. 107 vr (Mol; d. medicamente, tratamente) A-și face efectul. 108 vi (Ccd; cu determinarea „bine”) A(-i) fi folositor Si: a(-i) folosi, a(-i) servi. 109 vi (Ccd; cu determinarea „bine”) A(-i) aduce un serviciu sau a(-i) fi de ajutor. 110 vi (Îe) A-i ~ rău A-i face un deserviciu sau a-i cauza o neplăcere, un rău. 111 vt (Îrg; ccd; urmat de determinări ca „foamea”, „setea”, „pofta”) A-și potoli1. 112-113 vri (Înv; d. mâncare; îcn) A-i prii1. 114 vt (D. îmbrăcăminte, podoabe, pieptănătură etc.) A-i sta cuiva bine. 115 vt (Pex; d. gesturi, atitudini, manifestări ale oamenilor) A fi adecvat pentru cineva. 116 vt (Îe) A-l ~ rău (pe cineva) A nu-i sta bine. 117 virt (Îvp; d. arme, unelte tăioase, proiectile) A pătrunde, tăind, găurind, vătămând etc. 118-119 vtrp (Îrg; c. i. bunuri materiale sau valori monetare) A intra în posesia a ceva Si: a dobândi, a obține. 120-121 vtrp (Îrg; c. i. valori monetare) A obține contravaloarea a ceva Si: a încasa. 122-123 vtrp (Îrg; c. i. bunuri materiale) A (se) cumpăra. 124 vt (Pex; fig) A reuși să obțină. 125 vti (D. ființe; îe) A ~ putere (ori puteri sau forță) sau (reg) a ~ la putere A începe să capete sau a căpăta mai multă forță, vitalitate Si: a se întări. 126-127 (D. bunuri în mișcare, fenomene fizice etc.) A-și intensifica activitatea. 128 vt (D. oameni; îe) A ~ rădăcini (sau rădăcină) A căpăta stabilitate într-un anumit loc Si: a se fixa, a se stabili. 129 vt (D. acțiuni, deprinderi, idei etc. ale oamenilor) A începe să găsească un mediu prielnic pentru a se manifesta. 130-131 vtr (Îe) A ~ carne (moale sau burtă ori seu etc.) ori a se ~ carnea (pe cineva) A se îngrășa. 132-133 vti (Îe) A ~ limbă (sau glas) ori (pop) a ~ la limbă A căpăta curaj, îndrăznind să vorbească, să-și spună părerile. 134-135 vti (Îae) A-i veni poftă să vorbească. 136 vt (Rar; d. copii; îe) A ~ limbă A începe să vorbească. 137-138 vti (Îe) A ~ viață sau (reg) a ~ la viață A se înviora. 139-140 vti (Îae) A se însănătoși. 141-142 vti (Pop; îe) A ~ inimă ori (reg) a-și ~ inima sau a (mai) ~ la inimă (ori, îrg, la suflet, la fire) A începe să capete sau a căpăta curaj Si: a se îmbărbăta. 143-144 vti (Pop; îae) A-și veni în fire. 145-146 vti (Pop; îae) A-și reface forțele. 147 vt (Îe) A ~ ființă (sau viață) A se naște. 148 vt (Îae) A se contura vizual sau în minte. 149-150 vti (Îe) A ~ nas sau (reg) a ~ la nas A deveni arogant sau obraznic Si: a se obrăznici. 151 vt (D. oameni; îe) A ~ față A începe să arate bine, căpătând culoare, un aspect frumos, sănătos. 152 vt (D. unele alimente; îae) A se rumeni sub acțiunea focului. 153 vt (Îe) A ~ un fir A avea un punct de plecare pentru a afla ceva, cunoscând un amănunt în legătură cu o anumită situație. 154 vt (Îae) A obține firul liber la telefon, pentru a putea avea o convorbire. 155 vt (Îvr; îe) A ~ temei A căpăta stabilitate Si: a se statornici, a se stabili. 156 vt (Îvr; îe) A ~ foc A se înflăcăra. 157-158 vti (Îe) A ~ minte (ori, reg, la minte, la cuminție) A câștiga experiență, devenind mai înțelept. 159-160 vti (Îae) A se face om de treabă. 161-162 vti (Îe) A ~ chef (sau, rar, la chef, ori, înv, la voie bună) A începe să se înveselească. 163 vt (Înv; îe) A ~ partea (cuiva) A lua cuiva apărarea. 164 vt (Înv; îae) A se situa pe aceeași poziție cu cineva. 165 vt (Înv; îe) A(-și) ~ gazdă A poposi la o anumită gazdă. 166 vi (Reg; îe) A ~ la zile A mai crește în vârstă. 167 vt (Pfm; îe) A ~ seu (la rărunchi) A se îmbogăți. 168 vt (Reg; îe) A ~ urechi A auzi. 169 vt (Reg; îae) A înțelege. 170 vi (Reg; îe) A ~ în cap A se îmbăta. 171 vt (Reg; îe) A ~ zburător A se transforma în strigoi. 172 vt (Îvr; spc; c. i. funcții, posturi) A obține. 173 vta (Trs; la jocul de cărți) A câștiga, bătând cu o carte superioară. 174 vt (D. suprafețele corpurilor) A căpăta un strat de... sau a se acoperi cu... 175 via (Îvp; d. femei; urmat de determinarea „grea”) A rămâne însărcinată. 176 vta (Îvp; d. femele) A concepe. 177-178 vti (Îvp) A prăsi. 179 vr (D. plante, semințe) A-și forma rădăcini, dezvoltându-se normal. 180 vr (D. plante) A începe să se hrănească prin rădăcini, după transplantări. 181 vr (D. altoi) A da mugur sau a se dezvolta dintr-un mugur. 182-183 vri (Fig) A (se) impune. 184-185 vri (Fig; d. manifestări sau acțiuni ale omului) A reuși să-și atingă scopul. 186 vrim (Îvr) A se cuveni. 187 vrim (Îvr) A-i fi sortit să... 188 vt (Rar) A contracta o anumită boală. 189 vt (Înv; c. i. teritorii, locuri strategice, construcții, așezări etc.) Apune stăpânire pe... 190 vt (Înv; c. i. teritorii, locuri strategice, construcții, așezări etc.) A domina. 191 vt (Fig) A atrage, făcând incapabil de altceva. 192 vt (Fig; d. stări fiziologice, psihice, afective etc.) A cuprinde (pe neașteptate). 193 vt (Fig; d. stări fiziologice, psihice, afective etc.) A copleși. 194 vt (Îlv) A(-l) ~ mirarea (sau, îvp), mirare, minune, minuni (pe cineva) A se mira tare. 195 vt (Îvr; îlv) A-l ~ otrava A otrăvi. 196 vrim (Îcn) A nu găsi crezare. 197 vt (Rar; îe) Ce te-a (sau l-a, v-a etc.) prins? Se spune pentru a-și exprima mirarea în fața unei atitudini, a unei acțiuni etc. neașteptate, anormale a cuiva. 198 vt (Reg; îe) A-l ~ mințile (pe cineva) A ști. 199 vt (Reg; îae) A pricepe. 200 vt (Îe) A ~ beția (pe cineva) A (se) îmbăta. 201-202 vtr (Îvp; fig; d. boli, farmece, blesteme, descântece) A se abate asupra cuiva, producând un efect negativ. 203-204 vtr (Îvp; pex) A deteriora. 205 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) friguri (sau friguri de moarte) A simți un fior de spaimă, de furie etc. 206 vr (Reg) A se contamina. 207 vt (Înv; d. foc) A distruge prin ardere. 208-209 vtr (A face să fie sau) a fi imobilizat, reținut, oprit într-un anumit loc, de ceva material. 210 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) cu coada între ușă A surprinde pe cineva mințind. 211 vt (Spc) A exercita o presiune asupra unui corp, surprins într-o anumită poziție, strivindu-l. 212 vt (Pop; spc; d. dureri fizice; c. i. părți ale corpului omenesc) A înțepeni. 213 vt (D. vânt, ploaie etc.) A cuprinde și a lua cu sine Si: a antrena. 214 vt (Pop; c. i. posturi de emisie sau ceea ce se emite) A recepționa. 215 vt (Pop; pex) A auzi. 216 vt (Pop; c. i. locuri în spațiu, suprafețe) A ocupa. 217-218 vti (Înv; îlv) A ~ cu chirie A închiria. 219 vt (Îe) A ~ loc A se bucura de considerație. 220 vt (Îae) A fi util. 221 vt (Îvr; îae) A ține loc de... 222 vt (Îe) A nu-l ~ locul (sau starea) pe cineva A nu avea astâmpăr, neputând sta locului sau negăsindu-și locul. 223 vt (Înv; îe) A-i ~ calea cuiva A pândi trecerea cuiva, stând în drumul lui. 224 vt (C. i. oameni) A surprinde asupra unui fapt. 225 vt (C. i. oameni) A descoperi pe cineva care a săvârșit o neregulă, o faptă reprobabilă, o infracțiune etc. 226-227 vti (Rar; îe) A ~ (pe cineva) cu măsura (sau cu litra ori cu ocaua) mică A descoperi minciuna sau înșelătoria practicate de cineva. 228-229 (Reg; îe) A ~ în piuă (sau cu piulița) A da pe cineva de gol. 230 vr (Rar) A se surprinde făcând ceva în mod inconștient sau fără voia lui. 231-232 vtr (Îvp; fam) A (se) încurca în ceea ce spune sau în răspunsuri, fiind determinat să se dea sau dându-se de gol prin ceea ce spune. 233-234 vtr (Pex) A (se) pune într-o situație dificilă, fără ieșire. 235 vt A da într-un loc unde n-ar fi trebuit, nu s-ar fi așteptat, n-ar fi dorit sau ar fi dorit să întâlnească ori să găsească de sau peste cineva. 236-237 vri (Înv) A se produce deodată, contrar așteptărilor, dorințelor etc. 238 vt (C. i. obiecte secrete, ascunse, corpuri delicte sau compromițătoare etc.) A da de urma... 239 vt (C. i. obiecte secrete, ascunse, corpuri delicte sau compromițătoare etc.) A găsi, în mod neașteptat sau nedorit. 240 vt (D. unități de timp, elemente sau fenomene ale naturii, calamități etc.) A se abate, de obicei în mod nedorit, asupra cuiva sau a ceva, surprinzând într-un anumit loc. 241 vt (Rar; îe) A nu-l ~ (pe cineva) vremea în loc Se spune despre un om extrem de ocupat. 242 vr (Îvp) A-și lua obligația ori angajamentul de a face ceva, învoindu-se sau fiind de acord să... 243-244 vrt (Înv; îe) A se ~ chezaș (sau cu chezășie) A garanta pentru sine sau pentru altul. 245 vr A o lua în serios, fără temei, prin inducere în eroare. 246 vr (Înv; îe) Cum s-ar ~ Cum s-ar zice. 247 vra A paria2. 248 vt (Îrg; c. i. valori) A socoti. 249 vrp (Înv) A fi considerat. 250 vtri (Îvp; udp „de”, „la”, „în”) A se angaja. 251 vtri (Îe) A (se) ~ (la sau în) vorbă (ori, reg, vorbe) sau (reg) în cuvinte (cu cineva) ori (reg) a-și ~ vorba (cu cineva) A începe să discute cu cineva sau între ei. 252 vr (Reg; îe) A se ~ la vorbă A se înțelege. 253-254 vit (Îe) A (o) ~ la fugă sau a ~ fuga A o lua la fugă. 255 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) de mușteriu A face pe cineva să devină client. 256-257 vtrp (Reg; îe) A ~ post A începe să (se) postească. 258 vi (Trs; Mol; spc) A începe să vorbească. 259 vi (Înv; spc; d. oameni) A contribui la... 260-261 vrt (Pop; spc) A (se) angaja într-o slujbă. 262 vt (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv, are valoare de verb semiauxiliar) A începe să... 263 vr (Udp „cu”, care indică persoanele cu care se intră sau care intră în concurență, în confruntare etc.) A se măsura Si: a se bate, a se lupta. 264 vr (Reg; îe) A se ~ în câini (cu cineva) A încerca să enerveze pe cineva. 265 vr (Reg; îae) A provoca pe cineva. 266 vt (Reg; îe) A-și ~ mintea (cu cineva) A lua în serios spusele cuiva. 267 vt (Reg; îe) A-și ~ treabă (sau vadul cu cineva) A o păți. 268-270 vtir (Îvp) (A se asocia sau) a face să se asocieze. 271-272 vrt (Îvp; spc) (A intra sau) a face să intre în relații de rudenie, de dragoste, de prietenie cu cineva. 273-275 vtri (Îe) A se ~ în sâmbră sau a ~ în ortăcie (ori în, de sâmbră) sau a ~ tovărășie A se întovărăși. 276 vr (Reg; d. apă) A îngheța. 277 vr (D. gheață) A se forma ca o crustă. 278 vi (Rar; d. anumite substanțe) A se solidifica. 279-280 vrtf (D. laptele dulce) (A se transforma sau) a face să se transforme în lapte bătut sau în iaurt, căpătând sau dând un aspect consistent Si: a (se) închega, a (se) coagula. 281-282 vr (D. unele preparate culinare) (A căpăta sau) a da consistență Si: a (se) închega, a (se) coagula. 283 vt (D. oameni; îe) A ~ cheag A începe să se întărească. 284 vt (D. conversații; îae) A începe să se desfășoare și să devină cursivă. 285 vr (Reg; d. pâine) A se rumeni. 286 vr (Îe) A nu i se ~ (cuiva) colacii A nu reuși ceea ce și-a propus. 287 vr (D. unele mâncăruri) A forma o crustă la fundul vasului ori a căpăta un gust neplăcut, de aliment ars, afumat, în urma expunerii excesive la acțiunea focului. 288 vi A suferi efectul unei acțiuni exercitate asupra lui.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
prindere sf [At: (a. 1780) IORGA, S. D. XII, 102 / Pl: ~ri / E: prinde] 1 Luare sau apucare ori înșfăcare cu mâna, cu dinții, cu ghearele, cu ajutorul unui instrument etc., pentru a ține, a duce cu sine, a trece dintr-un loc în altul etc. Si: prins1 (1). 2 (Îvp; spc) Apucare a unui obiect cu scopul de a se servi de el pentru a lucra Si: prins1 (2). 3 (Îvp; pex) Utilizare a unei unelte ținând-o cu mâna Si: prins1 (3). 4 Încleștare a mâinii sau a mâinilor, a ghearelor de cineva sau de ceva pentru a se sprijini Si: agățare, apucare, atârnare, prins1 (4). 5 (Rar) Găsire a ceva în care să se poată sprijini Si: prins1 (5). 6 Petrecere ori întindere a mâinilor, sau a unei mâini, pe după cineva sau ceva pentru a aduce mai aproape, a strânge etc. Si: îmbrățișare, prins1 (6). 7 Luare sau ținere de mână a cuiva pentru a forma un cerc, o horă etc. și a dansa Si: prins1 (7). 8 Antrenare într-o acțiune, atras de mersul evenimentelor Si: prins1 (8). 9 Percepere. 10 Memorare. 11 Învățare. 12 Cuprindere cu privirea Si: observare, vedere. 13 Cuprindere în raza sa de acțiune, în timpul funcționării. 14 Cuprindere în câmpul vizual al obiectivului unui aparat pentru a fotografia ori a filma. 15 (Pex) Fotografiere. 16 (Pex) Filmare. 17 Sesizare și prezentare prin mijloace caracteristice Si: conturare, zugrăvire. 18 Percepere și deslușire cu ajutorul auzului Si: auzire. 19 Oprire cu forța, punând mâna pe o ființă care fuge Si: prins1 (14), prinzare (1). 20 (Spc) Capturare. 21 (Spc) Vânare. 22 (Spc) Capturare ca urmare a unei căutări, a unei urmăriri, a unei lupte etc. Si: prins1 (15), prinzare (2). 23 (Îls) ~ a peștilor Pescuire. 24 Căutare și scoatere din apă pentru a salva, a recupera Si: pescuire, prins1 (16), prinzare (3). 25 Găsire a cuiva sau a ceva înainte de a pleca. 26 Reținere cu mâinile sau cu ceva ținut în mână. 27 Sosire la timp sau în ultima clipă pentru a se putea urca într-un vehicul gata să pornească Si: apucare, prins1 (17). 28 Capacitate sau știință de a folosi, de a valorifica, de a exploata. 29 Fixare de ceva sau unul de altul în cuie, în ace, într-o închizătoare, cosând, legând etc. Si: prins1 (18). 30 (Spc) Coasere. 31 (Spc) Cârpire. 32 (Spc) Unire între ele a unor obiecte textile, însăilând, cosând Si: prins1 (19). 33 Punere sau fixare ori strângere în jurul sau pe o parte a corpului, capului etc. a unui obiect de îmbrăcăminte sau de podoabă, înnodând, prinzând într-o închizătoare etc. Si: prins1 (20). 34 Strângere la un loc sau aranjare a părului, strângându-l într-o anumită pieptănătură Si: prins1 (21). 35 Înhămare a cailor. 36 Înjugare a boilor. 37 Agățare de ceva a părții superioare a unui obiect, lăsându-l să cadă liber în jos Si: atârnare, spânzurare, suspendare, prins1 (27). 38 Legare de gât, de picioare a ceva sau a cuiva, lăsând să atârne Si: spânzurare. 39 Oprire flxându-se, blocându-se, înțepenindu-se, împiedicându-se etc. în ceva ascuțit, ieșit de la locul lui etc. Si: prins1 (28). 40 Fixare ori agățare de ceva a unei plante, crescând în sus. 41 (Înv) Stabilire sau fixare ori rămânere într-un loc Si: prins1 (29). 42 Unire prin atingere. 43 Lipire cu o materie cleioasă sau prin alte mijloace, ori din alte cauze. 44 Lipire la loc reunindu-se cu ansamblul, reintegrându-se în acesta. 45 Găsire a unui mediu prielnic, pentru a se manifesta. 46 (Trs; la jocul de cărți) Câștigare cu o carte superioară. 47 Căpătare a unui strat de... sau acoperire cu ceva. 48 Adaptare a unei plante în locul unde a fost răsădită, dezvoltându-se normal Si: prins1 (30). 49 Apariție a mugurilor sau dezvoltare dintr-un mugur. 50 Impunere a unei idei, a unei teorii etc. 51 (Rar) Îmbolnăvire. 52 (Înv) Cucerire. 53 (Înv) Dominare. 54 (Fig) Atragere a cuiva, facându-l incapabil de altceva. 55 (Fig) Copleșire. 56 Deteriorare. 57 Imobilizare sau reținere ori oprire într-un anumit loc, de către ceva material Si: prins1 (31). 58 (Spc) Exercitare a unei presiuni asupra unui corp surprins într-o anumită poziție, strivindu-l Si: prins1 (32). 59 (Pop) Recepționare a unei transmisii radio. 60 (Pop; pex) Auzire. 61 Surprindere a cuiva asupra unui fapt, de obicei reprobabil Si: prins1 (33). 62 Întâlnire sau găsire a cuiva într-un loc unde n-ar fi trebuit, nu s-ar fi așteptat, n-ar fî dorit să se întâmple acest fapt Si: prins1 (34). 63 Angajare la ceva, învoindu-se sau fiind de acord să îndeplinească anumite condiții. 64 (Rar) Solidificare. 65 Transformare a laptelui dulce în lapte bătut sau în iaurt, căpătând un aspect consistent Si: acrire, închegare, coagulare, prins1 (35). 66 Formare a unei cruste la fundul vasului ori dobândire a unui gust neplăcut, de aliment ars, afumat, în urma expunerii excesive la acțiunea focului Si: prins1 (36). 67 (Reg; la jocul de țintar) Învingere a adversarului Si: (reg) prinsătură (1). 68 (Îrg) Avere. 69 (Îla) Cu ~ Bogat. 70 (Nob) Valoare. 71 (Rar; îe) A avea ~ A avea de lucru, ocupându-se cu ceva. 72 (Trs; îs) ~a postului (Paștelui) Începere a postului Si: lăsata secului. 73 (Rar) Legare. 74 (Rar) Atașare. 75 (Rar; ccr) Ceea ce servește pentru a lega Si: (reg) prinsătură (2). 76 (Rar; ccr) Ceea ce servește pentru a atașa Si: (reg) prinsătură (3). corectat(ă)
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
scleroscop sn [At: LTR2 / Pl: ~oape / E: fr scléroscope] Instrument pentru determinarea durității unui material prin măsurarea înălțimii ricoșeului unui percutor în cădere liberă pe suprafața acelui material.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
sedimentare sf [At: MACAROVICI, CH. 24 / Pl: ~tări / E: sedimenta] 1 Așezare (lentă) la fund a particulelor solide aflate în suspensie într-un lichid prin cădere liberă sau prin centrifugare Si: depozitare, depunere, (rar) sedimentație (1). 2 (Med; îs) Viteză de ~ Probă de laborator prin care se urmărește ritmul de depunere al hematiilor din sângele recoltat, pentru a evidenția eventuale procese infecțioase latente din organism. 3 (Glg) Proces fizic, chimic sau biologic care se desfășoară la suprafața scoarței terestre și în urma căruia au loc, în condiții subaeriene sau subacvatice, așezarea unor particule sau fragmente de minerale, roci, organisme sau acumularea în straturi, prin precipitare chimică, a sedimentelor (2), din care provin rocile sedimentare Si: depozitare, depunere, (rar) sedimentație (2).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
spânzura [At: COD. VOR.2 48/6 / Pzi: spânzur / E: ml *expendiolare] 1-2 vti A atârna liber în jos, fiind fixat cu (un capăt din) partea superioară de ceva, lăsând restul să cadă liber Si: a (se) agăța (1), a atârna (1), a (se) prinde, a suspenda, (liv) a se acroșa, (pop) a se anina (1), a se zgrepțăna, (reg) a se împrinde, a se tăgârța. 3 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) mațele de foame A fi foarte flămând. 4 vt (Pop; îe) A ~ (cuiva) lingurile de (sau la) brâu (sau gât) A nu da mâncare (celui care vine târziu la masă). 5 vr A se apuca și a se ține strâns de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4), a se atârna (8), a se prinde. 6 vt (C. i. oameni) A omorî prin spânzurătoare (6). 7 vt (C. i. oameni) A executa în urma unei sentințe de condamnare prin spânzurătoare (6). 8 vta (Îe) A tăia și a ~ A abuza nelimitat de puterea sau de autoritatea sa. 9 vr A se sinucide prin strangulare cu ștreangul Si: (înv) a se strangula. 10 vt (Fam; c. i. bani) A cheltui fără rost. 11 vi (Înv) A depinde (1). 12 vi (Îvr) A înclina.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
spânzurare sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~rări / E: spânzura] 1 Cădere liberă în jos, în timp ce (un capăt din) partea superioară rămâne fixat(ă) de ceva Si: agățare (1), agățat1 (1), atârnare (1), atârnat1 (5), prindere, suspendare, suspendat1, (liv) acroșare, acroșat1, (rar) spânzurat1 (1), (pop) aninare (1), aninat1 (1), aninătură, zgrepțănare, zgrepțănat1, (înv) spânzurătură (1), (reg) împrindere, tăgârțare. 2 Omorâre a cuiva prin spânzurătoare (6) Si: spânzurătoare (2), (rar) spânzurat1 (2), (reg) spânzurătură (2). 3 Executare a cuiva prin spânzurătoare (6), în urma unei sentințe de condamnare Si: spânzurătoare (3), (rar) spânzurat1 (3), (reg) spânzurătură (3). 4 (Pex) Moarte prin spânzurătoare (6) Si: spânzurătoare (4), (rar) spânzurat1 (4), (reg) spânzurătură (4). 5 (Îcs) De-a ~a De-a spânzuratul2 (5). 6 Sinucidere prin strangulare cu ștreangul Si: (rar) spânzurat1 (5), (înv) strangulare. 7 (Fam) Cheltuire fără rost a banilor Si: (rar) spânzurat1 (6). 8 (Înv) Deprindere.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
spânzurat2, ~ă [At: POLIZU / Pl: ~ați, ~e / E: spânzura] 1 a Căzut liber în jos, fiind fixat cu (un capăt din) partea superioară de ceva Si: agățat2 (1), atârnat2 (1), prins2, suspendat2, (liv) acroșat2, (pop) aninat2, zgrepțănat2. 2-4 a Omorât, executat sau sinucis prin spânzurătoare (6) Si: strangulat2. 5 smf (Pop; art.; îcs) De-a ~ul (sau ~a) Joc de copii pentru două persoane, în care una scrie prima și ultima literă dintr-un cuvânt, înlocuind restul literelor prin liniuțe, iar cealaltă persoană trebuie să ghicească, în succesiunea lor normală, literele care lipsesc, fiecare greșeală fiind penalizată cu o linie ce constituie partea unei spânzurători (6) sau a chipului celui spânzurat Si: (pop) de-a ~rătoarea (5). 6 a (Reg; d. oameni) Deșirat2 (7). 7 sm (Fam; dep) Ștrengar. 8 sm (Fam; dep; pex) Om de nimic.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LIBER2, -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, care nu e exploatat, care are drepturi politice și cetățenești depline; slobod. Azi liberi, ne simțim ca-n haine nouă. BENIUC, V. 114. Aș putea pretinde că sînt mai mult decît liber. SADOVEANU, P. M. 15. Robia și proprietatea cea mai mare trebuiră a produce și în noua colonie [romană în Dacia] relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici... și substituind robi la oameni liberi. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Fig. Eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă peste tot aerul liber și curat al plaiurilor alpestre. ODOBESCU, S. III 81. Aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat, Să pierd ideea tristă de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, M. 7. ◊ (Adverbial) Tinerii vor să trăiască liber într-o patrie independentă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. ♦ (Despre state, popoare, orașe) Independent, neatîrnat, nesupus (unei puteri străine). V. suveran, autonom. Pentru prima dată în istoria sa zbuciumată, poporul romîn a devenit liber și stăpîn pe soarta sa, în urma victoriei istorice de însemnătate mondială repurtată de Uniunea Sovietică în cel de-al doilea război mondial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 244. Popor ce pătimeai de veacuri Acum ești liber să trăiești. FRUNZĂ, Z. 43. Nație scitică, liberă și vitează. NEGRUZZI, S. I 200. 2. Care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință. N-am ce-ți face; liber ești să crezi ce poftești. SADOVEANU, P. M. 21. 3. (Despre acțiuni) Care nu e supus unei restricții cu caracter arbitrar. Dreptul cel mai prețios al omului civilizat este libera comunicare de gîndire și de idei. BOLLIAC, O. 259. ◊ Traducere liberă = traducere care redă exact conținutul textului tradus în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = versuri care nu sînt supuse unei măsuri regulate. Intrare liberă = intrare fără bilet într-o sală de spectacole, stadion sportiv etc. Orice gazetar, de obicei, se bucură veșnic de o intrare liberă și mai totdeauna de un scaun gratis în teatru. CARAGIALE, O. III 217. (La unele jocuri sportive cu mingea) Lovitură liberă = lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală tehnică comisă de echipa adversă. Liber consimțămînt v. consimțămînt. Liber schimb v. schimb. Profesiune liberă = profesiune (medicină, avocatură etc.) exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată într-o instituție sau întreprindere). ◊ (Adverbial, în compusele) liber-profesionist = persoană care exercită o asemenea profesiune; liber-cugetător = ateu. Tatăl fusese angloman și liber-cugetător, căzut la sfîrșitul vieții în mania religioasă. SADOVEANU, E. 238. 4. (Despre timp) Neocupat în muncă, de care se poate dispune. Ore libere. Zi liberă. ▭ După împlinirea orelor de muncă, oamenii sovietici folosesc timpul liber pentru a se lumina mai mult, pentru a învăța mai mult. STANCU, U.R.S.S. 116. ◊ (Substantivat, în expr.) A avea liber = a fi în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp. Viu mîine pe la cinci să vă iau, tot am liber devreme. CAMIL PETRESCU, T. II 93. Joia după amiază avem liber. C. PETRESCU, C. V. 97. 5. (Despre bănci, scaune etc.) Care nu e ocupat, gol; (despre locuințe) neînchiriat. Bancă liberă. Loc liber. Cameră liberă. ♦ Loc. adj. (Jur., despre bunuri reale) Liber de orice sarcină = asupra căruia nu grevează nici un drept real (creanță ipotecară sau privilegiu). Imobil liber de orice sarcină. ♦ (Despre oameni) Disponibil, neangajat. (Fig.) Angelica, a cărei inimă era liberă, primi bucuroasă, cu singura condițiune de a nu se despărți de bunica sa. NEGRUZZI, S. I 109. ♦ (Despre părți ale corpului) Care se poate mișca în voie, care nu este stînjenit sau împiedicat în mișcări. 6. Care nu e forțat, lipsit de artificialitate, natural, armonios, ușor. Pas liber. Mișcări libere. ◊ (Adverbial) Conducea liber, de parcă s-ar fi plimbat cu tractorul peste cîmp. MIHALE, O. 197. ◊ Expr. A vorbi liber = a conferenția, a ține un discurs, o prelegere etc. fără a avea textul în față. (A vedea) cu ochiul liber = (a vedea) cît poate cuprinde ochiul fără ajutorul nici unui instrument optic. Desen liber = desen, de obicei artistic, efectuat cu mîna, fără ajutorul vreunui instrument. 7. (Numai în loc. adv.) În aer liber = afară, în plin aer, într-un spațiu în care poți să te miști și să respiri în voie. Spectacol în aer liber. Gimnastică în aer liber. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
EUONYMUS L., SALBE, fam. Celastraceae. Gen originar din America, Asia, Europa, Madagascar, Australia, cca 170 specii, arbuști erecți, mai rar agățători sau tîrîtori, ori arbori de talie mică. Frunze opuse, simple, scurt-pețiolate, persistente sau caduce. Flori mici, albe-verzui, complete, pe tip 4 sau 5 (ovar semiinferior cu 4-5 loji, fiecare lojă cu 1-2 ovule, nesemnificative), dispuse în cime. Fruct, capsulă cu 4-5 loji, de regulă lobată, rareori aripată, se deschide în 4-5 valve lăsînd liber să cadă semințele, învelite într-un arii portocaliu (Pl. 32, fig. 189).
- sursa: DFL (1989)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MANIE s. f. 1. (Învechit) Nebunie furioasă; (astăzi) boală mintală caracterizată printr-o stare de excitație intensă, prin trecerea de la o idee la alta, prin intensitatea asociațiilor de idei; p. e x t. idee fixă. Mania, adică nebunie re. MEȘT. DOFT. I, 47v/6. Mania să zice despre întinderea tuturor patimilor aduși la o oarecare covlrșire. VÎRNAV, L. 138v/15, cf. CORNEA, E. II, 149/29. Mania sa cea vătămătoare. . . era ideea ce-și făcuse că de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară, NEGRUZZI, S. I, 207. Era bun și foarte simpatic tutulor – afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. CARAGIALE, O. VI, 255. Construindu-și o viață retrasă în turn și în noapte, apăsată de boli nervoase. . . și de manii egoiste, V. ROM. septembrie 1954, 167. Tatăl fusese. . . liber cugetător, căzut la sfîrșitul vieții în mania religioasă. SADOVEANU, E. 238. 2. Preocupare exagerată pentru ceva, deprindere ciudată (ridicolă și enervantă). V. t o a n ă, c a p r i c i u. Dorul imitației s-au făcut la noi o manie. DACIA LIT. XI/13. Mania disputelor teologice. CALENDAR (1851), 29/22. Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului. FILIMON, O. I, 178. Își bate joc cu mult spirit de mania latinistă și franțdzistă. IBRĂILEANU, SP. CR. 105, cf. 13, C. PETRESCU, C. V. 8. Ai mania mărturisirilor și a precizărilor. SADOVEANU, O. IX, 61, cf. 140, 457. Are mania nevinovată de a face piese de teatru. CĂLINESCU, I. 177. Mania sa de a se salva prin cuvinte, în loc de a cita idei sau fapte. RALEA, S. T. III, 55. - Pl.: manii. – Din ngr. μανία, fr. manie.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCĂPA vb. 1. a se desprinde, a se elibera, a se libera. (A ~ din strînsoare.) 2. a-i cădea. (Îi ~ pîinea din mînă.) 3. a (se) salva, (pop.) a (se) izbăvi, a (se) mîntui, (înv.) a (se) hălădui, a (se) litrosi, a (se) milui, a (se) mistui, a (se) rătui. (Cum ai izbutit să ~?) 4. a elibera, a libera, a salva, a scoate, (înv. și pop.) a slobozi, (pop.) a mîntui, (înv.) a apuca, a ierta, a volnici. (I-a ~ din robie.) 5. a se elibera, a ieși, a se libera. (A ~ din închisoare.) 6. a (se) elibera, a (se) libera, (înv. și pop.) a (se) slobozi. (A ~ din armată.) 7. a evada, a fugi. (A ~ din lagăr.) 8. a salva, a scoate, (pop.) a mîntui, (înv.) a mistui. (L-a ~ dintr-un mare necaz.) 9. (fig.) a se scutura. (A ~ de sărăcie.) 10. a se debarasa, a se degaja, a se descotorosi, a se dezbăra, (reg.) a se cortorosi, (Bucov.) a se coroti, (grecism înv.) a exoflisi, (fig.) a se scutura. (A ~ de un musafir nedorit.) 11. a se debarasa, a se descotorosi, (fig.) a se curăța. (Satul a ~ de acel trîndav.) 12. a se achita. (A ~ de o mare obligație.) 13. a (se) debarasa, a (se) descotorosi, a (se) dezbăra, a (se) dezobișnui, a (se) dezvăța, a (se) lăsa, (fig.) a (se) scutura, (fam. fig.) a înțărca. (A ~ de un viciu.) 14. a se eschiva, a fugi, a se sustrage, (rar) a se strecura, (franțuzism) a se refuza, (înv. și reg.) a șovăi, (fam.) a se fofila. (Nu mai poate ~ de...) 15. a pierde. (A ~ o mare ocazie.) 16. a omite. (A ~ o literă la corectură.) 17. a se strecura. (În text au ~ cîteva erori de tipar.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol1) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
avaș sn [At: CADE / Pl: ~uri / E: mg avas] Loc liber, curățat de arbuști și mărăcini.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCĂPARE s. 1. desfacere, desprindere, eliberare, liberare, (înv. și pop.) slobozire. (~ cuiva din strînsoare.) 2. cădere. (~ a ciocanului din mînă.) 3. salvare, (astăzi rar) mîntuință, (pop.) izbăvire, mîntuire, (înv.) izbavă, salut, selamet. (Și-a găsit ~ prin fugă.) 4. adăpost, azil, refugiu, (înv.) năzuință, (fig.) liman. (A fugit și și-a căutat ~ în...) 5. eliberare, liberare, salvare, scoatere, (înv. și pop.) slobozire, (pop.) mîntuire, (înv.) scăpătură. (~ lor din robie.) 6. eliberare, ieșire, liberare. (După ~ lui din închisoare.) 7. debarasare, degajare, descotorosire. (~ de un musafir nepoftit.) 8. debarasare, dezbărare, dezobișnuire, dezvăț, dezvățare. (~ de un viciu.) 9. pierdere. (~ unei mari ocazii.) 10. omisiune, (reg.) întrelăsare. (E doar o ~.) 11. inadvertență. (Textul conține unele ~.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ALUNECA, LUNECA (-ec) l. vb. intr. 1 A scăpa piciorul călcînd din nebăgare de seamă pe ceva lucios (ghiață, loc umed, corp gras, etc.): a alunecat pe ghiață și și-a scrîntit piciorul ¶ 2 A face o mișcare, mai repede ori mai înceată, pe o suprafață lucioasă: Gondole negre multe se depărtau de maluri Și lunecau în taină pe negrele-ți canaluri (ALECS.) ¶ 3 A umbla lin, fără sgomot: cînd umbla, aluneca ușor ca umbra ce însoțește pașii omului (DLVR.) ¶ 4 A se mișca cu ușurință, liber: zăvorul trebue uns, că n’alunecă ¶ 5 A cădea cu o mișcare ușoară de pe locul unde era așezat: testemelul... i-a alunecat pe spate și coadele lungi i s’au desfăcut (VLAH.) ¶ 6 A ~ din mînă (sau din mîini), a lăsa din greșală să cadă jos, a scăpa din mînă: sticla mi-a alunecat din mînă și s’a spart ¶ 7 Fig. A sbura lin: plutea cîte un vultur alunecînd în largi rotocoale pe aripile întinse (DLVR.) ¶ 8 Fig. A face un pas greșit, a greși: o fată mare de împărat care alunecase și ea în valurile lumii (ISP.) ¶ 9 Fig. ~ rău (ZNN.), a ajunge sărac; a se prosti, a-și pierde mintea; ~ într’o parte (ZNN.), a se sminti ¶ 10 Fig. A-i ~ ochii, a se uita cu drag la cineva sau ceva, a dori mult. II. vb. refl. 1 Fig. A se lua greșit după părerea cuiva: basne a unui Simion despre cari s’au fost alunecat și răposatul Gregorie Urechie (N.-COST.) ¶ 2 Fig. A se ~ cu mintea, a-și ieși din minți: îi spune cîte și mai multe și o face pe femeie să se alunece cu mintea (CRG.) [lat. lubrĭcare].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
LĂSARE s. 1. depunere, predare. (~ geamantanului la gară.) 2. aplecare, înclinare, strîmbare. (~ gardului.) 3. cădere, coborîre, scoborîre. (~ ceții.) 4. (MlL.) lăsare la vatră = eliberare, liberare. (~ unui ostaș in termen.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LĂSARE s. 1. v. depunere. 2. v. strâmbare. 3. cădere, coborâre, scoborâre. (~ ceții; la ~ serii.) 4. lăsare la vatră v. liberare.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
NAVIGAȚIE AERIANĂ știință care se ocupă cu studiul metodelor și practicilor cele mai eficiente de asigurare a deplasării aeronavelor în spațiul aerian în deplină siguranță a zborului. După procedeele utilizate pentru a determina poziția aeronavei și pentru orientarea acesteia pe traseu, se deosebesc: navigația observată (conducere după repere observate cu ochiul liber și confruntate cu harta sau recunoscute din memorie; în caz de vizibilitate redusă sau nulă, este utilizată tot mai rar), navigația astronomică (utilizează determinări în raport cu poziția unor aștri), navigația estimată (poziția navei este determinată în funcție de distanța parcursă, folosind doar instrumentele de bord), navigația radio (utilizează procedee de determinare a poziției aeronavei bazate pe recepționarea a două semnale radio emise de două stațiuni ale căror poziție pe hartă este cunoscută, distingându-se moduri de navigație prin radiolocație, radioelectrică sau radioelectronică, radiomagnetică sau radiogoniometrică).
Seid einig, einig, einig! (germ. „Fiți uniți, uniți, uniți!) – Schiller, Wilhelm Tell (act. IV, sc. 2). E vorba de lupta țăranilor împotriva stăpînirii tiranice din cantonul elvețian Schwytz. Unul dintre răsculați, Stauffacher, lîngă prietenul său Attinghausen, căzut în luptă, rostește ca un legămînt: ”Vreți să fiți liberi? Fiți uniți pe veci!… uniți, uniți, uniți!" (Vezi: Unde-i unul, nu-i putere și Verbunden…) LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
CER2 (pl. -ruri), † CERÎU (pl. -rîuri) sn.1 💫 Spațiul mărginit de orizont deasupra capetelor noastre pe care-l zărim ca o boltă albastră: Dumnezeu a făcut ~ul și pămîntul: departe cît ~ul de pămînt, a) foarte depărtat, b) Ⓕ foarte deosebit, cu totul nepotrivit: cu cît ceriul de pămînt, cu atîta de hirea tătîne-său departe (LET.) sub ~, pe pămînt; sub ~ul liber, afară, fără a fi la adăpostul unui acoperiș; (P): a cădea sau a pica ~ul pe cineva, a simți o supărare, o neliniște, o frică grozavă; a pica din ~ a) a sosi pe neașteptate și la momentul oportun, b) a fi, a se arăta cu totul străin de cele ce se petrec în jurul lui; doară nu s’o face gaură în ~, n’are să se întîmple lucru mare, n’are să fie cine știe ce pagubă; a se ruga cu ~ul, cu pămîntul, a se ruga, din tot sufletul, a stărui din toate puterile pe lîngă cineva; a făgădui ~ul și pămîntul, a făgădui marea cu sarea; cu o falcă în ~ și cu alta în pămînt, cu o iuțeală, cu o furie nebună (ca balaurii din povești); a se uita în ~ și în pămînt (CIAUȘ.), a nu mai ști ce să facă, încotro să mai apuce ¶ 2 Văzduh: pasările ~ului, pasările sburătoare, care sboară prin aer; în slava ~ului, în văzduh ¶ 3 Ⓕ A ridica pînă la ~ sau în slava ~ului, a slăvi peste măsură ¶ 4 💫 În astronomia celor vechi, diferitele sfere cristaline pe care și le imaginau că ar exista, pentru a explica mișcările aparente ale astrelor; de aci, Ⓕ: a fi, a se crede în al șaptelea ~, a nu mai putea de bucurie; visul... m’a rădicat în al nouăsprezecelea ~ (ALECS.) ¶ 5 💫 Totalitatea stelelor ce se văd pe bolta cerească ¶ 6 Aer, atmosferă: ~ul e senin, e acoperit de nori: Ⓕ ~ul politic ...era încărcat cu nori negri și groși (I.-GH.) ¶ 7 Climă, aspectul particular al cerului în cutare sau cutare țară: a trăit sub frumosul ~ al Italiei; de aci, pr. ext. țară: se cred genii... îndată ce găsesc un adăpost sub ~ul României (I.-GH.) ¶ 8 Ⓕ Lăcașul celor fericiți: împărăția ~urilor; binecuvînteazâ din înaltul ~urilor stindardele noastre (VLAH.) ¶ 9 Dumnezeu, Providența, puterile cerești: Astfel înțelege ~ul lacrima, limba durerii (VLAH.) ¶ 10 🔷Partea unui tablou care reprezintă cerul ¶ 11 Trans. Baldachin întrebuințat la procesiuni: în urmă vin preoții... sub ceriu (PĂC.) ¶ 12 🌿 🫀 ~ul gurii, peretele superior al gurii, despărțitura între gură și nas (👉 GURĂ) [lat. caelum].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
scap și scăp, a scăpá v. tr. (lat. * ex-cappare, d. cappa, manta cu glugă, adică, „a ĭeși din manta, a scăpa”; it. scappare, pv. sp. pg. scapar, fr. échapper. D. rom. vine rut. skapaty. V. capelă). Liberez, salvez, mîntuĭesc, zmulg din pericul; șĭ-a scăpat copiiĭ din incendiŭ, l-a scăpat de (saŭ de la) moarte, l-a scăpat de boală și de sărăcie. Nu pot să maĭ țin, țin răŭ în cît îmĭ cade din mînă saŭ fuge: a scăpa paharu, calu, hoțu, (fig.) vorba. Perd, nu apuc: a scăpa trenu, hoțu, ocaziunea. V intr. Rămîn neatins (nevătămat), nu-s lovit de pericul: a scăpa de moarte, de faliment, de amendă, de războĭ, de boală (fie că m’a apucat războĭu saŭ boala, fie că numaĭ m’a amenințat). Mă liberez din, mă desfac de, fug, evadez: a scăpa de datoriĭ, de grijĭ, din războĭ, din închisoare, din grajd, din lanțurĭ, de supt pază. Uĭt, nu pot prinde cu memoria (după fr.): o vorbă, un nume care îmĭ scapă. V. refl. Mă desfac, mă liberez: m’am scăpat de grijĭ, ni pot să mă scap de acest cerșitor. Cad (cînd mă țin agățat): m’am scăpat, dar n’am căzut răŭ. Nu-mĭ maĭ pot ținea (urina): copilu s’a scăpat în pat. A scăpa teafăr, a rămînea nevătămat. A scăpa ușor saŭ ĭeftin, a ĭeși cu puțină pagubă dintr’un pericul. A scăpa cu fața curată, a ĭeși necompromis dintr’o afacere. A scăpa din vedere, a trece cu vederea, a omite, a uĭta. Trans. Bucov. Nu-mĭ scapă a, n’am gust să.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
scăpà v. (activ) 1. a trage din nevoie, a libera: n’am putut scăpa nimic, l’am scăpat de moarte; 2. a lăsa să cază, să treacă: a scăpa un lucru din mână; fig. a scăpa vorba; 3. a pierde: a scăpa trenul. ║ (neutru) 1. a ieși din pericol, a fi prezervat: de ce se teme omul, nu scapă; 2. a se desface: a scăpa de datorii; 3. a fugi: hoții au scăpat; 4. a ieși din memorie: această vorbă îmi scapă; 5. a evita: a scăpa de moarte. [Lat. *EXCAPPARE, a lepăda mantaua, de unde noțiunea de liberare].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PICNIC, picnicuri, s. n. (Franțuzism) Masă comună (în aer liber) cu contribuția fiecărui participant. Acolo sînt baluri, cluburi, e teatru, e picnic. PANN, la CADE.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
intrare f. 1. acțiunea de a intra: intrare în funcțiune; 2. Intrarea în biserică (a Maicii Domnului), sărbătoare ce cade la 21 Noemvrie; 3. locul pe unde se intră: poarta intrării; 4. dreptul de a intra undeva: are intrare liberă la teatru.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
GOL2, goluri, s. n. Spațiu liber; vid. Acest zid [de munți] neregulat și larg stăpînea valea Dîmboviței și de pe el privirea cădea în gol și în prăpastie. GALACTION, O. I 346. În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munților pitici. HOGAȘ, M. N. 165. O floare dacă naște și-ndată dacă moare, Se face în grădină un gol pentru o floare? MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Fig. Amîndoi simțeau în sufletul lor un gol chinuitor. BART, E. 182. Deodată mi se făcu gol în cap și nu mai gîndii nimic. VLAHUȚĂ, N. 169. Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit, Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor, În inimi iubitoare, iubiții care mor. ALECSANDRI, P. III 79. ◊ Golul ferestrei sau al ușii = spațiul liber care se lasă în perete pentru a se așeza acolo o fereastră, o ușă. Gol de aer = zonă din atmosferă unde avionul întîlnește curentul descendent. (În economia capitalistă) Gol de producție = stagnare temporară a producției datorită deficiențelor de organizare, lipsei de materii prime etc. ◊ Loc. adv. În gol = a) (pe lîngă verbele «a sări», «a se arunca», «a se prăbuși» etc.) în aer (cînd se străbate o distanță oarecare pînă la pămînt); în prăpastie. (Fig.) Eram singur, în gol, atîrnat ca și cînd îmi căzuse o scară de subt picioare. CAMIL PETRESCU, U. N. 230; b) (adesea pe lîngă verbele «a se uita», «a privi») cu privirea fixă, fără a avea un obiect precis, fără țintă. În zdruncinăturile trăsurii, în scrîșnirile arcurilor ruginite, cu ochii în gol, cu fața plină de un zîmbet de vis, se gîndea la ființele iubite rămase la casa bătrînească. SADOVEANU, O. IV 5. Bologa se pomeni singur, pironit în același loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii. REBREANU, P. S. 79; c) fără folos, zadarnic. Pe unde se ducea, tot în gol îmbla. CREANGĂ, P. 144. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă. (Fig.) M-am apropiat de dulapurile de cărți, căutînd ceva care să-mi umple golul acelui ceas. SADOVEANU, E. 5. A simți un gol la stomac = a simți foame. A (se) da de gol = a (se) da pe față, a (se) trăda. Se temea că mai curînd ori mai tîrziu se va da de gol și nu numai va strica toată treaba, dar își va băga totodată și capul în primejdie. SLAVICI, O. I 186. Ochii și sprincenile Fac toate pricinile... Și cu foc și cu pîrjol Pe amor îl dau de gol. ALECSANDRI, T. I 126. (În superstiții) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol, prevestind un insucces sau ghinion. ♦ Loc lipsit de vegetație, mai ales de copaci. Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară. ALECSANDRI, P. III 281.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ARTIFICIU, artificii, s. n. 1. Procedeu meșteșugit, întocmit cu îndemînare spre a împodobi sau spre a modifica realitatea; podoabă inutilă. Prin ingenioase artificii tehnice se pot prezenta pe scenă diferite aspecte și fenomene din natură. ♦ Artificiu de calcul = procedeu prin care se poate ajunge la rezultatul unui calcul pe o cale mai scurtă, mai rapidă decît cea obișnuită. 2. (La pl.) Compoziție de materii inflamabile, care, aruncate în aer de un dispozitiv special, iau foc ușor, producînd efecte variate de lumină și culori și care se întrebuințează ca mijloc de semnalizare, ca divertisment la spectacolele în aer liber etc. Strigăte... țîșneau deasupra murmurului mulțimii ca niște artificii roșii. DUMITRIU, B. F. 79. Luminile colorate de artificii... cădeau în lac. PAS, Z. I 228. ◊ (Poetic) Ziua, închizînd ochii, te afunzi într-o noapte roșie, care joacă împrejurul tău și își scînteiază buchetele de artificii violete și albastre. DELAVRANCEA, T. 70. ◊ Foc de artificii v. foc. ◊ Sîrmă scurtă, pe jumătate înfășurată într-un preparat chimic inflamabil, care, aprinsă, aruncă mici scîntei. Tatăl lui Bică avea chioșc de ziare și... pe-o tarabă în fața chioșcului, rahat, caramele, susan, artificii, bile și muzicuțe. PAS, Z. I 164.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
VORBIRE s. f. (< vorbi < vorbă + suf. -i): folosire a unei limbi în procesul de comunicare între membrii unei anumite colectivități. V. concretizează organizarea limbii. Numai prin cercetarea ei și a comportamentului pe care ea îl determină la ascultători putem ajunge la o cunoaștere a limbii. ◊ ~ articulată: v. care se bazează pe articularea cuvintelor, pe pronunțarea lor integrală și clară. ◊ ~ afectivă: v. care conține sentimente, care sugerează anumite stări sufletești. ◊ ~ neutră: v. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești. ◊ ~ curentă (cursivă): v. ușoară, curgătoare, fluentă, rapidă. ◊ ~ directă (dialogată): v. care prezintă cuvintele cuiva așa cum au fost spuse, care se desfășoară între două persoane sub formă de dialog. Astfel: „M-a întrebat: – Ce faci acolo?” I se mai spune și stil direct (v.). ◊ ~ directă legată: v. prin care se redau direct spusele cuiva (păstrând intonația și persoana verbului), legându-le prin conjuncția că de spusele autorului povestirii. Este caracteristică vorbirii populare: „M-a întrebat că ce faci acolo”. I se mai spune și stil direct legat (v.). ◊ ~ indirectă: v. care prezintă cuvintele cuiva nu așa cum au fost spuse, ci prin mijlocirea conjuncțiilor că, să, de, dacă, a pronumelor, adjectivelor și adverbelor relative, subordonând comunicarea unui verb de declarație. Astfel: „M-a întrebat ce fac acolo”. I se mai spune și stil indirect (v.). ◊ ~ indirectă liberă: v. care prezintă indirect spusele cuiva, păstrând însă intonația, pronumele, adjectivele și adverbele interogative, caracteristice v. directe. Este folosită în literatura artistică mai ales pentru a reda gândurile unui personaj în monologuri interioare: „Văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe Kir Ianulea un fel de groază. Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară?” (I. L. Caragiale). I se mai spune și stil indirect liber (v.). ◊ ~ indirectă legată: v. prin care se redau indirect spusele cuiva (prezintă doar intonația v. directe), legându-le prin conjuncția că de spusele autorului povestirii. Astfel: „M-a întrebat că ce fac acolo”. I se mai spune și stil indirect legat. ◊ ~ incoerentă: v. lipsită de legătură logică între cuvinte și între propoziții; v. fără șir. ◊ ~ discursivă: v. care are o extindere exagerată, care se dispersează. ◊ ~ prolixă: v. confuză și complicată, lipsită de concizie. ◊ ~ laconică (lapidară): v. scurtă, concisă, succintă. ◊ ~ emfatică: v. plină de emfază, nenaturală, umflată, bombastică. ◊ ~ familiară: v. obișnuită într-un mediu intim, simplă, fără pretenții. ◊ ~ literară: v. îngrijită, care respectă normele limbii literare. ◊ ~ populară: v. specifică poporului, caracterizată prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică de factură populară. ◊ ~ dialectală: v. caracteristică vorbitorilor unui dialect sau grai; vorbire cu pronunțări regionale, cu termeni regionali etc. ◊ ~ artificială: v. produsă cu mijloace artificiale, cu ajutorul calculatoarelor, al computerelor. ◊ ~ colocvială: v. folosită curent în situații familiare, obișnuite. ◊ ~ interioară: v. fără rostirea sunetelor (în cazul lecturii pentru sine, a gândirii unei teme etc., când vocalizarea nu este necesară); v. în gând. ◊ parte de ~: clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice (v. parte de vorbire).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
Messalină – Expresia vine de la împărăteasa romană Messalina (15-48) care a rămas în istorie ca prototipul femeii sclave a simțurilor. Pe cît de frumoasă, pe atît de lacomă și crudă, și-a dat frîu liber, fără nici o teamă și rușine, lubricității. Își făcuse un „harem” masculin, omorîndu-i pe bărbații care cădeau în dizgrație. În cele din urmă, soțul ei, împăratul Claudius, exasperat de purtările desfrînate ce ajunseseră publice, a trimis-o la moarte. Și Messalina, la vîrsta de 33 de ani, a încheiat viața scandaloasă de orgii, răpusă de mîna unui tribun. Cuvîntul Messalina desemnează astfel o femeie libertină, desfrînată. Despre Lucreția Borgia și Ecaterina a II-a a Rusiei s-a spus că au fost niște Messaline. „Madona cea mai pură... părea o mesalină pe lîngă ducesa de Maufrigneuse” (Balzac, în povestirea Salonul cu vechituri). IST.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
MARTÍ Y PÉREZ, José Julián (1853-1895), scriitor și om politic cubanez. Fondator al Partidului Revoluționar Cubanez (1892). Unul dintre organizatorii și conducătorii răscoalei antispaniole din 1895-1898; a căzut eroic în luptă. Precursor al modernismului. Poezii străbătute de accente fraterne, simbolizând lupta pentru unitate și independență („Versuri libere”, „Ismaelito”, „Versuri simple”) și drame în versuri („Abdala”, „Iubirea cu iubire se plătește”) de factură patriotică; eseuri.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TABĂRĂ, tabere, s. f. 1. Loc (întărit) unde staționează oastea (în corturi sau sub cerul liber) un timp mai îndelungat. V. bivuac, lagăr, cantonament. După ce ajunseră a doua-zi la tabăra Nohailor [prietenii] căzură la hodină. SADOVEANU, O. VII 145. Se trimiseră mulțime de deputați în tabăra turcească. BOLINTINEANU, O. 262. ◊ Expr. A lega tabără v. lega (I 5). A înfige tabăra v. înfige (1). ♦ (Cu sens colectiv) Tot ce ține de o oaste (oameni, corturi, care, animale etc.) care poposește într-un loc. Tabăra întinsă, plină de murmur greu și de furnicar pestriț, se liniștea încet-încet în soarele fierbinte. SADOVEANU, O. VII 16. Toată tabăra cu bogățiile sale, cu o sută de steaguri picară în mînele moldovenilor. ARHIVA R. I 99. ◊ Expr. A lăsa totul (sau toate) tabără = a lăsa toate claie peste grămadă, în dezordine, unul peste altul. ♦ Popas; etapă. Drumul cotea în valea Șomuzului, într-un loc unde se mai cunoștea urmă de tabără a oștilor ce dăduseră zdruncin craiului Matiaș. SADOVEANU, F. J. 104. [Amiralul Cicala] își urmă calea... făcînd cinsprezece tabere din Constantinopol pînă în cîmpiile Dobrogii. BĂLCESCU, O. II 79. 2. Așezare vremelnică în corturi; campament. Se afla în popas, în laturea șoselii, la intrarea satului, o tabără de nomazi. SADOVEANU, E. 45. Vin de-mi vezi țara de atîtea minuni plină, arabii cum stau în taberi cu-a lor femei și copii. NEGRUZZI, S. II 131. 3. Așezare situată în cîmp sau în pădure, pentru adăpostirea (în corturi) a copiilor, elevilor, muncitorilor aflați la odihnă sau pentru antrenamentul sportivilor. Copii ai ceferiștilor au petrecut zile plăcute în coloniile și taberele de la munte sau mare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2902. 4. (De obicei determinat prin «de care») Grup de care în mers sau în popas. V. caravană. Tabăra de cară a poposit în Poiana Țiganului. SADOVEANU, P. 46. Focul taberii s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. O tabără de care mergea la tîrg cu oale. DONICI, F. 105. 5. Oaste; ceată; p. ext. mulțime, gloată. Avea și dînsul trei feciori Și i-au plecat toți trei deodată La tabără. COȘBUC, P. I 99. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să stee înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. ◊ (În metafore și comparații) De s-ar rîndui [diavolii] asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. STĂNOIU, C. I. 157. ◊ Fig. Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. 6. Grup opus altui grup; grupare, partid sau front politic, asociație formată din mai multe partide sau chiar națiuni și state, care luptă pentru o cauză comună. V. lagăr. Aș fi răbdat să fii din tabăra cealaltă, te-aș fi admirat chiar... văzînd cum renunți la tot pentru religia ta nouă. DEMETRIUS, C. 54. (Glumeț) N-apucasem încă bine să mă așez pe spetele Pisicuții, cînd sosiră și cînii și lupta se începu crîncenă între cele două tabere dușmane. HOGAȘ, M. N. 186. – Pl. și: taberi (SADOVEANU, O. VIII 219, BOLINTINEANU, O. 34, NEGRUZZI, S. II 131).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
A CURGE pers. 3 curge intranz. 1) (despre ape) A se mișca necontenit la vale. ◊ ~ gârlă a veni cu prisosință. 2) fig. (despre ființe sau vehicule) A se deplasa în lanț; a veni într-un șuvoi permanent. 3) fig. (despre viață, unități de timp) A se consuma treptat; a se scurge; a trece. ◊ Va curge încă multă apă pe râu (sau pe gârlă, pe Dunăre etc.) va trece încă multă vreme. 4) (despre ploaie) A cădea din belșug. 5) (despre învelitori, acoperișuri, poduri) A lăsa să pătrundă apa (sau alte lichide). 6) (despre lacrimi, sudoare etc.) A ieși prelingându-se. 7) (despre sânge) A se mișca continuu într-un anumit sens și într-un anumit spațiu. 8) (despre recipiente) A lăsa să iasă lichidul dinăuntru. 9) pop. (despre bube, răni) A elimina puroi; a supura; a puroia. 10) A se desprinde din ceva, căzând câte puțin și succesiv. Grâul curge din sac. ◊ A-i ~ peticele a fi îmbrăcat în haine zdrențăroase. 11) A atârna liber în jos. Părul curge pe spate. 12) fig. (despre cuvinte, expresii etc.) A se înșira cu ușurință. /<lat. currere
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
RĂMAS2, -Ă, rămași, -se, adj. 1. Care se găsește în locul unde a fost mai înainte (după ce alții au plecat, au murit); lăsat în urmă, părăsit. [Împăratul] mergea în război cu inima neîmblînzită, și împărăteasa, rămasă singură, plîngea cu lăcrămi de văduvie singurătatea ei. EMINESCU, N. 3. Badiul meu slăbea, cădea, Turcii rămași mi-l prindea. ALECSANDRI, P. P. 125. ◊ Expr. Rămas de capul meu (al tău, al lui etc.) = ajuns liber, fără supraveghere; fără constrîngere. Vezi că el nu făcu ca acei tineri, rămași de capul lor, care se aruncă în valurile lumii, așa orbește; ci se socoti cum ar face el să apuce o cale bună. ISPIRESCU, U. 21. (Popular) Rămas de cineva (care-l ocrotea, sprijinea) = lipsit de ocrotire, fără sprijinitor. Nepoată ți-e? Și-a arătat Spre fată. – Cresc copii și eu. E mă-sa colo-n sat. Dar e rămasă de bărbat Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I 230. Această maștie ținea foarte rău pe băieții cei rămași de maică. SBIERA, P. 169. Fată rămasă = fată bătrînă. Pentr-o țîr’ de loc de casă, Nu iau fata cea rămasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 2. Care prisosește (după ce restul a fost consumat). Boii tăi... vinde-i și cumpără alții mai mici și mai ieftini; iar cu banii rămași cumpără-ți și un car. CREANGĂ, P. 39. 3. Care se găsește în starea de mai înainte. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. 4. Care a supraviețuit timpului, și-a păstrat ființa, existența; care datează (din... sau de la... ). Un turn din zile vechi rămas. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 42. Deocamdată prind ei a căuta prin alte chilii; într-una aflară arme fel de fel, rămase de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. II 4. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 5. (Învechit, în expr.) A se da rămas = a pierde o cauză, un proces, un rămășag; a se da bătut. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas. ISPIRESCU, L. 179.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CONSIMȚĂMÎNT. Subst. Consimțămînt, consimțire, încuviințare, admitere, acord, asentiment, învoire, învoială, înțelegere, acceptare, acceptare tacită, recunoaștere. Aviz, aviz favorabil, avizare, aprobare, accept; permisiune, permis, permisie, îngăduire, îngăduință. Confirmare, ratificare; atestare, certificare, semnare, semnătură, subscriere. Convenție, acord, tratat, declarație comună. Adeziune, alăturare, aderare, aderență; consens. Vot de încredere. Liber consimțămînt. Adj. Acceptabil. Aprobator, aprobativ; îngăduitor; confirmativ. Vb. A consimți, a accepta, a încuviința, a fi de acord, a cădea de acord, a-și da asentimentul, a-și da consimțămîntul, a se învoi, a cădea la învoială. A recunoaște, a admite, a permite, a spune da, a lăsa să..., a îngădui, a da dreptul, a aviza, a învoi, a autoriza, a aproba. A confirma, a atesta, a certifica, a semna, a subscrie, a ratifica, a valida. A adera, a se alătura, a vota pentru, a fi alături (de cineva), a lua partea cuiva. Adv. De acord; de comun acord; fără rezerve; prin bună învoială; prin bună înțelegere. V. afirmație, document.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
REZERVĂ ~e f. 1) Totalitate de bunuri materiale puse la păstrare pentru a fi folosite în caz de nevoie. ◊ ~e ale producției posibilități neutilizate pentru sporirea producției. ~e interne posibilități nefolosite de care dispune o întreprindere pentru sporirea producției, fără investiții suplimentare. ~ de muncă tineri din școlile polivalente care se pregătesc să îmbrățișeze diverse specialități. ~ de aur (sau ~-aur) fond centralizat de aur care se păstrează în băncile centrale sau în trezoreria unui stat. ~e naturale cantitate de substanțe minerale utile aflate în scoarța terestră. ~ succesorială parte dintr-o avere succesorială de care testatarul nu poate dispune liber, fiind rezervată unor anumiți moștenitori. 2) Categorie de cetățeni care au satisfăcut serviciul militar și care urmează a fi mobilizați în caz de război. Ofițer de ~. 3) Unitate militară neangajată, care intervine în luptă în caz de necesitate. 4) Persoană sau obiect care poate fi folosit în caz de nevoie; disponibilitate. 5) Lipsă de încredere; neîncredere; îndoială. A avea ~e față de cineva. ◊ Fără ~ (sau ~e) în întregime; necondiționat. Cu multă ~ fără a garanta exactitatea și autenticitatea unui fapt. Sub ~a... cu condiția... [G.-D. rezervei] /<fr. réserve
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
slobozi v [At: PO 111/10 / V: (reg) sclo~, stlo~, zlo~, (înv) ~za, (îvr) ~ți / Pzi: ~bod, (pop) ~zesc, (îrg) ~boz, (reg) ~zez Viit și: 3 (pop) o ~oade / Cj și: 3, 6 (îrg) să ~oade, să ~oază, (înv) să ~oaze Imt și: 2 ~ozi Par și: (reg) ~ost, ~oastă / E: slobod] 1 vt (Îvp; c. i. mai ales oameni) A elibera din starea de robie, din închisoare, captivitate etc . 2 vt (Înv; c. i. state, cetăți etc.) A elibera de sub o ocupație străină. 3 vt (Înv; c. i. închisori, porți ale unor cetăți, ale unui palat etc.) A deschide larg, permițând să iasă, să treacă etc. 4 vt (Îvp; c. i. oameni; adesea urmat de determinări locale sau finale) A lăsa să plece. 5 vt (Îvr; c. i. adunări, grupuri de oameni etc.) A împrăștia. 6 vt (Rar; spc; c. i. militari în termen) A da voie să plece în permisie. 7 vt (Pop; spc; c. i. militari în termen; adesea cu determinări de felul „din oaste”, „din cătane”, „la vatră”) A lăsa la vatră. 8 vt (Înv; spc; c. i. trupe, unități militare etc.) A demobiliza (1). 9 vt (Înv) A concedia (2). 10 vt (Îlv) A ~ în pensie A pensiona. 11 vt (Îvr; c. i. oameni) A izgoni. 12 vt (Îvp; c. i. oameni) A lăsa să intre. 13 vi (Reg; îlv) A ~ în casă A (se) logodi. 14 vt (Reg; îe) A ~ casa (lehuzei) A sfinți casa în care s-a născut un copil. 15 vt (Reg; îae) A ridica interdicția de a fi vizitată casa lehuzei. 16 vt (Reg; d. preoți; îe) A ~ masa (sau pomana) A oficia rugăciunile de ritual prin care se începe un praznic făcut după o înmormântare sau după un parastas. 17 vt (Olt) A sfinți1 (2). 18-19 vtrp (Îvp; c. i. animale închise sau legate; adesea urmat de determinări locale sau finale) A lăsa în libertate. 20 vt (Reg; c. i. animale de tracțiune) A dejuga. 21 vr (Îvr; d. animale sălbatice) A scăpa din îngrădire. 22 vt (Îrg; c. i. de obicei animale de pradă, câini; de obicei udp „asupra”) A asmuți (1). 23 vt (Îvp; c. i. mai ales oameni sau părți ale corpului lor imobilizate etc.) A dezlega (1). 24-25 vtrp (C. i. obiecte care leagă, care strâng etc.) A (se) desface (2). 26-27 vtrp (Pex) A (se) slăbi (19-20). 28 vt (Pop; c. i. lână și cânepă) A trage din caier pentru a toarce. 29 vt(a) (Reg) A desfășura urzeala de pe sulul de dinapoi al războiului de țesut. 30 vt (Îvr; c. i. recipiente astupate) A destupa (1). 31 vr (Trs; fig; d. ger) A se slăbi (7). 32 vt (Îvp; c. i. mai ales oameni) A lăsa să acționeze conform voinței și dorinței proprii. 33 vt (Îvp; îe) A nu-l ~ (pe cineva) inima să … A nu se îndura să facă un lucru. 34-35 vtrp (Înv; c. i. acțiuni, fapte etc.) A (se) permite să se desfășoare. 36-37 vt (Pex) A (se) prevedea. 38-39 vtrp (Îvp; c. i. căi de comunicație, de acces etc.) A pune la dispoziție pentru folosirea publică. 40-41 vtrp (Îrg; c. i. căi de comunicație) A scoate de sub o interdicție. 42-43 vtrp (Îrg; îe) A se ~ de sub secfestru (sau secfestruiri) A scoate sau a fi scos de sub sechestru Si: a se desechestra. 44-45 vtr (Înv) A (se) salva (1-2). 46 vt (Bis; c. i. oameni sau sufletul lor) A mântui. 47 vt (Jur; înv) A achita (3). 48 vt (Îvr; cu complementul „boale”) A înlătura. 49 vt (Îvp; c. i. oameni) A ușura, prin moarte, de o suferință, de o răspundere etc. 50-51 vtr (Îvp; adesea întărit prin „jos” sau „în jos”) A (se) coborî (1-2). 52 vr (Trs; d. oameni) A se lăsa să cadă. 53 vr (D. păsări aflate în zbor) A coborî (4) în zbor. 54 vt (C. i. părți ale corpului omenesc) A lăsa să atârne liber. 55-58 vtrp (C. i. părți ale corpului omenesc) A (se) lăsa sau a (se) întinde (în jos). 59 vr (Trs; d. oameni) A face hernie. 60 vr (Reg; d. organe interne) A ieși din locul sau din învelișul natural în care stă. 61 vt (Îvp; c. i. obiecte) A lăsa să cadă jos (de la înălțime). 62 vt (Îrg; c. i. oameni, obiecte etc.) A cufunda în apă. 63-64 vtrp (Îvr; c. i. ambarcații) A (se) lansa în apă. 65 vr (Înv; d. grupuri de oameni) A călători în aval pe cursul unei ape. 66 vt (Trs; c. i. stavila ridicată a unei ape) A lăsa în jos pentru a opri curgerea apei. 67 vt (Reg) A rostogoli. 68 vt (Trs; fig; c. i. marfă) A lăsa mai ieftin. 69-70 vtrp (Îvp) A (se) arunca săgeți spre o țintă. 71-72 vtrp (C. i. gloanțe, proiectile etc. încărcate într-o armă de foc) A(-și) declanșa pornirea spre o țintă. 73-74 vtri (D. arme de foc) A (se) descărca (asupra cuiva). 75 vr (Îvp; d. oameni) A se năpusti. 76 vr (Îvp; pex) A se repezi. 77 vt (Înv; c. i. grupe armate) A trimite la atac sau într-o expediție. 78 vr (Înv; d. oameni) A se apuca de … 79-80 vtr (Înv; d. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) A (se) dezlănțui (2-3). 81 vt (Înv; îe) A ~ pojar A aprinde un foc. 82 vrp (Îvr) A defeca (4). 83-84 vtr (Îvp; c. i. mai ales fenomene meteorologice, calamități etc.) A izbucni. 85 vt (Îvp; c. i. lichide de obicei dintr-un recipient) A face să curgă. 86 vt (Îvp; îe) A ~ (cuiva) sânge A lăsa (cuiva) să curgă sânge. 87 vt (Pop; îe) A ~ apa (sau apele) mortului A îndeplini ritualul de a duce apă vecinilor timp de 40 de zile de la moartea cuiva pentru mântuirea sufletului celui mort. 88 vt (Pop; îae) A îndeplini ritualul de la 6 luni după înmormântare de a lăsa să plutească pe apă două lumânări aprinse. 89 vr (Înv) A se scurge. 90-91 vtr (Îvp; d. plante; pex, d. păduri; c. i. ramuri, frunze, flori etc.) A răsări sau a face să răsară (și să crească). 92 vt (Îvp) A produce1. 93 vt (Îrg) A elimina din organism. 94 vta (Trv) A ejacula. 95-96 vt (Îvp; șfg; d. surse de lumină, de căldură etc.) A iradia. 97 vt (Îvp; c. i. gaze, vapori, mirosuri) A emana (4). 98 vt (Îvp) A produce și a răspândi în jur foc, fum etc.. 99 vt (Îvp; d. oameni; c. i. sunete, zgomote, cuvinte etc.) A emite (4). 100 vt (Înv; pex) A spune (4). 101 vr (Trs, Mol; și vt îe a-și ~ limba) A-și da drumul la vorbă (mai mult decât trebuie). 102-103 vtrp (Înv; c. i. acte normative, documente oficiale, dispoziții etc.) A (se) emite (1). 104-105 vtrp (Înv; c. i. mărfuri, preparate etc.) A (se) livra. 106 vt (Înv; c. i. sume de bani) A vărsa. 107 vt (Înv; c. i. sume de bani) A achita (1).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MATCĂ s. f. 1. (Adesea determinat prin „de albine”, „de stup”) Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. Matca, carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpînește. . . din toată dihaniia cunoscută și aleasă iaste. CANTEMIR, ist. 164. Matca, din multe flori, în vreame de vară, tocmeaște și gâteaște ceaia ce ar fi de trebuință albinelor în vreame de iarnă (a. 1 757). BV II, 141. În fieștecarea cojnițâ sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori și matce. ECONOMIA, 173/19. Otrăvitorul șerpe văzînd p-un teișor O matcă de albine. . . Începe să îi spuie. NEGRUZZI, S. II, 293. Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stâpînă. HASDEU, R. V. 88. Mai tare însă sînt infectați și supărați [de păduchele albinelor] trîntorii și matca, și aceasta din urmă, mai ales atunci cînd are să-și depuie ouăle prin chiliuțe. MARIAN, INS. 404, cf. 144. Albinele. . . cînd se înmulțesc și ies afară, se zice că roiește sau face altă matcă. H XI 131, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 40/9, 13, 17, 18, 20, 21, 27, 30, 31, ALR I 1 680, v 14, 22, 33, vi 26. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd bunătatea, grija pentru cei apropiați, spiritul gospodăresc etc.) Petru vodă era domn blînd, ca o matcă fără ac. URECHE, LET. I, 205/23. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/12. ◊ (În contexte figurate) Am crezut că-i matcă de stup și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. II, 164. În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor. GANE, N. III, 178. ◊ Fig. Domnul, adecă matca, pre nime nu vatămă. URECHE, LET. I, 188/7. Mintea este matca cea adunătoare și săvîrșitoare de idei. PISCUPESCU, O. 122/2. ◊ E x p r. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. Râmasără ca un roiu făr-de matcă leșii. NECULCE, L. 159, cf. ZANNE, P. I, 640. 2. (Regional) Stup bătrîn de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; (regional) roi, pîrvac. Însemnăm zestrile fie-mea Stancăi. . . 6 mătci de stupi (cca 1565). ap. ODOBESCU, S. I, 422. 2 cai și 8 mătci de stupi (a. 1 708). BUL. COM. IST. V, 231. Au dat 9 matce pe ispisoc de l-au scos (a. 1 719). URICARIUL, VI, 350. Am înzestrat-o. . . cu patruzeci de vaci, cu boi și cu o sută de mătci de uleie (a. 1 720). ib. XII, 333. Pentru stupi, să dea de toată matca cîte bani trei (a. 1 783). BUL. COM. IST. V, 278, cf. URICARIUL, XVI, 209, MARIAN, INS. 145. Dobîndesc un fagure de la o matcă. SADOVEANU, O. XIII, 673, cf. H VII 117, X 498, XVIII 295, CHEST. VI 28/5,133/9, ALR I 1687/28, com. din ILIȘEȘTI-GURA HUMORULUI. 3. (La sg. cu sens colectiv) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale, de păsări. O matcă de păsări care să asigure ouăle necesare producerii puilor. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 861, cf. CHEST. V/45. * (Atribuind calitatea ca un adjectiv) 1200 păsări au fost oprite ca efectiv matcă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4842. 4. Albie (minoră) a unei ape curgătoare ; pat, făgaș. Rădicară rîurile glasurele sale, lua-vor rîurele matcele sale. PSALT. 194, cf. CORESI, PS. 257/8. De acolo, peste matca Bahluiețului, în hotarul lui Urechii (a. 1638). BUL. COM. IST. IV, 82. Alții zic cum au rămas matca dintăi sacă și au venit toată apa pre dindărăptul oștii, pre zâgaș. HERODOT (1 645), 31. Cela ce trage apa și o scoate den matcă de o duce la grădină sau la pomătul său, fără de știrea giudețului, să să cearte ca un fur. PRAV. 37. Părîul. . . pre altă matcă și cale numai cu ruga l-au mutat. DOSOFTEI, V. S. februarie 73v/21. De acolo, drept spre răsărit, pe răzor pînă în matca văii de unde să face scursură de apă spre Sîrghi, am pus altă piatră (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 67. Iordanul să împlea pre toată matca lui, ca în zilele seacerii grîului. BIBLIAS(1688), 1542/37. Să să închiză toată țara Muntenească suptu hotarăle și marginile ei vechi, despre partea Moldovei și a munților, despre Dunăre pînă la mijlocul matcii Dunării. N. COSTIN, L. 578. Traian. . . abătînd din matca sa apa Sargheții, i-au aflat toată avuțiia. CANTEMIR, HR. 83. Și ia părău Corbului în jos matca, până dă în Trotuș (a. 1 755). URICARIUL, XI, 228. Dintr-acele mari gîrle ce le numim noi purure curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat mătcile și drumurile (a. 1 779). BV II, 235. țara Rumânească toată sau cu ostroavele ei pînă în matca Dunării. VĂCĂRESCU, IST. 302. Întăritură. . . pe aceeași siliște anume Pulberenii, ce este în matca Cogălnicului (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 424, cf. XIV, 230. Cînd apa curgătoare pre moșia cuiva să va trage cu încetul din matca sa. PRAVILA (1 814), 83/14. Curgerea (albia sau matca) acestui rîu va fi hotarul acestor două principaturi. CR (1829), 2912/27. Au început. . . apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112/28. Cu topirea zepezii, Dîmbovița a ieșit într-aceste zile din matca sa. CR (1 836), 321/12. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, și uneori orizonul. NEGRUZZI, S. I, 273, cf. II, 5. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi, la matcă, se face cîte un armean (cerc) împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 34. Apa Cricovului. . . cu mii de pîrîie. . . împestrițează matca sa răslățată și năsipoasă. ODOBESCU, S. I, 63, cf. 144. De la Giurgiu în jos. . . Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. II, 120. Tu ești ca pîrîul în zilele cu nor, Cînd tulbure s-azvîrle din matca lui cea plină. COȘBUC, S. 149. În general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg). ANTiPA, P. 217. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. O vină liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare. SADOVEANU, O. VII, 338. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă Grele curg miresmele de tei. BLAGA, P. 181. Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, numai matcă, iar puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. CAMIL PETRESCU, O. I, 558, cf. II, 148. Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Să-și surpe-n matcă malul roșcat. STANCU, C. 72. Sub picioarele lui, acum, cînd Șiretul sta în matcă, digul părea un mal de pămînt înălțat de cine știe ce întîmplare veche. GALAN, Z. R. 91. Drumul merge ocoliș Lîngă matca rîului Pîn-la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. Cînd apele se trăgeau în matcă, rămînea pe urma lor noroi negru. V. ROM. mai 1955, 21, cf. octombrie 1955, 168. Căprioare surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. N-am fugit Ci mi-am gonit, Ciutalină Făr-de splină Din malul Solotrului, Pînă-n matca Oltului. TEODORESCU, P. P. 70. Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei. RETEGANUL, P. V, 56, cf. id. TR. 85. Că tu ești legea spurcată, Că bei apă după matcă. MAT. FOLK. 330. Apa trage la matcă și omul la teapă. Cf. ȘEZ. I, 220, PĂSCULESCU, L. P. 107, CHEST. VI 26 SUPL., ZANNE, P. IV, 456. (Cu parafrazarea proverbului) Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Prin analogie) Negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile. AGÎRBICEANU, A. 523. ◊ F i g. Cugetarea se zbate astfel tumultoasă în matca îngustă a unor scurte propoziții gata să-și spargă forma neîncăpătoare. LOVINESCU, C. VII, 161. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. El speră necontenit că torentul vieții va curge iarăși în vechea și adînca lui matcă. CONTEMP. 1953, nr. 338, 3/3. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea o- bișnuită, a-și relua cursul normal. Apa trebuie să vie la matca ei. ROMÂNUL GLUMEȚ, 43. Un răstimp băieții părură încă mereu încordați, nu se clintiră; apoi mișcările, răspunsurile lor reveniră la matca obicinuită de peste an. AGÎRBICEANU, A. 510. Lucrurile reintrarâ în matcă. PAS, Z. IV, 27. A readuce la matcă = a readuce pe calea cea bună. Trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți. REBREANU, I. 306. ♦ (Regional) Partea cea mai joasă în lungul unei văi; „fundul unui izvor” (com. MARIAN); vîlcea (ALR SN III h 815/29). Vale, vale buștenoasă Și la vîrf ești cam crengoasă, La matcă cam izvoroasâ. VÎRCOL, V. 23, cf. ARVINTE, TERM. 5. (Învechit, în sintagma) Matca focului sau matca de foc= iad; „fluviu de foc în infern” (DDRF). Și aceasta știe-se că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt și de munca ce va să fie. CORESI, EV. 148. Și nu cumva să-mi usuce matca focului sîngele mieu (a. 1 633). GCR I, 82/22. Va da căruiaș după lucrul lui: păcătoșilor munca de veaci și matca focului. VARLAAM, C. 272. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului? (a. 1 644). GCR I,113/25. Mai bine iaste ție un ochiu avînd, în viață să intri, decît doi ochi avînd aruncat în matca focului, N. TEST. (1648), AP. GCR I, 127/24. Și aceasta să i se întîmpleze lui a le nemeri în valea matcei focului (a. 1652). MAG. IST. I, 129/7. Au luat plată matca focului (începutul sec. XVIII). ib. IV, 362. Pre cei păcătoși îi va arunca în matca focului celui nestins. ANTIM, P. 110. Vei dobîndi matca focului. MINEIUL (1 776), 181vI/10. Cărțile să vor deschide, Matcă de foc să va aprinde. Păcatele să vor vedi, Greșiții să vor osîndi (a. 1784). GCR II, 141/31. Să moștenească iadul și matca focului (a. 1777). FURNICA, I. C. 57. Au. . . pricină de a se îngrozi întru așteptarea pasului aceluia, carele va să fie lor surupare în matca focului de veaci. MAIOR, P. 35/4. Munca cea vecinică și nesfîrșitâ usturime a matcii focului celui nestins (a. 1809). CAT. MAN. I, 406. ◊ (În imprecații) Să-l ia matca focului. H IV 90. 6. (Anat.; învechit și regional) Mitră. O pojghiță. . . drept o perdea acoperitoare în dreptul gurii matchii. PISCUPESCU, O. 102/6. Matca unei iepuroaice. MARIAN, NA. 4. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea. N. LEON, MED. 88, Cf. BIANU, D. S., CANDREA, F. 311, CHEST. IV 33/393. ♦ (Regional, și în sintagma matca copilului) Placentă. ALRM I/II h 289. 7. F i g. Obîrșie, izvor, origine; spec. locul de naștere, familia, neamul din care se trage cineva. Au fugit și Iordachi Ruset, ce fusese mai nainte vornic mare (matca tuturor răutăților). N. COSTIN, LET. II, 78/12. Bunătatea se aseamănă focului și este să meargă sus în văzduh unde-i este matca. ANTIM, P. 78. Aceasta este matca pricinilor, a urîciunii, a pizmuirii, a pîrii și a zavistuirii dintre noi. PISCUPESCU, O. 13/20, cf. KOGĂLNICEANU, S. 113. Trebuie să se coboare în fundul popolului, în matca nației, să vază traiul săteanului. BOLLIAC, O. 213. Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim! V. ROM. februarie 1 954, 90. 8. (Pescuit) Matiță (I). Cf. ANTIPA, P. 459. Partea de năvod care formează un fel de coadă în mersul lui prin apă se numește matcă. PAMFILE, I. C. 66.9. (Învechit) Original al unui act. Ei au arătat un suret de pe uricul luminatului domn Ștefan vodă. . . a căruia uric i s-au văzut matca lui atît de veche, cît numai bucățelele lui au rămas (a. 1797). URICARIUL, X, 244. Fiindcă hrisovul matca cea adevărată au rămas la mîna mea. . . să mi să dei copie (a. 1800). IORGA, S. D. XXI, 185. Însemnarea de scrisorile monastirilor... cercetează cu amăruntul matcele unde sînt (a. 1 815). URICARIUL, VII, 68. 10. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămîne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile ; cotor, (regional) sușă. S-a primit bani fără ca să se dea chitanție din registrele cu matcă. I. IONESCU, P. 148 Sînt datori a libera pentru fiecare depunere o recipisâ din registrul cu matcă. I. PANȚU, PR. 69 cf. com. din RUCĂR-CÎMPULUNG. ♦ Carte funduară (TDRG); matricolă (CADE). Domnul căuta la catastișăle visteriii cari le didese el mătci și nu să găsea scrise multe sate. IST. Ț. R. 70. Osibit de acest extract, vei face și matcă dă fieșcare sat, arătătoare anume de toți birnicii (a. 1819). DOC. EC. 219. Maică de toți birnicii acestui județ (a. 1820). ib. 243. 11. (Rar) Piuliță (de înșurubat), ALEXI, W. 12. (Dulgherie) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba; toc. Cf. DAMÉ, T. 113, PAMFILE, I. C. 117. 13. (Entom.; regional) Viermănar (Sarco phaga carnaria) (Ineu-Arad). ALR II 6 575/64. – Pl.: mătci și (învechit) maice, (regional) mătcuri (ALR SN III h 816), (neobișnuit) măci (IORGA, S. D. XIV, 247). – Gen.-dat.: mătcii, (învechit) matchii, matcii. – Și: (regional) máctă (ALR I 1 680/865), mápcă (ib. 1 680/283), máscă (ib. 1 680/782) s. f. – Din bg. матка, scr. matka.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
staŭ, a sta v. intr. (lat. stare, a sta în picĭoare; it. stare, pv. sp. pg. eslar, vfr. ester. – Stăteam, vechĭ stam; stătuĭ, vechĭ stetéĭ, stetéșĭ, stéte, stéterăm, stéterățĭ, stéteră; să staŭ, să stea, est să steĭe; stáĭ, nu sta, stea, est steĭe; stînd, vechĭ și stătînd. Cp. cu daŭ), Îs în picĭoare, mă rezem pe picĭoare, în opoz. cu șed (dar nu strict deosebit, că se zice a sta in picĭoar și a sta pe scaun). Mă opresc, rămîn pe loc, nu mă maĭ mișc, nu maĭ umblu: calu, trenu, mașina, ceasornicu a stat. Mă opresc, încetez: vîntu, ploaĭa a stat. Locuĭesc, domiciliez (permanent orĭ provizoriŭ): a sta pe strada cutare, la țară, la oraș, la Bucureștĭ. Zăbovesc, întîrziĭ, absentez: unde-aĭ stat atîta? Îmĭ opresc gîndu asupra unuĭ lucru, mă ocup: ce să maĭ staŭ să învăț la bătrîneță? Nu lucrez (din lipsă de lucru saŭ de osteneală): toată ziŭa am stat, dar voĭ ațĭ lucrat. Mă aflu, îs situat: treaba stă bine (afacerile merg bine), eŭ staŭ bine (cu afacerile, cu sănătatea), cum stă guvernu? A se potrivi, a te prinde, a-țĭ veni, a-țĭ ședea bine saŭ răŭ): haina asta îțĭ stă bine. A țĭ se potrivi, a ți se cuveni, a ți se cădea, a-ți ședea: celuĭ puternic ĭi stă bine să nu se enerveze. Constau, consist: în unire stă puterea. Sînt, exist (Vechĭ. Rar): ne’ndoim dacáșa oamenĭ intr’adevăr aŭ stat (Gr. Al.). A sta la masă, 1. a ședea pe scaun la masă, 2. a mînca, a prînzi, a cina: am stat la masă la amează. A-țĭ sta în putere să, a avea posibilitate să. A sta în (saŭ la) îndoĭală, a te îndoi, a fi nehotărît. Stă să cadă, e aproape să cadă. Ia stăĭ, ĭa oprește-te (din lucru, din vorbă, din mers), ĭa așteaptă! A sta în casă, a nu ĭeșĭ în aer liber. A sta acasă, a rămînea la domiciliŭ. A sta cu mînile’n sîn, 1. a privi indiferent, 2. a nu putea da ajutor, 3. a nu avea de lucru. A sta de vorbă, a convorbi, a sta la taifas. A sta de capu cuĭva, a insista pe lîngă el. – Fals: nu stă în carte, cum zic Româniĭ germanizațĭ (germ. steht) îld. nu e saŭ nu scrie în carte. V. ostoĭesc.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MÎNĂ1 s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr pînă la vîrful degetelor, braț, (învechit și regional) brîncă; extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete; palmă. Rrădicu mănrule meale. PSALT. HUR. 51v/21. Și-și legă picioarele sale și mănrule. COD. VOR. 28/6, cf. 4/23, 10/3, 40/19, 52/17. Și de mînă-l ținu și-l rădică. CORESI, EV. 81, cf. 77, 97, 113, 145, 302. Nu cunoscu el, că mînule-i era flocoase. PALIA (1581), ap. CP 129/29. În loc de steag împărătesc deaderă in măna lui o trestie de mare.VARLAAM, C. 77. Luă o piatră mare cu amîndouă mănule. HERODOT (1645), 487, cf. 339. Taie mîna ceaia ce au ucis. PRAV. 91, cf. 21, 324. I-am prinsu de mînă ca să-i scoț pre ei din Eghipet. N. TEST. (1648), 296v/13, cf.79v/13, 158v/3, 275v/3, 30. Și așa mai apoi de aproape se bătea, că și mînule le obosise. SIMION DASC., LET. 231. ÎI spîndzurară de deagetele mínulor. DOSOFTEI, V. S. octombrie 94v/35. Păgînii. . . vin . . . cu arce prea mînă. id. PS. 36/1, cf. 80/9, 148/7. Rugîndu-se au pus preste ei mînile. BIBLIA (1688), ap. GCR I, 283/34, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Scăpînd vasul de-a mînă, au căzut tocmai în fundul fîntînii. CANTEMIR, HR. 158, cf. id. IST. 113. Merge mai întíi la fîntină să-ș spele capul, mînule, pieptul. DRĂGHICI, R. 148/24. Flori. . . prelucrate De mine omenești. DONICI, F. II, 14/6. A lui mîne delicate. . . în a mele le întorc. ASACHI, S. L. I, 90. Cu mînule încleștate de ale tale picioare, – Așteptam, CONACHI, P. 100, cf. 87. Fură ardicați [copiii] spre ceruri de mîinile paterne. HELIADE, O. I, 388. Ar fi zis cineva că este o statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I, 50. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. id. ib. 141. Dacă-i așa, adă mîna-ncoaci, să te duc la Măndica. ALECSANDRI, T. I, 321. Dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîini subțiri și reci. EMINESCU, O. I, 107. Cînd voi pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, P. 88, cf. 185. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18, cf. 10, 33. Sta bietul om cu mîinile încrucișate. id. ib. 207. El și-a dus pe tîmple mîna. COȘBUC, F. 71. Mi-ai pus mîna peste gură ca să tac. . . și mă supun. DAVILA, V. V. 29. Stătea întins ținîndu-și mînile reci pe fruntea înfierbîntată. AGÎRBICEANU, A. 52. Ozun se uită la mîinile lui ca la mîini streine. C. PETRESCU, C. V. 212. Scamatorul a întins săbiile poporului. . . nimeni n-a pus mîna pe săbiile care au rămas întinse peste capetele lor. SAHIA, N. 68. Uită-te, mă, la mînurile mele! T. POPOVICI, SE. 516, cf. 439. Sărac plug cu șese boi, Dragu mi-i mie de voi Și mi-i drag de cin' vă mînă, Că ține biciu-n-tr-o mînă și strigă de la inimă ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 27, cf. 16, 144, 266. Cu mînici sucite Și cu mînuri albe soponite. MARIAN, NU. 770, cf. 22, id. NA. 305. El tăul l-a-ncunjurat, Drăguța și-o aflat, Pe mînuri că o-a luat, De trei ori o-a sărutat. RETEGANUL, TR. 17. Și-am văzut fărtat pușcat, Fără mînuri, fără cap. id. ib. 67. Dizlegațî-m mînurili Sî-m slăbgesc cosîțîli. ȘEZ. II, 138, cf. I, 178. Mînile ca bîrnele. BIBICESCU, P. P. 304. Mănușe de rug În mîni mi-a pus. PÎRVESCU, C. 71. Sămăna-i-oi pă mormînt Cît'e flori-s pă pămînt, La mînuri șî la picioare Cît'e flori-s pă su soare. T. PAPAHAGI, M. 19, cf. GRAIUL, I, 299, ALR II 3197/414. ◊ (În proverbe și zicători) Nu da vrabia din mînă pe cioara din par (sau de pe gard). Cf. ZANNE, P. I, 489, 580, 700. Ce-i în mînă, nu-i minciună. Cf. ȚICHINDEAL, F. 28/7, ALECSANDRI, T. 515, CREANGĂ, A. 100, ZANNE, P. II, 246. Cînd cotul se lovește, toată mîna pătimește. ZANNE, P. II 91. Îi întinzi (sau dai) un deget și-ți ia mîna toată. Cf. PAMFILE, J. I, 196, ZANNE, P. II, 103. Mai bine să pierzi un deget decît mîna toată. CADE. Cine ține doi pepeni într-o mînă rămîne fără niciunul sau nu poți ține doi pepeni într-o mînă. Cf. ZANNE, P. II, 248. Lesne din gură și anevoie din mînă. id. ib. Cine dă din mîini nu se îneacă, id. ib. 232. Dă din mîini pînă nu te îneci. id. ib. 233. Să nu știe mîna stîngă ce face dreapta. id. ib. 238. Fiecare pune mîna unde îl doare. id. ib. 550. Mîna altuia nu te scarpină cum îți place. id. ib. 235. O mînă spală pe alta (și amîndouă obrazul). Cf. LB, CĂLINESCU, E. O. II, 58, ZANNE, P. II, 236. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. ZANNE, P. II, 247. C-o mînă te mîngîie și cu alta te zgîrie. ZANNE, P. II, 240. Dai cu mÎna și alergi cu picioarele. id. ib. V, 245. Dintr-o mie să pui mîna pe el, se spune despre un om deosebit de frumos, de atrăgător. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cinci degete sînt la o mînă și unul cu altul nu se potrivește (sau nu seamănă). Cf. CREANGĂ, P. 19, ZANNE, P. II, 105. Are mînă de luat, dar de dat nu, se spune despre un om zgîrcit. PAMFILE, J. I, 126. ◊ L o c. a d j. De mînă = a) (despre o unealtă, un instrument) acționat manual. Ferestrăul obișnuit, de mînă, slujește la tăierea lemnelor groase de cel mult o palmă și jumătate. PAMFILE, I. C. 121; b) făcut cu mîna, lucrat manual. Flori de mînă. BARONZI, L. 97. Cusăturile cele figurate se cheamă alesături de mînă. PAMFILE, I. C. 291. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) A mînă = la îndemînă. De-ar fi cartea lui tipărită, ca să o pot avea a mînă ! MAIOR, IST. 192/25. Nu totdeauna străbunii noștri au dispus . . . de mijloace, ca cele ce ne stau a mînă în prezent. ODOBESCU, S. III, 383. (Învechit) De-a mînă = (în comerț) cu amănuntul, cu bucata. Deschid dughene . . . la ulițe și vînd de-a mînă. URICARIUL, II, 30. Pe (sau, rar, în, la, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) = în partea dreaptă (sau stîngă), la dreapta (sau stînga). Pe malul Mureșului d-a mîna stîngă. BĂLCESCU, M. V. 496. Urcarăm costișul înverzit, Lăsînd pe mîna dreaptă clădirea afumată. MACEDONSKI, O. L, 46. În fundul îndepărtat al priveliștii. . . se afla altă pădure, ca și cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă. SADOVEANU, F. J. 463. ◊ (Regional) Pe mînă = pe dibuite. Te duci noaptea în pivniță, fără lumină, pe mînă. CIAUȘANU, GL. (Regional) Sub mînă = subsuoară. ALR II/I h 54/2. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret; în mod clandestin. Să lupte pe față și pe sub mînă împotriva dușmanilor. ISPIRESCU, ap. CADE. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la șlepurile din port. BART, E. 327. Pe sub mînă. . . le comunică, chiar din partea lui Soleiman, că turcul gîndește altfel decît a vorbit. CAMIL PETRESCU, O. III, 59, cf. ZANNE, P. II, 264. Peste mînă = anevoios, incomod, greu (de realizat, de obținut). Apa le este puțină și peste mînă (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 262/37. Le vine cam peste mînă tîrgul. CREANGĂ, A, 48. Simțea că-ncepuse să-i vie cam peste mînă călătoria asta.D. ZAMFIRESCU, ap. CADE. Dacă ne vine peste mînă de-a le fierbe aceste rădăcini, cel puțin să le tocăm. ap. TDRG. ◊ E x p r. Cu mîna lui (ori mea, ta etc.) sau cu mîinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără vreo intervenție din afară. Au iscălit cu mînuli lor (a. 1651). GCR I, 152/11. Mai bine să-ș facă moarte cu mînule sale. NECULCE, I. 45. S-au hrănit în Beci după aceea cu mînele sale. ȘINCAI, HR. II, 330/34. Să mă îngrijești cu însuți mîna ta. ISPIRESCU, L. 3. Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. Cu mîna cuiva = prin intermediul, cu ajutorul cuiva. Scosu-i-ai ca oile oamenrii tăi cu mînra lui Moiseiu și lu Aron. PSALT.HUR. 65r/11. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc (sau a stinge cărbunii, regional, a prinde șarpele) cu mîna altuia = a se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă, pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. Cine strînge cărbunii cu mîna altuia nici se mînjește, nici se arde. ZANNE, P. I, 133, cf. 134, 172, 657, III, 516. (Regional) A fi o mînă singură = a fi lipsit de ajutor, a fi singur. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cu mîna goală = fără a aduce sau fără a lua nimic; p. e x t. fără a-și fi atins scopul, fără rezultat. Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mîna goală. SLAVICI, O. I, 83. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi. MACEDONSKI, O. I, 83. Cu mîna goală nu mă mai întorc acasă. DELAVRANCEA, ap. CADE. În fața cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mîna goală, Herdelea oferi tinerilor . . . un serviciu de cafea cu lapte. REBREANU, I. 251. Plecăm chiar acum și în zori o să vă aducem tot ce vă trebuie . . . să știu că fac moarte de om, da cu mîna goală nu viu. CAMIL PETRESCU, O. III, 229. Cu amîndouă mîinile sau cu mînă bună, cu o mînă ca c-o mie = în mare cantitate, din belșug; cu toată bunăvoința, din toată inima, foarte bucuros. Cf. ZANNE, P. II, 247, MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Cu mînă (sau mîna) de sare = a) fără noroc. Cîte flori pe iaz în sus Toate cu mîndră le-am pus . . . Le-am pus cu mîna de sare Și nici una nu răsare. JARNIK- BÎRSEANU, D. 154, cf. DOINE, 210; b) fără trecere, fără putere morală sau materială. Cf. ZANNE, P. II, 259. (Familiar) A avea (sau a fi cu) mînă (sau mîna) lungă sau a fi bun de mînă = a fi hoț, pungaș. Cine e cu mînă lungă Pierde și ce are-n pungă. PANN, P. V. II, 31/20, cf. LM. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I, 80, cf. ZANNE, P. II, 248. A avea (sau a fi cu) mînă largă (sau deschisă) sau (învechit) a fi slobod la mînă = a fi darnic, generos. Împăratul. . . fiind om slobod la mînă și iubind zidirile, a făcut geamia cea mare. VĂCĂRESCUL, IST. 263, cf. POLIZU, LM, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. II, 259. (Învechit și regional) Mînă slobodă (sau întinsă, îndurată) dărnicie, generozitate. Îl grijești la lipsă cu mînâ-ndurată. DOSOFTEI, PS. 30/10, cf. LB. De ne-ar da Dumnezeu tot atîta supărare . . . - Și înălțimei voastre gînd bun și mînă slobodă, ca să ne dați cît se poate mai multă mâncare. CREANGĂ, P. 259. (Cu) mînă (sau mîna) spartă sau spart la mînă = risipitor; nechibzuit. Cf. ZANNE, P. II, 257. (Adverbial) Soția ta și socrul nu zic nimic că cheltuiești cu mîna spartă? ALECSANDRI, T. 1224. A lua cu o mînă și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. Cf. PANN, P. V. III, 110/7. ZANNE, P. II, 239. A avea mînă bună sau a fi bun de (ori la) mînă = a) a fi îndemînatic, priceput. Scot porcul din coteț, și acel care e bun de mînă, îl taie. PAMFILE, CR. 198; b) a purta cuiva noroc. Cf. LM. Iaca o nuntă, adăugă Alexandru. Ai mînă bună, însoară-mâ și pe mine. BOLINTINEANU, O. 438. Ar putea. . . să cumpere [marfă] de la om bun la mînă, ca să poată și ea cîștiga ceva. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG, cf. ZANNE, P. II, 257. A-și face mînă bună (pe) la cineva = a obține simpatia sau încrederea cuiva, a se pune bine cu cineva. Vor căuta în Viena numai ca să-și facă mînă bună pe la miniștri spre a fi numiți în funcțiuni înalte. BARIȚIU, P. A. III, 113. Îmbrățișase legea lui Mahomet, numai și numai ca să-și facă mînă bună la turci. GHICA, ap. CADE. Pînă într-atît izbutiră ei a-și face mînă bună la turci, încît împărăția le arăta a sa bunăvoință. . . întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericii. ODOBESCU, S. I, 122. A fi ușor (sau ager) de mînă sau a avea mînă ușoară = a lucra cu finețe și cu abilitate. Cf. LM, ZANNE, P. II, 260. A fi greu de mînă = a fi neîndemînatic. Cf. ZANNE, P. II, 260. A avea mîna strînsă (sau scurtă) sau a fi strîns la mînă = a fi zgîrcit, meschin. Cf. POLIZU, LM, DDRF, ZANNE, P. II, 260. (A fi om) cu dare de mînă = (a fi om) bogat, înstărit. Cf. JIPESCU, O. 99, PAMFILE, J. I, 126. Îmbla adeseori pe la alți oameni mai cu dare de mînă, după milostenie. SBIERA,. P. 177, cf. ZANNE, P. II, 261. Mînă de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. Să-i fie mînă de ajutor la împăratul (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 267/17. Să le dați și dumneavoastră mînă de agiutoriu (a. 1751). URICARIUL, II, 424/13, cf. IV, 292/20, ȚICHINDEAL, F. 213/14. Voi veni în toate zilele și-i voi da mînă de ajutor. BOLINTINEANU, O. 458. De ce. . . nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 201. Se găsesc oameni generoși și iubitori de artă cari sînt întotdeauna gata a da mînă de ajutor unui talent necunoscut. CARAGIALE, O. IV, 219, cf. MARIAN, Î. 193. Te-ai dus chiar pînă-acolo să dai mînă de-ajutor Ucigașilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. DAVILA, V. V. 167. Singurul om de la care Evantia putea aștepta o mînă de ajutor era doctorul spitalului, nenea Tomiță. BART, E. 310. Am fi încîntați să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor. DEMETRIUS, C. 27. A fi mîna (dreaptă) a cuiva = a fi principalul ajutor, de încredere al cuiva. Mă mir.. . cum domnia ta, care ești mîna cea dreaptă a măriei sale să te plîngi de nenorociri. FILIMON, O. I, 174. Căpitanul Turculeț îi mîna dreaptă a lui Cantemir Vodă. ALECSANDRI, T. II, 8. Un bun grămatic era mîna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești. CARAGIALE, O. III, 221. Dacă Dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. ISPIRESCU, L. 31, cf. 142, Gheorghe Eminovici devenise mîna dreaptă a boierului Costachi Balș, făcînd și dregînd pe moșie. CĂLINESCU, E. 13. (Învechit) A scăpa cu capul a mînă = a scăpa nevătămat dintr-o mare primejdie. Prins-au și pe boieri ispravnici și-i țînea la Diiu închiși, pînă cînd da cîte 40 sau 50 de pungi de bani, apoi scăpa cu capul a mînă. DIONISIE, C. 201, cf. ZANNE, P. II, 252. (Regional) Cu capul a mînă = nechibzuit; (foarte) îndrăzneț. Ioniță acesta, dacă-și pune o dată ceva în cap, apoi nu se lasă, pînă nu isprăvește. El e om cu capul a mînă. AGÎRBICEANU, P. M. 58. Să te păzești de el, căci căci cum e capul a mînă, e în stare să-ți facă una nefăcută. Com. din BRAȘOV. Cu zilele a (sau în) mînă amenințat de o mare primejdie. Îmbla în tot ceasul, cum se zice, cu zilele a mînă. M. COSTIN LET. I, 231/25. Lehamete ! . . . am venit pîn-aici cu zilele-n mînă . . . Uliți sînt aiste? . . . Pavea? ALECSANDRI, T. 441, cf. ZANNE, P. II, 252. A muri cu zilele în mînă = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. Oamenii îs proști și nu știu [că sînt leacuri], de mor cu zilele-n mînă SEVASTOS, ap. TDRG. A da din mîini și picioare = a depune eforturi pentru a învinge o dificultate, a se strădui, a-și da osteneala. Mai dă și tu din mîini și din picioare și nu aștepta tot de la alții. DDRF. O duce greu, dar dă din mîini și din picioare. PAMFILE, J. II, A lega (sau a-i tăia) cuiva mîinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mîini și de picioare = a împiedica sau a fi în imposiblitate să acționeze într-o anumită direcție; a-i lua, a-i reduce cuiva posibilitatea de a se manifesta sau a nu se putea manifesta. Măritișul te leagă de mîini și de picioare. PANN, P. V. II, 108/9, cf. CADE. A i se tăia mîinile și picioarele. v. t ă i a. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mînă (sau mîna) liberă = a acționa (sau a lăsa pe cineva să acționeze) după bunul său plac; a avea (sau a da) libertate totali acțiune. Poate să viu o zi-două la Lipsca . . . spre a lăsa mîna liberă doamnei director – să-și facă mendrele de gospodină. CARAGIALE, O. 55. Numi guvernator pe Ramiro D'Orco, om crud dar energic, și-i lăsă mînă liberă, OȚETEA, R. 223. Prefecții, primarii, perceptorii, Jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mîna liberă să jefuiască și să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. (Învechit) A-și lărgi mîinile spre (sau pre) lăcomie = a deveni foarte lacom. Deci, văzînd muntenii. . . cum Duca Vodă și-au lărgit mînele pre lăcomie, care nu mai putea să rabde, ce au început a se cam cerca. N. COSTIN, LET2. II, 17, cf. ZANNE, P. II, 259. (Învechit) A-și tine mîinile de (la) ceva = a se abține, a nu face ceva. Ține-ți mînule de furtușag și de la uciderea de oameni (a. 1784). GCR II, 135/30. A se spăla pe mîini sau a-și spăla mîinile = a) (urmat de determinări introduse prin prep. „de”) a pierde ceva. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30, cf. ZANNE, P. II, 250; b) a refuza să-și ia răspunderea unei probleme dificile sau a unei fapte reprobabile. Țeara s-au rugat lui Sigismund ca să-l sloboadă. . . Ci Sigismund și-au spălat mînile, că nu este robul său, ci al împăratului Rudolf. ȘINCAI, HR. II, 268/12. Te speli pe mîni după ce ai făcut-o? PAMFILE, J. II, 153. A avea mîna curată (sau mîinile curate) = a fi cinstit. Mînile, iarăși, curate și nespurcate a avea și tinse. . . spre lucrure dereapte și bune. CORESI, EV. 128, cf. LM, ZANNE, P. II, 266. A prinde (pe cineva) cu mîna în sac (sau în traistă, în sîn) = a surprinde (pe cineva) furînd sau înșelînd. Cîți s-au prins) cu mîna în sac, cu ocaua mică, toți au păpat duba. JIPESCU, O. 95, cf. ZANNE, P. III, 353, 408, II, 188, 256. (Regional) A se prinde cu mînile de vatră = a-și înjgheba o gospodărie, un cămin. De-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră; și cîte au tras, pînă s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. CREANGĂ, P.140, cf. ZANNE, P. III, 430. A lua boala (sau durerea etc.) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc.) repede, numaidecît. Cf. TDRG, CADE. Făina de cucuruz cu rachiu ia cu mîna obrînteala. N. LEON, MED. 56. A da cu mîna de cineva (sau de urma cuiva) v. d a. (Regional) A da cu mîna în foc (sau prin spuză, prin șperlă) = a) a se păcăli. Cf. ZANNE, P. I, 287; b) a se îmbogăți deodată, fără muncă. Cf. id. ib. 288, II, 250. A pune (sau a băga) mîna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva (sau pentru ceva). I-a pus Dumnezeu mîna în cap = a dat norocul peste el. Cf. PAMFILE, A. R. 250. A primi în (sau a lua în, regional, a lua la) mînă = (în legătură cu sume de bani) a obține ca venit net. După ce i s-a scăzut 4 %scont, a primit în mînă cor[oane] 2760. I. PANȚU, PR. A nu da (sau lăsa) hățurile din mînă = a păstra pentru sine puterea, conducerea. Cf. ZANNE, P. O, 486. A linge cuiva mîna v. l i n g e. A duce de mînă (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); fig. a sprijini, a proteja (pe un nepriceput). Cf. id. ib. 264. A pune mîna = a) a face, a întreprinde ceva; a acționa. Datori sînt mînă să puie Pentru apărarea vieței. CONACHI, P. 286. Unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. ZANNE, P. II, 249; b) a fura. CIAUȘANU, GL. De la mînă pînă la gură = a) în timp scurt, foarte repede. Prostul uită, din natură, De la mînă pînla gură. PANN, P. V. I, 80/19, cf. II, 146/22. Mii și sute dă întîmplări dă la mînă pînă la gură. ZANNE, P. II, 242, cf. 243; b) (regional) foarte puțin. Milă de la mînă pînă la gură. id. ib. 243. Sărut mîna (sau mîinile) v. s ă r u t a. Una la mînă, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. STANCU, D. 146. A întinde mîna v. î n t i n d e. (Regional) Cu mîinile la piept sau cu căciula în mînă = supus, umil, smerit. Cf. ZANNE, P. II, 254, III, 47. A pune (sau a încrucișa) mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. De cum s-a suit pe tronul Moldovei și pînă ce-a pus mînele pe piept, n-a avut nici o zi de pace și odihnă. MARIAN, T. 119. A pune mîna pe cineva = a prinde, a înșfăca. Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei, Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mișei. EMINESCU, O. I, 151. Dădură ordin . . . să mai aresteze pe cîți vor putea pune mîna. BUJOR, S. 128. A(-i) pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) =a prinde, a înșfăca; a trage la răspundere (pe cineva). Fata îi pune mîna în piept, îl îmbrîncește cît colo. CREANGĂ, P. 277, cf. ZANNE, P. II, 255. Cu mîinile (sau mîini) în șolduri (sau încrucișate) = a) inactiv, impasibil. Socoți că altă treabă nu are Teofan Decît să ospeteze, să doarmă și s-asculte Cu mîni încrucișate, a mele proaste versuri? NEGRUZZI, S. II, 211. Dacă turcul se va rădica cu putere asupra noastră . . . atunci nici noi nu vom sta cu mînele în șolduri. MARIAN, T. 121; b) fără nici o grijă, fără bătaie de cap; în voie, în larg. Îngeru dă pă umăru drept sfătuie pă rumân dă bine, să intre la rai cu mîinili-n șolduri. JIPESCU, O. 115. Puteare-aș să umblu eu Tot cu mînile în șolduri. JARNIK-BÎRSEANU, D. 461. A-și pune mîna pe inimă (sau pe cuget) = a se angaja să spună adevărul, să recunoască realitatea. Cf. COSTINESCU. Rămíne ca să-și pună fiecare mîna pe cuget și să se întrebe, fără nici o ură și parțialitate, cum am fost gubernați în cei din urmă 23 de ani. BARIȚIU, P. A. II, 620. Cu mîna pe inimă = (în legătură cu verbe de declarație) cu conștiința curată, cu convingerea fermă că e adevărat. A ridica mîna asupra cuiva = a amenința pe cineva cu bătaia; a fi agresiv; p. e x t. a bate. Cf. COSTINESCU. A se bate cu mîna peste gură v. b a t e. A-și pune mîinile în cap v. c a p. A se lua cu mîinile de păr v. p ă r. A-și freca mîinile v. f r e c a. A-și frînge mîinile v. f r î n g e. A-și mușca mîinile v. m u ș c a. ♦ (Art. în sintagmele de-a mîna, hora de mînă, jocul de mînă) Numele unor dansuri populare în care jucătorii se țin de mînă1 (I 1). Cf. HEM 1523, CONV. LIT. XXV, 925, PÎRVULESCU, C. 45, PAMFILE, J. III, 9, ALR II 4 336/182, 192. ◊ Pe sub mînă = învîrtita. Cf. HEM, 1524. ♦ Mîna moartă (sau ciungă) = joc de copii, în care unul apucă mîna altuia, care și-o lasă moale, și începe să i-o legene într-o parte și în alta, apoi îl lovește pe neașteptate cu ea peste cap. Cf. PAMFILE, J. I, 50. De-a mîna pe masă = de-a pasărea zboară, v. z b u r a, ALR II 4353/105. Mîna puică v. p u i c ă. Mîna rață v. r a ț ă. ♦ (Învechit) Năframă de mînă = batistă. Cf. URICARIUL, XI, 225. ♦ C o m p u s e: mîna-Maicii- (sau Maica-) Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina foarte ramificată și higroscopică, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). Cf. N. LEON, MED. 49, PĂCALĂ, M. R. 258, BUJOREAN, B. L. 383, ȘEZ. XV, 67; (Iht.; regional) mîna-diavolului = regina-peștilor (Eupomotis gibbosus). BĂCESCU, P. 37. ♦ Grijă, solicitudine; pază. Lasă toate bucatele lui pre măna unui om bun să le ție. PRAV. 61. Au făcut pecete țării Moldovei, de trăiește pănă într-aceste vremi în mînule cui alege Dumnezeu a hire domn țării. SIMION DASC., LET. 16. Le-am dat toate în mîna lor să chivernisească. NECULCE, L. 313. Mă las dar cu totul în mîinile tale. MARCOVICI, R. 7/7. A adus pe Maica la Neamț, a încredințat-o în mîna părinților lui. CREANGĂ, P. 114, cf. ȘEZ. II, 73. ♦ E x p r. A întinde (cuiva) mîna (sau, învechit, mînă bună) = a ajuta, a sprijini pe cineva. Le tindea mînă bună, ajutorîndu-le. MINEIUL (1776), 18r1/19. (Regional) A-i fi (cuiva) la mîini bune = a-i fi cuiva prieten (credincios), ajutor de nădejde. Râmîi, doamne, sănătosu Că la bune mîini ți-am fostŭ. TEODORESCU, P. P. 526. A ajunge pe mîini bune = a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A-și lua mîna de pe cineva = a înceta de a mai ajuta, de a mai ocroti pe cineva. Cf. ZANNE, P. II, 261. A purta (sau a ține) pe cineva pe mîini = a avea o grijă deosebită față de cineva. ♦ Autoritate; stăpînire, posesiune; forță, putere. Fuglu de ierusalimleni pripăditu fuiu în măra rîmleniloru. COD. VOR. 10, cf. PSALT. SCH. 76/12. Voiu da pre voi în mîna vrăjimașilor voștri (a. 1560). GCR I, 5/8. Va da avuție în mîna săracilor. CORESI, EV. 53, cf. 60, 84, 266. Izbăvești mișelul den mînile vîrtoșilor. id. PS. 87/2. Fugise din mînurile lor (a. 1600-1650). GCR I, 137/34. Au dat acel cal al Oprei în mîna lu Corenschi (a. 1626). GCR I, 74/12. Putearnicii. . . nu vor scoate obiduiții din mîna celor mai tari. VARLAAM, C. 246. Athineii. . . fiind supt tirani, nu era mai aleși la răjboi decît alții, iar, ieșind de supt măna lor, foarte să întăriră. HERODOT (1645), 299, cf. ib. 470. Au căzut în mînule vrăjmașului. URECHE, LET. I., 169/1, cf. 135/6. Starostea de Cameniță n-au putut prinde vinovat la mănule lui. PRAV. MOLD. 153r/25. Îi luară de pre mîna oamenilor Tomșii. SIMION DASC., LET. 201. Avearea lui toată pre mînule noastre rămasă, id., ap. GCR I, 144/1. Bator . . . rătăcit într-o pădure, au căzut pre mînule oștenilor lui Mihai Vodă. M. COSTIN, LET. I, 221/5 Pre cei fără de vină nu-i da-n mînă străină. DOSOFTEI, V. S. octombrie 43r/12. Va dezbate toată creștinătatea. . . de supt mîna turcilor. NECULCE, L. 88, cf. 71. Să teme turcii că nu-l vor pute prinde la mînă. id. ib. 163. S-au dus în țara de sus, de-și strînse oaste ... să dobîndească iar la mîna lui Ardealul (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 314/12. S-au tras pre mare cu vasele ce-i era pe mînă. N. COSTIN, ap. TDRG. Toți sau au perit, sau la mînă au căzut. CANTEMIR, HR. 210. Au scos acea țară din mînule goților, id. ib. 318. Să le ia din mînu și partea lor (a. 1755). URICARIUL, XI, 366/23. Mă deate pre mîna patriarhului. MINEIUL (1776), 192v2/30. Au chemat pe fiiul său Otman și i-au dat toată puterea în mîini. VĂCĂRESCUL, IST. 250. Arhistratigul Sisara luînd acea oaste cumplită supt mîna sa. . . porni asupra israilteanilor. CALENDARIU (1 814), 109/22. Cel ce dă lucrul la năimeală . . . să fie la mîna sa de a-l putea da. PRAVILA (1814) 58/5. Zic că agiutoriu așteaptă, dar cît și cînd, știut nu-i; Ar aduna Saraschieriul, dac-ar fi în mîna lui. BELDIMAN, E. 31/36. Dorea [turcii] să-l puie la mînă [pe Mihai], să-l vază prins. id. ap. TDRG. Toți banii în mîinile noastre o să intre. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 67. Îl rugai să îi spuie cum că . . . mă aflam deznădăjduit pentru c-am pierdut-o [pe fată] de la mînă. GORJAN, H. IV, 125/23, cf. 188/31. Creditor care va avea la mînă zapise (a. 1 840). ap. TDRG. Să faci cum vei ști ca să mi-o dai în mînă [pe femeie]. FILIMON, O. I, 117. Ioan Vodă reușise a pune mîna pe două scrisori turcești din partea vizirului. HASDEU, ap. TDRG, cf. id. I. C. I, 32. I-am pus la mînă . . . I-am prins . . . la picioarele fetelor în genunchi. ALECSANDRI, T. 444. Crede-mă, fa, nu scăpa chilipiriu de la mînă. id. ib. 918, cf. id. T. II, 20, 134. Alții te pun la mînă cu-nscrisuri ticluite și te apucă de-i muncești, vara-ntreagă pă nimica. JIPESCU, O. 77. Încăput pe mîna a oricărui, te vor drege. EMINESCU, O. I, 134. De mi-ți mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311, cf. 59, 267. Primesc să mă dai pe . . . mîna dușmanilor. CARAGIALE, O. II, 233. Se bolnăvi atît de greu, încît ajunse pe mîna morții. ISPIRESCU, L. 117, cf. 326. D-ta ești oaspele nostru și crez că nu ne vei da pe mîna stăpînirei. id. ib. 368. Rînduia singură în cămară, avînd subt mîna ei cîteva slujitoare și roabe de credință. SADOVEANU, Z. C. 108. Avînd scrisoare domnească la mînă, oriunde va ajunge să poată porunci găzduire. SADOVEANU, O. X, 178. Și mă scoate daca poți De prin mîni de pe la hoți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Cetatea-i pe mîna mea. id. ib. 490, cf. BIBICESCU, P. P. 332. Punga scumpului pe mîna dezmierdatului (= ceea ce au adunat părinții cu grijă, fiul risipește ușuratic). ZANNE, P. V, 519. ◊ E x p r. Mînă de fier sau mînă forte = om energic, autoritar. Sărac și fără legături în capitală, înfățișa mîna inconștientă de fier, de care avea nevoie. C. PETRESCU, C. V. 102 A avea (sau a fi la cineva) mîna = (la jocul de cărți) a-i veni rîndul să împartă cărțile. Domnilor, e mîna la d-l Moroi ! DELAVRANCEA, ap. CADE. A trece (sau a ceda) mîna = (la jocul de cărți) a ceda rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna. . . E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, Î. II, 216, cf. IORDAN, L. R. A. 259. (F i g.) El socotea natural ca în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. C. PETRESCU, A. 400. (Învechit) A-și trage mîna = a-și retrage stăpînirea, autoritatea. Hunii nici cum prin Dachia noastră oprindu-să. . . nu iaste pricină, pentru care să putem cunoaște, că doară împărăția romanilor să-și fie tras mîna. CANTEMIR, HR. 270. A-i da mîna = a putea, a-i permite situația, împrejurările să facă ceva; a-i conveni să. . . Nu ave într-alt chip cum face, ce numai îi căuta să le arate dragoste că nu-i da mîna într-alt chip să facă. NECULCE, L. 87. [Părinților] nedîndu-le mîna nu numai a le căsători pe toate și nici cu hrană și îmbrăcăminte a le cuprinde (a. 1803). URICARIUL, VII, 129. Nu le da mîna mai mult a se depărta. BELDIMAN, E. 54/1. Pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. CREANGĂ, P. 86. ♦ (În locuțiuni și expresii sugerînd însoțirea, legătura intimă, colaborarea sau potrivirea) (Învechit) De-a mînă = a) apropiat, intim, aliat. Avea o slugă Radul Vodă . . . căruia socotind că nu-i este de boierie, îl socotea de-a mînă, iar boierie nu-i da. M. COSTIN, LET. I, 257/17; b) (în legătură cu lupte) corp la corp. Să făcu un război mare între dînșii, cît de-a mînă să tăia și să împungea în suliță. N. COSTIN, 533. Rămăsesă lucrul di să bâte de-a mînă. NECULCE, L. 347. Era vetiaz și statornic întru războiul cel de-a mînă (a. 1 750). GCR II, 82/35. (Regional). De-a mîna = necurmat, în lanț. Nenorocirile se ținură de-a mîna. CIAUȘANU, V. 178. Mînă în mînă = în perfect acord, în înțelegere, în colaborare. Dintr-o mînă în alta sau din mînă în mînă = de la unul la altul, de la om la om, de la un stat la alt stat, de la popor la popor. Înțelegîndu-se [popoarele] din mînă în mînă unele cu altele, se înfiorau de mînie. BĂLCESCU, M. V. 454, cf. BARIȚIU, P. A. I, 286. Făt-Frumos umbla din mînă în mînă, căci toți voiau să-l îmbrățișeze de mulțumire. ISPIRESCU, L. 197. Chilia între 1400-1460 trecea din mînă în mînă. HASDEU, I. C. I, 15. Sticla. . . umbla din mînă în mînă. REBREANU, I. 14. Eram floarea florilor, Drăguță feciorilor Și umblam din mînâ-n mînă, Ca cîrligul la fîntînă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 158, cf. 196, 244. A pune mînă de la mînă (sau de la mînă la mînă) = a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mînă de la mînă, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel. CREANGĂ, A.161. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mînă la mînă, să mă ajute. CARAGIALE, O. II, 255, cf. ȘEZ. VII, 5. Punem mînă de la mînă și-i strîngem banii pentru tren. STĂNOIU, C. I. 129. (Glumeț) Punem mînă de la mînă și luăm pe datorie. A bate (sau a da) mîna = a) a face un tîrg, a se învoi (din preț), strîngîndu-și reciproc mîna (ca pecetluire a tranzacției încheiate); a se înțelege (în privința unei tranzacții). Florico, mă duc și viu îndată ca să batem mîna împreună . . . nu scăpa chilipiriu. ALECSANDRI, T. 918; b) a se angaja, a se lega (cu jurămînt). Acel obraz de să va fi călugărit, după ce să vor fi împărțit cu besearica, ce să dzice să fie dat mîna,. . . atunce nu iaste loc de a să mai împreunare. PRAV. 151. Feciorul babei îi zise: eu ți l-oi omorî, draga mea, dacă mi-i da mîna că-i merge după mine. SBIERA, P. 168. A(-și) da mîna (cu cineva) = a) a strînge mîna cuiva în semn de salut sau în semn de împăcare. Sudalma să chiamă iertată, cînd să tocmăsc amîndoo . . . și dau mîna unii cu alții. PRAV. 242. Dă-mi mîna ! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I, 79, cf. 456, IBRĂILEANU, A. 136. Dascălul. . . ocolind masa să dea mîna cu toți. C. PETRESCU, Î. I, 13. (F i g.) Pînă într-atîta s-a mărit ziua, și noaptea așa de tare s-a scurtat că mai pe ce să-și dea amurgul mîna cu zorile, HOGAȘ, DR. II, 144; a se însoți, a se uni (prin căsătorie); a colabora. Vino, mîndră, să dăm mîna Și să fim amîndoi una ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 50. (Fig.) Natura a dat mîna cu arta, ca să te înalțe spre o altă lume mai frumoasă. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. A da mîna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL. (Învechit) A da mîna la ceva = a aproba, a sprijini (ceva). Caprara nu putea să dea mîna la aceste teclifuri, fără voia imperatorului. VĂCĂRESCUL, IST. 267. A se ține de mînă = a fi nedespărțiți. (F i g.) Băutura, cheful și jocul se țin de mînă. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Ia-te (sau poți să te iei) de mînă cu el sau puteți să vă luați de mînă = vă potriviți (la fapte rele). A cere mîna cuiva = a cere în căsătorie pe cineva. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I, 107. Se încercă a se duce la banul ca să ceară mîna fiicei sale. FILIMON, O. I, 103. Știi că Pintea mi-a cerut mîna? REBREANU, I. 102. O aștepta în salonașul părintesc . . . să-i ceară mîna. C. PETRESCU, C. V. 170. A-și disputa mîna cuiva = (despre doi sau mai mulți bărbați) a se concura pentru a se putea căsători cu o anumită fată. O droaie de pețitori. . . își disputau mîna ei. NEGRUZZI, S. I, 106. A da pe mîna justiției (sau, învechit, județului) = a înainta (pe un infractor) organelor judiciare, pentru a fi cercetat, judecat etc. Tot omul iaste datoriu, daca va prinde tălhariul, să-l dia pre măna giudețului. PRAV, 319. ♦ (Prin sinecdocă) Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). Ce pasă bietei turme. . . Să știe de ce mînă va fi măcelărită ? ALEXANDRESCU, M. 6. Organizația socială modernă face să se concentreze tot mai mari bogății în tot mai puține mîini. GHEREA, ST. CR. II, 316. ◊ Mînă de lucru = muncitori. Întreprinderea asigură unităților în subordine aprovizionarea la timp cu materiale, utilaj, mînă de lucru. LEG. EC. PL. 196. ♦ (Ieșit din uz) Mînă curentă = cartea mare. Mînă moartă - a) (Jur.) situația acelor bunuri care aparțineau orașelor, spitalelor, mănăstirilor și nu puteau fi înstrăinate. Aproape a șasea parte din pămîntul României se afla în mînă moartă . . . adică în proprietatea monastirilor grecești. BARIȚIU, P. A. I, 150; b) (la unele jocuri de cărți) situație în care, neexistînd numărul necesar de jucători, se joacă cu un număr redus de cărți, sau se distribuie cărțile suplimentare unui jucător fictiv. (Regional) Frate de mînă = (la nuntă) cavaler de onoare. Cf. CONV. LIT. XLIV, 396. Surorile mai mici au să coasă cămășile de nuntă pentru ginere, pentru nași, pentru fratele de mînă. STANCU, D. 172. (Regional) Cumnat de mînă = vornicel (la nuntă). Mirele-și alege-n Oltenia cumnat de mînă, în Muntenia cumnat de ginerică, în Moldova vornicel. . ., în Transilvania colăcer sau grăitor. SEVASTOS, N. 74. ♦ (Rar) Creație, operă (a cuiva). Ești bun și-ti este milă de tot ce-i mîna ta. MUREȘANU, P. 43/4. 2. (De obicei precedat de art. nehot. „o”, „niște” și urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă. O mînă de ierburi tocate (a. 1749) GCR II, 44/2. O mînă de mac. ECONOMIA, 200/20. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28, cf. id. L. P. 180. După ce a fiert peștele bine . . . a pus o mînă de sare, o mînă de ardei. CONTEMPORANUL, IV, 142. Din ea n-a mai rămas decît o mînă de cenușă. REBREANU, NUV. 240. Poate să capete o mînă de mălai să punem de mămăligă. CAMIL PETRESCU, 214, cf. POPA, V. 96. Da la fină ce-i voi da? Da o mînă de alune. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. Au căpătat. . . o mînă de brînză de vaci. SBIERA, P. 177. Ni s-a gătit fărina și n-avem nici măcar o mînă din ce să ni facem mămăligă. MARIAN, T. 310. În borșul cu bureți se poate pune și o mînă-două de orez. ȘEZ. VI, 70, cf. TEODORESCU, P. P. 338. ALRM II/I h 95. ◊ F i g. Te apropie de dînșii. . . Toate relele ce sînt Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I, 136. Decît un bonjurist c-o mînă de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte. CREANGĂ, A. 156. ◊ (Ca epitet, precedîmd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții neobișnuit de mici) Voi începe ceva mai de departe, tocmai de pe cînd aveam vîrsta de șase ani. Eram prin urmare o mînă de om. GANE, N. III, 52. Cu o mînă de suflet = slab. prăpădit. Cf. CIAUȘANU, V. 178. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrîns de elemente de același fel) Să lăsăm oastea ce multă, să mergem cu o mînă de oameni, NECULCE, L. 237. Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndei și un curagiu nou în inima acelei mîni de voinici. BĂLCESCU, M. V. 120. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile și cinci nopți c-o armie ntreagă. ALECSANDRI, T. II, 19. Dau numirea de pleiadă la o mînă de oameni aleși. ISPIRESCU, U. 14. O mînă de albine. CHEST. VI 138/8. ♦ (Popular) Mănunchi (I 1). 3. (în legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, clasă, treaptă, rang; calitate. Să scoată o slujbă pe casă de trei mîni, adecă 11 lei și 5 . . .și 3 lei (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 252/20. A să face catagrafie de tot numerul lăcuit în Iassi, cu arătare de starea fieșcecăruia, mîna întăia, a doua, a treia și a patra (a. 1815). URICARIUL, I, 236. Prețul mîinii cei dintăi de doi boi este 700 sfanțihi. GOLESCU, î. 99. Nu le-am pus la socoteală grîul de trei mîini, în vreme ce urmează ca a treia mînă să fiie mai eftină decît a doua mînă (a. 1823). DOC. EC. 274. Cine era ea? . . . cu ce se ocupa? Actriță de mîna a doua de la un teatru de mîna a doua. EMINESCU, G. P. 66. Cei mai mari creatori în roman nu sînt artiști de mîna întăia. IBRĂILEANU, S. L. 61, cf. GALACTION, O. 53. Pînă la bătrînețe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, C. V. 210. ◊ (Regional) Copii de două mîini = copiii rezultați din căsătorii anterioare ale soților. Cf. CIAUȘANU, GL., ALR II 2625/551. ◊ L o c. a d j. De toată mîna sau de multe mîini = de toate felurile. Cavaleri de toată mîna. ALECSANDRI, T. 1132. Humuleștenii nu-s trăiți ca în bîrlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74, cf. 151. Era multă lume, boieri și cocoane de toată mîna. CARAGIALE, O. III, 124. Boierii de toată mîna ieșiseră întru întîmpinarea lui vodă cel nou. SADOVEANU, O. V, 571, cf. CIAUȘANU, V. 177. II. (Regional) Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau al unor părți de unelte care se aseamănă, ca formă și întrebuințare, cu mîna (I 1) sau se apucă, se manevrează cu mîna. 1. (La car) a) fiecare dintre cele două lemne laterale ale codîrlei. Cotoaiele, cotocii, cotogii, stîlpușorii, mînușile sau mînile șușletului. DAMÉ, T. 11, cf. PAMFILE, I. C. 135; b) întinzătoare. H II 221; c) leucă. ib. IV 56, cf. ALR I 820/588, 590, 618. 2. (La sanie) a) picior. De tălpi sînt prinse niște picioare care se încheie în opleni; aceste picioare se mai numesc mîni sau mănuși. DAMÉ, T. 22. Sania de boi se compune din două tălpi. . . tălpile au cîte două dăltuituri în cari se fixează picioarele, mînile sau mănușile prin ajutorul unor cuie de lemn. PAMFILE, I. C, 153; b) țepușă. Cf. ALRM SN I h 239, ALR SN II h 357. 3. (La plug) a) speteaza dintre coarnele plugului. Cf. ALR SN I h 20; b) schimbătoare. Cf. H IV 56, 253, XI 259, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 4. (La războiul de țesut) a) spetează. Cf. DAMÉ T. 135, TDRG, ALRM SN I h 304, H IV 156; b) stîlp (între picioarele sulului). Cf. DAMÉ, t. 135; c) muierușcă (II). Cf. ALRM SN I h 306. 5. (La vîrtelniță) Fofează. DAMÉ, T. 140, cf. PAMFILE, I. C. 259. 6. (La joagăr) a) lemnul care ține jugul între corfe; cioacă. ALR II 6443/836; b) lemnul care transmite jugului mișcarea crivalului; iapă. ib. 6 452/182. 7. (La coasă) Măsea (II 1 f). Cf. POLIZU. Mănușa sau mîna coasei care are . . . măsaua sau cățelul. . ., legătoarea. I. CR. iii, 226, cf. ALRM SN I b 40. 8. (La casă) Chinga căpriorilor. Cf. CHEST. II 230/18, 42, ALR I 666/815, 820. 9. (La moară) Titirez. Cf. H XII 32, XVIII 143, ALR II 6 770/520. 10. Mîner al ferăstrăului (PAMFILE, I. C. 121, CADE), al coarbei (ALR II 6 661/786), al cuțitoaiei (ib. 6 639/899), al sfredelului (ib. 6 640/2). 11. Sulul sau scripetele fîntînii. ALR SN III h 851. 12. Prăjină prevăzută la unul din capete cu un coșuleț cu care se culeg fructele din pomi, pentru a nu se zdrobi (Rîmnicu-Vîlcea). Cf. LEXIC REG. 83. 13. (Pescuit; la pl., în sintagmele) Mîinile sacului cele două brațe laterale, făcute din nuiele, pe care se întinde plasa sacoviștei; aripi. ANTIPA, P. 382. Mîinile cutiței = cei doisprezece pari, lungi de 3-4 m, care susțin pereții cutiței; prefuste. id. ib. 613. Mîinile jugurilor = lemne lungi cu ajutorul cărora se țin și se mînuiesc jugurile lesei. id. ib. 601. 14. (În sintagma) Mînă curentă = balustradă. Scara de serviciu . . . va fi. . . prevăzută cu mînă curentă pe ambele laturi. PREV. ACCID. 66. – Pl.: mîini și (învechit și regional) mîni, mîne, mînuri, art. și (învechit și regional) mînule, (regional) mînîle (ALR I 1 345/229). – Și: (regional) mîn s. n. DR. VII, 100. – Lat. manus.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BRUMĂ1 s. f. 1. Rouă înghețată (care se așază pe plante, pe pămînt, pe suprafața corpurilor libere). Venise toamna... Erau nopți reci, cu brumă și cu neguri. PAS, L. I 122. La umbră însă-i frig și-acuma Și noaptea tot mai cade bruma. IOSIF, PATR. 80. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi bătut de brumă = a avea părul cărunt, a fi bătrîn. ◊ Compus: (regional) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea- brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo, din țarina săracă, brîndușe, florile-brumei. SADOVEANU, F. J. 364. ♦ Fig. Răceală, îngheț. La tîmple mi s-a strîns părul cărunt... Dar tînăr sînt... Pe inima mea bruma nu se lasă. BENIUC, în POEZ. N. 65. 2. (Popular) Chiciură, promoroacă. Gerilă... trîntește o brumă pe pereți de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Deodată, la gura cuptorului se făcu brumă. ISPIRESCU, P. 323. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. 3. Strat alburiu ca o brumă (1) care acoperă unele fructe (prune, struguri etc.). Strugurii... îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sînt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul. EMINESCU, O. IV 179. 4. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitate mică. Am secerat bruma asta de grîu. PREDA, Î. 19. În spatele casei-coșarul pentru vite, hambarul pentru ținut bruma de grîu. STANCU, D. 19. ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce... sau ce brumă de... = puțin, nimica toată. Aha, d-aia aduseși și căruța de la conac?... Să încarci în ea și bruma ce mai avem? PAS, L. I 29. Să stați aici, să păziți casa și ce bruma mai avem. CARAGIALE, S. 26. Le-am plămădit cu ce brumă de știință am putut și eu să adun, din studie și călătorii. ODOBESCU, S.II 235.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
STALACTITĂ (< fr. {1}; {s} gr. stalaktos „care cade picătură cu picătură”) s.f. 1. (GEOL.) Formațiunea calcaroasă fixată prin baza sa de tavanul unor peșteri sau galerii subterane și al cărui vârf atârnă liber; formată prin depunerea carbonatului de calciu din picăturile de apă. ♦ Formă (digitală, conică etc.) de agregare a mineralelor, depusă în geode sau în alte goluri din roci. 2. Motiv decorativ de forma unei stalactite (1), folosit, mai ales în arhitectura arabă, la decorarea cornișelor.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
REACTOR NUCLEAR s. n. (FIZ.) Instalație complexă în care se realizează fisiunea nucleelor elementelor grele printr-o reacție în lanț controlată. Funcționarea unui r.n. se bazează pe faptul că fisiunea unui nucleu atomic, provocată de acțiunea unui neutron, este însoțită de eliberarea altor 2-3 neutroni, precum și de degajarea unei însemnate cantități de energie (îndeosebi ca energie cinetică a fragmentelor de fisiune și a neutronilor emiși), care, în final, apare sub formă de căldură. Fiecare nou neutron poate provoca, la rândul lui, fisiunea unui alt nucleu și astfel numărul neutronilor, ca și cel al fisiunilor, poate crește în avalanșă, procesul dobândind un caracter de reacție în lanț autoîntreținută. Din punctul de vedere al vitezei neutronilor care realizează fisiunile, r.n. se împart în: r. termice, în care viteza predominantă corespunde practic unei situații de echilibru termic al neutronilor cu materialele din zona activă; r. epitermice, în care aproape jumătate din fisiuni se datoresc neutronilor cu viteze superioare celor de agitație termică; r. intermediare, în care majoritatea fisiunilor sunt produse de neutroni ale căror viteze sunt superioare celor de agitație termică și inferioare celor cu care neutronii sunt eliberați în procesele de fisiune; r. rapide, în care fisiunile sunt înfăptuite de neutronii ale căror viteze nu diferă mult de cele cu care ei sunt emiși prin fisiune. Partea cea mai importantă a r.n. este regiunea unde se desfășoară reacțiile de fisiune, numită zona activă. Aici se află materialul fisionabil sau combustiblul nuclear, care poate fi: uraniu natural, uraniu îmbogățit cu izotopul U{235}, plutoniu etc., și moderatorul, care are rolul de a încetini neutronii rapizi și care poate fi: apă obișnuită, apă grea, grafit etc. În r.n. de tip eterogen combustibilul nuclear este dispus sub formă de elemente distincte (de obicei bare) înconjurat de moderator, iar în r.n. de tip omogen combustibilul și moderatorul formează un amestec intim, sub forma unei soluții sau a unei suspensii. Proporția de moderator raportată la cantitatea de combustibil depinde de felul r.n., fiind mai mare la r.n. termice și foarte mică (sau lipsind complet) la r.n. rapide. Zona activă este înconjurată de un reflector, care are rolul de a reduce, prin împrăștiere elastică, scăpările de neutroni în afara zonei active. Pentru reglarea puterii, r.n. este prevăzut cu câteva bare de control (sau de reglaj), care pot fi introduse mai mult sau mai puțin în zona activă și care, fiind făcute din materiale puternic absorbante, acționează asupra cantității de neutroni liberi și, implicit, asupra intensității reacției globale. Alte bare de același tip, numite bare de siguranță, au rolul de a opri automat funcționarea r.n. în caz de avarie. Căldura produsă în zona activă este preluată și transferată în afara r.n. prin intermediul unui agent de răcire, care poate transporta energia termică până la un schimbător de căldură sau direct la un turbogenerator (în cazul unor tipuri de r.n. energetice) ori la un turn de răcire (în cazul r.n. de cercetare). Drept agenți de răcire se folosesc: apă, apă grea, gaze (ex. bioxid de carbon), metale topite (ex. sodiu), substanțe organice (ex. difenil) etc. Uneori agentul de răcire se confundă cu moderatorul (de exemplu la r.n. cu apă). O componentă importantă a r.n. este recipientul, care împiedică substanțele radioactive să iasă în afara zonei active și care uneori este și vas de presiune pentru agentul de răcire. Pentru evitarea iradierii personalului cu radiațiile nocive foarte intense care se formează în zona activă, precum și pentru evitarea contaminării aparaturii și echipamentului auxiliar, recipientul r.n. este înconjurat de un zid gros dintr-un material absorbant (de obicei beton special). R.n. este prevăzut cu un tablou de comandă, care conține comenzile dispozitivelor de reglaj, precum și instrumentele de măsură și de înregistrare pentru temperatura și presiunea din zona activă, fluxul de neutroni, pozițiile barelor de control și ale celor de siguranță etc. Se construiesc r.n. pentru diferite scopuri: a) r. de cercetare, care oferă posibilitatea utilizării fluxurilor intense de neutroni și de radiații gamma și care uneori poate și folosit și pentru producerea izotopilor radioactivi; b) r. energetic, care este destinat producției de energie termică și care poate fi staționar (montat într-o centrală electronucleară) sau mobil (montat pe nave de suprafață, pe submarine etc.); c) r. reproducător, care transformă un material puțin fisionabil (ex. U238)sau nefisionabil (ex. Th232) într-un combustibil nuclear mult mai eficient (în Pu239, respectiv U233), în vederea utilizării ulterioare a acestuia într-un r.n. energetic. Primul r.n. a fost construit la Chicago (S.U.A.), în 1942, de către E. Fermi; era un r.n. eterogen, cu grafit moderator, de putere practic nulă. În prezent puterea r.n. ca și diversitatea de tipuri, este în continuă creștere; cele mai mari r.n. au puteri de ordinul sutelor de megawați. În România a fost dat în funcțiune, în 1954, un r.n. de cercetare, de tip eterogen, care funcționează cu uraniu îmbogățit (10% U235), având ca moderator apa obișnuită; s-a construit, la Cernavodă, o centrală atomoelectrică, în colaborare cu Canada, pe baza conceptului r.n. de tip CANDU (Canadian Deuterium Uranium). Centrala atomoelectrică funcționează cu uraniu natural și utilizează apa grea ca moderator și ca agent de răcire. Primul grup energetic (din cele 5 preconizate) are o putere instalată de 700 MW și a fost inaugurată oficial la 17 apr. 1996 (producția de energie electrică a început în nov. același an).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CER1 ~uri n. 1) Spațiu infinit de deasupra pământului, ce pare a avea formă emisferică; bolta cerească; firmament. ~ plin de stele. ◊ Sub ~ pe pământ. În înaltul ~ului la o înălțime foarte mare. Sub ~ul liber în aer liber; afară. A fi departe ca ~ul de pământ (sau ca ~ul și pământul) a constitui un contrast izbitor; a se deosebi foarte mult; a contrasta. A cădea (sau a pica) din ~ a) a veni pe neașteptate; b) a nu fi la curent cu ceea ce se petrece în jur. Nu pică din ~ nu se obține fără eforturi, fără muncă. A făgădui (sau a promite, a jurui) ~ul și pământul a făgădui lucruri irealizabile. Cât îi ~ul și pământul niciodată. ~ul gurii peretele superior al cavității gurii; palatul bucal. 2) Înveliș gazos care înconjoară Pământul; atmosferă; aer; văzduh. ◊ ~ senin atmosferă fără nouri. A ridica pe cineva până la ~ (sau în slava ~ului) a lăuda foarte mult pe cineva; a proslăvi; a glorifica. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) ~ a avea o bucurie foarte mare; a fi foarte fericit. 3) (în credințele religioase) Lăcaș al lui Dumnezeu. ◊ A se ruga cu ~ul, cu pământul a ruga foarte tare (din tot sufletul); a implora. Împărăția ~urilor raiul. Nedreptate strigătoare la ~ nedreptate evidentă care provoacă revoltă. /<lat. caelum
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ALĂTURI adv. (Și în forma alăturea) 1. (Exprimă un raport local) Lîngă cineva sau ceva, în poziție laterală (la dreapta sau la stînga) față de cineva sau de ceva. Cu toiagul lui alături, Nică-ndată se lungi Și, cu-n zîmbet, adormi. CASSIAN, în POEZ. N. 115. Alături, locul era plin de coceni și coji de dovleac copt. PREDA, Î. 149. Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. EMINESCU, O. I 87. Gloria te puse l-atîta înălțime, Cît n-aveai tu deasupră-ți și-alăturea pe nime! ALECSANDRI, P. III 253. ◊ Loc. adj. De alături = alăturat, învecinat. Grădina de alături e vestită pentru vișinele ei turcești. CARAGIALE, O. II 98. Avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului. CREANGĂ, P. 97. ◊ Loc. prep. Alături de... (sau cu...) = lîngă, aproape de...; paralel cu... Cel cu făclia era în frunte, iar alături de el era un ofițer. PAS, L. I 67. Alături de el dormea Levi. SAHIA, N. 106. Furca căzu alături cu ea. EMINESCU, N. 9. Glonțul trecu alăturea cu capul tînărului. NEGRUZZI, S. I ◊ Expr. (Familiar) Alături cu drumul = fără judecată, fără rațiune, aiurea. Vorbește alături cu drumul. ♦ În alt punct decît cel vizat (dar foarte aproape de acesta). A nimerit alături. 2. (Exprimă un raport modal) Unul lîngă altul (în poziție laterală); unul împreună cu altul (sau cu alții). Păstrează-mi mîna mea într-ale tale, Să stăm așa, alături, amîndoi. CAZIMIR, L. U. 86. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Doi tineri mergeau alăturea la pas. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Loc. prep. Alături de... (sau cu...) = o dată cu..., pe lîngă..., pe plan paralel cu... Alături cu această mare civilizație materială, două rele mari care mistuiau împărăția [romană] și care îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare, trebuiră a produce și în noua colonie [Dacia] relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici ce fiecare colon dobîndise la început și substituind robi la oameni liberi. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Expr. A fi alături de cineva = a fi solidar cu cineva. Popoarele libere sînt alături de popoarele subjugate, care luptă pentru libertate, pentru suveranitatea națională, pentru pace. – Variantă: alăturea adv.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MUSTRARE s. f. Acțiunea de a (se) m u s t r a1. 1. Exprimare (prin cuvinte) a nemulțumirii față de atitudinea, de faptele cuiva, d o j a n ă, c e a r t ă; p. e x t. cuvinte care exprimă o asemenea nemulțumire. Cf. m u s t r a1 (2). Cei ce era răstigniți cu el cu mustrare huliia pre el. N. TEST. (1648), 63r/7. Cît l-au adus pre Răzvan la Ieremie Vodă, după cîtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul. M. COSTIN, O. 46. Rușine și necinste, feațe ocărite Pizmașii miei să pață și mustrări cumplite. DOSOFTEI, PS. 24/4. Sfînta ta mustrare să mă-ndrepteaze. id. ib. 54/7. Spre mustrare zicea D[u]mn[e]zău jidovilor pren Isaiia. BIBLIA (1688), [prefață] 8/5, cf. 3682/24. Înaintea pedepselor le dau totdeauna cîte o mustrare care face pe vinovat a le primi ca o îndreptare. IST. AM. 18v/15. Ne-ai făcut să înțelegem glasul tău cel părintesc prin mustrări bine cuvîntate și potrivite cu greșalele noastre. MARCOVICI, D. 4/21. Aș suferi și cele mai mari certări și mustrări a oamenilor. DRĂGHICI, R. 80/11. Cu-atîtea mustrări crude, spune-mi, faci vreo ispravă ? CONACHI, P. 281. După mai multe mustrări ce primi de la soțul său . . . , căzu iar în ispită. NEGRUZZI, S. I, 79. Aș ave poate a-mi face o mustrare . . . că în sinodul generale n-am rezervat elementului laic un loc îndestul de larg (a. 1865). URICARIUL, X, 379. Mustrările ce-mi faci nu le merit. BOLINTINEANU, O. 338. Toate sînt scrise cu vioiciune, cu îngrijire pentru amănuntele împrejurărilor reale și, pe lîngă unele mustrări meritate, cu bunăvoință pentru noi. MAIORESCU, CR. III, 22. La blînda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă. EMINESCU, O. I, 91. Pentru fiecare oaie el avea . . . cîte o mustrare, după cum și ea stătea la muls. GANE, NJ. II, 40. Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. Am plîns . . . Dar nu pentru mustrarea ta. COȘBUC, P. I, 298. Toți se-ntrebau . . . Ce poate fi acel fior misterios care venise Să turbure, ca o mustrare, pacea lor de mai nainte. DENSUSIANU, L. A. 62. Socoti mustrarea drept o aluzie la buna lor stare. C. PETRESCU, C. V. 226. Chiar astăzi mă făcu să mănînc mustrare și urechială de la părintele Macarie. STĂNOIU, C. I. 114. În fiecare mișcare a lui, în fiecare vorbă despre lucruri străine, ea simțea mustrarea neînduplecată. SADOVEANU, M. 124, cf. id. E. 220. Aprecierile elogioase alternează . . . cu mustrări prevenitoare. V. ROM. noiembrie 1954, 159. Mustrarea ce i-o face înțeleptul Vine mai frumos cîrmită decît otova, de-a dreptul. ARGHEZI, S. P. 9. Vino, bade, sările, De-ascultă mustrările, Cum mă mustră măicuța, Bade, pentru dumneata. JARNIK-BÎRSEANU, D. 269, cf. PODARIU, FL. 22. Cel ce urăște mustrarea niciodată se-ndreptează. ZANNE, P. VIII, 378. ◊ F i g. Colo, spînzură în aer, pe copaci . . . Cuiburi cu totul ferite de a vremilor mustrare. CONACHI, P. 298. ◊ L o c. a d j. De mustrare = mustrător, dojenitor. Tonul ei de mustrare dovedește că nu mă mai respectă atîta. IBRĂILEANU, A. 45. Mama le făcu semn cu degetul la gură și cu un ochi de mustrare, să tacă. BASSARABESCU, S. N. 164. ◊ L o c. a d v. Cu mustrare = cu reproș. Dumneavoastră, după cît înțeleg eu, nu prea vorbiți bine românește – zise Artemie cam cu mustrare. STĂNOIU, I. 51. ◊ E x p r. (Învechit) A da în mustrare = a mustra1 (2). Prin ce-ț greși omul, l-ai dat în mustrare. DOSOFTEI, ap. GCR I, 212/11. ♦ Una dintre pedepsele disciplinare aplicate pe linie administrativă sau politică, pentru abateri mai puțin grave. Cf. LEG EC. PL. 279. Primiți mustrări și avertismente de la forurile superioare. V. ROM. ianuarie 1954, 77. 2. (Adesea urmat de determinările „de cuget”, „de conștiință” sau „cugetului”, „conștiinței”) Părere de rău; remușcare, căință. Eu sînt nemulțămitoriu, mustrarea aceasta îm va otrăvi viața. BELDIMAN, N. P. I, 159/2. Au dezbrăcat țara fără cea mai mică mustrare de cuget. id., ap. LET. II, 442/34. Se chinuiește de mustrarea cugetului. MARCOVICI, C. 19/4. Acum ce trebuie să facă ? l-au întrebat Robinson rușinat și plin de mustrarea greșelii sale. DRĂGHICI, R. 13/21. Un om fără mustrare de cuget. id. ib. 66/8. Această nelegiuită . . . Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat, Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat. CONACHI, P. 121. N-ai mustrare de cuget ? Nu-ți pare rău ? NEGRUZZI, S. I, 30. Mustrarea de conștiință dispăru de la dînsul întocmai ca fulgerul. FILIMON, O. I, 104. Pradă pe văduvă și pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget. id. ib. 113. Să chemi cumplita moarte și ea l-a ta chemare Să rîdă, să te lase luptînd cu-a ta mustrare. ALECSANDRI, POEZII, 305, cf. id. T. II, 166. După ce a venit aici, își trecea zilele în lacrimi și în rugăciuni, ca și cînd o mare mustrare de cuget o gonea. BOLINTINEANU, O. 349. Mai multă mustrare am simțit în cugetul mieu decît oricînd. CREANGĂ, A. 70. Intrigantul . . . se ucide el însuși de mustrarea cugetului. CARAGIALE, O. V, 258. Mustrarea conștiinții fu condamnat s-afrunte. MACEDONSKI, O. I, 256. Spun Poveștile că-n urmă mustrarea conștiinții S-a prins de el. COȘBUC, P. II, 180. Te îmbia cu un susan ca să fie liber să ronțăie și el, fără mustrare de conștiință, două. PAS, Z. I, 165. ◊ F i g. Mulți sînt ca nisipul mării, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. 3. (Învechit) Cîrteală, murmurare (3); păcat. Cade-să [preotu]lui să aibă și laudă de om bun, de cei necredincioși, ca să nu cază în mustrare și în lațul vrăjmașului (cca 1618). GCR I, 47/14. Fiți ospătători unii cătră alalți fără mustrare. N. TEST. (1648), 185r/24. – Pl.: mustrări. – V. mustra1.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CLASÓR (< fr.) s. n. 1. Obiect (mapă, album etc.) destinat păstrării hîrtiilor clasate, documentelor etc. ◊ C. filatelic = carnet cu file de carton pe care sînt lipite orizontal benzi de celofan, libere în partea superioară, în care se păstrează mărcile poștale. 2. Utilaj folosit pentru separarea gravimetrică a substanțelor minerale utile pe clase ce conțin granule de dimensiuni egale sau care au aceeași viteză de cădere.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCĂPA vb. 1. v. desprinde. 2. v. cădea. 3. a (se) salva, (pop.) a (se) izbăvi, a (se) mântui, (înv.) a (se) hălădui, a (se) litrosi, a (se) milui, a (se) mistui, a (se) rătui. (Cum ai izbutit să ~?) 4. v. elibera, a libera, a salva, a scoate, (înv. și pop.) a slobozi, (pop.) a mântui, (înv.) a apuca, a ierta, a volnici. (I-a ~ din robie.) 5. v. ieși. 6. v. libera. 7. v. evada. 8. v. scoate. 9. v. scutura. 10. v. descotorosi. 11. v. debarasa. 12. a se achita. (A ~ de o mare obligație.) 13. v. dezbăra. 14. v. sustrage. 15. v. pierde. 16. v. omite. 17. v. strecura.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
codrănescul, codrănește (condrănescul, condrănește), joc popular românesc care reprezintă nucleul de bază al suitei ciclice de dans a zonei Munților Codru și Țării Chioarului, din N-V Transilvaniei. Caz oarecum singular, jocul în speță poate fi întâlnit sub mai multe forme de exprimare coregrafică: joc de perechi, joc fecioresc sau ambele combinate, executate pe aceeași melodie. Se practică în formație de perechi liber repartizate în spațiul de joc sau în semicerc. Are ritm binar, dactilic* dar însumând și o serie de formule sincopate* de tip dohmiac* și mai multe variante* melodice. Structura coregrafică este deosebit de complexă, cuprinzând o gamă largă de mișcări – multe sărituri, flexiuni adânci, largi balansuri, bătăi, pinteni, pocnituri de degete, bătăi cu palma de segmentele picioarelor și chiar mișcări acrobatice executate într-un tempo (2) vioi. Jocul este răspândit și sub alte denumiri ca românescul, feciorescul, de-a-nvârtita.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu nesfîrșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică. ◊ Expr. Sub cerul liber = în aer liber; afară. (Rar) Pînă-i cerul = niciodată. A fi departe (unul de altul) ca cerul de pămînt = a nu se potrivi de loc, a fi în contrast (unul cu altul). A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege, a fi străin de aceea ce se întîmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă uluirea cuiva față de o situație neașteptată și neplăcută. Nu se va face gaură (sau bortă) în cer = nu are să fie cine știe ce pagubă, nu are să se întîmple nici un rău. A făgădui cerul și pămîntul = a promite lucruri nerealizabile. Cu o falcă în cer și cu una (sau cu alta) în (sau pe) pămînt = furios. În înaltul (sau slava) cerului = la mare înălțime. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. (În diverse mitologii) Rai. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) pînă la cer (sau în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a nu mai putea de bucurie. A răscoli cerul și pămîntul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). (Rar) A se ruga (de cineva) cu cerul și cu pămîntul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. ♦ Putere divină, providență. ◊ Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare. – Lat. caelum.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
baladă (< fr. ballade, de la it. ballata „dans”), în accepțiunea modernă specie a poeziei epice, populare și culte. Narează fapte istorice sau legendare, întâmplări fantastice etc., fără a avea însă caracterul de frescă și suflul larg al epopeii. I. La origine (în ev. med.), b. desemna un cântec întovărășit de dans. Ulterior, sensul termenului s-a modificat în funcție de epocă și țară. ♦ În Franța (ballade): formă poetico-muzicală consacrată de curentul Ars Nova*. Era alcătuită din trei strofe încheiate toate cu același vers care servea astfel drept refren*. Stilul muzical era polifonic* iar forma* (pentru fiecare strofă): AAB. Dacă în sec. 14 b. a fost intens cultivată de Machault și urmașii săi, atingând un înalt grad de rafinament, ea iese treptat din uz în perioada următoare. O mai întâlnim, în sec. 15, la Dufaym Binchois etc. și, cu totul sporadic, în cel următor (Josquin). ♦ În Italia (ballata < vb. ballare „a dansa”) 1. Străvechi gen muzical-poetic întovărășind dansurile în cerc. Strofele, cântate de solist, alternau cu refrenul* corului. În forma aceasta, b. s-a menținut până în sec. 14, coexistând un timp cu noua formă de b. propriu-zis muzicală (nedansată). 2. Formă derivată din b. (I, 1), elaborată și fixată în laude* spre sfârșitul sec. 13, sub influența canzonei* și a virelai*-ului. Se cânta solistic și era alcătuită din mai multe secțiuni cu următoarea structură: refren (ripresa) cu metrică* și melodie proprie (A), stanza formată din doi piedi identici metric și melodic dar diferiți de refren (BB) și volta care reia metrica și melodia refrenului (A) și se încheie cu primul vers al ripresei. Este aceea care devine polif. în a doua jumătate a sec. 14, fără ca forma monodică* să fie totuși părăsită. B. atinge apogeul dezvoltării ei grație curentului Ars Nova, fiind genul cel mai îndrăgit de compozitori (numai de la Landino s-au păstrat 140 de b.) ♦ În epoca următoare, b. își pierde importanța și totodată adoptă un conținut semi-dramatic. În sec. 16, frotolla* polif. reia parțial caracteristicile b. ♦ În Anglia (ballad [bælad]); poezie cu caracter narativ și structură strofică, cântată monodic și, inițial, întovărășită de dans. Spre deosebire de alte țări, în Anglia, legătura b. cu dansul s-a menținut sporadic până în sec. 17 (Grove). B. a cunoscut o mare vogă la curtea lui Henry al VIII-lea după care a căzut în dizgrație, fiind lăsată pe seama cântăreților ambulanți; în aceste condiții pe melodiile b. se adaptau adesea texte cu caracter politic. Culegerile de folclor făcute de Thomas Percy (1765) și Walter Scott (1800) cuprind numeroase b. II. Publicarea de către Percy și Scott a b. engl. a stimulat imaginația poeților romantici germ. (Herder, Goethe, Schiller) care au scris, la rândul lor, b. ce narau fapte istorice, legendare sau fantastice. Aceste b. au stat la baza pieselor vocale de tipul liedului* scrise de compozitorii: J. Zumsteeg, Schubert (Erlkönig, Moartea și fata), Loewe (17 volume de b. – cel mai consecvent cultivator al genului). B. pentru voce și pian are o formă liberă, adesea strofică, îmbinând intonațiile de recitativ* cu frazele cantabile, în timp ce acomp. este destinat să creeze atmosferă. Cu timpul, b. pătrunde în operă (ex. „B. Sentei” din Olandezul zburător de Wagner, „B. Regelui din Thule” din Faust de Gounod etc.). De asemenea, b. poate lua proporții de cantată*. III. B. instrumentală: gen datorat compozitorilor romantici și caracterizat printr-un ton narativ (în spiritul b. literare, deși fără intenții programatice*). Creatorul b. instr. a fost Chopin. Exemplul său l-au urmat Listz, Brahms, Vieuxtemps, Fauré etc. Dintre compozitorii români care au scris b. instr. cităm pe: C. Porumbescu, G. Enescu, P. Constantinescu, T. Ciortea. Unele b. au caracter concertant, cum este cazul aceleia a lui Fauré (pian și orch.); b. pentru orch. este o variantă a poemului simfonic* (ex. B. blanik de Janáček). IV. În folclorul românesc: gen epic literar-muzical, de mari dimensiuni, avându-și originea într-un trecut îndepărtat. Forma străveche, de b. dansată (v. b. I) se mai păstreză la aromâni. În terminologie pop. sin. b. este cântec bătrânesc, termen la care se mai adaugă numele eroului sau conținutul fabulației („A lu’ Corbea”, „Focu’ de la Costești”). B. este atestată din sec. 6 (Iordanes), apoi în sec. 15 („Cântecul jalnic” despre jafurile turcești De la Braica mai la vale), în sec. 16 (Miron Costin – despre „obiceiul vechi” de a se cânta la mesele domnitorilor „cântecele Domnilor din trecut [...] cu nume bun” – Strykowsky, Szamosközi, Balassa Balint ș.a.). Gen prin excelență declamator (se cântă în fața „publicului” și la cerere), având o tematică extrem de bogată, ce aparține mai multor straturi, b. se împarte în: fantastică, eroico-vitejească și haiducească, păstorească, cu tematică feudală, istorică, nuvelistică, jurnalo-orală (stratul cel mai nou). Atrăgând atenția cercetătorilor prin excepționala valoare a unor exemplare, ca Miorița sau Meșterul Manole, b. au fost considerate „mici poemuri asupra întâmplărilor eroice și asupra faptelor mărețe” (V. Alecsandri), „celebrează faptele și viața generațiilor de mai multe secole în urmă” (G. Dem. Teodorescu), sau un „ecou al actualității, o întâmplare pusă în cântec și publicată prin lăutari” (George Călinescu). Textele epice sunt adaptate mai multor stiluri* muzicale: „recitativ epic” (Brăiloiu), doină* sau cântec (I, 1). Unele teme (Miorița, Pintea, Meșterul Manole, Soacra rea, Șarpele, Ilincuța) se asociază și melodiilor de colindă*, caz în care au o funcție diferită, de urare, iar desfășurarea epică este mult redusă. Trăsăturile proprii recitativului* epic al b.: gruparea improvizatorică* a unor formule tradiționale (recitare recto-tono, melodică și parlato) într-o formă liberă și în ritm nesupus rigorilor metrice*. Conținutul muzical al formulelor (I, 4) diferă după funcția și locul pe care îl ocupă în cadrul „strofei elastice” (Brăiloiu). În interpretarea mixtă vocal-instr., a țăranilor (voce și fluier* sau cimpoi *) și a lăutarilor*, forma cuprinde: a) introducere instr. (derivată din recitativul epic vocal și preluând funcția de anticipare a acestuia de la vechiul taksîm* – melodie de factură orientală); b) partea vocală, liberă, care alternează cu c) interludii* instr.; d) un final instr. (constând dintr-un material melodic din partea vocală sau o melodie de dans). Material sonor extrem de variat ca structură și ambitus* (1); scări diatonice* cu trepte* mobile, scări cromatice*, îndeosebi în interpretarea lăutărească, paralelism major*-minor*, moduri diatonice modulând în moduri cromatice și invers. Sin.: cântec bătrânesc.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CER2, ceruri, s. n. (Adesea la pl. cu același sens) 1. Spațiu nesfîrșit în care se află toți aștrii (v. univers); (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care pare a avea o formă emisferică. Cerul a coborît aproape, cu nori vineți și răsfirați, pe dealurile unde vîntul fîșie în porumburi uscate. C. PETRESCU, S. 61. Irina privea dornică cerul însăninat și presărat cu stele în partea Galațului. BUJOR, S. 136. Cînd ne scularăm a doua zi, soarele era de o suliță pe ceruri. HOGAȘ, DR. II 17. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el. NEGRUZZI, S. I 57. ◊ (Literar și poetic, precedat de «boltă» sau de «tării») Stelele licăreau pe bolta cerului. ▭ Răsunau tăriile cerurilor de bubuitul tunurilor. ISPIRESCU, M. V. 41 (În forma regională ceri) Chiotele despicau bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ◊ (Poetic) În nord creșteau umbre înalte pe cerul nădejdii. BOUREANU, S. P. 20. Și-a umplut și baciul fluierul cu cer, Ca să-l zică noaptea focului de veghe. LESNEA, A. 34. ◊ Fig. [Moldova] n-avea nici o înfiorare pe luciți, numai în adînc, pe cerul boltit al fundului, tremura neîntrerupt, fără hodină, frunzișul bogat, mărunt, al plopilor cu trunchiuri cenușii. SADOVEANU, O. V 62. ◊ Expr. (Rar) Pînă-i cerul = niciodată. ◊ (În forma regională ceri) Eu mă duc, mîndruță, duc, Unde-nfloare piperiul Și nu vin pînă-i ceruți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Sub cerul liber = în aer liber; afară. A fi departe (unul de altul) ca cerul de pămînt = a nu se potrivi de loc, a fi mare deosebire (între unul și altul), a fi în contrast (unul cu altul). A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege, a fi străin de ceea ce se întîmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă starea de uluire a cuiva față de o situație neașteptată și neplăcută. Nu se va face gaură (sau bortă) în cer = n-are să fie cine știe ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. Tată, spune-ne și nouă, că doar nu s-o face gaură în cer dacă vom ști și noi ce lucru te amăraște. ISPIRESCU, L. 12. A făgădui cerul și pămîntul = a promite lucruri nerealizabile. A răscoli cerul și pămîntul = a face tot posibilul, toate încercările (pentru a găsi un lucru pierdut). (În legătură cu verbe de mișcare, foarte des în basme) Cu o falcă în cer și cu una (sau cu alta) în (sau pe) pămînt = vijelios, furios, gata să distrugă tot în drumul său. Pe cînd Reșid era urgisit... sosește, generalul Mencicof, cu o falcă în cer și alta în pămînt. GHICA, la TDRG. În înaltul (sau slava) cerului = la o mare înălțime, cît se poate de sus. [Puricele] s-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. ♦ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă. Uscat e cerul gurii lor. COȘBUC, P. I 109. 2. Aer, văzduh, atmosferă. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocîrlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie. EMINESCU, O. I 82. Al Moldovei steag de fală fîlfîie falnic în cer. ALECSANDRI, P. A. 45. Crivățul... vîjîie prin vijelie, Spulberînd zăpada-n ceruri, de pe deal, de pe cîmpie. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ Expr. Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. (În diverse mitologii) Regiune situată undeva deasupra pămîntului și considerată ca lăcaș al divinității, al perfecțiunii și al fericirii; (după moarte) rai. Își ridică mîinile către ceruri. ISPIRESCU, M. V. 40. Nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor. ISPIRESCU, L. 39. ◊ Fig. Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald, Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A se ruga (de cineva) cu cerul și cu pămîntul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. Se rugase cu cerul și cu pămîntul de mă-sa, s-o lase să culce vițelul plăpînd cu ea în casă. CARAGIALE, O. I 308. A ridica (pe cineva) pînă la cer (sau în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a nu mai putea de bucurie. A se crede căzut (sau coborît) cu hîrzobul din cer v. hîrzob. ♦ Putere divină, providență. Însă dacă cerul vrînd să-ngreuneze Anii vieții mele și să mă-ntristeze... BOLINTINEANU, O. 34. ◊ Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
scoate [At: PSALT. HUR. 48v/19 / V: (reg) a~ / Pzi: scot, (reg) scoț / Ps: scosei, (înv) scoș, 4 scoaseră, (înv) scoasem / Par: scos / E: ml *excotere] 1 vt (C. i. lichide, în special apă, aflate într-un spațiu închis ori circumscris) A extrage o anumită cantitate (cu ajutorul unui recipient) pentru a utiliza pe loc, pentru a duce spre utilizare undeva ori spre a ușura folosirea a ceva Si: a lua. 2 vt (Trs; Mol; îs) Lingură de scos Polonic. 3 vt (Trs; îas) Căuș (pentru luat făină). 4 vt (Reg; îe) A ~ (vinul) de pe drojdii A pritoci. 5 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) sânge A face să curgă (din corpul cuiva), printr-o incizie, o cantitate de sânge, în scop curativ Si: (pop) a lăsa (cuiva) sânge. 6 vt (C. i. materii solide, minereuri, substanțe minerale utile) A trage afară ori a lua (cu ajutorul a ceva) din locul unde s-a format (pentru a valorifica) Si: a extrage. 7 vt (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) din pământ (din iarbă verde) ori de unde-o ști sau (reg) din fundul pământului A găsi (ceva sau pe cineva) oricare ar fi greutățile de întâmpinat sau mijloacele de folosit în acest scop Si: a găsi, a face rost (cu orice preț). 8 vt (Pex; c. i. corpuri, obiecte etc. îngropate, acoperite cu pământ) A trage afară săpând și degajând materialul din jur Si: a dezgropa. 9 vt A elibera dintr-o strânsoare Si: a degaja. 10 vt (C. i. izvoare scrise, documente etc.) A lua pentru a folosi Si: a extrage, a valorifica, a prezenta. 11 vt (Înv; pex) A copia (6). 12 vt (Mat; rar; îe) A ~ (un factor) de sub radical A extrage (2) (un factor) de sub radical. 13 vt (Mat; rar; îe) A ~ rădăcina pătrată (sau cubică) A extrage (2) rădăcina pătrată (sau cubică). 14 vt (C. i. bunuri materiale) A obține în urma unui proces de prelucrare Si: a extrage (7), a realiza. 15 vt (C. i. bunuri materiale) A face să existe printr-o activitate economică, productivă Si: a produce1. 16 vt (Spc) A fabrica (1). 17 vt (Spc; c. i. lucrări artistice) A crea în urma prelucrării unor materiale specifice. 18 vt (Îe) A ~ efecte (sau un efect) A reuși să creeze o anumită impresie (artistică). 19 vtf A obține sau a face să obțină de la cineva sau de la ceva (pentru a folosi, a valorifica). 20 vt (Fam; c. i. bunuri materiale, îndeosebi sume împrumutate) A reuși să intre în posesia... Si: a recupera. 21 vt (Spc) A încasa. 22 vt (Fin; înv; spc) A percepe. 23 vt (C. i. foloase, câștiguri materiale) A reuși să obțină prin valorificarea, specularea etc. unor bunuri, unor conjuncturi Si: a realiza. 24 vt (Îe) A-și ~ pâinea (sau, reg, mămăliga) A-și asigura prin muncă traiul (modest, umil) zilnic. 25 vt (C. i. sume cheltuite, bunuri pierdute, înstrăinate etc.) A lua înapoi Si: a recupera, a redobândi, a relua. 26 vt (Spc) A răscumpăra. 27 vt (C. i. o parte a corpului, mai ales ochii) A desprinde (cu violență, cu forță) din locul unde se află fixat, lăsând locul gol Si: (pop) a trage. 28 vt (Spc; c. i. dinți, măsele) A extrage (7). 29 vt (C. i. un organ bolnav) A extirpa (2). 30 vt (Îe) A-și ~ ochii (cu ceva) A-și strica vederea cu un lucru migălos sau din cauza condițiilor (de vizibilitate) necorespunzătoare pentru lucru. 31 vt (Îae) A depune mari eforturi pentru a vedea (în condiții necorespunzătoare). 32 vrr (Îe) A-și ~ ochii unul altuia A se certa (2). 33 vrr (Îae) A se bate (118). 34 vt (Rar; îe) A-și ~ ochii (pentru cineva) A fi în stare de orice sacrificiu (pentru cineva). 35 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii (cu ceva) A-i aduce (cuiva) mereu aminte, cu răutate ori fără tact, fără menajamente, cu reproș, de anumite fapte sau de anumite atitudini necorespunzătoare, de un serviciu sau de un bine care i-a fost făcut Si: a reproșa. 36 vt (Îae) A ademeni (1). 37 vt (Îae) A înșela. 38 vt (Înv; îe) A-i ~ (cuiva) sufletul A ucide (pe cineva) Si: a omorî. 39 vt (Îae) A obosi (foarte tare pe cineva). 40 vt (Îe) A-și ~ sufletul A se obosi prea mult într-o acțiune Si: a se extenua. 41 vt (C. i. stâlpi, pari, cuie etc.) A apuca strâns și a smuci cu putere pentru a trage afară din locul în care a fost fixat ori bătut Si: a îndepărta. 42 vt (D. vânt, vijelii, factori naturali) A smulge în forță din locul în care se află fixat. 43 vt A lua cu forța din mâinile cuiva sau de la cineva Si: a smulge, a smuci. 44 vt (Fig; c. i. afirmații, informații, declarații, mărturisiri) A afla, a obține ori a reuși să afle, să obțină (cu greu) prin constrângere, forță, șiretenie Si: a smulge, a stoarce. 45 vt (C. i. elemente interne componente ale unei ființe sau ale unei plante) A extrage prin tăiere sau prin despicare și desfacere ori desprindere (pentru a îndepărta sau a folosi). 46 vt (C. i. corpuri străine aflate accidental sau formate în interiorul organismului unei ființe ori al unei părți a ei) A îndepărta, de obicei, pe cale chirurgicală, trăgând din locul în care a intrat, s-a înfipt Si: a extrage (7). 47 vt (C. i. corpuri tăioase sau ascuțite aflate accidental în interiorul organismului unei ființe ori a unei părți a ei) A trage afară Si: a extrage. 48 vt A înlătura dintr-un ansamblu, dintr-un tot, din uz etc. Si: a elimina (4), a exclude (2), a îndepărta. 49 vt (Îe) A ~ corecturile A îndepărta greșelile indicate în corecturile de tipar. 50 vt A face o copie, o reproducere Si: a fotografia. 51 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) din circulație A îndepărta (pe cineva) din activitate silindu-l să stea în inactivitate, în umbră Si: a înlătura. 52 vt (Fam; îae) A face să nu mai aibă nici o autoritate, nici o influență Si: a înlătura. 53 vt (Fam; îae) A obosi (pe cineva) până la epuizare Si: a extenua . 54 vt (Îe) A ~ din cauză A hotărî încetarea unei acțiuni judiciare împotriva cuiva. 55 vt (Rar; îe) A ~ din joc A renunța să mai acuze, să mai folosească etc. 56 vt (Rar; pex; îae) A desființa (1). 57 vt (Înv; c. i. secreții, produse fiziologice etc.) A elimina (1). 58 vt (Reg; c. i. senzații dureroase) A suprima. 59 vt (C. i. alimente) A înlătura din alimentație Si: a suprima. 60 vt (C. i. urme lăsate de corpuri străine care pătează sau de substanțe care, prin pătrundere într-un obiect, îi denaturează calitatea sau aspectul) A face să dispară prin spălare, prin frecare, prin tratare chimică, prin scuturare Si: a îndepărta, a elimina (1), a înlătura. 61 vt (Pex; d. pete de pigmentație apărute pe piele) A face să dispară prin decolorare sau prin tratare chimică Si: a îndepărta. 62 vt (C. i. cuvinte, fragmente de texte, inscripții, desene) A face să nu se mai vadă, să nu se mai cunoască Si: a șterge. 63 vt (Pex) A înlătura. 64 vt (Înv) A îndepărta. 65 vt (Mat; îrg) A scădea. 66 vt A lua (sau a deplasa, a da jos) din locul unde a fost fixat, prins, legat, agățat . 67 vt (Rar; îe) A ~ luleaua de la ciubuc A se enerva (procedând în consecință). 68 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) din balamale (sau din țâțâni) A enerva peste măsură (pe cineva). 69 vt (Reg; îe) A ~ boii (din jug sau din plug) fără coarne A termina rău o treabă. 70 vt A îndepărta de pe deget, de pe braț etc. (prin tragere) Si: a smulge, a trage afară. 71 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii) A da jos de pe sine sau de pe altcineva Si: a dezbrăca (1), a trage, (pop) a lepăda, (înv) a (se) dezvești, (fam) a (se) dezechipa. 72 vt (C. i. obiecte de încălțăminte) A descălța. 73 vt A trage afară dintr-un loc (ascuns, închis) și a aduce la vedere (pentru a folosi, a arăta) Si: a lua. 74 vt (Îe) A ~ arma (sau sabia) (din teacă) A începe ostilitățile, războiul, răscoala etc. 75 vt (Spc) A lua afară de la foc, din cuptor, dintr-un lichid în care s-a aflat în timpul tratării, al preparării. 76 vt (Îe) A ~ castane(le) (sau rar, cărbunele, cărbunii) (din foc sau din spuză) cu mâna altuia A se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă sau pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. 77 vt (Fig) A aduce la suprafață, la lumină Si: a ridica, a trage. 78 vt (Spc) A trage afară de unde a căzut sau s-a scufundat. 79 vt A face să iasă dintr-o situație grea, periculoasă, neplăcută Si: a salva, a scăpa, (îvp) a mântui, (înv) a mistui. 80 vt (Spc) A reda libertatea Si: a elibera, a descătușa, a dezrobi, (înv) a libera, (reg) a slobozi. 81-82 vtr (Îrg; îe) A(-și) ~ capul (din ... sau de la ...) A(-și) salva viața. 83 vt (Înv; în limbajul bisericesc) A mântui. 84 vt (C. i. oameni; udp „din”, „dintre”, (reg) „de pe”, „de la”, care precizează sensul) A face să iasă dintr-o anumită stare (sufletească, fizică, fiziologică) Si: (îvp) a slobozi. 85 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din fire (sau, reg, din fire afară) ori din minți (sau, rar, din minte) ori (rar) din simțiri A face (pe cineva) să nu mai raționeze Si: a zăpăci, a-i suci (cuiva) capul. 86 vt (Îae) A face (pe cineva) să-și piardă calmul Si: a se enerva. 87 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din sărite (sau, rar, din sărit) A supăra foarte tare (pe cineva) Si: a înfuria. 88 vt (Îe) A ~ (cuiva) peri albi A pricinui (cuiva) mari necazuri. 89 vt (Îae) A sâcâi mereu pe cineva. 90 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) A ucide. 91 vt (C. i. ființe; udp „din” sau „de”, care indică locul părăsit, sau „pe” care indică locul de trecere dintr-o parte în alta) A face să plece din locul, din incinta unde se află. 92 vt (Îe) A (nu avea cu ce) ~ (pe cineva) din iarnă A (nu avea posibilitatea de a) da (cuiva) hrană (și adăpost) ca să poată ieși cu bine din iarnă. 93 vt (Rar) A retrage dintr-o instituție la care era înscris. 94 vt A obține un produs din ceva Si: a extrage, a fabrica. 95 vt (Pop; spc; mai ales d. medicamente purgative, laxative sau diuretice) A provoca (sau a avea efect de) purgație sau diureză. 96 vt (C. i. oameni, de obicei cu determinări locale care indică direcția deplasării sau punctul de sosire) A lua cu sine pentru a conduce undeva Si: a duce, a conduce. 97 vt (Îe) A (putea) ~ (cu bine) (ceva) sau a o (putea) ~ (cu bine) la (un) (reg, la bun, în) capăt ori la cale, la (ori, înv, în) căpătâi, la cap, la sfârșit, la un fel (cu ceva sau cu cineva) A duce la bun sfârșit (un lucru, o acțiune etc.) Si: a se descurca, a duce, a rezolva, a termina. 98 vt (Pex; îae) A ajunge la un rezultat bun Si: a scăpa. 99 vt (Înv; fig) A îndrepta (spre ...) Si: a dirija (2), a îndruma. 100 vt (C. i. oameni) A mobiliza pentru o acțiune. 101 vt (D. o potecă, un drum etc.; c. i. călători) A conduce într-un anumit loc. 102 vt (D. o potecă, un drum etc.; c. i. călători) A duce până într-un loc. 103 vt (Îrg) A duce cu forță (ori sub pază) afară (sau undeva). 104 vt (D. oameni) A lua (în primire), a ridica, a ține în brațe (în mână) etc. pentru a transporta afară, undeva. 105 vt (Pgn) A transporta (dintr-o țară în alta, dintr-un loc în altul). 106 vt (Rar) A izgoni. 107 vt (D. animale de tracțiune, de călărie, d. vehicule, ambarcații) A duce dintr-un loc circumscris, închis etc. într-altul deschis, (mai) larg Si: a transporta. 108 vt (D. drumuri; fig) A face să iasă din ... sau în ... (având o anumită direcție, orientare). 109 vt (Cu determinări care indică scopul deplasării, al chemării) A face, a obliga, a determina să vină, să se prezinte (undeva, la cineva) Si: a chema (12), a convoca. 110 vt A sili să iasă de undeva, să părăsească un loc circumscris Si: a da afară, a alunga, a goni, a izgoni, (îrg) a mâna1. 111 vt A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în lume A conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, pentru a cunoaște societatea. 113 vt (Îe) A ~ om din cineva A face pe cineva să devină om de valoare Si: a educa, a șlefui. 114 vt A face ca cineva să obțină o situație mai bună Si: a promova. 115 vt (Îe) A ~ din circuit A face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul. 116 vt (Îae) A retrage din circulație. 117 vt (De obicei cu determinări indicând nume de slujbe, de demnități etc.) A îndepărta dintr-o slujbă, dintr-o demnitate, dintr-o dregătorie Si: a concedia (3), a demite (3), a destitui, a elibera (29), a scoate, (înv) a slobozi, (grî) a exoflisi, (fam) a mătrăși. 118 vt (Spc) A înlătura de la domnie Si: a detrona. 119 vt (Îe) A ~ la lumină A descoperi (14). 120 vt (Îae; pex) A face cunoscut Si: a arăta. 121 vt (Spc; îae) A da publicității Si: a publica. 122 vt (Îe) A ~ la iveală (sau, înv, la arătare) A face să fie văzut, cunoscut, descoperit, identificat în mod public. 123 vt (Îe) A ~ în vileag A demasca (5). 124 vt (Îe) A ~ în evidență (sau în relief) A face să fie mai evident, mai pregnant o însușire, o trăsătură etc. Si: a dezvălui, a evidenția, a sublinia. 125 vt (Îe) A ~ (ceva sau rar, pe cineva) la (sau în ori, înv, de) vânzare (sau, înv, vânzător) ori (reg) a ~ vânzarea (pe ceva) A oferi spre vânzare (ceva, sau, rar, pe cineva) Si: a expune (3), a prezenta. 126 vt (Spc; îae) A oferi la licitație, la mezat. 127 vt (Îe) A ~ (ceva) la licitație (ori la mezat) sau (reg) a ~ licitație (pe ceva) A oferi (un bun) spre vânzare prin licitație. 128 vt (Rar; îe) A ~ pe piață A valorifica prin (și pentru) vânzare. 129-130 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la covrigi A ruina (sau a păgubi) pe cineva. 131 vt (C. i. părți ale corpului) A împinge făcând să iasă (mai) în afară, la vedere Si: a evidenția. 132 vt (Îe) A(-i) ~ limba (cuiva, la cineva, după cineva etc.) A-și manifesta disprețul, batjocura, dezaprobarea etc. față de cineva. 133 vt (Îae) A face (cuiva) în ciudă prin arătarea limbii afară din gură. 134 vt (Îe) A munci (a lucra, a alerga, a fugi etc.) până-și ~ ochii sau (a-și) ~ limba de-un cot (muncind, luând, alergând etc.) ori a-și ~ sufletul (din el) (muncind, lucrând, alergând etc.) A munci, a lucra, a alerga etc. din răsputeri. 135 vt (D. corpuri în care are loc un proces fizic sau chimic) A produce1 (și a da afară, a face să se vadă, să se simtă etc.) Si: a împrăștia, (înv) a slobozi. 136 vt (Spc; d. corpuri, obiecte ude, lucioase, strălucitoare etc. sau d. corpuri, obiecte mirositoare) A răspândi. 137 vt (Rar; îe) A ~ aburi pe gură A vorbi zadarnic. 138 vt (Îe) A ~ scântei A face un lucru cu foarte multă convingere, în mod extrem de eficient. 139 vt A face să se răspândească. 140 vt (D. oameni și animale; c. i. sunete sau zgomote) A face să se audă Si: a emite (4), a produce1. 141 vt (D. oameni; c. i. silabe, cuvinte, grupuri de cuvinte) A articula cu ajutorul organelor vorbirii Si: a grăi, a pronunța, a rosti1. 142 vt (Pex; îcn) A spune. 143 vt (Șîe) A(-i) ~ (cuiva) vorbe (rele) sau (reg) nume (rău) A relata (despre cineva) în mod defavorabil, de obicei pe nedrept Si: a bârfi (1), a calomnia, a cleveti (1), a defăima (1), a denigra, a huli (2), a ponegri. 144 vt (Îe) A(-i) ~ vorbă (sau vorbe ori, pop, veste, înv, cuvânt) (că ...) A face să se răspândească știrea (defavorabilă, nerecomandabilă, inoportună, inexactă etc.) că... 145 vt (D. oameni; c. i. ceva ce n-a existat până atunci) A face să existe Si: a crea, a inventa, a născoci. 146 vt (C. i. oameni) A pune în seamă, de obicei cu probe, cu argumente, cu mărturii false, existența unui fapt, a unei situații. 147 vt (C. i. oameni) A face, a considera (pe nedrept) răspunzător de ... 148 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de minciună A dovedi că (cineva) a spus un neadevăr. 149 vt (C. i. bani, hârtie, monedă) A tipări și a pune în circulație Si: a emite. 150 vt (Înv; c. i. obligații materiale) A fixa (5). 151 vt (C. i. scrieri, publicații etc.) A face să apară Si: a edita (2), a elabora (7), a publica, a scrie, a tipări. 152 vt (Înv; îe) A ~ afară o proclamație A face publică o proclamație. 153 vt (D. păsări, c. i. pui) A face să iasă din ouă, prin clocirea acestora. 154 vt (Rar; prin lărgirea sensului, d. animale mamifere) A făta (1). 155 vt (Rar; d. femei) A naște. 156 vt (D. plante, c. i. părți ale plantelor) A face să răsară, să crească, să se dezvolte, să fructifice etc. Vz rodi1, înmuguri, încolți, înspica.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
poem, lucrare muzicală instrumentală cu caracter poetic (reverie, piesă lirică sau poveste muzicală) de construcție liberă. Termenul este împrumutat din literatură tocmai datorită apropierii în ceea ce privește conținutul ideatic. Construcția p. este de obicei liberă (dar există și p. în formă de lied*). Ex. de p. mai amplu: P. pentru vioară și orchestră de Ernest Chausson; p. simfonic, gen de bază al muzicii cu program*; lucrare simf. de cele mai multe ori monopartită (v. formă), de structură liberă, cu caracter liric, narativ sau dramatic, conținând uneori teme-portret în care se recunosc personaje sau stări sufletești. Pretextul literar al unui p. s. poate fi declarat (printr-un program scris de autor însuși), indicat prin titlu sau doar sugerat. Un caz aparte îl constituie povestea muzicală (ex. Petrică și lupul de Serghei Prokofiev). Gen cultivat cu precădere de compozitorii romantici și ai școlilor naționale, p. s. s-a inspirat din domeniul istoriei, literaturii și mitologiei. Creatori celebri de p. s. au fost: Liszt, Smetana, Richard Strauss.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SARCINĂ, sarcini, s. f. 1. Încărcătură, greutate (pe care o duce un om sau un animal); povară. [Dan] puse jos dulcea lui sarcină pe malul mirositor al unui lac albastru. EMINESCU, N. 65. Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile Și pornesc în caravană după steaua plutitoare. id. O. IV 192. Le slujea în loc de catîri, purtîndu-le sarcinile. DRĂGHICI, R. 65. ◊ Fig. Nouri de jăratec și aur umpleau cu oștirile lor ceriul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură. EMINESCU, N. 48. Ce faci, iubite oaspe, și cum te mai găsești Sub sarcina de daruri a dragostei domnești? ALECSANDRI, T. II 96. ♦ Apăsare, greutate. Stau pe murgul meu călare Tot cu mîna pe pistoale... Și mijlocul mi se frînge De greul păcatelor De sarcina armelor. ALECSANDRI, P. P. 255. ◊ Fig. O biată slabă ființă a căzut sub sarcina ticăloșiei vieții. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ Fig. Povară, balast. Voi fugi unde m-or duce ochii, departe de casa părintească în care sînt sarcină. ALECSANDRI, T. I 52. 2. Legătură (de lemne, de fîn, de paie etc.) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. V. maldăr. [Bărbatul] dădu sarcina de mohor vacii s-o mănînce. RETEGANUL, P. III 3. Culese cîteva uscături, făcu o sarcină mică, o luă în spinare și plecă cu dînsa acasă. ISPIRESCU, L. 266. 3. Obligație, îndatorire, răspundere (materială sau morală). Ni spuneați dinioarea că de acum toți au să ieie parte la sarcini, de la vlădică pînă la opincă. CREANGĂ, A. 167. [Țărănimea] plătea dări și ducea toate sarcinile statului. GHICA, S. XII. Toată sarcina statului e pe spinarea mea! ALECSANDRI, T. I 404. ◊ Expr. A cădea (sau a reveni, a rămîne) în sarcina cuiva = a cădea, a rămîne în grija, cuiva. Cine era prea sărac și n-avea nimic de dat: rămînea în sarcina vătafului și dădea vătaful pentru el. GALACTION, O. I 280. În sarcina lui cădea să îngrijească de pisici. STĂNOIU, C. I. 128. Întreținerea cădea în sarcina arendașului. REBREANU, R. II 49. A da pe cineva în sarcina cuiva = a da pe cineva în grija cuiva, a-l pune sub îngrijirea cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a face (pe cineva) vinovat sau răspunzător (de ceva). Liber de orice sarcină v. liber. ◊ Caiet de sarcini = dosar care cuprinde condițiile tehnice pentru executarea unei lucrări. 4. Misiune. Te rog să-l încurci, ca să-ți facă mărturisiri. – Sarcina nu-mi pare de loc grea. SLAVICI, N. II 345. Gîndindu-se și răzgîndindu-se cum să-și îndeplinească sarcina mai bine, căci își dăduse cuvîntul, se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Calitate, slujbă, rol. E grea... sarcina de împărat. CONTEMPORANUL, I 234. Obosit de lucrările catagrafiei, la care mă îndatora sarcina mea de deputat. NEGRUZZI, S. I 220. El și-au luat acum a îndeplini sarcina de bucătar. DRĂGHICI, R. 75. 5. Starea femeii gravide, graviditate; durata gravidității, gestație. A trăit în societatea capitalistă ca proletară, lucrînd 16 ore pe zi în mine de cărbuni și bătută de bărbatul ei chiar în timpul sarcinei. GHEREA, ST. CR. II 17. Obosită de drum și de sarcină... ajunse la o căsuță. ISPIRESCU, L. 55. 6. Forță sau cuplu de forțe, care se aplică din exterior unui sistem fizic. ♦ Putere care se ia de la un sistem tehnic sau de la anumite elemente ale lui. 7. (În expr. Sarcină electrică = electricitate (1). – Pl. și: (rar) sarcine (CREANGĂ, P. 156).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
VĂDUVĂ, văduve, adj. f. (Despre femei) Căreia i-a murit soțul sau care a divorțat și nu s-a recăsătorit. Eu holtei, mîndra văduvă, Dorul plînge în zori de ziuă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 104. ◊ (Substantivat) Deși călca spre treizeci și opt de ani, văduva Irimiei era încă frumoasă și părea tînără. SADOVEANU, O. VII 90. Ah, războiul blestemat Cîte văduve-a lăsat în durere și cîți prunci Au rămas orfani de-atunci. TOPÎRCEANU, M. 241. El lua paraua de nafură a văduvei și bucățica de pîine din gura orfanului. VLAHUȚĂ, O. AL. 218. ◊ Fig. Lipsit de ceva, liber, gol. Duzii bătrini de pe marginile drumului își scuturau ușor ramurile mai subțiri, văduve, învăluite de fîșii ușoare de aburi reci. DUMITRIU, B. F. 58. [Cuvintele] au rămas văduve de sens real. GHEREA, ST. CR. II 34. – Variantă; (regional) văduă (JARNÍK-BÎRSEANU, la CADE) adj. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MIEZUÍNĂ s. f. 1. Hat, răzor (între două ogoare). Cf. LB, BARCIANU, V., LM, DDRF. Dl. Crețu scoase mapa și-i arătă miezuină: cu un stînjin venea încă mai mult pe partea lui Crețu. AGÎRBICEANU, D. Ț. 116. Cum se hotăresc . . . miezuinele, Așa să se hotărească Și să se despărțească Gura lui N. N. cea rea. MARIAN, V. 47, cf. REV. CRIT. IV, 145, com. din FRATA-TURDA, CHEST. IV 29/149, ALRM SN I h 2, A V 21. ♦ Hotar între două regiuni, între două provincii sau între două țări. M-am mirat cum și natura a demarcat hotarul Rusiei, căci o mică ridicătură, formînd miezuină între dînsa și Prusia, sta încă învălită în mantaua intactă de nea. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 202. Despărțăminte de trupe. . . trec preste mieziuini și calcă pămîntul stătătoriu sub auctoritatea banală. BARIȚIU, P. A. II, 232, cf. ALEXI, W. 2. (Popular) Gard care desparte două case sau două proprietăți etc.; perete care desparte două case, o casă de un grajd alăturat, tinda de camerele de locuit; spațiul liber dintre două case. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unul dintre vecinii lui. . . a sădit și-un șir de salcîmi de-a lungul miezuinei: ziua toată, porumbeii țopăiesc pe tăblițe de pe casa lui. SLAVICI, N. I, 252, cf. DDRF, JAHRESBER. IV, 329, SIMA, M. 184, CADE, SCRIBAN, D., PĂCALĂ, M. R. 414, ALR I 948/278, 280, 283, 290, 337, 339, 782, ALR II/784, 833, A VI 32, MAT. DIALECT. I, 212. ♦ (Prin nord-estul Ban. și prin sud-vestul Transilv.) Pîrleaz. Cf. CHEST. II 413/7, A II 9. ♦ (Regional; în forma miezunie) Zgîrciul nasului (Borșa-Vișeu de Sus). Cf. m i j l o c a r (I 12). Cf. ALRM II/I h 17/362. ♦ (Regional) Livadă lîngă casă (Larga-Tîrgu Ocna). I. CR. VI, 315. 3. (Regional) „Strînsură pentru iarnă”. V. m i ș i n ă. I. CR. VI, 152. Am găsit o mnizuină cît baniță de alune strînse de veveriță. ib. – Pl.: miezuini și miezuine. – Și: (regional) miezuímă (CHEST. IV 29/149), miezunie (ALR I 948/278, 280, 283, 290, 337, 339, ALRM II/I h 17/362, MAT. DIALECT, I, 212), mieziuínă, mizuínă s. f. Cf. m i e z, m e j d i n ă.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
imitație, repetarea exactă sau mai puțin exactă de către altă voce (2) (sau alte voci) a unei (sau unor) diviziuni sintactice a(le) obiectelor sonore (celule*, motive*, fraze*, perioade*, segmente, secțiuni etc.) schimbându-se de obicei și coordonatele verticale și orizontale (respectiv ale frecvențelor* ale timpului). Ca arhetip, i. poate fi imaginată în abstract. De aceea, în practica muzicală, a fost folosită în sisteme*, stiluri*, epoci și estetici diferite (primind bineînțeles aspecte individuale). O găsim astfel ca trăsătură fundamentală a polifoniei* vocale a școlii neerlandeze*, a Renașterii* și a celei vocal-instr. a barocului* (culminând în muzica lui J.S. Bach), apoi în clasicism și în romantism*, prinzând forme mai libere, pentru ca în muzicile sec. nostru să o întâlnim din nou sub o latură restrictivă și chiar constructivistă (serialismul* și neoclasicismul*), jucând deseori, în creația unor compozitori contemporani, rolul unui element de detaliu în realizarea țesăturilor dense, respectiva diferitelor texturi* (în acest caz neputând fi depistată ca atare, implicând perceperea fenomenului global). I. ține de sintaxa* muzicală, nu numai prin faptul că se referă la diviziunile sintactice, ci și datorită virtuților ei de a constitui un procedeu în alcătuirea unor subcategorii sintactice (cum este în cultura europ. contrapunctul* imitativ – ipostază a polifoniei*). Există mai multe criterii de clasificarea I.: a) în funcție de axa verticală, respectiv axa frecvențelor* (deschiderea intervalică), când i. este melodică (la primă*, secundă*, terță* etc.) sau armonică (se referă la simultaneitatea intervalelor c formează acorduri*, blocuri sonore sau conglomerate sonore); b) în funcție de axa orizontală a timpului (valorile de durată*), când i. este de valori egale, augmentată* sau diminuată*. Rezultă deci pe această axă i. ritmică (a se compara i. în concepția clasică – respectiv i. ritmică, bazată pe celule, figuri și grupări ritmice cu i. în concepția serială – i. unei serii* de durate (II), unde se pot depista formațiuni ritmice doar teoretic, deoarece practic ele își pierd efectul psihologic); c) după sensul (direcția) de desfășurare a vocilor, când i. este: directă, inversată*, recurentă* (retrogradă) sau recurent-inversată (retrogradă inversă). d) în funcție de cumularea celor două axe, ceea ce implică combinarea parametrilor* muzicali, rezultând i. de tipul melodico-ritmică, ritmico-armonică etc.; e) în funcție de momentul pornirii vocii care imită, unde se distinge: i. normală (când începutul vocii care imită coincide cu finalul diviziunii sintactice care va fi imitată), i. întârziată (când de la sfârșitul diviziunii sintactice există „o distanță” oarecare până în momentul pornirii vocii care imită – caz mai puțin întâlnit în practică, doar teoretic posibil) și i. în stretto* (vocea care imită nu așteaptă sfârșitul diviziunii sintactice care trebuie imitată, suprapunându-se, pe o porțiune bine calculată în muzica notată tradițional, sau printr-o întâmplare muzica „notată” aleatoriu – v. aleatorică, muzică – cu aceasta); f) în funcție de procesul imitativ, unde respectarea întocmai sau parțial a termenilor i. a dus la clasificarea oricărui tip de i. în i. severă (strictă) și i. liberă (se folosesc și termenii: identică și variată*). Cazul limită al i. îl reprezintă canolul (4), o i. continuă care vizează forma* muzicală și i. la aceeași voce (repetiția imitativă), sub forma ecoului (III) sau a răspunsului* interior, un aspect intermediar între i. și repetiție (depinde în mod esențial de caracterul execuției implicând puterea de sugestie a expresiei). Elementele metrice (1), dinamice* și timbrale* contribuie în general la sublinierea procesului imitativ.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ZBURDALNIC, -Ă, zburdalnici, -e, adj. (Despre animale) Care zburdă. Un țăpușor vesel și zburdalnic. SADOVEANU, O. VI 103. Se făcuse un cărlănaș zburdalnic, de n-avea astîmpăr. ISPIRESCU, L. 161. Armăsari zburdalnici, ce vesel nechezeau. ALECSANDRI, P. III 199. ♦ (Despre persoane) Nebunatic, zglobiu, vioi, neastîmpărat; p. ext. ușuratic, neserios. Am luat odată parte la niște petreceri de anul nou, cu un tineret zburdalnic. SADOVEANU, O. VI 430. Eram tineri, zburdalnici, bucuroși de aer liber, de viața ce-o trăiam. ANGHEL-IOSIF, C. L. 46. Era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de petreceri. SLAVICI, O. II 148. Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald. EMINESCU, O. I 91. ◊ (Adverbial) Și zburdalnic, de pe coaste, Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. ♦ Fig. (Despre manifestări ale omului, stări sufletești etc.) Plin de avînt, de vioiciune, de voioșie. Un dor zburdalnic îmi veni să urc la stină. GALACTION, O. I 63. De mult încă îi păruse că aude așa, din cînd în cînd, cimpoi și ceteră și fluier și chiote zburdalnice. SLAVICI, O. I 215. Mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile, în zburdalnica vîrstă a tinereții. CREANGĂ, A. 117.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
voie (-i), s. f. – 1. Vrere, voință. – 2. Liber-arbitru, bun plac. – 3. (Înv.) Favoare, trecere. – 4. Dispoziție, umor, chef. – 5. Licență, permis, autorizație. – 6. Libertate. Sl. (sb., slov., pol., rus.) volja (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 461; Conev 101; Tiktin), cf. v(r)oi, vrea și voios. – Der. învoi, vb. (a permite, a da autorizație; a acorda, a concede; a consimți, a admite, a accepta; a cădea de acord, a se înțelege; a da satisfacție; refl., a se obliga, a se angaja; refl., a se potrivi, a se asorta, a se simți bine); învoială, s. f. (acord, pact, compromis, contract; concordie, armonie); învoitor, s. m. (lucrător în acord); volnic, adj. (liber, independent, autonom), înv.; volnici, vb. (a elibera, a da drumul, a lăsa liber; a dezrobi), cf. pol. wolnić „a dezrobi”; volnicie, s. f. (libertate, dezrobire; licență, autorizație, permis), înv.; nevolnic, adj. (mizerabil, nenorocit). Cf. nevoie.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
slobód și -ozésc, a -ozí v. tr. (sîrb. sloboditi, a încuraja, vsl. svoboditi, a libera, rus. svoboditi. – Slobod, -ózĭ, -oade; să sloboadă). Liberez, las liber, daŭ drumu: a slobozi un arestant, o pasăre din cușcă. Permit să (vechĭ): legea nu sloboade. Dezleg: a slobozi legăturile. Dau jos, scobor: a slobozi un butoĭ în becĭ. Descarc: a slobozi pușca. Scot, emit: a slobozi scînteĭ, a slobozi rădăcinĭ. – Și sloboz (vest), ca văz, caz (văd, cad).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MAGHIARĂ s. f. (< magh. magyar): limbă din familia ugro-finică (împreună cu estona, finlandeza, karela, lapona etc.), ramura uraliană, subgrupul ugric, vorbită de locuitorii Ungariei și de ungurii care trăiesc în alte țări din Europa (Iugoslavia, Austria, Croația, Slovacia, România și Ucraina) și din America. Este caracterizată din punct de vedere fonetic printr-un număr relativ mic de sunete și prin fenomenul armoniei vocalice (v.), printr-un accent care cade pe prima silabă, printr-un sistem morfologic, bazat pe aglutinare (pentru evidențierea valorilor gramaticale), rădăcina se combină cu diferite afixe: ház „casă” – házban „în casă”, házak „case” házakban „în case”, házam „casa mea”, házad „casa ta”; kérem „eu cer”, kéred „tu ceri” etc.) și prin ordinea relativ liberă a cuvintelor. În istoria limbii maghiare există trei perioade: a) perioada veche, între secolele al VIII-lea și al XIV-lea, perioadă în care m. a împrumutat un mare număr de cuvinte din limba turcilor bulgari (între secolele al VIII-lea și al X-lea, când erau stabiliți în regiunea Caucazului și a Donului) și din limba slavă (între secolele al X-lea și al XII-lea, după stabilirea lor în Panonia). Tot din perioada aceasta, există primele atestări de limbă maghiară (cuvinte izolate, păstrate în documente latine din jurul anului 1000, data trecerii la creștinism a ungurilor). Primul text de limbă maghiară datează din secolul al XIII-lea (e vorba de un discurs funebru de vreo 300 de cuvinte); b) perioada medie, între secolele al XV-lea și al XVI-lea, în care se duce lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența latinei, care era folosită ca limbă oficială, luptă ușurată de Reformă, de introducerea tiparului și de traducerea Bibliei; c) perioada nouă, care începe în secolul al XVII-lea, prin dezvoltarea limbii literare maghiare. În secolul al XVIII-lea, m. împrumută multe cuvinte din germană și din franceză; ca o reacție, începe lupta pentru „reînnoirea limbii” prin crearea unui mare număr de cuvinte, prin elaborarea de gramatici și de dicționare și prin introducerea în limba literară, în locul cuvintelor străine, a unui număr însemnat de termeni dialectali și arhaici. În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat limba poeziei și a prozei, răspândirea limbii literare maghiare fiind legată acum în primul rând de creația marelui poet Petöfi Sándor. Existența unor elemente lexicale maghiare în limba română și a unor elemente lexicale române în limba maghiară – pe baza vecinătății statale și a conviețuirii istorice dintre cele două popoare – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență maghiară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii maghiare (v. influență).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
prins2, ~ă [At: CORESI, TETR. 122 / Pl: ~nși, ~e / E: prinde] 1-4 smf, a Persoană (care a căzut sau) care este în prizonierat. 5 a (Îe) A se da ~ A se preda. 6 a (Reg; îae) A se recunoaște învins Si: a ceda. 7 a (D. animale) Care a fost capturat. 8 a Atașat de ceva prin fixare. 9 a (Rar; îe) A fi ~ de cap și de picioare A nu putea acționa liber. 10 (Reg; îe) A-i fi (cuiva) graiul ~ A nu putea vorbi Si: a fi mut. 11 a (Pop; d. o femeie; îe) A fi cu brațele ~e A avea copil mic. 12 a (Îvr; îe) A fi ~ de limbă A fi amețit de băutură. 13 a (D. oameni) Care are mult de lucru Si: absorbit, ocupat, (înv) cuprins. 14 a Stăpânit de o stare fiziologică, de o boală, de o stare sufletească etc. 15 a (Spc) Îndrăgostit. 16 a (D. încheieturi, articulații) Anchilozat. 17 a (Rar; d. posturi, locuri etc.) Ocupat. 18 a (Pop; d. recipiente) Umplut. 19 a (îvr; d. apă) Înghețat. 20 a (D. laptele dulce) Transformat sau pe cale de a se transforma, căpătând consistență, în lapte bătut sau în iaurt. 21 a (D. unele preparate culinare) Care a căpătat consistență Si: coagulat, închegat. 22 a (D. unele mâncăruri) Care a fost expus prea mult la foc și a format la fundul vasului o crustă necomestibilă ori a căpătat un gust neplăcut de aliment ars, afumat Si: (reg) păpărăzit. 23 a (Reg; îs) Ochișori ~nși Colțunași.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LOCKE [lók], John (1632-1704), filozof englez. Întemeietor al empirismului britanic și al doctrinei liberalismului. Nemulțumit de vechea filozofie scolastică și neputând accepta reacția raționalistă a lui Descartes, L. face prima evaluare critică modernă a originilor, naturii și limitelor rațiunii omenești în limbaj empirist. Respingând doctrina adevărurilor înnăscute, el explică fundamentul cunoașterii cu ajutorul experienței care reflectă fidel realitatea („Eseu asupra intelectului omenesc”). Teoria politică a lui L. reprezintă o încercare de justificare a monarhiei constituționale și, deopotrivă, a libertății individului. Preluând sugestii din Hobbes, el susține că în starea de natură toți oamenii erau liberi și egali, după o lege a naturii instituită de Dumnezeu. Starea de natură fiind, însă, instabilă, tocmai pentru a li se garanta aceste drepturi inalienabile, oamenii sunt nevoiți să se unească printr-un contract social. Funcția suveranului era de a asigura, prin legi, condițiile în care oamenii să se bucure de drepturile lor, în caz contrar poporul având dreptul să-l înlăture („Două tratate asupra guvernării”). Multe din ideile politice ale lui L. s-au regăsit în programele revoluțiilor americană și franceză și în dezvoltarea democrației liberale.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
stare sf [At: PSALT. 131 / Pl: stări / E: sta] 1 Oprire. 2 (Reg; în practicile religioase ortodoxe) Stație (21). 3 (Reg; în practicile religioase ortodoxe) Stâlp (13). 4 (În practicile religioase ortodoxe) Mărturie. 5 (Rar) Star2 (2). 6 (Înv; îlav) Fără (de) stare Neîncetat. 7 (Rar) Oprire. 8 (Adesea fig; adesea complinit prin „pe loc”) Stat2 (4). 9 (Adesea fig; adesea complinit prin „pe loc”) Stat2 (6). 10 (Adesea fig; adesea complinit prin „pe loc”) Stat2 (7). 11 (Med; îs) Perioadă de ~ Fază în care o boală, declarată cu câtva timp înainte, își oprește evoluția. 12 (Îe) A nu mai avea ~ (îrg, și alinare sau, reg, și așezare) sau, reg, a nu-l mai prinde ~a ori a nu-și afla ~ (și alinare) A nu avea astâmpăr, liniște. 13 (Pop) Liniște (sufletească). 14 (Rar) Ședere. 15 Stat2 (9). 16 (Rar) Plutire. 17 (Rar) Stat2 (13). 18 (Rar) Preocupare. 19 Stat2 (15). 20 Stat2 (16). 21 Rămânere într-o anumită poziție Si: ședere. stat2 (17), ținere. 22 Așezare într-un anumit fel Si: stat2 (18). 23 Orientare într-o anumită direcție Si: stat2 (15). 24 (Reg) Poziție. 25 (Înv) Poziție (1). 26 (Pgr) Spațiul liber rămas la începutul rândului cules ca alineat. 27 Rămânere în poziție verticală Si: stat2 (21) Cf sta. 28 (Îrg) Corp omenesc. 29 (Pex) Statură (3). 30 (Îvr) Înălțime. 31 (Înv) Stană (3). 32 (Rar) Stat2 (31). 33 (Rar) Stat2 (32). 34 Stat2 (33). 35 Atârnare (1). 36 (Rar) Stat2 (35). 37 Stat2 (36). 38 (Sens curent) Ansamblu de elemente care formează cadrul (general) în care se află cineva sau ceva la un moment dat Si: caz (6), circumstanță (1), ipostază, împrejurare, poziție, situație, (înv) înconjurare, peristas, prilejire Vz: condiție, conjunctură, context, ocație, stare (37) împrejur, stat2 (38), (îvr) stătătură. 39 (Îs) ~ de lucruri (sau de fapt, înv, a lucrurilor) Situație generală care reflectă ansamblul raporturilor existente la un moment dat Si: (îvr) statul2 (39) lucrurilor. 40 (Înv; îs) ~ împrejur (sau, îvr, dimprejur) Circumstanță (2). 41 (Înv; îs) ~ împotrivă (sau în contră) Opoziție. 42 (Șîf ~ de urgență; îs) ~ de necesitate Situație excepțională în care un stat poate lua, pe întregul teritoriu al statului sau numai în anumite zone, măsuri de apărare a ordinii publice și a securității statului. 43 (Îas) Situație de constrângere în care o persoană săvârșește o faptă ilicită pentru a salva de la un pericol iminent, ce nu poate fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia, un bun important al său ori al altuia, un interes obștesc, în acest caz fapta ilicită neconstituind o infracțiune. 44 (Înv; adesea cu schimbarea construcției; îlav) A fi în ~ sau (îvr) a avea ~, a veni în ~ (ca) să … (ori, înv, a …, de a …) A fi capabil să …, a fi în stat2 (40) să …45 (Îe) A aduce (sau a pune) în ~ (ca) să … A face capabil (ca) să … 46 (Îas) A determina (ca) să … 47 (Îe) A se pune în ~ (de) a A se pregăti în vederea … 48 (Reg; d. femei; îe) A fi în ~ (binecuvântată) (sau în ~a darului, în altă ~) A fi gravidă. 49 (Îvr) Putere. 50 (Fiz; spc) Mod de prezentare a corpurilor în formă solidă, lichidă sau gazoasă. 51 (De obicei urmat de determinări care indică felul) Fel în care se simte cineva din punct de vedere fizic sau psihic. 52 (Îs) ~ de spirit Dispoziție sufletească. 53 (Pex; îas) Mentalitate. 54 (Îvr) Ordine firească. 55 (Șîs ~ materială; adesea cu determinări care arată felul) Situație materială. 56 (Prc; șîs ~ materială) Situație materială bună. 57 (Pex; ccr) Bun aflat în posesia cuiva. 58 (Pex; ccr; pgn) Totalitatea bunurilor din proprietatea cuiva Si: avere (4), avuție (1), avut1 (4), bogăție (3), bunuri (114), cheag1 (7), mijloace, (pop) seu, (îrg) bogătate (1), prilej, prindere, (înv) bucate (11), perusie, (reg) apucătură (5), blagă (1), cosag, prinsoare, stat2 (42), vlagă, (fam) parale2. 59 (D. oameni; îla) Cu (sau, reg, în) ~ (bună) (ori, reg, frumoasă) Care are o situație materială bună. 60 (Pex; îal) Bogat (2). 61 (În feudalism) Categorie, pătură sau clasă socială cu statut reglementat de stat1 (1) Si: stat1 (43). 62 (Înv) Situație socială. 63 (Înv) Instanță (de judecată). 64 (Înv) Existență (1). 65 (Înv) Viață.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
slobod (-dă), adj. – Liber. – Megl. slobod. Sl. svobodŭ, prin intermediul bg., slov. sloboden, sb. slobodan (Miklosich, Slaw. Elem., 44), cf. mag. szabad. – Der. slobozi, vb. (a elibera, a pune în libertate; a dezlega, a lăsa; a autoriza, a permite; a ierta, a absolvi; a descărca o armă de foc; refl., a se elibera; refl., a da drumul, a lăsa să cadă; refl., a se pripi, a se năpusti; refl., a ejacula), cf. sl. svoboditi, sb. sloboditi; slobozenie, s. f. (libertate; autorizație, licență, permis; iertare); slobozie, s. f. (libertate; permis; scutire de taxe, sistem fiscal stabilit în Munt. și Mold. pentru a încuraja formarea unor sate de coloniști, cu ajutorul scutirii de taxe pe un anumit număr de ani; sat, cătun, comună înființată pe baza scutirii de taxe); slobozean (var. slobozian), s. m. (locuitor al unu sat scutit de bir); slobozitor, adj. (eliberator; frînă sau piedică la războiul de țesut). Toate aceste cuvinte sînt mai mult sau mai puțin învechite.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
scăzământ sn [At: MA 18v/5 / Pl: ~minte, (rar) ~uri / E: scaz (cf cădea) + -ământ] 1 Reducere, micșorare (din punct de vedere dimensional, cantitativ, numeric, al plafonului, al valorii, al importanței etc.). 2 Rezultat, efect al scăzământului (1). 3 (Ccr) Ceea ce (se) scade, se reduce (mai ales dintr-o obligație materială) Si: scădere (2). 4 (Înv; îlav) Cu ~ În mod incomplet. 5 (Fin; rar; spc) Scont. 6 (Rar; spc) Lipsă. 7 (Mat; îvr; spc) Scădere. 8 (Olt) Loc lăsat liber între plantele de cultură.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
lăsare s.f. I 1 depunere, predare. A fost la poștă pentru lăsarea unui colet. 2 (milit.) lăsare la vatră = eliberare, liberare. Orice soldat în termen așteaptă lăsarea la vatră. II 1 coborâre, tragere. Lăsarea storurilor este obligatorie când soarele este puternic. 2 aplecare, înclinare, plecare, povârnire, prăvălire, strâmbare, <pop. și fam.> hâire, <reg.> șovârneală. Lăsarea porții este acum vizibilă. 3 acumulare, așezare, depozitare, depunere, sedimentare, sedimentație. Lăsarea aluviunilor pe fundul albiei râului poate îngreuna navigația. 4 coborâre, <astăzi rar> scoborâre, <fig.> cădere. La lăsarea nopții, copiii sunt chemați în casă. Lăsarea ceții este periculoasă pentru șoferi.
- sursa: DGS (2013)
- adăugată de Sorin Herciu
- acțiuni
picătúră f., pl. ĭ (d. picat, part. d. a pica). Mic glob de lichid care se desprinde dintr’o cantitate maĭ mare: ploaĭa cade în formă de picăturĭ. Foarte mică cantitate, un pic: o picătură de vin. Pată lăsată de lichidu care a picurat: picăturĭ de grăsime eraŭ pe scîndurĭ. Cu picătura saŭ picătură cu picătură, cîte o picătură, picurînd: acest avar bea vin cu picătura, a turna un medicament cu picătura. Pintre picăturĭ, cîte puțin, cîte odată, din cînd în cînd, cînd am timp liber: cînt și eŭ din pian pintre picăturĭ. V. strop.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
carte sf [At: COD. VOR. 38/5 / V: (înv) ~tă / Pl: cărți / E: lat charta, cf fr carte] 1 (Îvp) Scrisoare. 2 (Îvp; spc) Scrisoare de recomandare. 3 (Îvp; îs) ~ de cărat Act de transport Cf foaie de parcurs. 4 (Îvp; îs) ~ albă Hârtie (albă) de scris. 5 (Îvp) Ordin scris, emis de o autoritate (domnească). 6 (Îvp) Act scris Si: document. 7 (Îvp) Dovadă. 8 (Îvp; îe) Ai ~, ai parte Dacă ai act de proprietate asupra unui bun, ți se recunoaște dreptul de stăpân. 9 (Pex; îae) Ai învățătură, cunoștințe, poți reuși în viață. 10 (Îvp; îs) ~ de judecată Sentință judecătorească (scrisă). 11 (Îvp; îs) ~ deschisă, de obștie Publicație. 12 (Înv; îs) ~ cu limbă de moarte Testament. 13 (Bis; înv; îs) ~ de blestem sau de afurisenie Scrisoare din partea unui arhiereu, prin care una sau mai multe persoane, sub amenințarea anatemei, sunt obligate să mărturisească adevărul cu privire la o crimă, la un litigiu. 14 (Înv; îs) ~ de lăsăciune Sentință de divorț. 15 (Înv; îs) ~ de voie veghiată Permisiune de a merge undeva și a se întoarce Si: permis de liberă trecere. 16 Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. 17 (Îs) ~ albastră (sau albă, neagră etc.) Publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. 18 (Îe) A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) ~ A vorbi ca un om învățat. 19 (Îae) A vorbi așa cum trebuie, cum se cuvine. 20 (Îae) A face caz de erudiția sa Si: a fi pedant. 21 (Îe) A se pune (cu burta) pe ~ A se apuca (serios) de învățat. 22 (Îs) Om de ~ Cărturar. 23 (Îe) Cum scrie la ~ Așa cum trebuie, cum se cere. 24 (Înv; îs) ~a cântecelor Cântarea cântărilor. 25 (Înv; îs) ~a neamului Genealogie. 26 (Îvp; îs) ~ de școală Manual. 27 (Îs) ~ de bucate Carte (16) care conține rețete de mâncăruri. 28 (Pop; îs) Din ~ Ornament cusut pe ie, nedefinit mai îndeaproape. 29 Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 30 (Fig) Cunoștințe de scriere și citire Si: învățătură. 31 (Fig) Erudiție. 32 (Îe) A nu ști boabă de ~ A nu ști să scrie și să citească. 33 (Îe) A fi tobă de ~ A fi foarte învățat, erudit. 34 (Înv; îs) Sfânta ~ Biblia. 35 Registru. 36 (Finanțe; îs) ~a depunerilor spre fructificare Registru mare în care banca ține evidența deponenților. 37 (Iuz; îs) ~ de gir Cont de gir. 38 (Urmat de prepoziții introduse prin prepoziția „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. 39 (Îs) ~ de muncă Carnet de muncă. 40 Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (~ poștală), ca permis de intrare la bibliotecă (~ de intrare), indicând numele, profesiunea, adresa etc. unei persoane (~ de vizită) etc. 41 (Șîs ~ de joc) Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. 42-43 (Îe) A da cărțile pe față A-și arăta gândurile sau planurile. 44 (Îae) A spune adevărul (după ce mai întâi a încercat să-l ascundă). 45 (Îe) A-(și) juca ultima ~ A face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. 46 (Îe) A juca ~a cea mare A depune toate eforturile și a se avânta, cu toate riscurile, într-o confruntare (desperată) în scopul atingerii unui ideal. 47 (Îe) A da în cărți A încerca să ghicești viitorul cu ajutorul cărților (41) de joc. 48 (Nob) Stomacul al treilea al rumegătoarelor, a cărui cavitate interioară este îmbrăcată în membrană.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
indirect, ~ă [At: HASDEU, I. C. 52 / Pl: ~eți, ~e / E: fr indirect, lat indirectus] 1-2 av, a (Într-un mod) care nu este direct Si: ocolit. 3-4 av, a (În mod) mediat. 5-6 sn, a (Grm; șîs caz ~) Nume generic pentru cazurile genitiv, dativ, acuzativ. 7 a (Lit; îs) Vorbire ~ă Procedeu de redare a spuselor sau a gândurilor unui personaj prin subordonarea comunicării față de un verb sau alt cuvânt de declarație, prin prezența unui număr mare de elemente de relație etc. 8 a (Lit; îs) Stil ~ Stil în care autorul redă frecvent în mod indirect vorbirea personajelor. 9 a (Lit; îs) Stil ~ liber Stil în care autorul redă vorbirea personajelor fără a folosi verbe de declarație și elemente de relație, în amestec liber cu propriile sale idei. 10 a (Grm; îs) Complement ~ Parte secundară de propoziție asupra căreia se răsfrânge în mod indirect (1) acțiunea verbului. 11 a (Grm; îs) Completivă ~ă Propoziție subordonată care îndeplinește în frază funcția de complement indirect (10). 12 a (Ecn; îs) Impozit ~ (sau contribuții ~e) Impozit inclus în prețul anumitor produse. 13 a (Mil; îs) Tragere ~ă Tragere asupra unor ținte invizibile, dirijată prin calcule matematice.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
lega (leg, legat), vb. – 1. A prinde cu o sfoară etc. – 2. A uni, a adăuga, a înlănțui cu noduri sau legături. – 3. A amara, a fixa, a propti. – 4. A îmbuca, a îmbina, a umple. – 5. A strînge, a împiedica mișcarea, a înțepeni. – 6. A cartona, a broșa (o carte). – 7. A vorbi coerent. – 8. A încinge, a înfășura. – 9. A înflori, a rodi. 10. A întări, a solidifica un sos. – 11. A îngroșa o marmeladă. – 12. A fixa, a stabili, a decide, a institui. – 13. A obliga, a constrînge, a sili. – 14. A impune precepte morale sau bisericești. – 15. A uni prin căsătorie. – 16. A prohibi, a interzice. – 17. A face pe cineva neputincios prin interzicerea vrăjilor. – 18. A comunica, a pune în legătură. – 19. (Refl.) A intra în contact, a se împrieteni. – 20. (Refl.) A se dedica. – 21. (Refl.) A se încăiera cu cineva. – 22. (Refl.) A se compromite, a obliga. – Mr., leg, ligare, megl. leg, ligari, istr. legu. Lat. lĭgāre (Pușcariu 958; Candrea-Dens., 969; REW 5024; DAR), cf. it. legare, prov., sp., port. liar, fr. lier. Sensul 17, explicat greșit de Iordan, BF, IX, 140, plecînd de la obiceiul de a castra tăurașii legîndu-le testiculele (cf. M. L. Wagner, BF, X, 158), este o evoluție normală a sensurilor 14 și 16. Der. legat, adj. (unit, fixat, înțepenit; broșat, coerent; gros, dens; robust, voinic; obligat; îngrădit; neputincios; împlinit, format perfect, despre persoane); legător, adj. (care leagă); legător, s. m. (cel care leagă cărți, paie etc.; încărcător de snopi); legătoreasă, s. f. (cea care leagă cărți, snopi); legătoare, s. f. (legătoreasă; bandă, fașă; aliaj, amestec; cravată; grindă); legătorie, s. f. (atelier de legare a cărților, serviciul legătorului; Arg., razie); legămînt (mr. ligămîntu), s. n. (legătură; relație; convenție, pact, obligație, compromis; farmec, descîntec, vrajă), cu suf. -mînt (după Pușcariu 959; Candrea-Dens., 972; REW 5023; DAR; direct din lat. lĭgamentum); legătură, s. f. (unire; broșare de carte; coardă, curea; lanț, fiare; copulă; legare de pămînt; înv., fundament, ciment; bandaj, pansament; mănunchi, snop; boccea, pachet; relație, tratat; unire, alianță; uniune liberă, relații amoroase; convenție, acord; compromis, obligație; mandat, obligație religioasă sau morală; decret ecleziastic; descîntec menit să îndepărteze lupii; vrajă care împiedică pe proaspătul căsătorit să realizeze unirea trupească), cu suf. -tură (după Pușcariu 960; Candrea-Dens., 970; REW 5026; DAR, direct din lat. lĭgatŭra, cf. mr. ligătură, it. legatura, sp. ligadura); legătui, vb. (a obliga; refl., a se obliga, a se compromite; refl., a se înțelege, a cădea de acord), cu suf. -ui; legătuială, s. f. (învoială, acord; obligație); legătuință, s. f. (legătură, laț; obligație, pact). Cf. dezlega.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) spațiu de deasupra orizontului unui observator (2), care are o formă aparent emisferică, boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga de cineva insistent. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple niciun rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, bolta palatină; palat. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai1, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai1, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
MOBÍL1, -Ă adj., s. n. 1. Adj. Care se mișcă, se deplasează, mișcător (II); care poate fi mișcat, deplasat. Orizonul... este mobil sau mișcător. GENILIE, G. 98/23. Tunurile românești erau mai mici, de aceea erau mai mobile și putea trage tot folosul dintr-însele. BĂLCESCU, M. V. 615, cf. NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Această posibilitate de situațiune simetrică a distanței puntului mobil de puntul A, constituie pentru aceasta din urmă câtime două moduri de existență opuse. CULIANU, A. 8, cf. DDRF. La dreapta. . . odaia de lucru: fotolii și canapea. . ., birou american cu capac mobil. TEODOREANU, M. II, 22. Podul mobil se ridică și ne lasă cale deschisă. SADOVEANU, O. IX, 291. Spre deosebire de lanțurile fixe, avem lanțurile mobile, destinate a transmite mișcări. SOARE, MAȘ. 126. Masa mobilă se mișcă abia simțit. V. ROM. martie 1955, 238. ◊ (Jur.; de obicei cu accentul pe prima silabă) Ai mobilă sau bunuri mobile = avere, bunuri care pot fi mutate dintr-un loc în altul; avere mișcătoare. Bunurile sînt mobili prin natura lor, prin determinațiunea legei. HAMANGIU, C. C. 119. Timbru mobil = (în opoziție cu timbru s timbru care se aplică. Se pun în circulație noile timbre mobile fiscale. BO 1952, 181. (Tipogr.) Caractere (sau litere) mobile = litere izolate care se culeg una cîte una (alăturîndu-se pentru a forma cuvinte). Cf. COSTINESCU, LM. (Mil.) Trupe mobile = unități militare cu capacitate de deplasare rapidă. Cf. COSTINESCU, LM. ♦ (Despre ochi, privire, figură) Care își schimbă mereu expresia; mereu în mișcare. Cu coatele pe masă, se uita țintă în ochii lui calzi, mobili, expresivi. VLAHUȚĂ, O. A. III, 31. Din oglindă, o privea o femeie cu ochi aprinși, . . . cu față mobilă. DEMETRIUS, A. 325. 2. S. n. Corp în mișcare. A zice, spre exemplu, că distanța mobilului M de origine este de 5 metri, nu este a fixa posițiunea acestui punt, mobilul putîndu-se atunci afla în M sau M'. CULIANU, A. 8. Dacă am avea un mobil oarecare, supus la acțiunea unei puteri constante, el se va mișca după aceleași legi la care este supusă și căderea corpurilor. PONI, F. 24. Viteza tinde să crească, de cîte ori mobilul se îndreaptă spre poziția inițială de repaus, și să scadă cînd se îndepărtează de dînsa. CIȘMAN, FIZ. I, 105. 3. Adj. Nestabil; schimbător, variabil. Cf. NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Principiul este hotărît, este fix; aplicarea e mobilă, după împrejurări. MAIORESCU, D. I, 368, cf. id. CR. III, 402. Echilibriul mobil al temperaturelor. PONI, F. 151. Termenii tehnici sînt printre cele mai mobile elemente ale vocabularului. GRAUR, F. L. 83. Accentul liber . . . poate să se schimbe ín cursul flexiunii cuvîntului, și atunci se numește accent liber mobil. id. I. L. 56, cf. 68. ◊ Substantiv mobil = substantiv care, prin adăugarea unui sufix, își poate crea formă de feminin de la cea de masculin sau formă de masculin de la cea de feminin. Formarea de substantive feminine de la masculine și de substantive masculine de la feminine prin adăugarea unui sufix.. . poartă numele de moțiune, iar substantivele în stare de a suferi această modificare se numesc mobile. L. ROM. 1953, nr. 2, 32. Sărbătoare mobilă = sărbătoare din calendarul creștin care nu cade în fiecare an la aceeași dată. Cf. CADE. . S. n. Cauză, impuls, imbold; scop, obiectiv. V. r e s o r t, m o t o r. Simțămintul național fu cel dintîi mobil al planurilor sale. KOGĂLNICEANU, S. A. 99. Nu se poate admite că singurul mobil al acțiunilor lor să fie interesul. GHICA, A. 176. Mobilul. . . nu a putut fi decît vanitatea. MAIORESCU, CR. I, 267. În acest mic monolog. . . atît de caracteristic pentru Pristanda se arată totodată și mobilul ce-l mișcă, și cauza întregei lui activități. GHEREA, ST. CR. I, 346. Într-un grup de manifestanți participă un număr de indivizi diferențiați psihologic dar legați momentan de un mobil comun. LOVINESCU, C. IV, 113. Mobilul acestor fapte nu apare limpede. CONTEMP. 1949, nr. 159, 5/4. – Accentuat și: (1) móbil. – Pl.: mobili, -e și (învechit, f.) mobili. - Din fr. mobile, lat. mobilis.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ritm (gr. ῥυθμός [rythmos]; it. ritmo; fr. rythme engl. rhythm; germ. Rhytmus). Tratarea ritmicii în afara melodicului nu-și poate găsi justificarea prin faptul că r. are în muzică o valoare în primul rând ordonatoare, clasificatoare; el nu rezidă în substanța sonoră, ci în relația sa cu desfășurarea în timp a muzicii, este deci relativ, accidental față de conținutul melodiei* și armoniei (III, 1) iar forța sa stă în afara muzicii, este exteriorul ei. Unul dintre criteriile sale fundamentale este simetria*, ritmica fenomenului muzical neputându-se dispensa de faptul că o forță energetică (v. energetism) expansivă este copleșită de alta, care o echilibrează și o așează în tiparul unei anumite ordini. Ceea ce numim noi metrică în muzică este în deplină concordanță cu metrica poeziei, aceste două arte înfrățindu-se prin caracterul lor ritmic de arte ale timpului, în care se impune atât de puternică ordinea ritmică. Metrul* prin valorile sale, binare*, ternare* și combinate, se subordonează r. care este de natură creatoare, nelimitat în posibilitățile sale de plasticizare și străin de orice sterilă tipizare. Dacă durata* diferitelor sunete este primul element al r., accentul* este al doilea. Accentul reprezintă o valoare calitativă așa cum durata este de măsură cantitativă. Criteriul său este greutatea, apăsarea, accentuarea, expresia. El este, cum observă Mersmann, un simbol. Durata (I, 1) în sine ar fi un lucru cu totul gol dacă nu ar fi străbătută de energie, de forță; astfel energia este un „ce” ce se opune timpului, forțează timpul, îl articulează, îi dă formă. Și această formă nu este naturală, ceva ce curge de la sine, ci o realizare a spiritului uman, un act de creație artistică (v. energetism). Evoluția ritmică se poate sprijini pe respectarea unor principii care permit fixarea unor forme tipice, în primul rând în ceea ce privește raportul între metru și r. Evoluția ritmică poate să meargă mână în mână cu metrul, din care rezultă principiul simetrie, dar poate să se opună metrului și în cazul aceste avem de a face cu un principiu asimetric. Prin coordonarea mai multor forme ritmice ajungem la polimetrie*, iar negarea oricărui metru poate să ne ducă la antimetrie (v. Mersmann, Angewandte Musikaestethik, p. 86-87). Teoria r. a format preocuparea tuturor învățaților artei de la Aristoxenos din Tarnet încoace. Începând cu ev. med. teoria r. a suferit mai multe formulări, astfel că și azi persistă între muzicieni contradicții cu privire la unele probleme. În teoria vechilor greci (v. greacă, muzică), metoda construcției ritmice se caracterizează prin dezvoltarea de la simplu la complex a formelor ritmice. Ev. med., în momentul în care a avut nevoie de organizarea duratelor și sunetelor muzicale, pornea dimpotrivă de la valori întregi, așa-numitele prolații (v. prolatio), criteriul de subdivizare (v. diviziune (1)), nu era real muzical, bazat pe accentul (III, 1) metric, ci unul speculativ, matematic, mistic. Astfel diviziunea ternară a notei semibrevis* (prolatio major) era considerată perfectă din cauza corelației ce se făcea cu dogma Sf. Treimi, iar diviziunea binară a acesteia (prolatio minor) era din aceeași cauză considerată imperfectă. Lămurirea din punct de vedere istoric a acestei probleme este de mare importanță. Principiul metricii antice dispare cu totul în principiul liber al compunerii secvențelor*. Curentul creator al trubadurilor* readuce din nou problema metricii antice în primul plan. Astfel se stabilesc pentru practica compoziției și interpretării cele 6 moduri (III): I. trochaeus -UU longa brevis; II. iambus U- brevis longa; III. dactylus -UU longa brevis brevis; IV. anapaestus UU- brevis brevis longa; V. spondaues -- longa longa; VI. tribrachys UUU brevis brevis brevis. Momentul clasificării ritmicii modale este datorat celor doi Franco – din Colonia și Paris – primul în Ars cantus mensurabilis și al doilea în Abrevatio Magistri Franconis „Johanne dictu Balluce”, când s-a fixat ca o concepție de bază a ritmicii medievale principiul diviziunii ternare, valorile fiind următoarele: duplex longa, longa*, brevis*, semibrevis*. Făcând abstracție de prima durată duplex longa, care se diviza binar, subdiviziunea ternară se aplică tuturor celorlalte. Unitatea metrică este brevis recta egală cu un tempus. Longa este perfectă când conține trei tempora și imperfectă când are numai două tempora. Brevis recta este egală cu un tempus, iar brevis altera cu două tempora. Brevis minor este egală cu 1/3 din tempus, iar brevis major cu 2/3 din tempus (v. Johannes Wolf, Handbuch der Notationskunde, vol. I, p. 25). Aceste forme de note aveau un număr corespunzător de pauze* care, împreună cu ligaturile și modurile ritmice, reprezintă caracteristicile sistemului mensural medieval. Cât sunt de complicate, o ilustrează următoarele hexametre pe care le găsim la Pseudo-Aristoteles: Prima carens cauda longa este pendente secunda; Prima carens cauda brevis este pendente secunda; Festque brevis, caudam si laeva parte remitit; Semibrevi fertur, sursum si duxerit illam etc. Scolasticismul își pune pecetea pe această latură a teorie muzicii, complicând-o cu speculațiile sale adeseori sterile, dar instituirea în măsuri a ritmicii libere pop. își are tot originea în spiritul acestuia. Teoreticianul care dorește să expună în mod clar problemele ritmice și metrice ale muzicii moderne nu poate ajunge la noțiuni precise fără cunoașterea ritmicii ant. și medievale care stau la baza teoriei contemporane. Ceea ce trebuie să avem în vedere este legătura dintre fapte, continua lor curgere în timp, mișcarea lor dialectică. Din acest punct de vedere teoriile vechi despre r. nu au decât o valoare limitată la stricta specialitate paleografică, dar ele susțin cultura specială a teoreticianului modern, care-și întemeiază știința pe cunoașterea istoriei muzicii*. Astfel apare clar de unde provin cele două metode în clasificarea măsurilor; cea mensurală, care pornește de la subdivizarea unei valori întregi și pe care am putea-o numi analitică și cea reală, ce se întemeiază pe stabilirea prin accent a unui timp (1, 2), la rândul său elementul construcției metrice muzicale. Ele sunt piatra de temelie a frazării (1) muzicale. Atât timp cât melodia* se dezvoltă în aceleași valori cu silaba, metrul era identic cu r., de aceea, la bază, trebuie să presupunem, că aceste două aspecte sunt identice. Dar imediat ce r. își ia aripi și evoluează liber de metru, plasticizând expresia muzicală a motivului* în timp, în valori de cea mai variată durată, aspectele diferă. Astfel dispare stereotipia caracteristică metrului prozodic* și în locul ei, sau mai bine zis pe canavaua ei, se brodează splendida țesătură ritmică, infinită în posibilitățile ei de expresie. Numai în această ordine de idei r. este specific muzical, căci numai în corelație cu linia melodică poate să facă accesibilă înțelegerii noastre, savurării estetice, această extraordinară varietate, care fără sunet muzical ar cădea repede într-un joc formal, fără sens artistic. Este absurdă ideea unei arte decorative pur ritmice, deși s-ar fi părut că aceasta ar fi fost posibilă în domeniul jazzului* la un moment dat. Din antic. începând, r. a pasionat spiritul uman, a stimulat fantezia creatoare, a trezit idei. În ultima vreme s-au făcut studii extrem de interesante și în ceea ce privește r. El a devenit o preocupare a esteticii* muzicale și, dacă se vorbește de o concepție filozofică a timpului (III), aceasta are contingență întotdeauna cu viziuni ritmice, pornind de la periodizarea fazelor macrocosmice până la sesizarea duratelor microcosmice. Suntem prinși în viața noastră de r. universal. Pulsul nostru este cel ce ne leagă de acesta. Viteza sa este pentru noi criteriul mișcărilor lente sau repezi ale muzicii cât și ale oricăror fenomene înconjurătoare. În acest sens putem vorbi desigur despre r. ca fiind generatorul muzicii. Pe mișcarea lui s-a înfăptuit, s-a creat primul impuls melodic. Interesantă din acest punct de vedere este lucrarea lui Karl Buecher Arbeit und Rhythmus, care cercetează apariția r. în procesul colectiv de muncă. La 1896, când a apărut această lucrare, ea aducea date cu totul noi în ceea ce privește ideile predominante la acea vreme cu privire la originea r., considerat ca o abstractizare artistică. Karl Buecher atrage atenția asupra legăturii strânse pe care o are r. cu procesul muncii la diferite popoare, asupra laturii artistice pe care o prezintă în genere orice activitate umană în decursul dezvoltării de multe mil. În acest fel orizontul teoretic al r. s-a întemeiat pe realitatea socială, a fost interpretat ca o creațiune a omului, antrenat într-o comunitate în care cultura este nu o revelație divină ci are caracterul necesar al unor realizări în strânsă legătură cu munca (ea însăși concepută și înfăptuită în multiple împrejurări sub imperiul ritmic). Această teorie, fondată pe cercetări sociologice*, ne dă dreptul să fundamentăm teoria r. pe accent, pe ictusul* determinat prin mișcarea corporală și nu pe subdivizarea matematică, abstractă, a unei valori convenționale cum este durata. Riemann, sprijinit pe teoria muzicianului francez Momigny, a fost printre cei dintâi care a rupt cu tradiția mensurală* a r. și l-a explicat pornind de la o celulă iambică*. Interpretând celula în mod exclusiv ca fiind compusă dintr-un timp slab și unul tare, el n-a putut evita rigiditatea teoriei sale ritmice, care s-a răsfrânt într-un mod cu totul infructuos, am putea spune chiar dezastruos, asupra frazării pe care a întrebuințat-o în analizele* aplicate fugilor* lui Bach. Școala energetică*, căreia îi aparține Kurth și Mersmann, a menținut în considerațiile ei ideea ritmicii bazate pe accent, dar a lărgit considerabil problema legând-o de stil*, deci de aspectele dezvoltării istorice. Astfel accentul la Bach nu este același ca la Beethoven, valoarea sa calitativă psihologică fiind cu totul diferită, ceea ce îl îndreptățea pe Vincent d’Indy să vorbească de timpi grei și timpi ușori, de accente tonice în muzica preclasică. Literatura bogată din ultimele decenii cu privire la r. este deosebit de interesantă. Între altele, se reactualizează problemele cantitative ale r. mai ales din perspectiva cercetărilor etnomuzicologice*, Brăiloiu descoperind, de pildă, legea indiviziunii valorilor, în sensul antic al constituirii r. prin alăturarea unei pătrimi* (= silabă lungă) cu optimea* (= silabă scurtă) [v. sistem (III, 6)]. Educația ritmică, pe care a ridicat-o la un nivel educativ de prim rang Jacques Dalcroze, începând de la primele mișcări ale copilului și terminând cu executarea celor mai complicate, r. poate fi una din cheile de boltă ale culturii muzicale moderne. Este suficient să ne gândim numai la rolul imens ce-l are r. în muzica unor compozitori moderni ca Stravinski sau Bartók și ne vom da seama de ce trebuie să înfăptuim în această privință.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
porni (pornesc, pornit), vb. – 1. A mișca, a pune în mișcare. – 2. A se mișca, a se pune în mișcare. – 3. A începe, a iniția. – 4. A conduce, a comanda. – 5. A incita, a îndemna. – 6. A pleca. – 7. (Refl.) A da frîu liber. – Megl. părăiés, părăiri „a zbura”. Sl. porinati „a îndemna” (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 318), cf. sb., cr. prinuti „a îndemna”. Semantismul se explică plecînd de la sensul tranzitiv, de „a da apă la moară, a da frîu, a îndemna pentru a pune în mișcare”. Der. din gr. ἀπόρνυμαι (Diculescu, Elementele, 493) pare îndoielnică. – Der. porneală, s. f. (plecare, ieșire; început; mișcare); pornit, adj. (plecat; început; aplicat, dispus; vehement, furios); pornitură, s. f. (ieșire, deplasare; început; violență, avalanșă); poarnă, s. f. (cascadă, cădere), sec. XVIII, pare creație personală a lui Dosoftei. – Din rom. provin rut. purnjaty „a pășuna turma noaptea”, rut. pornjala „a pășuna turma pe pîrloage” (Candrea, Elemente, 400).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
las, a lăsá v. tr. (lat. laxare, d. laxus, lax; it. lassare, pv. laissar, fr. laisser, sp. dejar, pg. deixar). Părăsesc, nu ĭaŭ cu mine, depun: a lăsa baniĭ acasă, a lăsa armele (jos). Părăsesc, nu ĭaŭ cu mine, mă depărtez de: a lăsa copiiĭ acasă, dușmanu a lăsat mulțĭ morțĭ pe teren. Plec, mă depărtez: las Galațiĭ. Plec, înclin: las capu’n jos. Trec cu vederea, omit: a lăsa treĭ capitule dintr’o carte. Daŭ pin (saŭ și fără) testament: a lăsa copiilor o avere mare. Permit, aștept: nu las să treacă timpu. Permit, daŭ voĭe, liberez: las pe cineva să intre, las pasărea din mînă. Scad, micșorez, fac scăzămînt: a lăsa ceva din preț, din pretențiunĭ. Amîn: las pe mîne. Rezerv, păstrez: las pe mîne. V. refl. Mă întind, mă moĭ: arcu, coarda se lasă. Mă deprim, ajung la un nivel maĭ jos: pămîntu se lasă. Descind, mă scobor, mă daŭ jos: mă las pe scară, pe frînghie, pe rîŭ la vale. Mă pun, mă așez: rănitu se lasă pe scaun, ochiĭ i se lăsară pe masă. Cad, mă depun, mă întind: bruma, frigu, întunericu se lasă. Mă încred, mă bazez: lasă-te pe mine (fam. lasă pe mine și [vest] las’ pe mine!). Mă despart, mă separ, renunț: mă las de beție, de filosofie, de plimbărĭ. Mă separ, mă divorțez: s’aŭ lăsat unu de altu. Cedez: luptă-te și nu te lăsa! Permit, sufer: se lasă să-l bată toțĭ. Hotărăsc, decid: așa a lăsat Dumnezeŭ. Las afară saŭ pe dinafară, omit, scot: a lăsa afară un paragraf, a lăsa pe dinafară un partizan care pretindea un scaun de deputat. Lasă pe mine! (îld. lasă-te pe mine!), încrede-te’n mine (formulă de asigurare serioasă orĭ ironică și alte-orĭ de amenințare). Lasă, lasă! orĭ lasă, că țĭ-oĭ arăta eŭ!, așteaptă, că am să te învăț eŭ minte, aĭ să vezĭ tu cine-s eŭ (formulă de amenințare). Lasă că,... dar, omite că, nu considera că, dar: lasă că e prost, dar e și obraznic! Las în pace, daŭ pace, nu turbur. Las în plata luĭ Dumnezeŭ, las draculuĭ, las să pedepsească Dumnezeŭ, daŭ draculuĭ. Las în voĭa întîmplăriĭ (saŭ a soarteĭ), părăsesc și nu mă maĭ interesez. Las urme, fac semne (impresiunĭ) pe unde trec: ursu a lăsat urme, (fig.) suferința a lăsat urme pe fața luĭ. A nu te lăsa maĭ pe jos de (saŭ de cît) altu, a nu lăsa să te întreacă. Nu te lăsa, strigăt de încurajare la luptă. A o lăsa maĭ moale, 1. a proceda maĭ încet. 2. a-țĭ reduce pretențiunile. A lăsa sec, a începe să posteștĭ luîndu-țĭ adiĭo dela carne pintr’un ultim prînz orĭ cină de carne. Te las cu bine, rămîĭ cu bine, rămîĭ sănătos, adiĭo! Lasă-mă să te las, nu-mĭ cere nimic, ca să nu-țĭ cer nicĭ eŭ ție (ca subst.: acest om e un „lasă-mă să te las”, e un leneș orĭ un indiferent care nicĭ nu face, nicĭ nu cere serviciĭ).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
lăsa vb. 1. I 1 tr. (compl. indică ființe, așezări omenești etc.) a abandona, a părăsi, <livr.>a placa, <înv. și pop.> a oropsi, <înv. și reg.> a năpusti, a pustii, a urgisi, <înv.> a periorisi, a trece, <fran.> a dezampara. Și-a lăsat familia și a plecat în lume. 2 tr. (compl. indică ființe, lucruri ținute strâns; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „din7”) <înv. și pop.> a slobozi, <pop.> a libera. Ursul a lăsat prada din labe. Urmărit de poliție, hoțul a lăsat geanta furată din mână. 3 tr. (compl. indică obiecte, lucruri etc.) a pune, <pop.> a lepăda. Când a intrat în casă, și-a lăsat poșeta pe un scaun. A lăsat pachetul lângă tomberon. 4 tr. (compl. indică obiecte, colete, bagaje etc.) a depune, a preda. A lăsat coletul la poștă pentru a fi expediat. 5 tr. (compl. indică obiecte, acte etc.) a uita. S-a întors din drum pentru că și-a lăsat cheile în ușă. 6 tr. (compl. indică obiecte, bunuri, bani etc.) a încredința, a preda, <livr.> a confia. Înainte de a pleca, i-a lăsat unui vecin banii necesari pentru plata utilităților. 7 tr. (compl. indică obiecte, lucruri etc.) a da2. I-a lăsat cheia casei pentru perioada cât vor fi plecați în concediu. 8 tr. (jur.; compl. indică dreptul de posesiune asupra unor obiecte, proprietăți etc.) a ceda, a da2, a trece. Îi lasă nepotului său casa de la țară. 9 tr. (jur.; compl. indică bunuri) a testa1. A lăsat colaboratorului său dreptul de proprietate asupra compoziției la care au lucrat împreună. 10 tr. a opri, a păstra, a reține, a rezerva. A lăsat loc pe un raft al bibliotecii pentru reviste și ziare. Pentru eventualii musafiri au fost lăsate câteva locuri la masă. 11 tr. (fiziol.; despre unele animale și păsări; compl. indică păr, piele, pene etc.) a năpârli, <pop.> a se dezbrăca, a lepăda, <înv. și reg.> a se despuia. Șarpele și-a lăsat pielea. 12 tr. (compl. indică urme, dâre etc.) a face. A lăsat numai urme de noroi prin casă. Limaxul lasă dâre lipicioase. 13 tr. (compl. indică domenii de activitate, acțiuni, planuri etc.) a abandona, a abzice, a renunța. În viitorul apropiat va lăsa acest plan ineficient. 14 tr. (compl. indică acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) a conteni, a înceta, a se întrerupe, a opri, <rar> a părăsi. Este momentul să lăsăm dezbaterile. 15 refl. (despre ființe; urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care indică un obicei, un viciu, un nărav etc.) a se dezbăra, a se dezobișnui, a se dezvăța, a scăpa, <înv.> a se părăsi, <fig.> a se debarasa, a se descotorosi, a se lecui, a se sătura, a se scutura, a se vindeca, <fig.; înv. și pop.> a se dezbăta, <fig.; fam.> a înțărca. S-a lăsat de deprinderea de a bea după un tratament medical sever. Nu se poate lăsa de patima jocurilor de noroc. 16 tr., refl. a renunța, <fig.; pop.> a (se) lepăda, <fig.; înv.> a (se) dezbrăca. A lăsat drogurile din cauza bolii. 17 tr. (compl. indică ceea ce trebuia făcut, spus, amintit etc.) a neglija, a omite, a scăpa, a uita, <înv. și pop.> a trece, a întrelăsa, <înv.> a lipsi, a negriji, a neîngriji, a tăcea, <latin.; rar> a pretera. În biografia făcută scriitorului nu a lăsat aspectul anecdotic al vieții lui. A spus definiția pe de rost, fără a lăsa un singur cuvânt. 18 intr. a micșora, a reduce, a scădea. Întrucât marfa nu se vindea, producătorii au lăsat din preț. 19 refl. (despre oameni) a ceda, a se îndupleca, <fig.> a se muia, <fig.; înv.> a se încujba. Cu toate rugămințile, tot nu s-a lăsat. 20 tr. (urmat de vb. ca „a cunoaște”, „a înțelege” la conjunctiv, sau la moduri nepredicative) a da2, a îngădui, a permite. Nu-i lăsat oricui să cunoască misterele vieții. 21 tr. a aștepta, a îngădui, a permite. Lasă să mai treacă vreo câteva zile! 22 tr. (compl. indică acțiuni, opinii, manifestări etc. ale oamenilor) a accepta, a admite, a aproba, a concede, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a permite, a primi, a vrea, <înv. și pop.> a se prinde, <pop.> a ierta, <înv. și reg.> a se pleca, <reg.> a pozvoli, <înv.> a aprobălui, a mulțumi, a nărăvi, a ogodi, a sfinți1, <fran.> a marșa, <fig.; înv.> a subscrie. Profesorul a lăsat să se amâne examenul. 23 tr. a hotărî, a rândui, a statornici, a vrea, <înv. și pop.> a orândui. Așa a lăsat Dumnezeu să se întâmple. 24 tr. (compl. indică acțiuni, fapte etc. ale oamenilor) a amâna, a întârzia, a tărăgăna, <reg.> a tămânda, <înv.> a prămândi, a repune, a tinde. Lasă de la o zi la alta să meargă la doctor. 25 tr. a amâna. Pentru că a intervenit acest incident, a lăsat totul pe altă dată. 26 tr. a produce, a provoca. Gestul tânărului a lăsat o impresie bună. 27 refl. (despre oameni) a se abandona. S-a lăsat cu totul plăcerilor. 28 refl. recipr. (jur.; pop. și fam.; despre persoane căsătorite) v. Despărți. Divorța. Separa. 29 refl. (pop.; cu sens intensiv; despre fenomene ale naturii sau sociale, șocuri, zgomote etc.) v. Alina. Amortiza. Atenua. Calma. Descrește. Diminua. Domoli. Liniști. Micșora. Modera. Pondera. Potoli. Reduce. Scădea. Slăbi. Tempera. 30 tr. (înv.; compl. indică oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „din7”) v. Elibera. Ieși. Libera. Scăpa. 31 tr. (relig.; înv.; compl. indică vini, greșeli, păcate etc.) v. Dezlega. Ierta. II 1 tr. (compl. indică jaluzele, storuri etc.) a coborî, a trage, <astăzi rar> scoborî. Trebuia să lase storurile din cauza soarelui puternic. 2 refl. (despre terenuri, drumuri etc.) a se denivela. Din cauza caniculei și a circulației intense, șoseaua s-a lăsat pe unele porțiuni. 3 refl., tr. (sub. sau compl. indică lucruri, obiecte etc. flexibile, elastice ori părți ale lor) a (se) apleca, a (se) arcui, a atârna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) pleca, <livr.> a sinua, <înv. și pop.> a se povedi, <reg.> a pica2, a se poligni, a povârti, <înv.> a (se) închina. Ramurile se lasă, pline de rod. Lasă crengile cireșului ca să poată culege fructele. 4 tr., refl. (compl. sau sub. indică obiecte, corpuri neflexibile ori părți ale lor care au o poziție verticală) a (se) apleca, a (se) înclina, a (se) pleca, a (se) povârni, a (se) prăvăli, a (se) strâmba, <pop. și fam.> a (se) hâi, <pop.> a (se) pologi, <reg.> a (se) șovârni, <fig.; reg.> a (se) șoldi. Poarta de la gard s-a lăsat în timp. 5 tr. (compl. indică arme sau țevile armelor de foc) a apleca, a coborî. L-a determinat să lase țeava puștii spre pământ. 6 refl. (despre particule sau despre fragmente de minerale, roci, organisme etc. aflate într-un mediu lichid) a se acumula, a se așeza, a se depozita, a se depune, a se sedimenta. Aluviunile s-au lăsat pe fundul albiei râului. 7 refl. (despre oameni) a se rezema. Fata se lasă pe umărul lui. 8 refl. (despre brumă, zăpadă etc.) a se așeza, a se așterne, a cădea, a se depune, <pop.> a pica2. Bruma se lasă peste câmpii. 9 refl. (despre noapte, întuneric, ceață etc.) a se coborî, <astăzi rar> a scoborî, <fig.> a cădea. Când se lasă noaptea, copiii sunt chemați în casă. Dimineața, ceața s-a lăsat peste oraș. 10 refl. (despre momente ale zilei, fenomene, stări etc.) a se face, a se ivi, a începe, a sosi, a veni. Pornește la drum cum se lasă dimineața. 11 refl. (în opoz. cu „a răsări”; despre aștri) a apune, a asfinți, a coborî, a dispărea, a pieri, a se pleca, <livr.> a declina, <astăzi rar> a scoborî, <rar> a scădea, <înv. și pop.> a se lua, <pop.> a scăpăta, a sfinți2, <înv.> a se lipsi, <fig.> a cădea, a se culca, a se înclina, a se scufunda. Soarele se lasă în spatele dealului. 12 refl. (despre obraji, sâni etc.) <fig.; pop. și fam.> a se fleșcăi. Îmbătrânind, obrajii i s-au lăsat. 13 refl. (despre mustață) a se pleoști. Mustața i s-a lăsat. 14 refl. (despre obiecte, preparate culinare etc.) a se pleoști, a se turti. Arcurile patului s-au lăsat. Cozonacii s-au lăsat din cauza deschiderii repetate a cuptorului. 15 refl. (despre păr, barbă) a atârna, <fig.> a se prelinge. Pletele i se lasă pe umeri. 16 refl. (pop. și fam.; despre ființe; cu determ. care indică locul, poziția etc.) v. Așeza. Sta. Ședea. III fig. 1 refl. <fig.> a se așterne, a se întrona. După miezul nopții, în casă se lasă liniștea. 2 refl. (mai ales despre fenomene atmosferice, meteorologice) <fig.> a se pune. S-a lăsat o iarnă grea. 3 tr. (compl. indică elevi, studenți, candidați la un concurs etc.) a respinge, <fig.> a pica2, a trânti, <fig.; fam.> a buși. În această sesiune profesorii au lăsat mulți studenți la examene. 4 refl. (despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „pe”) a se baza, a se bizui, a conta, a se încrede, a se sprijini. În tot ce face se lasă pe părinți. Se lasă pe ajutorul lor.
- sursa: DGS (2013)
- adăugată de Sorin Herciu
- acțiuni
Dionysus, în mitologia greacă, zeul vinului și al viței de vie, denumit (la romani) și Bacchus. Era de asemenea poreclit Bromius, Liber, Lyaeus etc. Dionysus era una dintre cele mai importante divinități cunoscute în vechime și al cărei cult era răspîndit în întreaga lume. El era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui Cadmus și a Harmoniei. Făcea deci parte din cea de-a doua generație de olimpieni. Se spunea că, îndemnată de Hera, Semele l-a rugat pe Zeus să i se arate în toată forța și splendoarea sa zeiască. Zeus îi împlinește ruga: el i se înfățișează ca un nor de foc. Neputînd suporta însă strălucirea acestei priveliști, Semele cade fulgerată și naște, înainte de vreme. Zeus ia copilul și-l adăpostește în propria lui coapsă de unde, la termenul stabilit, se naște viu și nevătămat Dionysus. (De aceea se spunea că Dionysus era zeul „care s-a născut de două ori”). Ca să-și pună la adăpost copilul de gelozia Herei, Zeus îl încredințează regelui Athamas și soției acestuia, Ino, ca să-l crească. În casa lor Dionysus trăiește travestit în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut. Hera îi dă totuși de urmă și, drept răzbunare, le ia mințile lui Ino și lui Athamas. Atunci Zeus îl trimite pr Dionysus departe, la Nysa, și-l dă în grija nimfelor de acolo ca să-l crească (v. și Hyades). Cînd s-a făcut mare, Dionysus a început să cutreiere întreaga lume: Aegyptus, Syria, Phrygia, Thracia și, în sfîrșit, India, răspîndind peste tot în drum cultul lui. Pe cei care i-au stat împotrivă i-a pedepsit aspru, fie luîndu-le mințile (ca, de pildă, regelui Lycurgus, lui Pentheus, Agave etc.), fie metamorfozîndu-i în rechini (ca, de exemplu, pe pirații care voiau să-l vîndă ca sclav în drum spre Naxos). În sfîrșit, Dionysus a coborît în Infern ca să caute acolo umbra mamei lui și să-i redea viața. Hades s-a învoit să i-o dea și Dionysus a dus-o pe Semele cu sine în Olympus. El a mai participat la lupta zeilor cu giganții și se spunea că l-ar fi ucis pe Eurytus cu o lovitură de tirs. Este de asemenea cunoscut episodul dragostei dintre Ariadne și zeu, după ce aceasta fusese părăsită de către Theseus (v. și Ariadne). Cultul lui Dionysus era răspîndit în întreaga lume veche. La serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) participa toată lumea dar, mai ales, femeile. Atunci zeul era sărbătorit în cîntece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Dionysus era închipuit însoțit de un cortegiu alcătuit din bacchante, sileni, satiri etc. Misterele lui Dionysus s-au celebrat în Italia pînă tîrziu în epoca imperială.
- sursa: Mitologic (1969)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
REZERVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de bioxid de carbon care se degajează din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ◊ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nici o garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ◊ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de IoanSoleriu
- acțiuni
REZERVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor situații neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nicio sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de dioxid de carbon care se degajă din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ◊ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nicio garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ◊ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PATĂ, pete, s. f. 1. Semn, urmă lăsată pe un corp de o materie de altă culoare, de un corp gras, de murdărie etc. Pleacă iar, lăsînd în urmă Pete negre pe zăpadă. TOPÎRCEANU, B. 72. Picuri mari de ploaie cădeau necontenit și tot ce era alb purta acum o pată. ANGHEL, PR. 94. ◊ Fig. Decît în cartea țării să las o neagră pată. Mai bine cu-al meu sînge s-o văd azi inundată. ALECSANDRI, T. II 178. Alexandru Lăpușneanul... lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei. NEGRUZZI, S. I 165. ♦ Porțiune, petec diferit colorat pe un fond omogen. Nava se depărta făcîndu-se din ce în ce mai mică, o umbră... o pată... un punct... nimic. BART, E. 237. Nici o pată de nor nu plutea peste seninul albastru și limpede. HOGAȘ, M. N. 170. E a doua zi de sfîntul Gheorghe. Ceru-i fără pată cît de slabă în tot largu-i, de jur împrejur. CARAGIALE, O. I 368. ◊ (Poetic) Mestecenii și cireșii însemnau pe luncă pete de aur vechi și de aramă. SADOVEANU, F. J. 364. Spre miazăzi, dincolo de Valea Zăbalii, cad pete de soare pe munții Vrancii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 94. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau păsărilor unde părul sau penele sînt de altă culoare. Graurii noștri cu penele negricioase și presărate cu pete albe sau sure... trăiesc în Europa – din fundul Șvediei pînă în insula Malta – și chiar în Africa. ODOBESCU, S. III 31. ♦ Părticică a pielii corpului divers colorată. Pe obraz avea pete vinete care se cojeau. DUMITRIU, N. 27. El văzu că pe obrazul lui din stînga sînt niște pete negre. ISPIRESCU, L. 377. 3. (Mai ales la pl.) Porțiune întunecată care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe suprafața soarelui, uneori și a lunii sau a altui corp ceresc. Vezi tu colo, în lună, niște pete? – Le văd. CREANGĂ, O. A. 156. Eu sînt de cînd pe mîndrul soare Nu erau pete arzătoare, De cînd un purice ușor Purta potcoavă la picior. ALECSANDRI, T. I 392. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în soare = a vedea cu orice preț defecte acolo unde nu sînt; a căuta nod în papură. Iar cine caută pete, le găsește chiar în soare. HASDEU, R. V. 133. M-am tot oprit, cum vezi, dinaintea temerii de a nu intra în gura lumii, care găsește pete chiar în soare. GHICA, S. 293. 4. Fig. Defect moral, faptă care știrbește onoarea, reputația cuiva; rușine, stigmat. Despre sora aceasta coanei Leanca nu-i venea la îndemînă să vorbească... fiindcă aruncase o pată asupra familiei. PAS, Z. I 183. Vor căta vieții tale Să găsească pete multe. EMINESCU, O. I 134. ◊ Loc. adj. Fără (de) pată = curat, nepătat, nevinovat, neprihănit; cast.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*rezérvă f., pl. e (fr. réserve, it. riserva; rus. rezérv). Arm. Acea parte a armateĭ care se compune din oamenĭ cam de 30-40 de anĭ și care nu e chemată de cît la războĭ saŭ alt caz grav. Acea parte din trupe care e lăsată maĭ în urmă ca să fie odihnită și gata de atac atuncĭ cînd cele-lalte trupe vor avea nevoĭe de ajutor. Ofițer în rezervă, ofițer care se face din absolvențiĭ cursuluĭ superior al școalelor secundare după ce a făcut un an stagiu de soldat, a trecut un examin de plotonier și a fost înaintat în fine sublocotenent. Eĭ există numaĭ în trupele de uscat și înaintează în timp de pace numaĭ pînă la gradu de maĭor depunînd în acest caz alt examin. Se maĭ numesc „ofițerĭ în rezervă” și ofițeriĭ retrașĭ din activitate, dar ținuțĭ încă la dispozițiunea armateĭ. Aceștĭa există și în marină și pot avea orĭ-ce grad. Pin ext. Parte cruțată din alta maĭ mare (cum ar fi o parte din copaciĭ uneĭ pădurĭ tăĭate, o parte dintr’o sumă destinată altĭ scop ș. a.). Rezerve nutritive saŭ alimentare, parte din mîncare prefăcută în corp și ascunsă pin țesuturĭ p. a servi la nevoĭe (în timp de foame îndelungată). Jur. Rezervă legală, acea parte din moștenire de care testatoru nu poate dispune liber, ci trebuĭe s’o lase copiilor saŭ altor moștenitorĭ legitimĭ. V. cotitate). Fig. Restricțiune: amiciția nu admite rezervă. Cumpătare, măsură: a vorbi cu rezervă. Rezervă mentală, V. restricțiune. A face rezerve, a nu admite în întregime un act orĭ o ideĭe: fac rezerve în privința celor afirmate de el. Fără rezervă, fără excepțiune, în total: a admite fără rezervă. Supt rezervă, cu excepțiune, lăsînd loc p. vre-o excepțiune: a da o știre supt rezervă.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice care impresionează ochiul omenesc, fiind emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente. În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. GÎRLEANU, L. 16. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Fig. Nu o să ne învrednicim să vedem o rază de lumină care să ne îndrepteze spre obșteasca fericire? GOLESCU, Î. 180. ♦ Prezența radiațiilor care impresionează ochiul. Ziua e tot mai caldă și în văzduhul senin e lumină mare și limpede. SADOVEANU, O. VI 233. În tot satul, numai la casa lui Moș Gheorghe se vede lumină. SP. POPESCU, M. G. 23. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd timpul) Lumina dimineții. ▭ Abia începeau să se distingă lucrurile din casă, la lumina slabă a zorilor. BUJOR, S. 109. ◊ Fig. Camera tăcută, solemnă se umplu deodată de lumina și voioșia sănătoasă a tinereții. BART, E. 174. ◊ Lumină electrică v. electric. An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. ◊ Loc. adv. Pe lumină = în timpul zilei, după ce s-a luminat de ziuă sau înainte de a se însera. M-am trezit pe lumină. ◊ Loc. prep. (Urmat de o determinare în genitiv) În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... În lumina materialismului dialectic, problemele teoretice științifice capătă un aspect concret și clar. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 10/2. (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu mijloacele..., cu ajutorul... Arată-ne, la lumina talentului tău, durerile și aspirațiile societății noastre de azi. VLAHUȚĂ, O. A. 452. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului. Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei. Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei. EMINESCU, O. I 115; b) fig. a se naște. Creangă a văzut lumina zilei la Humulești. (Rar) La lumina mare = fățiș, în mod deschis, în văzul tuturor. A luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, contra despotismului. GHICA, S. A. 135. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere. Paserile își văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăși la lumină și liniștea și pacea se lasă peste curtea mea. GÎRLEANU, L. 11. El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși la liman. O, minune! Iată-ne, iată, C-am ieșit iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 438; b) a ieși la iveală, a deveni evident. Adevărul a ieșit la lumină; c) (învechit; despre tipărituri) a se publica, a deveni cunoscut publicului. Poeziile ei... vor ieși la lumină, căci am gînd să le tipăresc. NEGRUZZI, S. I 76. A scoate (pe cineva) la lumină = a scăpa de primejdii, a scoate dintr-o încurcătură. O, tu zînă adorată, Scoate-ne iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 421. A pune (ceva) în lumină = a scoate ceva în evidență, a atrage atenția asupra...; a sublinia. A pune (ceva) într-o lumină frumoasă (sau zdrobitoare, urîtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. A da lumină = a lumina. (Fig.) Apari să dai lumină arcatelor ferești, Să văz în templu-i zîna cu farmece cerești. EMINESCU, O. IV 430. A da la lumină v. da (I 11). A vedea lumina tiparului = a fi publicat, a fi tipărit. Limpede ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire, înseninare. Îi trecu repede peste față o lumină, ca și cum îi venise un gînd neașteptat. V. ROM. noiembrie 1953, 125. N-are nici o lumină pe față tata. STANCU, D. 141. În ochii lui adînci plutea iarăși o lumină cumplită. SADOVEANU, O. I 432. 2. Izvor sau sursă de lumină (I 1). Nici o lumină nu se zărea la fereastră. BUJOR, S. 106. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie. CARAGIALE, O. III 80. Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri. EMINESCU, O. I 225. ♦ (Popular) Lumînare. Se apropie de un paltin frumos, înalt și drept ca lumina. MARIAN, O. II 159. Fă-mă lumină de ceară Și mă pune subsuară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ (Mai ales la pl., astăzi numai familiar) Unitate de măsură pentru fluxul luminos. Un bec de o sută de lumini înlocuise vechea lampă cu petrol. MIHALE, O. 401. 3. (Adesea determinat prin «ochilor») Pupilă. Avea ochi albaștri. Dacă-i priveai mai cu luare-aminte, vedeai lucind în jurul luminilor niște raze dese, aurii. GALAN, Z. R. 44. Ochii, cu luminile mărite, negre, luceau ațintiți, plini de gînduri. SADOVEANU, O. IV 66. Mă privi o clipă, cu zîmbetul pe față, drept în luminile ochilor. HOGAȘ, M. N. 21. ◊ (Poetic; ca termen de comparație, ca simbol pentru tot ce-i poate fi omului mai drag, mai de preț) Binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri, a păzi cu cea mai mare atenție. Ei aveau numai o fată și o păzeau ca lumina ochilor. ISPIRESCU, L. 120. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească, ceea ce o ajută să priceapă limpede și adînc; învățătură, înțelepciune, cultură, educație. Școala dă lumină poporului. Fără lumina cărții nu se poate ieși din întuneric. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a explica, a clarifica o problemă. Victoriile în munca pașnică, înregistrate în țările de democrație populară, aruncă o lumină puternică asupra situației jalnice din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2371. A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a i se lămuri cuiva ceva, a pricepe, a înțelege. În capul lui Rață se făcu lumină... Știu totul, totul cum s-a petrecut. SAHIA, N. 77. A face apel (sau a apela) la luminile (cuiva) = a cere părerea unei persoane competente în materie. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Învechit; de obicei urmat de «apei», «cîmpului», «de apă» etc.) Suprafață. Locul ales e o mlaștină cu stuf și cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă. ODOBESCU, S. III 109. Urmînd a se împărți lumina cîmpului în trei părți... s-au scos pădurea 4105 pogoane 525 stînjeni. I. IONESCU, M. 650. [Orașul] este zidit pe o movilă... avînd nălțime peste 50 st, socotindu-să din lumina apii pînă în cel mai nalt loc al orașului. GOLESCU, Î. 169. 2. Gura scocului, stăvilarul morii. Apa cădea la moară de la înălțime de aproape doi stîngeni: prea era ridicată lumina morii. SLAVICI, V. P. 35. – Pl. și: (învechit) lumine (EMINESCU, O. IV 28).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LUMINAT2, -Ă, luminați, -te, adj. I. 1. Care primește lumină, pe care cade lumina, plin de lumină. Cameră luminată. ▭ Dasupra pimniței, un ceardac cu geamlîcul luminat. DELAVRANCEA, H. T. 279. Un zgomot lung se-nalță din culmea luminată. ALECSANDRI, P. A. 139. Seara nu poate fi mai multă frumusețe și mulțumire decît a merge cinevași a-și petrece ceasurile într-acea luminată grădină cu mulțimea oamenilor. GOLESCU, Î. 66. 2. Care răspîndește lumină; luminos, strălucitor. Vezi o masă mare-ntinsă, cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I 85. II. Fig. 1. (Despre oameni sau despre mintea lor) Care are posibilitatea de a înțelege, de a discerne, de a judeca limpede; plin de înțelepciune; cu educație multilaterală, instruit, cultivat. Poți fi stăpîn pe pașii tăi... liber... dacă mintea nu ți-i luminată? CAMILAR, TEM. 83. Ah! domni! alegeți oameni cu care guvernați. Din oameni cu virtute, din oameni luminați. BOLINTINEANU, O. 169. Poporul nostru nu e destul de luminat cu învățătura, dar tocmai pentru aceasta are trebuință de instituții libere ca să se poată lumina, căci supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ (Mai ales despre personalități din trecut și despre manifestări ale lor) Cu idei avansate, umanitare, cu preocupare pentru progres; progresist. Poporul și cu toți acei oameni luminați și filantropi, care iau parte la suferințele lui, erau plini de nădejde în acea reformă. BĂLCESCU, O. I 143. 2. Lămurit (asupra unei probleme), edificat. Ahile, luminat, aruncă mucul de țigară și o luă la fugă. BART, E. 343. 3. (Despre față, ochi etc.) Care exprimă mulțumire, bucurie, fericire; strălucitor. Bun! spune Moș Gheorghe cu ochii luminați, bun! sîntem numai de-ai noștri, tot unul și unul! SP. POPESCU, M. G. 30. ◊ Expr. Luminat la față = cu o față care exprimă mulțumire, bucurie. Ptiu, drace! zise Nechifor Căliman, luminat la față de înțelegere. SADOVEANU, F. J. 92. 4. (Învechit, azi mai ales în basme) Epitet care însoțește uneori titlul unui demnitar, al unui cap încoronat etc. V. înălțat, mărit. Prea luminate și prea milostive pan voievoade! SADOVEANU, O. VII 75. Luminate crăișor, miluiește baba cu ceva. CREANGĂ, P. 191. Iată împăratul, Iată luminatul Cu Sînziana, Mîndra Cosinzeana. ALECSANDRI, T. I 413.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
cer3 sn [At: COD. VOR. 135/10 / V: ~iu / Pl: ~uri / E: lat calum] 1 (Ast) Spațiu infinit în care se mișcă toate astrele Si: univers. 2 (Pex) Toate corpurile cerești din spațiu Cf lume. 3 (Pex) Imagine a cerului (1) oglindită în apă. 4 Parte din spațiu care pare a forma o boltă emisferică circumscrisă de orizont deasupra pământului Și firmament, tărie. 5 (Pex) Ceea ce cuprinde cerul (4). 6 (Prc) Atmosferă. 7 (Prc) Parte a cerului (1) aflată deasupra capului privitorului. 8 (Îlav) Sub ~ Pe pământ. 9 (Îlav) Sub ~ul liber Fără nici un adăpost. 10 (Îlav) Până-i ~ul Cât lumea. 11 (Îal; după negație) Niciodată. 12-13 (Îe) A răscoli ~ul și pământul A face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). 14-15 (Îe) (Departe) ca ~ul de pământ (sau ca de la ~ la pământ) E o mare (distanță sau) diferență între două obiecte. 16 (Îs) Înălțimea (sau înaltul, ori slava) ~ului Cea mai mare înălțime a acestui spațiu. 17 (Îlav) Cu o falcă-n ~ și cu una în pământ Cu furie. 18 (Îal) Gata să distrugă totul în cale. 19 (Îlav) Nu se face gaură (sau bortă) în ~Nu-i nimic. 20 (Îal) Nu trebuie să se dea importanță faptului. 21-22 (Îe) A cădea (sau a pica) ~ul pe cineva A fi foarte surprins (de un mare necaz). 23 (Îae) A fi surprins într-o postură dezonorantă. 24 (Îe) A pica din ~ A sosi pe neașteptate în mod fericit. 25 (Îae) A nu fi la curent cu datele situației în care a nimerit. 26 (Îe) Nu pică din ~ Nu vine de-a gata. 27 (Îe) A privi la ~ A fi mândru. 28 (Îlav) Când s-a lipi ~ul de pământ Niciodată. 29 (Îe) A făgădui cuiva ~ul și pământul A promite lucruri nerealizabile. 30 (Îs) Bolta ~ului Firmament. 31 (Îs) Păsările ~ului Păsări zburătoare. 32 (Îs) Brâul (sau cununa) ~ului Curcubeu. 33 (Îlav) La poalele ~ului Departe. 34 (Îal) La capătul lumii. 35 (Îs) Toartele (torțile) ~ului Margini aparente ale cerului. 36 (Îs) Inima ~ului Centru al bolții cerești. 37 (Îs) Crângul (sau brâul luminos al) ~ului Calea lactee. 38 (Ant; pan; îs) ~ul gurii Palat al gurii. 39 (Buc; îs) ~ul strungei Prăjină înfiptă de-a lungul strungăi, cu care sunt întărite spătarele. 40 (Pex) Acoperământ deasupra patului, unui tron etc. Si: baldachin, uranisc. 41 Regiune superioară a pământului considerată de oameni ca lăcașul divinității. 42-43 (Îe; îlav) (A se ruga de cineva) cu ~ul și cu pământul (A se ruga) cu cea mai mare stăruință. 44-45 (Pex) (Putere a lui) Dumnezeu. 46 (Spc) Lăcaș al celor fericiți după moarte Si: eden, paradis, rai. 47-48 (Pex) Fericire (după moarte). 49 (Îs) Împărăția ~ului (sau ~urilor) Cer (45). 50 (Îe) A se crede în al șaptelea (sau al nouălea) ~ A fi extrem de fericit. 51 (Îe) A ridica pe cineva în slava ~ului sau a înălța pe cineva (până) la~ A lăuda pe cineva foarte mult. 52 (Îe) Știe și toaca-n ~ Știe tot. 53 (Îe) Se crede căzut (cu hârzobul) din ~ E foarte încrezut.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membri: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M’Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
URANUS, planetă a sistemului nostru solar. Strălucirea ei pe cer se află la limita vizibilității cu ochiul liber. Diametrul: 51.120 km. A șaptea planetă de la Soare, situată la o depărtare de c. 2.870 mil. km. Revoluție: c. 84 ani. Rotația: 17 ore și 54 minute. Magnitudine aparentă: 5,7. Atmosferă de hidrogen(82,5%), heliu și metan; norii de metan absorb radiația roșie, dând planetei un aspect albăstrui; se consideră că temperatura medie a suprafeței este de -215°C. Are 21 de sateliți (10 fiind descoperiți de sonda „Voyager”) și 11 inele, situate la o distanță între 40.000 și 55.000 km de planetă. A fost descoperită de W. Herschel (în 1781). și a fost botezată cu numele zeului grec al cerului. La suprafață este fluidă iar interiorul este format din metan înghețat. Axa ei de rotație este paralelă cu planul orbitei (caz unic în sistemul planetar). Are un câmp magnetic foarte puternic. Survolată și fotografiată de sonda „Voyager” 2 în 1986.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
scútur, a -á v. tr. (lat. *ex-cútulo, cŭtuláre, d. ex-cútere, a scutura; it. [Neap.] scotolare. V. scot). Zgîlțîĭ, agit, clatin de multe orĭ ca să cadă poamele [din pom], ca să ĭasă colbu [din haĭne, din mobile ș.a.]: a-țĭ scutura sumanu de colb și pale. înlătur agitînd: a scutura colbu din haĭne, vîntu scutură frunzele. Fig. Iron. Bat, zgîlțîĭ: politia l-a scuturat rău pe hoț. Vechĭ (ca lat. dis-cŭtére). A discuta: a scutura o voroavă (Cant.) V. refl. Mă zgîlțîĭ, mă clatin de multe orĭ: se scutură salcîmiĭ de toamnă și de vînt (Emin.), cinele se scutură de apă. Fig. Mă oțărăsc, mă înfior, arăt neplăcere: s’a scuturat cînd a auzit că trebuĭe să plece. Mă lepăd, reneg: el se scutură de voĭ. V. intr. Scutur de colb, curăț camerele: a scutura pin casă. A scutura jugu, a te libera de tiranie. A scutura cojocu cuĭva, a-l bate, a-l lovĭ. A scutura din cap, a clătina capu cu neîncredere saŭ cu opunere. A te scutura undeva (pin aluz. la cine orĭ alt animal cînd ĭese pe mal și se scutură de apă), sosesc (Iron.): toțĭ se scutură aicea și formează patrioțiĭ (Em.). Ce-a’nflorit sá scuturat, ce-a fost verde sá uscat, pasiunea s’a stins.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PUTREGAI, putregaiuri, s. n. 1. Lemn sau plantă putredă, p. ext. (la sg. cu sens colectiv) masă de materie vegetală descompusă, putredă. Ne așezăm la puțină hodină pe-un brad bătrîn, căzut, în putregaiul căruia lucrează neîntrerupt, aprig și nesimțit gîngăniile mărunte ale pămîntului. SADOVEANU, O. VIII 242. Numai ferigele ude, Putregaiul și bureții Își trimet miresme crude În desimea groasă-a ceții. TOPÎRCEANU, P. 131. Cucușor, pasăre sură... Mă mier iarna ce mînînci? – Mînînc putregai de tei, Să cînt codrului temei, Mînînc putregai de fag, Să cînt dorului cu drag. SEVASTOS, C. 203. ♦ Fig. Corupție, josnicie. Aci lanțuri d-aramă înjugă conștiința, Colo pulbere – d-aur ascunde putregai. ODOBESCU, S. I 28. ♦ Termen de batjocură dat unui bătrîn neputincios. Și el umblă după-nsurat?... putregaiu dracului. ALECSANDRI, T. 632. 2. Fig. (Cu sens colectiv) Tot ce e rău și vătămător societății; drojdie a unui sistem social, ideologic. Numai o știință legată de popor... poate fi cu desăvîrșire liberă de influența putregaiului ideologic burghez. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 7/2. – Variantă: (regional) putrigai (SLAVICI, N. II 123, HODOȘ, P. P. 187) s. n.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ocol sn [At: (a. 1624) IORGA, S. D. XI, 49 / Pl: (1-6,13-16,18-19, 24-27) ~oale, (7-12, 17, 21-23, 28-30) ~uri / E: vsl околъ, rs околъ] 1 (Înv) Linie care delimitează un spațiu. 2 (Pex) Spațiu delimitat Si: cuprins. 3 (Înv) Perimetru. 4 (Înv) Cerc. 5 (Nob) Spațiu liber. 6 (Înv) Anturaj. 7 (Înv) Gard, șanț sau zid de întărire împrejurul unui loc Si: împrejmuire, îngrăditură. 8 (Pex) Loc îngrădit cu gard viu. 9 (Înv) Loc îngrădit lângă casă sau în câmp unde se țin vitele, oile, porcii etc. 10 (Pex) Loc unde se ține târgul de vite. 11 (Reg) Colț din grădină îngrădit care servește la păstrarea nutrețului. 12 (Trs) Curte. 13-15 (Înv) Unitate (administrativă) (judiciară și) agricolă) subordonată de județ, de ținut sau de stat. 16 Instituție care conducea o astfel de unitate. 17 Sediu al acestei instituții. 18 (Îs) ~ silvic Unitate silvică administrativă, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, refacere, ocrotire și pază a pădurilor, de valorificare a vânatului și a peștelui din apele de munte. 19 (Pop; lpl) Cerc de fier sau de lemn așezat în jurul pietrei morii, care împiedică făina să cadă pe alături Si: veșcă. 20 (Reg) Amestec din făină de grâu și de porumb, care se depune între piatra morii și veșcă în timpul măcinatului și care servește ca hrană pentru animale. 21 (Reg; art.) Constelație din emisfera boreală, situată în apropiere de constelația gemenilor Si: vizitiul. 22 Mișcare în jurul unui punct fix sau a unui anumit loc. 23 Deplasare în spațiu care nu urmează calea directă Si: circuit, înconjur, ocolire. 24 (Îla) De ~ Indirect. 25 (Îlv) A da (cuiva sau la ceva) ~ sau ~oale A înconjura. 26 (Îal) A se învârti în preajma cuiva sau a ceva Si: a da târcoale. 27 (Pop; îe) A da ~ cu ochii A privi de jur-împrejur. 28 (Pop; îe) A da ~ țării (țărilor sau pământului) A merge foarte mult. 29 (Fig) Digresiune. 30 (Îlav) Fără ~ (sau ~uri) Fără menajamente Si: direct. 31 Cotitură.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CAP1 (pl. capete) sn. 1 🫀 Partea superioară a corpului omului în care se află creierii și principalele organe ale simțurilor (🖼 817): îl doare ~ul; a-și lua căciala din ~; a-și smulge părul din ~; a-și pune mîinile în ~; a da din ~; a-i fi drag ca ochii din ~; din ~ pînă ’n picioare, din creștet pînă ’n tălpi, de sus pînă jos, desăvirșit: Natalia mea ... este muzicantă din ~ pînă’n picioare NEGR. ¶ 2 De asemenea, despre partea anterioară a corpului animalelor: ~ de cal; familiar ~ de bou, om prost ¶ 3 pr. anal. Vîrf, creștet: Buba ~ nu face, pînă nu se coace PANN. ¶ 4 Fig. Minte, deșteptăciune. pricepere: are ~ bun: om cu ~, fără ~; ~ sec, prost, nepriceput: nu se mai învață minte, ~ete seci ce sînt DLVR.; e greu de ~; ușor de ~; mai cu ~, mai priceput, mai deștept; a(-și) băga în ~ 👉 BATE I. 1; a(-și) bate ~ul, a-și sparge ~ul BATE I. 10; a deschide ~ul cuiva, a-I face să priceapă; a-i intra în ~, a pricepe; a-și închipui; a (nu)-l tăia sau a (nu)-l duce ~ul, a (nu) se pricepe: apoi de, cocoane, ~ul meu nu mă duce așa departe ISP.; a-și pierde ~ul, a se zăpăci; ajuns de ~ 👉 AJUNS I. 4 ¶ 5 Fig. Viață: nu-ți pune ~ul în primejdie CRG.; a-și pune ~ul, a-și răpune viața; pr. exag. a se prinde, a pune rămășag pe viața lui; a-și risca viața, a-și pune viața în primejdie; proverb: a-și pune ~ul sănătos subt evanghelie, a se băga de bună voie în belea, într’o situațiune neplăcută; vai de ~ul lui, vai de viața lui, nu e de invidiat; o jur pe ~ul meu; a mînca ~ul cuiva, a-l prăpădi, a-l face să-și piarză viața ¶ 6 Fig. Partea de sus. partea superioară, partea dinainte a unui lucru, frunte: în ~ul mesei (în opoz. cu coada mesei), în ~ul bucatelor, în locul de cinste; în ~ul regimentului ¶ 7 Fig. Capăt, margine, căpătîiul de sus sau de jos: cum mă vede, se dă jos în ~ul scării I. -GH.; satul era înghițit, ca într’un fum spulberat, aci către un ~ al satului, aci către ceilalt DLVR.; ~ul podului; Fig.: din ~ul locului, de la început ¶ 8 Fig. Început: judecata Patriarhului iaste începătură și ~ tuturor judecăților bisericești PRV. -MB.; îți sporesc simbria la fie-care ~ de an S. -ALD.; de (la) un ~ vreme, de la o vreme încoace; stai s’o iau de la {~CAR.; pop.: ~ de post PAMF.} ¶ 9 Fig. Toiu, miez: lelea Nastasia rămăsese de bărbat, cu cinci copii, în ~ de iarnă {~RET.; ~ de noapte 👉 21 ¶ 10 Fig. Bucată, căpătîiu, capăt; sfîrșit: un ~ de ață; a o scoate la ~, a o scoate la căpătîiu; a-i da de ~, a da gata; a prăpădi: leul ... le-a făcut sfîrșitul, adică le-a dat de ~ ȚICH. ¶ 11 Fig. Persoană, individ: un ~ încoronat; am plătit cîte un leu de ~ (=de fie-care); dare pe ~, impozit personal; pop.: un ~ de om, un om; deasemenea despre animale, unitatea unui număr colectiv, bucată: ne-o perit vre-o zece capete de vită ALECS. ¶ 12 Fig. (pl. capi, ‡ capete) Căpetenie, șef; om (mai) de frunte: ~ul Statului: ~ul familiei; de vor fi unii dentrînșii mai ~ete, cum s’are zice ispravnici PRV. -MB.; Fig.: a ajuns coada ~, a ajuns cel din urmă, cel mai prost, să fie în fruntea celorlalți; -Fig. Cap de operă 👉 CAPODOPERĂ ¶ 13 Chip, mijloc, putință: Dac’am prins de-a o iubi, N’a fost ~ a o urî IK. -BRS.; nime n’are ~ să se odihnească în casa asta, de răul vostru CRG. ¶ 14 ‡ Paragraf, articol, capitol; ⚖️ titlu, punct: ~ de acuzare ¶ 15 ⚚ Capital: asigurîndu-le plata integrală, capete și dobînzi, cînd se vor vinde proprietățile I. -GH.; Fig. a-și scoate din capete, a se despăgubi, a-și scoate din pagubă ¶ 16 💫 ~DE-BOU, constelația Taurului ¶ 17 🌿 CAP-DE-COCOȘ = DULCIȘOR; -CAPUL-ARICIULUI = BUZDUGAN 4; – CAPUL-CĂLUGĂRULUI, plantă ierboasă, cu flori galbene (Leontodon autumnalis) (🖼 818) ; -CAPUL-ȘARPELUI, plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); – CAPUL-VIPEREI = IARBA-ȘARPELUI1 ¶ 18 🐙 CAP-DE-MORT, CAP-DE-MOARTE, CAPUL-MORȚILOR, CAPUL-LUI-ADAM, insectă numită mai adesea „strigă” 👉 STRIGĂ; – CAPUL-CERBULUI – RĂDAȘCĂ ¶ 19 CAPU-’NTOARCE sm. PĂC. 🐦 = CAPÎN-TORTURĂ ¶ 20 proverb (Nici) în ruptul ~ului, odată cu ~ul, pentru nimic în lume, nici mort, cu nici un preț: zicea că odată cu ~ul nu putea el crede una ca asta ISP.; cu ~ul amînă 👉 AMÎNĂ; om numai cu ~ul, singur pe lume (fără familie); fără nici o stare; singur cu ~ul (său), singur-singurel, fără nimeni; a se bate cu ~ul de pereți (sau de toți pereții) 👉 PERETE; a da cu ~ul de pragul de sus 👉 PRAG; a umbla cu ~ul între urechi 👉 URECHE; ori cu ~ul de piatră, ori cu piatra de ~, tot una e, cel sărac, cel mai slab, e totdeauna fără noroc; nevoie de ~ 👉 NEVOIE; a-i fi de ~, a-i fi spre pierzarea capului, mai ales în blesteme: fi-le-ar de ~: de (sau din) ~ul meu, tău, său, independent, liber; din propria inițiativă, nesilit de nimeni: am rămas liberă, de ~ul meu ALECS.; spune drept, tu ai făcut-o din ~ul tău ? VLAH.; a-și face de ~ , a) a face tot ce-i place, b) a face fapte care-l duc spre pierzare; a sta, a se ținea de ~ul cuiva, a nu-i da pace, îmboldindu-l cu rugăminți; în ~ pînă la unul, deplin, tocmai: peste un an de zile în ~ , are să-l ia de bărbat CAR.; cu noaptea în ~, pe cînd e încă noapte întunecoasă; în ~ de noapte, în ~ul nopții, în miez de noapte, în toiul nopții: nu mă alunga de la casă în ~ de noapte RET.; cît păr în ~, mulțime nenumărată; a-și lua lumea în ~, a fugi fără să știe unde, încotro îl vor duce ochii; a se sparge în ~ul cuiva, a cădea asupră-i consecințele, urmările unei fapte săvîrșite de altul; a pune ~ul, a ațipi, a trage un puiu de somn; a se pune pe ~ul cuiva, a stărui mult pe lîngă cineva, a nu-i da pace; a sta, a ședea pe ~ul cuiva, a nu se deslipi de cineva, aducîndu-i supărare; pe ~ete, a) pe întrecute, care mai de care; b) ca nebunii: a (se) da peste ~, a) a (se) răsturna, a (se) rostogoli, a (se) prăvăli; b) a întrebuința toate mijloacele, a se face luntre și punte, a face tot ce e cu putință; a da paharul peste ~, a-i deșerta: a da ochii peste ~, a muri; a nu avea nici ~ nici coadă, a nu avea niciun înțeles, nici un rost; a nu avea unde să-și plece ~ul, a nu avea nici un căpătliu, a nu avea unde să șază sau să doarmă, a nu avea nimic; a nu avea ce-și face capului, a nu avea încotro, a nu putea face altfel, a fi silit să facă cum i se impune; a nu ști ce să-și facă capului, a fi în mare încurcătură, a nu ști ce să facă ca s’o scoată la capăt; a-și scoate capul în lume, a se arăta, a ieși între oameni; nu-i un ~ de lume, nu e cine știe ce lucru mare: nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un ~ de lume, va trece și ea RET.; a-și lua lumea în ~, a pleca în lume, a porni în lumea largă; a nu-și vedea ~ul (de trebi), a avea mult de lucru: Ce-i ea, copil? Nu-și vede ~ul de supărări, de griji, de casă VLAH.; ~ ai, minte ce-ți mai trebue?, se zice în ironie unuia care face mereu greșeli, și nu vrea să ție seamă de sfaturi; ~ul face, ~ul trage, fie-care sufere urmările greșelilor sale; ~ul plecat nu-l taie sabia, cine știe să se plece, să se umilească, scapă de primejdie; ~ul să trăească, că belele curg 👉 BELEA 1; cîte capete, atîtea și căciuli, cîți oameni, atîtea păreri; cine-și păzește limba, își păzește ~ul, cine știe să-și măsoare vorba, scapă de supărări; unde nu e ~, vai de picioare, vai de omul fără minte, vai de poporul fără buni conducători; 👉BARBĂ, PEȘTE, PICIOR [lat. caput, capĭta].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
scăpare sf [At: CORESI, EV. 4 / G-D: (rar) ~părei / Pl: ~pări / E: scăpa] 1 Ieșire sau scoatere dintr-o situație critică, primejdioasă, neplăcută Si: salvare (1), (asr) mântuință, (îvp) mântuire, (înv) scăpătură (1). 2 (Spc) Dezrobire (2). 3 (Spc) Vindecare ori îndreptare după o boală (gravă). 4 (Pan) Menținere în bună stare a ceva, prin depășirea unor condiții nefavorabile. 5 (Pan) Punere la adăpost a unui bun spre a-l feri de pierdere, degradare etc. 6 Eliberare de o obligație (după îndeplinirea ei). 7 Pierdere de sub control a cuiva care fuge, dispare. 8 (Reg; îlav) Printre ~pări Printre picături. 9 (Nav) Alunecare a ancorei. 10 (Teh) Erupție liberă a unei sonde, în condiții în care debitul ei nu mai poate fi controlat cu ajutorul instalației normale. 11 (Teh) Angajare pe o cale în pantă (în sensul văii) a unui vehicul care circulă cu o viteză ce nu mai permite oprirea vehiculului în timp oportun. 12 (Teh) Depășire de către un tren a vitezei maxime admise pe liniile cu pante mari. 13 Debarasare de cineva sau de ceva care îi produce neajunsuri, neplăceri etc. 14 (Pop; îe) A-i fi (de) a ~a ori a face ceva de-a ~pării A dori ori a face tot posibilul să scape (20) de cineva sau de ceva. 15 (Pop; îae) A face ceva în mod superficial. 16 Neputința cuiva de a se stăpâni să nu spună ceva (nepotrivit, necugetat). 17 (Spc) Neputința de a-și stăpâni defecarea sau urinarea (făcând pe sine). 18 Lăsare (fără voie) să cadă (din mână, din gură). 19 Evitare a cuiva sau a ceva ce-i este dăunător, nefavorabil, neplăcut. 20 Neputință de a sesiza, percepe, pricepe, înțelege ceva. 21 Pierdere a unei ocazii favorabile. 22 (Cu determinarea „din vedere”) Trecere cu vederea a ceva Si: omisiune, (reg) scăpău. 23 Modalitate de a scăpa (1, 20, 44) Si: scăpătură (2). 24 (Ccr) Ceea ce scapă (1, 20, 44) Si: (nob) scăpătură (3). 25 Loc unde cineva reușește să scape (1, 20, 44) Si: (nob) scăpătură (4). 26 (Reg) Loc spre care trebuie să fugă, la oină, jucătorul care a bătut mingea Si: țel.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ȘTREANG, ștreanguri, s. n. 1. Frînghie (din cînepă); (în special) funie scurtă cu care se priponesc vitele. Importul este cîteodată din grîu... pături de Brașov, cînepă melițată, ștreanguri. I. IONESCU, M. 725. 2. Funie folosită pentru a spînzura pe osîndiți. Privește! lîngă ușă călăul te pîndește Cu ștreangul și cu pala ce-n mînă-i zîngănește. ALECSANDRI, P. III 294. Căzu de trei ori robul din ștreangul infamiei. BOLLIAC, O. 202. ◊ (Sugerînd ideea de osîndă sau de moarte prin spînzurătoare) Foc, celor ce-au ucis și fură! Bogaților, plumb cald în gură! Pumnal, celor mîndriți cu rangul! Și cui își vinde țara, dați-i ștreangul! COȘBUC, P. II 266. Doi soli veniră de la-mpărăție Și aduc lui Țepeș ștreang și mazilie. BOLINTINEANU, la TDRG. Hoți buni de ștreang, la ștreanguri meniți. ALECSANDRI, T. II 136. Nu meritați a muri de sabie, ci de ștreanguri. – Spînzurați-i! NEGRUZZI, S. I 174. ♦ Loc unde este (sau urmează să fie) spînzurat cineva. La spînzurătoare!.. duceți-l la ștreang! ALECSANDRI, T. I 419. 3. (La ham) Șleau3. Desfăcînd îndemînatic ștreangurile și opritorile, i-a lăsat să meargă să-și caute singuri locurile și corlățile obișnuite. GALAN, Z. R. 228. În cele din urmă desfac ștreangurile și calul devine liber, însă nu poate să se ridice. SAHIA, U.R.S.S. 63. Of! mări frate, De ai păcate, Cu cai de poștă să te pornești... Ba nu-s proptele Nici căpițele; Ba ștreangu-i putred de ars în foc! ALECSANDRI, T. 397.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
FRONTUL SALVĂRII NAȚIONALE (F.S.N.) 1. Organism al puterii de stat constituit, la București, în 22 dec. 1989, ca urmare a evenimentelor revoluționare din 16-22 dec., având drept scop „instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român”. Hotărând dizolvarea tuturor structurilor de putere ale fostului regim dictatorial, întreaga putere de stat a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), în care au fost desemnați, provizoriu, ca membri (fără consultarea prealabilă a unora dintre aceștia) Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, László Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, căpitan Mihai Lupoi, Ion Iliescu ș.a. În teritoriu, se hotărăște constituirea de consilii județene, municipale, orășenești și comunale ale F.S.N. Platforma-program a F.S.N. cuprindea deziderate ca: abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere în luna aprilie; separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat; elaborarea unei noi Constituții; respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale; restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței ș.a. La 26 dec., a fost ales în funcția de președinte Ion Iliescu care a numit în calitate de prim-min. al României, până la Alegeri, pe Petre Roman. La începutul anului 1990, societatea românească, marcată de cele patru decenii și jumătate de dictatură comunistă, a traversat în câteva rânduri (12 ian., 23 ian., 28-29 ian., 18 febr. 1990 ș.a.) puternice crize politice, succesiunea evenimentelor devenind deosebit de rapidă și densă. La 23 ian. C. f. S. n. hotărăște participarea F.S.N. (care în febr. se constituie în partid politic) la alegeri, în contextul deținerii puterii politico-legislative, ceea ce a provocat protestul unor partide. Reprezentanții partidelor politice și cei ai C. f. S. n. cad de acord asupra constituirii Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.), format prin restructurarea C. f. S. n. și reprezentare egală, cu câte trei membri, a partidelor constituite până la acea dată (50% din totalul membrilor C.P.U.N.). 2. Partid politic creat în febr. 1990, la București, care s-a autodefinit „formațiune politică democratică, de largă cuprindere socială, ce urmărește transformarea societății românești pe baza valorilor democrației, libertății și demnității”. Președinte: Ion Iliescu (din apr. 1990; în urma alegerilor din 20 ami 1990, candidând din partea F.S.N., este ales președinte al României); Petre Roman, lider național (din mart. 1991) și președinte al F.S.N. (din apr. 1992). În condițiile existenței, în partid, a unor acute divergențe privind căile de trecere a României la economia de piață și a instituirii statului de drept, F.S.N. se scindează în partidele: Frontul Salvării Naționale (din mai 1993, Partidul Democrat-F.S.N.) și Frontul Democrat al Salvării Naționale (din iul. 1993, Partidul Democrației Sociale din România – P.D.S.R.).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
rezervă sf [At: (a. 1832) CR. 302 / S și: rese~ / Pl: ~ve / E: fr réserve] 1 Cantitate (de alimente, de obiecte, de bani etc.) pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu Si: depozit (1), rezervație (1). 2 (Îc) ~ succesorală (sau legală) Parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept moștenitorilor rezervatari. 3 (Îc) ~ de pădure Porțiune de pădure în care nu se pășunează. 4 (Îla) De ~ Destinat să înlocuiască la nevoie o piesă tehnică, un obiect, o persoană. 5 (Spt; spc; îal) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 6 (Îal) Păstrat pentru a fi întrebuințat în anumite condiții. 7 Obiecție. 8 (Îlav) În ~ La dispoziție pentru a fi utilizat la nevoie. 9 Resursă (neexploatată). 10 (Îc) ~ve interne Posibilități de creștere a capacității de producție a unei întreprinderi prin mai buna folosire a mașinilor, prin reducerea consumului de materiale, prin mai buna organizare a procesului tehnologic etc. 11 Cantitate de substanțe minerale utile, industrializabile, care se găsește în subsolul unui anumit teren. 12 Trupă neangajată în luptă, păstrată pentru intervenții neprevăzute. 13 Parte a armatei formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar și care este chemată sub arme în caz de război sau de concentrare. 14 (D. militari, în special d. ofițeri; îla) De (sau în) ~ Care nu face parte din cadrele active ale armatei. 15 Persoană (sau grup de persoane) destinată să înlocuiască pe altele în anumite condiții. 16 Cameră de spital în care este internat un bolnav sau cel mult doi. 17 Îndoială. 18 Restricție. 19 (Îlav) Fără ~ (sau ~ve) Fără reticențe. 20 (Îlav) Sub toate -vele Fără nici o garanție. 21-22 (Îljv) Cu (multă) ~ Cu îndoială. 23 (Îlpp) Sub ~va Cu condiția. 24 (Îe) A face ~ve A-și exprima îndoielile asupra justeții unei teze. 25 (Fig) Discreție (4). 26 (Pex) Răceală. 27 (Ecp; îc) -ve de stat Cantitate de bunuri materiale, dintre cele mai importante, acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute. 28 (Fin; îc) ~-aur Cantitate de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentra biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. 29 (Fin; îc) ~ lichidă Totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc. 30 (Fin; îc) ~ bugetară Parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. 31 (Fzl; îc) ~ alcalină Cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de bioxid de carbon, care se degajază din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm de carbon și la temperatura corpului. 32 (Jur) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. 33 (Fig) Prudență. 34 (Pex) Jenă.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SECRET1, secrete, s. n. 1. Ceea ce se ține ascuns, tăinuit, ceea ce nu se știe, nu se cunoaște (de nimeni). V. mister, taină. Secretul mîniei mele rămăsese ascuns. GALACTION, O. I 104. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui său... el muri... mut pînă-n ultimul moment. EMINESCU, N. 39. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Ceea ce nu trebuie spus nimănui, ceea ce nu se difuzează în public. În sat trece drept omul care știe toate secretele de la telegraf, dar e giuruit să le tacă. PĂUN-PINCIO, P. 99. Destăinuesc secrete intime de poet Ce nu sînt ale mele... ALECSANDRI, T. II 200. ◊ Secret de stat = problemă cunoscută de un număr restrîns de persoane deținînd funcții de conducere în stat și a cărei divulgare ar pune în pericol siguranța statului. Secret profesional v. profesional. 2. Sistem (ingenios) constituind cheia succesului, a reușitei într-o întreprindere, procedeu special și eficace pentru a obține ceva. Secretul, cum ți-am repetat de atîtea ori, era simplu. C. PETRESCU, C. V. 158. Secretul eroului nostru fu de o simplitate nespusă. HASDEU, I. V. 42. Eu singur știu secretul prin care într-o clipă Renumele-i de fală să cadă. ALECSANDRI, T. II 246. ♦ Metodă, formulă de lucru, de fabricație necunoscută altora. Au venit la noi să ne spioneze... Să ne smulgă secretul! BARANGA, I. 170. ♦ Truc, șmecherie. Aveam și la sigiliu un secret al meu. Puneam ceară roșie, iscăleam «Marin» și pe toată lungimea iscăliturii trăgeam vizibil o dungă. BARANGA, I. 202. 3. Ceea ce constituie condiția intimă (și greu de realizat) a unei științe, a unei arte. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. 4. (Învechit) Discreție. În politică tactul, consecvența și secretul țin întîiul loc. GHICA, A. 781. Inițiații erau formați în grupuri de cîte zece, fiecare frate cunoscînd numai pe șeful său imediat... căruia datora ascultare și supunere cu pericolul vieții și al averii, păstrînd secretul cel mai absolut. id. S. A. 148. 5. (Ieșit din uz) Celulă izolată într-o închisoare. Inspectorul trecuse pe la secție adineaori; cercetase la secret... și liberase pe cele trei femei. CARAGIALE, M. 36. ◊ Expr. A pune (sau a băga) pe cineva la secret = a închide pe cineva, a întemnița. – Pl. și: secreturi (MACEDONSKI, O. I 262, NEGRUZZI, S. II 239).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
REZERVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate (de alimente, de obiecte, de bani etc.) pusă deoparte și păstrată spre a fi întrebuințată mai tîrziu; depozit (2). Trebuie să producem atît, încît nu numai să acoperim nevoile de materii prime ale industriei, ci să creăm rezerve de stat. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 542. Nu pomenea nimic despre rezervele în monedă bună ce le avea la banca din București. REBREANU, R. II 19. ◊ (Jur.) Rezervă legală = parte din averea succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, în paguba unor anumiți moștenitori. Fond de rezervă v. fond (II 1). ◊ Loc. adj. (Despre o piesă oarecare) De rezervă = care e la fel cu piesa în funcțiune și poate fi utilizată la nevoie. Ion Ozun își cumpărase un lacăt solid și discret, cu o cheie de rezervă. C. PETRESCU, C. V. 44. ◊ Expr. Rezervă internă = posibilitate de creștere a capacității de producție a unei întreprinderi, care poate consta în mai buna așezare și folosire a mașinilor, în reducerea consumului de materiale, în mai buna organizare a procesului tehnologic etc. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile, industrializabile, care se găsește în subsolul unui anumit teren. Rezerve geologice de țiței. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. La spitalul județean... sînt într-o rezervă cu un camarad din regiment. CAMIL PETRESCU, U. N. 418. 3. Parte din armată, chemată sub arme numai în caz de război; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. După un scurt schimb de vederi între comandanții de batalioane, se găsește că e rîndul nostru să fim trecuți la rezervă. CAMIL PETRESCU, U. N. 308. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană sau grup de persoane destinat să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. Activul de partid va deveni principala rezervă de cadre pentru întărirea conducerii organizațiilor de partid, de stat, economice și obștești. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2869. ♦ (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. Față de lumea străină care îl exploata, a avut o rezervă deosebită. SADOVEANU, E. 24. Foarte lăudabil. Cu singura rezervă că eu nu sînt un oficiu de plasare. C. PETRESCU, C. V. 134. ◊ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Mușat și-a deschis inima fără rezervă și i-a spus o mulțime de lucruri. GALACTION, O. I 131. Sub toate rezervele = fără nici o garanție. Cu multă rezervă (sau cu toată rezerva) = fără siguranță, cu îndoială, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veracitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. Știrile acestea trebuiesc primite cu multă rezervă. REBREANU, R. II 225. ◊ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... Sub rezerva aprobării ulterioare. ◊ Expr. A face rezerve = a-și exprima îndoieli asupra justeții unei teze. N-am aprobat redacția răspunsului celor de la Brussa făcută de Rosetti, și deși am subscris-o, dar am spus tutulor rezervele ce fac. BĂLCESCU, la GHICA, A. 462. Făcînd rezervele noastre în privința dreptului ce voia Europa a-și însuși, adică de a interveni în organizațiunea dinăuntru a unei țări... și astăzi recunosc că bine am făcut. KOGĂLNICEANU, S. A. 204. ♦ Fig. Faptul de a fi prudent, circumspect, reținut în vorbe, acțiuni etc.; discreție; p. ext. răceală, jenă. Rezerva de la început se risipise. Toți vorbeau tare. C. PETRESCU, C. V. 297. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km2, populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LUCIU2, -IE, lucii, adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrînge razele de lumină, care strălucește; lucitor, lucios. Doinind treceau veseli flăcăii prin sat Cu luciile coase pe-un umăr robust. COȘBUC, P. II 203. Lacul dormea neted, luciu ca oglinda. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Lucii picături de smoală la pămînt cad sfîrîind. EMINESCU, O. I 50. Rîul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur. ALECSANDRI, P. A. 124. 2. Cu lustru, lustruit, p. ext. alunecos. Trecea ca un fior printr-o dungă de umbră o șopîrlă lucie; peste parcul vechi plutea o liniște mare. SADOVEANU, O. V 581. Fiind podelile tare lucii, [mărgeaua] să durigă chiar sub pat. RETEGANUL, P. V 14. Un sînge purpuriu văpsi pielea lui, lucie ca atlazul. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie totală, desăvîrșită. N-au nici de unele. Sărăcie lucie. Podul gol, staulul gol. PAS, Z. III 278. Dară ortul popii, rămîind în urma lor casa toacă și o sărăcie lucie. ISPIRESCU, L. 286. Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici pe la rai, zise Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Adverbial, rar, în expr.) Sărac luciu = sărac lipit pămîntului. L-a băgat în judecăți... și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. 3. (Despre un teren, un drum) Neted, lucios; lipsit de obstacole, liber, deschis. Trecură pe pod de gheață și găsiră cale lucie spre tîrg. SADOVEANU, B. 69. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie. ISPIRESCU, la TDRG. Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare Ce să-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. A. 113. – Pronunțat: (f.) -ci-e.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
tempo (cuv. it. „timp”; la pl. tempi; lat. tempus) 1. (Sens inițial) Timp (I, 2) al măsurii*. 2. Gradul de iuțeală cu care trebuie executată o lucrare muzicală. Factor important pentru redarea exactă a caracterului unei compoziții (1) muzicale, t. trebuie indicat cu aceeași precizie ca și înălțimile (2), duratele (II) și intensitățile (2) sunetelor. Dar abia începând cu sec. 19, datorită metronomului*, această notare exactă a devenit posibilă. Mai înainte, t. era păstrat prin tradiție, lăsat la libera alegere a interpretului sau stabilit pe baza unor termeni convenționali – cu valoare relativă – folosiți și astăzi. Acești termeni, de origine it., privind mișcarea propriu-zisă (largo*, lento*, adagio*, andante*, moderato*, allegretto*, allegro*, presto* etc.) pot fi completați cu unele indicații referitoare la caracterul muzicii (giocoso, scherzando, con anima, con brio, con spirito, con moto, con fuoco, mosso, agitato, appassionato, energico, malinconico, mesto, tranquillo, amabile, semplice, grazioso, cantabile, misterioso etc.). Numeroase indicații de mișcare și caracter apar și în alte limbi (germ., fr.), în special atunci când termenii convenționali se dovedesc insuficienți. Alături de acești termeni, pentru a stabili cu precizie t., trebuie să existe și indicația metronomică (numărul de bătăi pe minut, fiecare bătaie corespunzând de obicei unei note cu valoare* de pătrime – v. metronom). În cuprinsul aceleiași piese pot apărea schimbări de t., care trebuie notate la fel de precis, și reveniri la mișcarea inițială (cu indicația a t. sau t. primo). Uneori schimbările se fac treptat, în acest caz fiind necesari termeni agogici* care indică o rărire a t. (allargando*, rallantendo*, ritenuto* etc.) sau o accelerare (accelerando*, precipitando*, stretto*, stringendo* etc.). T. poate fi indicat, în unele cazuri, prin referirea la o mișcare cunoscută: t. di minueto, t. di mazurka, t. di Walzer, t. di marcia, Alla siciliana, All’ongarese*, Alla turca. V. mișcare (2).
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CADENȚĂ, cadențe, s. f. 1. Repetare regulată a unei mișcări. [Stropii] cad rari și grei... teribila lor cadență începe să se facă auzită. BOGZA, C. O. 61. Acușa la ureche-i un cîntec vechi străbate. Acuși o armonie de-amor și voluptate Ca molcoma cadență a undelor pe lac. EMINESCU, O. I 96. ◊ Loc. adv. În cadență = cu mișcări repetate la intervale egale. A mării unde-albastre alunecă-nspumate Și fulgeră-n cadență. EMINESCU, O. IV 310. Ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al monastirei în cadență îl izbesc. ALEXANDRESCU, P. 132. 2. Mișcarea regulată și uniformă a pasului în marș; numărul de pași pe care-l execută un militar sau o unitate într-un minut. Ține cadența... Un, doi... trei... patru. CAMILAR, N. II 245. Cei mai mulți [invalizi] sînt descoperiți și înaintează cu pălăriile în mînă, în cadența unor pași betegiți. SAHIA, N. 22. Își ascuți auzul, aplecînd capul să prindă cu urechea cadența slabă a pașilor din depărtare. BART, E. 185. ♦ Numărul de lovituri pe care o armă sau o gură de foc îl trage pe minut. 2. Succesiune ritmică a unor unități în muzică și în poezie. Poet am fost și-n libere cadențe Cîntai Amorul ce-mi robi toți anii. TOPÎRCEANU, B. 89. Inima iarăși pornește să-mi bată Și bate-n cadență de vers! IOSIF, V. 64. Vorbele s-au așezat la rînd și s-au mlădiat în cadență după o lege de armonie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. ♦ Succesiune de armonii – dînd impresia unei liniștiri – care formează partea finală a unei compoziții muzicale. ♦ Pasaj mai mare de virtuozitate solistică, situat de obicei în părțile finale ale unui concert pentru instrument și orchestră.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spațiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz și cu praf care scrîșnește nisipos în dinți. C. PETRESCU, A. 341. Mîine dimineață cînd ăi pleca... să nu lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, O. III 66. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre» sau «în») Care dă înspre... Uși deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate, permițînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschise. CARAGIALE, P. 37. ◊ Fig. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ (Teatru) Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării spectacolului (înainte de terminarea actului și coborîrea cortinei). ◊ Expr. A avea (sau a ține) casă deschisă = a fi primitor, a avea mereu musafiri. ♦ (Mai ales despre vehicule) Fără capotă, coș sau acoperiș, neacoperit (permițînd accesul liber în interior). Camion deschis. ♦ (În expr.) Scrisoare deschisă = text, de obicei cu ton polemic, redactat în formă de scrisoare și dat publicității. 3. Fig. Sincer, lipsit de fățărnicie. Fire deschisă. ▭ Numai printr-o autocritică curajoasă, deschisă și cinstită se pot educa adevăratele cadre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Străinul avu un rîs deschis, cald. CAMILAR, TEM. 6. E bun la veselie, deschis cu flăcăii. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăștia veselie oriunde se afla. CARAGIALE, P. 160. Deschis la minte = deștept. Era urît la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfățișară înaintea boierului. Bogătașul, mîndru și cu pieptul deschis; săracul, umilit și strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am știut pînă astăzi. BARANGA, I. 214. 4. (Mai ales despre părți ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, și s-a culca ș-a dormi cu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. Și vouă și mie ne revine sarcina să avem ochii deschiși. DEMETRIUS, C. 37. b) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre brațe) Întinse și depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrățișa pe cineva. ◊ Loc. adv. Cu brațele deschise v. braț. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. 5. (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanță, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieșea la un loc deschis, între mărăcinișuri înalte și dese. DUMITRIU, N. 203. Ieșim voioși la cîmp deschis. IOSIF, PATR. 17. ◊ Oraș deschis = oraș care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-l va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (În opoziție cu secret, în expr.) Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mîini. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizației respective, și persoane din afară. 8. (Fon., în expr.) Vocală deschisă = vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă și palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. – Variantă: (regional) deșchis, -ă adj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
poliptotă (gr. polyptoton, repetare la „mai multe cazuri”, sin. lat. traductio: „trecere de la un caz la altul”), figură care constă în repetarea aceluiași cuvânt sub diverse forme flexionare: x1... x2... x3 (R): „Și-mi vorbesc de țara noastră și-mi grăiesc de-al țării dor.” (B. P. Hasdeu) P., ca termen, înseamnă „repetiția unui cuvânt declinabil la diferite cazuri”, dar, prin extensiune, s-a numit astfel și un verb repetat la diverse forme flexionare. De aceea vom clasifica această figură în: 1. P. substantivală: „La răspântii, e sobor: Umbre lungi în umbra lor.” (T. Arghezi) Un vers eminescian oferă o p. și mai rafinată semantic: „Punctu-acela în mișcare, mult mai slab, ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii.” Exemplul ultim pare mai puțin o p., întrucât substantivul margini este în ambele construcții un acuzativ prepozițional; singura diversificare morfologică ar fi articularea enclitică (fără margini – peste marginile). Dar, în același timp, în fără margini, substantivul are altă accepțiune, fiind o locuțiune adjectivală cu sensul de „atotputernic”, decât în peste marginile (lumii), ceea ce ne trimite la antanaclază, altă figură de repetiție, sau la silepsă. Delavrancea realizează și el o p. care-i totodată și antanaclază, folosind același substantiv atât într-o construcție liberă, cât și într-o locuțiune adjectivală: „om de treburi” și „om de treabă” (cu un ușor efect umoristic). 2. P. adjectivală: „Galbân ca făclia de galbănă ceară [...] Groază-acum dormea.” (V. Alecsandri) Un adjectiv cu schimbarea valorii gramaticale: „Plăcerile egale egal vor fi-mpărțite.” (Eminescu) 3. P. pronominală (mai rară): „Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea.” (Eminescu) 4. P. verbală: „... Smaranda chema pe drăguța mamă, Muri mai an... ba nu! trăiește! trăiește-n cugetul meu Si va trăi totdeauna, până voi trăi și eu!” (B. P. Hasdeu) Cf. fr.: „Hélas! on ne parle que de passer le temps. Le temps passe, et nous passons avec lui; et ce qui passe à mon regard, par le moyen du temps qui s’écoule, entre dans l’éternité qui ne passe pas...” (Bossuet). Ca mai toate figurile, p. se poate interfera cu alte figuri, cum ar fi: – cu anadiploza: „Ce va fi pe viitor, viitorul va descoperi.” (C. Mille); – cu antanaclaza: „De m-ați lega la ochi, pe dibuite v-aș duce și v-aș spune unde a fost cămara de odihnă a lui Ștefan cel Mare, unde a armelor, unde paraclisul cu iconostasul la care îngenunchea cel care n-a îngenuncheat înaintea nimănui.” (Delavrancea). Strălucirea stilistică a pasajului de mai sus o dă împletirea p. eu antanaclaza sau silepsa: „îngenunchea” (sens propriu) + „n-a îngenuncheat înaintea nimănui”, adică „nu s-a plecat” (sens figurat), precum și repetiția unde... unde... care e o anaforă. Cf. lat.: „Litora litoribus contraria.” (Vergilius) Cf. fr.: „Rome seule pouvait à Rome ressembler, Rome seule pouvait Rome faire sembler.” (Du Bellay; → L., § 643). Sin. traducție.
- sursa: DFS (1995)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
cadență (lat. cadentia < cadere „a cădea”; it. cadenza; fr. cadence; germ. Kadenz) 1. Formulă de încheiere și de delimitare a secțiunilor de formă* (perioadă*, frază*, mai rar motiv*) în cadrul armoniei (III, 2) funcționale major-minore. Spre deoseobire de clausula*, care reprezinta în muzica de tip monodic* sau chiar în cea polifonică* încheierile melodice, c. rezultă în armonie (începând aprox. de la Rameau încoace), din succesiuni de acorduri* și conduceri tipizate ale vocilor (2), având ca pivot relația D-T. Această relație definește principala c., numită și c. perfectă (denumire uneori și autentică), având ca succesiune acordurile de pe treptele* V-I; succesiunea IV-I dă naștere c. plagale; o oprire pe D(V) se numește semi-c. (c. deschisă sau imperfectă); o succesiune a D cu o altă treaptă decât T (în armonia clasică, cea mai frecventă: V-VI) se numește c. întreruptă sau c. înșelătoare). Dacă în muzica clasică, c. perfectă, reunind atât relația D-T și pe cea Sd-T (I-IV-V-I) constituia modelul recognoscibil al întregului sistem de relații armonice, c. fiind extinsă principial la nivelul întregii forme (Mersmann), în muzica romantică și, mai ales, postromantică, prin tot mai accentuata cromatizare (v. cromatism) a armoniei, prin disonanțe* și întârzierea rezolvării* (inclusiv nerezolvarea acestora), profilul c. se constituie în raport cu D și Sd modului* (aflate uneori pe alte trepte decât pe treptele V respectiv IV ale tonalității*). În același timp, puternica influență a melodicului reafirmă rolul clausulei, în așa fel încât există în muzica de acest tip o dualitate a funcției armonice și a celei melodice. 2. Secțiune a formei* în cadrul unui concert* instr., cu caracter de virtuozitate* și structură liberă, rezervată solistului*. C. precede, în general, finalul primei părți a lucrării și constituie un prilej de demonstrare a abilităților tehnice ale instrumentistului; ea constă din prelucrarea materialului tematic al mișcării (sau a unei teme* proprii). În forma muzicală, are funcția de a tensiona rezolvarea armonică, a cvart-sext acordului V 6/4 5/3, astfel ca reintrarea tutti(I)-ului să se producă într-un moment de culminație. Acest efect dramatic este realizat prin oprirea orch. pe acordul V 6/4 cu coroană* și prin urmărirea unui curs ascendent, atât în evoluția construcției muzicale a c. cât și în gradarea dificultăților tehnice. C. (2) reprezintă astfel o „dilatare” a raporturilor c. autentice. Un tip rudimentar de c. este cultivat de compozitorii sec. 16 (Don Luis Milan, Girolamo Cavazzoni) și constă într-o înlănțuire de pasaje rapide cu rol concluziv. În sec. 17-18, funcția și amploarea c. sunt determinate de doi factori: a) cristalizarea armoniei tonale și b) influența pe care opera* napolitană – al cărui tipar impune includerea unor secțiuni de virtuozitate vocală (aria di bravura) – o exercită asupra muzicii instr. Autorii clasici (Haydn, Mozart) indică locul c. în partitură* și acordă interpretului libertatea alcătuirii unei structuri muzicale adecvată posibilităților tehnice și sensibilității sale. Beethoven introduce notarea riguroasă a c. în cadrul lucrării și obligația respectării sale de către solist (în Concert pentru pian și orch., în mi bemol major op. 76), procedeu care, ulterior, este adoptat de majoritatea compozitorilor. Abrev.: cad.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NATURAL, -Ă adj., adv., s. n. I. adj. 1. Care este conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (2), (învechit) naturalnic (1), (învechit, rar) naturelnic; propriu, specific. Faptele acelea la care ne duc îndemnerile nepercepute, sau instincturii naturalii. iorgovici, o. 3/4. Agerimea lui naturală și nevoia, în curînd, îl deprinsără cu toate. asachi, s. l. ii, 36. Uite și acuma ești turmentat, ești băut... miroși cale d-o poștă... – Ăsta este mirosul meu naturel. caragiale, o. vi, 124. lată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură. oȚetea, t. v. 90. Nordicii ar fi... romantici în chip natural, născuți astfel, după cum, tot în chip natural, latinii erau clasici. oprescu, i. a. iii, 15. 2. (În opoziție cu artificial) Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului, (învechit) naturalnic (2); p. ext. veritabil, curat, pur, nealterat. Mi se pare că mirosul acestu se cade a se deschilini în naturale și artificiale (cu meșteșug). înv. vin. 34/7. Un vin poate ajunge pe cale de fermentare naturală pînă la 16-18° alcool. bnc. agr. v, 846. Capacitatea crescîndă a mătăsei artificiale, de a înlocui mătasea naturală, a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. ionescu-muscel, Fil. 14. Sînt peste treizeci de coroane, unele de flori naturale, altele de flori artificiale. stancu, u.r.s.s. 166. Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălțile dunărene. c. antonescu, p. 97. Lumina artificială... rămîne inferioară intensității luminii naturale. agrotehnica, i, 78. Folosirea îngrășămintelor naturale... reprezintă... un mijloc important de a mări fertilitatea. id. ib. 299. Pămîntul are un singur satelit natural, Luna. geologia, 6. ◊ Gaz natural = gaz format în natură (1), fără intervenția omului, folosit adesea drept combustibil; spec. gaz metan. În 1948 s-a întreprins o exploatare sistematică pentru căutarea zăcămintelor de gaze naturale. oncescu, g. 34. Sere... folosind ca sursă de căldură gazele naturale. agrotehnica, i, 66. La noi în țară în multe orașe este folosit gazul natural. Chim. an. călit. 286. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. Te rog să iai în samă a fi obiectul aceștii cărți omul, în starea sa cea naturală. antrop. xv/v. Un buchet ieșit din mâinile ei e pururea un cap d-operă a bunului și naturalului gust. f (1897), 9. Ea se ridică în lumina pală, violetă... o frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală. bacovia, o. 208. Boccaccio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său și proclamă idealul unei societăți naturale și libere, în care femeile triumfă prin istețimea lor, iar bărbații prin voința și energia lor. oțetea, r. 205. ♦ Economie naturală = formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. Cf. der. ♦ (Rar, despre rudenii) De sînge, adevărat. Norocul meu a făcut Ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire. pann, e. v, 20/2. Cînd un vasal murea fără moștenitori naturali, feudul lui revenea regelui. oțetea, r. 75. ♦ (Muz.; despre tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. cf. tim. popovici, d. m. ♦ (Mat.) Număr natural = fiecare dintre numerele întregi pozitive. cf. ltr2, der. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu, (neobișnuit) nedresuit; care este realizat spontan, fără efort sau constrîngere, degajat. Stilul fabulei se cuvine a fi natural, familiar, ...grațios, naiv. heliade, o. ii, 75. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. id. ib. 80. Traduse apoi Țiganii de Pușchin, poem atât de frumos și de natural. negruzzi, s. i, 333. Mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. bolintineanu, o. 327. Tonul Laurei... nu mi se păru sincer; tristețea ce vibra în dînsul era mai mult forțată decît naturală. f (1903), 17. În rolul Paraschivei făcea impresiune foarte naturală și încîntătoare în costumu-i românesc. ib. (1906), 34. Ținuta trăgătorului trebuie să nu fie forțată, ci naturală. stoica, vîn. 43. ◊ (Adverbial) Dl învățător, costumat prea potrivit, a jucat natural. f (1906), 34. Măicuța nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. REBREANU, R. I, 184. 4. Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal (1), firesc. v. explicabil. Pentru dînsul era un lucru foarte natural și foarte lesne. gtn (1836), 1/23. Să căutăm a trage din acea revoluție tot folosul putincios și să-i dăm aliați naturali, adecă pe popoare, iar nu pe guvernuri. bălcescu, ap. ghica, a. 571, cf. negulici. E lege naturală cînd mori să fii uitat. macedonski, o. i, 52. Ceea ce i se pare curios lui Lange, nouă ni se arată ca un lucru foarte natural și de înțeles. gherea, st. cr. ii, 128. Aceste dregătorii erau consecința necesară, naturală, a însuși faptului întemeierii statelor românești. bul. com. Ist. v, 29. Concluzia la care ajungem în mod natural, după această sumară caracterizare a celor două atitudini, este că nu există decît un singur fel de a fi clasic. oprescu, i. a. iii, 12. Vom da aici cîteva aplicații ale acestei idei care ne va duce, după cum vom vedea, în mod natural... la unele clase de funcții deja întîlnite. stoilov, t. f. 285. Gradația care există între proprietățile elementelor și înlănțuirea lor naturală. Chim. an. călit. 16. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună. (fig.) Ne urmam drumul... trecînd pe sub gigantici brazi răsturnați de vijelie, ori de moarte naturală. hogaș, dr. i, 8. Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și în fotografie. Acesta este cadrul testamentului politicesc al lui Ștefan cel Mare, ideat de d. aga G. Asachi și adus întru împlinire în olei și în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena. ar (1834), 2851/18. Bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani. eminescu, n. 38. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii, 433. [Tabloul] este în mărime naturală. f (1897), 50. (Gram.) Gen natural = gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. Pe măsură ce neutrul se dezvolta, se păstra și se întărea și ideea genului natural. ll i, 106. A existat o perioadă cînd genul gramatical corespundea genului natural. graur, i. l. 149, cf. 148. Alăptare naturală = hrănire a unui sugaci la sînul mamei (sau al unei doici). Alăptarea naturală (cu laptele din sînul mamei sau al unei doici) este alăptarea ideală. ygrec, m. n. 8. ◊ (Adverbial) Mulțimea obiectelor antice din țara noastră a fost natural să mă atragă din ce în ce spre un studiu serios în materie arheologică. bolliac, o. 265. Tipurile cele mai vii se găsesc – și aceasta e foarte natural – la scriitori eminamente creatori. ibrăileanu, s. l. 37. Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pămîntului în mîinile țăranilor, cum ar fi fost natural și sănătos. rebreanu, r. i, 39. La ședințele Academiei de artă se discutau, după cum era natural, chestiuni estetice. oprescu, i. a. iii, 20. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e și natural, închinată colectivului. sadoveanu, e. 186. Dacă este vorba apoi să investigăm originile, nu este natural să le căutăm în acele societăți moderne care mențin alături de noi formele cele mai vechi ale civilizației omenești? vianu, m. 14. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei, nelegitim, bastard; (rar, despre nașteri) care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. O lungă tragedie de lupte între feluriți copii naturali. hasdeu, i. v. 3. De la raporturile nașterilor legitime și naturali se capătă indicațiuni foarte importante pentru acei ce se ocupă cu moralitatea publică. i. ionescu, d. 83. Ceea ce mai ales încurca urcarea la tron era împrejurarea că fiii naturali erau puși pe aceeași linie cu acei legiuiți. xenopol, i. r. iii, 162. Afară de acești patru fii legiuiți din care numai Bogdan a supraviețuit tatălui său, mai rămase după moartea lui Ștefan și un fiu natural, Petru Rareș. id. ib. iv, 116, cf. 217. Despre legitimarea copiilor naturali. hamangiu, c. c. 80. Adoptase în secolul trecut o fată naturală. călinescu, s. 12. 5. Care aparține naturii (1), care se referă la natură, care se găsește în natură; (neobișnuit) naturesc. cf. costinescu, lm, barcianu. Condițiile de ordin natural și material, economic și social, au exercitat și aici o influență covîrșitoare. oțetea, r. 35. Odobescu... uită rareori să noteze temperatura mediului natural pe care-l descrie. vianu, m. 200. Printre factorii naturali care influențează direct germinația..., umiditatea și căldura sînt esențiali. săvulescu, m. u. i, 65. Cînd sînt pășuni naturale, se poate renunța la pășunatul pe pîrloagă. agrotehnica, ii, 969. Nu se mai supune condițiilor naturale atît de capricioase..., ci reglează după voie nivelul apelor. contemp. 1962, nr. 796, 2/4. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului. Am dori să descriem frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre. stoica, vîn. xi. Graniță naturală sau hotar natural, limită naturală = graniță, limită marcată de elemente ale naturii fizice (ape, munți, văi etc.). Hotarele sînt determinate prin limite naturale și anume, în cea mai mare parte prin pîraie. p. antonescu, a. 8. Pornind de la poziția pe care o are Țara Bîrsei în configurația geografică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur-împrejur..., ne-am aștepta ca graiul populației române de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal. l. rom. 1959, nr. 5, 79. (În concepția unor filozofi idealiști) Drept natural = drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orînduirilor sociale, decurgînd fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. Cf. der. (Ieșit din uz) Științe naturale sau (învechit) istorie naturală = științele naturii, v. natură (1). Vezi... încă și Istoria naturală a lui Pavel Chenghelaț. teodorovici, i. 37/16. Arătare a vro cîteva ființe din istoria naturală. pleșoianu, ab. 37/2. Cabinet de istorie naturală. heliade, o. ii, 108. Însercinase întru aceasta pe D. Sibott, profesorul istoriei naturale. ar (1830), 2572 /3. Face din porunca lui Ludovic, riga Franței, o călătorie înconjurînd globul..., aducînd descrieri foarte interesante pentru științele naturale. genilie, g. 60/8. Istoria naturală [Titlu], barasch, i. n. Cu istoria naturală în mînă... nici este permis cuiva de a urmări în Europa pe grifoni. hasdeu, i. c. i, 209. Se numește profesoru de științele naturale la școala de agricultură. f (1880), 214. Este și o colecțiune de istorie naturală. ib. (1897), 70. Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, m-me Voinea de științe naturale. sebastian, t. 203. Istoria naturală, care descrie animalele de vînat, cuprinde toate momentele care interesează pe vînător. STOica, vîn. 61. II. adv. (Adesea ca întărire a unei afirmații) Desigur, firește, bineînțeles. Natural că se constată și alte abateri de la normele arătate mai sus. iordan, g. 188. Destul te-am ținut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli și să aduci. – Natural! au adăugat copiii. ARGHEZl, c. j. 9. III. s. n. 1. (Învechit și regional; în forma naturel) Fire, temperament, natură (3). Fără să iei sama plecărei naturelului său. vîrnav, f. m. i, 77r/8. Un naturel bun, gustul și citirea cea mare a autorilor celor vestiți sînt singure în stare a da învățăturile pentru cum trebuie a păzi cineva măsura. heliade, o. ii, 20. O să fie un urîcios actor daca neîngrijind naturelul său va voi să se facă copia altuia. gtn (1836), 2/44. Naturelul lor era astfel, sau toată purtarea asta fu numai o fățărie? f (1870), 75. El era nobil, de un naturel vesel. ib. (1897), 9, cf. barcianu. Omu mieu are naturel bun, că nu să mînie. MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Astăzi rar) Naturalețe (2). Picturele... lasă să se vază lipsa de natural și inspirațiune poetică. filimon, o. ii, 154. În artele frumoase... le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. id. ib. 163. Actorii, dupe gesticularea lor plină de naturel... îmi părură foarte buni. id. ib. 173, cf. 302. Vorbește cu o remarcabilă volubilitate, dar comod și cu mult natural. caragiale, o. vi, 511. Suavitatea și grația cu care se exprimă, cugetările în care și-o încadrează, armonia versurilor, naturalul acțiunii... formează un tot. macedónski, o. iv, 74. Toată scena respiră adevăr și natural. gherea, st. cr. ii, 160, cf. iii, 295. Cred că pricina hotărîtoare a succesului dlui Istrate e naturalul operei sale. ibrăileanu, s. l.134. – pl.: naturali, -e. – Și: (învechit și regional) naturel, -ă adj., s. n., (regional) nătural, -ă (alr ii/836), (învechit, rar) naturaliu adj., naturale (iorgovici, o. 54/10) adj. invar. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel. Pentru sensul III 1, cf. și germ. Naturell.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de Ana._.8
- acțiuni
daŭ, dat, dare v. tr. (lat. *dao [îld. do], dĕdi, dătum, dăre; it. dare, pv. cat. sp. pg. dar. Dădeam [vechĭ dam]; dădúĭ [vechĭ dedéĭ, dedéșĭ, déde, déderăm, déderățĭ, déderă, ĭar azĭ maĭ rar detéĭ, detéșĭ, déte, déterăm, déterățĭ, déteră]; să daŭ, să dea [mold. să deĭe]; dă, nu da, dea [mold. deĭe]. P. formă cp. cu staŭ. – V. cred, perd, vînd, ascund). Întind, ofer: a da de pomană banĭ săracilor. Ofer, plătesc: daŭ un franc pe un cuțit. Fac, produc: găina face oŭă, vaca vițeĭ, stejaru ghindă. Predaŭ, remit: a da un hot pe mîna polițiiĭ; a da o scrisoare în primirea, în sama, în mîna cuĭva. Caut, încerc: dădea să vorbească și nu putea. Mișc, împing: daŭ scaunu maĭ încolo. Ung, spoĭesc, văpsesc, sulemenesc: daŭ cizmele cu vax, daŭ părețiĭ cu var, daŭ gardu cu verde, mitocanca se dăduse cu roș. Daŭ jos, scobor: daŭ jos ceva din pod. Răstorn: daŭ jos scaunele fugind. Daŭ înapoĭ, restitui: daŭ înapoĭ ceĭa ce eram dator. Împing înapoĭ: daŭ înapoĭ un ceas (adică minutarele luĭ). Daŭ în ainte, 1) împing în ainte: daŭ în ainte un ceas (adică minutarele luĭ); 2) întrec, îs superior: a da cuĭva mult în ainte (E o expresiune de la joc [popice, biliard ș.a.] cînd un adversar tare dă celuĭ maĭ slab cîte-va puncte de la el, ĭar el începe maĭ de jos). Daŭ ascultare cuĭva, mă supun luĭ, îl ascult. Daŭ (saŭ pun) vine pe cineva, îl acuz, îl învinovățesc. Daŭ năvală, năvălesc. Daŭ ordin, ordonez, poruncesc. Daŭ faliment, devin falit. Daŭ un copil la carte, la școală, îl trimet la școală. Daŭ la jurnal, public în jurnal. Daŭ un copil la stăpîn, îl fac servitor. Daŭ ceva pe foc, arunc în foc. Daŭ pe gît, înghit, beaŭ: daŭ vinu pe gît. Daŭ pe gîrlă, arunc în gîrlă, (fig.) arunc ca lucru fără valoare. Daŭ afară, exclud, elimin. Daŭ pe bete, pe brîncĭ afară, exclud trîntind pe cineva la pămînt. Daŭ de-a dura, rostogolesc. Daŭ pe scară, alung dînd jos pe scară. Daŭ draculuĭ, ucid, (fig.) renunț la ceva: dă-o draculuĭ de carte! Daŭ cărțile (de joc), le împart. Daŭ cep unuĭ butoĭ, îl găuresc și încep a bea din el. Daŭ credință (crezare) cuĭva, unuĭ lucru, mă încred. Daŭ cuĭva cuvîntu, daŭ dreptu de a vorbi într’o adunare. Daŭ dreptate, recunosc că are dreptate. Daŭ medicamente, administrez medicamente. Daŭ drumu, las liber. Daŭ (saŭ bag) groaza în dușmanĭ, îi îngrozesc. Daŭ dosu, întorc spatele, fug de frică. Daŭ pe cineva de rușine, nu mă arăt la înălțimea laudelor luĭ, îl fac de rîs. Daŭ de gol, demasc, trădez. Daŭ pe față, denunț, divulg. Daŭ banĭ în ainte, plătesc în ainte. Daŭ mîna cu cineva, îl salut dînd mîna. Daŭ cuĭva bună ziua, îl salut cu vorba de „bună ziua”. Daŭ cinstea pe rușine, în locu cinstiĭ mă încarc de rușine. Daŭ cuĭva (banĭ) de cheltuĭală, (fig.) îi trag o bătaĭe. Daŭ bir cu fugițiĭ, dezertez. Daŭ pace, las în pace, nu neliniștesc. Daŭ o pedeapsă, o palmă, aplic o pedeapsă, o palmă. Daŭ un țipet, țip. Daŭ gură (saŭ o gură) cuĭva, îl strig. Daŭ o guriță, un bot (fam.), îl sărut. Daŭ de știre, anunț. Daŭ țîță, alăptez. Daŭ de zestre cuĭva ceva, îl înzestrez cu ceva. Daŭ vĭață, vivifiv, fac viŭ. Să dea Dumnezeŭ, să facă Dumnezeu! Daŭ sama, expun socoteala. Îmi saŭ samă, sînt conscient, înțeleg. Îmi daŭ sfîrșitu, mor. Îmi dă mîna să fac ceva, om cu ce (curaj, bani), pot, îndrăznesc. V. intr. Mișc: a da din umerĭ, din cap, din coadă, din picĭor. Lovesc, descarc o armă: daŭ cu pumnu, cu cĭomagu, cu pușca, cu tunu în ceva. Arunc, întind: daŭ cu cĭorpacu, cu plasa (ca să prind pește). Încolțesc, germinez: plantele daŭ vlăstare, mugurĭ. Năvălesc: stațĭ maĭ încet, că nu daŭ (subînț. năvală) Turciĭ și Tătariĭ! Intru: a dat moartea în găinĭ. Cad: calu omu a muncit pîn’a dat în bot, în genunchĭ. Conduc la, răspund: fereastra, cărarea dă dă în grădină. A ieșĭ, a țîșnĭ (vorbind de materiile fecale, de lava unuĭ vulcan ș.a.): uĭ-te ce dă din acest copil dac’a mîncat atîtea fructe! Fig. A vorbi lucrurĭ surprinzătoare: acest copil era odată tăcut (orĭ prost) dar acuma uĭte ce dă din el! Daŭ în, cad în: a da într’o groapă în cursă. A da în gropĭ (de prost), a fi foarte prost. A da în clocote, în fert, în undă, a începe să clocotească, să fearbă. A da în foc (apa, laptele), a se unfla și a se revărsa afară din vas. A da în mugurĭ, în copt (un arbore), a începe să facă mugurĭ, să se coacă. A-țĭ da în teapă, în petec (Iron.), a-țĭ face vechiŭ obiceĭ: Țiganu, chear împărat s’ajungă tot îșĭ dă în teapă. Daŭ în cărțĭ (saŭ cu cărțile), în bobĭ (saŭ cu bobiĭ), ghicesc cu cărțile, cu bobiĭ. Daŭ de saŭ peste, aflu, nemeresc, întîlnesc, mă izbesc de: a săpat pîn’a dat de apă, a mers pîn’a dat de prietenu luĭ, a căutat pîn’a dat peste ce a dorit. A dat de dracu, de belea, a-l întîlni pe dracu, a te izbi de o neplăcere. A da înainte (cu vorba, cu beția, cu vinu), a continua. A da înapoĭ, a scădea, a regresa. A da pe la cineva, a trece, a veni pe la el. A da din umerĭ, a sta nepăsător. A bate din buze, a fi păcălit, a nu avea ce- țĭ trebuĭe. V. refl. Mă las pradă în voĭa cuĭva: mă daŭ somnuluĭ. Mă răped: acest cîne se dă la om (Nu te da, nu te lăsa! se zice cînd te prefacĭ că-țĭ opreștĭ cînele să nu muște pe cineva, dar pe ascuns îl amuțĭ contra luĭ). Cedez, mă daŭ învins, mă predaŭ: nu te da! Mă daŭ învins, prins, mă predaŭ, recunosc că-s învins; mă dedaŭ: mă daŭ studiuluĭ, bețiiĭ. Mă daŭ jos, mă scobor, descind. Mă daŭ în lăturĭ, mă retrag, (fig.) nu mă amestec, nu ajut. mă daŭ după vînt, mă conduc după cum cer împrejurările. Mă daŭ după perdea, mă ascund, fug de de răspundere. Mă daŭ pe brazdă, mă acomodez, mă deprind, mă îmblînzesc. Mă daŭ peste cap, fac pe dracu’n patru, fac tot posibilu. Mă daŭ de (saŭ drept), mă pretind: a te da de (saŭ drept) patriot.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DATIV s. n. (< lat. dativus, cf. fr. datif): caz al substantivului (al treilea în ordinea studierii, după acuzativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement indirect (fundamentală), aflată cu întrebarea cui? („De mii de ani natura, în setea de mai bine / Se luptă să deschidă desăvârșirii cale /... Dă sufletului aripi și trupului vigoare, / Femeii frumusețe, iar geniului scântei” – P. Cerna); funcția de complement circumstanțial: de mod comparativ („Căci te-a cuprins asemenea / Lianelor din apă” – M. Eminescu), de cauză („A murit datorită unui atac de angină pectorală” – Camil Petrescu), de instrument („Grație ei i-a revenit inspirația poetică” – L. Rebreanu) și de loc („Agripina se opri locului” – G. Galaction); funcția de atribut: „Tu frate planșetelor noastre / Și răzvrătirii noastre frate” (O. Goga), „S-a luat o hotărâre cu privire la acordarea de ajutor țărilor în curs de dezvoltare”. ◊ ~ adnominal: d. care determină un nume, având funcția de atribut (v. anterior). ◊ ~ etic: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care indică persoana interesată afectiv în desfășurarea procesului exprimat de verb și care nu îndeplinește funcție sintactică, ci numai stilistică, ca în exemplele „Luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea” (Ion Creangă), „Pe unde mi-ai umblat până acum?”. ◊ ~ posesiv: d. al unui pronume personal sau al unui pronume reflexiv, formă neaccentuată, cu sens de posesie și cu funcție sintactică de atribut, ca în exemplele „În zadar copacii crengile-și plecau / Și zăpada-n cale-mi pe rând scuturau” (V. Alecsandri); „Lasă-ți lumea ta uitată” (M. Eminescu). În limba latină, d. posesiv exprima posesorul, reprezentant al subiectului logic: mini liber est „mie îmi este o carte” = „eu am o carte”. Limba română a păstrat din latină urme ale acestui d. în expresiile verbale de tipul mi-e dor, mi-e foame, mi-e milă, mi-e sete etc. („eu am dor, am foame, am milă, am sete”). ◊ ~ neutral: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei și care este inclus în locuțiuni și expresii ca element neutru, fără funcție sintactică: „...pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere...” (I. L. Caragiale).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
GÎND, gînduri, s. n. 1. Rezultatul procesului de gîndire; (sens curent, adesea cu înțeles colectiv) idee, cuget. Orice gînduri ar lua naștere în capul omului și oricînd ar lua naștere, ele pot să se nască și să existe numai pe baza materialului limbii, pe baza termenilor și frazelor limbii. Gînduri nude, libere de materialul limbii, libere de «materia naturală» a limbii nu există. STALIN, PROBL. LINGV. 35. Gîndul acesta îi frămîntase mintea. MIHALE, O. 459. Ni s-aud deodată gîndurile toate, Clar, ca niște oameni ce vorbesc în noi. D. BOTEZ, P. O. 68. Gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A-l frămînta, a-l munci sau a-l apăsa (pe cineva) gîndul (sau gînduri) = a fi obsedat de o idee, a fi urmărit în mod insistent de o preocupare. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. A-și lua (sau a-și muta) gîndul (de la ceva sau de la cineva) = a-și lua speranța (de la ceva), a renunța (la ceva sau la cineva). Să-ți muți gîndul de la ajutorul meu! Gînd la gînd cu bucurie, se spune cînd două persoane pomenesc deodată același lucru sau doresc o întîlnire și se văd pe neașteptate. (În basme) A zbura, a fugi (sau a duce pe cineva) ca gîndul (rar ca un gînd) = a zbura (sau a duce) cu mare repeziciune. Să-mi spui dinainte cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. [Calul] zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburile de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. 2. Reflexie, meditare. Adîncit în gînduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte. TOPÎRCEANU, B. 21. Doar luna singură-și revarsă Văpaia-i rece și senină Pe-această frunte grea și arsă De gîndu-i dornic de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 116. ◊ Expr. (În legătură cu diverse verbe, în special cu «a cădea», «a rămîne») Pe gînduri sau dus pe gînduri = cu mintea în altă parte, preocupat de alte lucruri decît de cele prezente, cufundat în visare, visător. Rămase afară, în cerdac, privind pe gînduri depărtările albastre. C. PETRESCU, R. DR. 22. Străinul parcă n-auzea cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157. A sta la (sau pe) gînduri = a chibzui mult înainte de a lua o hotărîre, a șovăi, a ezita. [Calul zise:] Hai, nu mai sta la gînduri; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Stă nițel pe gînduri... ș-apoi îi zice... GHICA, la TDRG. A pune (pe cineva) pe gînduri = a-i produce (cuiva) îngrijorare, a îngrijora (pe cineva). A-și face (fel de fel de) gînduri, a intra la (sau a se lua de) gînduri = a se îngrijora. Începuseră să se ia de gînduri, să se cam îndoiască. CAMIL PETRESCU, O. II 598. Cum să nu mă îngrijesc și să nu-mi fac fel de fel de gînduri, cînd te văd așa? VLAHUȚĂ, la TDRG. Văzînd fetele pe tată-său tot supărat, se luase și ele de gînduri. ISPIRESCU, L. 11. Dascălul... văzînd lipsa lui atîtea zile, a intrat la gînduri. ȘEZ. IV 186. A-i sta (cuiva) gîndul (la ceva) = a fi preocupat (de ceva). 3. Închipuire, imaginație, fantezie. Gîndurile fiecăruia zburau departe, la licăririle de viață nouă ce le-apăreau în inimi. MIHALE, O. 520. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. Gîndul meu la tine zboară Ca o pasăre ușoară Cătră cuibul înverzit. ALECSANDRI, P. I 143. ◊ Loc. adv. Cu gîndul = în închipuire, în imaginație. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 88. ◊ Expr. A aluneca cu gîndul = a trece pe nesimțite de la un gînd la altul. Și plimbîndu- se... Negrea alunecă cu gîndul spre o mulțime de lucruri deosebite. SADOVEANU, O. IV 41. A fura (pe cineva) gîndurile v. fura. 4. Minte. (Mai ales în expr.) În gînd sau în gîndul cuiva = a) în cuvinte nerostite cu glas tare, necomunicate altora. Începea să latre ascuțit, alene... turburînd somnul vecinilor, care-l ocărau în gînd. BASSARABESCU, V. 10. În gîndul lui măsoară Drumul lung pe care-a mers; Suspinînd privește-n urmă Cîte fericiri s-au șters! VLAHUȚĂ, O. A. 175; b) în minte (4), în memorie. Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! Ș-adormi tîrziu cu mine-n gînd Ca să visezi la mine! COȘBUC, P. I 193. A-i da (a-i trece sau a-i trăsni) cuiva (ceva) prin (sau în) gînd = a-i veni cuiva brusc o idee, a-și aduce aminte pe neașteptate de ceva. Cum sta baba împietrită, dracul îi și dă în gînd una. CREANGĂ, P. 174. A-și scoate (sau a scoate altuia) ceva din gînd = a(-și) izgoni din minte, a(-și) abate gîndul în altă parte, a uita (sau a face pe cineva să uite). De-aș face orice-aș face, nu pot să-l scot din gînd. COȘBUC, P. I 59. Nici cu gîndul n-am gîndit = nici prin minte nu mi-a trecut, nu m-am așteptat nicidecum la asta. Cînd cu gîndul n-ai gîndi = cînd nici nu te-ai aștepta. Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde, cînd cu gîndul n-ei gîndi. ISPIRESCU, L. 43. 5. Intenție, scop, plan. Se ridicase în picioare cu gînd să plece și el, dar pentru că nimeni nu se grăbea să-i facă loc, hotărîse să rămînă. GALAN, Z. R. 26. Dac-o fi pe drum, tu treci; Zi că ești grăbit, și-o lasă, Să n-asculți, orice să-ți spuie, Și-un gînd rău să nu te puie Pîn-acasă S-o petreci. COȘBUC, P. I 137. Fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gînd rău asupră-ți. ISPIRESCU, L. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. A avea (de) gînd sau a-i fi (cuiva) gîndul Să... = a avea intenția, a voi să... Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gînd să se-nsoare. BASSARABESCU, V. 38. Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă. ISPIRESCU, L. 3. Am căptușit niște iepuroi și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndul să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. A-și pune în gînd (sau a pune gînd) să... = a lua hotărîrea să..., a-și propune. Mi-am pus în gînd să vă povestesc. ISPIRESCU, L. 40. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nemic, își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. A pune (cuiva) gînd rău = a avea intenții rele față de cineva, a plănui nimicirea cuiva. Cum văzură frații pe Țugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile și mai albă decît spuma laptelui, îi puseră gînd rău. ISPIRESCU, L. 328. Cu gîndul să... = cu intenția, cu scopul să... Fără gînd de... = cu intenția de a nu... Pleacă fără gînd de întoarcere. A fi (într-)un gînd cu... = a avea aceleași idei, intenții, planuri cu... Unde-s oamenii un gînd, Munca-i bucurie. FRUNZĂ, S. 26. (Familiar) A-l paște sau a-l bate (pe cineva) gîndul = a-l obseda pe cineva un gînd, a-l îndemna gîndul să..., a fi preocupat de gîndul să... 6. Convingere. Se culcă pe pragul ușei cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simță ea. ISPIRESCU, L. 30. 7. Voie, dorință, plac. Copiliță, mîndruliță... Nu mai plînge, că-n curînd Împlini-voi al tău gînd. ALECSANDRI, P. P. 207. ◊ Expr. Pe (sau după) gîndul (cuiva) = pe plac, pe voie, după dorință. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu. ALECSANDRI, P. A. 36. Eu nu te-oi mai blăstema, Ci cu lacrimi te-oi ruga, Ca să faci pe gîndul meu. id. P. P. 142.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
luptă sf [At: MARDARIE, L. 225 / V: (înv) lupt / Pl: ~te / E: ml lucta] 1 (De obicei după verbul „a se apuca”, „a se lua”, „a se prinde”) Bătaie între două sau mai multe persoane, în care se folosesc sau nu armele Si: (îvr) luptare. 2 (Îs) ~ dreaptă Luptă (1) corp la corp, fără arme și fară vicleșuguri. 3 (Lpl) Ramură sportivă în care se întrec, după anumite reguli, doi luptători. 4 (Lpl; îs) ~te clasice (sau greco-romane) Formă de lupte (3) la care procedeele tehnice reglementare se aplică numai la partea superioară a corpului, de la linia de centură în sus. 5 (Lpl; îs) ~te libere Formă de lupte (3) la care procedeele tehnice se aplică la oricare dintre părțile corpului, putând fi executate și cu ajutorul picioarelor. 6 (Spc) Înfruntare dintre oameni și animale, mai ales în scopul salvării vieții. 7 (Pan) Încăierare care are loc între animale în timpul vânătorii, în cadrul unor spectacole de divertisment etc. sau între masculi în perioada de reproducere. 8 (Irn; între persoane de sex opus) Hârjoană. 9 (Fig) Mișcare dezordonată și nestăvilită. 10 Ciocnire armată între două forțe inamice Si: bătaie (21), (îrg) bătălie (1), (rar) război, războire. 11 (Înv; îs) Om de ~ Combatant. 12 (Lpl; îs) ~te interne Confruntări, de obicei armate, între cetățenii aceleiași țări. 13 (Prc; îas) Confruntări, armate sau nu, între membrii aceluiași partid, grup politic etc. 14 (Spc; îs) ~ biologică Metodă de distrugere a speciilor dăunătoare culturilor agricole, prin utilizarea prădătorilor și a paraziților lor naturali sau a unor produse de natură biologică. 15 (Spc; îs) ~ integrată Ansamblu de mijloace și metode, fizice, chimice, biologice, utilizate împotriva dăunătorilor agricoli. 16 (Înv; îs) Car de ~ Vehicul ușor, cu două roți, blindat, cu tracțiune animală, care servea, în Antichitate și în Evul Mediu, ca mijloc de deplasare rapidă a luptătorilor pe câmpul de luptă în timpul desfășurării acțiunilor militare. 17 (Înv; îs) Ordine de ~ Organizare a trupelor și a dispozitivelor de luptă (10) în teren. 18 (Îs) Tovarăș de ~ Camarad. 19 (Pex; îas) Soldat. 20-21 (Îljv) Fără ~ (În mod) pașnic. 22-23 (D. țări, popoare etc.; îe) A (se) angaja în ~ A (se) implica în cheltuielile și pregătirile pentru desfășurarea unor acțiuni armate. 24 (Îe) A se ridica la ~ A veni la război Si: a se mobiliza. 25 (Îe) A scoate din ~ A îndepărta de pe câmpul de luptă ceva sau pe cineva devenit ineficient. 26 (Înv; îe) A se scula (asupra cuiva) cu ~ A declanșa un conflict, o ceartă, un atac etc. împotriva cuiva. 27 (D. oameni; îe) A cădea în ~ A muri în timpul unei confruntări armate. 28 (D. țări, persoane; îe) A intra în ~ A interveni cu trupe, tehnică militară etc. în desfășurarea unui război. 29 Efort depus de cineva pentru a învinge o greutate, o nevoie sau pentru a se apăra. 30 (Udp „pentru”, „spre”, care indică domeniul, scopul, caracterul) Curent care grupează sau mobilizează un număr mare de oameni în jurul unor interese, idealuri etc. 31 (Îs) ~ta pentru existență Denumire dată de Charles Darwin confruntării dintre indivizii aceleiași specii, dintre specii diferite sau dintre organisme și mediul abiotic, prin care își asigură supraviețuirea indivizii care se adaptează cel mai ușor. 32 (Pex; șîs ~ta pentru viață, trai sau ~ta vieții) Totalitate a eforturilor, acțiunilor etc. depuse în scopul asigurării celor necesare traiului zilnic. 33 (Îla) De ~ Militant. 34 (Îvp; îe) A lupta ~te A depune eforturi. 35 (Pop; îe) A avea ~te A se confrunta cu mari greutăți. 36 Efort depus de cineva pentru a combate o idee, o concepție, o deprindere etc. 37 (Udp „contra”, „cu”, „împotriva”) Împotrivire. 38 (Îvr) Acțiune agresivă Si: (înv) pătimire, vrăjmășie, zbucium. 39 (Îvr; îe) A-i da (cuiva) ~ A persecuta. 40 (Fig; udp „cu”, „între” etc.) Ciocnire între două forte, tendințe, fenomene etc., care se manifestă sau se dezvoltă în sens contrar. 41 (Rar; îs) ~ de partid Activitate politică desfășurată în favoarea propriului partid și în dauna intereselor obștești. 42 (Înv; în teoria marxist-leninistă; îs) ~ de clasă Luptă (40) desfășurată pe plan ideologic, politic și economic între clase cu interese opuse. 43 (Pex) Polemică. 44 (Reg; îe) A se da pe (sau în) ~ A se trânti.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ANAFORĂ 1. Fenomen sintactico-semantic constând în reluarea printr-un substitut* (sau anaforic*) a unui termen plin referențial, exprimat anterior, numit antecedent*. Relația antecedent-substitut, numită „relație anaforică” sau „interpretativă”, procură referința substitutului, component care, în afara contextului, este lipsit de referință proprie. 2. În lucrări mai noi, după model englezesc, este desemnată prin anaforă și clasa de cuvinte fără referință proprie, alcătuită, mai ales, din pronume și adverbe pronominale, care primesc referința de la un component exprimat anterior, numit antecedent; sin. cu anaforic; substitut. 3. În GB*, anafora primește o accepție mai restrânsă și mai tehnică în raport cu 2; caracterul mai restrâns pleacă de la clasificarea expresiilor nominale în trei categorii: anafore, pronominale, nominale referențiale, GB introducând o distincție conceptuală între anafore și pronominale. ● Anafora, în accepția GB, păstrează din accepția clasică trăsătura lipsei de referință proprie, fiind obligată să-și procure referința prin legare* de un nominal referențial, numit antecedent, altfel spus, prin coreferențialitate cu antecedentul. Această legare se realizează tehnic prin coindexare*. ● Anafora adaugă la accepția clasică o condiție tehnică a domeniului de legare, al cărei rol este de restrângere, pe baze sintactice (prin relațiile de guvernare*), a domeniului în care anafora și antecedentul pot fi legate și, implicit, de delimitare față de clasa pronominalelor. Astfel, principiul (a), destinat legării anaforelor (vezi LEGARE), cere ca anafora să fie legată în categoria ei guvernantă, în timp ce principiul (b), destinat legării pronominalelor, cere ca pronominalele să fie libere în categoria lor guvernantă. De ex., în fraza: Profesoruli crede că eleviij luii nu sej ajută destul (unul pe altul)j, reciprocele* se și unul pe altul sunt anafore, fiind legate (vezi indicele j) de nominalul referențial elevii în limitele aceleiași propoziții, în timp ce nominalul lui nu are trăsăturile unei anafore, ci ale unui pronume, fiind liber în limitele aceleiași propoziții (este coindexat cu nominalul profesorul aparținând altei propoziții). 4. ~ textuală Elemente de recurență, de reluare, într-o formă sau alta, a temei* (vezi TEMĂ4), asigurând coeziunea* și coerența* textului. Vezi COERENȚĂ; COEZIUNE2; GRAMATICĂ (A TEXTULUI). 5. În retorică, figură* sintactică realizată prin repetarea unui cuvânt/ grup de cuvinte la începutul unor fragmente succesive de enunț, fie ele unități sintactice ori metrice: propoziții în frază, fraze în context*, versuri în strofă (vezi COLON); anafora realizează un paralelism* sintactic după schema x.../x.../x...: Căci toată a mea viață îți fu ea închinată,/ Căci alt decât iubirea ea nu avu mai sfânt/ Căci tu ești încă astăzi dorința-mi neschimbată/ Și visu-mi cel din urmă aicea pe pământ (Alexandrescu). Anafora are o dublă funcție în text: emfatică sau de intensificare (vezi EMFAZĂ) – prin repetiție; de creare a simetriei specifice paralelismului – prin poziția fixă a elementului reluat. Termenul care realizează anafora se numește anaforic*. ● În funcție de numărul construcțiilor sintactice afectate, anafora poate fi actualizată ca: bicolon (două reluări): Și de-ai călca nouă țări/ Și de-ai trece nouă mări/ Floricică n-ai găsi... (Alecsandri); Dar soarele, aprins inel/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială/ Se oglindi în pielea-i cheală (Barbu); tricolon (trei reluări); Sunt ne-nțelese literele vremii... ?/ Suntem plecați sub greul anatemii...?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers? (Eminescu); repeteție multiplă: De-aș fi pașă sau vizir/ N-aș avea sileaf de fir./ Nici seraiul de granit/ Cu pridvorul aurit;/ Nici bogate caicele,/ Nici eunuci privighetori;/ Nici harem cu cadânele, /Nici grădini cu scumpe flori (Bolintineanu) – transpunere a unui paralelism de tip popular enumerativ. În poezia romantică, anafora multiplă are funcție retorică, adesea rezultată din combinarea cu interogații*/ exclamații*: Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?/ Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?/ Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?/ – Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!... (Eminescu). În limbajul poetic modem, anafora cu mai mulți termeni favorizează acumularea* enumerativă: Uite-n livadă-n stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii/ Uite firul ierbii (Arghezi). ● După poziția elementului repetat în cadrul untăților sintactice/ metrice, se disting mai multe tipuri anaforice: la început de vers sau de propoziție (vezi exemple supra); la începutul și la mijlocul versului: Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva (Arghezi); la începutul unor fraze succesive, într-un context mai larg: Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide (...). Acela ar face să răsune fanfara vânătorilor triumfale (...). Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă și cu tămâie altarul vânătorilor (Odobescu). În frază, anafora este sursă de ritm*, segmentând enunțul în grupuri sintactice; de aceea, constituie un procedeu predilect al prozei poetice: Și clopotele, clopotele acelea care în orașul tăcut al Iașilor întovărășesc toate împrejurările vieții, clopote pentru viață și clopote pentru moarte, clopote pentru dureri și clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăși... (Anghel); vezi EPIFORĂ; PARALELISM. G.P.D.(1-3); M.M.(4)
- sursa: DGSSL (1997)
- adăugată de lucian.grec
- acțiuni
NATURĂ s. f. 1. Lumea materială, univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzind vegetația, formele de relief, clima. Natura răcoroasă. calendari (1733), 35/1. Natura sau firea. șincai, înv. 3. Nevinovata natură cuprinde în sine ce e mai plăcut pre lume. maior, t. 45/8. După legile naturii, noi putem fi acum ceea ce trebuie să fim. marcovici, c. 30/1, cf. 8/7, 15/15. Civilizația păgînă ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei. bălcescu, m. v. 1. Universul s-a-ntors și s-a schimbat natura. pann, e. iv, 28/21. Cum putea ei să înțeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sînge, în căutarea stelelor și a naturei? russo, s. 36. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. filimon, o.i, 114. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură. eminescu, o. i, 142. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. id. ib. 152. Și pînă astăzi, din natură nimica n-a îmbătrînit. macedonski, o. i, 63. Albastră era noaptea și fragedă natura, În cer plutea răzleață o pulbere de opal. id. ib. 90, cf. 96, 164, 239, 262. Acești poeți ai Renașterii... slăviră iubirea, natura, artele frumoase. f (1903), 2. Ce pustie e natura și omul în timp de toamnă. ib. (1906), 37, cf. 9. Tunetul era cuvîntul urii, El stăpînea puterile naturii. cerna, p. 158. Ce de lume! Ce de viață! Și ce larm-asurzitoare! A întinerit natura. iosif, v. 26. Cu cît înaintam pe drumul Sihlei, cu atît natura devenea mai aspră. hogaș, dr.i, 15. Eu caut în natură, pretutindeni, Ideile. camil petrescu, v. 9. Rațiunea pentru care atomul cu șase electroni posedă aceste proprietăți remarcabile își are origina în vreo lege primordială a naturii. id. p. 401. Se apropie iarna; a naturii și, poate, și a noastră. bacovia, o. 222. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. id. ib. 242. A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă și zăludă, Botezînd natura udă C-un mănunchi de ciumafai. topîrceanu, b. 53. Atitudinea artistului față de natură. oprescu, i. a. iii,13. Îndeletnicirea... vînatului și pescuitului i-ar fi prelungit bucuria luminii în natura veșnic înnoită, în cîmpii și dumbrăvi. sadoveanu, e. 43. Mistral și-a trăit viața laolaltă cu natura, în rînd cu soarele, cu griul, cu fructele. arghezi, t. c. 51. Bălcescu n-a fost un pictor al naturii. vianu, s. 76. Ne-ar trebui luni, poate ani... spre a admira această arhitectură diversă, colorată, adaptată asprelor condiții ale naturii. stancu, u.r.s.s. 124. Studiul fenomenelor naturii. stoilov, t. f. 7. În natură are loc un schimb continuu între aerul solului și aerul atmosferic. agrotehnica, i, 112. Rămase pe gînduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul și apa. tudoran, p. 33. Elementele se găsesc în natură libere sau, de cele mai multe ori, în combinații chimice. Chim. an. călit. 16. Problema transformării naturii nu poate fi rezolvată numai de specialiști în domeniul științelor tehnice, fără participarea geografilor. probl. Geogr. i, 19. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect studierea naturii (1); (ieșit din uz) științe naturale. ◊ loc. adj. și adv. După natură = avînd ca model obiecte din realitate. Plăsmuiți după natură, pești din cărnuri delicate. macedonski, o. i, 104. ◊ loc. adv. În natură = în realitate, aievea, în persoană. Aș! poza e moft! s-o vezi în natură, domle... caragiale, o. i, 195. (Învechit) Din natură = în mod natural (12), pe cale naturală. Acolo la țărmurile mării sînt niște văi din natură făcute. călătorie, i, 54r/10. Pămîntul cel din natură neroditoriu. or. ec. 1/2. Puține țări s-au îmbogățit din natură cu atîta îmbilșugare precum este Țara Rumânească. cr (1832), 2891/10. ♦ (Învechit; la pl.) (Contribuție în) produse ale solului. Toate naturile cîte sînt trebuincioase pentru curtea domnească să le cumpere cu riza-pazar din banii ce li se vor da de la visterie, iar din țeară să nu se ia nimic. (a. 1815). tes. ii, 388. Răspunderile naturilor ce din vechime era obicinuiți lăcuitorii să dea prin feluri de orînduieli. (a. 1817). ib. 360. ◊ loc. adj. și adv. În natură = în obiecte, în produse (nu în bani). Taxele sau plățile ce iau în bani sau în natură. șincai, hr. iii, 277/4. Am văzut într-o colecție privată ardeleană un contract prin care episcopia din Rîmnic... tocmea un dascăl latinesc, asigurîndu-i o plată în bani și în natură. iorga, l. i, 518. Respectivii vameși... nu primeau vama în natură. n. a. bogdan, c. m. 165. ♦ (Adjectival; învechit, despre aur) Nativ (1). Acești aurari din vechime au fost așăzați a-și răspunde dajdiia... în aur natură (a. 1829). ib. 440. 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă universul; (prin personificare) universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă de anumite legi. Pămîntul lăsat în grija naturii. i. c., poezii, 25. Însuș mama natură ne arată Că toată chivernisirea bună Vine și spînzură dintr-o mînă. budai-deleanu, ț. 340. Înțelepciunea și fericirea, păreche măreață de natură unită. marcovici, c. 37/24. Văzînd-o cineva, trebuia... să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. negruzzi, s. i, 38. Natura a pus amorul în inima fiecărui om. filimon, o. i, 114. Însemnat cu pata putrejunii de natură. eminescu, o. i, 150. Natura-l Înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. caragiale, o. i, 246. Cît de vădită se face pretutindenea dreptatea naturei. f (1897), 9. Natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă. anghel, pr. 61. Cuvîntul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvîntul scris de natură în inima lor? hogaș, dr. i, 14. Tot ce a avut de pus natura în el, i-a plasat în ochi și în mînă. c. petrescu, o. p. i, 90. Am descoperit că natura a mai așezat acolo și ficatul. id. c. v. 32. Natura luptă cu pericolul evaporării și al uscării. c. antonescu, p. 29. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezultă din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; structură; fel propriu de a fi, fire, temperament, (învechit și popular) nărav (3), (învechit și regional) natural (III). v. înclinare, caracter, predispoziție. Și-i era urîți ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era nătura lui. neculce, l. 109. Au dat multe daruri solilor nemțești și moschicești... ca să mai lungească, să treacă vara cu amăgele, după cum este nătura turcilor. id. ib. 351. Genunchile late arată holericească, călduroasă... natură sau fire. fiziogn. 110/9. Unghiile lungi pe deagete arată cu natură frumoasă. ib. 121/12. [Unele femei] se nasc cu natură grozavă (a. 1803). uricariul, vii, 129. Amiciția nu ține mult între cei neasemenea la natură (fire, nărav). tomici, î. 38/17. De mînie foarte groaznic tremura, Pentru că și din natura-și pe toți oamenii ura. pann, e. ii, 93/11. Fiecare generație produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social și istoric al fiecărei epoce. alecsandri, s. 25. Șiretenia... se află mai ales în natura ființelor celor slabe, la care ea ține locul puterii ce le lipsește. bolintineanu, o. 299. Șer este de șaizeci și șase de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puțin el crede. id. ib. 419. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. eminescu, n. 36. Sînt oameni închiși..., naturi posomorîte și refractare, care împrăștie în jurul lor ca o senzație de frig. vlahuță, o. a. iii, 86. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. ionescu-rion, c. 64. Totul părea așezat pentru o lungă viață... căreia naturile lor, puțin expansive, îi dau o ușoară umbră de ideal. d. zamfirescu, v. ț. 205. Foarte rar Caragiale dă nume care să nu indice natura personagiului dintr-un punct de vedere oarecare. ibrăileanu, s. l. 87. Natură de artist (era să fie pictor). id. s. 227. E o natură mîndră, deși sfioasă în același timp. sadoveanu, o. xi, 457. Dumneata exagerezi; ești o natură foarte impresionabilă. id. ib. xiv, .232. Aceștia au pierdut natura lor primitivă, și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. bart, s. m. 25. În rîndul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă. vianu, a. p. 47. Era celebru și prin natura sa zvăpăiată. oprescu, i. a. iii, 19. El știa să renunțe la toată bucuria naturii lui, făcută ca să strălucească și să se mistuie-n lumină, putea să rupă o prietenie, să renege un trecut. arghezi, t. c. 64. Zinele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei. reteganul, p. ii, 14. Haram-bașă și-or găsit Pe Piperea cel vestit, Voinic ager la natură, Făcut bine la stătură. id. tr. 36. Așa-i e nătura. com. din zagra-năsăud. Ăsta are natură bună. alr i 1 374/12. Are natură iute (să mînie iute). ib. 1374/158, cf. alr ii 3 682/102. Omul ista e rău la natură. com. din oravița. ◊ A două natură = ansamblu de însușiri dobîndite, care au căpătat forța și importanța celor înnăscute. Asprimea cea cu prea asupră a spartanilor, carea să făcusă a doua natură prin creștere. molnar, i. 274/3. Adevărat că obișnuința este o a doua natură. f (1900), 559. ◊ loc. adj. și adv. Din (sau de la) natură = din naștere, înnăscut. Prostia din natură nu se poate iscusi. pann, h. 60/3. De la natură omul are o impermeabilitate, o rezistență. arghezi, b. 7. Boală din natură. alr ii/i mn 56, 4181/836. Prostul uită din natură De la mînă pîn' la gură. zanne, p. ii, 244. ◊ Expr. (Regional) A avea (sau a fi cu) natură = a fi violent, periculos; a fi arțăgos. cf. CONV. LIT. XLIV, 268, FRÎNCU-CANDREA, m. 103. ♦ (Regional) Viciu, patimă (4), nărav (2). Are natura beției. com. din brașov. Lupu părul înschimbă dar natura ba. alr ii 4 958/29. ♦ Ceea ce ține de viața senzorială. Don Juan, așa cum îl cunoaștem, e un om care nu vrea să știe decît de plăcerile naturii. ionescu-rion, c. 81. ♦ Ceea ce este natural (I 3). Politețea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivității. vianu, m. 73. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică, trăsătură particulară și esențială, calitate; felul în care este alcătuit un lucru, structură, conformație; (mai ales în legătură cu abstracte) substanță, esență; p. ext. fel, soi, gen, varietate. Timpii... sînt trei, cel dă acum, cel trecut și cel viitoriu, aceștia apoi, după firea și natura fieștecăruia chip, să împarte îndăosebiri schimbătoare. vĂcĂREscuL, gr. 61/13. De la natura sau firea pămîntului... atîrnă. înv. vin. 5/14. Octavele proferetice sînt cu totul de altă natură de octavele fonetice. heliade, o. ii, 374. Este vorba de lucruri atît de depărtate de noi prin natura lor și prin trecerea atîtor veacuri. marcovici, d. 307/16. Un episod de astă natură este petrecerea principelui Svindrighelo în Moldova. asachi, s. l. ii, 31. Esența naturii spirituale a omului. bălcescu, m. v. 2. Conștiința naturei limbei. russo, s. 64. Datoria... fiecărui patriot era ca nici un minut să nu înceteze din lucrări, care de natura lor să fie ca o protestație energică. ap. ghica, a. 795. E constatat că nu toate părțile sistemului nervos au aceeași natură și aceeași funcțiune. conta, o. c. 38. Vei ști să-mi descrii toată natura vizionară și înșelătoare a lucrărilor lumești. eminescu, n. 61. [Rozele] natura lor nu și-o desmint. macedonski, o. i, 193. Despre natura împrumutului. hamangiu, c. c. 399, cf. 396, 413. În dureri, de orice natură ar fi..., medicamentele opiacee dau rezultate atît de sigure încît nu pot fi înlocuite. f (1900), 592. Suprafața sau numărul de arbori după natura tăierilor. p. antonescu, a. 99. De multe ori împrejurările sînt de așa natură, că încheierile trebuie să se facă și altă dată în decursul anului. i. panțu, pr. 90. Industria manufacturieră se vede de două naturi: sau se face cu materii indigene, sau se mărginește a fasona materiile importate. n. a. bogdan, c. m. 125. Te-ntorci totuși c-o simțire cu totul de altă natură în țintirimul trecutului! sadoveanu, o. ix, 184. Îmi închipui că este un lac de natură vulcanică. id. ib. 460. Oricît s-ar apropia, ca atmosferă, vorbirea familiară (orășenească, deci a oamenilor culți) de cea populară, natura ei este totuși, în multe privințe, alta. iordan, stil. 75, cf. id. g. 18. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Zugrăvirea mișcării este oarecum impusă de natura temei tratate. id. s. 142. Noțiuni și proprietăți de natură topologică. stoilov, t. f. 17. Polenul zbîrcit și anormal al acestor soiuri este o indicație asupra naturii hibride a plantei. bordeianu, p. 305. Preferințe pentru hrana de natură vegetală. c. antonescu, p. 55. Natura solului are o influență însemnată asupra eficacității îngrășării suplimentare. agrotehnica, i, 809, cf. 159. Dacă... mai sînt și alte motive, sînt numai de natură intimă. t. popovici, se. 90. Caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă și în fapte de natură strict lingvistică. contribuții, i, 164. Unele elemente... de natură radioactivă, au fost create artificial de om. Chim. an. călit. 11. Un factor de proporționalitate dependent de temperatură și de natura substanțelor. ib. 30. Cauza fundamentală a tuturor contradicțiilor dintre țările capitaliste trebuie căutată în existența proprietății private asupra mijloacelor de producție, care, prin natura sa, dezbină pe producători. lupta de clasă, 1961, nr. 7, 25. ◊ loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să... Îndărătnicia cu care defunctul s-a inspirat ani de zile... din mărunțișuri e de natură să releveze o stare sufletească. arghezi, t. c. 84. – Accentuat și: (regional) natură. – pl.: naturi. – Și: (popular) nătură s. f. – Din lat. natura, it. natura, fr. nature, germ. Natur.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de Ana._.8
- acțiuni
ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km2) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gît. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire. (Pînă) peste cap = prea mult. Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață. Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trînti (pe cineva) la pămînt; fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A i se urca (cuiva) la cap = a) a deveni îngîmfat, îndrăzneț, obraznic; b) a fi amețit de băutură. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întîmplă. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz. A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins. Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins. Pe după cap = pe după gît, la ceafă. Bătut (sau căzut) în cap = tîmpit, prost. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creîndu-i neplăceri). A sta (sau a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lîngă cineva. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se lua cu mîinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde); p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit. 2. Căpătîi; căpătîiul patului. 3. Individ, ins, om. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La pl.) Capital. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU). 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva ceva) în cap = a face pe cineva să creadă ceva. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe; a ține minte. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpîni mereu (același gînd). A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe. A-l duce (sau a-i sta) capul la... = a-i trece prin minte, a se gîndi la... A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = a se gîndi intens (spre a soluționa o problemă). A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. (Astăzi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva. O dată cu capul = cu nici un preț. În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor1; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. 1. Vîrf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfîrșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (Reg.) Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stînd în pat, stînd așezat, șezînd. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămînă, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămîni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rîndului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfîrși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Pînă la un cap de ață = tot. – Lat. caput.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
măsură (< fr. mesure; lat. mensura), unitate de diviziune (2) în interiorul unei compoziții (1) muzicale, limitată grafic de două bare (II, 3) care taie vertical liniile portativului*. Stă la baza organizării și grupării duratelor* sunetelor*, cuprinde un anumit număr de timpi (1, 2) și este caracterizată de periodicitatea accentelor (III, 1) tari care, în general, cad pe prima notă a m. Este indicată la începutul compoziției, după cheie* și armură*, prin două numere suprapuse în formă de fracție: cel de jos arată durata fiecărui timp, iar cel de sus numărul de timpi conținuți în fiecare m. [ex.: indicația 3/8 se citește „trei optimi” sau „trei pe opt” (nerecomandabil) și înseamnă că în fiecare m. există trei timpi, durata fiecăruia fiind de o optime*]. Schimbarea m. în cursul desfășurării compoziției impune indicarea noii m. ♦ M. se clasifică după criterii legate de caracteristicile respective. M. binară* cuprinde doi timpi (ex.: 2/2, 2/4, 6/8 etc.), iar cea ternară* trei timpi (ex.: 3/2, 3/4, 3/8 etc.). Primul timp este accentuat și se numește tare sau forte; ceilalți sunt neaccentuați, slabi. M. simplă cuprinde doi sau trei timpi, cu un singur accent, și corespunde cu metrul (3) din poetică, un timp fiind echivalentul unei silabe. M. compusă este formată din mai multe m. simple omogene (ex.: m. de 9/8 este formată din trei m. simple de 3/8 și echivalează cu o m. ternară în care fiecare timp reprezintă trei optimi). Are atâtea accente câte m. simple cuprinde, primul fiind principal, iar celelalte, secundare. M. mixte, relativ rar utilizate, sunt m. formate din m. eterogene simple (ex.: 5/4 = 3/4 + 2/4 = 2/4 + 3/4, unde accentul primei m. componente este cel principal, iar al celei de-a doua, secundar; ceilalți timpi sunt neaccentuați). Uneori m. mixte sunt separate în m. componente prin bare punctate. M. simetrică cuprinde mai multe accente la intervale de timp egale și este de fapt o m. compusă omogenă, formată deci din mai multe m. simple cu același număr de timpi. M. asimetrice au caracteristicile m. mixte. M. alternative pot fi simetrice (ex.: 9/8, 6/8 sau 2/4, 3/4, notate la cheie pentru întregul discurs muzical) sau asimetrice, notate pe parcurs la fiecare schimbare de metru. Prima și ultima m. a unei compoziții sau a uneia din părțile sale de sine stătătoare pot fi incomplete, în care caz suma duratelor valorilor componente trebuie să fie egală cu valoarea m. întregi (v. anacruză). În structura formală a muzicii clasice există o corespondență între elementele acesteia și m. (ex. motivul* = 1 m.; fraza* = 4 m. etc.) ceea ce a determinat pe teoreticieni să considere m. ca pe o unitate a discursului muzical. ♦ În practica solfegierii* sau a dirijatului*, m. este marcată gestic prin anumite mișcări ale brațului sau mâinii, cu sau fără baghetă. Bătaia* indică fiecare din părțile egale în care se divide o m. A bate măsura (tactul) înseamnă a indica, prin diferite gesturi, felul m., marcând fiecare timp în parte sau chiar o m. întreagă, în cazul tempo(2)-urilor foarte rapide; v. tactare. ♦ În vechea musica plana (v. cantus planus) și în cântul greg.* nu există vreo diviziune a melodiilor în m. și deci nici barele respective, deoarece notele aveau toate aceeași lungime. Nici în muzica mensurală (musica mensurata*) nu existau asemenea diviziuni, deși notele erau de diferite lungimi determinate, ritmul fiind stabilit de înseși valorile notelor [v. timp (I, 1)]. Aceste valori nu erau însă constante, ci dependente de ordinea în care se succedau notele de lungime mai mică sau mai mare, astfel că apăreau situații ambigue. Pentru siguranța execuției s-a introdus (sec. 15) un punct divizionar (punctum divisionis) și un semn grafic asemănător literei (cifrei) romane V, care servea la separarea perioadelor* ritmice, fără a influența valoarea notelor. Aceste semne grafice au fost considerate ca precursoare ale barei de m. și deci ale diviziunii în m. Una din primele utilizări ale acesteri bare se întâlnește în lucrarea Musica instrumentalis deudsch din 1529 a lui Martin Agricola (1486-1556), fiind necesară mai cu seamă în cazul partiturilor* scrise pentru mai multe voci (2). Ulterior, diviziunea în m. prin adoptarea barei, semn grafic foarte practic, s-a generalizat, cu deosebire în urma extinderii procedeelor de tipărire a muzicii. Sunt rare excepțiile de la sistemul diviziunii în m. a compozițiilor muzicale. Ele se întâlnesc în stilul fanteziei*, în unele pasaje de mare virtuozitate (ex.: la începutul ultimului timp al Sonatei op. 106 a lui Mendelssohn-Bartholdy) și, în general, cadențele (2) sau în pasaje de mare neregularitate ritmică. În ultimele decenii, s-a tins însă spre eliminarea m., mai ales în unele compoziții de avangardă (v. modernă, muzica) cum și, destul de des, în notarea melodiilor pop. cu ritm foarte liber sau nederminat (ex. doinele*).
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
elipsă (gr. elleipsis „suprimarea unui cuvânt”), figură care constă în contragerea (scurtarea) enunțului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei propoziții ce se poate deduce liber din context sau situație (spre deosebire de subînțelegere, în care termenul omis se află, de obicei, mai înainte sau după, în același context). În e. termenul omis poate diferi, în același context, după felul cum gândește și se exprimă interlocutorul, cititorul, auditorul (în subînțelegere termenul omis este unul singur, fiind cunoscut) (A): „A bătut-o rău; ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă.” (I. L. Caragiale) E. nu înseamnă, de fapt, „omisiune”, ci o exteriorizare a ideii cu minimum de mijloace verbale, care renunță chiar la ceea ce n-ar fi inutil în construcția enunțului. „... in Wirklichkeit liegt keine Auslassung vor, sondern nur Kürze und Sparsamkeit der Sprache...” (Kühner, § 240). În exemplul citat, e. se prezintă ca fenomen al gramaticii „expresive”. Ca să fie considerată figură de stil trebuie analizată în acele contexte în care are în adevăr o funcție stilistică. Aceasta se întâmplă în următoarele situații: 1. Când se-mpletește cu un enunț figurat, ca în zicale și proverbe: „Fă cunoștință cu fata, n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mănâncă tot ce zboară, și se-ntâmplă de departe trandafir și de-aproape borș cu știr.” (C. Negruzzi) (e.: verbul copulativ „să fie”) 2. Când se-mpletește cu superlativul stilistic: „A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid.” (I. L. Caragiale) (e.: „să fie”) 3. Când se împletește cu zeugma: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere... Căci mi-a dat soarta amara mângâiere O piatră să ador. Murindului, speranța [e.], turbării răzbunarea [e.] Profetului blestemul [e.], credinței Dumnezeu [e.] La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea [id.] Nimic, nimica eu [zeugmă].” (Eminescu) 4. Când generează unele construcții stereotipe expresive, adică locuțiuni: a) locuțiune adjectivală: „tânăr de condiție” (e.: „bună”); b) locuțiune adverbială: „de când lumea” (e.: „este”, „există”); „cum să nu”, „cum de nu”, „ba bine că nu” (desigur); c) locuțiune pronominală nehotărâtă: „Pe la 20 septembrie am dat o săritură până la Sibiu, așa-ntr-o doară, ca să văd ce și cum.” (L. Blaga) Locuțiunile citate sînt rezultatul unor subînțelegeri care s-au repetat fără contextul caracteristic, devenind e. 5. Când generează fenomenul unei substituiri gramaticale în frază; ex. consecutiva devenită, prin e., propoziție predicativă: „A ajuns de-i plângi de milă.” (E. „așa de rău”, nume predicativ și regentul propriu-zis al consecutivei „de-i plângi de milă”). În acest caz, valoarea stilistică a predicativei i-o dă contradicția între indicele de consecutivă și funcția de nume predicativ în frază, sau, altfel spus, ambiguitatea gramaticală. Cf. germ.: „Wer mir Bürge wäre? – es ist alles so finster – verworrene Labyrinthe – keine Ausgang – kein leitendes Gestirn – wenn’s aus wäre diesem letzten Atemzuge!” (Schiller) • De multe ori, e. este definită greșit, fiind confundată cu subînțelegerea.
- sursa: DFS (1995)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
horă 1. Vechi dans popular românesc (h. „strămoșescă” – Filimon), răspândit în toată țara. Frecvența și caracterul acestui dans au închipuit pentru majoritatea compozitorilor români din sec. 19 și din prima parte a sec. 20 chintesența jocului* pop., h. fiind transpusă în diferite forme și modalități, în muzica cultă. Deși prin întreaga ei răspândire în lumea românească și în cea sud- și est- europ. h. cunoaște astăzi variate forme coregrafice și muzicale, se impun anumite trăsături dominante, ce-i atestă și unitatea și vechimea (preistorică – cum poate fi bănuită din reprezentarea figurativă a așa-numitei „h. de la Frumușica”), caracterul magic (de până la fixarea ei istorică și în limitele etic-estetice ale practicii muzical-teatrale eline): a) evoluția coregrafică de cerc sau șir, cu ținere de mână după umeri; b) desfășurare în tempo (2) în general lent, ce exclude virtuoazitatea și permite participarea la h. a întregiii colectivități; c) vocalitatea muzicii (melodiile sunt însoțite frecvent de text). În această interferență de caractere, terminologia – încă insuficient studiată, nu numai în sfera folc. românesc ci și în cea a muzicii universale – este grăitoare atât pentru unitatea genului cât și pentru varietatea sa, cea din urmă explicând evoluția termenului spre alte genuri, inclusiv nedansante. Xορός, choros (gr.), din care derivă χορεία [v. choreia (1)], a fost în tragedia* gr. un dans în cerc, cântat. Forma înrudită kolo*, păstrată la popoarele slave (iugoslavi, polonezi, ucrainieni), poate fi pusă în legătură cu termenul trac kolavrismos, ceea ce ar arăta o origine tracă a termenului, sau în orice caz o înrudire între respectivii termeni (chiar dacă, în fond, între chronos și kolavrismos comună rămâne numai sfera mare a dansului, nu și particularitățile de ethos*, dansul trac fiind considerat un dans războinic). Pe de altă parte, caracterul vocal al melodicii choros-ului explică evoluția termenului în muzica occid. spre acela de chorus (I, 2), de unde derivă finalmente acela de cor (I). Și în folc. românesc, denumirea h. nu se restrânge numai la joc, ci, desprinzându-se chiar de coregrafic, desemnează cântecul* (= hore, în Transilvania) sau cântecul improvizat, cântarea prin excelență (= horă/e lungă; v. doină). În lumea med., mai ales biz., choros a fost preluat și convertit, în funcție de noile necesități și de noua concepție: αἰνεῖτε αὐτòν ἐν τυμπάνῳ ϰαì χορῷ (Septuaginta, Ps. 150, 4); laudate eum in tympano et choro/ laudate eum in cordis et organo (Vulgata, Ps. 150 iuxta LXX). Deși G. Breazul crede a descifra la noi o convertire de tip folc. a termenului: „Cuvântul [...] chorus a fost înțeles și tălmăcit, de către traducători și zugravi, ca o veritabilă h. strămoșească” (Patrium carmen, p. 44), credem totuși că imaginea, care este proprie nu numai frescelor românești ci și acelora din Balcani, atestă – ca și versetul din Scriptură – o conștientă reutilizare a fenomenului, în virtutea dublei sale funcții de dans și de cântec, în favoarea gestului de adorație. Pentru circulația termenului sunt de luat în considerare: chorós (n. gr.). hora (bulg.), cor (aromână), horovod (rusă, хоровод), horumi (gruzină). ♦ Ca gen coregrafic-muzical, h. are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în S Transilvaniei. H. este reprezentată printr-un mare număr de dansuri, unele desemnând mișcarea (h. lentă, h. iute etc.), altele direcția evoluției coregrafice (h. la stânga, h. la dreapta, h. bătută etc.), iar altele stilul muzical și originea (h. boierească – de proveniență mai nouă, în măsură de 6/8, h. de mână acomp. în Oltenia, de vocea unuia dintre lăutari*). H. au la bază hexacordii* sau heptacordii* diatonice*, colorate uneori prin cromatizare (v. cromatism), rareori pentatonice*: sunt construite din 1-2-3 fraze* pătrate, repetate cu variații* melodice și ritmice. În h. de stil mai nou, deseori în măsură de 6/8, melodiile sunt mai bogate din punct de vedere modal. Despre h. găsim căteva date la Cantemir, care face distincție între acest dans („când toți, prinși între ei, joacă în cerc și se mișcă cu un pas egal și regulat de la dreapta la stânga”) și danț („așezați într-un șir lung și prinși de mâini așa încât capetele să rămâie libere, și se învârtesc cu diferite mișcări”). 2. Locul unde se desfășoară jocul duminical sau cu prilejul unor sărbători. 3. Ansamblul de jocuri („a început h.”). 4. În general, melodie de dans („trage neico, hora-ntinsă”).
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
AUTO- „însuși, singur, de la sine, spontan, automat, prin mijloace proprii, automobil”. ◊ gr. autos „el însuși” > fr. auto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. auto-. □ ~alogamie (v. alo-, v. -gamie), s. f., prezența în cadrul aceleiași specii a unor indivizi parțial autogami și parțial alogami; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., 1. Scriere literară aparținînd genului epic, în care autorul își povestește viața. 2. Biografia unei persoane, scrisă de ea însăși; ~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., biologie a organismelor individuale; sin. idiobiologie; ~blast (v. -blast), s. n., microorganism sau germen solitar; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin autofecundare; ~carpie (v. -carpie), s. f., autogamie urmată de formarea fructului; ~cartograf (v. carto-, v. -graf) s. n., aparat pentru obținerea de planuri și hărți prin restituția automată a fotogramelor; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care se bucură de autocefalie. 2. Care se conduce singur; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., independență a unei biserici ortodoxe naționale; ~cheratoplastie (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație plastică, de refacere a corneei distruse, cu material prelevat de la aceeași persoană; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care este capabil să se miște fără a primi impuls din afară; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de topire a unui țesut organic prin fermenți proprii; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care răspîndesc semințele prin deschiderea bruscă a fructelor; ~corie (v. -corie2), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor și fructelor prin mijloace proprii; ~crat (v. -crat), adj., s. m. și f. (conducător) cu puteri absolute; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt, în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin imprimarea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom obișnuit de care se prind cromozomii sateliți în timpul procesului meiotic; ~dem (v. -dem), s. n., populație formată din indivizi care se reproduc prin autofertilizare; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc diferite zone ale suprafeței aceleiași celule; ~dinamic (v. -dinamic), adj., care este mișcat de propria sa forță; ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat, destinat curselor de automobile; ~ecolalie (v. eco-1, v. -lalie), s. f., simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte; ~erastie (v. -erastie), s. f., dragoste excesivă față de propria-i persoană, devenită obiectul instinctual sexual deviat; sin. narcisism; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor la excitațiile interne; ~fag (v. -fag), adj., care prezintă autofagie; ~fagie (v. -fagie), s. f., consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției; ~fen (v. -fen), adj., (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă care se manifestă autonom în cursul transplantelor; ~fil (v. -fil1), adj., autogam*; ~filie (v. -filie1), s. f., autoapreciere exagerată patologic; ~filogenie (v. filo-1, v. -geme1), s. f., dezvoltare a unor frunze din lamina altor organe foliare; ~fit (v. -fit), s. m., făt teratologic care poate trăi în viața extrauterină; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe care se nutresc, prin fotosinteză, direct din materia organică; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre plante) care își produce singur substanțele nutritive; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi singur; ~fonie (v. -fonie1), s.f, rezonanță obsedantă a propriei voci; ~fonomanie (v. fono-2, v. -manie), s. f., tendință patologică spre sinucidere; ~fundoscop (v. -fundo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop pentru examinarea fundului de ochi propriu; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care fecundația se realizează cu polen din staminele florii în care se află și pistilul; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare; 2. Tip de autofecundare la protozoare, constînd în unirea a două nuclee formate în aceeași celulă; ~gen (v. -gen1), adj., 1. Creat sau existent prin sine însuși. 2. A cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (Despre sudură) Care utilizează energia termică produsă de arderea acetilenei în oxigen; ~geneză (v. -geneză) s. f., 1. Reproducere prin polen propriu. 2. Teorie conform căreia dezvoltarea în natura vie se datorează exclusiv factorilor interni ereditari, negîndu-se acțiunea mediului ambiant. 3. Teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; sin. generație spontanee; ~genie (v. -genie1), s. f., capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce; ~genotipic (v. geno-1, v. -tipic), adj., care provine din același genotip; sin. izogenetic; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., cunoaștere de sine însuși; ~gonie (v. -gonie), s. f., autogeneză* (1, 2, 3); ~graf (v. -graf), adj., s. n., 1. adj. și s. n., (Text, document) scris de autorul însuși. 2. s. n., Aparat folosit în fotogrammetrie la măsurarea corpurilor cu ajutorul fotogramelor terestre; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu prin care se reproduc pe o piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. 2. Produs tipografic obținut prin acest procedeu; ~gramă (v. -gramă), s. f., telegramă trimisă automobiliștilor în deplasare și afișată la stațiile de benzină; ~hematoterapie (v. hemato-, v. -terapie), s. f., tratament care constă în injectarea de sînge provenit dintr-o venă a aceluiași bolnav; sin. autohemoterapie; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., distrugere a globulelor roșii de către propriul ser al bolnavului; ~hemoterapie (v. -hemo-, v. -terapie), s. f., autohematoterapie*; ~historadiografie (v. histo-, v. radio-, v. -grafie), s. f., histoautoradiografie*; ~homogamie (v. homo-, v. -gamie), s. f., autopolenizare excepțională; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește și în prezent; sin. indigen, aborigen. 2. Care este limitat la un areal restrîns. 3. Relativ la cărbunii care s-au format pe locul de origine a plantelor din care aceștia provin. 4. Referitor la formațiile geologice care nu au suferit mișcări tectonice de translație; ~htonie (v. -htonie), s. f., caracter autohton; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație patologică a eului propriu; ~leucocitoterapie (v. leuco-, v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a leucocitelor provenind de la aceeași persoană; ~lit (v. -lit1), s. n., rocă magmatică înglobată în altă rocă, cu care a provenit din aceeași magmă inițială; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere tipografică a lucrărilor executate direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a celulelor și țesuturilor organice sub acțiunea enzimelor proprii; sin. autocitoliză, autopepsie, autoproteoliză; ~log (v. -log), adj., s. n., 1. s. n., Produs sau component care provine de la același organism. 2. adj., Ceea ce apare în mod natural într-un anumit sector organic sau care este prezent în mod normal în țesuturile sau umorile corpului. 3. (Despre un neoplasm) Provenit din celule care apar în mod normal în organul respectiv; ~mixie (v. -mixie1), s. f., proces de autofecundare, la care copulează doi gameți sau două nuclee de același sex; ~mizofobie (v. mizo-, v. -fobie), s. f., teamă patologică de mirosuri neplăcute, care ar putea proveni de la propria persoană; ~mobil (v. -mobil), adj., care se mișcă prin el însuși sau care se mișcă cu ajutorul unui motor propriu; ~morf (v. -morf), adj., privind mineralele rocilor limitate de formele cristaline proprii speciei lor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare organică morfologică și. funcțională, condiționată de factori interni; ~nastie (v. -nastie), s. f., curbură de creștere inegală a organelor vegetale datorită unor cauze interne; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., operație chirurgicală de excludere funcțională totală a rinichiului tuberculos; ~nictitropic (v. nicti-, v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care în mod spontan își ia poziția obișnuită din timpul nopții; ~nom (v. -nom1), adj., care se bucură de autonomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Drept al unui stat de a se administra singur. 2. Faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 3. Distanță maximă pînă la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul etc. fără a se mai alimenta cu combustibil pe parcurs; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., partenogeneză sub acțiunea unui stimul fizic sau chimic; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre organisme) care trăiește permanent în stratul superior al apelor mării; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., autoliză*; ~plasmoterapie (v. plasmo-, v. -terapie), s. f., utilizare a plasmei sanguine în scop terapeutic; ~plast (v. -plast), s. n., granulă de clorofilă; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la reacțiile sau la adaptările orientate spre modificarea organismului propriu; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurigicală de refacere a unui țesut organic distrus cu material prelevat ce la același individ; ~plazie (v. -plazie), s. f., proces de dezvoltare în care unele celule ale embrionului se diferențiază morfologic și biologic într-o anumită direcție; sin. autodiferențiere[1]; ~pneumocefalie (v. pneumo-, v. -cefalie), s. f., formație tumorală intracraniană plină cu aer sau cu gaz; ~podiu (v. -podiu), s. n., zona distală a membrelor toracale sau pelviene; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid poliploid care prezintă mai mult de două garnituri cromozomale; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre organisme) care prosperă în ape curgătoare; ~proteoliză (v. proteo-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~radiografie (v. radio- v. -grafie), s. f., metodă modernă de cercetare, bazată pe studiul imaginii obținute pe o peliculă radiografică a unui organ sau țesut ccnținînd o substantă radioactivă; ~scoliotropic (v. scolio-, v. tropic), adj., care prezintă autotropism; la care organele vegetale cresc și se dezvoltă în linie curbă; ~scopie (v. -scopie), s. f., percepție halucinatorie, care constă în faptul că bolnavul are impresia că se vede pe sine însuși; ~seroterapie (v. sero-, v. -terapie), s. f., metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., proces de împerechere a cromozomilor cu aceeași origine, în meioză; ~spor (v. -spor), s. m., aplanospor forma în celula parentală și asemănător cu aceasta; ~terapie (v. -terapie), s. f., vindecare a unei boli pe cale naturală; ~tetraploid (v. tetraplo-, v. -id), s. m., hibrid tetraploid care prezintă genomuri asemănătoare; ~tip (v. -tip), s. n., tip de taxon stabilit de autorul însuși; ~tipie (v. -tipie) s. f., procedeu fotochimic de executare a unui clișeu zincografic cu ajutorul unor puncte sau linii de diferite mărimi; ~tipografie (v. tipo-, v. -grafie), s. f., tipar înalt, ale cărui clișee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe care imaginile au fost executate direct; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. (La unele animale) Pierdere reflexă și spontană, în caz de primejdie, a unei părți a corpului (coadă, apendice, picior etc.) care, ulterior, se poate regenera. 2. Capacitate a unor vegetale de a pierde și apoi de a reface anumite părți ale organismului; ~trof (v. -trof), adj., care este capabil să-și producă singur substanțele organice necesare, pornind de la elemente minerale; ~trofie (v. -trofie), s. f., capacitate a plantelor cu clorofilă de a-și sintetiza singure substanțele nutritive; sin. autotrofism*[2]; ~uroterapie (v. uro-1, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a urinii recent emise și sterilizate provenind de la același bolnav; ~vaccinoterapie (v. vaccino-, v. -terapie), s. f., utilizare a autovaccinurilor în scop terapeutic; ~zit (v. -zit), s. m., făt dezvoltat care se poate hrăni singur în caz de monștri dubli, deosebit de cel parazit; ~zom (v. -zom), s. m., Cromozom comun celor două sexe, prezent în celulele somatice și care, împreună cu alozomul, formează genomul.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
RAPORT s. n. (< fr. rapport): 1. relație, legătură între unitățile lingvistice denumite moneme și foneme (v.). ◊ ~ sintagmatic: r. în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil. Astfel, r. dintre tun și vecinii săi, un și bun (în secvența un tun bun) și r. dintre u și vecinii săi, t și n (în secvența tun). ◊ ~ paradigmatic: r. în cadrul unuia și aceluiași context, în opoziție, între unități care se exclud. Astfel: r. dintre bun și rău, care pot figura în același context, dar în opoziție; r. dintre b și f care pot figura după tu- (tub, tuf) tot în opoziție etc. 2. legătură, relație de natură sintactică între părțile de propoziție sau între propoziții. ◊ ~ de variație liberă: r. privitor la prezența sau absența facultativă a articolului hotărât enclitic; la folosirea alternată a articolului hotărât enclitic, în funcție de caracterul coordonării și din motive fonetice, ca în exemplele „Aici vin frumoasele daneze blonde..., cu ochi visători și râsul sănătos.”; „Mic de stat..., cu părul cărunt, dar cu glas tineresc și sonor...” (S. Pușcariu). ◊ ~ de coordonare: r. între două sau mai multe unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care stau pe același plan sintactic, nedepinzând una de alta (sunt fie principale, fie secundare). Este realizat fie paratactic (prin alăturare), fie joncțional (prin unele elemente de legătură) și are aspect copulativ, adversativ, opozitiv, disjunctiv, alternativ și conclusiv: „Lipa și Cața începură a înfuleca hulpav” (M. Sadoveanu); „Funcționari, gardieni, deținuți, toți fac ovații celui liberat” (T. Arghezi); „Ea sta tot posacă și încruntată” (I. L. Caragiale); „Aici la han, în drum, la răspântie trebuie un băiat iute, spirt” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Vremurile s-au schimbat, / scopul marilor construcții de asemenea s-a schimbat” (Geo Bogza); „Am oprit căruța în mijlocul ariei și m-am uitat întrebător la Iosub” (V. Em. Galan); „Aceleași glasuri cântă, dar n-o mai mângâie” (M. Sadoveanu); „Pe părinți nu-i asculta, ci îi tot necăjea” (P. Ispirescu); „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte” (Ion Creangă); „Când aleargă, când se oprește”; „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora” (M. Eminescu); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (idem); „Și-ascult cum plânge doina cea bătrână / Și cum se tânguiește și se-ngână” (Șt. O. Iosif). v. și coordonare. ◊ ~ de subordonare (de dependență, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziție sau propoziție) și un element regent (parte de vorbire sau propoziție), care nu stau pe același plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca și cel de coordonare, fie paratactic, fie joncțional: „La chemarea cornurilor, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât” (E. Camilar); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete și barbă de negură” (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte” (Folclor); „Nu este sigur că toți vom ajunge acolo” (Camil Petrescu); „Iar cine-i vânzător vândut / Să iasă dintre noi!” (G. Coșbuc); „Băiatul ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului” (P. Ispirescu); „Șoseaua se încolăcește între Olt și dealurile care se ridică unele peste altele” (B. Șt. Delavrancea); „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs” (M. Eminescu); „...noaptea, când vor dormi toți, să punem poște la talpe cui vom socoti noi” (Ion Creangă); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu). v. și subordonare. ◊ ~ de subordonare necircumstanțial: r. de dependență cu aspect atributiv sau completiv în cadrul propoziției și cu aspect subiectiv, predicativ, atributiv sau completiv în cadrul frazei, ca de exemplu „Era un chin mut” (H. Papadat-Bengescu); „Un glas de bucium se auzi” (Al. Odobescu); „...acolo găsiră orașe” (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareș” (A. Vlahuță); „...a mulțumit Ali lui Mohamet” (Em. Gârleanu); „Doar holdele cu spice grele / Răsar din lacrimi și din sînge” (O. Goga); „...au fost întâmpinați de Albu-împărat” (I. L Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mâie la Dăești” (G. Galaction); „Întrebarea este ce caută el acolo” (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul când bruma cade” (I. Slavici); „În gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă” (L. Rebreanu); „Și mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Fusese ajutat de cine avea asemenea lucrări.” ◊ ~ de subordonare circumstanțial: r. de dependență cu aspect temporal (de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumental, concesiv, condițional, consecutiv, de relație, opozițional, cumulativ și de excepție, atât în cadrul propoziției, cât și în cadrul frazei, ca în exemplele „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ținut luni și luni” (Z. Stancu); „...ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beție” (M. Sadoveanu); „Vuiește valea de zgomotul morilor” (A. Vlahuță); „...oamenii... erau împinși înainte... spre a fi vânduți în târg” (N. Bălcescu); „Și el venea acolo cu tovarășii” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „La un caz, iar... pac! la Războiul” (I. L. Caragiale); „Căzu la pat bolnavă de moarte” (Ion Creangă); „Pentru Ștefan... nebuniile copiilor sunt o petrecere” (G. Călinescu); „...în loc de a reacționa tăcut și cu fapta, mă mărginesc la simpla protestare verbală” (G. Călinescu); „...pe lângă rezultatele cercetării.... publică și descoperirea făcută la mănăstirea Brâncovenești” (T. Vianu); „...de tot te poți lecui afară de dezgust și de îndoială” (B. Șt. Delavrancea); „Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă.... s-a întors” (Ion Creangă); „Și-n timp ce ei dormeau..., afară ploile vuiau” (E. Camilar); „Toți se uită cu mirare... / Până văd păienjenișul între tufe ca un pod” (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci” (A. Vlahuță); „Pune-ți obrăzarul cum se pune” (Ion Creangă); „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit” (I. Slavici); „M-a trimis tătuca să le mai port” (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut” (Pavel Dan); „...parcă s-ar fi fălit cu ce-a pățit” (L. Rebreanu); „Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor” (idem); „Chiar și eu m-aș tocmi la dumneata, dacă ți-a fi cu plăcere” (Ion Creangă); „Avea Pisicuța un așa talent de ronțăit iarba, încât îți lăsa gura apă” (C. Hogaș); „...cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie” (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi..., a tras peste mine țolul ist greoi” (G. Galaction); „...după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali” (I. L. Caragiale); „...alt nu e, decât să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu). ◊ ~ de anterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune anterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „Am dat un telefon1 / până să vină sora mea2 /” ◊ ~ de posterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune posterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „După ce am ajuns acolo1, / am dat un telefon”2 /. ◊ ~ de simultaneitate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune simultaneitatea acțiunii celor două verbe-predicate, ca în exemplul „Am dat un telefon1 / în timp ce afară ploua cu găleata2”. ◊ ~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependență specific elementului predicativ suplimentar și subordonatei predicative suplimentare, ca în exemplele „Piatra din mijloc îi slujea drept vatră” (C. Hogaș); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (idem). ◊ ~ de inerență: r. logic existent între subiect și predicat, oglindit în modul de definire a unuia prin celălalt (v. subiect, predicat). ◊ ~ de interdependență: r. gramatical existent între subiect și predicat, oglindit în legătura strânsă dintre ele în cadrul propoziției, în influențarea reciprocă a unuia de către celălalt, în dependența reciprocă manifestată lingvistic prin acord, ca în exemplele „...tunete prelungi se aud în depărtare” (A. Vlahuță); „Budulea privi lung la ele” (I. Slavici); „Fata babei era slută” (Ion Creangă). ◊ ~ apozitiv (referențial): r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicație și un alt termen care este explicat, ca în exemplul „Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător” (Em. Gârleanu). Prin conținut se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut și substantivul determinat, în sensul că aduce, ca și acesta, precizări, lămuriri. Se deosebește însă de acesta prin faptul că termenii r. apozitiv se referă la una și aceeași persoană, la unul și același obiect (în r. de subordonare se referă la obiecte și persoane diferite); prin faptul că termenii r. apozitiv sunt omisibili pe rând în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul subordonat): „Ion Bughea venea nepăsător” sau „Ciobanul venea nepăsător”; prin faptul că topica termenilor r. apozitiv este aceeași: întâi termenul explicat și apoi explicația, apoziția (în r. de subordonare, topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă și cu r. de coordonare, în sensul că termenii aparțin adesea aceleiași părți de vorbire (substantiv – substantiv), se acordă și dispun de aceeași simetrie: „Vicu, prietenul, m-a așteptat ieri la gară” față de „Vicu, prietenul m-au așteptat ieri la gară”.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap1 (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
liber3, ~ă [At: (a. 1741) IORGA, S. D. XII, 41 / V: (îvp) ~băr, (îvr) livăr, (îvr) liver a, av / Pl: ~i, ~e / E: lat liber, fr libre] 1 a (D. oameni sau comunități umane) Care se bucură de libertate (1) Si: (înv) liberat2 (1), (îvp) slobod. 2 a Care nu depinde juridic, economic, politic etc. de altcineva. 3 a Care are drepturi politice și cetățenești depline. 4 a (D. popoare, state, orașe, instituții sau conducerea lor) Independent. 5 a (D. porturi) Care nu percepe taxe vamale pentru mărfurile importate, exportate sau aflate în tranzit. 6 a (Îvr) Eliberat. 7 a (D. oameni) Care nu este supus nici unei constrângeri. 8 a (Îe) A fi (sau, rar, a rămâne) ~ să ori (de) a ... A i se permite să ... 9 a (Îae) A avea posibilitatea de a... 10 a (Pex; d. facultățile, posibilitățile etc. ale oamenilor) Care este caracteristic unui om liber3 (2). 11 a (Pex) Care denotă libertate (1) de a acționa. 12 a (Pex) Care se manifestă fără opreliști. 13 a (D. oameni; îoc captiv) Care are drepturi juridice depline. 14 a (D. oameni; îoc captiv) Care nu este închis Si: neînchis, neîntemnițat, (îvp) slobod. 15 a (Rar; d. perioade de timp) Lipsit de privațiune. 16 a (D. acțiuni) Care poate avea loc. 17 a (Îs) Traducere ~ă Traducere care redă conținutul originalului fără a urma riguros forma acestuia. 18 a (Îs) Versuri ~e sau, prin sinecdocă, vers ~ Versuri care nu respectă canoanele clasice obișnuite (rimă, măsură, ritm). 19 a (Îs) Intrare ~ă Intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. 20 a (La unele jocuri sportive cu mingea; îs) Lovitură ~ă Lovitură acordată unei echipe drept recompensă pentru o greșeală comisă de echipa adversă. 21 a (Îs) Profesiune (sau, rar, profesie) ~ă Profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu, fără să fie angajată permanent într-o instituție. 22 a (Îs) ~ă cugetare Opinie proprie, lipsită de constrângeri. 23 a (Îs) ~ă practică Exercitare a unei profesiuni pe cont propriu. 24 a (Nav; îas) Permisiune de a manevra un vas în raza unui port și de a avea contact cu țărmul. 25 a (Îs) ~ consimțământ Manifestare, fără constrângere, a adeziunii. 26 a (Îs) ~ arbitru Libertate (1) de a acționa după propria voință. 27 a (Îc) ~ profesionist Persoană care exercită o profesiune pe cont propriu, fără a fi angajat într-o întreprindere sau instituție. 28 a (Rar; îc) ~-pansism Opinie proprie. 29 a (Îlav; în legătură cu semnele de circulație feroviară) Pe ~ Indicând permisiunea de a trece. 30 a (Îe) A da frâu (sau, rar, drum) ~ A permite să acționeze. 31 a (Îae) A favoriza. 32 a (Urmat de un substantiv de care se leagă prin pp „de”) Lipsit de ... 33 a (Urmat de un substantiv de care se leagă prin pp „de”) Care se poate desfășura nestingherit. 34 a Care nu este supus unor dispoziții restrictive. 35 a Cu forme sau manifestări variate. 36 a Lipsit de constrângeri și limite artificiale. 37 a Fără reguli limitative Si: arbitrar. 38 a (Reg) Permis. 39 a (Rar; d. abstracte) Produs de rațiune fără a lăsa să se întrevadă legătura cu realitatea. 40 a Care oferă posibilitatea de a merge, de a trece etc. fără piedici Si: accesibil. 41 a Care poate fi frecventat fără restricții. 42 a (D. căi de comunicație) Care este accesibil pentru trecerea oricui, fără restricții impuse de un stat sau fără pericole. 43 a Ușor de parcurs. 44 a (D. construcții sau părți ale lor) Lipsit de perete, ușă etc. 45 a (Pex) Cu posibilitatea de a comunica cu altceva Si: deschis. 46 a (D. corpuri sau părți ale lor) Care nu este fixat de ceva și se poate mișca. 47 a (D. elemente chimice, particule etc.) Care nu se află într-o combinație sau relație cu alte elemente sau particule. 48 a Fără relații cu altceva Si: izolat. 49 a (D. corpuri) Supus forței gravitaționale. 50 a (D. corpuri) Fără sprijin. 51 a (Fiz; îs) Cădere ~ă Mișcare uniformă accelerată a corpurilor ce cad în vid sub acțiunea gravitației[1]. 52 a (Fig; d. oameni; îla) În cădere ~ă Degradat. 53 a Care este lipsit de artificialitate, de elemente nefirești. 54 a Care se poate manifesta sau reacționa nestingherit Si: armonios, firesc, natural, ușor. 55 a (Îs) Desen ~ Desen efectuat fără ajutorul instrumentelor tehnice. 56 a (Îs) Aur ~ Aur în stare neprelucrată, provenit din filoane compacte. 57 a (Înv; îs) Arte ~e Arte liberale (4). 58 a (Îs) Stil indirect ~ Stil prin care se exprimă ideile și sentimentele cuiva ca și cum cel care le relatează s-ar identifica, în anumite momente, cu persoana căreia acestea îi aparțin. 59 a (Îlav) Cu ochiul ~ (sau cu ochii ~i) Fără ajutorul unui instrument optic. 60 a (D. unele probe sportive) Lipsit de restricții speciale. 61 a Nestăpânit de o forță umană exterioară Si: lejer, nedirijat. 62 a (Fig; d. aer) Curat. 63 a (Reg) Fără pază. 64 a (D. oameni) În largul lui Si: degajat, jovial, natural, nestingherit. 65 a (D. oameni; dep) Care nu respectă limitele bunei-cuviințe. 66 a (Prt) Libertin. 67 a (Rar; îlav) La ~ Cu posibilitatea de a acționa în voie Si: nestingherit. 68 a (Îe) A avea mână ~ă (sau câmp ~) A dispune în mod absolut de posibilitatea de a face ceva. 69 a (Îae) A avea permisiunea de a face ceva. 70 a Necontrolat. 71 av (Îe) A vorbi ~ A ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text. 72 av (Îae) A spune deschis ceea ce gândește Si: a fi sincer. 73 av (Îae) A vorbi obscen. 74 av Pe de rost. 75 a (D. mâini; pex d. părți ale corpului) Care se poate mișca fără a fi împiedicat de ceva. 76 a (D. animale) Care trăiește în mediul natural propriu. 77 a Care se poate deplasa pe propriile membre, prin forța proprie a organismului. 78 a (D. oameni) Care nu are obligații sau datorii față de altcineva. 79 a (D. oameni) Care momentan nu este antrenat într-o activitate Si: disponibil, neangajat. 80 a (D. oameni) Necăsătorit. 81 a (D. oameni) Care nu este îndrăgostit. 82 a (Reg; d. oameni) Sănătos. 83 a (Îlav) Sub cerul (sau sub cer) ~ Într-un loc descoperit Si: afară. 84 a (Îlav) În (la sau, rar, spre) aer ~ În mijlocul naturii Si: afară. 85 a (D. scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat Si: disponibil, gol. 86 a Nefolosit. 87 a (D. posturi) Vacant. 88 a (D. terenuri) Care nu intră în proprietatea cuiva. 89 a (D. terenuri) Care este în afara puterii unei autorități opresive. 90 a (D. locuri, suprafețe limitate) Care nu este ocupat de un obiect sau de o persoană Si: gol. 91 a (Reg; d. cer) Senin. 92 a (D. terenuri) Care se întinde pe o mare suprafață și care este lipsit de vegetație înaltă. 93 a (D. perioade de timp) Care este în afara obligațiilor (profesionale) obișnuite. 94 a (D. perioade de timp) De care se poate dispune după bunul plac. 95 sn (Îe) A fi (sau a avea) ~ A se afla în afara obligațiilor profesionale pe o perioadă de timp. 96 sn (Îae) A dispune de timpul propriu. 97 a (Chm; îs) Atom ~ Care nu este atras de nici un nucleu. 98 i Cuvânt cu care se anunță că o acțiune, un proces etc. poate începe. 99 a (D. gesturi, purtări, cuvinte etc.) Necuviincios. 100 a (D. gesturi, purtări, cuvinte etc.) Grosolan. 101 av Fără prejudecăți. corectat(ă)
- graviației → gravitației — Ladislau Strifler
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
AERO- „aer, oxigen, atmosferă, gaz”. ◊ gr. aer, aeros „aer” > fr. aéro-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. aero-. □ ~bacter (v. -bacter), s. n., gen de bacterii aerobe, larg răspîndite în natură; ~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază organismele aerobionte; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme a căror viață este condiționată de folosirea oxigenului liber din atmosferă; ~bioscop (v. bio-, v. -scop), s. n., aparat utilizat pentru determinarea conținutului bacterian din aer; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre organisme) care poate trăi numai în aer liber; ~bioză (v. -bioză), s. f., formă de viață a unor organisme care consumă oxigenul molecular liber din atmosferă; ~carpie (v. -carpie), s. f., maturizare a fructelor supraterestre în aer liber; ~carpotropic (v. carpo-1, v. -tropic), adj., care prezintă mișcări de răsucire pentru maturizarea fructelor aflate în aer liber; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat pentru realizarea hărților și a planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cartografie (v. carto-, v. -grafie), s. f., tehnică a realizării hărților și planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cel (v. -cel2), s. n., formațiune tumorală datorată distensiei excesive, cu aer sau cu gaz, a unei cavități anatomice; sin. chist aerian; ~cist (v. -cist), s. n., veziculă aeriană de pe organele vegetale ale unor plante acvatice; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de explorare radiologică a vezicii urinare, care constă în efectuarea unui clișeu după distensia cu aer a acesteia; ~cistoscop (v. cisto-, v. -scop), s. n., instrument utilizat în endoscopia vezicală; ~cistoscopie (v. cisto-, v. -scopie), s. f., examinare a vezicii urinare cu ajutorul aerocistoscopului; ~colie (v. -colie2), s. f., acumulare de gaze în intestinul gros; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre vehicule) construit astfel încît să întîmpine, la înaintare, o rezistență minimă din partea aerului; ~drom (v. -drom), s. n., teren amenajat pentru decolarea, aterizarea și staționarea avioanelor; ~embolie (v. -embolie) s. f., astupare cu gaz a unui vas sanguin sau limfatic; ~fagie (v. -fagie), s. f., deglutiție exagerată a aerului care pătrunde odată cu alimentul în esofag și stomac; ~fil (v. -fil1), adj. 1. Care conține aer. 2. Care are nevoie de aer pentru creștere și dezvoltare; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., 1. (Plante) care trăiesc complet în aer, atașate de alte plante, fără a fi însă parazite. 2. (Plante) cu muguri de regenerare aerieni; ~fitobionte (v. fito-, v. -biont), s. n. pl., organisme vegetale cu viața condiționată de oxigenul din natură; ~fob (v. -fob), adj., s. m., care se teme de contactul cu aerul; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de aer; ~for (v. -for), adj., care conține sau care conduce aerul; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., tehnica fotografierii unui obiectiv arheologic de la bordul unui avion; ~fotogramă (v. foto-, v. -gramă) s. f., fotogramă aeriană; ~game (v. -gam), s. f. pl., fanerogame*; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., acumulare excesivă de gaze în stomac; ~gen (v. -gen1), adj. 1. Care este produs prin intermediul aerului atmosferic. 2. De origine respiratorie. 3. (Despre bacterii) Care descompune unele substanțe solide și lichide în substanțe gazoase; ~geneză (v. -geneză), s. f., procesul de producere a aerului; ~geologie (v. geo-, v. -logie1), s. f., ansamblu de informații geologice culese de la bordul unui avion; ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru pulverizarea culorilor lichide sub acțiunea aerului comprimat; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază aerul și proprietățile sale; ~gramă (v. -gramă), s. f. 1. Comunicare transmisă prin telegrafie fără fir. 2. Scrisoare cu un format special, destinată poștei aeriene; ~hidroterapie (v. hidro-1, v. -terapie), s. f., utilizare a apei și a aerului în tratamentul unor boli; ~ionoterapie (v. iono-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu aer conținînd ioni negativi, pozitivi sau amestecați; ~lit (v. -lit1), s. n., corp mineral incandescent, cu aspect de piatră, care cade pe pămînt din spațiul interplanetar; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în aerologie; ~logie (v. -logie1), s. f., disciplină care studiază păturile superioare ale atmosferei; ~magnetometrie (v. magneto-, v. -metrie1), s. f., metodă de măsurare din avion a prospecțiunilor magnetice terestre, cu ajutorul aeromagnetometrelor; ~magnetometru (v. magneto-, v. metru1), s. n., aparat folosit la ridicările și prospecțiunile magnetice de la bordul unui avion; ~mamografie (v. mamo-, v. -grafie), s. f., radiografie mamară, executată după insuflarea aerului în spațiul retromamar; ~metrie (v. -metrie1), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice ale aerului pe baza efectelor lui mecanice; ~metru (v. -metru1) s. n., instrument pentru măsurarea densității aerului; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., acțiune morfogenetică a aerului asupra dezvoltării organelor animale sau vegetale; ~naut (v. -naut), s. m. și f., persoană care conduce un vehicul aerian; ~nautic (v. -nautic), adj., 1. Referitor la tehnica construirii și conducerii aeronavelor. 2. Relativ la știința navigației aeriene; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care studiază proprietățile fizice și chimice ale straturilor superioare ale atmosferei; ~patie (v. -patie), s. f., maladie provocată de schimbările presiunii atmosferice; ~piezoterapie (v. piezo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului comprimat sau rarefiat în cura de altitudine; ~piezotermoterapie (v. piezo-, v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului cald sub presiune; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f. pl., plante microscopice vii, care plutesc în aerul atmosferic; ~pletismograf (v. pletismo-, v. -graf), s. n., aparat care înregistrează modificările volumului toracic în timpul respirației; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru măsurarea cantității de praf din aer; ~sialografie (v. sialo-, v. -grafie), s. f., metodă medicală de explorare a glandelor salivare și de înregistrare radiografică după insuflarea cu aer; ~siderolit (v. sidero-1, v. -lit1), s. n., meteorit în a cărui compoziție se află metale și piatră; ~stat (v. -stat), s. n., aeronavă mai ușoară decît volumul aerului dezlocuit; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare de orientare a microorganismelor din apă în funcție de repartiția oxigenului; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratament a unor boli pulmonare cronice cu ajutorul aerului montan sau marin; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare a aerului cald în scop terapeutic; ~tonometrie (v. tono-, v. -metrie1), s. f., măsurare a tensiunii gazelor din lichidul sanguin și a unor lichide din organism; ~tonometru (v. tono-, v. -metru1), s. n., aparat cu care se măsoară tensiunea gazelor din sînge și a unor lichide din organismul uman; ~topograf (v. topo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric pentru executarea unor hărți și a unor planuri topografice la scară mare; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., tehnică a măsurătorilor terestre cu ajutorul fotogramelor aeriene; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează către o sursă de aer; ~ureteroscop (v. uretero-, v. -scop), s. n., instrument endoscopic pentru examinarea uretrei, după distensia acesteia cu aer.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
LUME1, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun4 (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag2. Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SCĂPA, scap, vb. I. 1. Intranz. A se desprinde, a ieși din...; a se libera, a se salva. Din mînile ei abia a scăpat cu părul vîlvoi băiatul lui Blănuță. SADOVEANU, O. VIII 144. La ușă nu știu cine a vrut să-l prindă, dar Jap l-a mușcat de mînă și-a scăpat afară. GALACTION, O. I 308. I se părea că scapă dintr-un cazan clocotitor. REBREANU, R. II 17. ◊ Fig. Tăcu, lăsînd să scape din sînul ei o oftare. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ A se strecura prin..., a străbate, a ieși. Rareori prin storuri o lumină scapă De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 35. 2. Intranz. A ieși dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a se feri de..., a se apăra, a evita. Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat. ISPIRESCU, L. 42. Orb de-aș fi fost, de cît amar scăpam! De n-aș fi fost de feliu, scăpam de o viață chinuită, pustie, fără de lumină. EMINESCU, N. 73. În sfîrșit, am să scap de-o grijă. ALECSANDRI, T. I 35. ◊ Expr. A scăpa ieftin v. ieftin. A scăpa teafăr = a rămîne viu, a supraviețui unei primejdii. Se bătură și se bătură pînă ce armăsarul... fu răzbit și biruit; iară Galben-de-Soare scăpase teafăr. ISPIRESCU, L. 28. A scăpa cu viață (sau cu zile) = a-și salva viața dintr-o mare primejdie. Cum am scăpat și eu cu zile, Nici aș putea să-ți spun, copile. IOSIF, PATR. 6. Maica mea... de-abia scăpă cu zile. MACEDONSKI, O. I 70. Acum cred eu, frăține-meu, că așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice... Încă mă mier cum am scăpat cu viață. CREANGĂ, P. 188. A scăpa ea prin urechile acului = a ieși cu mare greutate dintr-o încurcătură sau dintr-o primejdie. Numai acum, cînd se uita în urmă, își da seama de primejdia din care a scăpat ca prin urechile acului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 63. Cît mă vezi de voinic, de-abia am scăpat... ca prin urechile acului. CREANGĂ, P. 202. A scăpa (ca) din gura lupului v. gură (I 1). A nu scăpa nici în gaură de șarpe sau (Mold.) nici în borta șoarecelui = a nu putea în nici un chip înlătura sau evita un pericol iminent. Nici în borta șoarecelui nu ești scăpat de mine. CREANGĂ, P. 212. A scăpa cu fața curată v. față (I 1). A scăpa ca pe mîneca cămășii v. cămașă. A scăpa pe (sau prin) ușa din dos v. dos. A scăpa printre degete v. deget. ◊ Tranz. Ca să mă scape de belea, m-au trimes la stînă în dumbrava Agapiei. CREANGĂ, A. 14. Am hotărît să te fur în astă-noapte, pentru ca să te scap... de călugărie. ALECSANDRI, T. I 56. ◊ Expr. A scăpa (pe cineva) din gheara (sau ghearele) cuiva v. gheară. ♦ A se debarasa, a se descotorosi (de ceva sau de cineva). Cumnatelor, zise... Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. 3. Tranz. A da drumul fără voie unui obiect ținut în mînă, fiind prea greu; a lăsa să cadă din cauza unei emoții puternice. De violența emoțiunii care-l stăpînea, cînd fu să pună oala jos, pe vatră, o scăpă din mîini. GALACTION, O. I 149. Neculaie Cîmpeanu scăpă țigara de spaimă. C. PETRESCU, S. 171. Cum? ziseră bărbații înspăimîntați, scăpînd răsteiele din mînă. CREANGĂ, P. 14. ◊ Expr. A scăpa (ceva) din mînă = a pierde de sub control. A scăpa din mînă (o ocazie, o afacere etc.) = a pierde un prilej bun, o ocazie bună. A scăpa hățurile din mînă v. hăț2. ♦ A lăsa (involuntar, din neatenție) un animal să se desprindă din legătura care îl ține; a lăsa să plece (mai ales să se ducă într-un loc oprit). Au dat băiatului calul în mînă, zicîndu-i să-l țîiă bine de frîu ca să nu-l scape. SBIERA, P. 76. Bătrînii aceștia erau orbi amîndoi, pentru că scăpaseră odată oile pe moșia zînelor. id. ib. 35. 4. Intranz. (Despre soare) A coborî spre asfințit, a fi în declin, a trece de... Soarele scăpase din crucea amiezii; pe lanurile de grîie verzi, pe fînețele de iarbă tînără, plutea o pace de lumină. SADOVEANU, O. IV 76. Soarele scăpa la chindie. De sus, o ploaie de raze cădea pe frunzele verzi. DUNĂREANU, N. 30. 5. Refl. A face sau a spune ceva fără voie, din greșeală; a nu se putea stăpîni, a nu se putea reține (de a spune sau de a face un lucru). Împărăteasa s-a scăpat de a spus bucătăriței. ȘEZ. II 112. ◊ (Tranz., în expr.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudență) o indiscreție; a spune ceva în mod imprudent, fără voie; a-l lua pe cineva gura pe dinainte. De teamă să nu-l ia gura pe dinainte, să scape vreo vorbă și să-și piardă și capul, se duse și el la marginea unui eleșteu, săpa o gropiță... și striga acolo înfundat: Împăratul Midas are urechi de măgar! ISPIRESCU, U. 112. 6. Tranz. A pierde ocazia de a vedea ceva, de a se folosi de ceva; a nu sosi la timp, a nu apuca, a nu mai prinde (întîrziind). Mă temeam că ți-am telefonat tîrziu și că scapi trenul. BARANGA, I. 161. Abia avui vreme a-mi schimba hainele, ca să nu scap reprezentația de la teatru. NEGRUZZI, S. I 67. 7. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă; a omite. Bătrînul vorbea serios, liniștit, iar Dima și Fomete îl ascultau încruntați, căutînd să nu scape înțelesul vorbelor. GALAN, Z. R. 31. ◊ Expr. A scăpa ceva din vedere = a omite, a neglija. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi sau din vedere = a ține (pe cineva sau ceva) sub continuă observare, a privi tot timpul (la cineva sau la ceva). Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. O ținea de aproape și n-o scăpa din vedere nici cît ai da în cremene. ISPIRESCU, L. 120. ♦ Intranz. A trece neobservat, a nu fi luat în seamă. Importanța socială a artei... scapă cu desăvîrșire [parnasienilor]. IONESCU-RION, C. 101. ◊ Expr. A-i scăpa cuiva din vedere = a fi omis; a nu fi observat, a nu fi băgat în seamă. Va fi în stare a vă da toate lămuririle care acum îmi scapă mie din vedere. ALECSANDRI, S. 20. corectat(ă)
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar. ◊ ~ abstract: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie. ◊ ~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi. ◊ ~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist. ◊ ~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbe – înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbe – împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe – acolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
MISTÉR s. n. 1. Dogmă creștină pe care biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești ; taină. Cele șeapte sfinte taine sau misterii. ȘINCAI, C. 7/2. Bisearica iaste un loc, carele pentru aceaia e orînduit, ca într-însul să se slujească s[fintele] taine (misteriile) pentru creștini. REG. SCOLAST. 8/16. Mistiria sfi[n]tei cuminecături. TOMICI, Î. 8/8, cf. NEGULICI. Biserica se umplu de credincioși, veniți ca să asiste la sacrul mister al învierii Domnului. ALECSANDRI, ap. CADE, cf. COSTINESCU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U., SCRIBAN, D., DM. 2. Ceea ce este (încă) necunoscut, nedescoperit, nepătruns sau neînțeles (de mintea omenească), secret, taină; obscuritate, taină de care este înconjurat ceva sau cineva; (rar) misteriozitate. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ce misterii se ascund în această adîncime. ASACHI, S. L. I, 177. Pînă acum, adevăratul preț al acestor arenzi fusese un mister de speculație spre paguba sfintelor lăcașuri unde aceste moșii se află închinate. CR (1836), 251/27, cf. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. Scrisoarea aceasta vă va tălmăci scopul venirii mele. – Ce mister? NEGRUZZI, S. III, 136. Ceea ce rămîne un misteriu pentru toți este maniera prin care știu a se imposesa atît de lesne. . . de toate secretele artei. FILIMON, O. II, 304. O tînără pădure de ulmi și de stejari Ascunde-o astea română prin junii săi tufari. Misterul și tăcerea în sînul ei domnesc. ALECSANDRI, POEZII, 209. Misteriul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri. EMINESCU, N. 32. Vezi tu luna de pe ceruri Cum străluce mîngîios, învelind tot în misteruri ? CARAGIALE, O. IV, 356. Am rîs de sfintele mistere Ce sînt în fiecare-atom. MACEDONSKI, O. I, 37. Palidă umbră, care mister Unul spre altul mereu ne atrage ? id. ib. 222, cf. 154, 258. Uneori te atinge pe obraz cîte un miros de tămîioară de parcă-ți adoarme sufletul. . . Și e atît mister și atîta frumusețe în această undă de aer parfumat care rătăcește așa prin văzduh. SANDU-ALDEA, U. P. 66. Pădurea te-adumbrea cu bucurie Și-ți povestea viața ei intimă Cu tot misterul ei, lâsîndu-ți ție Doar greutatea de-a găsi o rimă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 156. Și spune-mi ce-nrudită vrajă Și ce îndepărtat mister Mă face pururi să te cer Dasupra capului de strajă, Stea singuratică pe cer ? IOSIF, PATR. 83, cf. id. P. 39. Cîntarea care n-a fost spusă E mai frumoasă ca oricare; Misterul ei e o beție De voluptoasâ-ndurerare. PETICĂ, O. 53, cf. 147. Tăcerea și misterul mă încunjurau din toate părțile. HOGAȘ, DR. I, 36. Rătăcind în căutarea misterului morții, se opri târziu. BART, S. M. 78. Acel specific național, legat de misterul sufletesc al neamului, a fost călăuza permanentă pentru Ibrăileanu în judecățile lui asupra literaturii românești. SADOVEANU, E. 176, cf. 258. Destăinui lui moș Costache misterele arhitecturii. CĂLINESCU, E. O. II, 155, cf. id. E. 58. Era pentru voi, copiii, un loc înfășurat în mister. PAS, Z. I, 223. Clasicismul a preferat omul adult, format definitiv. Curentele romantice înclină însă către vîrstele informe, unde misterul persistă, unde nimic nu e fixat. RALEA, S. T. I, 136, cf. II, 31. M-am înspăimîntat, pentru că mi se releva importanța gesturilor, misterul apropierilor. DEMETRIUS, A. 205. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Un nectar plin de misteruri Sînu-am zis să izvorască Și dragostea fără preget De aci te-a adăpat. HELIADE, I, 92. Vîntul îți șoptește misteruri de amor. ALEXANDRESCU, O. I, 280. Cină, vîntul e-o taină, clnd frunza e mută, Misterul surîde prin lumea tăcută. EMINESCU, O. IV, 18. Și cuminți frunzele toate își comunică misteruri. id. ib. 120. Sublimă ciocârlie . . . Rupe lanțul ce te leagă și afundâ-te-n misteruri. MACEDONSKI, O. I, 273, cf. 174. În părul tău ca diamantul De flăcări negre-ntunecat Și-a revărsat întreg Levantul Misterul antic și ciudat. PETICĂ, O. 47. Ca magice clopotnițe în soare, Zidite pe altare de mister, Cireșii urcă înfloriți la cer. D. BOTEZ, P. O. 21. Acolo, sub lumină de mister, Scăldată-n apa visurilor lină, Vei sta. BENIUC, C. P. 50. Vase încărcate cu mister, Nu cunosc sub ce pavilioane, Trec înscrise depărtat pe cer, Poate cu averi de milioane. id. ib. 109, cf. id. V. 51, id. M. C. 0, 316. Ți se pare mereu pe-acest cer C-a trecut un mare mister. ISANOȘ, Ț. L. 30, cf. 23. 3. (La pl.) Lucrare dramatică specifică evului mediu, cu caracter religios sau laic, reprezentată (în aer liber) cu prilejul unor sărbători religioase. Cf. LM. Misterele, adică niște reprezentațiuni dramatice religioase. . . se reprezentau în curtea bisericii și, mai tîrziu, pe strade. F (1872), 231, cf. TIM. POPOVICI, D. M. Lumea e gătită și mlndră, ca și cum ar fi luat parte la un mister religios. PETICĂ, O. 263. Chiar și misterele reprezintă, în cadrul ficțiunii religioase, moravurile, sentimentele, îndeletnicirile și costumele societății burgheze. OȚETEA, R. 195. 4. (La pl.) Ritualuri religioase secrete în Grecia și Roma antice, la care luau parte numai cei inițiați. Cultul lui Sabazius, ca și al zeului din care el derivă, Dionisos, se făcea, în afară de partea lui publică, și în niște misterii dintre cari devenirâ celebre ale celui din urmă. XENOPOL, R. I, 69. – Pl.: mistere și (astăzi rar) misteruri. – Și: (învechit) mistériu (pl. misterii și, rar, misterie STAMATI, D.) s. n., mistírie s. f., mistíriu (BUDAI-DELEANU, LEX.) s. n. – Din fr. mystére. – Misteriu, din lat. myșterium. – Mistiriu < ngr. μυρτήριον.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
cap1 [At: COD. VOR. 92/13 / Pl: ~ete sn, ~i sm / E: ml caput] 1 sn Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal Si: căpățână, glavă, hârcă, scăfârlie, troacă, țeastă (arf) bostan, dovleac, oală, sfeclă. 2 sn (îlav) Din ~ până în picioare În întregime. 3 sn (Îlav) Cu noaptea-n ~ Dis-de-dimineață. 4 sn (Îlav) (Până) peste ~ Extrem de. 5 sn (Îlav) Cu un ~ mai sus (Cu mult) mai mult, mai deștept, mai bine. 6 sn (Îlav) Cu ~ul plecat Rușinat. 7 sn (Îal) Umilit. 8 sn (Îal) Învins. 9 sn (Îlav) Pe după ~ Pe după gât, pe ceafa. 10 sn (Fam; îla) Bătut în ~ Tâmpit. 11 sn (Îe) A se da peste ~ A face tumbe. 12 sn (Îae) A face eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. 13 sn (Îe) A da (pe cineva) peste ~ A trânti (pe cineva) la pământ. 14 sn (Îae) A da jos (pe cineva) dintr-o situație Si: a doborî, a învinge. 15 sn (Îe) A da peste ~ (paharul, băutura etc.) A înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. 16 sn (Îe) A da (ceva) peste ~ A schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc. 17 sn (Îae) A lucra repede, superficial, de mântuială. 18 sn (Îe) A scoate ~ul în lume A ieși între oameni, în societate. 19 sn (Îe) A nu-și mai vedea ~ul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este ~ul A nu ști ce să facă, a fi copleșit de... 20 sn (Îe) A-și pierde ~ul A se zăpăci. 21 sn (Îe) A nu mai avea unde să-și pună ~ul A ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. 22 sn (Îe) A da din ~ A clătina capul (1) în semn de aprobare, de refuz etc. 23 sn (Îe) A da cuiva la ~ A lovi. 24 sn (Îae) A omorî. 25 sn (Îae) A ataca cu violență pe cineva. 26 sn (Îae) A distruge pe cineva (cu vorba sau cu scrisul). 27 sn (Îe) A umbla cu ~ul în traistă A fi distrat, neatent. 28 sn (Îe) A se da cu ~ul de (toți) pereții A fi cuprins de disperare sau de necaz. 29 sn (Îae) A regreta o greșeală făcută. 30 sn (Îe) A-și lua lumea în ~ A pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. 31 sn (Îe) A-și pleca ~ul A se da învins. 32 sn (Îae) A se simți rușinat, umilit. 33 sn (Îe) Vai de ~ul Iui (sau haram) de ~ul lui Vai de el. 34 sn (D. o situație neprevăzută, un necaz etc. îe) A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) ~ul cuiva A veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. 35 sn (Îe) A cădea pe ~ul cuiva A sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). 36 sn (Îe) A sta (sau a ședea, a se ține) de ~ul cuiva sau a se pune pe ~ul cuiva A stărui fără încetare pe lângă cineva. 37 sn (Îe) A se duce de pe ~ul cuiva A lăsa pe cineva în pace. 38 sn (Reg; îe) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face ~ului A nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. 39 sn (Înv; îe) A lega în ~ A lua de nevastă. 40 sn (Înv; îe) A ridica ~ul A se răscula. 41 sn (Îe) A i se urca (sau sui, sări) cuiva în ~ A-și lua o îndrăzneală prea mare. 42 sn (Îe) A se pune-n ~ (și-n cur) A face tot posibilul. 43 sn (Îe) A fi ~ tăiat (cineva) A fi leit cineva, a avea o mare asemănare. 44 sn (Îe) A (nu)-l durea ~ul A (nu)-i păsa, a (nu) fi îngrijorat. 45 sn (Îe) A-și vârî ~ul la... A intra la stăpân. 46 sn (Îe) A-și vârî ~ul (teafăr-) sănătos sub Evanghelie A se însura. 47 sn (Îae) A se pune sub ordinele altuia. 48 sn (Înv; îae) A se băga singur, fără a fi nevoie, într-o încurcătură. 49 sn (Îe) A-și lega ~ul de cineva A se căsători. 50 sn (Reg; îe) A-și lua ~ul în poale A o lua la fugă. 51 sn (Îe) A umbla cu ~ul între urechi (sau în sac) A nu fi atent. 52 sn (Îlav) Cu ~ul mare Căpos. 53 sn (Îal) Amețit de băutură Si: beat. 54 sn (Îe) A-l duce (sau a-l tăia) pe cineva ~ul A se pricepe. 55 sn (Îlav) Cu (scaun la) ~ Cu înțelepciune. 56 sm (Îs) ~ de familie Bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească. 57 sm (Pgn; îas) Orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. 58 sn (Îs) ~ de expresie Portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. 59 sn (Fbl) Lovire a mingii cu capul (1). 60 sn (Îs) ~ de bour Primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul (1) unui bour. 61 sn (Pm) Parte a monedei care are imprimat un chip. 62 sn (Prc) Părul capului (1). 63 sn Căpătâi (1). 64 sn (D. oameni) Individ. 65 sn (D. animale) Bucată. 66 sn Impozit. 67 sn Sumă (în bunuri) posedată sau datorată Cf: capital1 (1). 68 sn (Îe) A îndoi ~etele A dubla suma, capitalul1 (9) investit. 69 sn (Îe) A-și scoate din ~ete A fi răsplătit pentru osteneală. 70 sn (Îlav) Pe ~ete Care mai de care, pe întrecute. 71 sn (Îal) În număr foarte mare. 72 sn (Îe) Câte ~ete, atâtea păreri Exprimă o mare divergență de opinii. 73 sn (Pm) Minte. 74 sn (Pm) Memorie. 75 sn (Îlav; îla) Cu ~ (În mod) inteligent. 76 sn (Îlav; îla) Fără ~ (În mod) necugetat. 77 sn (Îe) A fi bun (sau ușor) la (sau de) ~ sau a avea ~ ușor A fi deștept. 78 sn (Îe) A fi greu (sau tare) de ~ sau a avea ~ greu A pricepe cu greutate, a fi prost. 79 sn (Îe) A nu-i intra cuiva în ~ A nu putea pricepe ceva. 80 sn (Îe) A-i ieși (cuiva ceva) din ~ A nu-i mai sta gândul la... Si: a uita. 81 sn (Îe) A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din ~ A-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. 82 sn (Îe) A-i sta ~ul la... A se gândi la... 83 sn (Îe) A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) ~ul A se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. 84 sn (Îe) A-i deschide (cuiva) ~ul A face pe cineva să înțeleagă ceva Si: a lămuri. 85 sn (Îe) A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de ~ul său A fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. 86 sn (Îe) A face (ceva) din (sau de) ~ul său A face (ceva) fără a se consulta cu nimeni. 87 sn (Îe) A întoarce (sau a suci, a învârti etc.) ~ul cuiva A face pe cineva să-și piardă dreapta judecată. 88 sn (Îae) A zăpăci. 89 sn (Îae) A face pe cineva să se îndrăgostească. 90 sn (Îe) A face cuiva ~ul calendar A umple cuiva capul cu multe probleme, obligații etc. 91 sn (Îe) A nu avea ~ să... A nu avea posibilitatea să... 92 sn Motiv, pricină. 93 sn (Jur; îs) ~ de acuzare Motiv pe care se întemeiază acuzarea. 94 sn (Îe) A plăti cu ~ul A plăti cu viața. 95 sn (înv; îe) A-și pune ~ul (la mijloc) A-și pune viața în primejdie. 96 (Înv; îae) A garanta cu viața. 97 sn (Înv; îae) A se prăpădi. 98 sn (Îe) A-și aduce ~ul (sau ~etele) la (sau sub) A se pune sub ascultarea sau sub scutul cuiva. 99 sn (Îe) A se apuca pe ~ A se jura pe viață. 100 sn (Îlav) O dată cu ~ul sau în ruptul ~ului Cu nici un preț. 101 sn (Îe) A-și face de ~ A face ceva ce poate să-i primejduiască viața. 102 sn (Îae) A face nebunii. 103 sn (Îe) A face cuiva de ~ sau a pune ~ul cuiva A omorî pe cineva. 104 sn (Îe) A nu avea ~ (și chip sau și Dumnezeu) să... sau de... A nu fi în stare, a nu avea posibilitatea. 105 sn (Ent; Îc) ~-de-mort sau ~ul Iui Adam Strigă (Acherontia athropos). 106 sn (Îc) ~ul-cerbului Boul-lui-Dumnezeu (Luconus cervus). 107 sn (Îc) ~-de-delfin sau ~-de-mops Specie bizară de șalău, cu oasele frontale încovoiate de la mijloc și lățite, nedefinită mai îndeaproape. 108 sn (Îc) ~sec Pește nedefinit mai îndeaproape. 109 sn (Îc) ~întortocat sau capu-ntoarce Capântortură. 110 sn (Bot; reg; îc) ~ul-ariciului, ~ul-șarpelui, ~ul-veveriței, ~ul viperei, ~-de-cocoș Plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum). 111 sn (Bot; reg; îc) ~ul-călugărului Plantă din familia compozitelor (Leontodon autumnalis). 112 sn (Bot; reg; îae) Șovar (Sparganium ramosum). 113 sn (Bot; reg; îae) Brusture (Arctium lappa). 114 sn (Bot; reg; îc) ~-de-cocoș Dulcișor (Hedysarum hedysaroides). 115 sn (Bot; reg; îc) ~ul-câinelui Gura leului (Anthirrhinum majus). 116 sn (Bot; reg; îc) ~ul-cucului Cârciumărese (Zinnia elegans). 117 sn (Bot; reg; îc) ~ul-dracului, ~ul-popii Trifoi (Trifolium pratense). 118 sn (Bot; reg; îc) ~ul-turcului Vătămătură (Anthyllis vulneraria). 119 sn (Bot; reg; îc) ~ul-șarpelui Coada-vacii (Echium altissimum). 120 sn (Glg; îc) ~-de-șarpe Fosile terebratule. 121 sn (Îs) ~ul balaurului O parte din constelația balaurului. 122 sm Conducător. 123 sm Inițiator. 124 sm (Îs) ~ul răutăților Inițiatorul, organizatorul dezordinilor. 125 sm (Îs) ~ul legii Preot. 126 sn Vârf al unui obiect. 127 sn Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. 128 sn Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap1 (1), folosit în diverse scopuri tehnice. 129 sn Partea extremă cu care începe sau se sfârșește ceva. 130 sn (Nav; îs) ~ magnetic Unghiul format de direcția de navigație cu direcția nordului magnetic. 131 sn (Nav; îs) ~ compas Unghiul obținut din capul (130) magnetic, făcând corecțiile necesare, datorate deviației compasului și derivei date de vânt. 132 sn (Înv) Capitel de coloană Si: bașlî, capitel, căpătâi (19), căpețea2. 133 sn (Îs) ~ul pieptului Partea de sus a sternului, unde începe pieptul. 134 sn Partea de deasupra a scăunoaiei, cu care se strânge doaga Si: (reg) broască, căpățână (5), ceacâie, cioc, ciochie, clobanț. 135 sn Partea de dinainte a scaunului dulgherului Si: căpățână (5), frunte. 136 sn Fălcile cleștelui. 137 sn Partea de sus a jugului. 138 sn Partea subțire și rotundă de la extremitatea osiei carului. 139 sn Începutul urzelii. 140 sn Fructul, măciulia macului. 141 sn Speteaza de deasupra, pusă orizontal, a zmeului. 142 sn Izvorul, obârșia unui râu. 143 sn (Îs) ~ de pod Loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc. 144 sn (Pex; îas) Forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și mijloacelor de luptă. 145 sn (Îlav) ~ la (sau în) ~ Cu părțile extreme alăturate. 146 sn (Îlav) Din ~ în ~ De la început până la sfârșit. 147 sn (Îs) ~ de țară Margine de țară Si: hotar. 148 sn (Îe) Nu-i un ~ de țară Nu-i nimic grav, nici o nenorocire. 149 sn (Îe) A sta (sau a ședea, a se ridica etc.) în ~ul oaselor A se ridica stând în pat, a sta în șezut. 150 sn Partea de dinainte Si: frunte, început. 151 sn (Îs) ~ de an (sau de săptămână, iarnă etc.) începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.) 152 sm (Îs) ~ de coloană Cel care stă în fruntea coloanei. 153 sn (Îs) ~ de afiș (sau de listă) Primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. 154 sn (Îlav) În ~ de noapte sau în ~ul nopții După ce s-a întunecat bine. 155 sn (Îlav) Din (sau de la) ~ De la început, de la începutul rândului. 156 sn (Îlav) Din ~ul locului Înainte de a începe ceva. 157 sn (Îal) De la început. 158 sn Partea principală, mai aleasă, a unui lucru. 159 sn (Îs) ~ul mesei (sau al bucatelor) Locul de onoare la masă. 160 sn Partea de jos sau din spate a unui lucru Si: capăt, căpătâi (22), (cu sens temporal) sfârșit. 161 sn (Îe) A o scoate la ~ A sfârși (cu bine). 162 sn (Îe) A-i da de ~ A rezolva. 163 sn (Îae) A învinge. 164 sn (Îlav) În ~ (După numerale) Exact, fix, întocmai. 165 sn Bucățică ruptă dintr-un obiect Si: căpătâi, căpețel (2), muc. 166 sn (Pex) Lucru de mică importanță. 167 sn (Îlav) Nici un ~ de ață Absolut nimic. 168 sn (Îlav) Până la un ~ de ață Absolut tot. 169 sn (Îs) ~ magnetic Transductor electromagnetic care transformă variațiile de semnal magnetic în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. 170 sn (Înv) Capitol (1). 171 sn (Reg; la parastas sau la înmormântări) Nouă colaci și o pâine cu colivă pe ea Si: căpețel (3). 172 sn (Îs) ~ mare Testicule mari la un nou-născut. 173 (Alh; îs) ~ mort Rămășițe din alambic. 174 sn (Îs) ~ de negru Varietate de varză roșie, foarte productivă, cu tulpină scurtă, căpățână rotundă, îndesată, de culoare roșu închis (Brassica oier acea).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CIRCUMSTANȚIALĂ s. f. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau interjecția predicativă determinată din propoziția regentă. ◊ ~ de loc (locală): c. care arată locul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepozițiile de, pe, de pe sau până), încotro, dincotro, oriunde și oriîncotro: „...unde nu e lege, nu e nici slobozenie” (Al. Russo); „... și să apuci încotro -i vedea cu ochii” (Ion Creangă); „Du-mă-ncet cu mâinile la piept, / Adormit, oriunde vei socoate” (Șt. O. Iosif); „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu). ◊ ~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de timp. Poate exprima un raport temporal de anterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare până și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare până ce și până să), un raport temporal de simultaneitate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „în timp ce”, și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare pe când, în timp ce, în vreme ce) și un raport temporal de posterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „imediat ce” și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare de cum, după ce, imediat ce și îndată ce). Pe lângă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă și prin adverbele relative când (precedat sau nu de prepozițiile de sau până) și oricând și de locuțiunea adverbială relativă de câte ori (transformată uneori în locuțiunea conjuncțională subordonatoare ori de câte ori): „Când a înnoptat, l-a dus la unul din palate” (E. Camilar); „...și de câte ori pronunța cuvântul «entuziast», îl dansa cu surâsuri” (Camil Petrescu); „...și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de oboseală” (B. Șt. Delavrancea); „...să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu” (Ion Creangă); „Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză de veste, trecuse Dunărea” (Al. Odobescu); „Și pe când spahiii lui tremurau tupilați prin bălării, din tabăra românilor se înalță... cântece de biruință” (A. Vlahuță); „Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă cât și în gânduri, rămăsei încremenit” (V. Alecsandri); „După ce paturile arseră... împărăteasa adună cenușa” (I. Slavici); „Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren și vino aici” (I. L. Caragiale); „Cum însera, înhăma căluțul la polobocul pe două roate” (E. Camilar). ◊ ~ de mod (modală): c. care arată modul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală, felul însușirii unui adjectiv sau al caracteristicii unui adverb din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, pe lângă un adjectiv sau pe lângă un adverb, funcția unui complement circumstanțial de mod. Poate exprima o circumstanță modală propriu-zisă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum, cât și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare așa cum, așa precum, astfel cum, fără să și după cum), o circumstanță modală cantitativă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cât și oricât), o circumstanță modală comparativă – reală sau ireală (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare (față) de cum, decât să, după cum, ca și cum, ca și când și de parcă) și o circumstanță modală de măsură progresivă (marcată cu ajutorul locuțiunilor conjuncționale subordonatoare cu cât, de ce, pe cât și pe măsură ce): „...cum va zice judecata, așa să rămâie” (Ion Creangă); „Caii aleargă cât le apucă picioarele” (V. Alecsandri); „Și cu paharul plin în mâini, / Precum e felul din bătrâni... /El a-nchinat” (G. Coșbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra” (I. Agârbiceanu); „Fără să vrea, Felix raportă totul la moș Costache însuși” (G. Călinescu); „Muncește cât poate”; „Să oprești pentru tine oricât dorești”; „Cănuță oftă adânc, ca și cum ar fi răsuflat întâia oară” (I. L. Caragiale); „Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic” (L. Rebreanu); „...și cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte a da înainte” (I. Slavici); „...dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare” (I. Pop-Reteganul). ◊ ~ de cauză (cauzală): c. care arată cauza desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de cauză. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, deoarece, căci, întrucât, fiindcă, cum („pentru că”), unde („pentru că”) și dacă („pentru că”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru că, odată ce, de vreme ce și din moment ce: „Aș vrea să plâng de fericit, / că pot să văd ce-ai plăsmuit!” (G. Coșbuc); „Nu puteau toți să ia același drum... fiindcă drumurile erau multe” (G. Galaction); „Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea” (Em. Gârleanu); „Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te mușcă” (M. Sadoveanu); „Pesemne ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine” (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți... căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele” (V. Alecsandri); „...dete o pungă de bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină” (P. Ispirescu); „Și amândoi bătrânii aceștia erau... posomorâți... din pricină că nu aveau copii” (Ion Creangă); „... de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc să mi-o fac absentă” (Camil Petrescu). ◊ ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de scop. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare să, ca să și de („să”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare pentru ca să (pentru ca... să): „Și mam’mare se hotărăște să stea în coridor... să păzească pe Goe” (I. L. Caragiale); „Ca să te vindeci pentru totdeauna, / Ridică-te și vino după mine” (G. Topârceanu); „Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie” (Al. Russo); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor să nu mai piară în război” (Z. Stancu). ◊ ~ de consecință (consecutivă): c. care arată consecința sau rezultatul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă sau al intensificării însușirii unui obiect și al caracteristicii unei acțiuni, îndeplinind pe lângă verb (locuțiune verbală), adjectiv sau adverb funcția de complement circumstanțial consecutiv. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare încât, că, de, să, ca să (ultimele patru cu sensul de „încât”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare așa că și așa încât: „...și asemenea vuiet s-a stârnit... încât gâdea a fost cuprins de sfială” (M. Sadoveanu); „...era așa de frumos și de cald afară, că -ți venea să te scalzi pe uscat ca găinile” (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap” (P. Ispirescu); „...vă spui eu c-o să tragă o sfântă de ploaie de un ceas, să rupă pământul” (I. Al. Brătescu-Voinești); „... și socoteau că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin” (L. Rebreanu); „Și bogotanii... nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți” (I. Agârbiceanu); „Drumurile erau nespus de grele, așa încât caii începură a îngenunchea” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de condiție (condițională): c. care arată condiția reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă (de aici și felurile condiționalei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă, de, să și când („dacă”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare în caz că: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română” (Gr. Alexandrescu); „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe” (M. Eminescu); „Să -l văd venind, / Aș mai trăi o viață” (G. Coșbuc); „Când aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu” (P. Ispirescu); „În caz că vremea se strică, nu mai plecăm în excursie”. ◊ ~ de concesie (concesivă): c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică sau ireală) ce ar fi putut împiedica acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă, dar care n-o împiedică (de aici și felurile concesivei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial concesiv pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare deși, dacă, de și să, prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu toate că, măcar că, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să și fără (ca) să, prin pronumele și adjectivele nehotărâte relative orice, oricare, oricât, oricâtă, oricâți și oricâte și prin adverbele nehotărâte relative oricât și oricum: „Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic” (Gr. Alexandrescu); „Dacă (”deși„) în multe privințe erau deosebiți unul de altul, în altele se asemănau” (I. Slavici); „De piatră de -ai fi fost, nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie” (Ion Creangă); „Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!” (I. L. Caragiale); „Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică..., totuși ne mulțumirăm deocamdată cu umbra rară... a unui tânăr brad” (C. Hogaș); „...chiar de -aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa” (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori” (I. L. Caragiale); „Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!” (M. Eminescu); „Dar oricât s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură” (Geo Bogza). ◊ ~ de instrument (instrumentală): c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial instrumental pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative ce și ceea ce sau prin adjectivele nehotărâte relative cât și câtă, precedate de prepoziția cu: „Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata... puteți să trăiți o viață...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Cu ceea ce îi mai vine din arenda pământului, de-abia dacă își plătește datoriile” (G. Galaction); „Și cu câtă carte știu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc” (Ion Creangă). ◊ ~ de asociere (sociativă): c. care arată cine însoțește subiectul sau obiectul direct din propoziția regentă în săvârșirea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală din aceeași regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial sociativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative cine și ce și prin adjectivele nehotărâte relative cât, câtă, câți, câte, precedate de prepoziția cu sau de locuțiunea prepozițională împreună cu: „S-o pornim cu ce om apuca” (B. Șt. Delavrancea); „Zamoysky dete poruncă hatmanului Zatkiewsky de a se duce în grabă cu câte oști va putea să adune mai curând” (N. Bălcescu); „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu). ◊ ~ de opoziție (opozițională): c. care arată o opoziție față de conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial opozițional pe lângă această propoziție. Datorită mai ales elementelor introductive, ea poate avea nuanțe diferite (condițională, temporală, locală sau finală). Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă și unde („dacă”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în loc să, (pe) câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când și pentru ca să: „Paraschiv în loc să se bucure că grâul ieșise..., arăta mereu posomorât” (M. Preda); „...dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un râs sinistru” (M. Sadoveanu); „...toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere... și de foame” (I. L. Caragiale); „Atunci, acela vede lumea cu ochiul liber, în vreme ce eu o văd cu o lunetă puternică” (G. Călinescu); „Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă” (P. Ispirescu); „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt!” (V. Alecsartdri). ◊ ~ de cumul (cumulativă): c. căreia i se adaugă conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial cumulativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă. Este introdusă prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare pe lângă că, după ce, după ce că, plus că, lasă că, necum să, nu numai că, în afară că: „Pe lângă că suntem meșteri lemnari, apoi am și ajuns la o vreme de cărunteță” (M. Sadoveanu); „După ce că ești chior, nici n-auzi bine” (M. Preda); „Și în afară că era micuță, mai era și supraîncărcată de mobilă” (Z. Stancu); „Nici oleacă de mâncare nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie” (L. Rebreanu); „Lasă că era tânără..., dar apoi toate mișcările ei... aveau un ce mai deosebit” (V. Alecsandri). ◊ ~ de relație (relațională): c. care arată la ce se referă acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale din propoziția regentă sau calitatea unui obiect din aceeași propoziție. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial de relație pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau adjectivul din regentă și este introdusă prin conjuncția subordonatoare de sau prin pronumele relative cine și ce precedate de locuțiunea prepozițională în legătură cu: „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul de -i bun” (Jarnik-Bârseanu); „În legătură cu cine a venit ieri nu există obiecții”; „În legătură cu ce s-a spus acolo avem și noi observații”. ◊ ~ de excepție: c. care arată un raport de excepție față de propoziția regentă și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial de excepție pe lângă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decât și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în afară că și decât să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decât mănâncă, bea..., se culcă” (M. Sadoveanu); „...alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu); „În afară că s-a dus acolo, n-a mai făcut nimic altceva”. (Pentru clasificarea complementelor și a subordonatelor v. criteriu).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
OCHI1, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, B. F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
sociologia și psihologia muzicii. De la recunoașterea sau contestarea caracterului social al fenomenului muzical și până la afirmarea sociologiei muzicii ca subdomeniu al sociologiei culturii, implicit al sociologiei artelor, gândirea europeană a parcurs momente de scepticism, de cutezanță în cercetări științifice în această direcție. S-a crezut multă vreme, se mai susține încă și azi, că muzica este, în ultimă instanță, un act individual de trăire, de incantație* necondiționată în raport cu surse sonore sau cu opera muzicală creată și înțeleasă și ea tot după reguli intrinseci de plăsmuire – reguli ce ar fi exclusiv estetice și muzicale (v. compoziție (2)). Desigur că trăirea muzicii este un act individual. Experiența muzicală este însă un fenomen social intermediată de prezența nemijlocită a omului. Ea este ansamblul de semnificări pe care muzica le provoacă în propria conștiință, precum și în condițiile oamenilor și ale colectivităților prin tot ceea ce societatea a indus în fiecare dintre noi pe calea învățării, adică valorile, simbolurile, obișnuințele și orice conotații culturale ale percepției muzicale. Gândirea sociologică în artă a fost determinată de prioritățile social-istorice ale sec. trecut – modernizarea și industrializarea. Transformările erau pregnante prin radicalizarea lor și au influențat atât modul de viață, evoluția instituțiilor sociale și culturale cât și concepția privind locul artei și al culturii în noile structuri și în dinamica societății. Pe plan intelectual o contribuție de seamă a avut-o procesul de desincretizare (v. sincretism) a fenomenului total cultural însoțit de puternica mișcare a ideilor în direcția formării unor discipline autonome, după modelul științelor naturii, discipline desprinse, în ultimă instanță, din trunchiul comun al filosofiei. Ideile-forță care au influențat emanciparea noilor discipline ale umanisticii (numite în epocă și „Științe ale spiritului”) caracterizate prin specializare + autonomizare + metode „fizicaliste” au fost, pe de o parte, aprofundarea raționalismului și a consecinței sale teoretice, directe, pozitivismul lui A. Compte; pe de altă parte concepția „istoristă” și „dialectica”. S-a deschis astfel drumul larg „universaliilor”, „spiritului științific” modern și aplicării lui în practica tehnologică a epocii noastre de care beneficiază și muzica contemporană. Analiza succintă a mișcării ideilor în sec. 19 arată că, în spațiul umanisticii, filosofia acceptă cvasi-autonomizarea unor domenii problematice care, la rândul lor, favorizează noi discipline. O primă direcție a reprezentat-o filosofia culturii și filosofia istoriei cu tendința de a se transforma în științe sau teorii ale limbajului, ale literaturii, dramaturgiei, muzicologiei*, ale vizualului și chiar ale istoriei. S-au și constituit discipline corespunzătoare (lingvistica, poetica, stilistica, semiotica, folcloristica, istoria ș.a.). Estetica a jucat rolul de catalizator. O a doua direcție a fost cea a filosofiei sociale din care s-au diversificat, cu timpul, economia politică, sociologia generală, etnologia, politologia. Sub același impuls, sociologia generală s-a subdivizat în alte discipline printre care și sociologia culturii și iar mai târziu și psihosociologia. Cu timpul însă, sociologia culturii (cultura fiind socotită ca fenomen global) a dezvoltat câteva ramuri distincte printre care și sociologia artelor, sociologia cunoașterii, a științei, a religiei, sociolingvistica. Diverse controverse au încurajat specializări mai adânci, mai ales în sociologia artelor și astfel au apărut preocupări distincte de sociologia muzicii, literaturii, spectacolului, artei plastice, filmului etc. Conjugarea cercetărilor de s. cu cele de etnologie au dus la apariția etnomuzicologiei* după cum confluențe fertile cu psihologia au impulsionat studiile de psihologia artei, de psihanaliză și de psihosociologia artelor (legate mai cu seamă de fenomenul receptării). Antropologia filosofică a permis cooperări fertile cu sociologia, ceea ce a încurajat apariția studiilor de antropologie socială și culturală (mai ales în sfera anglo-saxonă) și prețioase analize referitoare la sacralitatea simbolurilor muzicale în comunitățile arhaice, în obiceiurile pop., în structurile metalităților mitice. Atât în sociologia culturii, cât și în teoria culturii și respectiv a artelor, istoria socială și istoria culturii și civilizației a potențat perspectiva istoricistă asupra fenomenelor socio-culturale. Materialismul și dialectica istorică au adus fundamentări noi în procesul sociologizării. O a treia direcție a filosofiei a făcut posibilă autonomizarea disciplinelor logico-epistemologice care, la rândul lor, cooperînd cu matematica, cu teoria informației și comunicării sau cu teoria sistemelor a oferit deschideri de asemenea insolite, atât în consolidarea teoriilor culturale (a muzicologiei) cât și a celor sociale (mai cu seamă asupra fenomenelor mass-media). Desigur că au existat rezistențe din partea muzicologiei în ce privește oportunitatea teoretică de a renunța la problematica socială ca parte integrantă a teoriei muzicale și a istoriei muzicale. Muzicologia se preocupă de apariția și dezvoltarea discursului muzical, a formelor și legilor pe care expresia muzicală le dobândește, a tehnicilor și concepțiilor care orientează evoluția genurilor și modalităților de compoziție și interpretare*. S. care, într-o viziune sistemică, trebuie înțeleasă în contextul medierilor culturii globale și a celorlalte domenii ale artei, analizează și interpretează nu demersul muzicologic ci formele vieții muzicale în care discursul muzical devine eveniment social, satisfăcând, transformând sau contestând instituții și obișnuințe perceptive ale grupurilor umane. Se știe că reprezentații esteticii puriste (Herbart, Hanslick, Croce, Bermond sau Brelet) considerau muzica drept o „combinație pură de sunete” sau „forme în sine” concepție care și-a pus amprenta pe numeroase creații muzicale postromantice. Reacția esteticii sociale (J.J.M. Amiot, M-me de Staël, H. Taine, Ch. Lalo, Plehanov, Lukács, Munro ș.a.) a contribuit la reevaluarea implicațiilor extraestetice din perspectiva „spiritului epocii”, în funcție de diversele opțiuni ideologice adoptate. Societatea sec. 20 însă a evidențiat și mai mult dimensiunea socială a fenomenului muzical și gradul de socializare crescândă în și prin spațiul sonor creat. Se vorbește azi de o specifică „stare de muzicalitate” a lumii prin existența unui autentic univers sonor, a unui „environ”, a unei „ecologii sonore”, prin cotidianitatea participării la acest „câmp cultural” care induce senzații trăite de transă sau de catharsis colectiv, prin festivaluri* și concursuri, publicitatea, industria culturii muzicale și dependența – la scară planetară – de evenimentul muzical transmis prin mijloacele de comunicare. Recunoașterea necesității sociale a muzicii, credibilitatea formelor ei expresive, a forței sale evocatoare pentru spiritualitatea colectivităților care o trăiesc, deci organizarea socială a sunetului și chiar a zgomotelor *(J. Attali) diferă de la un popor la altul, de la epocă la alta și chiar de la o categorie socială la alta, reflectându-se în ideologii și în politicele culturale ale statelor. Raporturile dintre muzică și societate au devenit atât de complexe încât ele se cuvin analizate, disociate, diagnosticate și anticipate în variatele lor evoluții. Chiar și istorici ca Jules Combarieu sau mai de curând Arnold Hauser n-au putut depăși o fază de conotație sociologică la istoria muzicii*. Sociologia s-a desprins din filosofia socială – sub incidența ideilor lui Saint-Simon, Marx, A. Compte, Fr. le Play, H. Spencer sau A. de Tocqueville – devenind o disciplină care analizează, cu mijloace științifice, realitatea și acțiunea socială la nivel macrosocial (al marilor colectivități) sau raporturile interumane în cadrul grupurilor mici formând, în acest caz, obiectul de studiu al psihosociologiei. ♦ S., considerată ca o componentă a sociologiei culturii, cercetează – descrie și explică – ordinea și acțiunile sociale ce sunt implicate în diverse forme ale vieții muzicale, reproducerea și/sau schimbările structurilor, funcționalitatea sau disfuncționalitatea sistemului de relații și valori (instituții) ale lumii muzicale, evidențiind regularitățile disociabile ale fenomenelor sociale muzicale, determinându-le riguros și controlabil prin metode și tehnici științifice. Identificarea unor asemenea regularități oferă suportul generalizărilor sociologice – fără a fi excluse însă situațiile particulare sau „studiile de caz”, – regularitățile care se dovedesc că reprezintă pattern-uri sociale și culturale, adică forme sociale coerente și relativ stabile ale vieții muzicale. În spațiul de confluențe socio-muzicale s-a conturat încă din sec. 19 o problematică specifică care s-a îmbogățit treptat. Încă din 1887 Georg Simmel considera muzica drept un model de comunicare interumană și ca o expresie a vieții sociale (deși în Études psychologiques et ethnologiques sur la musique nu disocia sociologia ca domeniu autonom). Tot așa avea să interpreteze mai târziu fenomenul socio-muzical și J.-M. Goyan în L’art du point de vue sociologique, precum și Pitirim Sorokin cu analizele sale asupra variațiilor stilistice în spațiu și timp sau a intercondiționărilor ce se produc între procesele socio-culturale și formele sau expresiile creațiilor artistice. O analiză a comportamentului muzical întreprinde Max Weber în studiul său Les bases rationnelles et sociologiques de la musigue (1921), din care nu lipsește și perspectiva istoristă prin comparațiile între asemenea comportamente artistice ale comunităților. Weber încearcă o argumentare cauzală a condiționării sociologice (economice și morale chiar) a vieții muzicale, a formelor pe care le îmbracă discursul muzical. În spiritul analizei raționaliste el folosește chiar calculul logico-matematic, sporind interesul ulterior pentru rigoare științifică în cercetarea sociologică fără a neglija însă, prin analiza comprehensivă, singularitatea fenomenelor muzicale. Desigur că, în contextul socio-cultural pe care l-am numit formele vieții muzicale, un rol deosebit revine experienței muzicale sau modalităților de trăire socialmente perceptibile, a operelor muzicale, în toată varietatea formelor, genurilor și simbolurilor pe care le comunică. În acest sens considerăm remarcabile lucrările de sinteză ale lui Alphons Silbermann (Introduction à une sociologie de la musique, 1955 și The sociology of music, 1963) folosit și în redactarea acestui articol. El socotește că s. aduce în centrul investigațiilor sale omul ca „ființă socio-artistică” având la baza acestei relații „trăirea artistică” prin care se creează „câmpul acțiunii culturale” sau determinantele sociale ale „percepíei estetice” după Pierre Bourdieu. În timp ce sociologia muzicii și a culturii în general se îndreaptă spre cercetarea empirică a acestor fenomene nu puține au fost tendințele spre o sociologie speculativă, de esență filosofică, care continuă, fie tradiția hegeliană și marxistă printre altele, de absolutizare a universului uman și social, fie resurecția experienței individuale, a proscrisului și alienării, ca în scrierile filosofilor critici din Școala de la Frankfurt, printre care A. Adorno, Marcuse sau Ghelen. În concepția lui A. Silbermann, s. (ca și a artei) ar trebui să urmărească trei scopuri principale: a) evidențierea caracterului dinamic al fenomenului social al artei în variatele sale forme de expresie; b) elaborarea unei înțelegeri universal inteligibile asupra devenirii vieții artistice, a transformărilor ei prezente și viitoare; c) formularea unor legi care să permită premoniția și consecințele devenirii fenomenului social al artei. Propunem, în cele ce urmează, o interpretare din perspectiva sociologiei comunicaționale a fenomenului cultural, cu aplicație la viața muzicală, considerându-se că subsistemele avute în vedere se află în interrelații complexe, între acestea și sistemul orânduirii sociale (globale). 1. Nivelul elaborării și producției de „opere” muzicale în care distingem: a) statutul socioprofesional al creatorilor, compozitori și interpreți, anonimi, amatori, profesioniști; formarea, șansele afirmării artistice și recunoașterea lor socială; libertate și angajare artistică în creație; b) sociologie operei muzicale, condiționările social-istorice ale apariției și evaluarea semnificațiilor sociale ale conținutului; apariția și afirmarea genurilor (I) muzicale, tendințelor, școlilor și curentelor în expresia și formele discursului muzical; tradiție și inovare; dezvoltarea materiei sonore; muzica și textul literar, dansul*, filmul etc.; c) producătorii individuali sau colectivi care transpun operele muzicale în structuri de comunicare socială prin editare, discuri*, benzi audio și video, publicații de specialitate, transmisii radiotelevizate și întreaga viață a spectacolului muzical (regizori, impresariat, concursuri, festivaluri etc.); dezvoltarea tehnologiei muzicale de la instr. la mijloace electronoacustice; montările producțiilor muzicale. 2. Mediul socio-cultural instituționalizat reprezentând experiența unei comunități condensată în instituții, norme și alte mecanisme de filtraj, orientare și control social al viețiimuzicale printre care: a) instituții profesionale (Uniuni și sindicate); b) instituții de coordonare a politicii culturale, de orientare, finanțare și gestiune; c) critica de specialitate și statulul ei social; d) instituții de difuzare a operelor și producțiilor muzicale, societăți filarmonice, organisme de impresariat și marketing, societăți și rețele radio-TV, discoteci*, biblioteci de specialitate, care de înregistrări și edituri, magazine etc.; e) organisme de învățământ* muzical și de cercetare științifică; f) nivelul de organizare al comunității sociale, gradul de omogenitate culturală, muzica și clasele sociale, structura socială a timpului liber, accesibilitatea culturală, conștiința tradițiilor cultural-muzicale și rolul social-politic al vieții muzicale, dezvoltarea socială a celorlalte forme de viață artistică și spirituală, modele informale ale vieții muzicale (audiții private, circulația imprimărilor ș.a.), structurile noului environ sonor, vibrațiile, poluare și securitate sonoră colectivă, economia vieții muzicale; orașele muzicale; spații și arhitectura destinată muzicii. 3. Nivelul receptanței muzicale are profunde implicații socio-culturale, relația muzică-publicuri devenind esențială. Receptarea muzicii are motivații diferite și presupune comportamente variate după cum este investigată la nivelul indivizilor, a microgrupurilor sau a comunităților mari, a celor etnice, a maselor; după natura intercomunicării acestora; după sistemul de referință axiologică și culturală al fiecărui nivel, sistem necesar valorizării, selectării și asimilării creației muzicale. Formarea publicurilor și dinamica transformării acestora prin reevaluarea apartenenție, a gusturilor, a prestigiului social, a formelor de evaziune sau contestație, a rolului liderilor de opinie, a noilor mitologii muzicale; evoluția limbajului, clișeului vestimentar, ritmicității și armoniei o dată cu tehnologizarea spectacolului muzical; individualizare și masificare în receptarea muzicală; formarea publicurilor în funcție de vârstă, de genuri ale muzicii, de instituții, de programele mijloacelor de difuzare în masă etc. Există și alte puncte de vedere în ce privește problematica specifică a sociologiei muzicii dar pentru a nu fi confundate cu cele ale filosofiei culturii sau ale muzicologiei și esteticii, trebuie avute în vedere metodele, tehnicile de investigare și prelucrare a datelor, precum și specificul sociologic al interpretării rezultatelor. De exemplu, Ivo Supičić, în Musique et Société. Perspectives pour une sociologie de la musigue, Zagreb, 1971, prezintă o tematică dezvoltată și un program de investigație sociologică în acest domeniu. Pluralismul culturilor muzicale necesită nu numai cercetări în direcția stabilirii identității lor socio-culturale dar și a legitimității diverselor forme ale vieții muzicale, compararea și intercomunicarea dintre ele. Și formele istorice ale vieții muzicale, constituie un domeniu de investigare sociologică pe baze documentare dintr-o perspectivă inconfundabilă față de cea istorică propriu-zisă. Psihologia* muzicii s-a afirmat însă, cu precădere, în procesul de transmitere și receptare a mesajelor muzicale în cadrul mijloacelor de comunicare în masă și a influențelor exercitate de difuzarea lor în grupurile mici, în comportamentul și interrelațiile celor care alcătuiesc microgrupul (3 până la 20 și chiar mai multe persoane, cum ar fi grupul familial, de prieteni sau colegi, de club sau de formație muzicală restrânsă ș.a.). Metodele și tehnicile științifice la care recurge investigarea sociologică sunt multiple mai cu seamă în direcția cercetării empirice, a investigațiilor directe efectuate chiar în câmpul de evenimente muzicale ce interesează (sunt posibile și cercetări indirecte sau secundare atunci când apelăm la sursele documentare sau la informațiile din băncile de date provenite din alte cercetări întreprinse). Aplicarea metodelor riguroase solicită participarea sau îndrumarea cercetărilor de către persoane specializate. În domeniul muzicii este recomandabil ca sociologul să cunoască problemele muzicale și să colaboreze cu specialiștii din acest domeniu. Alegerea temelor de studiu și stabilirea aspectelor specific sociologice devine o preocupare esențială din care decurge și cadrul dau eșantionul ce urmează a fi investigat cât și stabilirea căilor de analiză. Stabilirea eșantioanelor se face pe baza calculului statistic (nu orice segment de public poate forma un eșantion care să ofere date pertinente studiului). Se pot stabili și arii mai întinse în care se pot efectua monografii sociologice, metodă folosită mult de etnomuzicologi și de antropologia culturală. Este recomandabil ca o investigație sociologică să fie precedată de o cunoaștere suficientă a problemelor pe care fenomenele sau colectivitățile studiate le ridică așa după cum, înaintea efectuării cercetării propriu-zise, este necesară pretestarea instrumentelor de observație sau de anchetă ce le vom folosi pentru a stabili o maximă adecvare a lor la specificul fenomenelor. De asemenea, abordarea unei cercetări socio-muzicale presupune adoptarea unei metodologii prin care se stabilește obiectivul cercetării, se formulează temele principale ale analizei (caracteristici și dimensiuni), se formulează întrebările pentru interviu sau pentru chestionar, sau chiar pentru observația directă (prin participare sau nu) astfel încât culegerea datelor despre fenomen, fie pe un caz, câteva cazuri sau pe eșantioane, să poată fi apoi prelucrate după reguli care cer ca datele să fie compatibile cu descrierea, măsurarea sau interpretarea, cauzală sau nu, a obiectului studiat. Desigur că există diferențe importante pentru cercetare, între caracteristicile ce pot fi descrise cantitativ și între opiniile sau chiar atitudinile și aspirațiile declarate și care vor necesita metode adecvate (scale de atitudine, analiza spațiilor de atribute, analize multivariate, a structurilor latente, analiza de conținut, factorială, de varianță etc.). Sociologia folosește și analiza de sistem, analize structural-funcționale sau chiar analize prin modelizare (aplicarea metodelor matematice și probabilistice). Metoda chestionarului pe cât pare de facilă pe atât este de riguroasă în condițiile pe care le cere în folosirea ei. ♦ Sociologia muzicii în România nu are o prea bogată tradiție. Putem spune că cercetările mai vechi și mai noi asupra folclorului* muzical și etnomuzicologia așa cum a fost aplicată de C. Brăiloiu și G. Breazul (încurajat de Școala sociologică de la București) constituie un filon de reală valoare pentru cercetarea sociologică cu care uneori se și confundă. De asemenea, studiile mai recente de etnocorelogie (dansurile naționale) se conjugă fericit cu cele de muzică. După ultimul război mondial s-au întreprins studii sociologice de teren în cadrul unor centre de specialitate, de regulă în domeniul culturii și al culturii de masă, al istoriei artelor și esteticii. Rezultatele multor investigații există ca rapoarte de cercetare nepublicate sau comunicări științifice. Amintim printre specialiști pe: M. Voicana, Lucia-Monica Alexandrescu, Elena Zottoviceanu, V. Popescu-Deveselu, P. Câmpeanu, P. Caravia, M. Lunca, C. Schifirneț, H. Culea, Clemansa-Liliana Firca, Speranța Rădulescu, D.-D. Georgescu, Ghizela Sulițeanu, N.Tertulian, M. Caloianu, Ș. Steriade.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni