ACTUALIZARE Concept al lingvisticii moderne care desemnează utilizarea unei unități a limbii* în vorbire*. Actualizarea se face de către subiectul vorbitor care dă o reprezentare reală unui sens într-un context* lingvistic și extralingvistic. Actualizarea unui cuvânt înseamnă a face să coincidă extensia semnificatului* său cu reprezentarea pe care și-o face vorbitorul despre o anumită realitate; rolul contextului* este esențial pentru a-i conferi cuvântului un anumit grad de actualizare și a-i permite să se refere la unul sau mai multe obiecte extralingvistice particulare; de aceea actualizarea este strâns legată de referință*. • Actualizarea se poate referi la sensul cuvintelor utilizate în context, fie că e vorba de denotații*: băiatul era neobișnuit de înalt (unde înalt desemnează „extensiunea pe verticală”, actualizată ca „dimensiune în plus” prin context), fie că sunt conotații* (fata are o fire rece, unde rece exprimă sensul secundar „apreciere psihică” numai în combinație cu fire). Contextul actualizează diverse relații semantice mai puțin obișnuite, cum ar fi prăjină / bondoacă pentru înalt / scund, în era nici prăjină, nici bondoacă. Uneori este antrenat și contextul extralingvistic, ca în cazul rom. consens, care după 1990 are sensul specializat „lipsă de conflicte”. • Actualizarea mai poate fi exprimată prin unele unități gramaticale care situează în timp ori în spațiu o unitate sau o cuantifică: a) Articolul* este unul dintre mijloacele curente de actualizare: niște oameni reprezintă o actualizare cantitativă, pluralul indică mai mult decât un om, iar articolul desemnează anumiți oameni, b) Determinanți ca demonstrativul reprezintă o actualizare în timp sau în spațiu: acești oameni desemnează oamenii dintr-un spațiu apropiat, oamenii pe care îi am sub ochi. c) Categoria numărului* la verb* reprezintă o actualizare: Vino! Veniți!, d) Actualizarea se poate face printr-o sintagmă întreagă: Prietenul cel foarte blând. A.B.V.

AMVROSIE, episcop de Milan, lat. Ambrosius, adj. „mirositar ca ambroșia”. I. Forma ortodoxă: Amvrosie eg. (Sur VIII); mon. (AO XV 34); Amvrosă, Toader (B răz. 68). II. Forma lat.-cat. cu b pt. v, folosită numai în Ardeal și Moldova: 1. Ambrosie 1604 (Sur XIX; PGov f° 28); fiul Avrămiei (Isp III¹, V¹); – Andrei, 1709 (Sur VIII); Ambrosi, mold.; sine. Abrosie, 1645 (Sur XV); Brosu. (Tel 58). 2. Ambrus, Dim.-Bondoc, ard., 1794 (Cat gr I); Ambruș (BA ung 7) și cu afer.: Broșu, Ion, ard., act.; Bruju, Bruja ard. (ib.), sau < subst. ard.-mold. bruj „bulgăre” (com. de Al. Cristureanu); Breș și Broj, -u, ard. (Paș). Cf. croat. Ambrošič (Rad vol 82 p. 134); acestea sub influența pronunțării magh. s > š. 3. Ambrozie eg., București, 1839 (î Div); sine.: Abrozie (Sur XV, cu explicări) și Ambrogiu, fam. act. (Bicaz). Aceeași persoană cu trei forme de nume: Ambrosie, fiul Savei, 1642 = Abrosie, fecior Savului, 1641 = Abrozie, fiu Savului... strănepot Tomei Prigorcei, 1671 (Sur XV) Cu afer., probabil, Rozu (Puc); Rozescu, T., act.; Rozin, N. (act.). 4. Ambrohi/e, mold. (Sd VI 108; 16 A IV 84; Isp. III¹ și V¹) -a b 1610 (Cat mold I). 5. Ambrofie megiaș (16 A IV 84; Sd VI 108; Isp III¹). 6. Ambroci, 22 familii mold. act. 7. Abruzachie (Cat mold II) din cont. cu Hurmuzachi. III: 1. Pentru toponimul Rosila, Rosilei (Bîsca), scris eronat Bîsca Rozilii, afluent al rîului Buzău, se poate presupune tema Ambrosilă. 2. Amblăsoaii, Anicăi, dublu genitiv (Sd V 70) mold., pare a fi un marital din *Amblosie, cu l = r.

BĂIEȚICĂ s. m. (Mold., întrebuințat la vocativ, mai ales ironic, chiar și’ cînd se adresează unui bătrîn) Diminutiv al lui băiat. Nu, măi băiețică, măi... Trebuie să demonstrăm... că a vrut să fugă de sub escortă. CAMILAR, N. I 181. Na și ție, băiețică, zicea unui bătrîn bondoc, vărsîndu-i iarbă în corn și alice în basma. GHICA, S. 283.

BĂLĂCI, bălăcesc, vb. IV. Refl. și (mai rar) intranz. A se mișca în apă producînd un plescăit; a se scălda în apă (murdară) puțin adîncă; a se tăvăli. Cînd apele intrau din nou în albia veche, ei, în grădină, încă se bălăceau în mîl. GALAN, Z. R. 45. Mai la larg se bălăceau gîștele și rațele. PAS, L. I 69. Copii desculți și numai în cămăși groase... bălăceau prin șuvițele de apă. DELAVRANCEA, T. 204. Se dusese la eleșteul din apropiere și, după ce bălăcise în mocirlă, prinsese două broscuțe. CARAGIALE, S. 46. Parcă văd colo pe un biet vînător, bondoc și pîntecos, bălăcind ca vai de dînsul, pe ploaie și pe sloată, într-o luncă noroioasă. ODOBESCU, S. III 157. Fig. O, vînturători de fraze, scripcari sarbezi și smintiți, Nu vedeți în ce mocirlă de prostii vă bălăciți? VLAHUȚĂ, P. 86. ◊ Tranz. Cum de v-ați furișat în parc și ați ajuns la iaz și ce gînd v-a venit... să vă bălăciți picioarele în el. PAS, Z. I 48. Fig. [Acest ziarist] își bălăcește condeiul în toate. VLAHUȚĂ, la TDRG.

BONDOC, -OACĂ, bondoci, -oace, adj. (Despre oameni; fig. despre obiecte) Mărunt la statură și gras, scurt și îndesat, mic și gros. – Cf. tc. bunduk.

bondoc, -oacă adj., s.m. 1 adj. (fam.; despre ființe) Care este de talie mică, gras și îndesat. E măruntă și bondoacă (SLAV.). ♦ (subst.) Hipocor. Copil. Bondocul i-a răspuns cu bucurie. 2 adj. Fig. (fam.; despre obiecte) Care este de dimensiune mică. 3 s.m. (reg.) Stîlpul care sprijină coasta prispei. • pl. -oci, -oace. și (reg.) bundac, bunduc s.m. /<tc. bunduk.

BONDOC, -O(A)CĂ, Mold. BUNDUC, -CĂ adj. și sm. f. 1 Scund și gros, mic și îndesat: pare că văz colo pe un biet vînător bondoc și pîntecos (ODOB.); groscioară, grasă, bondoacă, cu părul negru (DLVR.); bunduc, scurt, lat în spate și cu capul rotund (SAD.) ¶ 2 Bunduci, bondoci sm. pl. 💒 Stîlpii cari sprijinesc coastele prispelor, tarași; lemne scurte și groase de care sînt prinse stinghiile pe care se bat stoborii gardului [tc. bunduk].

bondoc adj. m., s. m., pl. bondoci; adj. f., s. f. bondoacă, pl. bondoace

BONDOC, -OACĂ, bondoci, -oace, adj. (Despre oameni; fig. despre obiecte) Scurt și îndesat, mic și gros. – Cf. tc. bunduk.

bondóc, -oácă adj. și (nord) bundúc, -ă adj. (turc. bunduk. Șăin. Cp. cu butuc). Scund, mic, îndesat: copil, cal bondoc. – Și ghindoc (vest), ca buftea față de ghiftuĭesc. V. prichindel.

BONDOC, -OACĂ, bondoci, -oace, adj. (Despre oameni; fig., despre obiecte) Scurt și îndesat, mic și gros. – Tc. bunduk.

BONDOC, -OACĂ, bondoci, -oace, adj. (Despre oameni și, fig., despre obiecte) Scurt și îndesat, mic și gros. Pînă mai an, soră-mea Vanghelina era bondoacă... și dintr-o dată s-a lungit, s-a deșirat. STANCU, D. 168. Una lungă și slabă, alta bondoacă și dolofană. PAS, L. I 126. E măruntă și bondoacă, dar de ani nu e mică. SLAVICI, V. P. 41. Vedeți cît de frumos se ține [pridvorul] pe stîlpii lui bondoci de stejar cioplit. CARAGIALE, M. 101. ◊ (Substantivat) Căldarea au luat-o? – Luat, dom’ Ioniță! i-a răspuns bondocul. GALAN, Z. R. 272. – Variantă: (Mold.) bunduc, -ă (SADOVEANU, O.III 536) adj.

bondoc a. și m. scurt și gros. [Mold. bunduc = turc. BUNDUK].

bondoc adj. m., s. m., pl. bondoci; adj. f., s. f. bondoacă, pl. bondoace

bondoc

bondoc (bondoacă), adj. – Mic, scund. – Var. bunduc. Tc. buduk.

BONDOC adj. îndesat. (Om ~.)

BONDOC ~oacă (~oci, ~oace) (mai ales despre persoane) Care este mic de statură și gros; îndesat. /<turc. bunduk

bondoc adj. m., s. m., pl. bondoci; f. sg. bondoacă, pl. bondoace

bondoc, ~oacă [At: I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII, 673 / V: bunduc, ~ă, bundac / Pl: ~oci, ~oace / E: tc bunduk] 1-2 smf, a (Om care este) scurt și îndesat. 3 sm (Reg; îf bunduc sau bundac) Stâlp care sprijină coasta prispei Si: taras.

BONDOC adj. îndesat. (Om ~.)

Bondoc ≠ deșirat, lungan

BONDOCEL, -EA, bondocei, -ele, adj. (Familiar) Diminutiv al lui bondoc. Turcul mărunțel, Mărunțel și bondocei. TEODORESCU, P. P. 562.

BONDOCEL, -EA, bondocei, -ele, adj. Diminutiv al lui bondoc.

bondocel, ~ea a [At: TEODORESCU, P. P. 562 / Pl: ~ei, ~e / E: bondoc + -el] 1-2 (Șhp) (Cam) bondoc.

BONDOCEL adj. și sm. dim. BONDOC1.

bondocel, -ea adj. (fam.) Dim. al lui bondoc. Mărunțel și bondocel. • pl. -cei, -cele. /bondoc + -el.

buldog m. rassă de câini bondoci cu fălcile ieșite afară.

*BULDOG sm. 🐒 Cîine bondoc cu capul mare, cu botul turtit și cu fălcile ieșite (🖼 646): vîrtosul ~ cu botul cîrn și turtit ODOB. [fr. bouledogue < engl. bulldog].

BULDOG, buldogi, s. m. Cîine bondoc, cu capul mare, bot turtit și gros, fălci proeminente, pieptul lat, cu labe scurte și groase. Spiru Karaianis, scund, îndesat, cu mîini butucănoase, avea un cap de buldog cu dinții rari și buze late, cărnoase. BART, E. 303. – Accentuat și: buldog.

bundac sm vz bondoc

bundac s.m. v. bondoc.

bunduc s.m. v. bondoc.

bundúc adj. V. bondoc.

bunduc² a, sm vz bondoc

bunduc a. Mold. V. bondoc. ║ pl. taraci ce sprijină coastele prispelor țărănești (în Oltenia). [Lit. stâlpi bondoci].

BUNDUC adj. m. v. bondoc.

BUNDUC 👉 BONDOC.

BURIC (pl. -ce) sn. 1 🫀 Cordonul ombilical prin care pruncul se nutrește în pîntecele mamei; proverb: copilul cu moașe multe rămîne (sau moare) cu ~ul netăiat, se zice cînd două sau mai multe persoane iau asupră-și să facă un lucru, pe care unul singur l-ar fi putut face, dar care rămîne totuși nefăcut ¶ 2 🫀 Cicatrice ce rămîne în mijlocul pîntecelui pe locul unde s’a tăiat cordonul ombilical; proverb: odată vede nașul ~ul finului ZNN., altă dată nu mai dai de așa noroc, de așa prilej favorabil ¶ 3 ~ul degetului, vîrful degetului: parcă-mi lipește ~ele degetelor de-o mînă uscată, țeapănă și rece DLVR. ¶ 4 Centru: Dachia ... fiind decît toate țările mai departe de ~ul împărățiii CANT.; ~ul pămîntului, mijlocul, centrul pămîntului, unde poporul crede că este o deschizătură prin care se poate duce cineva în lumea cealaltă: și merse și merse pînă ce ajunse deasupra ~ului pămîntului GN. ¶ 5 Fig. familiar om mic și bondoc, pitic ¶ 6 🏚 ~ul morii, gaura din mijlocul pietrei zăcătoare, prin care trece fusul de fier ¶ 7 🌿 BURICUL-APEI, plantă ierboasă cu flori foarte mici, albe sau roșiatice, dispuse cîte 3-5 în mici umbele; crește prin mlaștini; e numită și „umbreluță-de-apă” sau „umbreluță-de-baltă” (Hydrocotyle vulgaris) (🖼 673); – BURICUL-PĂMÎNTULUI = MAMA-PĂDURII¹ [lat. umbĭlĭcus].

1) bursúc m. (cuv. de orig. got. din răd. *burzu, de unde vine și rom. brusture și ung. borz, bursuc, pol. rut. bg. borsuk, rus. borsúk, animal din centrul Eŭropeĭ. Înț. pmt. e „țepoș, zbîrlit”. V. borș, borz, bărzoĭ, bursoacă, burzuluĭesc). Est. Vĭezure. Fig. Om scund și îndesat (bondoc). V. zbîrlit.

BURSUC sm. 1 🐒 Animal încetinel și pacinic care are ceva din înfățișarea ursului și ceva din a porcului; corpul gros și greoiu, susținut de niște picioare scurte, e acoperit de peri lungi și aspri; capul, lungăreț, e terminat printr’un fel de rît ca al porcului, e alb cu două dungi negre de fiecare parte a botului; stă ascuns în vizuina lui toată ziua și iese numai noaptea, cu mare băgare de seamă, ca să-și caute hrana alcătuită din șopîrle, cîrtițe, melci, viermi sau din rădăcini, ierburi și poame; iarna stă amorțit în vizuina lui; e cunoscut și sub numele de „viezure” (Meles taxus) (🖼 677): ~ii somnoroși cari ies numai noaptea din vizuini ODOB. ¶ 2 Fig. Bondoc, om (sau copil) gras și greoiu [tc. borsuk].

bursuc m. 1. mic animal carnivor din al cărui păr se fac pensule și perii, se vânează pentru blana-i cenușie și pentru grăsimea lui (Ursus meles); 2. om bondoc, copil gros (!) și mărunt; 3. somnoros ca bursucul și bozumflat (adică sburlit ca perii bursucului). [Turc. BORSUK].

BUȘAN sm. 🐒 1 Varietate de boi sau cai, mici și îndesați ¶ 2 Fig. Băn. Om mic și îndesat, bondoc [srb. bušan].

butuc (butuci), s. m. 1. Trunchi, buturugă. 2. Partea de jos a tulpinei viței de vie. 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților. 4. Partea centrală a roții. 5. Buștean scurt. 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). – Der butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturig, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + suf. -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]

caradaică, caradăici, s.f. (reg.) 1. căruță mare. 2. persoană scurtă și groasă; bondoacă.

chircit a. pipernicit (mai ales de plante). ║ m. bondoc și pocit.

CIOC², ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; plisc, clonț. Cucoșul... începe a trînti cu ciocul în geamuri și a zice: Cucurigu! CREANGĂ, P. 66. Cum nu sîntem două pasări, Sub o strașină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături Într-un cuib numai de puf! EMINESCU, O. IV 369. ◊ (Poetic) Cu ciocul spintec pînza-albastră [a cerului]. BENIUC, V. 11. ◊ Compus: cioc-de-papagal = modificare osoasă patologică, în formă de cioc de papagal, a apofizelor transverse ale vertebrelor. V. spondiloză. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape în cioc; înghițitură. V. gură. Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă! ISPIRESCU, L. 223. ♦ (Peiorativ) Gură. Tacă-ți ciocul! ALECSANDRI, T. 660. 2. Partea dinainte, ascuțită, a unui obiect; capăt, vîrf. Vasele ciocul spre larguri îl au. COȘBUC, AE. 105. ♦ Parte ascuțită la buza unor vase, făcută pentru a. putea turna ușor lichidul din vas. Ciocul ibricului. ▭ Au luat din mîinile robilor una un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur. CARAGIALE, O. III 73. 3. Barbă mică și (puțin) ascuțită; barbișon, țăcălie. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru peste o oră. CAMIL PETRESCU, U. N. 67. Un bătrîn bondoc, cu mustăți furate, lungi și albe, cu cioc de general. DELAVRANCEA, la TDRG.

CLISOS, -OASĂ, clisoși, -oase, adj. (Despre pămînt) Care conține clisă, bogat în clisă; argilos, vîscos, cleios. Pămîntul clisos se desfăcea cu plescăituri. SADOVEANU, Z. C. 189. Pare că văz colo pe un biet vînător, bondoc și pintecos, bălăcind... într-o luncă noroioasă, cu pămînt clisos de o șchioapă pe încălțăminte. ODOBESCU, S. III 157.

CONDA cf. gr. ϰόντος „scurt” și „cîrlig”, etimologie respinsă de Caragiani (p. 42), pentru ar. Condu, fără a propune alta; cf. și srb.- cr. konda (Rad vol 82 p. 84) < Constantin. 1. Conda b. (Sd XI 98; Am 157; Sd XVI; VM; Hur; AO III 143; 16 B II 326); pren. de sătean (P Bor 6, 97; AO XVI 330); – armeanul (17 B II 435). 2. Conde, vameș, 1635 (Sd V 23, 215, XI 257); scris Condi, vameș (17 A IV 307). 3. Condea; Condia b.(Hur); Condea nepot Condei, armaș (Giur 331). 4. Condeș (RI VI 228). 5. Cond/u, -a, -ea, ar. (Cara 42). 6. Condoi, I. (C. Lit. 1941 p. 1388); -an, Pană (Mag Br). – s. (Cat). 7. Condeu, moț. (O Dens 171) explicat din pers. kundeh „voinic” (ib). 8. Din alte teme înrudite: Condila, boier (AO XVIII 137; Sd V 215) și Condișa f. (Cîmp); Condița f, (Vieri 72). 9. Prob, contaminat cu adj. rom. de același sens: scund și bondoc: Scondoc, Marin, 1854 (AO XX 126); Scondăcescu, I. (An Com 137). 10. Cf. Cunda b., olt., 1668 11. Cu o > oa; Coand/a pren, (P¹⁰); -ă, fam. (17 B II 235; Giur 332),

dop¹ sn [At: POLIZU / Pl: ~uri, (rar) doape / E: săs Dopp] 1 Bucată de plută, de cauciuc, de sticlă etc. cu care se astupă deschizătura unei sticle, a unui vas îngust etc. Si: (rar) astupuș, cep. 2 (Înv; îe) A afla ~ la ceva A găsi un mijloc de rezolvare. 3 (D. oameni; gmț; îe) (Mare) cât un ~ sau (pop) ~ de saca Bondoc. 4 (Fam; îe) A se face (ca un) ~ A se îngrășa. 5 Bucată de lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lăsând o gaură mică prin care se suflă. 6 (Reg) Bucată de lemn cu care se lungește o bârnă mai veche sau o bârnă scobită pentru a putea fi folosită la o construcție nouă. 7 (Pes; îs) ~uri de stuf Lese formate din două bețe de stuf împletite cu papură. 8 Piesă de metal cu care se închide o conductă. 9 Masă de cerumen adunată în canalul extern al urechii, care stânjenește sau împiedică auzul.

DOP, dopuri, s. n. 1. Bucată de plută, de lemn, de sticlă etc. cu care se astupă deschizătura unui vas (mai ales a unei sticle), o gaură etc.; astupuș. Înlătură cu luare-aminte dopul ulciorului, își turnă puțin vin în ulcică și gustă. SADOVEANU, Z. C. 59. Erau... numeroase flacoane cu dopuri de cristal. GALACTION, O. I 328. Dînd afară dopul, Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește. NEGRUZZI, S. II 201. ◊ Expr. (Despre oameni, glumeț) (Mare) cît un dop sau dop de saca = mic și îndesat; bondoc. Era, măre, acest Silen gras și gros ca un butoi, adecă cum i-am zice noi astăzi: dop de saca. ISPIRESCU, U. 104. Vai de mine și eu gioc, Și de mare-s cît un dop. ȘEZ. V 15. 2. Bucată de lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lăsînd o gaură mică prin care se suflă cînd se cîntă. Nu mai pot zice, pentru că mi s-au stricat dopul la fluier! Dar iartă-mi să caut un jugastru și să-mi fac din inima lui un dop. SBIERA, P. 36.

dopliță sf [At: DLR ms / Pl: ~țe / E: srb duplica] 1 Pușcă scurtă și groasă, cu două țevi. 2 (Reg; fam) Femeie bondoacă.

dopolete sm [At: DLR ms / Pl: ~leți / E: dop + – (ol)ete] (Reg) Om bondoc.

gândac sm [At: DOSOFTEI, PS. 262 / V: (reg) ~ă sf / Pl: ~aci / E: cf srb gundelj, vsl гадакъ] 1 Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor sau al altor insecte asemănătoare cu coleopterele. 2 (Îe) A fi mâncat de ~aci A avea haine rupte, ciuruite. 3 (Îe) A avea ~aci în cap A avea gărgăuni în cap. 4 (Îc) ~-de-casă (sau -de-bucătărie, -negru) Șvab¹ (Periplaneta orientalis). 5 (Îc) ~-de-făină Morar (Tenebrio molitor). 6 (Îc) ~-de-grâne Grângoașă (Gymnopleurus pilularius). 7 (Îc) ~-de-gunoi Băligar (Geotrupes stercorarius). 8 (Îc) ~-de-hrișcă Cărăbușel (Rhizotrogus solstitialis). 9 (Îc) ~-de-mai (sau -de-primăvară) Cărăbuș. 10 (Îc) ~ de mătase Vierme de mătase (Bombyx mori). 11 (Îc) ~ de salcă Muscar (Telephorus fuscus) 12 (Îc) ~ de scoarță Cariu de pădure (Bostrychus tipographus). 13 (Îc) ~ de prun Cărăbuș (Melolonta vulgaris). 14 (Îc) ~ de trandafir (sau verde) Ileana (Cetonia aurata). 15 (Îc) ~ul morților Borză. 16 (Îc) ~ de turbă (sau de turbare, de turbat, de frasin sau verde) Cantaridă Si: gândăcel (3) de turbat. 17 (Îc) ~ al mazării Măzărar (Bruchus pisi). 18 (Îc) ~ puturos (sau negru) Mamornic (Meloe proscarabaeus). 19 (Îc) ~-de-Colorado Insectă coleopteră de culoare galbenă-portocalie, cu dungi longitudinale, negre pe elitre, dăunătoare cartofului (Leptinotarsa decemlincata). 20 (Reg; șîf ~ă) Insectă. 21 (Reg) Șoarece. 22 (Trs) Șarpe. 23 (Trs; îc) ~ alb de casă Șarpe de casă. 24 (Hip; în limbajul mamelor) Apelativ pentru un copilaș (bondoc).

ghiftuĭésc și (Cant.) biftuĭésc v. tr. (rudă cu buft, ca bondoc cu ghindoc. D. rom. vine rut. givtati, a. î.). Îndop, satur pînă în gît. V. refl. Mănînc pînă nu maĭ pot: m’am ghiftuit de (saŭ cu) mere! Fig. M’am ghiftuit de banĭ.

ghindă (ghinde), s. f. – 1. Fructul stejarului. – 2. Treflă, la jocul de cărți. – Mr., megl. gl’indă, istr. gl’inde. Lat. *glanda, de la glans, cu schimbare de decl. (Pușcariu 714; Candrea-Dens., 740; REW 3778; DAR), cf. alb. ljënde (Philippide, II, 643). Este de asemenea posibil să se plece direct de la glandem, cf. var. înv. și dial. ghinde. Der. ghindar, s. m. (stejar; cioară-de-cîmp; Garrulus glandarius), pe care Pușcariu 716, Candrea-Dens., 741 și REW 3774 îl derivă direct din lat. glandārius; ghindos, adj. (plin de ghindă); ghindoc, adj. (persoană bondoacă), cf. bondoc. – Cf. ghindură.

ghindóc, -oácă, V. bondoc.

hăi interj. – Se întrebuințează pentru a îndemna și mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la boi, vaci și oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu țipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s. n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se folosește pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriș, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu același sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuși), pare de asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeași rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s. f. (hățiș care servește drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș; păr încîlcit; hărmălaie), și hăciugă, s. f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s. f. „bălării”, cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s. f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s. f. (larmă, zarvă); halău, s. n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneș, puturos); haladuda, s. f. (femeie murdară și neglijentă; femeie bondoacă); hălățugă, s. f. (femeie stricată); holcă, s. f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, și DAR prin rus. golka „rebeliune”.

ÎNDESAT adj. 1. burdușit, înghesuit, îngrămădit, ticsit, (rar) tescuit, (reg.) bucșit. (Un geamantan ~.) 2. doldora, încărcat, înțesat, plin, ticsit. (~ de...) 3. ghemuit, înghesuit, îngrămădit. (Stăteau ~ ca vai de lume.) 4. compact, dens, (pop.) vîrtos. (Căpățînă de varză ~.) 5. bondoc. (Om ~.) 6. bătătorit, bătut, (pop.) bătucit. (Pămînt ~; zăpadă ~.) 7. apăsat. (Cu pași ~.)

ÎNDESAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A ÎNDESA. ◊ Cu vârf și ~ mai mult decât trebuie; cu prisosință. 2) (despre persoane) Care este mic de statură, gros și voinic; bondoc. 3) și adverbial Care este subliniat cu insistență; apăsat. A păși ~. /v. a (se) îndesa

ÎNDESAT adj. 1. v. îngrămădit. 2. v. doldora. 3. ghemuit, înghesuit, îngrămădit. (Stăteau ~ ca vai de lume.) 4. compact, dens, (pop.) vârtos. (Căpățână de varză ~.) 5. bondoc. (Om ~.) 6. bătătorit. 7. apăsat. (Cu pași ~.)

MĂRGINAȘ, -Ă adj., s. m. 1. Adj. Care se găsește la margine, la extremitate, la periferie ; lăturalnic, limitrof, (învechit, rar) mărginean (2), (regional) mărginos. Luai drumul cel mai lung și mărginaș, spre a studia fisonomia orașului în noaptea ajunului. f (1 888), 19. Întunericul cade așa de liniștit în mijlocul luminii palide care năvălește în valuri pe ferestrele mărginașe. PETICĂ, O. 379. Și locuia acum într-o casă mărginașe, cu odăile întunecoase și respingătoare. C. PETRESCU, Î. II, 127, cf. I, 21, id. A. R. 6. Cînd ieșea singur, bătea locurile mărginașe ori aleele din grădina Vîrnav. CĂLINESCU, E. 408. Era subt poala unui codru de stejar un șleau de soiuri mărginașe și cam pipernicite. CAMIL PETRESCU, O. II, 23. Prin cartierele mărginașe, femeile umblă pe la știutorii de carte. . ., să li se scrie jalbe. PAS, Z. III, 157. Cotind pe uliți mărginașe. . ., ajunseră în cartierul gării. VORNIC, P. 200, cf. V. ROM. iulie 1 954, 250, ib. februarie 1 954, 6. ◊ F i g. Înarmaseră. . . pe cîțiva tineri exaltați, care aveau legături mărginașe cu mișcarea constituțională. CAMIL PETRESCU, O. II, 230. 2. Adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care locuiește, care se află, care își are sediul la marginea unui sat, a unui oraș, a unui ținut sau la granița unei țări; (învechit și regional) mărginean (1), (rar) mărginar (I). Să trimită pe căpitan-pașa. . . cu ferman strajnic către toți pașii mărginași. DIONiSiE, C. 190. Înalta Poartă... va opri tot felul de năvăliri a mărginașilor d-a dreapta Dunării în pămîntul Valahiii sau al Moldovii. GT (1 839), 63¹/25. S-a oprit în fața viișoarei unui mărginaș bondoc și-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi, de dimineață, la soare, în prispa cramei. CARAGIALE, O. II, 232. Dogarul era încă țăran, așa cum era o mare parte dintre mărginașii Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. II, 42. Erau mulți tîrgoveți, dar erau și țărani mărginași, cu zăbune peste cămășile cu rîuri roșii. id. ib. III, 217. S-a ivit turcu cu bătaie spre grec, atingîndu-să șî de mărginași Dunării. VÎRCOL, V. 44. 3. Adj. (Despre oi) Care se află la marginea turmei ; spec. (regional) care are năravul de a umbla la marginea turmei (CHEST. V 76/49). O oaie mărginașe se opri, ridică moțul din cîrd, behăi și o luă la goană spre cîrdul strein. PREDA, Î. 143. 4. Adj. (Regional ; în sintagma) Dinte mărginaș (și substantivat, m.) = fiecare dintre cei patru colți ai calului. De la 6 pînă la 8 luni cresc mărginașii sau colții. DAMÉ, T. 47, cf. TDRG, DR. V, 289. Dinte mărginaș. CADE, cf. ȘĂINEANU, D. U. 5. S. m. (Regional) Paznic de cîmp ; (regional) mărginar (II 2) (Pomîrla-Dorohoi). BL IX, 58. 6. S. m. (Argotic) Cbibiț (la jocul de cărți). GR. S. VII, 118. – Pl.: mărginași, -e. – Margine + suf. -aș.

MĂRGINAȘ, -Ă, mărginași, -e, adj. Care se află la margine, la hotar; periferic, limitrof. Cotind pe uliți mărginașe... ajunseră în cartierul gării. VORNIC, P. 200. Locuia acum într-o casă mărginașă. C. PETRESCU, Î. II 127. ♦ (Substantivat) Persoană care locuiește la marginea unei așezări omenești (sat, oraș etc.). Dogarul era încă țăran, așa cum era o mare parte dintre mărginașii Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. II 42. S-a oprit în fața viișoarei unui mărginaș bondoc și-ndesat. CARAGIALE, P. 87. De la marginea unui grup. O oaie mărginașă se opri... și o luă la goană spre cîrdul străin. PREDA, Î. 143.

MONDOC s. m. (Prin vestul Transilv.) Copil. Cf. DR. VII, 396, GRAUR, E. 21. – Pl.: mondoci. – Din bondoc, prin substituirea lui b cu m. – Cf. GRAUR, E. 21.

mondoc sm [At: DR. VII, 396 / Pl: ~oci / E: bondoc] (Trs) Copil.

MUSCĂ s. f. I. (Entom.) 1. (Și în sintagmele muscă năzdrăvană, MARIAN, INS. 366, JAHRESBER. XII, 141, XIX-XX, 47, muscă de casă, CUPARENCU, V. 46, DER) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentru supt; (regional) bîză, gîză (Musca domestica). Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). GCR I, 98/5. Paingul carele întinde mrejile sale prin case și prin multe locuri și cînd cade în mreaja lui muscă sau albină. CHEIA ÎN. 10^v/11. Și-i ungea cu miere ca să-i mănînce muștele. MUSTE, LET. III, 22/17. Cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă (a. 1799). GCR II, 172/2. Nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160/29, cf. CONACHI, P. 268. Ian feriți într-o parte că eu îi sînt popa. Acuș o să-nvie ca o muscă de iarnă. ALECSANDRI, T. I, 164. Cum erau filele [ceaslovului] cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Bonzăiau muște pe o farfurie cu slănină uscată. C. PETRESCU, Î. II, 206, cf. id. S. 129. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. II, 518. Veneau . . . roiuri de gînduri neplăcute, exasperante și lipicioase ca muștele. V. ROM. iunie 1954, 155. Musca s-a întors în colivie, a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Vei pieri-n a vieții ceață, Ca-n borcanul de dulceață Viespea galbenă sau musca. BENIUC, V. 18. Două muște Fac haluște Un cocoș Toarnă-n coș. MARIAN, INS. 487. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci de butoaie de oțet. ZANNE, P. I, 559, cf. 560. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. Pentru o muscă își dă palme, se zice despre omul iute, mînios și îndărătnic, id. ib. 564, cf. MARIAN, INS. 378. Musca cînd își vîră tot capul în miere acolo și-l lasă, se spune despre omul, lacom pe care lăcomia îl duce la pieire. Cf. ZANNE, P. I, 561. De n-ar fi muscă pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat, se spune în ironie despre cei care își dau importanță dar nu lucrează conștiincios. Cf. id. ib. 562. Vulturul după muște nicicum aleargă, se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. Cf. id. ib. 713. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. Cf. id. ib. 247. Se ținea ca să înghită un bivol și de abia înghiți o muscă mică. Cf. id. ib. III, 583. Ce e mică, mititea Și se ferește și vodă de ea (Musca). ȘEZ. XIII, 26. ◊ (În context figurat) Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ F i g. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (De-a) musca-n groqpă = numele unui joc de copii. PAMFILE, J. I, 51, cf. 128. ◊ E x p r. A se aduna (sau a se strînge, a veni) ca muștele la miere = a se aduna în mare număr și cu mare plăcere, acolo unde se pot realiza foloase sau cîștiguri. Cf. BARONZI, L. 41, ZANNE, P. I, 565, III, 670, 671. A se lua după muscă = a se lua după povățuitori răi. ZANNE, P. I, 562, cf. MARIAN, INS. 377. A-i veni (cuiva) musca la nas = a se supăra. ZANNE, P. I, 565, cf. MARIAN, INS. 378. A-i lua (cuiva) musca de la nas = a domoli avîntul sau pornirile (cuiva), a nu lăsa (cuiva) libertate de acțiune sau de mișcare, a ține din scurt. Cf. ZANNE, P. I, 564, MARIAN, INS. 378. A spune (sau a scrie) muscă pe perete = a spune lucruri fantastice, de necrezut. BARONZI, L. 44, cf. ZANNE, P. I, 565, V, 587, MARIAN, INS. 379. De cînd se scria musca pe perete = de demult; niciodată. Cf. ISPIRESCU, L. 1, ZANNE, P. I, 565, MARIAN, INS. 379. Ca musca-n lapte = (în mod) nepotrivit; nepoftit. ZANNE, P. I, 564, cf. VI, 453, MARIAN, INS. 378, 379, PAS, Z. I, 293. A se vîrî ca musca în băligar = a se vîrî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. Ho, cotoroanțo, ho ! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar ? REBREANU, I. 279. A fi (sau a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se simți, a se ști) vinovat. Cf. ISPIRESCU, ap. GCR II, 376, ZANNE, P. I, 563, III, 44, MARIAN, INS. 378, STĂNOIU, C. I.67. A se bate de muscă = a sta degeaba. În timp ce d-tră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu. BRĂESCU, M. B. 128. Se bătea toată ziulica de muscă. CV 1949, nr. 5, 34. Are iapa muscă, se spune despre oamenii nervoși, neastîmpărați sau nerăbdători. Cf. ZANNE, P. I, 488. A se bate ca de muscă = a nu-și găsi locul, a fi neastîmpărat. id. ib. IX, 670. A avea gustul muștelor = a avea obiceiuri rele. Cf. id. ib. I, 562. A face musca cît cămila = a exagera, a face din țînțar armăsar, id. ib, 563. Rea (sau, rar, rău) de muscă = (persoană) care nu-și poate înfrîna simțurile; (om) senzual. Cf. PAMFILE, CR. 245. Așa cum era . . . rea de gură, rea de muscă. . . , avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, C. 125. Fusese rea de muscă. PAS, Z. III, 278. Îi muít mai tînără . . . și-i rea de muscă. CAMILAR, N. I, 269. A-i pieri (cuiva) musca = a se potoli. PAMFiLEj CR. 245. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. Cf. dl. Șă se audă musca !, se spune pentru a impune o tăcere totală. Cf. IORDAN, STIL. 278. ◊ Muscă neagră (sau cenușie, mănînțică) = specie de muscă (I 1) foarte mică (Musca corvina). Cf. MARIAN, INS. 370. .Muscă de gunoi (sau de baligă, verde) sau musca țiganului = specie de muscă (I 1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). Cf. id. ib. 369, PĂCALĂ, M. R. 32, H XVI 226. ◊ C o m p u s e: muscă-mare (sau -albastră, -de-carne, -năzdrăvană) sau musca-hoiturilor (sau -hanțului) = insectă mai mare decît musca (I 1), avînd culoarea albăstrie; (regional) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 366, SIMIONESCU, F. R. 355; muscă-de-cireșe = insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brîulețe castanii pe pîntece, care își depune ouăle în cireșe ; musculița-cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cf. MARIAN, INS. 389, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU. F. R. 359; musca-calului sau musca-cailor (sau -cîinelui), muscă-de-cal (sau -căiască, -cîinească) = a) (și în compusele musca-vitelor, MARIAN, INS. 365, ALR SN III h 753/170, muscă-rea, ALR SN III h 753/250, muscă-veninoasă, ib. h 753/250, muscă-verde, ib. h 753/310) insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor ; (regional) muscoi (I 1 c), gîza-calului, strechea-cailor, trîntor-de-cai (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis) ; b) insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe cîini; (regional) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goandă-de-cîini, goandă-cîinească (Hippobosca equiría). Tremise sprinșii muștele cînești. PSALT. SCH. 251/11, cf. PSALT. 159, 221. Muște cînești le-au trimis să-i pișce. DOSOFTEI PS. 262/1, cf. LB, MARIAN, INS: 363, 396, DR. V, 149, SIMIONESCU, F. R. 358. Muștele de cal puse într-o vișină și date bolnavului pentru aceeași boală. CANDREA, F. 407, cf. H I 40, II 80, III 140, IX 143, X 151, XI 428, 437, XII 266, ȘEZ. VI, 44, ALR SN III h 753. (La sg. cu valoare de pl.) Voiu trimite . . . peste casele tale muscă cîinească. BIBLIA (1688), 44²/24; muscă-bețivă (sau -de-struguri, -de-poamă, -de-vin, -de-a-mă-nuntă) = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (I 1); (regional) muștiță (1), bețivă, musculiță (I 1) (Drosophila funebris sau. fenestrarum). Cf. MARIAN, INS. 393, ALR SN i h 243; muscă-de-viermi (sau -albatră, -verde, -vînătă, -veninoasă, -de-hoit, -cu-streaped, -răsunătoare) sau musca-cîinelui = viermănar. (Sarcophaga carnaris). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 382, JAHRESBER. XII, 119, XIX-XX, 25, SIMIONESCU F. R. 356, ALR II 6 575; musca-morților = insectă ceva mai mare decît musca (I 1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). Cf. MARIAN, INS. 386, 387; muscă-columbacă (sau -rea, -veninoasă, -năprasnică, -otrăvitoare, -de-șarpe, -de-cea-mică, -d-a-mică, -mușcătoare) = insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacînd vitele și inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca moartea ; (regional) goangă-de-marhă (Simulium colum baczensis). Cf. CUPARENCU, V. 47, MARIAN, INS 332, 333, JAHRESBER. XII, 164, XIX-XX, 25, SIMIONESCU, F. R. 366. Era spre seară și musca-rea se rătăcise undeva peste păpușoiștile verzi. CAMILAR, C. 48. Iorgovane, nu mă tăia de tot ! Dacă mă tai, io oi face muscă-d-a-mică șî ț-oi omorî calu tău. ALRT II 2, cf. ALR II 6 572/2, 27, 29, 95, 228, 250, 762, 848, 886, 899 ; (regional muscă-de-bîzdărit (sau -de-bîzai, -de-bîzăit, -de-marhă) sau musca-boului = streche (hypoderma bovis). Cf. ALR I 1 894/255, 259, 345, 359 ; (regional) muscă-de-bîzdărat (sau -mărhască) = streche (Hypoderma bovis): b) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 894/295, 339, 343, 351 (învechit) muscă-oarbă (sau -tăună) = tău; (țabanus bovinus). Cf. CUPARENCU, V. 46, 47 (regional) muscă-dălăciță = „muscă otrăvită din cauza căreia moare vita”. ALR II/605 (învechit) musca-fructului-alb = muscă care „năzuiește și face mușiță la brînzuri (Cutris). CUPARENCU, V. 46. ♦ Muscă artificială = imitație de muscă (I 1), folosită de pescari în locul celor naturale. Cf. ATILA, P. 185, DER. Muște zburătoare (sau volante) = mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în cîmpu vizual, indicînd congestia retinei, o anemie etc Cf. BIANU, D. S. (Categoria) muscă = categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme); boxer care faci parte din această categorie. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit și popular; regional și în sintagma musca grădinii. CHEST. VI 35/16) Albină (Apis mellifica). De s-ar învăța cei mai mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnica ; că toată albina își apără cășioara și hrana lor cu acele și cu veninul său. URECHE, LET. I, 188/5. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albínăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar: nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. Tata a fost stupar și tata știa cîte muște fug dimineața și cîte vin sara la stup. RĂDULESCU-CODIN, Î. 303. Roi de muște. CHEST. VI 147/32. Nu fac toate muștile mere. Cf. NECULCE, L. 355. ISPIRESCU, L. 14, MARIAN, INS. 376, ZANNE, P. I, 557. ◊ (Cu sens colectiv) Are multă muscă. MARIAN, INS. 144. Am un stup cu muscă multă. CHEST. VI 25/26. ◊ C o m p u s: (regional) muscă-mare = regina albinelor; matcă (1). ALR I 1 680/815. P. g e n e r. Insectă. Nuorul ceal de lăcuste cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/20. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I, 85. Forma acestor muște [efemeride] lungi, cu aripi mari, e a unei mici lăcuste. ATILA, P. 63. Acest vierme de la un timp, făcîndu-și aripi, se preface în gîză (muscă, insectă). ȘEZ. IV, 116, cf. ALR I 1 199/23, 94,174, 835. ♦ C o m p u s e: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis)-, (regional) muscă-verde (sau -de-pădure) = ploșniță-de-cîmp. Cf. ALR I 1899/122, 363, 522; muscă-de-brad = car-de-pădure (Bostrychus typographus). ALR SN III h 748/551; (învechit) muscă-țînțară = țînțar (Culex). CUPARENCU, V. 47. 4. (Regional) Fugău (Hydrometra stagnorum sau paludum). (Glimboca-Caransebeș). ALR II 6 563/27. II. P. a n a l. 1. Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiță (II 1). Omul ce poartă muscă (musculilă) la buză, e pătimaș de ceva. GOROVEI, CR. 40. Mustața mică, mătăsoasă, avea parcă sub ea un soi de sedilă, pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. CAMIL PETRESCU, O. I, 514. ♦ (Și în sintagma mustăcioară-muscă) Mustață mică, lăsată să crească pe scobitura de sub nas. Intră pe ușă un bondoc smead, sclivisit, cu mustăcioară-muscă sub nas. STANCU, R. A. IV, 244, cf. V, 106. . (Popular) Vînă neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). Cf. CANDREA, F. 46. I se vede în marginea ochiului drept, sub frunte, unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moașele îi zic ”muscă". SADOVEANU, O. XIII, 739, cf. PĂCALĂ, M. R. 160, ȘEZ. VI, 44, ZANNE, P. IX, 340. 3. (Regional) Cavitate pe care o prezintă dinții calului, pînă la vîrstă de șase ani; (regional) mursă² (1), mișină (4), negreață, butură. Cf. DR. V, 289, A VI 3, 26. Calul de dar nu-l cată de muscă la măsele. ZANNE, P. I, 346. 4. (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 5. (Regional; mai ales la pl.) Broderie cu floricele sau cu motive naționale (cusută cu amici sau cu ață neagră). Cf. MARIAN, INS. 379, PĂCALĂ, M. R. 319, LEXIC REG. 30, 80. Nu știe să facă o muscă sau nu știe să facă două, care nu știe să coasă rîuri pe cămăși. MARIAN, INS. 379.6. (Regional) Altoi (Groși-Baia Mare). Cf. ALR SN I h 218/349, 221/349. 7. (Regional) Cătare (la armele de foc). Cf. DL. 8. C o m p u s: (regional) muscă-căiască =numele unei boli a calului; (regional) șoarec. Cf. DR. V, 149. – Pl.: muște și (rar) muști. – Lat. musca.

NEGRICIOS, -OASĂ, negricioși, -oase, adj. De o culoare care se apropie de negru, care bate în negru. Se cufundă și el în rîul de trupuri îmbrăcate în postavuri negricioase, zdrențuite, și se topi numaidecît. DUMITRIU, B. F. 108. Licăreau luminile portului și se vedea ca o fîșie negricioasă apa Niprului. SAHIA, U.R.S.S. 181. ♦ (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) Cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; oacheș, brun, brunet. Directorul... era negricios, bondoc și foarte gras. PAS, Z. I 283. Vine de peste deal de la Mănăstireni un romîn mărunțel și negricios. SADOVEANU, O. VIII 188. Postelnicul vîrî cartea la brîu și lovi din palmele lui negricioase, mici și subțiri. CAMIL PETRESCU, O. I 29. ◊ (Substantivat) Se bălăbănea, acum, în mijlocul negricioșilor care... erau de meserie fierari. PAS, L. I 256.

NEGRICIOS, -OASĂ adj. De o culoare care se apropie de negru (1), care bate în negru, negrișor (1); (despre oameni) cu pielea, părul, ochii de culoare închisă, brunet, oacheș, (învechit, rar) negratic, (regional) negros; (despre părți ale corpului) de culoare închisă, aproape neagră; (popular) negriu, negruș (1), (regional) negriciu, negreț, negroi, negrui. cf. lb, polizu, pontbriant, d. Graurii... cu penele negricioase și presărate cu pete albe sau sure. odobescu, s. iii, 31, cf. marian, ch. 51, alexi, w., tdrg. Vine de peste deal de la Mănăstireni un român mărunțel și negricios. sadoveanu, o. vii, 290. Postelnicul vîrî cartea la brîu și lovi din palmele lui negricioase, mici și subțiri. camil petrescu, o. i, 29. Era un bărbat negricios, cu ochi rotunzi. id. ib. iii, 160. Fața negricioasă i se făcuse aproape pămîntie. v. rom. septembrie 1953,10. Domnul Filip, directorul... era negricios, bondoc și foarte gras. pas, z. i, 283. Noră frumoasă, Nu ca mine, negricioasă. reteganul, tr. 142. Ochi holbați și negricioși. șez. iv, 18. De-ar fi cît de negricioasă, Ea se ține că-i frumoasă. bud, p. p. 56. ♦ (Substantivat) Persoană mînjită, murdărită, acoperită de praf, de funingine etc. Se bălăbănea acum în mijlocul negricioșilor, care de bună seamă că erau de meserie fierari și turnători. pas, l. i, 256. – pl.: negricioși, -oase. – Negru + suf. -icios.

NOROIOS, -OASĂ, noroioși, -oase, adj. Cu noroi, plin de noroi; mînjit cu noroi; mocirlos. Mișcă nervos cizmele noroioase pe covor. DUMITRIU, N. 45. Un biet vînător, bondoc și pîntecos, bălăcind ca vai de dînsul, pe ploaie și pe zloată, într-o luncă noroioasă. ODOBESCU, S. III 157.

OBEZ, -Ă, obezi, -e, adj. Care suferă de obezitate, peste măsură de gras. Era bondoacă, obeză. PAS, Z. I 81. Un general obez, stacojiu ca un rac fiert. C. PETRESCU, Î. II 70.

pigmeu, ~ee [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ei, ~ee / E: fr pygmée] 1-2 smf, a (Persoană) care aparține unor populații din Africa Centrală, din bazinul fluviului Congo, cu înălțimea medie sub un metru și jumătate Si: pitic (1-2). 3-4 smf, a (Pgn) (Persoană) de statură foarte mică Si: bondoc, pitic (5-6). 5 smf (Mit) Persoană care aparținea unei populații de pitici despre care se credea, în Antichitate, că locuiește în ținuturi îndepărtate. 6 smf (Fig) Pitic (9).

pitíc, -ă s. m. și f. (vsl. pitikŭ, maĭmuță, d. vgr. pithekos, maĭmuță. V. patic, galeopitec). Vest. Pigmeŭ, om foarte scund: pin centru Africiĭ există un popor de piticĭ, ĭar piticiĭ născuțĭ din părințĭ normalĭ îs degenerațĭ. Fig. Om fără merit. Adj. Pipernicit, mic: brazĭ piticĭ, găinĭ pitice. Pin ext. Scund, jos, umil: casă pitică. S. m. Est (chitic). Obleț (pește). Adv. A tăcea chitic, a tăcea ca peștele, a nu crîcni, a nu sufla. S. n. Un fel de carne de la pulpa vaciĭ: carne de la chitic. V. bondoc, ghindoc, ghibirdic, pochindoc, popondoc, prichindel.

PÎNTECOS, -OASĂ, pîntecoși, -oase, adj. 1. Cu pîntecele mare, proeminent; burtos. S-a dus la deal pe iapa lui pîntecoasă, călărind pe deșelate, numai pe-o cergă mițoasă. SADOVEANU, B. 176. Preuții noștri din sat... nu-i încape cureaua de pîntecoși ce sînt. CREANGĂ, A. 120. Parcă văz colo pe un biet vînător, bondoc și pîntecos, bălăcind ca vai de dînsul, pe ploaie și pe zloată, într-o luncă noroioasă. ODOBESCU, S. III 157. ◊ (Substantivat) S-apropie de mine Un om cu barba albă, un pîntecos bătrîn, La față gras și rumen. NEGRUZZI, S. II 230. 2. (Despre obiecte) Umflat, bombat. Lung îi sună în ureche, Pe cînd el cu grijă scoate Pîntecoasă ploscă veche Din dăsaga de la spate. TOPÎRCEANU, B. 17. Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, O. I 46. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase pline de vin de Odobești și de Cotnar. NEGRUZZI, S. I 151.

prichindél m., pl. eĭ (după var. ghimirtic, cp. cu ung. gyermek, copil). Fam. Pitic, bondoc, copil saŭ om prea mic: un prichindel de băĭat, de om. Numele unuĭ băĭețel șiret din poveștĭ. – Fem. -dúță: doŭă prichinduțe de fete. – Și pritinghel (Șez. 37, 23), chiprindel, chipidric, chipirdúș (f. -ușă), ghibirdíc, ghibîrdel, ghibîrdic; ghimirtic (Șez. 30, 292, și 31, 108), ghemîrdic și -óc (Arg.), giritic (Bucov.), bimbiric și ghirghilic.

roată (roate), s. f. – 1. Cerc de lemn sau de metal care se învîrte în jurul unei osii. – 2. Instrument de tortură. – 3. Cerc, gașcă. – 4. Instrument, unealtă asemănătoare cu roata. – 5. Rotație, învîrtire. – 6. Depănătoare, vîrtelniță. – 7. Unealta olarului. – 8. Mașină de filat. – 9. (Trans.) Pînză care face pe măsura mortului și cu care se dă roată sicriului. – Megl. roată. Lat. rǒta (Pușcariu 1470; REW 7387), cf. alb. rotë (Philippide, II, 652), it. routa, prov., port. roda, fr. roue, sp. rueda. Este dubletul lui roată, s. f. (companie), din pol. rota < germ. Rotte (Cihac, II, 315), cf. mag. róta, rus. rota (der. din rusă nu este posibilă, fiind cuvînt din sec. XVII, cf. Sanzewitsch 208), der. rotmistru (var. rohmistru), s. m. (căpitan de cavalerie), înv., din pol. rotmistrz < germ. Rittmeister. Der. rotan, s. n. (roata depănătoarei de mosoare), în loc de rodan; rotană, s. f. (varietate de pere); rotar, s. m. (persoană care face roți; înv., persoană care dă vînt roții de la presa tipografică); rotăreasă (var. rotariță), s. f. (nevasta rotarului); rotărie, s. f. (slujba și atelierul rotarului); rotaș, s. m. (cal înhămat la oiște; fam., persoană care poartă ochelari); rotat, adj. (rotund, circular; pag); roti (var. înroti, înrota), vb. (a se învîrti; refl., a-și înfoia coada păunul; refl., a se făli, a se îngîmfa); rotilă, s. f. (roată), cu suf. sl. -ilo, care odinioară trebuie să fi fost productiv în rom., cf. prășilă, racilă (după Tiktin, de la roti, după paralelismul toci-tocilă); rotili, vb. (a se învîrti), pe care Graur, BL, VI, 146, îl derivă de la roti cu suf. expresiv -eli; rotilat (var. roticălat), adj. (rotund, circular; varietate de mere), cf. bucălat; rotălie, s. f. (Olt., vîrful fusului); rotitor, adj. (giratoriu); rotitură, s. f. (roată, ocol); rotiș, adv. (în cerc); rotiță, s. f. (roată mică); rotocol (var. rotogol), s. n. (cerc; disc; rotunjime; roată, rotiță; inel), a cărui der. nu este clară, dar probabil este expresivă (după părerea îndoielnică a lui Pușcariu 1470 și cea a lui Candrea, de la roată comp. cu sl. kolo „roată”); rotocoli, vb. (a se învîrti); rotocolime, s. f. (înv., rotunjime); rotofei, adj. (îndesat, bondoc); probabil tot printr-o der. expresivă (după Cihac, II, 319, în legătură cu rus. rotožeĭ „mojic”); rotoțea, s. f. (plantă, Achillea ptarmica), pe care Scriban o leagă, desigur în mod greșit, de otrățel, cf. rocoțea. – Der. neol. (din fr.) rotați(un)e, s. f.; rotatoriu, adj.; rotativă, s. f.

rotofeiu a. Mold. îndesat la corp, bondoc. [Cf. reteveiu].

saca sf [At: NECULCE, L. 244 / V: (înv) ~l sn / Pl: ~le (reg) săcăli / E: tc saka] 1 Butoi de lemn (sau alt recipient) montat pe un cadru de căruță (de obicei cu două roți), cu care în trecut se transporta apa (de băut). 2 (Îs) Dop de ~ Om scund și îndesat, om bondoc. 3 (Îe) A-l călca (pe cineva) ~ua A păți un necaz. 4 (Îae) A fi slab, plăpând. 5 (Reg) Vas în care se păstrează apa de băut. 6 (Reg) Putină de varză. 7 Pompă de incendiu. 8 (Înv) Recipient folosit de vidanjori.

sacà f. butoiu pe două roate tras de un cal pentru cărat apă (dela vad sau dela o cișmea): aducea apă cu sacaua dela Filaret; dop de saca, bondoc. [Turc. SAKA, sacagiu (românește s’a substituit numelui de agent vasul ce-l mână)].

STATURĂ. Subst. Statură, stat, înălțime, mărime, lungime, talie. Trup, corp, trunchi, boi (pop.), făptură, siluetă. Om scund, om mic de statură, omuleț, omușor, ghibirdic (reg.), pitic, liliputan, prichindel, mirmidon (livr.), pigmeu, mogîldeață. Piperniceală, pipernicie (rar), scurtime; pipernicire, piticire (rar). Om înalt, lungan, vlăjgan, namilă, nămetenie (rar), matahală, zăplan, prăjină (depr.), huidumă (fam.), jarcalete (reg.), hojmălău (reg.), mătăhuie (reg.), zăblău (reg.), măgădău (reg.), măgădan (reg.), zdrahon (pop. și fam.), melian (reg.), moglan (reg.), mal de om (de femeie); gigant, uriaș, novac (pop.), colos. Gigantism. Adj. Mic de statură, de statură mică, brevilin, mic, mititel (dim.), mărunt, mărunțel (dim.), scund, pitic, liliputan; liliput (rar), scurt (fig.), scurticel (dim.), scurtuț, bondoc, bondocel (dim.), de-o (cît) o șchioapă. De statură (de talie) mijlocie, mijlociu. De statură (de talie) înaltă, înalt, înăltuț (dim.), înălticel, înăltișor, lung, lunguț (dim.), lungăreț, lunguieț, longilin; (lung), cît o prăjină, mare cît malul, cît un mal, cogeamite (pop.), coșcogea (fam.), coșcogeamite (fam.); mătăhălos, voinic, trupeș, corpolent; gigant, gigantic gigantesc (livr.), uriaș, colosal. Vb. A crește, a se lungi, a se înălța, a crește văzînd cu ochii, a atinge înălțimea de.... A rămîne pitic, a se pitici (rar), a se pipernici, a se închirci. V. dimensiune, înălțime, micime, obezitate, slăbiciune.

TĂBULTOC², tăbultoci, s. m. (Mold.) Om scund și îndesat; bondoc. Foaie verde, iarbă lată, Stau flăcăii să se bată, Pentr-un tăbultoc de fată. ȘEZ. II 217.

tărtăcuță sf [At: POLIZU / V: (reg) ~tăgu~, tăt~, tătărc~, tertec~ sf, ~cuț s / Pl: ~țe / E: tătarcă + -uță] 1 Plantă erbacee agățătoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori albe și cu fructul roșu, de mărimea unui măr domnesc Si: (reg) curcubetă, curcubețea, tărtănică, tătarcă (5) (Coccinia indica). 2 (Bot; reg; șîc ~țe-rotunde) Dovleac (3) (Cucurbita pepo). 3 (Bot; reg; lpl) Dovleac-turcesc (Cucurbita melopepo). 4-6 (Prc) Fructul tărtăcuței (1-3). 7 (Pop; rar; îcs) De-a ~ța De-a rostogolul. 8 (Mun) Vas făcut din fructul uscat al tărtăcuței (2). 9 (Pop; fig; gmț) Ființă mică, bondoacă. 10 (Pfm; fig; gmț) Cap¹ (1). 11 (Înv; pex) Turban (1). 12 (Bot; reg) Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 13 (Reg) Ciupercă mică, nedefinită mai îndeaproape.

TĂRTĂCUȚĂ, tărtăcuțe, s. f. 1. Plantă agățătoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori albe (Coccinia indica). 2. Fructul tărtăcuței (1), asemănător cu dovleacul, de formă lunguiață și de culoare roșie. Pe brîul sobei, de jur împrejur, sînt înșirate gutui, mere domnești și tărtăcuțe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 148. Tărtăcuță brează, Tot cîmpul nechează (Glonțul). ȘEZ. VII 102. Tărtăcuță unsă, în frunziș ascunsă (Iepurele). TEODORESCU, P. P. 230. 3. Fig. (Glumeț) Cap. V. dovleac. Mama a repetat ca să-mi intre în tărtăcuță odată G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 232. ♦ Ființă mică, bondoacă. Băieții se nasc mărunți, tărtăcuțe. STANCU, D. 87. Cînd m-o vedea tărtăcuța mea îmbrăcat așa, ce o să mă mai sărute. I. CR. IV 91. – Variante: tertecuță (ȘEZ. VIII 127), tătărcuță s. f.

tecărău s.n. și s.m. (reg.) 1. (s.n.) lemn cu care se strânge funia care leagă lemnele, fânul. 2. (s.m.) om mic și bondoc.

tertecos, ~oasă a [At: CIAUȘANU, V. 203 / Pl: ~oși, ~oase / E: ns cf tărtăcuță] (Reg) Mic de statură Si: (pop) bondoc.

tertecos, -oasă, adj. (reg.) mic și îndesat, bondoc.

terteleac¹ [At: DAME, T. 153 / V: (reg) terfe~ sm, ~ag, ~leci, (sst) per~ sn / Pl: ~eci, ~ece / E: ns cf tertă] (Olt; Mun) 1 sn (La moară) Tititrez (7). 2 sn Vălug (la moară). 3 sn Parte a joagărului, pe care este fixat ferăstrăul vertical Si: pârghie. 4 a (D. lucruri) De dimensiuni mici. 5 a (D. lucruri) De mărime potrivită Si: (reg) tertelecos. 6 a (D. persoane) Scund și îndesat Si: bondoc. 1 a (D. persoane) Slab. 8 sm (Dep; îf terfeleac) Om prost.

terteleac, s.n., adj. (reg.) 1. (s.n.) hădărag, titirez, tertă. 2. parte a joagărului, pârghie. 3. (adj.) mic, scund, îndesat, bondoc; slab, prizărit.

turmác m. (poate d. turmă, de unde și bg. turmak, id. Cp. și cu alb. trumák, om scund și gras). Sud. Malac maĭ mare, junc de bivol. Fig. Rar. Bondoc (Cod.).