Definiția cu ID-ul 498719:

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

hăi interj. – Se întrebuințează pentru a îndemna și mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la boi, vaci și oi; pentru cai îi corespunde forma hi.Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu țipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s. n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se folosește pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriș, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu același sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuși), pare de asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeași rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s. f. (hățiș care servește drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș; păr încîlcit; hărmălaie), și hăciugă, s. f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s. f. „bălării”, cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s. f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s. f. (larmă, zarvă); halău, s. n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneș, puturos); haladuda, s. f. (femeie murdară și neglijentă; femeie bondoacă); hălățugă, s. f. (femeie stricată); holcă, s. f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, și DAR prin rus. golka „rebeliune”.