ADMITE, admit, vb. III. Tranz. 1. A primi ca bun, a considera ca adevărat și conform cu realitatea. Deschise o carte veche... o astrologie... bazată pe sistemul care admite pămîntul de centrid arhitecturii lumești. EMINESCU, N. 44. 2. A îngădui, a permite, a tolera. Nu se poate admite ca în statul-major conducător al clasei muncitoare să-și găsească loc scepticii, oportuniștii, capitaliștii, trădătorii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2624. ♦ A fi (provizoriu) de acord cu ceva. Admit că ai fost ocupat. Puteai totuși să dai un semn de viață. ◊ Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 187. 3. (Cu privire la o cerere, o doleanță, o reclamație) A da curs favorabil, a primi ca valabil. Cererea a fost admisă. ♦ (Complementul indică pe solicitator) A primi, a înscrie. Comisia a admis pe toți candidații prezentați la examen. – Formă gramaticală: part. admis.

ALCHIMIE s. f. Formă de studiere empirică, experimentală a naturii, îmbinată cu elemente de astrologie și misticism, care urmărește transformarea metalelor comune în aur, crearea unui „elixir al vieții”, descoperirea „pietrei filosofale” etc. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.

ASTRO- „astru, planetă, corp ceresc; astral, cosmic”. ◊ gr. astron „stea, astru” > fr. astro-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. astro-. □ ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în astrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază viața de pe alte corpuri cerești; ~blast (v. -blast), s. n., celulă glială triunghiulară cu expansiuni citoplasmatice implantate pe pereții vaselor din apropiere; ~centru (v. -centru), s. n., centrozom*; ~cit (v. -cit), s. n., celulă nevroglică în formă de stea, atașată de vasele sanguine cerebrale și ale măduvei spinării; sin. celulă Cajal; ~dom (v. -dom), s. n., cupolă transparentă a marilor aeroporturi; ~drom (v. -drom), s. n., cosmodrom*; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., ansamblu de tehnici fotografice utilizate în astrofizică; ~fotometrie (v. foto-, v. -metrie₁), s. f., știință a măsurării intensității luminoase a stelelor; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., geologie a corpurilor cerești; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., ramură a astronomiei care studiază aștrii și constelațiile, denumirea și pozițiile lor reciproce; ~graf (v. -graf), s. n., 1. Instrument care servește la observarea aștrilor și la determinarea coordonatelor lor. 2. Aparat cu ajutorul căruia se fotografiază spectrele aștrilor; ~grafie (v. -grafie), s. f., ramură a astronomiei care se ocupă cu descrierea aștrilor; ~idă (v. -id), s. f., curbă plană descrisă de un punct al unui cerc care se rotește într-un cerc fix cu raza de patru ori mai mare; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a aștrilor; ~log (v. -log), s. m. și f., persoană care practică astrologia; ~logie (v. -logie₁), s. f., pseudoștiință care își propune să prezică destinul omului după poziția și după mersul corpurilor cerești; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a astronomiei care cuprinde ansamblul de metode de determinare a poziției aștrilor și a coordonatelor geografice ale locului; ~metru (v. -metru₁) s. n., aparat fotometric utilizat la măsurarea și la compararea gradului de luminozitate a stelelor; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fenomenele meteorologice din atmosfera planetelor; ~naut (v. -naut), s. m., persoană care explorează spațiul cosmic; ~nautic (v. -nautic), adj., referitor la studiul navigației cosmice interplanetare; ~nom (v. -nom₁), s. m., specialist în astronomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu studiul corpurilor cerești și cu legile mișcării și evoluției lor; ~scop (v. -scop), s. n., telescop astronomic utilizat pentru examinarea sumară a bolții cerești; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a bolții cerești; ~sferă (v. -sferă), s. f., corpuscul filamentos transparent și stelat care înconjoară centrosfera unei celule, în cariocineză; ~spectrografie (v. spectro-, v. -grafie), s. f., parte a astrofizicii care descrie spectrele corpurilor cerești; ~spectroscopie (v. spectro-, v. -scopie), s. f., cercetare a spectrelor aștrilor, pentru a se deduce componența și stările lor fizice.

*ASTROLOG sm. Cel ce se ocupă cu astrologia (🖼 255): crezînd, ca mulți din contemporanii săi, în ~i și ghicitori (BĂLC.) [fr.]. corectat(ă)

ASTROLOG, astrologi, s. m. (Înv.) Persoană care practica astrologia; p. ext. astronom. – Fr. astrologue (lat. lit. astrologus).

ASTROLOG, astrologi, s. m. Persoană care practica (în antichitate și în evul mediu) așa-zisa citire în stele, aplicînd învățătura falsă și mistică a astrologiei. V. zodier, solomonar. ♦ (Ironic) Astronom. [Cometa] azi topește numai a inimilor gheață Și arde astrologii ce lumea îngrozesc. ALEXANDRESCU, P. 161.

astrolog, ~ă smf [At: CANTEMIR, IST. 91 / Pl: ~ogi, -oge și (înv) -oghi, -oghe / E: fr astrologue, lat astrologus] 1 Persoană care practică astrologia Si: zodier, solomonar. 2 (Pex) Astronom.

ASTROLOG, -Ă s. m. f. practicant al astrologiei. (< fr. astrologue, lat. astrologus)

astrolog (astrologi), s. m. – Persoană care practică astrologia; astronom. Gr. ἀστρολόγος (sec. XVII), și mai tîrziu din fr. astrologue. – Der. astrologhicesc, adj. (înv., astrologic); astrologhicește, adv. (prin intermediul astrologiei); astrologic, adj.; astrologie, s. f.

*astrológ, -oágă s. (vgr. astrológos). Care se ocupă de astrologie.

astrolog m. cel ce se ocupă cu astrologia, care prezice viitorul după pozițiunea astrelor: cititor de stele.

ASTROLOG s.m. Practicant al astrologiei. [Cf. fr. astrologue, lat. astrologus, gr. astrologos].

ASTROLOG ~gi m. Persoană care practică astrologia. /<fr. astrologue, lat. astrologus

ASTROLOG, -Ă, astrologi, -ge, s. m. și f. (Rar la f.) Persoană care practică astrologia; p. ext. astronom. – Din fr. astrologue, lat. astrologus.

ASTROLOG, -Ă, astrologi, -ge, s. m. și f. Persoană care practică astrologia; p. ext. astronom. – Din fr. astrologue, lat. astrologus.

astrologhicesc, ~ească a [At: CANTEMIR, IST. 45 / Pl: ~ești / E: astrologhic + -esc] (Înv) 1-3 Astrologie (1-3).

astrologhicește av [At: CANTEMIR, HR. 51/ E: astrologhic + -ește] (Înv) 1 Conform astrologiei. 2 Ca astrologii.

‡ASTROLOGHICEȘTE adv. După metodele astrologiei: cursul anilor... ~ foarte curat sămăluind (CANT.) [astrolog].

astrologhie sf vz astrologie

astrologic a. privitor la astrologie.

astrologic, ~ă a [At: EMINESCU, N. 48 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr astrologique, lat astrologicus] 1 Care aparține astrologiei. 2 Privitor la astrologie. 3 De astrologie.

*astrológic, -ă adj. (vgr. astrologikós. De astrologie. Adv. Pin astrologie.

ASTROLOGIC, -Ă, astrologici, -e, adj. De astrologie. – Fr. astrologique (lat. lit. astrologicus).

*ASTROLOGIC adj. De astrologie [fr.].

ASTROLOGIC, -Ă, astrologici, -e, adj. (Rar) De astrologie. Ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de șiac, un comanac negru – în mîna lui, cartea astrologică. EMINESCU, N. 48.

ASTROLOGIC, -Ă adj. referitor la astrologie. ♦ literatură ~ă = literatură cu caracter divinatoriu, întemeiată pe credința în influența aștrilor asupra destinului. (< fr. astrologique, lat. astrologicus)

ASTROLOGIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de astrologie; propriu astrologiei. Carte ~că. /<fr. astrologique, lat. astrologicus

ASTROLOGIC, -Ă adj. Referitor la astrologie. ◊ Literatură astrologică = literatură cu caracter divinatoriu, întemeiată pe credința în influența aștrilor asupra destinului. [Cf. fr. astrologique, lat. astrologicus].

ASTROLOGIE s. f. Arta de a descifra și de a prezice destinele pe baza studierii poziției și mișcării aștrilor, a constelațiilor sau a unor fenomene cerești. – Din fr. astrologie, lat. astrologia.

astrologie sf [At: DOSOFTEI, V. S. 192 / V: (înv) ~oghi~ / Pl: ~ii / E: fr astrologie, lat astrologia] Descifrare și prezicere a destinelor individuale sau colective pe baza studierii poziției și mișcării aștrilor, constelațiilor sau unor fenomene cerești.

ASTROLOGIE s. f. (În antichitate și în evul mediu) Prezicere a viitorului pe baza studierii poziției și mișcării aștrilor, a constelațiilor sau a unor fenomene cerești. – Din fr. astrologie, lat. astrologia.

astrologie s. f., art. astrologia, g.-d. art. astrologiei

ASTROLOGIE f. Pseudoștiință care pretinde a prezice viitorul după poziția și mișcarea aștrilor. [G.-D. astrologiei] /<fr. astrologie, lat. astrologia

astrologie s. f., art. astrologia, g.-d. astrologii, art. astrologiei

astrologie f. știință falșă care pretindea a cunoaște viitorul după observarea stelelor. Această superstițiune absurdă nu dispăru din știință pe deplin de cât în sec. al XVII-lea; dar ea subzistă încă în popor, pentru care astrologul, filozoful și vraciul sunt una și aceeaș ființă, puțin deosebită de vrăjitor, care are o putere nemărginită asupra forțelor naturei (v. piază, stea, zodie).

ASTROLOGIE s. f. (În antichitate și în evul mediu) Ansamblu de speculații false avînd ca obiect studiul corpurilor cerești, cu ajutorul cărora se pretindea că se poate deduce, din diferitele poziții ale aștrilor, destinul oamenilor sau al popoarelor. El deschise o carte veche... un manuscript de zodii... O astrologie mai mult de origine bizantină. EMINESCU, N. 44.

ASTROLOGIE s. f. (În antichitate și în evul mediu) Ansamblu de speculații false avînd ca obiect studiul corpurilor cerești, cu ajutorul cărora se pretindea că se poate afla destinul oamenilor sau al popoarelor. – Fr. astrologie (lat. lit. astrologia).

ASTROLOGIE s.f. Pretinsă știință de a prezice destinul omului după poziția și mersul aștrilor. [Gen. -iei. / cf. fr. astrologie, it., lat. astrologia < gr. astrologia < astron – astru, logos – studiu].

ASTROLOGIE s. f. pseudoștiință care pretinde că poate prezice destinul și caracterul omului după poziția și mișcarea aștrilor. (< fr. astrologie, lat., gr. astrologia)

astrologie s. f., art. astrologia, g.-d. astrologii, art. astrologiei

*astrologíe f. (vgr. astrologia, d. ástron, stea și lógos, vorbire). Știință falsă pin care se pretindea că se poate ghici după pozițiunea stelelor. – Din Haldeĭa, unde s’a născut, astrologia s’a răspîndit în Egipt, Grecia, Italia și toată Eŭropa. Cu greŭ îțĭ vine să crezi că niște oamenĭ celebri în toate timpurile, ca Tacit, Galen, Toma de la Aquino, Tycho-Brache, Kepler și alțiĭ miĭ, s’aŭ ocupat de ĭa. Fie-care principe avea un astrolog la curte: pe al luĭ Ludovic XI îl chema Galeotti, pe al Ecaterineĭ de Medicis Cano Ruggieri, amîndoĭ Italienĭ. Nu se năștea un copil dintr’o familie maĭ nobilă fără ca astrologu să fie chemat să-șĭ cerceteze oroscopu. Această absurdă superstițiune a dispărut în seculu XVII, deși tot vor maĭ fi fiind oamenĭ simpli care să creadă în stele.

*ASTROLOGIE sf. Pretinsă știință de altădată care credea că există o legătură între viața omului, între întîmplările de pe pămînt și între stele, și că observîndu-se acestea, se poate cunoaște soarta cuiva și prezice viitorul, etc. [fr.].

citíre (vest) și ce- (est) f. Acțiunea de a citi, lectură. Carte de citire, care cuprinde diferite povestirĭ pe care să le citească eleviĭ. Citire în stele, astrologie.

CITITOR¹ ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Persoană care citește. Rubrica ~orilor. ◊ ~ în (sau de) stele (~ de zodii) persoană care practică astrologia; astrolog; zodier. /a citi + suf. ~tor

COSMOGRAMĂ s. f. hartă a poziției aștrilor pe bolta cerească, în funcție de care astrologii întocmesc horoscopul. (< fr. cosmogramme)

CUMPLIT, -Ă, cumpliți, -te, adj. (Despre oameni) Groaznic, înspăimîntător, teribil; crud, nemilos, feroce. Să se aleagă unul dintre voi, care să meargă și să afurisească pe acest proclet și vrăjmaș cumplit. CREANGĂ, P. Crud și cumplit este omul acesta. NEGRUZZI, S. I 162. Lăpușneanul cel cumplit Stă pe scaun poleit. ALECSANDRI, P. P. 175. ◊ (Despre fenomene și despre abstracte) Zile cumplite de pîndă. BANUȘ, B. 83. Și tot palatul plin era De plîns cumplit. COȘBUC, P. I 146. Și cum a pornit el din pădure, pe loc s-a și stîrnit un vifor cumplit. CREANGĂ, P. 143. Dor cumplit inima-i seacă, Plîns de jale mi-l îneacă Cînd zărește despre soare Cîrduri, cîrduri de cucoare. ALECSANDRI, P. P. 145. ◊ (Familiar, despre mîncări și băuturi) Foarte bun, gustos. Mergem la cumătrul Grigore care ține restaurant în Moși... cu mititei cumpliți și cu țuică servită în căni de pămînt. PAS, Z. I 19. Avram Bucluc... servi mai întîi două rînduri de rachiuri cumplite. C. PETRESCU, Î. II 135. ◊ (Adverbial, cu valoare de superlativ) Tare, strașnic, mult, mare, bine. Puseră- căldarea cu laptele pe foc și-o lăsă ca să fiarbă așa de cumplit, de săreau stropii tot cît curtea. RETEGANUL, P. III 24. Neastîmpăr ce-l chinuia mai cumplit decît moartea. ISPIRESCU, L. 45. Cic-auzind moș Nichifor de aceasta, cumplit s-ar fi mîhnit în sufletul său. CREANGĂ, P. 110. Liniile semnului astrologie se mișcau cumplit. EMINESCU, N. 48. Pămîntul clătindu-se și cutremurîndu-se cumplit, pe unele locuri a crăpat tare. ȘEZ. I 232.

DIVINAȚIE, divinații, s. f. (Livr.) Ghicire a viitorului prin metode tradiționale (preziceri, oracole, chiromanție, astrologie). [Var.: (înv.) devinație s. f.] – Din fr. divination, lat. divinatio, -onis.

Ermil Rar folosit astăzi, Ermíl – fem. Ermília pare ceva mai frecvent – reproduce gr. Hérmy(l)os, în care se poate recunoaște numele unei vechi divinități din vechea Grecie, Hérmes, fiul lui Zeus și al zeiței Maia. La început zeu al turmelor, Hermes (identificat la romani cu Mercur, iar în Asia cu zeul egiptean al științei și magiei, Toth) capătă cu timpul noi și noi atribuții: sol al zeilor, însoțitor al sufletelor celor morți, protector al călătorilor, zeu al comerțului, al iscusinței și chiar al înșelăciunii și hoției, protector al tineretului și atleților, zeu al gimnasticii, magiei, astrologiei, născocitor al măsurilor, numerelor. Șiret, îndemînatec și iute ca gîndul, Hermes își merită pe deplin atributul de Trismegistos „de trei ori mare”. Nu este de mirare deci că numele lui Hermes, căruia i se închinau toți grecii, de la atleți, negustori, astrologi și pînă la hoți, apare bine reprezentat în onomastica greacă: Hermogénes (+ genesis „creație, naștere”), Hérmarhos (+ arhon „conducător”), Hermólaos (+ laos „popor”), Hermagóras (+ agora „adunare publică”), Hermokrates (+ kratos „putere, forță”) etc., păstrate și în onomastica modernă la diferite popoare (de ex. rus. Ermoghen, Ermolai, Ermokrat, it. Ermagora etc.). Deși nume păgîn, prin excelență, Hérmyl(l)os pătrunde în onomasticonul creștin datorită cultului unui martir din Belgrad și se răspîndește astfel în Europa. Ceva mai frecvent în răsărit, numele este preluat și de slavi. Ermil nu apare în onomastica noastră veche; este atestat însă într-un document muntean din 1483, Ermon (și toponimul Ermonești), un derivat de la tema Erm-, prezentă în peste 10 nume calendaristice, excepționale la noi. Probabil destul de nou, fem. Ermília își datorează partea finală analogiei cu frecventul → Emilia. ☐ It. Ermilo, bg., rus. Ermil, Ermila.

erpetolog sm [At: LM / Pl: ~ogi / E: erpetologie (după modelul astrologie – astrolog, filologie – filolog etc.)] Specialist în erpetologie Si: erpetograf, (înv) erpetologist.

gromovnic (gromovnice), s. n. – Carte de astrologie, în care se prevedea viitorul pe baza cercetării tunetelor. – Var. gromolnic, gromornic. Sl. gromovĭnikŭ, de la gromŭ „tunet” (DAR; Scriban). Ultima var. indică o încrucișare cu ornic.

HERMETÍSM (< fr., n. pr. Hermes) s. n. (FILOZ.) Ansamblu de doctrine expus în cele 17 tratate din Corpus Hermeticum, apărute în sec. 2-3 în Egipt. Alchimia, astrologia, filozofia, magia și teologia formează în h. o doctrină a mântuirii, o revelație oferită celui ce caută unirea cu divinitatea. H. a influențat, în maniere diferite, atât pe Părinții Bisericii, cât și pe filozofii Renașterii.

HORO-₁ „timp, împrejurare”. ◊ gr. hora „oră, timp” > fr. horo-, germ. id. > rom. horo-. □ ~scop (v. -scop), s. n., reprezentare grafică a poziției stelelor în momentul nașterii unui copil, pe baza căreia astrologii pretindeau prezicerea viitorului acestuia.

HOROSCOP, horoscoape, s. n. Reprezentare grafică a poziției stelelor, cu care astrologii prezic soarta cuiva, în raport cu data nașterii sale. – Din fr. horoscope.

HOROSCOP s. n. 1. tabel sinoptic cu poziția aștrilor în momentul nașterii unui copil, pe baza căruia astrologii prezic viitorul acestuia. 2. prezicere astrologică a destinului. 3. rubrică în unele publicații conținând preziceri pentru cei născuți în fiecare dintre cele 12 zodii. (< fr. horoscope, lat. horoscopus, gr. horoskopos)

HOROSCOP, horoscoape, s. n. Tablou al poziției stelelor, pe care-l întocmeau astrologii în momentul nașterii cuiva și cu ajutorul căruia ei pretindeau că pot prezice soarta acestuia.

HOROSCOP, horoscoape, s. n. Tablou cu pozițiile astrelor în momentul unui eveniment sau al nașterii unei persoane, pe baza căruia astrologii fac deducții și interpretări asupra trăsăturilor de caracter, a evoluției evenimentului sau persoanei. – Din fr. horoscope.

HOROSCÓP (< fr., gr.) s. n. Tablou cu pozițiile astrelor în momentul unui eveniment sau al nașterii unui copil, pe baza căruia astrologii fac deducții și interpretări asupra trăsăturilor de caracter, a evoluției evenimentului sau persoanei, a viitorului etc. ♦ Berbec (21 martie-19 aprilie): planeta – Marte, personalitatea – îndrăzneț, impulsiv, încrezător în forțele proprii, independent, Elementul – foc; Taur (20 aprilie-20 mai): planeta – Venus, personalitatea – răbdător, hotărât, încăpățânat, devotat, Elementul – Pământ; Gemenii (21 mai-21 iunie): planeta – Mercur, personalitatea – ambițios, vioi, inteligent, temperamental, Elementul – Aer; Rac (22 iunie-22 iulie): planeta – Luna, personalitatea – capricios, sensibil, impresionabil, milos, Elementul – Apă; Leu (23 iulie-22 august); planeta – Soare, personalitatea – nobil, generos, entuziast, temperamental, Elementul – Foc; Fecioara (23 august-22 septembrie): planeta – Mercur, personalitatea – intelectual, metodic, placid, fără tact, Elementul – Pământ; Balanța (23 septembrie-23 octombrie): planeta – Venus, personalitatea – onest, milos, persuasiv, ordonat, sociabil, Elementul – Aer; Scorpion (24 octombrie-21 noiembrie): planeta Marte, personalitatea – loial, filozof, voluntar, dominator, Elementul – Apă; Săgetător (22 noiembrie-21 decembrie): planeta – Jupiter, personalitatea – practic, onest, imaginativ, Elementul – Foc; Capricorn (22 decembrie-19 ianuarie): planeta – Saturn, personalitatea – ambițios, încăpățânat, loial, tenace, Elementul – Pământ; Vărsător (20 ianuarie-18 februarie): planeta – Uranus, personalitatea – generos, idealist, original, altruist, Elementul – Aer; Pești (19 februarie-20 martie): planeta – Neptun, personalitatea – milos, sensibil, timid, metodic, Elementul – Apă.

Iuliu Prenumele Iúliu și Iúlia, frecvente în onomastica noastră contemporană, reproduc pe cale cultă vechile nume gentilice romane Iúlius și Iúlia. Una dintre cele mai vechi și nobile ginți ale Romei antice, descendentă din zeița Venus, Iulia și-ar trage numele de la Iulus, fiul lui Eneas (tradiția acestei descendențe ne-a fost transmisă de Vergiliu, în Eneida; cele două nume sînt într-adevăr înrudite, dar Iulus este o creație pe baza mai vechiului Iulius și nu invers. În explicarea acestui nume celebru, specialiștii pornesc de la forma mai veche Iuilius, care ar avea la bază un cuvînt neatestat *iouilios, înrudit cu oscul iuvilam și derivat din lat. Iovis, numele divinității supreme. În latina clasică Iovis, de la o formă indo-europeană *dieu, care denumea lumina cerului (în sanscr. dyaúh „cerul luminos”), este înlocuit la nominativ cu forma lupiter, un compus cu elementul secundar pater „tată” (*dieu-pater „Dumnezeu tatăl”, corespunde sanscritului dyaús pitá „cerul tată”); lupiter, identic cu Zeus al grecilor (cuvintele fac parte din aceeași familie), este și numele celei mai mari planete din sistemul solar, a cărei influență este considerată în astrologie ca izvor al fericirii, vechiul Iovis s-a păstrat la noi și în „joi”, în calendarul planetar, ziua dedicată lui Iovis. Foarte frecvente în lumea romană, Iulia și Iulius apar și cu valoare de supranume, iar mai tîrziu ca nume independente. Alături de acestea erau folosite, mai ales în epoca imperială, cognomenele Iuliánus și Iuliána, la origine derivate adjectivale de la Iulius, Iulia. Purtate de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, Iulius, Iulia și Iulianus, Iuliana intră în onomastica creștină, devin calendaristice și se răspîndesc în toată Europa. Dar abia din epoca Renașterii numele devin frecvente și de mare popularitate, datorită mai ales modei numelor latine clasice; cum ginta Iulia și reprezentanții ei (dintre care îi amintim doar pe Cezar și pe fiul său adoptiv Octavian) au jucat un deosebit rol în viața social-politică și culturală a vechii Rome (dinastia iulio-claudiană cuprinde împărații romani de la Augustus pînă la Nero), faima de care se bucură astăzi numele în discuție este pe deplin motivată. Mulți dintre părinții care aleg astăzi pentru copiii lor prenumele luliu, Iulia, Iulian, Iuliana, le apropie pe acestea, în primul rînd, de numele lunii iulie (mai ales dacă copilul este născut în această lună). Și într-adevăr, numele lunii și cele personale sînt strîns înrudite între ele; vechiul termen lat. Quin(c)tilis (de la numeralul cinci, întrucît anul începea atunci cu luna martie) folosit pînă la sfîrșitul epocii republicane, a fost înlocuit, printr-o lege despre care ne vorbește și Suetoniu, cu Iulius, în onoarea lui Caius Iulius Caesar (născut în această lună – el este de fapt cel care a modificat calendarul roman, așa-numitul „calendar iulian” intrînd în vigoare în anul 46 î.e.n., atribuirea numelui acestuia, după moartea sa, lunii a șaptea a fost deci cu totul îndreptățită). Noul nume Iulius, care s-a păstrat în majoritatea limbilor moderne: sp. julio, port. julho, fr. juil (dialectal), engl. july, germ. juli, gr. ioulios (de aici rom. iulie), rus. iuli etc., juillet, în franceza literară, este o combinație între mai vechiul juignet (diminutiv de la iunie) și dialectalul juil, iar it. luglio are la bază o formă latină populară luliu. Numele personale latinești pătrund și în onomastica grecească și de aici, în limbile slave; la ucraineni, forma masc. Uliani este atestată din anul 1484, iar la sîrbi și croați Julijan apare într-un document din 1499. Prin filiera greco-slavă Iulian și Iuliana ajung și la noi, atestările documentare urcînd pînă în sec. 15-16 (Iuliana apare în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare; după 1500 apar și formele Uliana, Uleiana, Uliena, Ulian, iar în Țara Românească, după 1600, Ulianca. De influență latino-catolică este Iulius, mai ales în Transilvania și Moldova (o formă Iula este atestată din sec. 11 – 13 în Transilvania, iar Uliu din anul 1448, în Moldova). Din aceeași familie onomastică fac parte și Ule(a), Uliia, Ulina etc. În documentele Țării Românești apar la 1500 Ulea, iar în 1471 toponimul Uliteasca (sau Ulitești), care presupune existența unui fem. Ulita (atestat și în onomastica bulgară, rusă etc.) care reproduce un derivat latin tîrziu Iulitta, nume calendaristic, purtat de o martiră din perioada împăratului Diocletian. Tot în Transilvania apar și formele Giula, Giulea etc. datorate influenței maghiare, prezența acelorași forme în sud, care stau la baza toponimului Giulești, trebuie pusă însă pe seama influenței limbilor slave din sud (în scr. numele de familie Giulici este atestat din anul 1330). Aceste forme vechi au fost înlocuite încă din secolul trecut cu luliu, lulia, Iulian, Iuliana, pătrunse în onomastica românească, odată cu multe alte nume din istoria romană, pe cale cultă. Dacă vechile nume aveau o circulație și o frecvență redusă, noile forme moderne, susținute de conștiința originii lor latine, sînt astăzi foarte răspîndite și apreciate. Un împrumut apusean recent este Julieta (de la lat. Iulitta, discutat mai sus), apariția acestuia explicîndu-se prin influența onomasticii literare. ☐ Fr. Jule(s), Julie, Julien, Julienne, Juliette, germ. Julius, Julia, Julian, Juliana, Julietta, it. Giulio, Giulia, Giuliano, Giuliana, Giulietta, sp. Julio, Julia, Julián, magh. Gyula, Juliánusz, Julia, Julianna, Julietta, bg. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Iulieta, pol. Julia, rus. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Ulian, Uliana etc., ucr. Ulia, Uliana, etc. ☐ Folcloristul luliu A. Zanne, poeta lulia Hasdeu, matematicianul francez Jules Henri Poincaré, scriitorii Jules Verne, Jules Goncourt, Jules Renard, compozitorul Jules Massenet etc. ☐ Iulia sau Noua Eloiză de J.J. Rousseau, Romeo și Julieta, celebra dramă a lui W. Shakespeare. Domnișoara lulia, drama lui August Strindberg, Julien Sorel din Roșu și Negru de H. Stendhal etc.

LUMESC, -EASCĂ, lumești, adj. 1. Care aparține lumii¹, al lumii¹, privitor la lume¹, din lume¹. O astrologie... de origine bizantină bazată pe sistemul care admite Pămîntul de centrul arhitecturii lumești. EMINESCU, N. 45. Nici o putere lumească să te poată învinge cîndva. ȘEZ. III 235. 2. Laic; p. ext. vesel, glumeț. După aceste... cugetări triste, altele mai lumești m-au cuprins. NEGRUZZI, S. I 216. ♦ De dragoste, trupesc. Din dragostea lumească un imperiu se va naște. EMINESCU, O. I 144. Își petrecuse viața în dezmierdări lumești. ODOBESCU, S. III 34.

*magíe f. (lat. magia, vgr. mageia. V. mag, amăgesc). Știința magilor. Farmece, vrăjĭ, o pretinsă știință ocultă pin puterea căreĭa s’ar exercita o putere supranaturală asupra animalelor și lucrurilor. Fig. Influență extraordinară exercitată asupra omuluĭ de elocŭență, poezie ș. a. – Magiĭ, preuțiĭ religiuniĭ luĭ Zoroastru, cultivaŭ maĭ ales astronomia, astrologia și alte științe oculte, ceĭa ce a făcut să li se atribue o putere supranaturală a căreĭ amintire s’a păstrat încă în cuvîntu nostru magie. Această pretinsă știință, căreĭa i se atribuĭa efecte extraordinare și miraculoase, ca dominarea elementelor, evocarea morților, vindecarea bolnavilor ș. a., s’a introdus curînd și în Grecia, unde, de alt-fel, ca și aĭurea, poporu era deja stăpînit de superstițiune, ca și poporu românesc, care crede și azĭ în farmece (vrăjĭ, descîntece). Faptu că nicĭ azĭ n’aŭ dispărut chear din Paris, Berlin orĭ Londra cărturăresele și alte ghicitoare arată că, cu toată civilizațiunea, superstițiunea persistă. În evu mediŭ, în asupra Eŭropeĭ, pe fărmăcătorĭ îĭ ardeaŭ de viĭ. – La Cant. maghie (ngr. magía).

MECANIC, -Ă, mecanici, -ce, s. f., s. m., adj. I. S. f. 1. Știință care studiază mișcarea sau echilibrul corpurilor sub acțiunea forțelor exercitate asupra lor; tehnica procedeelor în care intervin aceste fenomene; mecanotehnică. ◊ Mecanică cerească = ramură a astrologiei care studiază mișcarea corpurilor cerești sub acțiunea atracției universale. ♦ (Înv.) Mecanism, mașină. 2. Disciplină tehnică al cărei obiect îl constituie construcția și funcționarea mașinilor, îndeosebi a pieselor și a mecanismelor care servesc la transmiterea mișcării. 3. Tratat, manual de mecanică (I 1, 2). II. Adj. 1. Care aparține mecanicii (I), privitor la mecanică, de mecanică. 2. (Și adverbial) Care este pus în mișcare de o mașină sau de un mecanism; care se face cu ajutorul mașinilor sau al mecanismelor; mecanizat. 3. (Și adverbial) Care se realizează fără participarea conștiinței, a voinței; mașinal, automat. ♦ Care aplică o teză, o teorie, o dispoziție etc. fără a ține seama de specificul concret sau individual al situației, fenomenului, cazului respectiv; simplist, schematic, rigid, dogmatic. III. S. m. și f. Specialist în mecanică (I 1, 2). ♦ Persoană care efectuează operații de montaj, de reparare sau de întreținere a utilajelor, mașinilor și aparatelor. ♦ Persoană care supraveghează sau conduce un vehicul sau un motor, cu instalațiile anexe; mașinist. – Din (I) lat. mechanica, germ. Mechanik, fr. mécanique, (II) lat. mechanicus, fr. mécanique, (III) lat. mechanicus, germ. Mechaniker.

numerologie s. f. 1. pseudoștiință, considerată uneori parte a astrologiei, care pretinde prezicerea destinelor pe baza unor numere asociate unei persoane (cum ar fi data și ora nașterii, suma cifrelor asociate literelor numelui șamd). ♦ (p. ext.) studiul semnificației oculte a numerelor. Din fr. numérologie.

*ocúlt, -ă adj. (lat. oc-cultus, part. d. oc-cúlere, a ascunde). Ascuns, misterios: putere ocultă. Științe oculte, pretinse științe care nu eraŭ știute de mulțime, ca: alchimia, astrologia, magia, necromanția, spiritizmu ș. a. S. f. Un grup de sectari din partidu liberal, numit așa de Neculaĭ Fleva pe la 1894. Adv. În mod ocult.

ocult a. ascuns, ce se produce într’un mod misterios: putere ocultă; științe oculte, pretinse științe cari rămâneau ascunse mulțimii, ca astrologia, magia, alhimia.

OCULTÍSM (< fr. {i}) s. n. Doctrină ezoterică potrivit căreia există forțe invizibile care animă întregul Univers și care ar putea fi cunoscute prin științe precum alchimia, astrologia, parapsihologia, teozofia, și captate prin intermediul inițiaților, privilegiaților sau prin practicile hipnozei, spiritismului etc. O. distinge în ființa umană, prin analogie cu cosmosul, trei planuri: divin, astral și fizic, doar ultimul constituind obiectul științei propriu-zise, celelalte fiind accesibile numai printr-o mișcare ascendentă universală și solidară care necesită mai multe existențe succesive. O. este un amestec de magie, gnoză, teozofie, spiritism, simbolism. Forme de o. au existat chiar și în triburile primitive, care erau dominate de magie, apoi în civilizațiile antice (mai ales în Mesopotamia, Egipt, China ș.a.).

PICO DELLA MIRANDOLA, Giovanni (1463-1494), filozof și savant italian de expresie latină. Membru al Academiei Platoniciene florentine. L-a cunoscut și frecventat pe Savonarola. Protejat de către Lorenzo de Medici. În 1486, la 23 de ani, a afișat la Roma o listă de 900 de teze privind logica, matematica, fizica și alte domenii, pe care se angaja să le apere împotriva oricărui oponent. Declarat eretic (1487), s-a refugiat în Franța (închis în 1488), apoi a revenit la Florența. Năzuința sa de îmbrățișare universală a „tuturor lucrurilor ce pot fi cunoscute” și elogiul omului („De hominis dignitate oratio”) îl consacră ca pe una dintre cele mai reprezentative figuri ale Renașterii. A fost primul cercetător creștin important al „Cabbalei”. Otrăvit de secretarul său Cristofor de Casalmaggiore, pe când scria o mare lucrare privind astrologia.

PIERDE, pierd, vb. III. 1. Tranz. (În opoziți cu g ă s i) A nu mai avea ceva ce-ți aparținea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, C. PETRESCU, C. V. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. Nu mai găsește ce a pierdut. ȘEZ. II 74. ◊ Expr. A pierde teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (Fig.) Cuvintele pot cîștiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc. GRAUR, F. L. 120. A pierde pămîntul de sub picioare = a pluti în gol; fig. a ameți. Două chingi laie trecute pe sub burtă și într-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pămîntul de sub picioare. BART, S. M. 293. 2. Tranz. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. de nu poate merge, – sau vreo mină, de nu poate omu lucra. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele. SAHIA, N. 22. Din colibă ieși un flăcău, ciung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boierească. BUJOR, S. 53. ◊ (Despre lucruri neînsuflețite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Și o-a pierdut De tropotul cailor, De sunetul armelor. De jalea voinicilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ♦ (Cu privire la facultăți fizice sau intelectuale, calități, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe..., a rămîne lipsit de... Își pierdu gîndurile, cu ochii ațintiți la focurile acelea. DUMITRIU, N. 74. Copiii de la un cîrd de vreme își pierduseră veselia. DELAVRANCEA, H. T. 155. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. A-și pierde mintea (sau mințile) v. minte. A-și pierde firea sau (refl.) a se pierde cu firea v. fire. A-și pierde cumpătul v. cumpăt. A-și pierde capul v. cap¹. A-și pierde vremea (sau timpul) = a-și irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-și pierde viața = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea orașul... pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, și adeseaori el pierdea împreună cu punga și viața. NEGRUZZI, S. I 16. (Învechit, dovedind o credință mistică) A-și pierde sufletul = a intra în păcat, a se ticăloși; p. ext. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputință anu-și pierde sufletul. GORJAN, H. IV 202. ♦ A renunța la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă... nici p-aici nu ți-ai pierdut năravul? VISSARION, B. 116. Dacă vă închipuiți că tînărul... și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar. VLAHUȚĂ, O. AL. II 27. ◊ (Cu privire la timp) A petrece fără folos, fără rost; a întrebuința altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba. C. PETRESCU, C. V. 66. În tinerețe, doctorul își pierduse cîțiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? BART, E. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. TOPÎRCEANU, B. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, și vezi, Pentru cine vreme-ți pierzi? ANT. LIT. POP. I 117. 3. Intranz. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. Tranz. (În unele construcții) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde poteca f» nu mai știe unde merge. ISPIRESCU, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ți scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. ODOBESCU, S. III 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. scăpa. Mă ierți, tinere!... Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul. C. PETRESCU, Î. II 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul. BASSARABESCU, V. 45. 5. Tranz. (În opoziție cu c î ș t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdut mulți bani. DUMITRIU, N. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Și omul și natura acum l-au părăsit. BOLINTINEANU, O. 63. ◊ Absol. Pierduse iar și se întunecă la față. DUMITRIU, N. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? CAMIL PETRESCU, U. N. 172. ◊ (Cu privire la o situație, un bun, un drept) Băiatului... îi era să nu-și piardă slujba. ISPIRESCU, L. 234. Se înturna acum.. să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. NEGRUZZI, S. I 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ Expr. A-și pierde pîinea v. pîine. Ce-am avut și ce-am pierdut v. avea. 4. (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calității, a aspectului. Actul și-a pierdut valabilitatea. Mobila și-a pierdut luciul. 6. Tranz. A nu se mai bucura de prezența unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiță cu peana verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut și te-am aflat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ A fi lipsit, prin moarte, de o ființă dragă. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45. Se-mbracă în negru așa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. CARAGIALE, O. II 195. Un singur copil am azlut și l-am pierdut! ALECSANDRI, T. II 27. La 11 ani... am pierdut pre tatăl meu. NEGRUZZI, S. I 57. 7. Tranz. (Învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi. Tu pierzi bărbații tăi cei buni Să faci femeilor cununi! COȘBUC, P. I 92. Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului... CREANGĂ, P. 211. Lăpușneanul... a vrut să m-otrăvească... Și el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. ALECSANDRI, T. II 95. 8. Refl. A ieși din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu mai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi... rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru. SADOVEANU, O. VI 180. Eu i-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate. CERNA, P. 37. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de păsări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ♦ Tranz. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totîrnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un șuier încetinel. SADOVEANU, O. I 53. ◊ (întărit prin «din ochi» sau «din vedere») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. SADOVEANU, O. VIII 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice. COȘBUC, P. I 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu... de-acum și munții i-am pierdut din vedere. CREANGĂ, A. 125. ◊ Expr.A pierde pe cineva din ochi = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi Orfan, prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsa acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Te pleci și mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi. COȘBUC, P. I 259. Iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; a nu mai ști de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. u r m ă. A-și pierde urma (sau urmele) v. u r m ă. ◊ (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streșini, risipite șoapte Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un țipăt venea de cine știe unde, se pierdea într-o îngînare slabă. DUNĂREANU, CH. 115. ♦ A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de...; a dispărea. Știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut. EMINESCU, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUL, P. V 23. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tată-so... se pierdu de copii. RETEGANUL, P. 45. ◊ Fig. Fetele se pierd în visuri plăcute. EMINESCU, N. 138. ◊ (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale. MACEDONSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului. EMINESCU, N. 13. 10. Refl. A se orienta greșit, a-și irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. ♦ A se zăpăci, a se emoționa, a nu mai ști de sine. Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulțumiri. BART, E. 350. ◊ (Poetic) Sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ♦ A i se sfîrși cuiva puterile, a muri. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect. SAHIA, II. 118. Căuta a-și mîngîia fata care vedea că se. pierde. ISPIRESCU, L. 52. – Prez. ind. și: pierz (ISPIRESCU, L. 12).

pretins a. dat ca adevărat, deși fals: astrologia, această pretinsă știință.

PREZICEREA VIITORULUI. Subst. Ghicit, ghicire, prezicere, prevestire, profeție, prorocire, prorocie (rar), divinație (livr.), oracol (ant.), vaticinație (rar), vaticiniu. Astrologie; capnomanție (rar); ghicit în cărți; cartomanție; chiromanție; dactilomanție (rar); enoptromanție; extispiciu (ant.); geomanție; giromancie; hidromanție; hipomanție; iatromanție; meteoromanție (livr.); necromanție; nefelomancie (livr.); ornitomanție (ant.); pegomanție; piromanție; psihomanție; rabdomanție; teomanție. Ghicitor, cărturăreasă, vidmă (reg.), prezicător, prevestitor, profet, proroc, prorocitor (înv.), vaticinator, vates (ant.), mag, cititor în stele, astrolog, zodier; chiromant; haruspiciu (ant.); necromant; piromant; pitonisă, sibilă. Carte de zodii, zodiac, zodiar, rojdanic, gromovnic, horoscop. Adj. Profetic, prorocesc (înv.), oracular (rar), vaticinant (rar); divinatoriu. Prorocitor, prevestitor. Vb. A ghici, a prevesti, a prezice viitorul, a proroci, a profetiza, a profeți, a vaticina. A da în cărți, a da în bobi, a trage (a întinde, a pune) bobii, a-i da (cuiva) în zodii, a da cu ghiocul, a căta (cuiva) în ghioc, a ghici în palmă, a ghici în cafea, a-i citi (cuiva) în stele. V. destin, posibilitate, viitor, vrăjitorie.

PTOLEMEU, Claudiu (Claudios Ptolemaios) (c. 90 -c. 168), astronom, matematician și geograf grec. A trăit în Alexandria. Principala sa lucrare, „Megale Syntaxis” (denumită după arabi „Almageste”), conține o sinteză a cunoștințelor astronomice din vremea sa; în ea este expus sistemul lumii bazat pe doctrina geocentrică, acceptată ca valabilă până la Copernic. În „Geographia” sunt date numeroase hărți executate în acea epocă. Contribuții în trigonometrie și în construcția instrumentelor astronomice; lucrări de astrologie, fizică și de muzică.

TABLĂ¹, table, s. f. 1. (Adesea cu sens colectiv) Placă subțire de oțel, folosită la învelitul caselor, la fabricarea rezervoarelor, a vaselor și a altor obiecte; tinichea. Sentinela umbla pe puntea de tablă de fier. DUMITRIU, N. 135. A fost zburată o tablă de pe un acoperiș. PAS, Z. I 136. Adunase bani și-și clădise o casă înflorită cu multe zorzoane, acoperită cu tablă roșie. SADOVEANU, P. S. 155. Pe păreți erau atîrnate oale de tuci și de tablă. DUNĂREANU, CH. 143. 2. Placă de lemn, de piatră sau de metal, de diferite forme și dimensiuni, pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc anumite indicații, firme, date. Sindipa a scris pe tabla sa ziua, ceasul și semnele sfinte. SADOVEANU, D. P. 12. De-a lungul liniei [ferate] răsăreau și piereau table cu reclame pe stîlpi anume, ori pe calcane de case singuratice. REBREANU, R. I 13. La portița unei case mici... e o tablă rotundă pe care copiii, cînd vin de la școală, citesc tare... Advocat. VLAHUȚĂ, O. AL. 227. ◊ Tablele legii sau tablele lui Moise = cele două lespezi de piatră pe care erau săpate cele zece porunci ale lui Moise. Dascăle prea învățate... Spune-mi mie: ce sînt două? – Două table-a lui Moisi. TEODORESCU, P. P. 254. 3. Tavă. Duzini de candelabre Revars-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde Sub table încărcate de scule și merinde. ALECSANDRI, P. A. 140. Și țițele îi tăia, Pe tablă mi le punea, La maică-sa se ducea. BIBICESCU, P. P. 325. 4. (Uneori determinat prin «neagră») Placă de lemn dreptunghiulară, vopsită în negru (așezată pe un suport sau fixată în perete) pe care se poate scrie cu cretă și care se folosește în școli. Cine înșiră pe tablă mai repede decît el formulele algebrice? DELAVRANCEA, la TDRG. La tablă stau smirna patru fetițe... palide, îngrijate, cu ochii țintă la examinator. VLAHUȚĂ, O. AL. I 192. A scris pe tabla neagră. CARAGIALE, O. III 23. [Profesorul] tinse tabla neagră, și chemînd un băiet ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă. NEGRUZZI, S. I 5. ◊ Expr. A scoate (un elev) la tablă = a chema (un elev) la lecție (în fața tablei). Grav s-așază pe scaun, se uită-ncruntat pe catalog și, cînd strigă pe cea dintîi elevă – căci el nu scoate decît una la tablă – în tonul cu care-i rostește numele, are ceva solemn. VLAHUȚĂ, O. AL. I 195. 5. Scriere (conținînd capitole, articole sau tabele). Astăzi nu mai mergem la școală, că nu știu tabla. CREANGĂ, A. 86. Tablele [cărții de astrologie] erau pline de schemele unei sisteme lumești imaginare. EMINESCU, N. 45. [Nașu-meu] hotărî a-mi spune singur tabla pre care trebuia să o deprind pe dinafară. NEGRUZZI, S. I 247. Acum vine străinul și se întreabă care și unde este națiunea voastră? Noi, pînă să-i deschidem tabelele istoriei noastre, luăm o gramatică, un vocabular și-i răspundem. RUSSO, S. 55. ◊ Tabla lui Pitagora = tabla înmulțirii. Tabla înmulțirii v. înmulțire (1). Tablă de logaritmi v. logaritm. Table trigonometrice = tabele, cuprinzînd funcțiuni trigonometrice. Tablă de materii v. materie (3). 6. Suprafață de pămînt plană, bucată de pămînt semănată; ogor. Au înzestrat-o cu patru table de porumb și două de fîneață. REBREANU, I. 48. ♦ Strat de legume. Această harpagică... se pune în pămînt alcătuind table sau straturi. PAMFILE, A. R. 192. ♦ (Rar) Platou. Atîta-i de lat în frunte, Pe cît o tablă de munte. ȘEZ. IV 8.

tiară sf [At: AETHIOPICA, 26^r / P: ti-a~ / Pl: ~re / E: ngr τιάρα, lat tiara, fr tiare] 1 Coroană pe care o purtau regii vechilor perși și conducătorii altor popoare orientale. 2 Mitră papală, formată din trei coroane suprapuse. 3 (Pex) Mitră bogat împodobită, purtată la solemnități deosebite. 4-5 (Pm) Persoană care poartă tiară (2-3). 6 Demnitatea de papă. 7 (Lsg; art.) Clerul (1). 8 (Lsg; art.) Autoritatea clericală. 9 (Îvr) Acoperământ al capului, de formă conică, foarte înalt, pe care îl purtau astrologii, alchimiștii, vrăjitorii.

zodiac sn [At: AMFILOHIE, G. F. 108 / 12 / P: ~di-ac / Pl: ~ace / E: ngr ζωδιαχός, fr zodiaque] 1 Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an Si: zodier² (1). 2 Fiecare dintre cele douăsprezece sectoare egale ale zodiacului (1), în care Soarele se află timp de aproximativ o lună și care poartă numele uneia dintre constelațiile zodiacale Si: crai (12), semn, zodie (1), zodier² (2). 3 (Lpl; art ; șîs semnele ~ului) Figuri simbolice ale zodiacului (2) reprezentând cele douăsprezece constelații Si: zodier² (3). 4 Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut Si: horoscop, rojdanic, (înv) zodiar, zodie (13). 5 (Rar) Prezicere conținută într-un zodiac (4). corectat(ă)

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone. ◊ Semnele zodiacului sau zodiacele = figurile simbolice ale zodiacului reprezentând cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Din ngr. [kíklos] zodhiakós.

zodiac s.n. (astrol.) 1 Zonă circulară a sferei cerești, situată de o parte și de alta a eclipticii, în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului, care este parcursă de Soare în timp de un an; zodiar. Furtuni înalte... scutură din adîncuri necunoscute constelațiile și zodiacul (ARGH.). ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații din această zonă, care poartă numele uneia dintre constelațiile zodiacale. ♦ (și semnele zodiacului) Figurile simbolice ale zodiacului, reprezentînd cele douăsprezece constelații. În aceste calendare dascălul a introdus și însemnări cu privire la iscodirea destinului prin semnele zodiacului (BLA.). 2 Carte de astrologie cuprinzînd preziceri asupra destinului oamenilor, în funcție de zodia în care s-au născut; carte de zodii. Poci ghici numai cu zodiacul meu (PANN). • sil. -di-ac. pl. -ce. /<ngr. [κύκλος] ζῳδιακός, fr. zodiaque.

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone. ◊ Semnele zodiacului sau zodiacele = figurile simbolice ale zodiacului, reprezentînd cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzînd preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Ngr. [kiklos] zodiakos.

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești împărțită în 12 sectoare, în care se află cele douăsprezece constelații (corespunzătoare celor douăsprezece luni), prin fața cărora trece drumul aparent al soarelui în cursul unui an; fiecare din cele 12 sectoare ale acestei zone. Soarele s-ar pierde pe căi necunoscute de n-ar domni un zimbru în zodiacul său. ALECSANDRI, P. I 205. ♦ (La pl.) Figurile simbolice prin care sînt reprezentate cele douăsprezece constelații. Semnele zodiacului = zodiace. 2. Carte de astrologie de care se serveau zodierii pentru a face preziceri asupra destinului oamenilor, după zodia în care s-au născut; carte de zodii. Nu că-l știu inelul, nici l-am găsit eu, Vi-l pot ghici numai din zodiacul meu: Să ți-l spui anume cine l-a găsit. PANN, P. V. I 31. – Pronunțat: -di-ac.

ZODIAC, (2) zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece diurnul aparent al Soarelui în cursul unui an. ◊ Semnele zodiacului = figurile simbolice ale zodiilor reprezentând cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Din ngr. [kíklos] zodhiakós.

zodiar m. carte de astrologie ce descrie influența zodiilor asupra vieții omului după planeta sub care s’a născut.