114 definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 109 afișate)

ADÁGIU, adagii, s. n. (Livr.) Maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

ADÁGIU s. v. aforism, cugetare, dicton, maximă, sentință.

ADÁGIU s.n. Maximă, sentință, aforism. [Pron. -giu. / < lat. adagium, cf. fr. adage, it. adaggio].

adágiu sn [At: CANTEMIR, HR 88/3 / Pl: ~ii și (înv) -giuri / E: lat adagium] (Liv) Aforism.

ADÁGIU s. n. maximă, sentință, aforism, apoftegmă, dicton. (< lat. adagium)

adagiu s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. MAXIMĂ. SENTINȚĂ.

ADÁGIU, adagii, s. n. Maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

ADEVĂR. Subst. Adevăr, adevărul-adevărat, veritate (rar), veridicitate, veracitate (livr.); verosimilitate (rar), verosimilitudine (rar), autenticitate, certitudine, realitate, dreptate, valabilitate, validitate, existență obiectivă, lucru real, stare de fapt, realitate; exactitate, precizie, obiectivitate, imparțialitate, nepărtinire (pop.), dreptate, justețe, echitate; cinste, corectitudine, onestitate, probitate (livr.). Axiomă; truism (livr.). Adj. Adevărat, veridic; veritabil, autentic; real, obiectiv; valabil, valid; natural, firesc, nefalsificat, exact, precis, infailibil; just, drept, corect, onest, prob (livr.), cinstit, imparțial, nepărtinitor (pop.), obiectiv, echitabil; indiscutabil, netăgăduit, indubitabil (franțuzism), cert, neîndoios, neîndoielnic, sigur; verosimil, plauzibil, admisibil, posibil. Vb. A fi adevărat, a corespunde cu adevărul; a fi real, a fi valabil. A se confirma, a se adeveri, a se dovedi adevărat. A descoperi (a afla) adevărul, a dezvălui adevărul, a da de adevăr; a stabili adevărul, a despărți apele de uscat; a privi adevărul în față, a spune verde în ochi (în față); a fi de partea adevărului, a se apropia de adevăr. A demonstra, a adeveri, a dovedi, a proba, a confirma, a recunoaște, a considera valabil. Adv. Într-adevăr, în adevăr, desigur, cu adevărat, în realitate, de fapt, de bună seamă, pe bună dreptate, în fapt; (în mod) just; conform adevărului; fără îndoială, neîndoielnic, neîndoios, fără discuție, incontestabil, indiscutabil; precis, în mod precis, negreșit. V. aforism, certitudine, cinste, dreptate, sinceritate.

AFIRMAȚIE. Subst. Afirmație, afirmare, declarație, declarare, spunere (rar), aserțiune (filoz.), susținere. Aprobare, încuviințare; acord, acceptare, accept, consimțămînt, consimțire, asentiment. Recunoaștere, mărturisire, mărturie, depoziție. Confirmare, reafirmare, încredințare, probare; adeverire atestare; demonstrare, demonstrație, întărire, argumentare, argumentație. Teză; propoziție (log., mat.); teoremă. Adj. Afirmativ, declarativ, asertoric (filoz.), aprobativ, aprobator. Recunoscut, declarat. Probant (rar), probator, probatoriu, aprobator; adeveritor, confirmativ. Vb. A afirma, a susține (fig.), a declara. A aproba, a încuviința, a fi de acord, a accepta, a admite, a consimți, a-și da consimțămîntul, a-și da asentimentul. A recunoaște, a mărturisi. A atesta, a adeveri, a certifica, a confirma, a reafirma, a încredința, a demonstra, a proba, a face dovada, a întări, a argumenta. A relata, a spune, a susține. Adv. Da, de acord, bineînțeles, certamente, desigur, mai așa (pop. și fam.), sigur, negreșit, nu-i vorbă, nici vorbă, neîndoios, fără îndoială, (da) cum (să, de) nu, apoi cum, păi cum (pop.), de bună seamă, (în mod) cert, cu certitudine, cu siguranță, firește; pe cuvîntul meu (tău), pe onoarea mea. V. adevăr, aforism, certitudine, consimțămînt.

AFORÍSM, aforisme, s. n. Judecată care redă într-o formă expresivă și concisă un adevăr sau o părere cu privire la viață; cugetare, sentință, maximă. Mi-am amintit... de unele aforisme ale lui în legătură cu ucenicia mea de undițar. Pescuitul, zicea domnia-sa, e o îndeletnicire liberă și plăcută, chiar cînd nu prinzi nimic, deși peștele de undiță și mămăliga de rîșniță nu țin saț. SADOVEANU, N F. 47.

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

AFORÍSM, aforisme, s. n. Maximă, sentință, cugetare. – Fr. aphorisme (lat. lit. aphorismus).

AFORISM s. cugetare, dicton, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~.)

AFORÍSM s. n. cugetare, judecată care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr; adagiu, maximă, sentință. (< fr. aphorisme, gr. aphorismos)

AFORISM. Subst. Aforism, cugetare, sentință, maximă, înțelepciune, panseu (ir.), reflecție, reflexie, dicton, apoftegmă (livr.), adagiu (livr.), pildă, zicală, zicere, zicătoare, zicătură, spunere (înv.), expresie, proverb, parimie (rar); citat, citație (înv.); moto; expresie frazeologică, expresie idiomatică, locuțiune. Remarcă, observație. Învățătură, morală, fabulă. Culegere de maxime, parimiar; gnomologie (livr.). Paremiologie; paremiolog. Adj. Aforistic, apoftegmatic (livr.), proverbial, sentențios, gnomic; frazeologic, idiomatic. Paremiologic. Vb. A cugeta, a reflecta; a rosti sentințe (maxime); a cimili (reg.). V. afirmație, gîndire, literatură.

aforism n. sentență sau maximă scurtă și plină de noimă (s’a zis mai întâi de Aforismele lui Hippocrate): vorbește ’n aforisme ca un filozof grec AL.

aforísm s. n., pl. aforísme

AFORÍSM s.n. 1. Judecată care redă într-o formă concisă o părere cu privire la viață; sentință, maximă, cugetare. 2. Enunț care sugerează un adevăr teoretic. [< fr. aphorisme, cf. gr. aphorismos – definiție].

aforísm s. n., pl. aforísme

AFORÍSM ~e n. 1) Formulă lapidară conținând o cugetare sau un gând adânc; maximă; sentință. 2) Enunț care sugerează un adevăr teoretic. /<fr. aphorisme, lat. aphorismus

aforísm sn [At: MAIORESCU, CR. II, 109 / V: (nob) / Pl: ~e / E: fr aphorisme, lat aphorismus] Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă Si: adagiu, maximă, sentință.

aforísmă sf vz aforism

AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism, în formă de aforism, care conține aforisme. – Fr. aphoristique.

AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -e, adj. De aforism, în formă de aforism, care conține aforisme. Stil aforistic.Sînt în viață, doamna mea, urmă Andrei pe un ton aforistic și meditativ. HOGAȘ, DR. II 232.

aforistic, ~ă a [At: HOGAȘ, DR. II, 81 / Pl: ~ici, ~ice[1] / E: fr aphoristique] 1-2 (În formă) de aforism. 3 Care conține aforisme. corectată

  1. ~ici, ~ice~ici, ~ice Ladislau Strifler

AFORÍSTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care conține aforisme; alcătuit din aforisme. 2) Care este în formă de aforisme. /<fr. aphoristique

AFORÍSTIC, -Ă adj. În formă de aforism, cu aforisme. [< fr. aphoristique].

AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism; în formă de aforism. ♦ Care conține aforisme, alcătuit din aforisme. – Din fr. aphoristique.

AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism; în formă de aforism. ♦ Care conține aforisme, alcătuit din aforisme. – Din fr. aphoristique.

aforistic a. compus din aforisme sau enunțat subt această formă.

AFORÍSTIC, -Ă adj. 1. în formă de aforism. 2. cu aforisme. (< fr. aphoristique)

AMUZÁ, amúz, vb. I. Refl. A petrece în mod plăcut și vesel; a se distra, a se înveseli, a se desfăta. Se amuza mai mult decît noi. IBRĂILEANU, A. 134. ◊ Tranz. Dumnealui îmi servise, pe lîngă dictoanele populare, diferite aforisme care mă amuzau. SADOVEANU, N. F. 51.

APOFTÉGMĂ s. v. aforism, cugetare, dicton, maxima, sentință.

apoftegmă s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. MAXIMĂ. SENTINȚĂ.

ARS LONGA, VITA BREVIS (lat.) arta e lungă, viața e scurtă – Varianta latină a primului aforism hipocratic: „Ho bios brachys, e de techne macra” (O βιος βραχύς ἤ δέ τέχνη μαϰρά)

BLAGA, Lucian (1895-1961, n. sat Lăncram, jud. Alba), poet, dramaturg, filozof și eseist român. Acad. (1936), prof. univ. de filozofia culturii la Cluj. Inițial expresionistă, cultivînd vitalismul dionisiac, de esență nietzscheană („Poemele luminii”, „Pașii profetului”), lirica sa, deschisă miracolelor lumii, este străbătută de năzuința și dejnădejdea cunoașterii, de setea de transcendent, de sentimentul dorului și obsesia morții („În marea trecere”, „Lauda somnului”, „La curțile dorului”). Poeziile sale postume celebrează simbolurile germinației, devenirea cosmică, dragostea. Ca dramaturg, de formulă espresionistă, interpretează original fondul mitic („Zamolxe”, „Tulburarea apelor”, „Meșterul Manole”) și istoric național („Avram Iancu”, „Anton Pann”) sau valorifică sugestiile psihanalizei („Daria”, „Fapta”). Autobiografia „Hronicul și cîntecul vîrstelor” urmărește formarea personalității sale intelectuale. Romanul autobiografic „Luntrea lui Caron” (publicat postum, 1990), este o cronică a destinului dramatic al autorului și al poporului român după al doilea război mondial. Aforisme și cugetări („Pietre pentru templul meu”, „Discobolul”). Traduceri din literatura universală (Goethe, Lessing, Hölderlin). Este autorul unui sistem filozofic original, organizat trilogial, care cuprinde cele cinci orientări ale filozofiei în tradiția kantiană: cunoaștere („Trilogia cunoașterii”), valori („Trilogia valorilor”), cosmologie și antropologie („Trilogia cosmologică”), și are în centru ideea de mister. A criticat pozitivismul și scientismul, susținînd ideea autonomiei filozofiei și a celorlalte forme de creație. În teoria cunoașterii a pledat pentru un raționalism extatic, completînd mijloacele logice de cunoaștere (plus-cunoaștea) cu mijloacele de natură supralogică (minus-cunoașterea); a teoretizat dogma ca metodă imprimîndu-i un sens epistemologic și metafizic. În explicarea creației culturale a apelat la categoriile inconștientului și a considerat stilul drept factorul definitoriu al culturii.

cugetá (cugetát, cugetát), vb. – A se gîndi, a reflecta, a medita. Lat. cōgĭtāre (Pușcariu 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR); cf. alb. kuitoń (Meyer 210; Philippide, I, 637), v. it. coitare, v. fr. cuidier, sp., port. cuidar.Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecție; rațiune, spirit; imaginație; judecată; părere; intenție; conștiință), care de asemenea ar putea fi un der. romanic, cf. lec. kúšetu, v. esp. cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor; filozof); cugetăcios (var. cugetăreț), adj. (înv., rezonabil, judicios); cugetare, s. f. (reflecție; meditație; aforism, maximă); necugetat, adj. (nerespectuos); precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza fr. préméditer.

CUGETARE s. 1. gîndire, meditare, meditație, reflectare, reflecție, reflexie, (înv.) schepsis. (O ~ adîncă.) 2. aforism, dicton, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~i.)

cugetare sf [At: MARCOVICI, R. 30/10 / Pl: ~tări / E: cugeta] 1 Gândire. 2 Reflecție. 3 Idee. 4 Minte. 5 Înțelegere. 6 Intenție. 7 Raționament. 8 Aforism.

CUIQUE SUUM (lat.) fiecăruia (ceea) ce-i al său, ce-i aparțineAforism din dreptul roman. E necesar să se acorde cuique suum.

DIATRÍBĂ s.f. 1. (Ant.) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. Disertație critică; (p. ext.) scriere, cuvântare violentă, provocare; pamflet. [< fr. diatribe, cf. gr. diatribe – exercițiu].

DIATRÍBĂ s. f. 1. (ant.) gen literar promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. disertație critică. (p. ext.) scriere, cuvântare vehementă; pamflet. (< fr. diatribe, lat. diatriba)

diatríbă sf [At: LEON ASACHI, B. 79/7 / V: (îvr) ~ívă / P: di-a~ / Pl: ~be / E: fr diatribe, lat diatriba] 1 Critică violentă și răutăcioasă. 2 (Pex) Lucrare care conține o diatribă (1). 3 (Pex) Cuvântare polemică. 4 Pamflet. 5 (Ant) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte.

DICTON s. aforism, cugetare, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~.)

DICTÓN, dictoane, s. n. Expresie devenită proverb; zicătoare, maximă, sentință. Alea jacta est! spuse un intelectual din Comitetul executiv și tălmăci dictonul pentru tovarășii care nu știau carte multă: Zarul e aruncat! PAS, Z. IV 226. Îmi servise, pe lîngă dictoanele populare, diferite aforisme care mă amuzau. SADOVEANU, N. F. 51. Îi cunosc scriptura și dictonul favorit, pe care-l spune așa de des și cu o atît de fermecătoare clipire de ochi. CARAGIALE, O. II 23.

dicton sn [At: NEGRUZZI, S. I, 263 / Pl: ~oane / E: fr dicton] Expresie, sentință etc. (formulată de o personalitate celebră) devenită proverb Si: aforism, maximă, zicătoare.

EFTIMIU 1. Victor E. (1889-1972, n. Boboștița, Albania), scriitor român. Acad. (1949). Piese de inspirație folclorică („Înșir’te mărgărite” – prima încercare de sintetizare a lumii mitologice românești, „Pană Lesnea Rusalim”, „Cocoșul negru”), istorică („Ringala”), mitologică („Prometeu”); comedii satirice („Dansul milioanelor”) și provinciale („Omul care a văzut moartea”), poezii clasicizante, sonete („Odă limbei române”); proză memorialistică („Amintiri și polemici”); aforisme, literatură pentru copii („Păunașul codrilor”); traduceri. 2. Agepsina Macri E. (1885-1961, n. Pitești), actriță română. Soția lui E. (1). Interpretă a eroinelor din piesele lui V. Eftimiu, O’Neill („Din jale se-ntrupează Electra”), Ibsen („Nora”), Shakespeare („Hamlet”, „Macbeth”).

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectată

EUFEMÍSTIC, -Ă, eufemistici, -ce, adj. Privitor la eufemism, propriu, caracteristic eufemismului; care constituie un eufemism. [Pr.: e-u-] – Din eufemism (după aforism-aforistic). Cf. germ. euphemistisch.

EUFEMÍSTIC, -Ă, eufemistici, -ce, adj. Privitor la eufemism, propriu, caracteristic eufemismului; care constituie un eufemism. [Pr.: e-u-] – Din eufemism (după aforismaforistic). Cf. germ. euphemistisch.

FOLCLOR. Subst. Folclor, creație populară, artă populară, obiceiuri populare, tradiții populare, datini populare. Jocuri populare, dansuri populare; cîntece populare, muzică populară; teatru popular. Literatură populară, creație orală; folclor literar. Proză populară; poveste, basm; legendă; snoavă, fabulă. Poezie populară. Poezie epică; cîntec bătrînesc, cîntec voinicesc, cîntec haiducesc; baladă. Lirică populară; doină, doiniță (dim.), doinișoară; cîntec de lume; cîntec de dragoste; cîntec lăutăresc; cîntec de cătănie; cîntec de joc; strigătură, chiuitură; cîntec istoric; cîntec de leagăn. Ghicitoare, cimilitură. Proverb, zicătoare, zicală, zicătură. Bocet, cîntare de mort. Descîntec, descîntătură. Colind, colindare, colindat, colindă; urare; plugușor; buhai; sorcovă; capra, brezaie. Artist popular; cîntăreț popular, rapsod. Colindător. Folclorist; etnograf. Folcloristică, folclor. Folclorism. Adj. Folcloric; folcloristic; etnografic. Vb. A dansa, a juca. A cînta, a doini, a hori, a cimili (reg.). A boci. A colinda, a ura, a merge cu plugușorul, a merge cu capra; a sorcovi. V. aforism, artă, dansuri populare, literatură, obicei, poezie, proză.

GÎNDIRE. Subst. Gîndire, cugetare, cuget, reflecție, reflexie, judecată, meditare, meditație, filozofare; rațiune, minte, intelect, inteligență, logică, spirit, conștiință; act mintal, acțiune mintală, exercițiu mintal; efort de gîndire, excogitație (livr.); activitate intelectuală, muncă intelectuală. Gînd, idee, concepție, opinie, părere, rezon (înv.). Noțiune, concept. Judecată, raționament. Socoteală, socotire, socotință (înv. și pop.), calcul, chibzuință, chibzuială, chibzuire, judecată sănătoasă, cumpănire, cumpăt, deliberare, considerare. Imaginație, fantezie, intuiție, speculație. Cunoaștere, reflectare. Observație, contemplație, contemplare, examinare, analiză, sinteză, introspecție. Descoperire, invenție, inventare, revelație, revelare. Gînditor, filozof, înțelept, cugetător. Adj. Rațional, intelectual, logic, mintal, mental, conceptual; reflexiv, gînditor, meditativ; îngîndurat, cufundat în sine, adîncit în gînduri, absorbit (fig.), concentrat, atent, dus pe gînduri. Gîndit, cumpănit, cîntărit, socotit, chibzuit, rezonabil, cuminte. Imaginativ, intuitiv, speculativ. Înțelept, deștept. Vb. A (se) gîndi, a cugeta, a raționa, a rezbna (înv.), a medita, a reflecta, a filozofa (fam.), a judeca, a abstrage, a chibzui; a se gîndi, a se socoti, a se cugeta, a sta pe gînduri, a-l fura (pe cineva) gîndurile, a se pune pe gînduri, a se cufunda în gînduri, a cădea pe gînduri, a fi dus cu mintea, a rămîne (dus) pe gînduri, a-i fi (cuiva) gîndul la ceva, a-l frămînta (pe cineva) gîndul; a-și bate capul; a-și sfărîma capul, a-și frămînta mintea (creierii), a se bate cu mintea (cu gîndul); a concepe, a imagina, a plănui; a cîntări (fig.), a cumpăni (fig.), a rumega (fig.), a socoti, a chibzui, a analiza, a despica firul în patru; a concluziona, a conchide, a ajunge la o concluzie, a trage concluzia (concluzii); a avea o idee, a intui, a avea în minte, a-i trece prin minte, a-l bate (pe cineva) gîndul, a-l paște gîndul, a-i da (a-i trece, a-i trăsni) prin (în) gînd (prin cap); a-l duce capul la ceva, a-i umbla mintea. V. aforism, cunoaștere, filozofie, idee, imaginație, inteligență. CLASURI DE ANIMALE 120

GNÓMIC, -Ă adj. 1. care conține maxime, sentințe și reflecții morale; aforisme. 2. (despre timpuri verbale) care exprimă o acțiune ce se îndeplinește indiferent de timp. (< fr. gnomique, gr. gnomikos)

GÓMEZ de la SERNA, Ramon (1888-1963), scriitor spaniol. Romane („Văduva albă și neagră”, „Piața de vechituri”, „Romancierul”, „Femeia de ambră”) dominate de o viziune ironică asupra lumii. Autor de grégarii – gen de aforisme umoristice.

GRACIÁN Y MORALES [graθián], Baltasar (1601-1658), scriitor spaniol. Teoretician al conceptismului și al cultismului baroc. Tratate etico-politice („Eroul”; culegerea de aforisme „Oracolul manual și arta înțelepciunii”), Proză didactico-alegorică („Criticonul”).

HABENT SUA FATA LIBELLI (lat.) cărțile își au soarta lor – Terentianus Maurus, „De littersi, syllabis, pedibus et metris”, 258: „Procaptu lectoris, habent sua fata libelli” („Încăpute pe mâna cititorului, cărțile își au soarta lor”). Autorul acestui vers a avut el însuși o soartă tristă, întrucât cartea sa de prozodie a fost dată uitării, iar aforismul acesta atribuit altor scriitori latini.

HESHANG GONG, sihastru chinez din perioada dinastiei Han de Apus. Potrivit legendei, împăratul Wendi (179-157 î. Hr.), dorind să înțeleagă mesajul „Cărții despre Tao” (Dao de jing), l-a vizitat, aflând astfel sensul aforismelor lui Laozi. Versiunea lui H.G. a acestei cărți a devenit un text canonic pentru adepții religiei taoiste.

IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936, n. Târgu Frumos), critic, istoric literar și romancier român. Prof. univ. la Iași. Colaborează la unele ziare de orientare socialistă (1889-1900); animator al revistei și cenaclului „Viața românească” (1906-1933). Format sub influența criticii sociologice franceze, a lui C. Dobrogeanu-Gherea, a psihologiei voluntariste și, în parte, a narodnicismului rus. Doctrinar al poporanismului literar (până în 1916) și teoretician al specificului național. Aprofundând raportul dintre artă și mediu, a formulat legea selecției literare („Literatura și societatea”). Contribuții la analiza factorilor care au condiționat evoluția culturii române în sec. 19 („Spiritul critic în cultura românească”). Disocieri în planul modalităților epice („Creație și analiză”). Adversar al impresionismului, a practicat o critică explicativă și psihologizantă („Scriitori și curente”, „Studii literare”). Roman de analiză psihologică („Adela”), aforisme („Privind viața”). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).

IDEE. Subst. Idee, noțiune, gînd, concept, noemă. Idee falsă, pseudoidee, pseudoconcept, prejudecată. Judecată, judecare, precept, cugetare, cuget, raționament, rațiune, gîndire; concepție, principiu, doctrină, teorie, filozofie. Părere, opinie, punct de vedere, credință, crez, convingere. Presupunere, supoziție, presupoziție (rar), presupus (pop. și fam.), ipoteză. Ficțiune, închipuire, invenție, născocire, născoceală (rar), scorneală, scornitură (pop.). Intenție, gînd, preocupare, preocupație (înv.); proiect, plan. Ideație, ideogenie (rar). Ideologie. Ideolog. Adj. Ideatic, ideal, de idei, conceptual, spiritual, noțional; rațional, mintal; teoretic, abstract; ipotetic, imaginar. Ideologic. Vb. A avea (o) idee; a-i veni cuiva o idee, a-i veni (a-i trece, a-i trăsni) (cuiva) ceva prin minte (prin cap), a concepe, a-și imagina, a-și închipui, a crede, a presupune, a socoti, a opina, a preopina (rar). A (se) gîndi, a raționa, a reflecta, a medita, a cugeta, a judeca, a cumpăni, a cîntări, a chibzui, a filozofa (fam.). A da cuiva o idee. Adv. Ideologicește. V. aforism, cunoaștere, gîndire, imaginație, inteligență.

iramplasábil, -ă adj. (franțuzism; livr.) ◊ Iramplasabilul realizator pare a fi asimilat aforismul cu o triplă doză de luciditate.” Cont. 5 VIII 77 p. 9 (din fr. irremplaçable)

KANĀDA (ULUKA) (sec. 5 î. Hr.), învățat indian. Întemeietor al școlii Vaișeșika. I se atribuie prima expunere sistematică, sub formă de aforisme, a concepției acesteia („Vaișeșika-sutra”).

LICHTENBERG [líhtənberg], Georg Christoph (1742-1799), savant german. Prof. univ. la Göttingen. Cercetări în astronomie (meteoriți) și fizică experimentală. Critică de artă („Explicație detaliată a gravurilor lui Hogarth”). Lucrarea sa „Aforisme” relevă calități de umorist, moralit și stilist. Alte lucrări: „Scrisori din Anglia”.

MANUS MANAT LAVAT (lat.) o mână spală pe altaAforism al filozofului pitagorician Epiharm, preluat ulterior de Seneca și de Petroniu. Exprimă ideea colaborării în sens bun, uneori în sens rău.[1]

  1. Mai probabil manus manum lavat. cata

MARC AURELIU (Marcus Aurelius Antonius), împărat (161-190 d. Hr.) și filozof roman. A purtat războaie la Dunăre împotriva cvazilor și marcomanilor (războaiele marcomanice, 166-180), în timpul cărora a și murit. Faima de filozof stoic se datorează reflecțiilor personale și aforismelor scrise pentru propria edificare și strânse în cele 12 cărți intitulate „Către mine însumi” sau „Meditațiile”.

MÁXIMĂ s. aforism, cugetare, dicton, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O ~ celebră.)

máximă (valoare maximă, aforism) s. f., g.-d. art. máximei; pl. máxime

MÁXIMĂ ~e f. Formulă lapidară, conținând o cugetare, un gând adânc sau o normă de conduită; sentință; aforism. /<lat. maxima, fr. maxime

maximă sau sentință (fr. maxime, sentence, „opinie”, „idee strălucită”), figură de stil care constă în a sublinia obiectul (ideea) printr-un enunț concis exprimând o reflecție profundă și generalizatoare asupra lui. M. are această funcție stilistică atunci când este solicitată de un context pe care ea-și propune să-l lumineze (I): „Seara ea plângea pe înfundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii, prea căzută în gândul semenilor săi, și fire de om avea, de om care, orișicât de fericit ar fi, se simte nenorocit când semenii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este.” (I. Slavici) Sin. adagiu, aforism, apoftegmă, pareneză.

maximă sf [At: MOLNAR, I. XI/19 / Pl: ~me / E: lat maxima, fr maxime] Gândire formulată concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc. Si: aforism, (liv) adagiu, sentință.

MÁXIMĂ s. f. gândire formulată concis, exprimând un principiu, o normă de conduită; aforism, adagiu. (< fr. maxime, lat. maxima)

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită; aforism, sentință, adagiu. Aceste era maximele pe care prințul Cantemir întemeia politica sa. NEGRUZZI, S. II 153.

MAXIMĂ s. aforism, cugetare, dicton, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O ~ celebră.)

MÁXIMĂ s.f. Gândire formulată concis, exprimând un principiu, o normă de conduită etc.; aforism, adagiu. [< lat. maxima, fr. maxime].

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime.

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime.

mândaș s [At: PAȘCA, GL. / V: măn~ / E: mg mondás „spusă, vorbă; aforism”] (Trs; îe) A-și lua mândașul (de la cineva sau de Ia ceva) A nu mai avea nici o speranță Vz a renunța.

MORGENSTERN [mórgənʃtern], Christian (1871-1914), poet german. Influențat inițial de Nietzsche, apoi de budism și de antropozofia lui R. Steiner. Pasteluri neoromantice („O vară”), poeme cu caracter grotesc-umoristic, de accentuată inventivitate verbală („Cântece de spânzurătoare”, „Palmström”), versuri de sensibilitate mistică influențate de filozofia indiană („Reculegere”, „Am găsit o cale”) și erotice („Eu și tu”). Epigrame, aforisme; corespondență.

NICULESCU, Ștefan (1927-2008, n. Moreni), compozitor și muzicolog român. Acad. (1996), prof. univ. la București. Inițial integrează gândirea serială într-o entitate de tip modal, ulterior se preocupă de studiul muzicilor arhaice europene și extra-europene. Rol esențial în impunerea eterofoniei ca sintaxă muzicală. Creație diversă: muzică simfonică („Eteromorfie”, „Formanți”, „Aforisme de Heraclit”, „Ison I și II”, „Sincronie I și II”, trei simfonii), muzică de cameră, vocal-simfonică, de scenă, de film, o operă pentru copii („Cartea cu Apolodor”). Lucrări de muzicologie („L’Hétérophonie”), studii despre creația lui G. Enescu („Aspecte ale folclorului în opera lui G. Enescu”), eseuri („Reflecții despre muzică”). Premiul „Herder” (1994).

PALUDAN, Jacob (pe numele adevărat Stig Henning) (1896-1975), scriitor danez. Romane în care face o aspră critică civilizației industriale și societății de consum, prezentând conflictul dintre individ și valorile sale tradiționale, pe de-a parte, și societatea care poartă amprenta tehnicizării, pe de altă parte („Iarna cea lungă”, „Păsări în jurul farului”, „Jørgen Stein” – capodopera sa). Autor de eseuri și aforisme („Gânduri și amintiri”, „Reîntoarcerea la copilărie”, „Bleumarin și negru”).

PANSÉU s. v. aforism, cugetare, dicton, maximă, sentință.

panseu s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. MAXIMĂ. SENTINȚĂ.

PANSÉU ~ri n. iron. 1) Facultate superioară a creierului omenesc de a reface în mod abstract și generalizat realitatea obiectivă; gândire. 2) Formulă lapidară conținând o cugetare sau un gând adânc; aforism; maximă; sentință. /<fr. pensée

parimie s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. ÎNVĂȚĂTURĂ. MAXIMĂ. PILDĂ. PROVERB. SENTINȚĂ. VORBĂ BĂTRÎNEASCĂ. ZICALĂ. ZICĂTOARE.

PARIMÍE s. v. aforism, cugetare, dicton, învățătură, maximă, parabolă, pildă, proverb, sentință, vorbă bătrânească, zicală, zicătoare.

PARIMÍE ~i f. rar Expresie concisă, deseori figurată, care conține o generalizare sub formă de povață sau de gând înțelept; vorbă din bătrâni; aforism popular; proverb. [Var. paremie] /<ngr. parimía

PÍLDĂ s. v. aforism, ciudă, cugetare, dicton, gelozie, invidie, machetă, maximă, necaz, pică, pizmă, pornire, proverb, ranchiună, sentință, vorbă bătrânească, zicală, zicătoare.

pildă s. v. AFORISM. CIUDĂ. CUGETARE. DICTON. GELOZIE. INVIDIE. MACHETĂ. MAXIMĂ. NECAZ. PICĂ. PIZMĂ. PORNIRE. PROVERB. RANCHIUNĂ. SENTINȚĂ. VORBĂ BĂTRÎNEASCĂ. ZICALĂ. ZICĂTOARE.

POUND [paund], Ezra Weston Loomis (1885-1972), poet și eseist american. Admirator al lui Mussolini; activitatea profascistă în Italia, pentru care a fost condamnat (1945) și deținut într-un lagăr de concentrare lângă Pisa; dus apoi în S.U.A. a fost internat într-un spital de boli psihiatrice până în 1958, când s-a întors în Italia. Lirica sa, imagistică și avangardistă, este de o surprinzătoare inventivitate, înglobând în fluxul poetic aforisme și citate în limbi străine. Intenția sa, pornind de la refuzul unei lumi și al unei limbi în disoluție, a fost de a compune o operă epică al cărei subiect să fie istoria conștiinței omului modern, tratând lumea contemporană ca infern, prin reconstituirea universului dantesc („Cantos”). Alte opere: „Cathay”, „Hugh Selwyn Mauberlay”. Eseuri („Spiritul romanesc”, „Cum să citim”, „Ghidul culturii”).

PROVÉRB ~e n. Expresie populară concisă, deseori figurată, care conține o generalizare a experienței de viață sub formă de povață sau de gând înțelept; vorbă din bătrâni; aforism popular. /<lat. proverbum, fr. proverbe

REM TENE: VERBA SEQUENTUR (lat.) stăpânește materia; cuvintele vin de la sineAforism atribuit lui Cato cel Bătrân. Dezvolți cu ușurință un subiect pe care ești stăpân.

REVERDY, Pierre (1889-1960), poet francez. Precursor al cubismului și suprarealismului. Fondator (1916) al revistei „Nord-Sud”. Poeme într-un limbaj ermetic exprimând vocația pentru solitudine și meditație („Poeme în proză”, „Olanele acoperișului”, „Chitara adormită”, „Epavele cerului”). Culegeri de aforisme, note intime și meditații („Mănușa din păr de cal”, „De-a valma”).

SCHLEGEL [ʃlégəl], 1. August Willhelm von S. (1767-1845), scriitor, filolog și istoric al literaturii și artei german. Prof. univ. la Jena și Bonn. Unul dintre fondatorii lingvisticii comparate. Alături de fratele său S. (2), teoretician al școlii romantice de la Jena; a constituit, împreună cu Tieck, Novalis, Fichte și Schelling, prima grupare romantică germană. A cultivat estetica romantică în opoziție cu clasicismul („Prelegeri despre beletristică și artă”, „Despre arta dramatică și literatură”). Sonete, epigrame, elegii. Cercetări asupra limbilor orientale. Traduceri. Friedrich von S. (1772-1829), scriitor, orientalist și filozof german. Frate cu S. (1). Animator și teoretician al școlii romantice de la Jena, care, sub influența filozofiei lui Fichte, a promovat o artă deschisă forțelor vizionare creatoare ale omului, visului, feericului, elementului magic și mistic. Împreună cu fratele său S. (1), a editat revista „Athenäum” (1798-1800). Studii asupra elenismului („Istoria poeților greci și romanilor”, „Despre studiul poeziei grecești”). Aforisme („Fragmente”), de o mare bogăție de idei, cultivând paradoxul ironiei; romanul „Lucinde”. A pus bazele studiului sanscritei („Despre limba și înțelepciunea indienilor”).

Schopenhauer (Arthur) m. filozof german, reprezentantul doctrinar al pesimismului: Lumea considerată ca vointă si ca reprezentate, Aforisme (1778-1860).

SENTINȚĂ s. 1. (JUR.) decizie, hotărîre, verdict, (rar) judecată, (inv.) județ, lege, proces. (~ într-un litigiu.) 2. aforism, cugetare, dicton, maximă, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O celebră ~.)

SENTÍNȚĂ s.f. 1. Hotărâre, decizie a unei instanțe judecătorești. ♦ (Fig.) Blam. 2. Maximă, aforism. [< lat. sententia, cf. fr. sentence, it. sentenza].

SENTÍNȚĂ, sentințe, s. f. 1. Hotărîre, decizie a unei instanțe judecătorești. Desfășură hîrtia ce i se boțise în mînă și citi sentința curții marțiale a diviziei care osîndea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda. REBREANU, P. S. 23. Într-un proces pentru restituire de salar... tînărul Priboianu, printr-o sentință foarte bine motivată, a respins acțiunea ministerului ca nefundată. VLAHUȚĂ, O. A. III 22. Publicul numeros așteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru, care are să-și dea sentința. ALECSANDRI, O. P. 131. ◊ Sentință de moarte = sentință de aplicare a pedepsei cu moartea. Sta în fereastră neliniștit parcă aștepta sentința de moarte, nu știa ce să gîndească, nici gîndea ceva, era un amestec fără șir de icoane turburi, îmbătătoare. EMINESCU, N. 75. ♦ Fig. Veștejire, blam. Nu meritam aspra-ți sentință. CARAGIALE, O. III 214. 2. Maximă, aforism. Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumești imaginare, pe mărgini cu portretele lui Platon și Pitagora și cu sentințe grecești. EMINESCU, N. 45. ◊ (Ironic) Păstrează înțeleptele-ți sentințe pentru copiii tăi. BOLINTINEANU, O. 364. ♦ Deviză. Minutu-acela-n veci mă muncește Ca o sentință e-n mintea mea. ALEXANDRESCU, M. 64.

SENTÍNȚĂ s. 1. (JUR.) decizie, hotărâre, verdict, (rar) judecată, (înv.) județ, lege, proces. (~ într-un litigiu.) 2. aforism, cugetare, dicton, maximă, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O celebră ~.)

SENTÍNȚĂ ~e f. 1) Decizie a unei instanțe judecătorești. 2) Formulă lapidară conținând o cugetare sau un gând adânc, o normă de conduită; aforism; maximă. [G.-D. sentinței] /<lat. sententia, fr. sentence

SENTÍNȚĂ, sentințe, s. f. 1. Hotărâre, decizie a unui tribunal, pronunțată în primă instanță. ♦ Hotărâre a unei comisii de arbitraj. ♦ Fig. Stigmatizare, oprobriu, blam. 2. Maximă, aforism, adagiu. ♦ Deviză. – Din fr. sentence, lat. sententia.

SENTÍNȚĂ, sentințe, s. f. 1. Hotărâre, decizie a unui tribunal, pronunțată în primă instanță. ♦ Hotărâre a unei comisii de arbitraj. ♦ Fig. Stigmatizare, oprobriu, blam. 2. Maximă, aforism, adagiu. ♦ Deviză. – Din fr. sentence, lat. sententia.

SENTÍNȚĂ s. f. 1. hotărâre a unui tribunal pronunțată în instanță, a unei comisii de arbitraj. ◊ (fig.) blam. 2. maximă, aforism. (după fr. sentence, lat. sententia)

SUB LEGE LIBERTAS (lat.) libertate în cadrul legiiAforism care atrage atenția că libertatea nu trebuie confundată cu cu dezordinea și cu anarhia.

SÚNNA s. f. Tradiție sfântă a islamismului ortodox, care explică și completează Coranul și care se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mahomed. – Din fr. sunna.

Sunna, tradiție sfântă a islamismului ortodox, sistematizată în sec. 9 d. Hr., care explică și completează Coranul, cuprinde norme de comportare pentru toate împrejurările (religioase, sociale, juridice etc.). Se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mahomed.

trufá vb. I (franțuzism) A umple (cu) ◊ „Introducerea, joncțiunea părților și momentelor epilogale au fost trufate cu citate-aforisme, citate-meditații și citate-lozinci.” R.l. 5 IV 72 p. 2 (din fr. truffer)

UNDIȚÁR, undițari, s. m. (Rar) Pescar cu undița. Mi-am amintit... de unele aforisme ale lui în legătură cu ucenicia mea de undițar. Pescuitul, zicea domnia-sa, e o îndeletnicire liberă și plăcută, chiar cînd nu prinzi nimic. SADOVEANU, N. F. 47.

VÓRBĂ ~e f. 1) Unitate de bază a limbii constituită dintr-un sunet sau o reunire de sunete, dotată cu sens; cuvânt. ◊ În (sau din) două ~e fără multe explicații, pe scurt. 2) Exprimare prin grai; relatare prin cuvinte. ◊ ~e de clacă vorbe multe și fără folos. ~e în vânt (sau goale) vorbe spuse în zadar. Ce mai ~! (sau Nici ~!) a) desigur; fără îndoială; b) în nici un caz. Mai încape ~! este sigur! A avea o ~ cu cineva a dori să-i comunice cuiva ceva. A arunca ~e în vânt a vorbi în zadar. A-și cântări bine ~ele a se gândi bine înainte de a spune ceva. A pune o ~ bună a interveni în favoarea cuiva. A ajunge la ~a (sau ~ele) cuiva a recunoaște că ceea ce a spus cineva este drept. A lua cu ~a (sau a ține de ~) pe cineva a abate, a sustrage pe cineva de la ceva. A nu sufla o ~ a nu divulga un secret. 3) Schimb de păreri, de idei pe cale orală; conversație; convorbire. ◊ Din ~ în ~ discutând despre una, despre alta. A-și lua ~a (sau ~ele) înapoi a-și retrage spusele. Fără multă ~ fără a lungi discuția. A aduce (sau a începe) ~a a începe discuția. A se depărata cu ~a a se abate de la tema discuției. A lua altă ~ a schimba tema discuției. A lungi (sau a întinde) ~a a vorbi prea mult. Ce mai atâta ~! ce să mai continuăm discuția! A lua ~a din gură a se grăbi să spună ceea ce voia să spună altul. A intra în (sau a se pune la) ~ cu cineva a începe o discuție cu cineva. A căuta capăt de ~ a) a dori să discute; b) a căuta motive de ceartă. A fi bun de ~ a fi vorbăreț. A fi scump la ~ a fi tăcut din fire; taciturn. Fie ~a între noi să nu mai afle nimeni; să știm numai noi. A se întrece cu ~a a spune mai mult decât trebuie. A-i tăia (sau a-i reteza) cuiva ~a a) a întrerupe pe cineva la jumătate de cuvânt; b) a face pe cineva să tacă. A spune cuiva două ~e a) a comunica cuiva ceva în grabă; b) a certa pe cineva. 4) Fel, mod de a se exprima. ◊ A fi înțepat la ~ a fi zeflemitor. ~e cu tâlc vorbe înțelepte. dacă ți-i ~a de așa (sau dacă așa ți-i ~a) dacă așa stau lucrurile. 5) Ceea ce promite să facă cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A purta (sau a duce) pe cineva cu ~a a promite cuiva ceva fără să îndeplinească; a ține cu promisiuni. 6) Acord la care ajunge cineva; învoială; înțelegere. ◊ A se înțelege din două ~e (sau dintr-o ~) a se înțelege foarte repede, fără multă discuție. 7) Informație orală și neverificată; zvon; veste. ◊ A lăsa ~ a) a comunica ceva prin cineva, înainte de plecare; b) a lăsa o dispoziție. A trimite (sau a da) ~a a transmite oral o înștiințare. Așa umblă ~a așa se aude. 8) Vorbire de rău pentru a defăima pe cineva; calomniere; clevetire. ◊ A-i scoate cuiva ~e (sau a face pe cineva de ~) a împrăștia zvonuri urâte la adresa cuiva; a face cuiva o reputație proastă. A-i ieși cuiva ~e se spune atunci când se vorbește de rău despre cineva. 9) pop. Învățătură menită să călăuzească pe cineva în diferite situații; povață; îndrumare. 10) Expresie concisă, deseori figurată, care cuprinde o generalizare sub formă de povață sau gând înțelept; aforism popular; proverb. ◊ ~a ceea formulă folosită înainte de a spune un proverb, o zicătoare. [G.-D. vorbei] /cf. sl. dvoriba

VORBIRE. Subst. Vorbire, vorovire (înv. și reg.), rost (azi rar), rostire, grai, glăsuire, zicere, spunere; cuvînt, afirmație, spusă, parolă (fam.). Șoaptă, șoptire, șoptit, șopăială (fam.), șopăire (fam.), șopotire, șoșoire, șoșoit, șușoteală, șușotire, șușotit (rar). Limbuție, locvacitate (livr.), logoree (fam.), debit (fig.), flecăreală, flecărie, vorbărie. Conversație, cozerie (livr.), taifas, taifet (înv.), taclale, șuetă, convorbire, voroavă (înv. și reg.), vorbă, discuție, dialog, colocviu. Cuvîntare, cuvînt, discurs, alocuțiune, perorație, perorare (rar), logos (ir. și fam.), orație (livr., înv.), tiradă; expunere, conferință, prelegere, prelecție (înv.). Întrebare; interpelare, ințerpelație (rar). Monolog, soliloc (livr.); recitare, declamație. Oratorie, oratorism (rar), retorică, elocvență, elocuțiune; retorism, grandilocvență (livr.). Oralitate. Vorbitor, cozeur, rostitor (rar). Limbut, flecar, vorbăreț, vorbă-lungă. Orator, retor, conferențiar, cuvîntător (rar); predicator, propovăduitor. Adj. Oral, verbal. Vorbitor, cuvîntător, cuvîntăreț (rar), rostitor. Șoptitor, șopotitor. Limbut, locvace (livr.), vorbăreț. Vb. A vorbi, a vorovi (înv. și reg.), a cuvînta (rar), a rosti, a grăi (pop.), a glăsui (pop. și poetic), a zice, a spune. A șopti, a șopăi (fam.), a șopoti, a șoșoi, a șușoti. A rupe tăcerea, a deschide gura, a deschide vorba, a da drumul la gură, a prinde (a da) grai, a începe vorba, a intra în vorbă, a începe cuvînt; a i se dezlega cuiva limba, a i se descleșta cuiva fălcile, a i se dezmorți cuiva limba; a vorbi în barbă; a vorbi cu gura altuia. A limbuți (înv.), a flecări, a avea limbă lungă, a fi lung de limbă (limbă lungă), a avea mîncărime de (vierme la) limbă, a da din gură, a vorbi vrute și nevrute. A conversa, a convorbi (rar), a conferi (rar), a se întreține, a discuta, a dialoga (rar), a sta de vorbă, a sta la taclale, a sta la taifas, a tăifăsui, a sta (a ședea) la divan, a divăni (reg.). A lua cuvîntul, a rosti o cuvîntare (o alocuțiune), a face o expunere, a ține un discurs, a perora. A monologa, a vorbi singur; a declama, a recita. A avea limbă de aur, a fi cu limba (fagure) de miere. Adv. Oral, prin viu grai, verbal. V. aforism, afirmație, conversație, cuvînt, destăinuire, grandilocvență, limbuție, particularități de vorbire, sfat, sociabilitate.

ZÍCERE s. v. aforism, cugetare, cuvânt, dicton, expresie, maximă, proverb, sentință, termen, vorbă, vorbă bătrânească, zicală, zicătoare.

zicere s. v. AFORISM. CUGETARE. CUVÎNT. DICTON. EXPRESIE. MAXIMĂ. PROVERB. SENTINȚĂ. TERMEN. VORBĂ. VORBĂ BĂTRÎNEASCĂ. ZICALĂ. ZICĂTOARE.