1757 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 200 afișate)

ACUMULARE s. 1. adunare, concentrare, înmagazinare, strângere. (~ de bunuri.) 2. v. tezaurizare.

AD-HOC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanță. ◊ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele două adunări speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iași și la București) și au cerut unirea țărilor românești. – Din lat. ad hoc.

AD-HOC adv. Anume pentru acest scop. Adunare ~. /Cuv. lat.

ADIATOR, adiatoare, s. n. Aparat simplu pentru efectuarea operațiilor de adunare și de scădere. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiateur.

ADIATOR ~oare n. Aparat pentru efectuarea operațiilor de adunare și scădere. /<germ. Addiator

ADITIV1 ~ă (~i, ~e) și substantival mat. Care se referă la operația de adunare. /<fr. additif

ADITIV, -Ă, aditivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Mat.) Referitor la operația de adunare. 2. S. n. Substanță care se adaugă la un ulei mineral pentru a-i ameliora proprietățile sau pentru a obține noi calități. – Din fr. additif.

ADIȚIE s. f. 1. (Chim.) Adăugare. ◊ Reacție de adiție = reacție chimică prin care se introduc atomi sau molecule într-o moleculă cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Adiție latentă = apariție a unei reacții fiziologice într-un organism în urma unor excitații succesive; sumație. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.

ADIȚIE s. v. adunare

ADIȚIE ~i f. 1) Adaos de lucruri de același fel; adăugare. ◊ Reacție de ~ reacție chimică prin care se introduc atomi sau molecule într-o moleculă cu caracter nesaturat. 2) mat. Operație de adunare a două sau mai multe numere. /<lat. additio, ~onis, fr. addition

A ADIȚIONA ~ez tranz. mat. rar A supune unei operații de adunare; a aduna; a suma. /<fr. additionner

ADIȚIONARE, adiționări, s. f. Acțiunea de a adiționa și rezultatul ei; adunare, adăugare. [Pr.: -ți-o-] – V. adiționa.

ADIȚIONARE s. v. adunare, totalizare.

A ADUNA adun tranz. 1) A face să se adune. 2) A aduce din mai multe părți punând laolaltă; a strânge. ~ lemne. ~ mere. 3) (bani, avere) A dobândi prin muncă asiduă (punând deoparte); a agonisi; a strânge. 4) mat. (numere) A supune operației de adunare. /<lat. adunare

A SE ADUNA se aduna intranz. (despre ființe) A veni din toate părțile, întâlnindu-se în același loc; a se strânge. /<lat. adunare

ADUNA, adun, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se află răspândit, împrăștiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate părțile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici și de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. și refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ◊ Expr. (Tranz.) Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strânși la un loc. ♦ A (se) îngrămădi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.

ADUNARE, adunări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) aduna și rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operații aritmetice, care constă în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ◊ Adunare constituantă = adunare alcătuită din reprezentanți aleși în vederea votării sau modificării unei constituții. Adunare legislativă = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunța prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare națională = a) organ suprem al puterii de stat în unele țări; b) organ de stat cu funcții legislative sau consultative. Adunare generală = adunare cu participarea generală a membrilor în anumite organizații, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor ființe într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjecție) Semnul dat pentru strângerea într-o formație ordonată a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colecție (de texte). 7. (Înv. și reg.) Petrecere. – V. aduna.

adunare s. f., g.-d. art. adunării; pl. adunări

ADUNARE ~ări f. 1) v. A ADUNA și A SE ADUNA. 2) Întrunire a mai multor persoane pentru a discuta unele probleme de interes comun și a hotărât ceva; reuniune. ~ deschisă. ~ generală. 3) Operație aritmetică prin care două sau mai multe numere se totalizează într-un singur. [G.-D. adunării] /v. a aduna

ADUNARE s. 1. v. acumulare. 2. v. tezaurizare. 3. (MAT.) totalizare, (rar) adiție, adiționare. (~ tuturor cifrelor.) 4. v. convocare. 5. v. recoltare. 6. v. colectare. 7. colecționare, culegere, strângere. (~ unor texte populare.) 8. v. întâlnire. 9. v. întrunire. 10. (POL.) adunare constituantă = constituantă; adunare legislativă = cameră. 11. sfat, (înv.) obște, sobor, zbor. (~ a hotărât următoarele...)

Adunare ≠ scădere

ADUNĂTURĂ, adunături, s. f. 1. Grup format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; grămadă nesistematizată. 2. (Peior.) Grămadă de oameni adunați din întâmplare, gloată, strânsură. – Aduna + suf. -ătură.

AGORA s. f. Piață publică în orașele Greciei antice, unde se aflau principalele instituții și unde se țineau adunările publice; p. ext. adunare a poporului care se ținea în această piață. – Din fr. agora.

A AMÂNA amân tranz. 1) A lăsa pentru altă dată. ~ adunarea. ~ plecarea. 2) (persoane) A purta cu vorba. /a + mâine

ANTEVORBITOR ~i m. Persoană care a vorbit la o adunare înaintea altor persoane. /ante- + vorbitor

ANTEVORBITOR, -OARE, antevorbitori, -oare, s. m. și f. Persoană care a vorbit, într-o adunare publică, înaintea altor persoane. – Ante- + vorbitor (după germ. Vorredner).

APELLA s. f. Nume dat adunării poporului din Sparta antică. – Cuv. gr.

AREOPAG ~uri n. 1) (în Atena antică) Organ suprem de judecată. 2) fig. Adunare de persoane eminente (savanți, scriitori, pictori etc.). [Sil. -re-o-] /<fr. aréopage, lat. areopagus

AREOPAG, areopaguri, s. n. Consiliu și tribunal suprem din Atena antică. ♦ Fig. (Livr.) Adunare de savanți, de artiști de mare valoare, de mare competență. [Pr.: -re-o-] – Din fr. aréopage, lat. areopagus.

BAZILICĂ ~ci f. 1) (la romani) Edificiu public servind drept loc de judecată sau de adunări, având interiorul împărțit în trei sau cinci părți egale prin șiruri de coloane. 2) Biserică sau catedrală (catolică) impunătoare, cu coloane în interior. [G.-D. bazilicei] /<fr. basilique

BĂTELIȘTE, băteliști, s. f. (Reg.) 1. Loc sau pământ bătătorit (de vite); loc în care stau de obicei animalele (sălbatice). 2. Loc de întâlnire, de adunare. – Bate + suf. -eliște.

BICAMERAL, -Ă, bicamerale, -e, adj. (Despre sistemul reprezentativ al unui stat) Care constă din două adunări reprezentative, denumite, uneori, camere. – Din fr. bicaméral.

BIROU, birouri, s. n. 1. Masă de scris (cu sertare și compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează o persoană sau un serviciu. ◊ Expr. (A lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fără a cunoaște realitățile, birocratic. 3. Organul executiv și conducătorul activității curente a unei organizații de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizații de mase. ◊ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, care conduce munca politică și organizatorică a partidului între două adunări plenare ale Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să-i organizeze lucrările și să asigure buna lor desfășurare. – Din fr. bureau, rus. biuro.

BUNDESTAG n. Adunare legislativă în Germania. /Cuv. germ.

CAMERĂ s. 1. încăpere, odaie, (pop.) sală, (înv. și reg.) sobă, (reg.) casă, (înv.) cămară, stanță. (Apartament cu două ~.) 2. cameră de culcare v. dormitor; cameră de primire v. salon. 3. (POL.) adunare legislativă. (S-au convocat ~ele reunite ale parlamentului.)

CAPITUL1 ~i m. 1) Corpul canonicilor de la o catedrală catolică. 2) Adunare a canonicilor sau a altor catolici. 3) Loc unde are loc o astfel de adunare. /<it. capitulo, lat. capitulum

capitul (corp, adunare de canonici) s. m., pl. capituli

CAPITUL1, capituli, s. m. 1. Corpul canonicilor unei catedrale catolice. ♦ Adunare a canonicilor. ♦ Adunare de călugări sau de alți clerici catolici. 2. Loc în care se țin asemenea adunări. – Din it. capitulo.

CARACUDĂ, caracude, s. f. 1. Pește de baltă, cu corpul turtit lateral, lung de 20-35 cm (Carassius carassius). 2. Nume generic dat peștilor mici; pește-țigănesc. ♦ Fig. Oameni fără valoare, fără însemnătate (într-un partid, într-o adunare). – Din bg. karakuda.

CENZOR, cenzori, s. m. 1. (În Roma antică) Magistrat care avea misiunea de a face recensământul persoanelor și al averilor și de a supraveghea moravurile publice. 2. (În unele state) Persoană aleasă de adunarea generală a unei societăți comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 3. Persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi, a unei bănci etc. 4. Persoană însărcinată să asigure secretele de stat; persoană însărcinată cu cenzura (1). – Din fr. censeur, lat. censor.

CHETĂ ~e f. Adunare, prin contribuție benevolă, a unor sume de bani pentru un anumit scop. /<fr. quête

CISLĂ ~e f. înv. 1) Cotă-parte de impozit repartizată proporțional de obștea satului. ~ a cărăușilor. 2) Adunare obștească pentru stabilirea părții de impozit ce revenea fiecărei persoane. ◊ A face ~ a ține sfat. /<sl. țislo

CLERICAL adj. (BIS.) ecleziastic, preoțesc, (pop.) popesc. (Adunare ~.)

COLECTARE s. adunare, strângere, strâns. (~ laptelui din comună.)

COLECTOR, -OARE, colectori, -oare, adj., subst. 1. Adj. (Despre vase, tuburi, bazine) În care se adună, se colectează gaze sau lichide. 2. S. n. Încăpere, recipient sau conductă pentru adunarea și conducerea lichidelor sau a gazelor în diferite sisteme tehnice. 3. S. n. Organ al rotorului unor mașini electrice, care schimbă legăturile dintre înfășurarea rotorului și circuitul exterior. 4. S. m. Persoană care strânge sau achiziționează de la producători mărfuri, produse etc. – Din fr. collecteur.

COLECȚIONARE s. v. adunare.

COMISIE, comisii, s. f. 1. Colectiv organizat care funcționează pe lângă o instituție, o adunare etc. și care are sarcina de a face propuneri, de a lua hotărâri sau de a executa mandate în cazuri speciale. 2. Organism internațional sau organ al unei organizații internaționale. 3. (Înv.) Secție de poliție. [Var.: comisiune s. f.] – Din rus. komissiia, fr. commission.

COMIȚII s. f. pl. (În Roma antică, în perioada republicii) Adunări ale poporului având atribuții politice, legislative, judecătorești și religioase. – Din lat. comitia, -orum.

COMSOMOLIST1 ~stă (~ști, ~ste) Care ținea de comsomol; propriu comsomolului. Adunare ~stă. /comsomol + suf. ~ist

CONCILIU, concilii, s. n. Adunare a reprezentanților înaltului cler catolic dintr-o provincie, dintr-o țară sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de dogmă, de morală sau de disciplină bisericească; sobor, sinod. – Din lat. concilium.

CONCLAV ~e n. 1) Întrunire a cardinalilor în vederea alegerii unui nou papă. 2) Sală în care are loc o astfel de întrunire. 3) iron. Adunare care își propune să rezolve false probleme. /<fr., lat. conclave

CONCLAV, conclave, s. n. 1. Sală în care matroanele romane își primeau musafirii apropiați. 2. Sfatul cardinalilor adunați pentru alegerea unui nou papă. ♦ (Glumeț) Adunare. 3. Sala în care se întrunește conclavul (2). – Din fr. conclave.

CONDUCERE ~i f. 1) v. A CONDUCE. 2) Persoană sau colectiv care conduce. ~ea institutului. ~ea adunării. [G.-D. conducerii] /v. a conduce

CONFIRMA vb. 1. a adeveri, a arăta, a atesta, a certifica, a demonstra, a dovedi, a întări, a mărturisi, a proba, a sprijini, a stabili, a susține, (livr.) a corobora, (înv. și reg.) a probălui, (înv.) a încredința, a mărturi, a probui. (Toate ~ cele spuse.) 2. v. adeveri. 3. (JUR.) a consacra, a consfinți, a întări, a ratifica, a sancționa, a valida, (înv.) a sacra. (Adunarea a ~ aceste măsuri.) 4. (JUR.) a întări, a recunoaște, a valida. (L-a ~ în funcție.)

CONGREGAȚIE ~i f. (la catolici) 1) Asociație a călugărilor care aparține aceluiași ordin. 2) Departament în organizația centrală a Vaticanului, condus de un cardinal. 3) Adunare a clericilor. [Art. congregația; G.-D. congregației; Sil. -ți-e] /<fr. congrégation, lat. congregatio, ~onis

CONGREGAȚIE, congregații, s. f. (În biserica catolică) 1. Ordin monahal. ♦ Ramură a unui ordin monahal; mănăstire filială. 2. Organizație religioasă catolică, alcătuită din clerici și din laici în scopul intensificării propagandei religioase. 3. Departament în organizația centrală a Vaticanului, condus de un cardinal. 4. Ședință de studiu a sinoadelor generale; p. ext. adunare religioasă. – Din fr. congrégation, lat. congregatio.

CONSFĂTUIRE ~i f. 1) v. A SE CONSFĂTUI. 2) Adunare consacrată discutării unor probleme de interes comun. [Art. consfătuirea; G.-D. consfătuirii; Sil. -tu-i-] /con- + a sfătui

CONSFINȚI vb. 1. a consacra, a fixa, a stabili, a statornici, (înv.) a sfinți. (A ~ acest obicei.) 2. (JUR.) a confirma, a consacra, a întări, a ratifica, a sancționa, a valida, (înv.) a sacra. (Adunarea a ~ aceste măsuri.) 3. v. legaliza.

CONSISTORIU ~i n. 1) Organ administrativ și disciplinar în conducerea unor biserici. 2) Adunare de cardinali, convocată de Papa de la Roma. [Sil. -to-riu] /<lat. consistorium, fr. consistoire

CONSISTORIU, consistorii, s. n. 1. Adunare de cardinali convocată de papă. 2. Adunare de pastori sau de rabini. 3. Organ administrativ și disciplinar în conducerea unor biserici. – Din lat. consistorium, fr. consistoire.

CONSTITUANT, -Ă, constituanți, -te, adj. Privitor la constituție; constitutiv. ◊ Adunare constituantă = adunare formată din reprezentanți aleși de cetățeni, după anumite norme, pentru a vota sau a modifica constituția. [Pr.: -tu-ant] – Din fr. constituant.

CONSTITUANT ~tă (~ți, ~te) v. CONSTITUTIV.Adunare ~tă reuniune a reprezentanților aleși în vederea adoptării sau modificării unei constituții. [Sil. -tu-ant] /<fr. constituant

CONSTITUANTĂ s. v. adunare constituantă.

CONVENT, conventuri, s. n. 1. Consiliul unei mănăstiri sau al unui ordin călugăresc la catolici. 2. For suprem alcătuit din clerici și laici la protestanți. 3. Adunare generală a francmasonilor. – Din lat. conventus, fr., engl. convent.

CONVENTICUL, conventicule, s. n. (Rar) Adunare secretă (adesea ilegală). – Din fr. conventicule, lat. conventiculum.

CONVENTICUL ~e n. rar Mică adunare secretă. /<fr. conventicule

CONVOCARE s. 1. v. chemare. 2. adunare, întrunire, reunire, strângere. (~ oamenilor la o ședință.)

CONVOCARE, convocări, s. f. Acțiunea de a convoca și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Înștiințare scrisă prin care este convocată o persoană, o adunare etc.; convocațiune. – V. convoca.

CORP, corpuri, s. n., (I 3) și corpi, s. m. I. 1. Totalitatea organelor unei ființe vii; organismul considerat ca un întreg anatomic și funcțional; trup. ◊ Loc. adj. și adv. Corp la corp = (despre modul de desfășurare a luptelor) față în față, pieptiș, deschis, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fără cap; trunchi. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup; care se poartă direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦ Denumire a unor structuri anatomice. Corp galben. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. ◊ Corp de casă (sau de case) = clădire, casă mare (cu mai multe apartamente sau aripi). ♦ Conținutul unei scrisori (fără formula de introducere și de încheiere și fără adresă); cuprinsul unei cărți. 3. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune de materie cu masă diferită de zero. ◊ Corp străin = particulă care se găsește într-un tot de altă natură. ♦ (Chim.) Substanță definită (organică sau anorganică). ◊ Corp simplu = substantă ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel; element. Corp compus = substanță chimică ale cărei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma) Corp delict = obiect care a servit sau era destinat să servească la săvârșirea unei infracțiuni, obiect care poartă urmele unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvârșit infracțiunea, adus în justiție ca probă materială contra acuzatului. 5. (În sintagma) Corp de literă = lungimea paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau prin profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ Corp constituit = colectivitate de persoane organizată, de obicei pe baza unei legi. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. 2. (Cu determinări introduse de prepozitia „de”) Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei de aceeași categorie. Corp de aviație.Corp de gardă = clădire sau încăpere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. (În vechea organizare a armatei) Corp de trupă = unitate militară independentă. 3. (În sintagma) Corp de legi = culegere de legi; corpus. – Din fr. corps, lat. corpus.

CULEGERE s. 1. v. recoltare. 2. v. ridicare. 3. v. adunare. 4. (concr.) colecție, (livr.) florilegiu. (O ~ de folclor.) 5. (TIPOGR.) v. cules.

CULEGERE, culegeri, s. f. Acțiunea de a culege și rezultatul ei; strângere, adunare; colecție. – V. culege.

CURIAT, -Ă, curiați, -te, adj. Care este compus din curii1; format pe curii1, pe adunări. [Pr.: -ri-at] – Din lat. curiatus.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventusadunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CVORUM, cvorumuri, s. n. Număr minim de membri necesar, potrivit legii, pentru ca o adunare să fie valabil constituită sau să poată lua o hotărâre valabilă. – Cuv. lat.

CVORUM n. Număr minim de participanți care este necesar, potrivit legii, pentru ca o adunare să poată lua o hotărâre valabilă. /<lat. quorum

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.

DELIBERA, deliberez, vb. I. 1. Intranz. (Despre membrii unei instanțe judecătorești, ai unei adunări legiuitoare) A chibzui în comun și a discuta (în secret) asupra luării unei hotărâri. 2. Tranz. A decide, a rezolva. – Din fr. délibérer, lat. deliberare.

A DESCHIDE deschid 1. tranz. 1) (uși, ferestre, porți) A da în lături lăsând liber accesul (într-o încăpere, într-un spațiu etc.). ◊ ~ cuiva ochii a face pe cineva să înțeleagă anumite lucruri. A-și ~ sufletul (sau inima) a-și exterioriza sentimentele; a-și mărturisi tainele; a se destăinui. A-și ~ urechile a asculta cu mare atenție. ~ pofta de mâncare a stimula pofta de mâncare. 2) (valize, sertare, borcane, sticle etc.) A face să aibă o deschizătură sau o trecere, dând în lături piesa corespunzătoare (mobilă). ◊ ~ robinetul a da drumul la debitul de apă dintr-o conductă. ~ cu cheia a descuia. ~ paranteza a) a pune prima parte a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a face o abatere în cursul unei comunicări (pentru a scoate ceva în evidență). ~ gura a) a despreuna buzele și fălcile; b) a vorbi. ~ ochii a) a despreuna pleoapele; b) a se deștepta; c) a fi atent. 3) (caiete, cărți etc.) A desface întorcând coperțile. 4) (aparate, mecanisme etc.) A face să funcționeze. 5) (răni, cavități ale corpului) A desface în vederea unei operații chirurgicale. 6) (căi de comunicație) A da în exploatare. 7) (întreprinderi, instituții, localuri etc.) A face să ia naștere și să funcționeze. 8) (adunări, ședințe, jocuri sportive etc.) A realiza în partea inițială; a începe; a porni. /<lat. discludere

DESCHIS ~să (~și, ~se) 1) v. A DESCHIDE și A SE DESCHIDE.Scrisoare ~să text polemic în formă de scrisoare sau sensibilizare destinată publicității. Vot ~ vot prin ridicare de mâini. Mână ~să a) mână cu degetele întinse; b) bun la suflet; darnic; mărinimos. 2) Care este întins, desfășurat în toată lungimea sau lățimea; desfăcut. Aripi ~se.Cu brațele ~se cu bunăvoință; cu bucurie. 3) (despre vehicule) Care este lipsit de acoperământ; neacoperit; descoperit. 4) și adverbial fig. Care nu tăinuiește nimic; fără ascunzișuri; sincer; neprefăcut. Fire ~să.Cu inima ~să (sau cu sufletul ~) fără a ascunde ceva; sincer. Cu pieptul ~ fără teamă; fără sfială. 5) (despre terenuri) Care nu este îngrădit; neîmprejmuit. 6) (despre drumuri) Pe care se poate circula liber. ◊ Port ~ port în care pot intra navele de comerț din orice țară. Oraș ~ oraș fără obiective militare care, în timp de război, conform normelor de drept internațional, nu poate fi bombardat. 7) (despre ședințe, adunări) Care se ține și cu participarea persoanelor din afara organizației respective. 8) lingv.: Vocală ~să vocală pronunțată cu gura larg desfăcută. Silaba ~să silabă care se termină cu o vocală. /v. a (se) deschide

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte spre a lăsa descoperită o deschizătură. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate. ◊ Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării unui spectacol. A avea (sau a ține) casă deschisă = a avea mereu musafiri; a fi primitor. ♦ (Despre vehicule) Neacoperit. Camion deschis. ♦ (În sintagmele) Scrisoare deschisă = specie de scrisoare cu conținut polemic, destinată publicității. Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mâini. Sedință(sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care sunt invitate și persoane din afara organizației respective. 3. Fig. (Adesea adverbial) Lipsit de ascunzișuri, de fățărnicie; franc, sincer. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis, cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Deschis la minte (sau la cap) = deștept, receptiv. Cu pieptul deschis = fără teamă, plin de curaj. ♦ (Despre războaie, certuri etc.) Declarat, manifest. 4. (Despre obiecte care se pot închide) Cu marginile (sau cu părțile componente) desfăcute, îndepărtate; care nu mai e împreunat sau strâns. A lăsa foarfecele deschis. ♦ (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care e treaz, vigilent. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. ♦ (Despre mână) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. ♦ (Despre brațe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrățișa pe cineva. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. ♦ (Despre răni) Care sângerează sau supurează, care nu este vindecat. 5. (Despre terenuri) Neîngrădit, neîmprejmuit; p. ext. care se întinde pe o mare distanță; (despre drumuri) pe care se poate circula nestingherit, fără obstacole. ◊ Oraș deschis = oraș nefortificat sau neapărat, care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat sau atacat în timp de război. Port deschis = port în care au acces navele de orice naționalitate. 6. (În sintagmele) Vocală deschisă = vocală pronunțată cu gura mai deschisă decât în cazul vocalelor închise. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. 7. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 8. (Despre culori) Cu nuanță mai apropiată de alb decât de negru; pal, luminos, clar. [Var.: (pop.) deșchis, -ă adj.] – V. deschide.

DIE2, diete, s. f. (În evul mediu și în unele state contemporane) Adunare legislativă; p. ext. adunare politică reprezentativă. [Pr.: di-e-] – Din fr. diète, lat. dieta.

die (regim alimentar, adunare legislativă) s. f. (sil. di-e-), g.-d. art. dietei; pl. diete

DISCURS, discursuri, s. n. Expunere făcută în fața unei adunări; cuvântare. ♦ (Franțuzism înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. discursus.

DIVAN, divane, s. n. I. Canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. II. 1. (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuții politice, administrative și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari; (în țările românești) sfat domnesc. ◊ Divan ad-hoc v. ad-hoc.Adunare, ședință a divanului (II 1). ♦ Sală, clădire în care se adunau membrii divanului (II 1); sediul divanului; p. gener. loc de adunare și de consfătuire. 2. (Înv.) Judecată, proces. ◊ Expr. (Glumeț) A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). III. Culegere postumă de versuri aparținând unui poet oriental. [Pl. și: divanuri] – Din tc. divan.

DIVAN ~e n. 1) Canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. 2) (în Moldova și în Muntenia medievală) Sfat domnesc. 3) Adunare, ședință a acestui sfat. /<turc. divan

DIVERS, -Ă, diverși, -se, adj. 1. Care prezintă aspecte, trăsături variate, diferite; diferit, variat, felurit. ◊ Fapt divers = a) întâmplare banală, de toate zilele; b) rubrică de ziar care prezintă succint întâmplările și evenimentele petrecute în cursul zilei. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte și auxiliare care se discută într-o adunare. 2. (La pl., precedând substantivul) Tot felul de..., diferiți. – Din fr. divers, lat. diversus.

DIZOLVA, dizolv, vb. I. Tranz. 1. A face ca o substanță solidă, lichidă sau gazoasă să se disperseze în altă substanță (lichidă), spre a forma împreună o soluție. ◊ Refl. Zahărul se dizolvă în apă. 2. A desființa ca persoană juridică o organizație, o asociație, o societate, o adunare etc. – Din lat. dissolvere. Cf. it. dissolvere.

DU s. f. Nume dat adunării legislative constituite (în 1905) în Rusia țaristă. – Din rus. duma.

EPISCOPAL adj. (BIS.) diecezan, eparhial, (înv.) pastoral, vlădicesc. (Adunare ~.)

EXECUTARE, executări, s. f. Acțiunea de a (se) executa și rezultatul ei; îndeplinire, execuție. ◊ Executarea bugetului = adunarea veniturilor unui buget și folosirea acestora pentru acoperirea cheltuielilor aprobate în buget. ♦ Îndeplinire a unei obligații (lege, contract, hotărâre etc.) a unui organ de jurisdicție. ◊ Executarea pedepsei = aducere la îndeplinire a hotărârii prin care cel trimis în judecată penală a suferit o condamnare. [Pr.: eg-ze-] – V. executa.

EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin cuvinte, mimică etc. ♦ Înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiune s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

EXTRAORDINAR ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) Care este neobișnuit; cu totul ieșit din comun; strașnic; amarnic; grozav. 2) Care se distinge prin anumite calități și suscită admirație. 3) (despre persoane) Care se deosebește vădit de toți ceilalți; înzestrat cu calități deosebite. 4) (despre evenimente, ședințe, adunări etc.) Care nu a fost prevăzut din timp; în afara planului stabilit. /<fr. extraordinaire, lat. extraordinarius

EXTREM, -Ă, extremi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Foarte mare, exagerat. ◊ Loc. adv. La extrem = până la ultima limită, peste măsură. ♦ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, formează superlativul) Foarte, prea, extraordinar de... 2. Foarte grav. ♦ (Despre mijloace terapeutice, soluții, remedii etc.) Foarte energic, întrebuințat numai în împrejurări deosebit de grave; radical, drastic. 3. Așezat în punctul cel mai îndepărtat, la capăt, la vârf, la margine. 4. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile pe care le poate avea o mărime. II. S. f. 1. Margine, limită, capăt (foarte îndepărtat) ◊ Expr. A trece de la (sau a cădea dintr-)o extremă la (sau într-)alta = a trece de la o atitudine (exagerată) la alta opusă (dar tot exagerată). ♦ Extremă dreaptă (sau stângă) = partid sau fracțiune politică dintr-un partid, dintr-o adunare etc., care se situează pe poziții extremiste de dreapta (sau de stânga); parte ultraradicală, exagerată de dreapta (sau de stânga) a spectrului politic. 2. Valoarea cea mai mare sau cea mai mică a unei mărimi. 3. Jucător care ocupă locul lateral cel mai înaintat din stânga sau din dreapta într-o echipă de fotbal, de handbal sau de hochei. III. (Mat.) 1. S. m. Primul și ultimul termen al unei proporții. 2. S. n. Maximul sau minimul unei funcții. – Din fr. extrême, lat. extremus.[1]

  1. Var. estrem, -ă LauraGellner

FESTIV ~ă (~i, ~e) Care ține de festivități; propriu festivităților; sărbătoresc; solemn. Adunare ~ă. /<lat. festivus, it. festivo

FESTIV adj., adv. 1. adj. sărbătoresc, solemn, (înv.) solemnel. (Adunare, zi, atmosferă ~.) 2. adv. v. sărbătorește.

FORMAȚIE, formații, s. f. 1. Alcătuire, întocmire, organizare, constituire. 2. (Geol.) Strat de roci caracterizate prin anumite particularități ale constituției lor și care s-au format în anumite condiții geologice dintr-o anumită perioadă de timp. 3. Fel în care este dispusă o unitate militară pentru adunare, marș sau luptă. 4. Ansamblu, echipă artistică. 5. Componența unei echipe sportive; echipă sportivă. ♦ Modul de dispunere (în coloană sau în linie) a unui grup de sportivi. 6. Combinație de cifre, de figuri sau de poziții la unele jocuri sportive, distractive sau de noroc (șah, loto, pronosport etc.). [Var.: formațiune s. f.] – Din fr. formation, lat. formatio, -onis.

FORUM n. Adunare importantă; întrunire de mare amploare. /<lat., fr. forum

FORUM, forumuri, s. n. Adunare, întrunire (de mare amploare și importanță). – Din lat., fr. forum.

GALERIE, galerii, s. f. 1. Coridor subteran în formă de tunel care permite accesul minerilor la zăcământ și îngăduie executarea lucrărilor miniere. 2. Canal subteran de comunicație care face legătura între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care și-l sapă unele animale pentru a le servi ca adăpost. 4. Coridor lung (și boltit) situat în interiorul sau în afara unei clădiri, servind ca element de legătură sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, secție a unui muzeu sau sală într-o expoziție ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictură și de sculptură. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o operă (literară). 6. Magazin în care se vând opere de artă; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sală de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifestă zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ◊ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bară de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele. 9. Un fel de tavă de metal care se pune în fața sobei ca să nu cadă cărbunii din sobă pe dușumea. – Din fr. galerie. Cf. it. galleria, germ. Galerie.

GÂRGÂR, gârgâre, s. n. Unealtă folosită la pescuitul marin prin încercuirea și adunarea bancurilor de hamsii, stavrizi, scrumbii etc. – Et. nec.

IAZ, iazuri, s. n. 1. Lac artificial format prin stăvilirea cu baraj de pământ sau prin abaterea unui curs de apă și destinat creșterii peștilor sau folosit pentru irigații, morărit etc. 2. Lac mic natural, format în albia unui râu, prin adunarea apei într-o adâncitură de teren. 3. Zăgaz (la un heleșteu). – Din sl. jazŭ.

IMUNITATE s. f. 1. Rezistență a organismului față de acțiunea microbilor patogeni sau a produșilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievală) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stăpânilor de pământ de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fără amestecul reprezentanților puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane. ◊ Imunitate parlamentară = situație de care se bucură membrii unei adunări legislative de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.

INSTRUCȚIE ~i f. 1) Proces de predare a cunoștințelor și deprinderilor într-o instituție de învățământ; instruire. 2) Activitate de pregătire teoretică și practică a militarilor. 3) jur. Activitate de cercetare prealabilă și de adunare a probelor în vederea unui proces penal. ◊ Judecător de ~ magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. [G.-D. instrucției; Sil. in-struc-ți-e] /<fr. instruction, lat. instructio, ~onis

ÎMPREUNARE s. v. adunare, întâlnire.

A ÎNCHEIA2 închei tranz. 1) (adunări, cuvântări, texte etc.) A duce până la capăt; a sfârși; a termina; a isprăvi. ~ discuția. 2) (coloane, rânduri etc.) A întregi formând partea de la urmă. 3) (acorduri, tratate, convenții etc.) A adopta prin semnăturile reprezentanților; a consimți să respecte printr-o înțelegere reciprocă; a contracta. Părțile au ~t convenția.~ un proces-verbal a fixa un fapt de natură juridică într-un act oficial. 4) A face să se încheie. /<lat. inclavare

A ÎNCHIDE închid tranz. (în opoziție cu a deschide) 1) (uși, ferestre, porți etc.) A aplica la deschizătura corespunzătoare (pentru a împiedica trecerea dintr-o parte în alta). ~ o cameră. 2) (valize, sertare, sticle etc.) A face să nu mai aibă o deschizătură sau o trecere aplicând piesa corespunzătoare (ușa, capacul, dispozitivul etc.). ◊ ~ cuiva gura a face pe cineva să tacă. ~ ochii a) a împreuna pleoapele; b) a trece voit cu vederea; c) a adormi; d) a muri. A nu ~ nici un ochi (toată noaptea) a nu dormi deloc. ~ cuiva ochii a se afla lângă cineva în ceasul morții. 3) fig. (o curte, un teren etc.) A cuprinde de jur împrejur (cu un gard, cu un zid); a împrejmui. 4) (caiete, cărți etc.) A face să nu mai fie desfăcut, împreunând copertele. 5) (întreprinderi, instituții, localuri etc.) A desființa, suspendând activitatea. 6) (adunări, ședințe etc.) A face să ia sfârșit.7) (aparate, mecanisme etc.) A face să nu mai funcționeze. ~ radioul. 8) (infractori, criminali etc.) A priva de libertate. A-l ~ la arest. 9) fig. înv. A cuprinde în sine; a conține.10) (căi de comunicație) A face să nu poată fi exploatat; a bara; a bloca. ~ drumul. /<lat. includere

ÎNCHIS2, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Care acoperă deschizătura în dreptul căreia este așezat sau fixat (prin balamale). ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau cu capacul fixat sau încuiat. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se spune despre un spectacol la care s-au vândut de mai multă vreme toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Fără capotă pliabilă, cu acoperiș și pereți ficși; (despre mijloace de locomoție) acoperit. ◊ Trăsură închisă = cupeu. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile sau cu părțile componente alăturate, împreunate. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă; superficial; b) foarte ușor, fără dificultăți. 3. (Despre instituții, întreprinderi, localuri) Care și-a întrerupt temporar sau definitiv activitatea. 4. (Despre curți, terenuri) Îngrădit, împrejmuit. ♦ (Despre căi de comunicație) Cu circulația oprită, întreruptă. 5. Fig. (Despre ședințe, adunări) Care se ține într-un cerc restrâns, fără participarea unor persoane străine de organizația, de societatea etc. respective. 6. (Despre oameni) Care este ținut în închisoare; deținut. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat. ♦ (Despre aer) Stătut, viciat. 8. (Despre cer) Înnorat, întunecat; (despre vreme) cu cerul înnorat; urât, ploios. ♦ (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decât de alb. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. ◊ Vocală închisă = vocală în timpul articulării căreia canalul fonator este strâmtat, limba fiind mai apropiată de cerul gurii decât în timpul articulării unei vocale deschise. Silabă închisă = silabă terminată în consoană. – V. închide.

ÎNCHIS ~să (~și, ~se) 1) v. A ÎNCHIDE și A SE ÎNCHIDE.Cu ochii ~și a) fără atenție, superficial; b) fără a întâmpina vreo greutate; foarte ușor. 2) (despre adunări, ședințe etc.) La care participă numai membrii organizației. 3) (despre persoane și despre caracterul lor) Care este puțin comunicativ; retras; nesociabil. 4) (despre aer) Care stă neîmprospătat de mult timp; stătut. 5) (despre sunete, voce) Care nu are rezonanță; lipsit de sonoritate; surd; înfundat. Vocală ~să. /v. a închide

ÎNTÂLNIRE s. 1. (franțuzism) rendez-vous. (N-a venit la ~.) 2. v. întrevedere. 3. adunare, (înv.) împreunare. (~ candidatului cu alegătorii.) 4. v. meci.

ÎNTREG, -EAGĂ, întregi, adj. 1. Tot, complet, din care nu s-a luat nimic. ◊ Loc. adv. Pe de-a-ntregul = în întregime; peste tot, pe toată suprafața. ♦ (Mat.; substantivat, m.) Unitate nefracționată. ♦ Neînceput, neatins, din care nu lipsește nimic. 2. Teafăr, sănătos, nevătămat. ♦ Fig. Neclintit, integru. 3. (Despre noțiuni temporale) Deplin, complet. 4. (Mat.) Care se poate obține prin adunarea repetată a numărului unu cu el însuși. – Lat. integer, -gra.

ÎNTRUNIRE ~i f. 1) v. A ÎNTRUNI și A SE ÎNTRUNI. 2) Reunire a unui grup de persoane pentru a discuta și a hotărî ceva; adunare. /v. a întruni

ÎNTRUNIRE s. 1. v. convocare. 2. adunare, reuniune, (înv. și pop.) strânsură, (înv.) sobor, ședere. (A avut loc o mare ~.) 3. reuniune, șezătoare. (~ literară.)

ÎNTRUNIRE, întruniri, s. f. Acțiunea de a (se) întruni și rezultatul ei; reuniune, adunare (de oameni). – V. întruni.

LANDTAG s. n. Nume dat unor adunări sau organe reprezentative ori legislative dintr-un land. – Cuv. germ.

LĂRGIT ~tă (~ți, ~te) 1) Care a devenit mai larg, mai amplu. 2) (despre adunări, ședințe) La care participă și persoane din alt colectiv. /v. a lărgi

A SE LUNGI mă ~esc intranz. 1) A deveni (mai) lung; a crește în lungime. * A i se ~ (cuiva) urechile de foame a flămânzi peste măsură. A i se ~ (cuiva) nasul a deveni obraznic. 2) A se prelungi în timp (mai mult decât este necesar); a se întinde. Adunarea s-a ~it. 3) fam. A crește în înălțime; a se înălța; a se ridica. 4) (despre ființe) A se întinde pentru a se odihni sau a dormi; a se culca. /Din lung

MEDIE ~i f. 1) Valoare mijlocie a mai multor mărimi. * În ~ luând o măsură intermediară între cantitățile sau calitățile diferitelor elemente componente. 2) Rezultat obținut prin adunarea notelor primite de un elev sau de un student și împărțirea acestora la numărul lor total. [Sil. -di-e] /<lat. medius, ~a, ~um

MEDIU2, -IE, medii, adj., s. f. 1. Adj. Care se află în mijloc; de mijloc, mijlociu. ◊ Învățământ mediu = treaptă a învățământului public, între învățământul elementar și cel superior. Școală medie = școală de învățământ mediu. Termen mediu = al doilea termen al silogismului. ♦ (Mat.; substantivat, m. pl., în forma mezi) Termenii care se găsesc la mijlocul unei proporții. ♦ Fig. Moderat, echilibrat, ponderat. 2. Adj. Care reprezintă o medie (3). 3. S. f. Valoare mijlocie a mai multor mărimi. ◊ Medie aritmetică = rezultatul obținut din împărțirea sumei mai multor mărimi la numărul lor. Unde medii (și substantivat, f. pl.) = unde radio cu lungimea între 100 și 1000 m; domeniu cuprins între 186,9 m și 571,4 m destinat posturilor naționale de radiodifuziune. ◊ Loc. adv. În medie = luând o măsură intermediară între cantitățile sau calitățile diferitelor elemente componente; una cu alta, una peste alta. ♦ Rezultatul obținut din adunarea notelor primite de un elev, de un student etc. și împărțirea acestora prin numărul lor total. ◊ Expr. A (nu)-i ieși sau a (nu) avea media (sau medie) = a (nu) obține nota de trecere. – Din lat. medius, -a, -um.

MITING, mitinguri, s. n. Adunare, manifestație publică cu caracter foarte larg, prilejuită de un eveniment politic sau social important. – Din engl., fr. meeting.

MONOCAMERALISM s. n. Sistem politic bazat pe adunarea monocamerală. – Din fr. monocaméralisme.

MOȚIUNE2 ~i f. Decizie a unei adunări, aprobată prin vot, prin care se exprimă o atitudine, o doleanță sau anumite revendicări într-o problemă de actualitate. [Sil. -ți-u-] /<fr. motion, lat. motio, ~onis

MOȚIUNE, moțiuni, s. f. 1. Hotărâre a unei adunări, aprobată prin vot, prin care aceasta își exprimă atitudinea, doleanțele sau revendicările în anumite probleme majore. 2. Procedeu de formare a substantivelor feminine de la cele masculine sau a celor masculine de la feminine prin adăugarea unui sufix, pentru a exprima deosebirea de sex la oameni și la animale. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. motion, lat. motio, -onis.

OASPETE ~ți m. 1) Persoană care vine în vizită, în ospeție; musafir. 2) Persoană oficială invitată să asiste la o adunare sau la o solemnitate. /<lat. hospes, ~itis

OBȘTE, obști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Colectivitate, comunitate, populație, popor; p. ext. masă mare de oameni, gloată, mulțime; obștime. ◊ De obște = a) loc. adj. care privește sau interesează pe toți, care aparține tuturor; comun, general, public; b) loc. adv. împreună, fără excepție, deopotrivă; c) loc. adv. în mod obișnuit, de obicei; d) loc. adv. pretutindeni, peste tot. 2. (Înv.) Spec. Comunitate a călugărilor de la o mănăstire; p. ext. chinovie. 3. (Înv.) Obștească adunare; p. ext. adunare, consiliu. 4. Formă de organizare socială specifică orânduirii feudale, care face legătura între aceasta și orânduirile anterioare și care se caracterizează prin munca în comun și prin îmbinarea proprietății private cu cea colectivă. ♦ Asociație, întovărășire. [Var.: obștie s. f.] – Din sl. obĩštije.

OBȘTE ~i f. înv. 1) Colectivitate, comunitate de oameni uniți la o anumită treaptă de dezvoltare istorică; societate. 2) Reprezentanță a poporului; adunare obștească. 3) rar Grup de oameni care își petrec timpul liber sau merg undeva împreună; companie; societate. 4) Formă de cooperare economică pentru producerea de bunuri agricole. ~ țărănească.De ~ comun, public. [G.-D. obștii] /<sl. obištije

OBȘTE s. v. adunare, chinovie, colectivitate, masă, mulțime, norod, popor, sfat, țară.

OBȘTESC, -EASCĂ, obștești, adj. Care privește poporul, care aparține poporului; p. ext. comun, general, colectiv, public. ◊ (Înv.) Obștească Adunare = organ legislativ suprem în țările românești, Adunare Naționala; p. ext. consiliu consultativ. ◊ Expr. A-și da obștescul sfârșit = a muri. ♦ (Înv.) Unanim. – Obște + suf. -esc.

ORDINE, ordini, s. f. 1. Dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială. ◊ Ordine de bătaie = dispozitiv de luptă. Ordine de zi = program care cuprinde totalitatea problemelor care urmează să fie discutate într-o ședință, într-o adunare. ◊ Loc. adj. și adv. La ordinea zilei = de actualitate, care face vâlvă; important. 2. Așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială; p. ext. conformitate cu o cerință, cu o normă, cu o disciplină, cu o regulă. ◊ Loc. adv. În ordine = așa cum se cuvine; în regulă. ◊ Expr. A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta. 3. Principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii. ◊ Expr. (Înv.) De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul. 4. Organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; spec. stabilitate socială, respectul instituțiilor sociale stabilite. ◊ Ordine publică = ordine politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta și se traduce prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și a respectării drepturilor acestora. – Din lat. ordo, -inis, it. ordine.

ORDINE f. 1) Stare de orânduială și de sistematizare; organizare armonioasă. 2) Succesiune regulată a lucrurilor. ◊ ~ de zi program de chestiuni ce trebuie să fie discutate într-o ședință sau adunare. La ~ea zilei de actualitate; important. 3) Regulă sau normă după care se înfăptuiește ceva. ◊ A chema (pe cineva) la ~ a obliga pe cineva să respecte anumite norme (de comportare), pe care le-a încălcat. 4) Mod de organizare a vieții politice, economice și sociale a unui stat; regim. ◊ ~ publică stare care asigură activitatea normală a organelor de stat și a celor publice, respectarea drepturilor cetățenilor și paza proprietății obștești. 5) Manifestare a principiului de cauzalitate și finalitate a lumii. [G.-D. ordinii] /<lat. ordo, ~inis, it. ordine

OSTRACISM s. n. 1. Formă de judecată a adunării poporului, în vechea Atenă, prin care un cetățean, considerat primejdios pentru libertatea și securitatea regimului, era exilat temporar. 2. Persecuție, ostracizare. – Din fr. ostracisme.

OVAȚIE, ovații, s. f. Manifestare publică entuziastă de admirație și de aprobare, exprimată prin aclamații și aplauze în cadrul unei adunări, a unei serbări etc., față de o persoană, o acțiune, o inițiativă etc. – Din fr. ovation, lat. ovatio.

PANDEMONIU s. n. (Livr.) Capitală imaginară a infernului; adunarea, sfatul demonilor. ♦ Fig. Adunare de oameni sau loc în care domnește discordia, dezordinea, corupția. – Din fr. pandémonium, it. pandemonio.

PANDEMONIU n. livr. 1) Capitală imaginară a infernului. 2) Loc de adunare a demonilor. 3) fig. Adunare neorganizată a unor persoane cu opinii absolut contradictorii. 4) Loc unde domnește corupția și dezordinea. /<fr. pandémonium

PIAȚĂ piețe f. 1) Spațiu liber (cu monumente sau/și plantații decorative) în interiorul unei localități (mai ales urbane). Piața Marii Adunări Naționale. 2) Loc special amenajat, de obicei într-o localitate de tip orășenesc, unde se vând și se cumpără diferite produse agricole și industriale; târg. ◊ A face piața a cumpăra produse alimentare (în special de la piață). 3) ec. Sferă de circulație a mărfurilor. ◊ Piața internă totalitate a relațiilor de schimb de mărfuri din interiorul unei țări. Piața mondială totalitate a relațiilor privind schimbul de mărfuri între țările lumii. [G.-D. pieței; Sil. pia-] /<it. piazza

PLEBISCIT ~e și ~uri n. 1) (în antichitatea romană) Lege adoptată la o adunare a plebei. 2) Formă de consultare prin vot a voinței poporului într-o problemă de importanță generală; referendum. /<fr. plébiscite

PLEN s. n. Totalitatea membrilor unei organizații sau ai unei asociații constituite; p. ext. adunare a unei asociații la care participă totalitatea membrilor ei. – Din lat. plenum.

PLEN n. 1) Totalitate a membrilor unei organizații sau a unei asociații. 2) Adunare a unei organizații sau asociații la care iau parte toți membrii. /<lat. plenum

PLENAR, -Ă, plenari, -e, adj. 1. (Despre ședințe, adunări, reuniuni) Care se ține cu participarea tuturor membrilor. ♦ (Substantivat, f.) Consfătuire, adunare, ședință la care participă toți membrii unui for de conducere, ai unei organizații etc. 2. (Livr.) Total, întreg, complet; desăvârșit, deplin. – Din lat. plenarius.

PLENAR ~ă (~i, ~e) 1) (despre ședințe, adunări) La care participă toți membrii. 2) și adverbial Care cuprinde totul; în întregime; deplin; complet. /<lat. plenarius

PLUS ~uri n. 1) Semn în formă de cruce (Ș) care indică operația de adunare sau mărimi și sarcini pozitive. 2) Temperatură mai sus de zero grade. ~ zece grade.~-minus cu un decalaj posibil în direcția măririi sau micșorării. 3) Trăsătură pozitivă. ◊ În ~ pe lângă toate celelalte; pe deasupra. /<lat. plus

PLUS2, (1, 2) plusuri, s. n., (3) adv. 1. S. n. Ceea ce depășește o cantitate dată; prisos. ◊ Loc. adj. În plus = peste ceea ce este obișnuit; pe lângă aceasta, pe deasupra. 2. S. n. (Mat.) Semn grafic în formă de cruce, care indică operația de adunare (a mărimilor între care se găsește) sau caracterizează numerele sau mărimile pozitive (dacă se găsește înaintea acestora). (Cu valoare de prepoziție) Cinci plus trei fac opt.Plus infinit = simbol matematic care arată creșterea nelimitată a numerelor pozitive. ♦ Semn grafic în formă de cruce, care, pus pe lângă o notă dată școlarilor, îi mărește valoarea. ♦ Semn grafic identic cu cel din matematică, indicând sarcinile electrice pozitive. 3. Adv. Mai mult, și încă. – Din lat. plus.

A PLUSA ~ez 1. tranz. pop. (sume) A adăuga prin adunare (la o altă sumă); a adiționa. 2. intranz. (la jocul de cărți) A mări miza; a pune o miză mai mare decât toți jucătorii anteriori. /Din plus

PRELUCRA, prelucrez, vb. I. Tranz. 1. A modifica forma, dimensiunile, constituția sau aspectul unui material (pentru a obține produse finite, materii prime etc.). ♦ A adapta unor scopuri determinate o operă literară, științifică etc. 2. A expune, a explica, a analiza în fața unei adunări conținutul unor documente, al unei rezoluții, al unui articol din presă etc. ♦ A căuta să convingă pe cineva să facă ceva, să recunoască ceva etc. – Pre2 + lucra.

PRELUNGIRE ~i f. 1) v. A PRELUNGI și A SE PRELUNGI. 2) Parte adăugată (în spațiu și timp) a ceva. ~ea adunării. ~ea unei păduri. 3) Perioadă de timp acordată pentru îndeplinirea unui act peste un anumit termen inițial stabilit. /v. a (se) prelungi

PREȘEDINTE s. (astăzi rar) prezident, (înv. și reg.) prezeș. (~ al unei adunări.)

PREȘEDINTE, -Ă, președinți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care conduce un organ de stat, o instituție, o organizație de stat, o asociație; persoană care prezidează o adunare, o dezbatere, o comisie etc.; prezident. 2. Denumire oficială dată șefului de stat al unor republici. – Din fr. président, lat. praesidens, -ntis (după ședea).

PREȘEDINȚIE s. (astăzi rar) prezidenție, (înv.) președință, prezidență, prezidiu. (Adunarea a avut loc sub ~...)

PREZIDA, prezidez, vb. I. Tranz. A conduce, în calitate de președinte, o adunare, o dezbatere, o ședință etc.; (fam.) a ocupa locul de frunte la o masă. – Din fr. présider.

PREZIDIU, prezidii, s. n. Organ colectiv de conducere a unei adunări, a unei instituții, a unui stat etc.; grup de persoane care prezidează unele adunări, ședințe solemne etc. [Var.: prezidium s. n.] – Din lat. praesidium, rus. prezidium.

PRIVITOR, -OARE, privitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care privește, care se uită la cineva sau la ceva. ◊ Loc. prep. Privitor la... = referitor la..., relativ la..., în ceea ce privește..., în privința...; asupra, despre. ♦ (Substantivat) Persoană care asistă la un spectacol artistic sau, p. ext., la o adunare, la o ceremonie etc.; spectator. – Privi + suf. -tor.

PROCES, procese, s. n. 1. Acțiune în justiție făcută pentru soluționarea unui diferend între două părți care sunt în litigiu sau pentru constatarea și sancționarea călcării legilor statului; acțiune judecătorească; totalitatea actelor, documentelor adunate în vederea acestei acțiuni. ◊ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a chema pe cineva în fața instanțelor de judecată, a da pe cineva în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica, a ataca (pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de intenții reprobabile pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces(e) de conștiință = a regreta, a-și reproșa anumite atitudini sau acțiuni. ♦ Proces-verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite. 2. Succesiune de operații, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, se produce o transformare; evoluție, dezvoltare, desfășurare; acțiune. ◊ Proces de producție = a) (în teoria marxistă) proces social în cadrul căruia oamenii intră în relații reciproce determinate și acționează asupra obiectivului muncii pentru a crea bunuri materiale; b) proces de fabricație; Proces de fabricație = totalitatea procedeelor folosite pentru transformarea materiilor prime și a semifabricatelor în produse finite. 3. Maladie (a unui organ sau a întregului organism) în evoluție (sau în regres). [Pl. și: (înv.) procesuriVar.: (înv.) proțes s. n.] – Din it. processo, fr. procès, lat. processus.

PROROGA, prorog, vb. I. Tranz. A amâna (din oficiu) pentru o dată ulterioară activitatea unui corp constituit, a unei adunări legislative, un termen scadent etc. – Din fr. proroger, lat. prorogare.

PROROGARE, prorogări, s. f. Acțiunea de a proroga și rezultatul ei; prorogație. ♦ Act prin care se amână sau se suspendă activitatea unui corp constituit, a unei adunări legislative etc. ♦ Extindere a competenței unui organ de jurisdicție. – V. proroga.

PROTOCOL, protocoale, s. n. 1. Act, document în care sunt consemnate rezoluțiile unei adunări, ale unor dezbateri, ale unei conferințe internaționale; document diplomatic cu valoarea unui acord internațional, care cuprinde hotărârile luate la o conferință internațională. 2. (Înv. și reg.) Formular oficial folosit pentru acte publice; p. ext. registru, catastif. 3. (La sg.) Totalitatea formelor și a practicilor de ceremonial care se aplică la festivități oficiale în relațiile diplomatice; serviciu însărcinat cu organizarea oficială a ceremonialului. ♦ P. gener. Reguli (de conduită) care trebuie respectate în societate. – Din fr. protocole, germ. Protokoll.

RA2, rade, s. f. (La unele popoare slave) Denumire dată consiliului, adunării, organului central al puterii. – Din pol., rus. rada.

RAPORT, (I) raporturi, (II) rapoarte, s. n. I. 1. Legătură între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noțiuni pe care gândirea omenească o poate constata și stabili; relație. ◊ Expr. În raport cu... = față de..., în comparație cu... Sub raportul (sau sub acest raport, sub diverse raporturi, sub toate raporturile) = din acest punct de vedere (sau din diverse puncte, din toate punctele de vedere, sub toate aspectele). 2. (Mai ales la pl.) Contact, legătură între mai multe persoane, instituții etc.; relație. 3. (Mat.) Câtul dintre două mărimi de același fel, exprimate în aceleași unități. 4. Relație (numerică) între două valori. II. 1. Comunicare scrisă sau orală făcută de cineva în fața unei adunări, a unei autorități etc., cuprinzând o relatare (oficială) asupra unei activități personale sau colective; textul acestei comunicări. 2. Scurtă prezentare orală asupra situației trupei făcută de un militar în fața superiorului său; ora, momentul când se face această prezentare. ◊ Expr. A se prezenta (sau a ieși, a fi scos) la raport = a se prezenta (sau a fi chemat) în fața unui superior pentru a-și susține o doleanță sau a răspunde pentru o greșeală săvârșită. III. (În sintagma) Casă (sau imobil) de raport = casă sau imobil cumpărat sau construit în vederea speculei. – Din fr. rapport.

RECOLTARE s. adunare, adunat, culegere, cules, recoltat, recoltă, strângere, strâns, (Transilv. și prin Maram. și Ban.) suretiu. (~ porumbului de pe câmp.)

REFERENDAR, referendari, s. m. 1. Demnitar la curtea franceză însărcinat cu prezentarea și urmărirea cererilor referitoare la titlurile de noblețe, la dispensele de vârstă etc. ◊ Mare referendar = membru al senatului în Imperiul Francez, care deținea sigiliul adunării. 2. (Înv.) Referent. – Din lat. referendarius, germ. Referendar, fr. référendaire.

REUNIUNE, reuniuni, s. f. 1. Întâlnire a unui grup de persoane, întrunire, adunare. ♦ Reprezentație sportivă amicală sau oficială; întrecere, competiție. 2. (Înv.) Asociație, societate. [Pr.: re-u-ni-u-] – Din fr. réunion.

RIDICĂTOR, ridicătoare, s. n. Dispozitiv folosit la combinele de cereale pentru ridicarea și adunarea plantelor căzute sau a celor tăiate în timpul recoltării. – Ridica + suf. -ător.

SABAT, sabaturi, s. n. 1. Ziua de sâmbătă la mozaici și la unii sectanți creștini, reprezentând ultima zi a săptămânii, considerată zi de sărbătoare. 2. Adunare de vrăjitoare care, după credințele evului mediu, avea loc sâmbăta, la miezul nopții, într-un loc singuratic. ♦ Fig. Gălăgie mare produsă de o mulțime zgomotoasă. – Din fr. sabbat, lat. sabbatum.

SALUT, saluturi, s. n. Cuvânt, enunț sau gest cu care se salută. ♦ Cuvântare prin care se salută o adunare, se întâmpină un oaspete oficial etc. – Din fr. salut, lat. salus, -utis, it. saluto.

SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (În enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (În propoziții interogative, cu funcție conclusivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? + au1.

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus).Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

Scădereadunare, creștere, mărire, sporire

SFAT, sfaturi, s. n. 1. Vorbe, argumente spuse cuiva pentru a-l convinge să procedeze într-un anumit fel, într-o împrejurare dată; povață, îndemn, îndrumare. 2. Adunare de oameni întruniți pentru a delibera, a lua hotărâri sau (în trecut) a ajuta la conducerea țării. ◊ (În trecut) Sfat popular = organ local al puterii de stat (în regiuni, raioane, orașe și comune); clădirea în care își avea sediul acest organ. 3. Consfătuire, consiliu. ♦ (Pop.) Conversație, taifas. 4. (Rar) Zvon, veste, vorbă. [Var.: svat s. n.] – Din sl. sŭvĕtŭ.

SFAT s. 1. îndemn, îndrumare, învățătură, povață, povățuire, vorbă, (pop.) învăț, (înv.) consiliu, cuget, dăscălie, gând, povățuială, povățuitură, sfătuială, sfătuire, socoteală. (I-a ascultat toate ~urile.) 2. v. recomandare. 3. v. adunare. 4. (IST.) consiliu, divan, (înv.) scaun, tănaci. (~ domnesc.) 5. (IST.; în Roma antică) sfatul bătrânilor = senat. 6. v. taifas. 7. consiliu, primărie, (înv.) vornicie. (S-a dus la ~ pentru o adeverință.)

SINA s. f. Nume dat adunărilor primilor creștini. – Din fr. synaxe, ngr. sínaxis.

SINOD, sinoade, s. n. 1. Adunare de ierarhi care constituie forul suprem al Bisericii (sau al unei eparhii) ortodoxe și care se întrunește periodic pentru a rezolva probleme de administrație bisericească. 2. Adunare episcopală care se convoacă ocazional pentru a lua (unele) hotărâri în probleme de dogmă, de morală și de administrație bisericească. – Din sl. sinod.

SINODAL adj. (BIS.) sinodic, (înv.) sinodicesc, sobornic, sobornicesc. (Adunare ~.)

SOBOR s. v. adunare, catedrală, întrunire, reuniune, sfat.

SOBOR, soboare, s. n. 1. (Înv.) Adunare, întrunire, consfătuire; sfat. ♦ (Bis.) Sinod. 2. Slujbă religioasă ortodoxă oficiată de un număr mare de clerici. – Din sl. sŭborŭ.

SORETIU s. v. adunare, adunat, culegere, cules, recoltare, recoltat, recoltă, strângere, strâns.

STÂNG, -Ă, stângi, adj. 1. (Despre părți sau organe ale corpului) Așezat în partea corpului în care se află inima. ♦ (Substantivat) a) (La m. sg. art.) Piciorul stâng (1). b) (La f. sg. art.) Mâna stângă (1). 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii stângi (1) (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru sau o ființă). ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Partea sau direcția stângă. (2). ◊ Expr. A ține stânga = a merge pe partea stângă a unui drum. (Fam.) A trage (sau a da, a face) la stânga = a fura. 3. Care reprezintă gruparea radicală a unui partid, a unei adunări, a unei organizații politice; care se alătură unei astfel de grupări. ♦ (Substantivat, f. art.) Aripa radicală a unui partid, a unei școli filozofice etc. ◊ Loc. adj. De stânga = partizan al unei politici radicale. – Lat. *stancus (= stanticus) „obosit”.

STOBOR1 s. n. (Olt.) Adunare (3), reuniune. (din zbor2, prin confuzie cu stobor2 = zăplaz, ulucă)

STRÂNGERE s. I. 1. v. legare. 2. v. încingere. 3. v. înșurubare. 4. v. încleștare. 5. v. îmbrățișare. 6. v. împăturire. 7. v. contractare. 8. v. chircire. 9. v. întărire. II. 1. v. acumulare. 2. v. tezaurizare. 3. v. economisire. 4. v. convocare. 5. v. recoltare. 6. v. adunare. 7. încasare, percepere, strâns. (~ taxelor.) 8. culegere, cules, ridicare, ridicat, strâns. (~ unei hârtii de pe jos.) 9. adunare, colecționare, culegere. (~ unor texte populare.)

STRÂNS1 s. n. Strângere. ♦ Adunare a recoltei; cules. ♦ Vremea, timpul, momentul culesului recoltei. – V. strânge.

STRÂNSURĂ, strânsuri, s. f. I. 1. Adunare, grămadă, mulțime (strânsă la un loc); strânsătură. ♦ (Peior.) Oameni lipsiți de valoare; adunătură. ◊ Loc. adj. De strânsură = de tot felul; comun, mediocru, improvizat. Oaste de strânsură = (în organizarea militară medievală a Moldovei) oaste formată din țărani, târgoveți și boieri cu slugile lor, care luptau alături de trupele regulate. 2. Plante erbacee care se culeg de pe câmp și se pun la păstrare; recoltă; nutreț. II. Apăsare, presare; presiune. – Strâns2 + suf. -ură.

STRÂNSU s. v. adunare, agoniseală, agonisire, agonisită, apăsare, colică, crampă, economie, furaj, grămadă, greutate, îmbrățișare, îmbrățișat, înlănțuire, întrunire, maldăr, morman, movilă, nutreț, presare, presiune, purcoi, recoltă, reuniune, rod, spasm, strângere, strânsoare, tetanie.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ◊ Expr. (Refl.) A se strica căruța în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când ești încă departe de țintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. ♦ A sfărâma o ușă, o încuietoare, a deschide cu forța (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acțiunea agenților exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. ◊ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. și intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situație. ◊ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greși; a se face vinovat de ceva. ◊ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică, a dăuna sănătății. ◊ Expr. A-și strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufletești) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influența pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greșit, cum nu trebuie. 8. Tranz. și refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcție, o așezare etc. omenească). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ◊ Expr. (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a călca convenții, învoieli, legi, obligații. ♦ Tranz. (În superstiții) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. și tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit (în mod nefiresc, prin împrăștierea participanților). – Lat. extricare.

SUBSCRIPȚIE, subscripții, s. f. Faptul de a se angaja sau de a cere cuiva să se angajeze printr-o semnătură la o contribuție bănească pentru o operă de interes public sau particular; subscriere. ◊ Listă de subscripție = act, document pe care semnează cei care contribuie la adunarea unor fonduri pentru o operă de interes public sau particular. – Din lat. subscriptio, fr. souscription.

SUFRAGIU2, sufragii, s. n. 1. Declarație care exprimă voința sau părerea cuiva într-o alegere sau într-o adunare constituită; drept de vot. ◊ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. 2. Sistem de votare (după modalitatea exercitării dreptului de vot și extinderea lui). 3. Aprobare, asentiment. [Var.: sufraj s. n.] – Din fr. suffrage, lat. suffragium.

SUMA, sumez, vb. I. Tranz. (Livr.) A efectua o operație de adunare sau a calcula serii convergente. – Din fr. sommer (după sumă).

SUMATOR, sumatoare, s. n. Dispozitiv al calculatoarelor care poate efectua operațiile de adunare și de scădere. – Din fr. sommateur (după sumă).

SU s. 1. (MAT.) total. (~ unei adunări.) 2. (înv.) seamă. (I-a fost dator cu o ~ de bani.) 3. cantitate. (~ bunurilor acumulate.) 4. v. număr. 5. număr, (înv.) cislă. (~ totală a vitelor.) 6. v. totalitate. 7. v. seamă.

SUMĂ, sume, s. f. 1. Rezultatul operației de adunare a unor numere, a unor cantități sau a unor lucruri de același fel; total. ◊ Sumă aritmetică = rezultatul adunării unui șir de numere luate în valoare absolută. Sumă algebrică = rezultatul adunării unor cantități de același fel, ținând seama de semnul lor. ♦ Cantitate totală, totalitate. 2. Cantitate de bani. ◊ Expr. A-și face suma = a agonisi atât cât crede că îi trebuie. 3. Număr (mare); mulțime, sumedenie. – Din lat. summa, pol. suma.

ȘEDERE s. v. adăpost, adunare, așezare, casă, catismă, cămin, demnitate, domiciliu, inactivitate, inacțiune, inerție, întrunire, locuință, neactivitate, pasivitate, poziție, rang, reședință, reuniune, sălaș, sediu, ședință, treaptă.

ȘEDINȚĂ, ședințe, s. f. 1. Adunare organizată a membrilor unui corp constituit, a unui colectiv, a personalului unei întreprinderi, al unei instituții, pentru a discuta, pentru a dezbate și a hotărî ceva. ♦ Dezbatere a unei cauze în fața unei instanțe judecătorești. 2. Interval de timp în care se face o expunere, se execută o acțiune, se aplică un tratament medical etc. – Ședea + suf. -ință (după fr. séance).

ȘEZĂTOR, -OARE, șezători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Înv.) Care are domiciliul într-un loc, care locuiește în... 2. S. f. Adunare restrânsă la sate în serile de iarnă, la care participanții lucrează și totodată petrec, spunând povești, glume, ghicitori. ♦ Reuniune literară. – Ședea + suf. -ător.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare.Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum?Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios.Lat. sic.

TEZAURIZARE s. acumulare, adunare, strângere. (~ de valută.)

TOTAL, -Ă, (1) totali, -e, adj., (2) totaluri, s. n. 1. Adj. Care cuprinde totul; întreg, complet; general. ♦ Fig. Cât se poate de mare; deplin, desăvârșit. 2. S. n. Sumă rezultată dintr-o adunare. ◊ Loc. adv. În total = una peste alta, peste tot, cu totul. ♦ Întreg rezultat din reunirea părților. – Din fr. total.

TOTALIZARE, totalizări, s. f. Acțiunea de a totaliza și rezultatul ei; adunare, însumare. – V. totaliza.

TOTALIZARE s. 1. adunare. 2. v. însumare.

UNICAMERAL, -Ă, unicamerali, -e, adj. (Despre parlamente) Care este constituit dintr-o singură adunare reprezentativă. – Uni1- + cameră.

VÂRSTĂ1, vârste, s. f. 1. Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei; numărul de ani (și de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. ◊ Președinte de vârstă = președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. ◊ Loc. adj. În vârstă = bătrân. De-o vârstă cu... = care are același număr de ani cu... Fără vârstă = a cărui vârstă nu se poate preciza, de vârstă incertă. Între două vârste = care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 2. Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. ◊ Vârsta a treia = perioada de după pensionare. 3. Număr de ani împliniți care se cer pentru ca cineva să se bucure de anumite drepturi (civile, politice etc.) 4. (Înv.; în sintagma) Vârsta de mijloc = evul mediu. 5. Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de straturi grupate într-un etaj geologic. [Var.: (reg.) vrâstă s. f.] – Din sl. vrusta.

VORNIC, vornici, s. m. 1. (În evul mediu, în țările românești) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.

VOT, voturi, s. n. 1. Exprimare a opiniei cetățenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanților lor în organele de conducere; opinie exprimată de membrii unei adunări constituite în legătură cu o candidatură, cu o propunere sau cu o hotărâre; adeziune dată în acest scop. ◊ Vot de încredere (sau de neîncredere) = vot prin care un parlament aprobă (sau respinge) politica guvernului ori un act al acestuia. Drept de vot = drept al alegătorilor de a-și exprima voința pentru alegerea reprezentanților în organele reprezentative ale statului; sufragiu. 2. Mod de adoptare a hotărârilor de către organele de stat, obștești etc. 3. (În sintagma) Vot de blam = sancțiune prin care o colectivitate organizată își manifestă prin vot dezaprobarea față de o acțiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei. – Din fr. vote.

ZBOR2, zboruri, s. n. ~ 2. Adunare, reuniune. 3. (Banat) Colecție, mulțime (de obiecte). 4. (Mold.) Șezătoare (v. șezător (2). (din sl., cf. bg., sb., rus. sbor, pol. zbor, dublet al s. n. sobor < sl. sŭborŭ)

ZBOR s. v. adunare, adunătură, ardoare, avânt, bâlci, elan, entuziasm, fugă, gloată, goană, iarmaroc, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire, scursură, sfat, strânsură, șleahtă, târg, viteză.