abține vb. refl. a se stăpâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunța, a nu-și exprima punctul de vedere. (< fr. /s’/abstenir, lat. abstinere)

ABȚINE, abțin, vb. III. Refl. A se stăpâni, a se reține, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunța, a nu-și exprima părerea sau votul; a se ține departe de o activitate. – Din fr. (s’)abstenir (după ține).

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACCENT ~e n. 1) Pronunțare mai intensă a unei silabe sau a unui cuvânt. 2) Semn deasupra unei litere sau silabe, care indică locul și felul accentuării. 3) Mod specific de a vorbi o limbă. Vorbește cu un ~ străin. /<fr. accent, lat. accentus

ACROFONIE s.f. (Fon.) Pronunțare accentuată a inițialei unui cuvînt. [< fr. acrophonie].

ADUNARE, adunări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) aduna și rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operații aritmetice, care constă în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ◊ Adunare constituantă = adunare alcătuită din reprezentanți aleși în vederea votării sau modificării unei constituții. Adunare legislativă = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunța prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare națională = a) organ suprem al puterii de stat în unele țări; b) organ de stat cu funcții legislative sau consultative. Adunare generală = adunare cu participarea generală a membrilor în anumite organizații, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor ființe într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjecție) Semnul dat pentru strângerea într-o formație ordonată a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colecție (de texte). 7. (Înv. și reg.) Petrecere. – V. aduna.

ALALIE, alalii, s. f. (Med.) Incapacitate de a vorbi sau de a pronunța unele sunete; logoplegie. – Din fr. alalie.

ALALIE s.f. (Med.) Imposibilitate de a pronunța unele cuvinte sau sunete; afazie; logoplegie. [< fr. alalie, cf. gr. a – fără, lalein – a vorbi].

ANTICIPARE, anticipări, s. f. Acțiunea de a anticipa; anticipație. ♦ (Fon.) Pronunțare anticipată a unui sunet dintr-o silabă următoare. – V. anticipa.

ARTICULA vb. 1. v. pronunța. 2. v. scoate. 3. a se încheia. (Locul unde se ~ un os.)

ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. A pronunța, a rosti un sunet, un cuvânt cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulații. – Din fr. articuler, lat. articulare.

A ARTICULA ~ez tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a pronunța. 2) (substantive) A prevedea cu articol. /<fr. articuler, lat. articulare

ARTICULARE s. v. pronunțare.

ARTICULAT, -Ă, articulați, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Pronunțat, rostit deslușit cu ajutorul organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau despre un echivalent al lor) Care are articol. 3. Cu articulații, format din articulații. – V. articula.

ARTICULAȚIE ~i f. 1) Legătură mobilă între două sau mai multe oase și locul acestei legături; încheietură. 2) tehn. Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite mișcare relativă a acestora. 3) lingv. Mod de pronunțare a sunetelor cu ajutorul organelor de vorbire. [G.-D. articulației] /<fr. articulation, lat. articulatio, ~onis

ARTICULAȚIE s. 1. v. pronunțare. 2. (ANAT.) încheietură, (înv. și pop.) nod, (înv.) armonie, (fam. fig.) balamale (pl.). (~iile omului.) 3. (ANAT.) articulație semimobilă v. amfiartroză.

ARTICULAȚIE s.f. 1. Încheietură, legătură (mobilă) între oase. ♦ Legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui punct sau al unei axe. 2. Mod de a pronunța, de a rosti un sunet; pronunțare a unui sunet; articulare. ◊ Bază de articulație = modul de pronunțare a sunetelor, care se face într-un anumit fel în fiecare limbă sau dialect. [Gen. -iei, var. articulațiune s.f. / cf. fr. articulation, lat. articulatio].

ASPIRAT, -Ă, aspirați, -te, adj., s. f. (Sunet) pronunțat cu aspirație (2). – V. aspira.

ATAC ~uri n. 1) Acțiune de luptă ofensivă. ~ aerian. ~ chimic. 2) Agresiune împotriva cuiva. 3) art. Semnal de trompetă, care se dă la începutul luptei. 4) fig. Acțiune hotărâtă împotriva unei păreri, teorii, concepții. ~ vehement. 5) Inițiativă într-un joc sportiv. 6) Jucătorii care formează linia ofensivă a unei echipe. 7) Apariție bruscă și puternică a unei boli. ~ de cord. 8): Cale de ~ mijloc prin care o hotărâre judecătorească este revizuită de o instanță superioară sau de instanța care a pronunțat-o. /<fr. attaque

AUDIENȚĂ s.f. 1. Întrevedere acordată de către un demnitar unei persoane care l-a solicitat să-i vorbească (într-o chestiune oficială); timpul cît durează această întrevedere. 2. Interes pe care cineva îl poartă celui care i se adresează; atenție, înțelegere. 3. Ședință (publică) a tribunalului, în care sunt ascultate părțile și pledoariile și în care se pronunță sentința. [< lat. audientia, cf. fr. audience].

BA adv. 1. (Exprimă opoziția față de ideea din propoziția negativă sau negativ-interogativă anterioară, de obicei cu reluarea verbului) N-am timp acum de tine! – Ba ai! Nu mi-ai văzut ochelarii? – Ba i-am văzut pe birou. ◊ (Întărind pe nu) Mă duc la meci. – Ba n-ai să te duci! ◊ (Întărind pe da prin care se răspunde la o propoziție interogativ-negativă sau se rectifică ideea din propoziția negativă anterioară) N-ai bani (?) – Ba da, am. Expr. A nu zice (sau spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă; a se abține. ◊ (Reg.; în expr.) Ca mai ba sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ (Pop.) Nu. Fost-ai azi la sapă? – Ba! ◊ (Cu slăbirea ideii de opoziție, în expr.) Ba bine că nu = evident că da, se-nțelege. Ba (nu) zău! = a) (ir.) haida de! să fim serioși!; b) să fim drepți! 2. (Urmat de și sau chiar, încă) Mai mult, în plus, pe deasupra. Cine bea fără măsură își bea banii, mintea, ba și sănătatea. 3. (În corelație cu el însuși, având rol de conjuncție disjunctivă) Sau... sau; când... când; acum... acum; aci... aci. – Din bg., scr., pol., ucr. ba.

BÂLBÂI, bâlbâi, vb. IV. Intranz., refl. și tranz. A pronunța nedeslușit sunetele sau cuvintele, repetându-le și împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării; a gângăvi. ♦ Refl. A-și pierde șirul vorbelor, a bolborosi cuvinte și fraze fără sens. – Formație onomatopeică.

BÂLBÂIALĂ, bâlbâieli, s. f. Faptul de a (se) bâlbâi; pronunțare neclară.[Pr.: -bâ-ia] – Bâlbâi + suf. -eală.

BLEȘTI vb. v. articula, crâcni, grăi, murmura, pronunța, protesta, rosti, scoate, spune, vorbi, zice.

BRE interj. fam. 1) (se folosește pentru a atrage atenția persoanei căreia i se adresează) Măi. 2) (folosit repetat sau pronunțat prelung exprimă mirare). /<turc. bre

A BUCHERI ~esc tranz. fam. 1) (texte) A citi cu greu, pronunțând pe litere sau pe silabe; a silabisi. 2) A învăța mecanic, citind de multe ori; a toci. /Din bucher

BURLESC, -Ă, burlești, adj., s. f. 1. Adj. De un comic excesiv, grotesc, extravagant și adesea vulgar. ◊ Teatru burlesc = tip de teatru comic, caracterizat prin caricaturizare și parodiere. 2. S. f. Compoziție muzicală de mici proporții, cu un pronunțat caracter umoristic. – Din fr. burlesque, it. burlesco.

CALITATE s. 1. v. însușire. 2. însușire, natură. (~ unui lucru.) 3. v. valoare. 4. însușire, virtute, (rar) bun. (Caracterul lui e o ~ de preț.) 5. v. nivel. 6. v. dar. 7. (pop.) mână. (Făină de ~ a doua.) 8. titlu. (Are ~ de inginer.) 9. autoritate, cădere, competență, drept, îndreptățire, (înv.) volnicie. (Nu am ~ să mă pronunț.) 10. v. funcție.

CANTITATE ~ăți f. 1) Însușire a obiectelor determinată prin numărare, măsurare sau calculare. 2) Proprietate care poate fi reprezentată printr-o mărime obținută prin numărare sau prin măsurare. 3) lingv. Durată de pronunțare a sunetelor. [Art. cantitatea; G.-D. cantității] /<fr. quantité, lat. quantitas, ~atis

CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.); a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

CITI, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronunțând cuvintele sau nu) pentru a lua cunoștință de cele scrise. ♦ A rosti, a urmări un text cu glas tare pentru a comunica cuiva conținutul lui. ♦ A descifra o partitură muzicală, urmărind cu ochii sunetele reprezentate și valorile lor (și a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicațiile topografice ale unei hărți sau ale unui plan și a reconstitui după ele conformația terenului. ♦ A înregistra, a desluși indicațiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gândul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A învăța, a studia (parcurgând scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (În superstiții; în expr.) A citi în stele = a prezice cuiva viitorul după poziția stelelor. A citi (cuiva) în palmă = a prezice cuiva viitorul și caracterul, examinându-i liniile din palmă. [Var.: (pop.) ceti vb. IV] – Din sl. čitati, čisti.

COBALTINĂ s. f. Minereu de cobalt și arsen, de culoare cenușie-roz, cu un pronunțat luciu metalic. – Din fr. cobaltine.

COMPETENȚĂ, competențe, s. f. Capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. de a exercita anumite atribuții. ◊ Expr. A fi de competența cuiva = a intra în atribuțiile cuiva. A-și declina competența = a se declara lipsit de autoritate (legală) sau fără pregătirea necesară pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunța într-o problemă. [Var.: competință s. f.] – Din fr. compétence.

CONDAMNA, condamn, vb. I. Tranz. 1. A osândi printr-o sentință judecătorească, a pronunța o condamnare. 2. A-și exprima dezaprobarea în legătură cu un fapt sau cu o persoană; a învinui, a blama, a ponegri, a veșteji. 3. A considera un bolnav pierdut, fără nici o speranță de salvare. 4. A astupa, a închide definitiv o fereastră, o ușă etc.; a bloca. – Din fr. condamner.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. ◊ Consiliu de stat = a) (în unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă; b) denumire dată organului consultativ al șefului statului; organul suprem al jurisdicției administrative; organul administrativ central. Consiliu de miniștri = totalitatea miniștrilor îndeplinind funcția de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit din membrii familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu științific = colectiv însărcinat cu îndrumarea muncii științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. Consiliu redacțional = organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 2. (Înv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

CONSTRICTIV, -Ă, constrictivi, -e, adj., s. f. (Consoană) care se pronunță prin strâmtarea canalului vocal, în așa fel încât se produce un zgomot de fricțiune (1); (sunet) continuu, fricativ, spirant. – Din fr. constrictif, lat. constrictivus.

CRATIMĂ, cratime, s. f. Semn grafic (-) folosit pentru a lega două sau mai multe cuvinte care se pronunță împreună, pentru a despărți cuvintele în silabe etc.; liniuță de unire. – Din ngr. krátima.

A SE DECLARA mă declar tranz. 1) A lua o atitudine; a-și expune o părere; a se pronunța (pentru sau contra ceva). 2) (despre procese, fenomene) A începe brusc și cu violență; a se stârni; a se dezlănțui; a izbucni; a se declanșa; a irupe. /<fr. déclarer, lat. declarare

DECLARA vb. 1. v. afirma. 2. a comunica. (A ~ ziariștilor...) 3. v. susține. 4. a anunța. (Președintele ~ deschisă ședința.) 5. v. destăinui. 6. v. mărturisi. 7. v. recunoaște. 8. a opina, a se pronunța. (Se ~ în favoarea proiectului.) 9. v. proclama. 10. v. apărea. 11. v. izbucni.

DECLARA, declar, vb. I. 1. Tranz. A anunța ceva prin grai sau în scris; a spune, a afirma deschis, a face cunoscut. ♦ A face o comunicare cu caracter oficial în fața unei autorități. ♦ A da pe față, a mărturisi cuiva un sentiment intim. 2. Tranz. A considera, a califica drept...; spec. a pronunța asupra cuiva o sentință judecătorească. A declara pe cineva repetent. ♦ Refl. A mărturisi despre sine că..., a se recunoaște ca... Mă declar învins. 3. Tranz. (În expr.) A declara război = (despre state) a anunța în mod oficial începerea stării de război; fig. a lua o atitudine ostilă, combativă față de cineva sau de ceva. A declara grevă = a anunța în mod oficial începerea unei greve. (Jur.) A declara apel = a face apel. 4. Refl. (Despre procese, fenomene) A lua naștere, a apărea, a se ivi, a începe. 5. Refl. A lua atitudine, a se pronunța pentru sau contra cuiva sau a ceva. – Din fr. déclarer, lat. declarare.

DEZARTICULAT, -Ă, dezarticulați, -te, adj. 1. (Despre oase) Ieșit, sărit din articulații; dislocat. 2. Fig. Incapabil de mișcări coordonate; (despre mișcări) care arată, trădează lipsă de coordonare; dezordonat. 3. (Despre membre sau părți ale lor) Amputat la nivelul unei articulații. 4. (Rar; despre cuvinte și despre sunetele vorbirii) Rău articulat, pronunțat neclar. – V. dezarticula.

A DICTA ~ez tranz. 1) (fraze, texte) A pronunța rar și deslușit pentru a fi scris. 2) A impune printr-un dictat. 3) fig. A îndemna la o acțiune. /<fr. dicter, lat. dictare

DICTA, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunța rar și deslușit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru ca ascultătorul să le poată scrie întocmai. 2. A impune ceva în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte ceva fără condiții; a ordona. ♦ (Despre abstracte) A îndemna, a determina stringent la o acțiune. – Din fr. dicter, lat. dictare.

DICȚIUNE s. pronunțare, rostire, (grecism înv.) profora. (Actor cu o ~ perfectă.)

DICȚIUNE ~i f. 1) Mod de a rosti sunetele vorbirii. 2) Arta de a pronunța corect și clar cuvintele și sunetele în procesul vorbirii. ~ oratorică. [Art. dicțiunea; G.-D. dicțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. diction, lat. dictio, ~onis

DICȚIUNE, dicțiuni, s. f. Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele. ♦ (În teatru, cinematograf etc.) Artă de a pronunța corect și clar un text. [Pr.: -ți-u-. – Var.: dicție s. f.] – Din fr. diction, lat. dictio, -onis.

DIEREZĂ, diereze, s. f. Disocierea în pronunțare a unui diftong în elementele lui componente. [Pr.: di-e-] – Din fr. diérèse, lat. diaeresis.

DIFTONG ~gi m. Grup de două sunete (vocală și semivocală) care se pronunță în aceeași silabă. /<fr. diphtongue, lat. diphtongus

DIFTONG, diftongi, s. m. Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă. – Din fr. diphtongue, lat. diphtongus.

DINAMIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de dinamică; propriu dinamicii. Electricitate ~că. Procedeu ~. 2) Care vădește mișcare continuă; cu proprietatea de a se mișca permanent. Alternanță ~că. 3) (despre persoane) Care manifestă multă forță vitală; cu spirit de acțiune pronunțat; activ. /<fr. dynamique

EMITE vb. 1. a elabora, a enunța, a expune, a formula. (A ~ o nouă teorie.) 2. a transmite. (Radioul ~ pe diverse lungimi de undă.) 3. v. pronunța. 4. a produce, a scoate. (~ sunete armonioase.) 5. v. scoate. 6. a scoate. (A ~ noi monede.) 7. (JUR.) a lansa. (A ~ un mandat de arestare.) 8. v. emana. 9. v. degaja.

EMITERE s. 1. elaborare, enunțare, expunere, formulare. (~ unei noi teorii asupra...) 2. transmitere. (~ unui program radiofonic.) 3. v. pronunțare. 4. producere. (~ unor sunete armonioase.) 5. emisiune. (~ unor hârtii de valoare.) 6. (JUR.) lansare. (~ unui mandat de arestare.)

EVIDENT adj., adv. 1. adj. v. clar. 2. adj. accentuat, marcat, pronunțat, reliefat, vizibil. (Vorbea cu un ~ accent străin.) 3. adj. v. categoric. 4. adj. v. indiscutabil. 5. adj. apreciabil, categoric, considerabil, important, însemnat, mare, sensibil, simțitor, vădit, (livr.) manifest. (O ameliorare ~ a stării bolnavului.) 6. adj. v. indiscutabil. 7. adj. învederat, notoriu, patent, vădit, (fig.) patentat. (O hoție ~.) 8. adv. clar, limpede, (reg. înv.) acurat. (Este ~ că ai dreptate.)

A EXORCIZA ~ez tranz. (cuvinte magice, rugăciuni sau descântece) A pronunța pentru a alunga diavolul și duhurile rele. /<fr. exorciser, lat. exorcisare

EXORCIZA, exorcizez, vb. I. Tranz. A pronunța cuvinte magice, a oficia o slujbă pentru a goni diavolul. – Din fr. exorciser, lat. exorcisare.

EXPRIMARE, exprimări, s. f. Acțiunea de a (se) exprima și rezultatul ei; formulare a unor idei sau sentimente; expresie. ♦ Comunicare prin cuvinte; vorbire; pronunțare a unor cuvinte. – V. exprima.

FILIPICĂ, filipice, s. f. (Livr.) Discurs violent și cu caracter acuzator, pronunțat împotriva unei persoane. – Din fr. philippique.

FONETIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de fonetică; propriu foneticii. Studiu ~. ◊ Ortografie ~că ortografie care are la bază principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. 2) Care ține de sunetele limbii; propriu sunetelor limbii. Transcriere ~că. /<fr. phonétique

FONETIC, -Ă, fonetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ Fonetică generală = ramură a foneticii care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită. Fonetică descriptivă (sau statică) = ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. Fonetică istorică (sau evolutivă) = ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Fonetică experimentală (sau instrumentală) = ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice. Fonetică sintactică = studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influența cuvintelor vecine cu care se găsește în relații sintactice. Fonetică funcțională = fonologie. 2. Adj. Relativ la sunetele unei limbi; care ține de fonetică (1), privitor la fonetică. ◊ Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. – Din fr. phonétique.

FONETISM, fonetisme, s. n. 1. Totalitatea sunetelor unui sistem fonetic. 2. Mod specific de a pronunța un anumit sunet sau un cuvânt. – Din fr. phonétisme.

FONETISM ~e n. lingv. 1) Totalitate a sunetelor unui sistem fonetic. 2) Mod de pronunțare a sunetelor sau a cuvintelor caracteristic unei limbi sau unui dialect. /<fr. phonétisme

FONETISM s. (FON.) pronunțare, pronunție, rostire. (~ regional.)

FONF, FOANFĂ, fonfi, foanfe, adj. (Despre oameni) Care vorbește pe nas, care pronunță nazal; care vorbește cu dificultate; fonfăit, fârnâit², fornăit². – Formație onomatopeică.

FONF foanfă (fonfi, foanfe) și substantival (despre persoane) Care vorbește pe nas; care pronunță cuvintele nazal. /Onomat.

FONFĂI, fonfăi, vb. IV. Intranz. A vorbi pronunțând cuvintele nazal, ca un fonf; a fârnâi, a fornăi (2). – Fonf + suf. -ăi.

FONIC, -Ă, fonici, -e, adj. 1. Construit din sunete; privitor la sunete. 2. (Despre consoane) Care se pronunță cu vibrarea coardelor vocale; sonor. – Din fr. phonique.

FORMULA vb. 1. a exprima, a pronunța, a rosti, a spune, a zice. (A ~ următoarea opinie...) 2. v. exprima. 3. v. enunța. 4. v. emite. 5. v. redacta.

FORMULARE s. 1. exprimare, pronunțare, rostire, spunere, zicere. (~ unei opinii.) 2. enunțare. (~ unei judecăți.) 3. v. emitere. 4. v. redactare.

FRICATIV, -Ă, fricative, adj. n. și f.^[1] (În sintagma) Consoană fricativă (și substantivat, f.) sau sunet fricativ = consoană sau sunet la a căror pronunțare canalul fonator se strâmtează astfel încât aerul să se poată scurge tot timpul emisiunii; consoană constrictivă sau sunet constrictiv. – Din fr. fricatif. modificată

GRASEIA, graseiez, vb. I. Intranz. A pronunța sunetul „r” în mod uvular sau velar (ca francezii). [Pr.: -se-ia] – Din fr. grasseyer.

A GRASEIA ~iez intranz. A pronunța sunetul „r” velar sau uvular (ca francezii). /<fr. grasseyer

GRASEIAT, -Ă, graseiați, -te, adj. Cu sunetul „r” pronunțat în mod uvular sau velar (ca francezii). [Pr.: -se-iat] – V. graseia.

GREȘIT adj., adv. 1. adj. v. rău. 2. adv. v. rău. 3. adj. eronat, fals, incorect, inexact, neadevărat, (înv. și reg.) smintit. (Rezultat ~ al unui calcul; calcul ~.) 4. adj. v. fals. 5. adj. v. inexact. 6. adj. v. incorect. 7. adj., adv. defectuos, incorect, necorect, prost, rău, (fig.) stricat. (O pronunțare ~; vorbește ~ românește.)

ICTUS ~uri n. 1) (în versificația antică) Pronunțare intensificată a silabei accentuate. 2) muz. Notă puternic accentuată aflată în primele măsuri. 3) med. Tulburare puternică a organismului, cauzată de acțiunea unor factori externi; șoc. /<lat., fr. ictus

INCORECT adj., adv. 1. adj. v. greșit. 2. adj. eronat, greșit, impropriu. (Exprimare ~.) 3. adj., adv. defectuos, greșit, necorect, prost, rău, (fig.) stricat. (O pronunțare ~; vorbește ~ englezește.) 4. adj. v. necinstit. 5. adj. v. ilegal.

INFRAROȘU, -IE, infraroșii, adj., s. n. 1. Adj. (În sintagma) Radiații infraroșii = radiații electromagnetice invizibile, penetrante, cu efect termic pronunțat, situate în spectru între limita roșie a domeniului luminii vizibile și microundele radioelectrice. 2. S. n. Domeniu spectral al radiațiilor infraroșii, situat între limita roșie a spectrului vizibil și radiațiile hertziene. – Infra- + roșu (după fr. infrarouge).

IOD² ~uri n. lingv. Numele semiconsoanei „i”, care se pronunță numai împreună cu alte vocale. [Monosilabic; Var. iot] /<fr. yod

ÎNĂLȚA, înalț, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) îndrepta în sus; a (se) ridica. ◊ Expr. (Tranz.) A(-și) înălța ochii = a privi în sus. (Intranz.) A înălța din umeri = a ridica din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare etc. ♦ Tranz. A face să fie mai înalt prin ridicare și așezare pe un obiect situat mai sus etc. ♦ Refl. (Rar; cu determinarea „pe cal”, „în șa”) A se urca pe cal; a încăleca. 2. Refl. A deveni mai înalt; a crește. 3. Refl. (Despre clădiri, monumente etc.) A apărea, a se ivi (în toată înălțimea). 4. Tranz. A construi, a clădi. A înălța o casă. 5. Tranz. A ridica vocea, tonul; a pronunța tare. ♦ Refl. (Despre voce, glas, sunete) A se auzi (limpede). 6. Tranz. A ridica pe cineva în rang. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere spiritual. Poezia înalță sufletul. ♦ Refl. A se arăta trufaș; a se mândri. [Var.: (reg.) nălța vb. I] – Lat. *inaltiare (< altus).

A ÎNDRUGA¹ îndrug tranz. pop. 1) (cuvinte, propoziții etc.) A pronunța nedeslușit, confuz; a îngăima. 2) A vorbi mult și fără rost; a trăncăni; a pălăvrăgi; a flecări. ◊ ~ (la) verzi și uscate a spune baliverne. [Sil. în-dru-] /în + drugă

ÎNDRUGA, îndrug, vb. I. Tranz. 1. A toarce lână sau cânepă în fire groase și puțin răsucite, necesare pentru anumite țesături; p. ext. a toarce grosolan și în grabă. 2. (Fam.) A pronunța nedeslușit cuvintele, a îngăima; a exprima prost ceva; a fi fără șir la vorbă; p. ext. a vorbi fără rost, nimicuri. ◊ Expr. A îndruga (la) verzi și uscate = a înșira, a spune fleacuri, minciuni, vrute și nevrute. ♦ (Rar) A face ceva în pripă; a înjgheba. – În + drugă.

A ÎNGĂIMA îngaim tranz. (cuvinte, propoziții) A pronunța nedeslușit, confuz. / Orig. nec.

A ÎNGHIȚI înghit tranz. 1) (mâncăruri, băuturi, medicamente etc.) A face să treacă din gură în stomac. ◊ A nu ~ pe cineva a nu putea suferi pe cineva. ~ noduri a suporta ceva neplăcut fără a putea riposta. A-și ~ lacrimile (sau plânsul) a-și stăpâni plânsul. 2) rar A mânca în grabă; a îmbuca. 3) (aer, miresme etc.) A trage în piept; a inhala; a inspira. 4) (despre corpuri poroase) A trage în sine; a suge; a absorbi. 5) (despre ape, desișuri, întuneric etc.) A face să nu se mai vadă, captând în sine. 6) (cărți, scrieri etc.) A citi foarte repede și cu mare interes. 7) (vorbe jignitoare) A suporta fără ripostă. ◊ ~ gălușca a suporta o neplăcere fără a crâcni. 8) (cuvinte, părți de vorbire, sunete) A omite la pronunțare (din cauza unui defect de vorbire). /<lat. ingluttire

JURĂMÂNT jurăminte n. 1) Promisiune solemnă făcută de cineva, de regulă în public, printr-o formulă fixă (cu invocarea divinității sau a unei valori morale recunoscute). 2) Angajament solemn față de stat sau de popor, pronunțat de o persoană în public, într-o formulă fixă. 3) Promisiune fermă. /<lat. juramentum

LABIALIZA, labializez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) pronunța printr-o mișcare suplimentară de rotunjire a buzelor. [Pr.: -bi-a-] – Din fr. labialiser.

LICHID¹ ~dă (~zi, ~de) 1) (despre substanțe) Care este în stare de agregare intermediară între starea gazoasă și cea solidă. 2) (despre creanțe, efecte etc.) Care poate fi convertit imediat în bani; cu proprietatea de a fi transformat imediat în bani. 3): Bani ~zi bani care sunt imediat disponibili; bani peșin; bani gheață. 4) (despre unele consoane) Care se pronunță ușor precedând un iot. /<fr. liquide, lat. liquidus

LITERA, literez, vb. I. Tranz. A pronunța cuvinte (străine) prin litera inițială a unor cuvinte obișnuite, de obicei nume proprii. – Din literă.

LOGOPEDIE s. f. Ramură a medicinii și a pedagogiei care studiază, tratează și corectează defectele de pronunțare și de emisiune vocală (mai ales la copii). – Din fr. logopédie.

LOGOPLEGIE, logoplegii, s. f. (Med.) Imposibilitate de a pronunța unele cuvinte sau sunete; afazie, alalie. – Din fr. logoplégie.

LUNG, -Ă, lungi, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care are o lungime mare, ale cărui capete sunt depărtate unul de altul. ◊ Expr. A avea mâna lungă (sau degete lungi) sau a fi lung de mână (sau de, în degete) = a avea obiceiul să fure, a fi hoț. A fi lung în (sau de) limbă sau a avea limbă lungă = a vorbi prea mult și, mai ales, a spune ce nu trebuie; a fi limbut. ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde lungi. 2. De statură mare; înalt. ◊ Expr. A cădea cât este de lung = a cădea lungindu-se pe jos. 3. (Despre suprafețe) Care se întinde pe o distanță mare; p. ext. vast. 4. (Despre mâncăruri) Apos, diluat. ◊ Expr. Zeamă (sau ciorbă) lungă = a) mâncare slabă, fără gust, proastă; b) vorbire anostă, fără conținut. 5. Care durează mult timp; îndelungat. ◊ Silabă (sau vocală) lungă = silabă (sau vocală) care are o durată de pronunțare mai mare decât durata medie. ◊ Expr. Zile (sau ani) lungi = timp îndelungat (care s-a scurs greu). Vorbă lungă = vorbărie inutilă. II. Adv. Mult, îndelung; adânc. ◊ Expr. A se uita (sau a privi) lung (la cineva sau la ceva) = a privi mirat, nedumerit sau mult și atent, insistent, cu reproș (la cineva sau la ceva). III. S. n. (De obicei articulat) Lungime; întindere. ◊ Loc. adv. și prep. De-a (sau în) lungul = în direcția lungimii; pe lângă, pe marginea...; de la un capăt la altul. ◊ Expr. În lung și în lat (sau larg) = în toate direcțiile, peste tot, pretutindeni. A nu-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = a fi obraznic. – Lat. longus.

MARCAT², -Ă, marcați, -te, adj. 1. Care poartă o marcă¹ (1). ♦ (Despre obiecte de metal prețios) Care are imprimat semnul oficial de garanție a calității și a autenticității. ♦ (Despre greutăți) Prevăzut cu semnul oficial care garantează exactitatea măsurii indicate. ♦ (Despre căi de comunicație) Care este prevăzut cu marcaj. 2. Fig. (Despre abstracte) Care iese în evidență; accentuat, pronunțat, distinct, reliefat, nuanțat. – V. marca.

A MÂNCA mănânc 1. tranz. 1) (alimente) A mesteca în gură, înghițind (pentru a-și menține existența fizică). * ~ (ceva) cu ochii a dori (ceva) foarte mult, privind cu mare poftă. ~ (pe cineva) din ochi a privi (pe cineva) cu mare dragoste sau plăcere. ~ pâinea cuiva a) a fi în serviciul cuiva; b) a fi întreținut de cineva. ~ (cuiva) zilele (sau sufletul) a supune (pe cineva) unor necazuri sau chinuri permanente. A-și ~ viața (cu cineva) a-și distruge viața (cu cineva). ~ foc pentru cineva a face orice pentru cineva; a se sacrifica pentru cineva. A-și ~ de sub unghii a fi foarte zgârcit. A-și ~ omenia a-și pierde omenia, cinstea. A-și ~ unghiile a) a avea obiceiul de a-și roade unghiile cu dinții; b) a se căi amarnic. ~ bătaie (sau papară, chelfăneală) a fi bătut. A-și ~ amarul a trăi din greu. A-i ~ (cuiva) banii (sau averea) a stoarce pe cineva de bani sau de avere. ~ cuvintele a pronunța cuvintele în mod denaturat, nedistinct. A fugi mâncând pământul a fugi foarte repede. 2) (despre animale sălbatice) A ataca, rupând în bucăți și înghițind. * ~ carne de om a fi foarte rău; a manifesta agresivitate. 3) (despre insecte) A înțepa, producând o senzație dureroasă; a ciupi; a mușca; a pișca. 4) (despre agenți sau despre factori nocivi) A modifica în rău (ducând chiar la dispariția totală). 5) A face să simtă o senzație de mâncărime. * A-l ~ (pe cineva) spinarea (sau pielea) a se comporta în așa fel, de parcă ar căuta să fie bătut. A-l ~ (pe cineva) palmele a avea chef să bată (pe cineva). 6) fig. (persoane) A face să sufere, creând condiții de viață insuportabile. 7) fig. A consuma până la epuizare totală. 2. intranz. 1) A consuma hrană (pentru a-și menține existența fizică). * ~ ca un lup a) a mânca foarte mult; b) a mânca repede și lacom. ~ ca o pasăre a mânca foarte puțin. 2) A lua masa; a sta la masă. 3) fig. A-și asigura existența (din ceva). /<lat. mandicare

A MOLFĂI molfăi 1. tranz. 1) A mesteca în gură cu salivă, fără a mușca cu dinții; a mozoli; a morfoli. 2) (alimente) A mesteca cu greu în gură, numai cu gingiile și cu limba din cauza lipsei dinților; a morfoli. 2. intranz. 1) A mânca, scoțând un zgomot (urât) în timpul mestecării alimentelor în gură; a clefăi. 2) fam. A vorbi neclar, pronunțând nedeslușit cuvintele; a morfoli. /Onomat.

A MORFOLI ~esc 1. tranz. 1) A mesteca (în gură) cu salivă, încet și greu, fără a mușca cu dinții; a molfăi; a mozoli. 2) (alimente) A mesteca cu greu (în gură), numai cu gingiile și cu limba (din cauza lipsei dinților); a molfăi. 3) (lucruri necomestibile) A învârti între dinți; a roade cu dinții. 4) fig. fam. (lucruri) A face să se morfolească; a mozoli; a mototoli. 5) fig. A umple de murdărie; a mânji; a murdări; a terfeli. 2. intranz. fam. A vorbi neclar, pronunțând nedeslușit cuvintele; a molfăi. /Onomat.

MULURĂ ~i f. Ornament arhitectural cu profil pronunțat. /<fr. moulure

A MURMURA mumur 1. tranz. 1) (cuvinte, sunete, propoziții) A pronunța cu voce joasă și nedeslușit. 2) (melodii, cântece) A cânta încet și fără cuvinte, ca pentru sine; a îngâna; a fredona. 2. intranz. (despre ape curgătoare, frunze mișcate de vânt etc.) A face să se audă un murmur; a produce un zgomot lin, continuu și plăcut; a susura; a șopoti. /<lat. murmurare, fr. murmurer

MUT, -Ă, muți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte. Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără sunete sau vorbirea personajelor. Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 4. Adj. P. ext. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit. 5. S. m. și f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. – Lat. mutus, -a, -um.

MUTACISM s. n. 1. Refuz deliberat de comunicare în virtutea unei tendințe simulatorii sau datorită atitudinii de supraestimare, opoziționism etc. 2. Pronunțare a unei consoane (mai ales a lui m, b, p) în locul alteia. – Din fr. mutacisme.

NAZALITATE s. f. Particularitate a unui sunet de a fi pronunțat cu timbru nazal (2). – Din fr. nasalité.

A SE NAZALIZA se ~ează intranz. (despre sunete vocale) A căpăta caracter (timbru) nazal; a fi pronunțat pe nas. /<fr. nasaliser

NAZALIZA, nazalizez, vb. I. Tranz. A pronunța nazal (2) un sunet, a da unui sunet nuanță nazală. ♦ Refl. A căpăta un caracter nazal (2). – Din fr. nasaliser.

NEARTICULAT, -Ă, nearticulați, -te, adj. 1. (Fon.; despre sunete) Care nu este articulat; (despre cuvinte) pronunțat neclar, îngăimat. 2. (Gram.) Care nu este însoțit de articol (hotărât); în care cuvintele nu sunt însoțite de articol (hotărât). 3. (Fiziol.) Care nu este format din articulații, care nu are articulații. [Pr.: ne-ar-] – Ne- + articulat.

NEROMÂNESC, -EASCĂ, neromânești, adj. (Despre modul de exprimare, de pronunțare al cuiva) Care este greșit din punctul de vedere al limbii române. Construcție neromânească. – Ne- + românesc.

NEROTUNJIT, -Ă, nerotunjiți, -te, adj. 1. Care nu este rotunjit. 2. (Despre vocale) Care se pronunță fără participarea buzelor. – Ne- + rotunjit.

NEUTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte din beligeranți sau dintre părțile adverse; neutral (1). ◊ Zonă neutră sau teritoriu neutru = teritoriu situat între granițele a două țări pe care nu staționează forțe armate. ♦ P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care nu se încadrează în nici un partid, în nici un curent etc.; care se abține de la a se pronunța pro sau contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ, care nu trezește nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifestă indiferență, lipsă de participare; spec. lipsit de valoare afectivă sau stilistică. ♦ (Fon.) Care nu participă la o anumită opoziție fonologică. 3. (Gram.; în sintagmele) Gen neutru (și substantivat, n.) = formă a unor părți de vorbire (substantivul, adjectivul etc.) atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru (și substantivat, n.) = substantiv de genul neutru. Vocală neutră = vocală medială. ♦ (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutral (2). 4. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; neutral (3). ♦ La care ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiți cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcină electrică; care posedă în cantități egale sarcină electrică pozitivă și negativă. – Din fr. neutre, lat. neuter, -tra, it. neutro.

NICI² adv. 1) (atribuie celor spuse un caracter negativ mai pronunțat). ~ nu ascultă. 2) (intră în componența unor cuvinte compuse) Niciodată. Nicidecum. /<lat. neque

OMOFON ~ă (~i, ~e) și substantival (despre cuvinte luate în raport unul cu altul) Care se pronunță la fel (dar se scrie diferit); cu pronunție identică (dar cu grafie distinctă). /<fr. homophone^[1]

OMOFON, -Ă, omofoni, -e, adj. (Despre cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe etc.) Care se pronunță la fel cu alt cuvânt, grup de cuvinte, silabe etc., fără a se scrie identic. – Din fr. homophone.^[1]

OMOFORM, -Ă, omoformi, -e, adj. (Despre forme ale unor părți de vorbire diferite) Care coincide ca pronunțare. – Din fr. homoforme.^[1]

OMOGRAF ~ă (~i, ~e) și substantival (despre cuvinte luate în raport unul cu altul) Care are aceeași grafie (dar se pronunță altfel). /<fr. homographe^[1]

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. S. n. Cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunțare cu alt cuvânt sau cu alte cuvinte, de care diferă ca sens și ca origine. 2. S. m. Persoană care poartă același nume cu altcineva; tiz. – Din fr. homonyme.

A OPTA ~ez intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziția pentru) A se pronunța făcând alegerea între două sau mai multe alternative. ~ pentru o cauză. /<fr. opter, lat. optare

ORTOEPIE f. 1) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul regulilor de rostire corectă. 2) Totalitate a regulilor de pronunțare corectă într-o limbă. [G.-D. ortoepiei] /<fr. orthoépie

ORTOFONIE s. f. Pronunțare considerată normală sau corectă a unui fonem sau a unui grup de foneme. – Din fr. orthophonie.

OSÂNDI, osândesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A condamna, a pedepsi (printr-o sentință judecătorească); a pronunța o sentință de condamnare (împotriva cuiva). ♦ P. ext. A dezaproba, a înfiera, a critica, a judeca. 2. A sili, a obliga; a forța, a constrânge. – Din sl. osonditi.

PACIFISM n. Mișcare politică ai cărei participanți se pronunță împotriva oricărui război, inclusiv a celor drepte, de eliberare. /<fr. pacifisme

PARAMILITAR, -Ă, paramilitari, -e, adj. (Despre formații, detașamente, grupări, organizații etc.) Care este organizat și dotat după modelul unei armate; (despre acțiuni) care are un pronunțat caracter militar (agresiv). – Din fr. paramilitaire.

PÂR¹ interj. (Adesea pronunțat cu „r” prelungit) Cuvânt care imită zgomotul sau trosnetul produs de un corp solid care se rupe sau se despică, de arderea lemnelor, de presiunea exercitată asupra zăpezii etc. – Onomatopee.

PENTRU prep. I. 1) (exprimă un raport de destinație) Haine pentru copii. ◊ Pentru puțin formulă de răspuns politicos celui care mulțumește pentru un serviciu. 2) (exprimă un raport final) Cu scopul; în scopul; în vederea. Învață pentru a avea cunoștințe. 3) (exprimă un raport cauzal) Din cauza; din pricina. A început să plângă pentru un fleac. 4) (exprimă un raport temporal) Pe. A plecat pentru trei zile. 5) (exprimă un raport de schimb sau de echivalență) În schimb; pe. A dat două prețuri pentru această mobilă. 6) (exprimă un raport de relație) Cu privire la; referitor la. Ceea ce s-a spus e pentru dânsa. 7) (exprimă un raport consecutiv) Ca; încât. Lucrarea e prea mare pentru a fi terminată azi. 8) (exprimă un raport de substituție) În locul. El astăzi face de serviciu pentru mine. 9) În favoarea; de partea; pro. S-a pronunțat pentru adoptarea constituției. 10) fam. Contra; împotriva. Pastile pentru tuse. II. (în locuțiuni): 1) Pentru ca (exprimă un raport final) Ca. 2) Pentru că (exprimă un raport cauzal) Fiindcă; deoarece; întrucât. 3): Pentru această (sau aceea) din cauza aceasta; de aceea. /Din printru

PFI interj. 1. (Pronunțat cu „i” prelungit) Exclamație (redând fluieratul omului) care exprimă: a) durere fizică; b) dezaprobare, nemulțumire; mirare. 2. (În forma pfiu; pronunțat cu „u” prelungit) Cuvânt care redă fluieratul sau șuieratul unui om, al unei mașini etc. [Var.: pfiu interj.] – Onomatopee.

PHI interj. (Fam.; adesea pronunțat cu „i” prelungit) Exclamație care exprimă: a) bucurie, mulțumire, încântare; b) mirare, surpriză; dezaprobare; c) repulsie, dezgust. [Var.: phiu, pi interj.] – Onomatopee.

PLEBISCIT, plebiscite, s. n. Consultare prealabilă a cetățenilor, care urmează să se pronunțe prin „da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanță deosebită. [Pl. și: plebiscituri] – Din fr. plébiscite.

A PLEDA ~ez intranz. 1) A apăra (în calitate de avocat) interesele unei părți. 2) A rosti o pledoarie. 3) A se pronunța cu ardoare (pentru o idee, o cauză, o doctrină etc.). /<fr. plaider

POTICNI, poticnesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se lovi în timpul mersului cu piciorul de ceva și a-și pierde echilibrul; a se împiedica. ♦ A cădea (în urma lovirii de ceva). 2. Tranz. A pune cuiva piedică în mers sau, fig., într-o acțiune. 3. Refl. Fig. A întâmpina o dificultate sau a nu izbuti în desfășurarea unei acțiuni. ♦ Spec. A pronunța cu greutate cuvintele, a vorbi cu întreruperi, cu greutate. – Din sl. potŭknonti.

PROEMINENT adj. 1. v. ieșit. (Parte ~ a unui obiect.) 2. boltit, bombat, (rar) scos. (O frunte ~.) 3. accentuat, pronunțat, puternic. (Maxilare ~; bărbie ~.)

PROFERA, proferez, vb. I. Tranz. (Livr.) A rosti, a pronunța (cu voce ridicată) blesteme, amenințări etc. [Prez. ind. și: profer] – Din fr. proférer.

PROFORA s. v. dicțiune, pronunțare, rostire.

PROFORISI vb. v. pronunța, rosti.

A PRONUNȚA pronunț tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a articula. 2) (sentințe, hotărâri etc.) A declara potrivit prevederilor legii; a aduce la cunoștința publicului după dezbaterile legale. /<lat. pronuntiare, fr. prononcer

A SE PRONUNȚA mă pronunț intranz. A-și spune părerea; a se rosti. /<lat. pronuntiare, fr. prononcer

pronunța vb., ind. prez. 1 sg. pronunț, 3 sg. și pl. pronunță

PRONUNȚA, pronunț, vb. I. 1. Tranz. A emite, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propoziții, fraze; a articula. ♦ A ține un discurs, o cuvântare etc. 2. Tranz. A da o hotărâre, o sentință judecătorească; a declara ceva în virtutea autorității cu care este învestit. 3. Refl. A-și spune părerea, a-și da avizul; a lua atitudine. – Din lat. pronuntiare, fr. prononcer.

PRONUNȚA vb. 1. a articula, a emite, a rosti. (A ~ deslușit sunetele.) 2. a rosti, (înv.) a proforisi. (~ literele pe rând.) 3. a (se) spune. (În Moldova, „picior” se ~ „chicior”.) 4. v. scoate. 5. v. formula. 6. (JUR.) a rosti. (A ~ sentința.) 7. a rosti, a ține. (A ~ un discurs.) 8. (rar) a se rosti. (Se ~ într-o problemă.) 9. v. declara.

PRONUNȚABIL, -Ă, pronunțabili, -e, adj. (Rar) Care poate fi pronunțat. – Pronunța + suf. -bil.

pronunțare s. f., g.-d. art. pronunțării; pl. pronunțări

PRONUNȚARE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. v. pronunție. 3. v. dicțiune. 4. v. fonetism. 5. v. formulare. 6. (JUR.) rostire. (După ~ sentinței...) 7. rostire, ținere. (~ unui discurs.)

PRONUNȚARE, pronunțări, s. f. Acțiunea de a (se) pronunța și rezultatul ei. – V. pronunța.

PRONUNȚAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A PRONUNȚA și A SE PRONUNȚA. 2) Care este în relief; reliefat; evidențiat. /v. a pronunța

PRONUNȚAT adj. 1. v. evident. 2. v. proeminent.

PRONUNȚAT, -Ă, pronunțați, -te, adj. Accentuat, reliefat, scos în evidență. – V. pronunța.

PRONUNȚIAȚIE s. v. pronunțare, pronunție.

PRONUNȚIE, pronunții, s. f. Pronunțare, rostire; mod de a pronunța. – Din it. pronunzia.

PRONUNȚIE s. 1. v. pronunțare. 2. pronunțare, (înv.) pronunțiație. (Are o ~ străină.) 3. v. fonetism.

PRONUNȚIE ~i f. v. PRONUNȚARE. /<it. pronunzia, lat. pronuntio, ~onis

PROPRIU ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care aparține unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei ființe sau unui lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri. 2) Care întrunește trăsături ce individualizează; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronunțare ~e. 3) Care este în concordanță deplină; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Sens ~ sens inițial, de bază. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre

PROZODIE f. 1) Ramură a poeticii care se ocupă cu studiul tehnicii versificației. 2) Sistem de pronunțare a silabelor (accentuate și neaccentuate, lungi și scurte). /<ngr. prosodia, fr. prosodie

PROZODIE s. v. articulare, articulație, emitere, pronunțare, pronunție, punctuație, rostire.

PRUNĂ, prune, s. f. Fructul prunului, drupă de formă alungită, de culoare vânătă sau gălbuie, cu sâmbure mare. ◊ Expr. Parcă are prune în gură, se spune despre cineva care vorbește neclar, care pronunță cuvintele nedeslușit. – Lat. pruna.

PSIHOLOGIZA, psihologizez, vb. I. Tranz. A face să capete un (pronunțat) caracter psihologic. – Din fr. psychologiser, engl. psychologize.

PTIALINĂ s. f. Ferment secretat de glandele salivare, avînd proprietatea de a transforma amidonul în glucoză. V. amilază – Pronunțat: pti-a-.

PUTERNIC, -Ă, puternici, -ce, adj. 1. (Despre ființe; p. ext. despre părți ale corpului lor) Care are o mare putere fizică; tare, voinic, viguros. ♦ (Despre obiecte) Rezistent, solid, tare. ♦ (Despre părți ale feței oamenilor) Pronunțat, proeminent, accentuat. 2. (Despre mașini, unelte) Care posedă o forță mecanică sau motrice ridicată; care acționează cu putere și cu efect, care dezvoltă o energie mare. 3. (Despre voce, sunete) Tare, intens. ♦ (Despre lumină sau surse de lumină) Viu, intens. ♦ (Despre senzații, sentimente) Adânc, profund, pătrunzător. ♦ (Despre ape curgătoare) Cu debit sporit și cu rapiditate mare. ♦ (Despre substanțe chimice, medicamente etc.) Care are un efect imediat și vizibil. 4. Care are influență, autoritate; care deține putere; însemnat prin situația sau prin rolul său. ♦ (Substantivat, m.) Persoană care ocupă un loc de frunte, care deține o poziție influentă în societate. 5. Înzestrat cu o mare forță (organizatorică, politică, economică etc.); capabil de acțiuni de mare amploare. 6. Fig. Important prin conținutul său; p. ext. temeinic. Argument puternic. – Putere + suf. -nic.

RĂSPICA, răspic, vb. I. Tranz. (Înv.) 1. (Rar) A străbate, a despica. ♦ Fig. A analiza. 2. A rosti, a pronunța clar, lămurit, limpede. ♦ A explica cu claritate. – Răs- + [des]pica.

REFERENDUM, referendumuri, s. n. Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum.

A RITMA ~ez tranz. 1) (melodii, versuri, mișcări etc.) A face să capete ritm. 2) A supune unui ritm regulat și pronunțat; a cadența. ~ mersul. /<fr. rythmer

ROSTI vb. I. 1. v. pronunța. 2. a pronunța, (înv.) a proforisi. (~ literele pe rând.) 3. v. recita. 4. v. scoate. 5. v. formula. 6. v. spune. 7. a expune, a prezenta. (A ~ o interesantă conferință.) 8. a pronunța, a ține. (A ~ un discurs.) 9. (JUR.) a pronunța. (A ~ sentința.) II. (TEXT.) a năvădi, a rostui. (A ~ urzeala.)

A ROSTI¹ ~esc tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a pronunța; a articula, ~ corect sunetele. 2) (texte, discursuri etc.) A face să fie auzit în public; a prezenta în fața publicului. ~ o cuvântare. /Din rost

A SE ROSTI mă ~esc intranz. rar A-și exprima punctul de vedere; a-și spune părerea; a se pronunța. /Din rost

ROSTI vb. v. olări, procura, pronunța, rândui, rostui, teși, țese.

ROSTI, rostesc, vb. IV. 1. Tranz. A articula, a pronunța sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. 2. Tranz. (Adesea fig.) A spune, a vorbi, a povesti; a expune. 3. Refl. (Rar) A se pronunța, a-și spune părerea autorizată. ♦ Tranz. A comunica o dispoziție, un ordin, o sentință. ♦ A se preocupa de ceva; a pregăti. 4. Intranz. A înfășura pe sulul din față al războiului de țesut porțiunea de pânză țesută, desfășurând în același timp o porțiune corespunzătoare de urzeală de pe sulul dinapoi, pentru a putea continua țesutul de câte ori rostul se micșorează. – Din rost.

ROSTIRE s. 1. v. pronunțare. 2. v. dicțiune. 3. v. fonetism. 4. v. formulare. 5. (JUR.) pronunțare. (După ~ sentinței.) 6. pronunțare, ținere. (~ unui discurs.)

RUPTURI, rupturesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A pronunța (cu greu), întrerupând vorbele. – Din ruptură.

SÂSÂI, sâsâi, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre gâște, șerpi) A scoate un sunet asemănător unui „s” prelungit. ♦ (Despre lemne ude care ard) A produce un sunet șuierător din cauza apei evaporate în timpul arderii; a fâșâi. 2. (Despre oameni) A vorbi defectuos, pronunțând „s” în loc de „ș” sau deformând unele sunete; a vorbi peltic. – Formație onomatopeică.

A SÂSÂI sâsâi intranz. 1) (mai ales despre gâște sau despre șerpi) A scoate sunete specifice asemănătoare sunetului „s” prelungit. 2) (despre obiecte umede ce ard) A produce un zgomot specific ușor în timpul arderii; a sfârâi. 3) (despre persoane) A pronunța „s” în loc de „ș”; a avea o pronunție defectuoasă a sunetului „ș”. /Onomat.

SÂSÂIT², -Ă, sâsâiți, -te, adj. (Despre oameni) Care sâsâie; (despre cuvinte) pronunțat defectuos prin deformarea unor sunete (mai ales prin deformarea sunetului „ș”, pronunțat ca „s”). ◊ (Adverbial) Vorbește sâsâit. – V. sâsâi.

SCÂLCIA, scâlciez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (i se) toci încălțămintea (într-o parte); a (se) deforma. 2. Tranz. Fig. A pronunța incorect cuvintele; a schimonosi, a poci. [Pr.: -ci-a] – Et. nec.

SCÂLCIAT, -Ă, scâlciați, -te, adj. 1. (Despre încălțăminte; p. gener. despre alte obiecte) Tocit (într-o parte); deformat. 2. Fig. (Despre cuvinte) Schimonosit, pocit (în pronunțare). [Pr.: -ci-at] – V. scâlcia.

SCHINGIUIT², -Ă, schingiuiți, -te, adj. 1. (Despre ființe) Care a fost supus la (mari) suferințe fizice; chinuit, torturat. 2. Fig. (Despre cuvinte, limbă, vorbire etc.) Pronunțat, scris sau reprodus incorect; deformat, schimonosit. – V. schingiui.

SCOATE vb. 1. v. extrage. 2. v. exciza. 3. v. smulge. 4. a extrage, a lua. (A scoate apă din fântână.) 5. v. dezgropa. 6. a desface, a desprinde. (A scoate o scândură de la gard.) 7. a arăta. (Scoate limba!) 8. v. dezbrăca. 9. a descălța, a trage, (reg.) a desculța. (A scoate pantofii din picioare.) 10. a lua. (Își scoate pălăria de pe cap.) 11. v. ridica. 12. a încasa. (A scoate banii din bancă.) 13. a retrage, (pop.) a trage. (A scoate o sumă de bani de la CEC.) 14. v. elimina. 15. v. anula. 16. a depărta, a elimina, a îndepărta, a înlătura. (A scoate petele de grăsime de pe haine.) 17. v. suprima. 18. v. exclude. 19. v. concedia. 20. v. desărcina. 21. v. destitui. 22. v. emite. 23. a articula, a grăi, a pronunța, a rosti, a spune, a vorbi, a zice, (prin Mold.) a blești. (N-a scos nici un cuvânt.) 24. a da, a emite, (pop.) a slobozi. (A scoate un chiot, un țipăt.) 25. v. produce. 26. v. emana. 27. v. publica. 28. a emite. (A scoate noi monede.) 29. v. desface. 30. v. elibera. 31. a salva, a scăpa, (pop.) a mântui, (înv.) a mistui. (L-a scos dintr-un mare necaz.) 32. v. obține. 33. a căpăta, a obține, a primi, a vedea. (Nu mai scoate un ban de la el.) 34. v. recupera.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea. ◊ Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure. ◊ Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă. ◊ Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

SIGMATISM s. n. Defect de pronunție din cauza căruia nu se poate pronunța (bine) sunetul s. ♦ Repetiție greșită a siflantelor. – Din fr. sigmatisme.

SILABĂ ~e f. Unitate fonetică minimă a lanțului vorbirii, alcătuită din unul sau mai multe sunete, care se pronunță printr-un singur efort expirator. ◊ ~ deschisă silabă care se termină într-o vocală. ~ închisă silabă care se termină într-o consoană. /<lat. syllaba, fr. syllabe

A SILABISI ~esc tranz. A citi cu greu, pronunțând pe litere sau pe silabe; a bucheri. /<ngr. sillávisa

SILABISI, silabisesc, vb. IV. Tranz. A pronunța sau a citi despărțind cuvintele în silabe; p. ext. a pronunța sau a citi rar; a bucheri. ♦ Fig. A descifra cu greutate o inscripție, un text etc. – Din ngr. sillavizo (după silabă).

SLOVENI, slovenesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A citi cu greu, pronunțând literă cu literă sau silabă cu silabă; a silabisi. – Cf. slomni.

SPEOLOG, speologi, s.m. Specialist în speologie. – Pronunțat: spe-o-.

SPEOLOGIE s.f. Știință care se ocupă cu studiul complex al peșterilor și al vietuițoarelor din mediul subteran. Pronunțat: spe-o-.

SPIRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor. ♦ (În filozofia idealistă și în concepțiile religioase) Element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (1). ♦ (În concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, fantomă. 2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. 4. Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊ Loc. prep. În spiritul... = în concordanță cu... 5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva. Spiritul legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gândi, de a se manifesta al cuiva. 7. Glumă, anecdotă, banc. II. Semn grafic în scrierea greacă care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației. – Din lat. spiritus, it. spirito.

SPUNE vb. 1. a vorbi, a zice, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi, (înv.) a vorovi. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a vorbi, a zice, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi, (înv.) a glăsi, (depr.) a debita. (~ numai prostii.) 3. v. arăta. 4. v. afirma. 5. v. zice. 6. a face, a zice. (El ~: – Nu vreau!) 7. v. transmite. 8. v. povesti. 9. v. destăinui. 10. v. recita. 11. v. susține. 12. a se afirma, a se auzi, a se șopti, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. și reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ că a plecat.) 13. v. scoate. 14. v. pronunța. 15. v. supranumi. 16. v. numi. 17. a susține. (Ce ~ savantul în această carte?) 18. v. presupune. 19. v. conține. 20. v. semnifica. 21. v. denunța. 22. v. porunci. 23. v. obiecta.

SPUNERE s. 1. exprimare, formulare, pronunțare, rostire, zicere. (~ unei opinii.) 2. declamare, declamație, recitare, (rar) debitare, (înv.) recitație. (~ unei poezii.)

STÂLCI, stâlcesc, vb. IV. Tranz. 1. A deforma, a strivi, a zdrobi, a schilodi pe cineva sau ceva prin lovire; p. ext. a bate tare pe cineva. ♦ Refl. A se lovi tare (izbindu-se de ceva, căzând etc.). 2. Fig. A pronunța prost un cuvânt, deformându-i sunetele; a vorbi prost o limbă; a executa deformat o melodie; a poci. – Din sl. sŭtlačiti.

STÂLCIT adj. 1. v. strivit, turtit, zdrobit, (pop.) stropșit, zobit. (Obiect ~ în picioare.) 2. v. snopit. 3. deformat, denaturat, pocit, schimonosit, scâlciat, stricat, stropșit, (fig.) schingiuit. (Forme lexicale ~; o pronunțare ~.)

STÂLCIT, -Ă, stâlciți, -te, adj. 1. Zdrobit, strivit, schilodit (prin lovire); p. ext. bătut tare, schingiuit. 2. Fig. (Despre pronunțare, vorbire, despre executarea unei melodii etc.) Prost, deformat, greșit, pocit. – V. stâlci.

STROPȘI, stropșesc, vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A zdrobi, a sfărâma călcând în picioare. ♦ A strivi, a zdreli. ♦ A prăpădi, a nimici. 2. Tranz. (Pop.) A stâlci pe cineva în bătaie. ♦ Fig. (Fam.) A poci, a deforma, a schimonosi, a stâlci cuvintele (în pronunțare sau în scris). 3. Refl. (Pop. și fam.) A se răsti la cineva (încruntându-se); a se burzului, a se oțărî. 4. Tranz. (Pop.; despre boli) A cuprinde, a lovi pe cineva pe neașteptate. – Cf. bg. strošvam.

SURD ~dă (~zi, ~de) 1) și substantival Care este lipsit de simțul auzului. ◊ A face pe ~dul a se preface că nu aude sau că nu înțelege. A bate toba (sau toaca) la urechile ~dului a vorbi în zadar. ~dul nu aude, dar le (sau o) potrivește se spune despre cineva care dă la o întrebare cu totul alt răspuns, decât cel așteptat. Du-te (sau să te duci) unde a dus ~dul roata și mutul iapa se spune cuiva, pe care îl alungi și nu vrei să mai știi nimic despre el. 2) fig. Care vădește o nepăsare absolută; căruia nu-i pasă de necazurile altuia. 3) și substantival Care nu are rezonanță; lipsit de sonoritate; mat; șters. Vuiet ~. A răspuns ~. ◊ Consoană ~dă consoană care este emisă fără vibrarea coardelor vocale. 4) fig. (despre stări, sentimente, senzații etc.) Care este puțin pronunțat; care nu se manifestă acut. Durere ~dă. /<lat. surdus

TEMPO n. 1) muz. Viteză de executare a unei lucrări. 2) Viteză de desfășurare a unei acțiuni; ritm. 3) lingv. Viteză de pronunțare a cuvintelor în timpul vorbirii; ritm al vorbirii. [Art. tempoul; Acc. și tempoul] /< it., fr. tempo

TILDĂ ~e f. 1) Semn grafic (~) care se folosește pentru a înlocui un cuvânt care se repetă. 2) Semn diacritic (~) care se pune deasupra literei „n” pentru a indica că se pronunță muiat. /<fr. tilde, germ. Tilde

TON², tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval dintre două sunete (muzicale) situate la o distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.

TREMĂ, treme, s. f. Semn diacritic format din două puncte care se așază orizontal deasupra unei vocale, în unele limbi, pentru a indica o anumită pronunțare a sunetului respectiv. – Din fr. tréma.

TREPTAT ~tă (~ți, ~te) și adverbial 1) Care se realizează încetul cu încetul; pe etape. Schimbare ~tă. 2) Care se prezintă din ce în ce mai pronunțat. /treaptă + suf. ~at

TREPTAT, -Ă, treptați, -te, adj. Care evoluează, progresează, se realizează încetul cu încetul, în etape, succesiv; p. ext. care se manifestă din ce în ce mai pronunțat, mai evident. – Treaptă + suf. -at (după it. graduato).

TUCIURIU ~e (~i) fam. (despre oameni sau despre pielea lor) Care este de culoarea tuciului; smolit ca tuciul; brunet pronunțat. /tuci + suf. ~iriu

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

ȚINE vb. 1. a avea, a purta. (~ în mână un buchet de flori.) 2. a purta. (O ~ de talie.) 3. v. imobiliza. 4. v. agăța. 5. a purta, a sprijini, a susține. (Vom merge cât ne-or ~ picioarele.) 6. v. aparține. 7. v. rezista. 8. v. păstra. 9. a (o) duce, a rezista. (O haină care ~ la tăvăleală.) 10. v. rezista. 11. a ajunge. (Alimentele ne vor ~ două luni.) 12. v. păstra. 13. a opri, a păstra, a rezerva. (I-a ~ loc la rând.) 14. v. dura. 15. v. dura. 16. a continua, a (se) întinde, a (se) lungi, a (se) prelungi. (Petrecerea a ~ până a doua zi.) 17. a se întinde, a se lungi, a se prelungi. (Șirul ~ până departe.) 18. v. lua. 19. a sta. (~-te drept!) 20. v. respecta. 21. v. respecta. 22. v. aniversa. 23. v. trăi. 24. v. întreține. 25. v. pronunța. 26. v. durea.

ȚINERE s. 1. v. păstrare. 2. v. pronunțare.

ULTRAOCCIDENTAL, -Ă, ultraoccidentali, -e, adj. Cu foarte pronunțat caracter, aspect etc. occidental. [Pr.: -tra-oc-] – Ultra- + occidental.

VERDICT, verdicte, s. n. 1. (În organizarea judecătorească a unor state) Răspuns dat de jurați în legătură cu vinovăția sau nevinovăția unui acuzat și pe baza căruia se pronunță sentința; p. ext. sentința unei curți cu jurați; p. gener. sentință judecătorească. 2. Fig. Hotărâre, opinie definitivă, care nu admite contrazicere. – Din fr. verdict.

VORBI vb. 1. a articula, a grăi, a pronunța, a rosti, a scoate, a spune, a zice, (prin Mold.) a blești. (N-a ~ un cuvânt.) 2. v. exprima. 3. v. spune. 4. a rosti, a spune, a zice, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi, (înv.) a glăsi, (depr.) a debita. (~ numai prostii.) 5. a conversa, a dialoga, a discuta, (livr.) a se întreține, (rar) a convorbi, (pop. și fam.) a sfătui, (înv. și reg.) a băsădi, (reg.) a povesti, (Ban.) a turvini, (înv.) a vorovi. (Au ~ despre toate.) 6. v. conferenția. 7. v. pleda. 8. v. afirma. 9. v. relata. 10. v. conveni.

ZBORȘ, zborși, s. m. (Mold.) Pește mic de apă dulce și sărată, care are spini laterali și dorsali mobili (între doi și patru) și al cărui abdomen este înzestrat cu plăci osoase care înlocuiesc solzii (Gasterosteus platygaster). (der. regr. din zborși – denumirea se trage de la spinii dorsali foarte pronunțați; cf. fr. épinoche, germ. Seestichling, Dornfisch)

ZICE vb. 1. a spune, a vorbi, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a spune, a vorbi, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi. (~ numai prostii.) 3. a afirma, a declara, a mărturisi, a relata, a spune. (A ~ următoarele...) 4. a exprima, a formula, a pronunța. (A ~ următoarea opinie...) 5. a face, a spune. (El ~: – Nu vreau!) 6. a comunica, a spune, a transmite. (I-am ~ tot ce mi-ai spus; le-a ~ ultimele noutăți.) 7. a afirma, a declara, a pretinde, a spune, a susține. (~ că marfa e de bună calitate.) 8. a se afirma, a se auzi, a se spune, a se șopti, a se vorbi, a se zvoni. (Se ~ că a plecat.) 9. a articula, a grăi, a pronunța, a rosti. (N-a ~ un cuvânt.) 10. a se chema, a se numi, a se spune. (Cum se ~ pe la voi acestei flori?) 11. a admite, a presupune, a spune. (Să ~ că-i așa cum susții.) 12. a conține, a cuprinde, a scrie, a spune. (Ce ~ aceste documente?) 13. a ordona, a porunci, a spune. (Fă ce-ți ~ el!) 14. a obiecta, a reproșa, a spune. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)

ZICE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu. ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria. ◊ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

ZICERE s. exprimare, formulare, pronunțare, rostire, spunere. (~ unei opinii.)