LOPATĂ, lopeți, s. f. 1. Unealtă formată dintr-o placă de lemn sau de fier, ușor concavă, montată pe o coadă de lemn, cu care se ridică sau se aruncă pământ, pietriș, nisip etc. ◊ Loc. adv. Cu lopata = în cantitate mare, din belșug, din abundență. ◊ Expr. (Fam.) Sapa și lopata = moartea. A da la lopată = (despre cereale) a vântura. ♦ Cantitate de material cât se poate lua o dată cu această unealtă. ♦ Unealtă de lemn cu care se bagă pâinea în cuptor. 2. Vâslă¹. – Din sl. lopata.

LOPATĂ, lopeți, s. f. 1. Unealtă formată dintr-o placă de lemn sau de fier, ușor concavă, montată pe o coadă de lemn, cu care se ridică sau se aruncă pământ, pietriș, nisip etc. ◊ Loc. adv. Cu lopata = în cantitate mare, din belșug, din abundență. ◊ Expr. (Fam.) Sapa și lopata = moartea. A da la lopată = (despre cereale) a vântura. ♦ Cantitate de material cât se poate lua o dată cu această unealtă. ♦ Unealtă de lemn cu care se pune pâinea în cuptor. 2. Vâslă¹. – Din sl. lopata.

LOPATĂ, lopeți, s. f. 1. Unealtă formată dintr-o placă de lemn sau de fier montată pe o coadă lungă, servind pentru a ridica din loc pămînt, pietriș, nisip etc. Țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. De la mic pîn’la mare, cu lopata în mînă, spintecau mormanele de omăt. BUJOR, S. 105. Lopata grămădește și sapa risipește. ◊ Loc. adv. Cu lopata = în cantitate mare, din belșug, din abundență; cu grămada, cu toptanul. ◊ Expr. (Familiar) Sapa și lopata = moartea. Belea, de care nu poate scăpa, fără numai o dată cu viața...: sapa și lopata are să-l scape. ISPIRESCU, U. 78. Numai sapa și lopata gîndeam să ne despărțească. NEGRUZZI, S. III 8. (Cu privire la cereale) A da la lopată = a vîntura. ♦ Cantitate de material luată o singură dată cu această unealtă. Înaintea lor, cîțiva soldați săpau într-o grabă neobișnuită, zvîrlind cu furie lopețile de pămînt. SAHIA, N. 87. ♦ Unealtă de lemn cu coada lungă, pe care se pune aluatul de pîine cînd se bagă în cuptor. 2. Vîslă. În urma lui licărea o cărare mișcătoare și luminoasă de valuri scurte, iar lopata plescăia încet în tăcerea apelor. SADOVEANU, O. II 56. Și încet înaintează [luntrea] în lovire de lopeți, Legănînd atîta farmec și atîtea frumuseți. EMINESCU, O. I 154. Face-oi, puică, cum mă-nveți, Face-oi luntre și lopeți Să despic Dunărea-n două, Cînd a ieși lună nouă. ALECSANDRI, P. P. 51.

MĂLAI subst. I. Subst. 1. (Mold. și Transilv. ; și în sintagmele mălai mărunt, mălai mărunțel, mălai roșu, H II 257) Mei (Panicum miliaceum). 1 stogu de malaiu (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 207/21, cf. LEX. MARS. 147, 228, MAN. GÖTT. Spicele de mălaiu mărunțel. IST. AM. 60^v/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., BARONZI, L. 135. Mălaiul, păsatul sau meiul se cosește după ce i s-au secerat spicele. PAMFILE, A. R. 150, cf. 195. Seamănă. . . mălai mărunt. id. DUȘM. 145. Mălaiul, mălaiul mărunțel, păsatul (Panicum miliaceum) se numește în Muntenia mei. ȘEZ. XV, 66. Au semănat malaiul și grîul de primăvară nădăjduind încă un an de bielșug. SADOVEANU, O. XII, 390, cf. XVIII, 648, H XIV 349. Oi sămăna acu mălai mărunțel și l-oi lăsa să crească, să se coacă și apoi să-l strîng, să-l pun în stog, să-l îmblătesc, să-l curățesc, să-l fac păsat. SBIERA, P. 55. Unde fusese ieri pădurea cea uriașă, acum era numai o holdă de mălai mărunt, frumoasă și coaptă. RETEGANUL, P. V, 49, cf. CHEST. VIII 22/16, ALR I 734/677, 704, ALRM SN I h 99, A II 7. Cine să temi de pasări, nu samănă mălaiu (a. 1 779). GCR II, 121/10. 2. (Transilv. și Maram.) Porumb (Zea mays). Cucuruzul sau mălaiul. . . îl numesc în țeara Românească porumb, în Moldova pâpușoiu. ECONOMIA, 35/13, cf. BRANDZA, FL. 479. Arăturile de primăvară erau toate făcute și încolțitura fragedă a mălaiului împungea prin țărîna grasă. AGÎRBICEANU, P. M. 20, cf. CHEST. VIII 22/15. Prășim la malai. ALR SN I h100/228, cf. h 112, ALRM SN I h 67. Îi mălaiul în lapte. ALR ii 5 155/334, cf. FD I, 181. ◊ (Regional) Mălai mîțesc = știulete de porumb cu boabele în lapte. Cf. ALR SN I h 112. 3. P. e x t. (Mold., Transilv. și Maram. ; cu sens colectiv) Boabe de mei; (Transilv. și Maram.) boabe de porumb. Mânîncă și ceapă și ai și linte și mălai. HERODOT (1 645), 215. Au fost și timpurile proaste de nu s-au făcut pîine. . . Agiunsese mierța de mălai în sus pe suptu munte la 4 lei. NECULCE, L. 312. Mergînd Stanciul ca s[ă] împartă mălaiul, au măsurat la 3 car[e] di[n] Zernești dup[ă] cum au fost tocmit (cca 1700). IORGA, B. R. 44. S-au adeverit cu dovadă și cu mărturie că i-au vîndut la 20 merță de grîu și 10 merță de malai (a. 1 712). URICARIUL, XV, 269. S-au făcut și grîu și mălai mult de era bilșug în toate (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 107/11. Ardelean Mărie plătit 1 ferdelă de mălai la popa (cca 1 774). IORGA, S. D. XII, 267. Vor fi ploi multe și roadă în mălaiu și într-alte semințe (a. 1 799). GCR II, 165/1. Eu-ț trim[it] aceasta carte să o [cu]mperi pe 2 m[ierțe] de mălai și pă b[a]ni de 20 zloți (a. 1 811). IORGA, S. D. XIII, 125. Cînd te-i sătura de strunjit pene, vei pisa mălai. CREANGĂ, P. 5, cf. CANDREA, Ț. O. 5. Fiecare gospodar are o piuă de lemn cu pilug din același material. În ea se pisează grîul, mălaiul mărunțel etc. PAMFILE, I. C. 445, cf. 425, CHEST. VIII 22/15. Eu desfac mălai di pă cocean. ALR I 907/270, cf. 905, ALR II 6347. Vrabia mălai visează. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, DDRF, ZANNE, P. I, 581, ȘĂINEANU, D. U., PAMFILE, J. II, 152. Se sfădesc vrăbiile de la mălaiul altora. ZANNE, P. I, 701. Cotcobîna împle mîna (Mălaiul mărunțel sau meiul). SBIERA, P. 323, cf. GOROVEI, C. 220. 4. (Bot. ; regional, și în sintagmele mălai tătăresc, mălai mare, mălai turcesc, ALR SN I h 145/514, ALRM SN I h 100, FD I, 182) Mătură (Sorghum vulgare). Cf. DDRF, BRANDZA, FL. 479, BARCIANU. Pe laturile despărțitoare dintre bucăți se samănă. . . mălai tătărăsc, pentru spicul său, din care gospodarii își fac mături, după ce le bat de sămînță. PAMFILE, A. R. 175, cf. 176. Mălaiul mare, mălaiul tătărăsc, mătura, bălurul sau flocoasa, din spicul căruia se fac măturile late. id. ib. 195, cf. PANȚU, PL. De sub pădure ieșeau la poieni largi, unde înverzeau în primăvară ogoare de mălai tătărăsc și grîu. SADOVEANU, O. XI, 231. O grămadă de mălai tătărăsc pe deasupra era muced, iar jos, ca jâratecu. ȘEZ. III, 112, cf. ALR II/I MN 150, 3 933/414, 520, 537, ALR SN I h 145, ALRM SN I h 100, FD I, 182. 5. Compuse: mălaiul-cucului = a) numele a două plante erbacee, una cu frunze liniare, puțin păroase pe margine, cu flori brune sau gălbui dispuse în spice ovale și cu fructul o capsulă (Lusula campestris), cealaltă cu flori brune, solitare, dispuse în vîrful ramurilor (v. horști, părășin, păuniță) (Lusula pilosa). Cf. BRANDZA, FL. 468, GRECESCU, FL. 576, 577, BARCIANU, TDRG, PANȚU, PL., H IX 142; b) plantă erbacee alpină din familia gramineelor, cu frunze late și cu flori în formă de spice verzi-albăstrui (Sesleria coerulans); c) (prin nordul Transilv.) lăcrimioare (Convallaria majalis). Cf. ALR SN III H 641 ; d) (prin Maram.) barba-ursului (Equiseium arvense). Cf. ALR I 1 952/270,343, 357 ; (regional) mălai-mărunt = a) barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. ALR I 1 952/35, 45 ; b) (cu sens colectiv) fructele păducelului. CV 1 950, nr. 5, 31 ; (prin Munt.) mălaiul-pupezei = numele unei plante nedefinite mai de aproape. Cf. H IX 142 ; (regional) mălaiul-paserii = numele unei plante mici, nedefinite mai de aproape. Cf. H XVII 226, ȘEZ. XV, 53. II. 1. S. n. (La pl. ; Mold., Transilv. și Maram.) Semănătură de mei (Transilv. și Maram.) semănătură de porumb ; loc destinat unor astfel de semănături. Dat-au o brumă mare, de-u strîcat pînele, mălaiele. NECULCE, L. 379. Mă cheamă. . . dimineața prin mălaie. DOINE, 19. Mălaiele le-a lăsat nesăpate. RETEGANUL, ap. CADE, cf. ȚIPLEA, P. P. 112. Boii badei pasc mălaie, Badea bea la Surălaie. BUD, P. P. 47. Să crească grîiele, mălaiele, păpușoaiele și oarzele, la anul și la mulți ani. ALR II/I MN 150, 2 798/682, cf. ALR SN I h 92. 2. Subst. (Mold.) Făină de mei ; (Munt., Olt. și Dobr.) făină de porumb. Sosind la adîncul pustiei, întră într-o peșteră, mîncînd pîine dînăoară în săptămîna și-ncă de mălai și necernută. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 16^v /26, cf. POLIZU. Prepelițele tăvălite în mălai și bicați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III, 39. Păsat este mălaiul măcinat mare. DAMÉ, T. 154. Păpușoiul este. . . planta care dă grăunțele din cari se face făina sau mălaiul. PAMFILE, A. R. 65, cf. 92. Nu sînt supărat, ca unul care a isprăvit mălaiul și se uită cu ochi răi la ceilalți. BRĂESCU, A. 68. Pleacă vara să muncească din greu la cîmp cu ziua, pe mălai și pe făină. STOIAN, PĂST. 43. Morarul s-a holbat cu pleoapele-i sîngerate: veniși și tu? Nu-mi văz capul de necaz. Uite cîți așteaptă să le fac mălai. SADOVEANU, M. C. 29. Ne pune să-i facem perișoare de mălai pentru șoarecii morii. ARGHEZI, C. J. 24. Doi pumni de mălai ia mama din copaie. N-a cernut mălaiul. Îl aruncă cu tărîțe cu tot în căldare. STANCU, D. 51. Cartofii, săracii, îs pentru noi și mălaiul. BENIUC, V. CUC. 13, cf. H II 243. Luă [moara] de ghizdei Ș-o puse la mălai de mei. TEODORESCU, P. P. 143. Turta de mălai (făină) de mei, hrean ras, miere și sare e bună de gîlci. ȘEZ. XV, 66. Decît în țară străină Cu pită de grîu a mînă, Mai bine-i în satul meu, Cu pită de mălai rău. BUD, P. P. 25, cf. CHEST. VIII 15/13, 22/15, ALR I 766, 1 372, ALR II 4 106, ALR SN I h 93, ALRM SN I h 68, A I 17, 23. Cînd mălai are, sare n-are, cînd sare are, mălai n-are. ISPIRESCU, L. 313, cf. DDRF, ZANNE, P. VI, 108. Dacă nu plouă în mai, Nu se mănâncă mălai. ZANNE, P. I, 47. Caută să ia din coș grăunțe și din postavă mălai, se spune despre un om lacom. Cf. id. ib. III, 131. Două pietre tari nu fac mălai. id. ib. 296. ◊ E x p r. (Regional) A apropiat mălaiul de traistă, se spune cînd cineva și-a cheltuit aproape întreaga avere. Cf. DDRF, ZANNE, P. III, 601. 3. S. n. Turtă făcută din făină de mei, de porumb sau de alte cereale (cu plămădeală de drojdie), coaptă în țest sau în cuptor ; un fel de prăjitură făcută din făină de porumb. Cf. ANON. CAR., MAN. GÖTT., BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Mălai de secară. POLIZU. Plinea albă stă alături cu mălaiul auriu, Iar de-o parte mari ulcioare, pline toate cu rachiu. BELDICEANU, P. 53, cf. CONV. LIT. XX, 1 013. Mălai dulce. DDRF. O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi, tu ne-o apuci. COȘBUC, P. I, 208, cf. GR. BĂN. Femeile fac mălaie și le dau de pomană. PAMFILE, S. V. 20, cf. id. S. T. 146, id. D. 145. Cît pumnul un mălai, de-acasă Duceam în traistă amîndoi ! V. ROM. februarie 1 954, 220. Iar Gîdea bogatu Se umfla cît patru. . . La mine acasă, Nici mălai pe masă. DEȘLIU, M. 51, cf. H V 340. O cojiță de mălai Uscată de nouă ai. POP., ap. GCR II, 336. Cu mîndruță jucăușă Mînci mălaiul tot cenușă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421, cf. 173, 183, 260, 462. Vrea să coacă un cuptor de douăzeci de pite și vreo cîteva mălaie. RETEGANUL, P. I, 61. Fata mamei cea bălaie Coace bine la mălaie. Și le dă cu lopata, Le scoate cu covata. ȘEZ. XXIII, 32, cf. X, 47. Bate mîța cu vătraiul, Că de ce n-a scos mălaiul. CIAUȘANU, V. 111, cf. CHEST. VIII 22/4, 15, 16, ALR I 766, ALR II 3989,3990,4001,4003, 4004, 4012, 4015, 4023, 4024, A V 14. Nu-i nebun cine mănîncă Șapte mălaie, e nebun Cine-i dă. PĂSCULESCU, L. P. 107. Cînd ți-i foame, nu cați că mălaiul e în cuptor. ZANNE, P. III, 556. În Iocul pilei, mălai, se spune despre cineva care a ajuns sărac. Cf. id. ib. IV, 83. ♦ E x p r. Și-a trăit traiul, Și-a mîncat mălaiul, se spune despre cineva sau ceva care a îmbătrînit, s-a învechit, s-a uzat. Cf. ALECSANDRI, P. I, 207, CREANGĂ, P. 319, DDRF, ZANNE, P. III, 599. Zeamă de mălai, se spune despre un lucru lipsit de valoare sau despre un om prost. Cf. ZANNE, P. III, 604. 4 Mălai mare, se spune despre un om mîncăcios (și mătăhălos) sau bleg, lipsit de vlagă. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. Mihai, așa mălai mare cum părea, l-a tăvălit odată pe feciorul lui Flondor de l-a lăsat lat în mijlocul drumului. T. POPOVICI, SE. 7. (Regional) Mălai crăpat, se spune despre un om gras și nesimțit. Cf. CV 1 949, nr. 3,15. ♦ (Regional, în construcția) De-a tai mălaiul sau de-a mălaiul (spart) = numele unui joc de copii. Se jucau de-a „tai mălaiu” cu mine și cu ceilalți. CONV. LIT. XIV, 137, cf. TDRG H II 120, RV 57, 284, XVIII 105, 147, ALR II 4348/141, 4381/53, 886. ♦ (Prin Ban.) Bulz de mămăligă sau de brînză. Cf. ALR I 1 812/87, 1 814/35. 4. S. n. Turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din semințele plantelor oleaginoase. Malaiul de la oloieri hrănește foarte bine vitele noastre. I. IONESCU, C. 75/21. 300 kilograme de malaie (ce rămin după ce se stoarce oloiul). id. P. 38, cf. CIHAC, II, 184, TDRG.Pl.: (II 1, 3, 4) mălaie și mălaiuri $(TDRG, ALR I 1 845/798, 940). – Etimologia necunoscută.

MOVILĂ s. f. 1. Ridicătură de pămînt naturală mai mică decît dealul, de formă conică, care se află, de obicei, în regiunile de cîmpie și, mai rar, în cele de podișuri joase; măgură. V. g o r g a n, c o l i n ă, d î l m ă, d î m b, m u ș u r o i¹ (4). Și acolo, deasupra Șiretului, la movila cea mare a Tecuciului, au odihnit trii zile. URECHE, LET. I, 127/10. L-au aflat pre om. . . arînd la o movilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. NECULCE, L. 11. Această cetate iaste acum . . . așezată la un loc prea nepotrivit, pe coastele unor movile. IST. AM. 10^v/16. Iată că lîngă-o movilă, domnul Ștefan s-au oprit. ALECSANDRI, P. I, 33, cf. 21, 24, id. T. I, 358. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pămînt, de care să nu fie legat un cîntec, o legendă, un nume de viteaz. VLAHUȚĂ, O. A. II, 138. Pe movilele cele mari din zări, aprinseră focuri. SADOVEANU, O. V, 646, cf. 647. Cîrduri de gîște, și ici-colo porci, se bălăcesc în gîrlă, în dreptul movilei. CAMIL PETRESCU, O. I, 245. Au așezat stînele Pe toate movilele. ALECSANDRI, P. P. 54. Zărea într-o movilă un român arînd în silă. id. ib. 168, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213, RETEGANUL, TR. 123. ◊ (În context figurat) Să știi, Purice, băiete, că nu-i mai fi moșinoi, Ci, spre vrednică răsplată, movilă-a te face vroi. NEGRUZZI, S. I, 129. ♦ (Regional) Stîncă (Ceahlău-Piatra Neamț). ALR I 400/556. 2. Ridicătură făcută de om cu pămînt sau pietre, obiecte etc.: a) (Învechit) Val de pămînt (în preajma unor ziduri de cetate). Venind acolo pre hătmănie, . . . lua cetățile cu movilile. HERODOT (1645), 67. Nu va întră în cetatea aceasta, zice D[o]mnul, și nu va săgeta acolo săgeată. . . și nu va turna preste ea movilă (n i c i s ă r i d i c e v a l î m p o t r i v a e i B 1938). BIBLIA (1688), 282¹/59. b) Ridicătură de pămînt făcută de mîna omului în amintirea unuia sau mai multor morți (căzuți pe cîmpul de luptă). V. t u m u l. Stă movila și acmu pe drumul Bâiei de la Suceavă, care să pomenești Movila lui Răzvan pănâ astădzi. M. COSTIN, O. 46. Le stau movilele și pănă astăzi deasupra satului Tăuteștilor. id. LET. I, 232/35. Oastea lui Mihai Vodă i-au înfrîntu la sat, la Verbiia pre Jijiia, unde stă movila făcută de lrimiia Vodă deasupra acelor trupuri. N. COSTIN, L. 595. Și la purces au pus de-au făcut și o movilă mare în codru, ca să rămîie de pomenire. NECULCE, L. 307. Timuș puse a se îngropa rivalul său cu mare pompă și o movilă înaltă acoperi rămășițele acestui oștean. ASACHI, S. L. II, 27. Am urmărit pînă la Alexandria movilele romane, și de aici. . . am mers la movila numită Gosgan. BOLLIAC, O. 265. ♦ Pămînt ridicat peste un mormînt. Am văzut o movilă acolo unde pusese pe mama . . . Movila era rece, tăcută, umedă. EMINESCU, G. P. 40. Mai la vale de măr și de fîntînă, cîteva movili proaspete de țărînă și cîteva cruci de Iemn. SADOVEANU, Z. C. 28. Mormintele erau despuiate de iarbă, ca și cum ploaia le-ar fi spălat, căutînd să străbată prin movilele lor, adînc, pînă la sicriele de lemn. T. POPOVICI, S. 461. c) (Regional) Fiecare dintre micile ridicături de pămînt sau de pietre făcute în jurul unui țăruș, al unui pom etc., pentru a însemna hotarul dintre două proprietăți, dintre pădure și fínaț, dintre două comune etc.; mușuroi¹, (regional) gomilă, holum. V. m e j d ă, m e j d i n ă. O moghilă unde se împreună trei hotare. MARIAN, NA. 281. În loc de pietre sau bouri, se făceau și gropi sau se ridicau movile care se văd și astăzi. PAMFILE, A. R. 22, cf. I. BRĂESCU, M. 68. Se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vîrf și începu să vegheze. PREDA, M. 112, cf III 12, XVII 32, I. CR. II, 348, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 112, ALR II 5 069, ALR SN III h 809, com. din ORAVIȚA și FRATA-TURDA. Movilă săpată (sau găunoasă) = movilă (2c) dintre vechile semne de hotar, în care s-au făcut săpături spre a se vedea dacă nu cumva ascunde comori. Cf. IORGA, S. D. VI, 45, VII, 207, URICARIUL, XX, 143. Unele din aceste movile. . . le întîlnim în vechile hotarnice sub acest nume: „. . .întri Drujăști și la movila săpată, apoi. . . în deial și la movila săpată; de acolo peste cîmp la movila săpată”. PAMFILE, A. R. 23, cf. id. COM. 54. d) (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de” și arătînd felul materialului) Grămadă, morman; maldăr¹ (3), vraf. Și pre acia pre toți i-au tăiat, unde pe urmă movile de cei morți au strîns. URECHE, LET. i, 127/2. Și zise Iacov fraților lui: adunați pietri, și adunară pietri și făcură movilă. BIBLIA(1688), 23²/42. În fieștece loc ridică grămezi de morți și movile de oase. MOLNAR, RET. 120/17. El strînge și adună movilele de bani. NEGRUZZI, S. II, 200. În grădini, în cîmp, pe dealuri, prin poiene și prin vii, Ard movili buruienoase, scoțînd fumuri cenușii. ALECSANDRI, P. III, 33. Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună. EMINESCU, O. I, 92. Tretinul. . . sta culcat într-un colț pe-o movilă de gunoi. ID. N. 22. Torceam împreună cu dînsa. . . cîte-o movilă de drugi de canură. CREANGĂ, A. 63. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, id. P. 69. Culca la pămînt o oaste întreagă, de se făcea o movilă înaltă cît era ea de mare. ISPIRESCU, L. 193. Și el e emirul și are-n tezaur Movile înalte de-argint și de aur. MACEDONSKI, O. I, 142. Movili de porumb se dau la lopată. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Pe trotuarul halei o movilă de capete de vită, alta de burtă, alta de părți de vită. SP. OPRESCU, M. G. 51. Satul, mănăstirea ardeau încă și păreau, de o parte și de alta, movili de jar. SĂM. V, 1 003. Sălciile, în lungul Dunării, însemnau movili negre și fantastice de frunziș nemișcat. SADOVEANU, O. VII, 339. Ședea turcește pe movila de pietriș. POPA, V. 85. Hamalii încetaseră lucrul și, lungiți pe movilele de cărbuni, dormeau trudiți, BART, S. M. 59, cf. 83. Nu vedea. . . movilele de cărămizi și moloz. C. PETRESCU, A. R. 25, cf. 22. Se prăvăleau la vale, alâturîndu-se, în gemete, movilelor de răniți și morți. CAMILAR, N. I, 49. Culegeau holda săracă laolaltă. O strîngeau laolaltă, într-o unică movilă, V. ROM. octombrie 1958, 144. Ștefan apucă arcul și săgeata, ținti, și un vaiet dureros fu semnul că a nimerit năluca. în locul ei se văzu numai o movilă mică de păcură. ȘEZ. III, 235. Ari-o movilă di bani. Com. din MĂRGINEA-RĂDĂUȚI. Movilele de piatră de pe marginea drumului. Com. din FRATA-TURDA. 3. P. a n a l. (Regional) Mușuroiul¹ sobolului (Adam-Tecuci). ALR I 1 175/614. 4. (Regional) Termen depreciativ pentru un cal mare, masiv și neîngrijit (Săliște-Turda). Cf. DR. V, 212. 5. Mogîldeață (2). Doctorul făcu un salt în laturi și atunci dădu peste o movilă, peste un ghem mișcător . . . De lîngă el se ridică o momîie omenească. SADOVEANU, P. M. 300. – Pl.: movile și movili. – Și: (regional) moghílă s. f. – Movilă (formă hipercorectă) < moghilă < v. sl. могыла, ucr. могила.

DAM s. m. specie de cerb cu coarnele lățite în formă de lopeți; cerb-lopătar. (< germ. Dam/hirsch/, lat. dama)

MISTRIE s. f. 1. Unealtă de zidărie formată dintr-o placă subțire de oțel avînd la unul dintre capete un mîner de lemn, folosită la executarea unor lucrări de zidărie, mai ales la tencuit; (regional) mălaucă, mala¹, maia³, (învechit) maian. Cf. LB. Petrarii gătesc mai întii varul,îl amestecă cu năsip și apă, fac tencuială. . . și cu mistria pun pintre pietre de acea tencuială. DRĂGHICI, R. 44/26. Ce folos cu măestrie un perete-l vei spoi Dacă nu e din mistrie neted cum va trebui? PANN, P. V. I, 172/28, cf. POLIZU. Puneți mîna pe mistrie Calfe, ucenici. BOLLIAC, O. 94. Meșterul Manole. . . a contribuit cu mistria și cu dalta la prefacerea bisericei de la Argeș. ODOBESCU, S. II, 507. Păreții. . . sînt nălbiți și dați la mistrie. DELAVRANCEA, S. 165. Mistria sau măestria cu care se toarnă tencuiala și se bruftuiește zidul. DAMÉ, T. 103, cf. ALEXI, W. Turnau lut de dimineață pînă în seară, îl netezeau cu mistria. ANGHEL, PR. 178, cf. NICA, L. VAM., G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 100. Trebuie ca, mereu, neamul nostru . . . să-și cîștige plinea cu mistria? PAS, Z. I, 252. Dă-mi tăticule și mie O lopată și-o mistrie, V. ROM. martie 1954, 226, cf. H I, II, III, IV, X, XIV. Ad-o teslă și-o mistrie Să-mi fac casă de vecie! MARIAN, Î. 8, cf. CHEST. II 372/22, 373/40, ALR II/I h 241, A V 15, GLOSAR REG. ◊ (În contexte figurate) Parcă toate de pe lume Făcură anume Și-acu, dimpreună, Se-adunară. , . Plugurile cu gliile, Zîmbetul cu mistriile. DEȘLIU, G. 30. În ermetismul multor imagini. . . se aude clar zornăitul mistriei, al daltei. V. ROM. ianuarie 1 954, 154. ◊ F i g. Poetul nu se socoate numai martor și cronicar al timpului său, ci și constructor al edificiului socialist, pe schele, la înălțimi, cu mistria cuvîntului în mînă. CONTEMP. 1 961, nr. 782, 3/4. 2. (În argoul frizerilor) Brici. Cf. DR. VII, 164. – Pl.: mistrii. – Și: (regional) mistirie (GLOSAR REG.), misiríe (ALR II 3790/414), mestrie (LM, H X 33), măiestrie s. f. – Din ngr. μυστρί. – Măiestrie, prin apropiere de măiestrie¹.

LOPĂTA, lopătez, vb. I. Intranz. 1. A vîsli. Lunecau pe mare, lopătînd pe rînd. TOMA, C. V. 170. Dacă ar fi avut o barcă acum, s-ar fi aruncat în ea și ar fi lopătat pînă în port. DUNĂREANU, CH. 150. ◊ (Poetic) Splendoarea depărtărilor marine, pe care fata... lopăta cu gîndul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 67. ◊ Fig. Soldatul zîmbea blajin unor berze care lopătau cu aripi largi peste dealuri. GALAN, Z. R. 361. 2. (Neobișnuit) A mișca, a deplasa cu lopata (1) diferite materiale mărunte. Pornesc banda... pînă dau jos întreg peretele: fără scoc, fără să lopătez. DAVIDOGLU, M. 11.

PICIOROANGE s. f. pl. 1. Catalige. Haralambie își ascunsese într-un canal picioroangele lui. SAHIA, N. 110. Mai umblă în picioroange și cu lopeți de lemn ușoare. ȘEZ. XIII 91. 2. Nume dat unui ordin de păsări care au picioarele lungi. Berzele, stîrcii, struțul fac parte din ordinul picioroangelor. 3. Picioare lungi. Suceveanul s-a tupilat pe picioroangele lui. SADOVEANU, A. L. 201. Cămile cu capul mic... pe niște picioroange... că eu m-am tras înapoi cînd le-am văzut. DELAVRANCEA, O. II 316. Pințele cu labe scurticele la pept, iar la spate cu picioroange, care cînd umblă se saltă ca locustele. ODOBESCU, S. III 185.

CRUCE sf. 1 Instrument alcătuit dintr’o bucată de lemn verticală peste care e pusă de-a curmezișul o altă bucată orizontală și de care se serveau cei vechi spre a țintui sau lega mîinile și picioarele celor condamnați la moarte (🖼 1602) ¶ 2 ⛪ Crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul ¶ 3 ⛪ Semnul distinctiv al creștinătății, ca amintire a răstignirii Mîntuitorului ¶ 4 Semn simbolic al mai multor ordine religioase, militare sau civile, care e înfățișat sub diferite forme (🖼 1603) ¶ 5 ⛪ Înălțarea Crucii, Ziua Crucii, Crucea mare, sărbătoare ce se prăznuește în ziua de 14 Septembrie: Crucea mică numele popular al sărbătorii Tăierea capului sf. Ioan, din 29 August ¶ 6 Cruce de lemn, de metal sau de piatra ce se pune la biserici, pe morminte, pe lîngă o fîntînă, etc. (🖼 1604, 1606): a pune ~ cuiva, a-l duce la groapă; F a-l considera mort; a pune ~ unui lucru, a) a-l socoti pierdut, a renunța la el pe veci; b) a-l scoate la vînzare (de la obiceiul de a pune o cruce de lemn sau a însemna cu o cruce obiectul scos la vînzare: tot eram eu hotărît s’o vînz din pricina asta; să știi că acum negreșit am să-i pui ~ (ISP.) ¶ 7 Ⓕ ⛪ Creștinismul: triumful Crucii; va putea să ocrotească pe creștini de asuprelile nelegiuitului vrăjmaș al sfintei Cruci (ISP.) ¶ 8 Ⓟ ⛪ Religie, lege: Rușii și Moldovenii sînt tot de-o ~ ¶ 9 Giuvaerica în formă de cruce: ~ de aur ¶ 10 ⛪ Semnul pe care-l fac creștinii cînd se’nchină: a-și face ~, a-și face semnul crucii; Românul și-l face și cînd e mirat sau uimit din cale afară, cînd se sperie de ceva, cînd pornește la drum, etc.: începură să-și facă ~ și să-și scuipe în sîn de frică (ISP.); făcîndu-și ~, după obiceiul creștinesc, moșneagul porni la drum (ȘEZ.) ¶ 11 🥇 Decorație sau medalie în formă de cruce: ~A-TRECERII-DUNĂRII, medalie comemorativă a operațiunilor de peste Dunăre în războiul din 1877-1878, ~A-ELISABETA, cruce comemorativă, instituită prin regulamentul din 7 Octomvrie 1878, și conferită doamnelor care au căutat răniții sau bolnavii în timpul campaniei din 1877-1878; MARE-CRUCE, rangul cel mai înalt la anumite decorații (🖼 1607); 👉 TRECEREA-DUNĂRII, SERVICIUL-CREDINCIOS, MERITUL-SANITAR ¶ 12 CRUCEA-ROȘIE societate înființată cu scopul de a îngriji bolnavii și răniții dintr’un războiu și de a veni în ajutorul prizonierilor; membrii acestei societăți poartă ca semn o cruce roșie pe un fond alb ¶ 13 ♠️ În jocul de cărți: treflă ¶ 14 Răscruce, răspîntie: a i se face calea ~ ¶ 15 Mijloc: în crucile satului (GN.); în crucile mesei (MAR.); stă soarele în ~ sau e ~ amiazi, zice poporul cînd soarele stă în mijlocul cerului drept deasupra capului; ~a nopții (R.-COD.), miezul nopții ¶ 16 🐕 Partea corpului dintre șolduri și rădăcina cozii (la boi, cai, etc.), numită și „crucile șalelor” (🖼 1608) ¶ 17 💫 a) Constelațiunea „Lebedei”, numită și „Crucea Mare”, „Crucea Miezului Nopții”; b) constelațiunea Delfinului, numită și „Crucea Mică”; Crucea Sudului, constelație din emisfera australă, aproape de polul Sud, alcătuită din stele așezate în cruce ¶ 18 🔧 O parte a carului alcătuită dintr’o bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap; la unele care ce poartă greutăți mari sînt două cruci: una dinainte, la proțap, iar cealaltă în partea dinapoi, așezată de-a curmezișul peste inima carului (🖼 1609): stai binișor pe ici, pe ~a căruței (CRG.) = o parte a saniei, numită și „bot(niță)”, „(h)obot” sau „obăd”, alcătuită dintr’o bucată de lemn prinsă de vîrful tălpilor și așezată cruciș peste pisc (👉 SANIE) ¶ 19 🌿 CRUCEA-PÎINII, FLOAREA-CRUCII, PRISTOLNIC; – CRUCEA-PĂMÎNTULUI, plantă, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori albe sau roșiatice (Heracleum sphondylium) (🖼 1611); -CRUCEA-VOINICULUI¹, plantă care crește prin pădurile de la munte, cu flori mari albastre (Anemone angulosa) (🖼 1610); – CRUCEA-VOINICULUI² = ROSTOPASCĂ ¶ 20 Frate de ~, soră de ~, prieten(ă) nedespărțit(ă), fărtat, surată; în timpurile vechi, și pe alocuri încă în zilele noastre, împrietenirea aceasta (înfărtățirea) se făcea prin amestecarea sîngelui, crestîndu-se fie-care la deget sau la brațul drept, în formă de cruce, și legîndu-se prin jurămînt, în fața preotului, pe cruce și evanghelie ¶ 21 În jurăminte și înjurături, crucea e dese-ori pomenită: pe crucea mea! bată-l crucea! după patru ore de răcnete și înjurături, cruci și răscruci (= înjurături de cruce), sfinți și evanghelii ... intram în curtea poștiei (I.-GH.) ¶ 22 🔱 Ⓟ Ucigă-l-crucea 👉 UCIGĂ-L-CRUCEA; – Cruce-ajută 👉 AJUTA; Cruce de aur în casă! invocațiune pentru a fi ferit de necuratul, cînd se pomenește numele diavolului ¶ 23 Cruce de voinic, om voinic în toată puterea cuvîntului: băștinașul mîndrei Oltenii e pretutindenea ~ de voinic, Romîn deștept și vrednic (VLAH.) ¶ 24 📐 (P): a fi sau a umbla cu ~a în sîn, a fi sfînt, evlavios; a nu fi ~ de închinat (R.-COD.), a nu fi cinstit; 👉 BISERICĂ; a da cu ~a peste cineva, a întîlni pe neașteptate: merge ca cît merge ... și pe-o tihăraie dă cu ~a peste lup (CRG.); cine crede ’n ~, ca ~a se usucă, dacă vrei să ajungi la ceva, nu e deajuns să te ’nchini, ci trebue să și muncești; dintr’un lemn faci și ~ și lopată, totul depinde de creșterea ce se dă copilului, ca să iasă bun ori rău; nici pe dracul să-l vezi, nici ~ să-ți faci, mai bine să te ferești înainte de un rău, decît să cauți să-l alungi mai tîrziu cu diferite mijloace [lat. crux, crucem].

TĂPȘI, tăpșesc, vb. IV. Tranz. 1. A apăsa sau a bate (pentru a face să se așeze, să se îndese); a bătători. ◊ Intranz. După ce au aruncat aceste semințe în pămînt, trebuie să tragă cu grebla... și apoi să tăpșească cu o lopată pe deasupra straturilor. La TDRG. 2. Fig. A da cuiva lovituri ușoare în semn de afecțiune; a mîngîia. Începe a mă tăpși pe obraz și a-mi zice: Doamne, Cuță, cît ești de frumușică! CONTEMPORANUL, VI_I 486.

ÎMPLÎNTA, împlînt, vb. I. Tranz. A înfige, a vîrî. I Apucă lopețile, se aplecă, împlîntîndu-le în apă. DUNĂREANU, CH. 240. Cîrmaciul împlîntă adînc lopata în valuri. VLAHUȚĂ, O. A. 418. O zbierătură puternică dete taurul din pricina durerii ce avea din pierderea ochiului; coarnele și le împlîntă în pămînt și scotea pămînt ca și cu lopata. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Refl. Cele cinci brăzdare ale plugului își înăbușiră zăngănitul, împlîntîndu-se adînc, cu sete, în pămînt. MIHALE, O. 123. Unde buzduganul s-a-mplîntat, Acolo nouă ani am săpat, Pîn’ ce buzduganu-am aflat. BIBICESCU, P. P. 304. (Fig.) Ochii săi se împlîntară pe rînd în ochii celor două femei. DUMITRIU, B. F. 59.

JUDECATĂ (pl. -căți) sf. 1 ⚖️ Faptul de a judeca; hotărîrea rostită de un judecător, de un tribunal; Ⓟ: mai bine o învoială strîmbă decît o ~ dreaptă 👉 LOPATĂ1 ¶ 2 ⚖️ Proces: nu m’am tîrît prin judecăți de cînd sînt (CRG.): 👉 LOPATĂ1 ¶ 3 ⚖️ Locul unde se judecă, judecătorie, tribunal; justiție: a da, a trage, a chema în ~, a chema înaintea justiției ¶ 4 Judecata de apoi, ziua în care Dumnezeu va judeca pe vii și pe morți: o să ne apuce judecata d’apoi, o să plouă foc și pucioasă (DLVR.) ¶ 5 Hotărîrile Providenței: judecățile iui Dumnezeu ¶ 6 Însușirea pe care o are mintea omenească de a deosebi binele de rău, de a judeca cu pricepere despre oameni și lucruri; minte, rațiune, înțelepciune: are o ~ sănătoasă; dintre toți copiii, fata cea mai mare era mai cu ~ (ISP.) ¶ 7 Părere, socotință [lat. *judĭcata < judĭcatum].

DES², DEASĂ, deși, -se, adj. (În opoziție cu rar) I. (În sens material) 1. (Despre colectivități, mulțimi sau corpuri compuse din unități identice) Cu elementele, cu părțile componente apropiate, cu intervale foarte mici sau cu foarte puține goluri între părți. V. îngrămădit, înghesuit. Drumul se întindea neted, scoborînd prin mijlocul pădurii care începea să se arate mai deasă, mai bătrînă. GÎRLEANU, L. 29. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. În mijlocul unui codru înalt și des ca peria era tăinuit un castel vechi. VLAHUȚĂ, O. A. 215. Cînepă frumoasă și deasă cum îi peria. CREANGĂ, A. 49. Idol, tu! răpire minții! cu ochi mari și părul des! EMINESCU, O. I 80. ♦ (Despre țesături) Țesut strîns, bătut. (Poetic) O pînză deasă de ploaie se așterne... peste Țara Bîrsei. BOGZA, C. O. 206. 2. (Despre părțile componente ale unei colectivități sau unități) Strîns, așezat unul lîngă altul sau foarte aproape unul de altul. Din ferestrele cu zăbrele dese... coconii și argățimea împușcară în tătari. GALACTION, O. I 53. Sub bolți încenușate, păiajenul își țese Dantela lui subțire din fire lungi și dese. MACEDONSKI, O. I 23. 3. (Despre ploaie, ceață, umbră etc.) Compact, dens, de nepătruns. Căzu o ceață deasă și cenușie, întunecînd cîmpia și vederea. PREDA, Î. 35. Era o ploaie cu totul alta decît în valea Siretului. Cenușie, măruntă și deasă. SADOVEANU, Z. C. 189. Un foc... făcea ca întunecimea de primprejur să pară mai deasă. MACEDONSKI, O. III 11. Din umbra deasă ce doarme-ntre canaluri... O tainică-armonie plutește peste valuri. ALECSANDRI, P. I 155. II. (În sens temporal) 1. (Despre întîmplări, fenomene sau acțiuni) Care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici de timp, urmînd mereu unul după altul; repetat, frecvent. Erau necesare mai dese destinderi de nervi. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 50. Se auziră ropote dese, ca o fugă cadențată. SAHIA, N. 37. Chiar dacă deasa citire a cărții tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeț, nevoia ar cere ca să-l potolesc îndată. ODOBESCU, S. III 13. Începu rar și cu dese pauze. NEGRUZZI, S. I 8. ♦ (Adverbial) a) De multe ori, în repetate rînduri. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des. EMINESCU, O. I 191. b) La mici intervale de timp. Cele cîteva zeci de lopeți fulgerau des în lumina lunii. CAMILAR, N. I 382. Să nu-mi dai prea des călcîie. CARAGIALE, O. III 57. Tare, bade, ne iubim, Dar prea rar ne întîlnim. Și zău, des ne-am întilni Dușmanele de n-ar fi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 2. (Rar; despre mișcări care se repetă) Repede, iute, grăbit. Respirația grea, trezită, acră, caldă și deasă a mulțimii, dospită în fumul de țigări... dau salonului o asemuire de cafenea. DELAVRANCEA, S. 131. Merseră cu un pas des. NEGRUZZI, S. I 120. ◊ (Adverbial) Am stat la roata morii, Și roata umblă des, Și roata morii cîntă Cuvinte cu-nțeles. COȘBUC, P. I 60.

DAM s.m. (Rar) Specie de cerb cu coarnele lățite în formă de lopeți; cerb-lopătar. [< lat. dama].

DAM¹, dami, s. m. (Rar) Specie de cerb cu coarnele în formă de lopeți; cerb-lopătar. – Din lat. dama.

DAM¹, dami, s. m. (Rar) Specie de cerb cu coarnele lățite în formă de lopeți, cerb-lopătar. – Din lat. dama.

râni, rânesc, vb. tranz. – 1. A curăța, a înlătura gunoiul (din grajd). 2. A săpa, a adânci (o rană): „Aici nu te coace, / Aici nu râni, / Aici nu lipti” (Bilțiu, 2002: 192). – Cf. bg. rina „a curăța gunoiul cu lopata” (Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA) < sl. rynanti „a împinge, a da la o parte” (Scriban, DER).

primiti, primitesc, vb. IV (reg.) 1. (despre pleava sau paiele de cereale) a da la o parte, a curăți, a mătura cu primiteaua (felezeul, târnul) la vânturat cu lopata. 2. a mătura în casă, a scutura, a curăți; a înnoi, a reînnoi; a vărui. 3. (în forma: premeti) a primeni rufăria (de corp sau de pat). 4. (despre pâine; în forma: premeti) a frământa, adăugând aluat nou la cel vechi. 5. (despre unele păsări și animale) a agita mereu ceva.

FÓCĂ (< fr., lat.) s. f. Nume generic dat unor mamifere acvatice din ordinul pinipedelor, cu corp fusiform, urechi rudimentare și membrele anterioare transformate în lopeți înotătoare (Phoca); sunt animale carnivore, greoaie. F. de Caliacra trăiește în apele litorale ale Mării Negre și are abdomenul alb (Monachus albiventer).

CIURUI¹, ciuruiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la cereale sau la alte semințe) A trece sau a da prin ciur, a cerne cu ciurul. Cărăușii descărcau griul și unii dintre muncitori îl vînturau cu lopețile, alții îl ciuruiau în ciururi de sîrmă. DUNĂREANU, N. 27. ◊ (Cu privire la nisip sau la pietriș) Piatră c-alegea Și mi-o ciuruia: Mărunta cădea, Marea, rămînea. TEODORESCU, P. P. 38. 2. A găuri în multe locuri, a face ciur. O incursie nemțească îl ciuntise în schije de granată. POPA, V. 340. Ardă-l focu gherghef!... Mi-am ciuruit degitile cu acu. ALECSANDRI, T. I 335. Șoim vestit este Vîlcan, Suflet dres și trup vrăjit, Nici de paloșe Rănit, Nici de gloanțe Ciuruit. TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Fig. Trec corbii... Pe cerul ciuruit de ploi. LESNEA, I. 71. Chipul lui stă alb, rece și liniștit., ca și luna, ce se dezvelește toată dintr-un nor și pare că încremenește, rotundă și frumoasă, în creștetul bolții ciuruite de stele. VLAHUȚĂ, O. A. 163.

cârpător sn [At: (a. 1803) IORGA, S. D. XII, 146 / V: căr~, câpl~, (înv) crapator, crup~, crupătoriu, curpatoi, curpator, curp~ / Pl: ~oare / E: ml coopertorium] (Pop) 1 Bucată de lemn rotundă, pătrată sau dreptunghiulară, pe care se răstoarnă mămăliga sau pe care se taie carnea. 2 Scândură sau masă (pătrată sau) dreptunghiulară pe care se întinde aluatul. 3 Lopată (de lemn) întrebuințată pentru a băga și a scoate pâinea din cuptor. 4 (Îe) A mâncat turta dar a rămas ~ul Se spune despre cineva care neagă un fapt, în ciuda evidenței.

pecerli, pecerlesc, vb. tranz. – A pecetlui, a pune pecete: (ref. la sticla de pălincă:) „Pecerlită-n flori de mac / Poate că-i bună de leac. / (…) / Când dai s-o despecerlești / De miros tot te topești” (Bilțiu 1996: 382). ♦ A pecetlui groapa: „Când coștiugul a fost coborât în groapă, preotul cu lopata face semnul crucii în cei patru pereți ai gropii, aruncând primul lut deasupra coștiugului” (Brediceanu 1957); „Nici atunci nu te-oi uita, când mi-or pecetlui groapa / Că ți-a fost dulce gura” (Idem: 76). – Din pecetlui (< sl. pečatĭlĕti, magh. pecsételni).

pecetui, pecetuiesc, (pecetlui, pecerli), vb. tranz. – 1. A lega, a închide, a astupa: „Tăt scria șî să gândia, / Cartea o pecetuia” (Papahagi, 1925: 191; Săcel). 2. A pecetlui, a pune pecete: (ref. la sticla de pălincă:) „Pecerlită-n flori de mac / Poate că-i bună de leac. / (…) / Când dai s-o despecerlești / De miros tot te topești” (Bilțiu, 1996: 382). ♦ A pecetlui groapa: „Când coștiugul a fost coborât în groapă, preotul cu lopata face semnul crucii în cei patru pereți ai gropii, aruncând primul lut deasupra coștiugului” (Brediceanu, 1957); „Nici atunci nu te-oi uita / Când mi-or pecetlui groapa / Că ți-a fost dulce gura” (idem: 76). – Din pecetlui (< sl. pečatĭlĕti, magh. pecsételni, Scriban, DEX, MDA).

lopată sf [At: TETRAEV. (1574), 4 / V: (îrg) lup~ / Pl: ~peți, (îrg) ~pețe, ~pete / E: slv лопата] 1 Unealtă formată dintr-o placă de fier, ușor concavă, montată pe o coadă de lemn, cu care se ridică sau se aruncă pământ, pietriș, nisip etc. Si: (reg) șuflă¹. 2 (D. dinți; îla) Ca ~pețile Lați. 3 (Îlav) Cu ~ta În cantitate mare. 4 (Fam; îs) Sapa și ~ta Moarte. 5 (Pex) Cantitate de material cât se poate lua o dată cu lopata (1). 6 Vâslă. 7 (Pan) Unelte sau obiecte care se aseamănă ca formă cu lopata (1), având diferite utilizări. 8 Unealtă de lemn, cu coadă lungă, cu care se vântură cerealele Si: (reg) lopățică (5). 9 (D. cereale; îlv) A da la ~ A vântura. 10 Unealtă de lemn, cu coada lungă, cu care se bagă pâinea în cuptor Si: (reg) lopățică (6). 11 (Reg; îs) ~ de săpat, ~ de picior, ~ de fier Cazma. 12 (Reg) Unealtă de spart gheața Si: (reg) ceaglă. 13 Unealtă, la forjă, cu care se împinge în lateral cocsul sau cărbunele de lemn, pentru a nu acoperi focul, sau cu care se îndepărtează zgura. 14 (Reg) Vătrai. 15 (Reg; îs) ~ de maltăr, – de măltărit Mistrie. 16 (Reg; șîs) ~ mică Unealtă cu care se curăță de pământ brăzdarul și cormana plugului Si: otic, (reg) lopățică (9). 17 (Reg) Unealtă de lemn folosită de ciobani pentru a amesteca zerul pus la fiert Si: (reg) lopăcioară (5), lopătuță (2), lopățică (10). 18 (Trs) Cuțit de lemn cu care se taie cașul. 19 (Reg) Unealtă cu care se zdrobesc prunele într-un hârdău. 20 (Trs) Un fel de căuș cu care, la moară, se ia făina proaspăt măcinată din troacă și se bagă în sac Si: (reg) lopățică (11). 21 (Reg) Obiect cu care se măsoară, la moară, făina sau mălaiul. 22 Baston cu care se lovește mingea la oină sau la alte jocuri Si: (reg) lopățică (12). 23 (Rar) Obiect cu care se omoară muștele Si: (rar) lopățică (13). 24 (Pan) Fiecare dintre scândurile fixate la circumferința roții la moara de apă Si: (pop) aripă, lopățică (14), pală⁴. 25 (Reg; pan) Fiecare dintre aripile unei mori de vânt Si: fofează. 26 (Thl; pan) Fiecare dintre cele patru pale⁴ ale propulsorului nautic. 27 (Reg; pan) Capăt de fier al fusului roții de apă a joagărului, care se învârte în scobitura unei bârne Si: cepău. 28 (Reg; pan) Cui gros de fier care se află în capătul grindeiului morii de apă, pe care aceasta se învârte Si: (reg) lopar (4). 29 (Reg; pan) Parte de jos a jugului, pe care se sprijină gâtul boilor Si: policioară, poliță¹, (reg) lopăcioară (6), lopățică (15), lopiscă (5), podhorniță. 30 (Reg; pan; șîs) ~ta berdii Parte lată, de fier, a bărzii Si: (pop) leafă¹. 31 (Reg; pan) Scândură a ragilei și a pieptenului, în care sunt înfipți dinții de fier Si: (reg) lopățică (16), pat¹. 32 (Reg; pan) Fiecare dintre cele două stinghii încrucișate ale vârtelniței, la capetele cărora se află cele patru fofeze și care se învârtesc în timpul depănatului Si: cruce, fofelniță, (reg) lopățică (17). 33 (Reg; pan) Capăt în formă de „T” al rășchitorului, constând dintr-o stinghie scurtă, fixată perpendicular pe baza lungă ce reprezintă corpul acesteia Si: cruce, (reg) lopătuță (3), lopățică (18), lopiscă (6). 34 (Reg; pan) Piesă de lemn cu un capăt fixat și cu celălalt în formă de mâner care intră în jgheabul din corpul meliței Si: (pop) limbă, (reg) lopățică (19). 35 (Reg; șîs) ~ta umărului, ~ta de la mână Omoplat. 36 (Reg) Fiecare dintre oasele scapulare la animalele patrupede Si: spată¹, (reg) lopățică (21). 37 (Reg; la om și animale) Dinte incisiv Si: (reg) lopățică (22). 38 (Reg) Carapace a broaștei țestoase Si: (îvp) țest, (pop) țeastă.

focă sf [At: DA ms / Pl: foci / E: fr phoque, lat phoca] 1 Nume dat mai multor genuri de mamifere acvatice, din ordinul pinipedelor, carnivore, cu capul rotund, cu corpul alungit și cu picioare în formă de lopeți, care trăiesc mai ales în regiunile polare Si: vițel-de-mare (Phoca). 2 Animal care face parte din unul dintre genurile focii (1).

LOPATĂ ~eți f. 1) Unealtă constând dintr-o placă de tablă sau de lemn (ușor concavă), fixată pe o coadă și folosită la încărcarea sau descărcarea unor materiale (pământ, nisip etc.). ◊ Cu ~ata în cantitate mare; fără măsură. Sapa și ~ata moartea. A da la ~ a vântura. 2) Cantitate de material cât se poate lua cu această unealtă. 3) Unealtă de lemn cu coadă lungă cu care se dă pâinea în cuptor. 4) Unealtă de lemn constând dintr-o coadă lungă cu o terminație plată folosită pentru a conduce o ambarcație; vâslă. [G.-D. lopeții] /<sl. lopata

TOANĂ², toane, s. f. Ocolul făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele înconjurîndu-l; loc (bogat în pește) unde se aruncă năvodul. Era la al cincilea ceas al amiezii, tovarășii ceilalți își potriveau undițele pentru altă toană de pescuit. SADOVEANU, N. F. 90. Să-ți spui toana peștelui, Ținutul morunilor Și-adăpostul somnilor. PĂSCULESCU, L. P. 177. ◊ Expr. A întinde toana = a desfășura larg năvodul, lărgind spațiul de pescuit. Amîndouă dubele pornesc în direcții opuse, ca să «facă ocolul» și să cuprindă între aripile năvodului un spațiu cît se poate de larg; atunci se zice că au întins toana. ANTIPA, P. 473. A închide toana = a aduna, a strînge năvodul (cu pește). La un semn al vătafului, lotcele pornesc una spre alta, spre a se împreuna și, încrucișîndu-se, a «închide toana». ANTIPA, P. 473. A da (sau a trage) toana (sau o toană) = a arunca o singură dată năvodul și a-l scoate. Cînd ajung la celălalt capăt, atunci apucă amîndoi de lopeți spre a trage toana la vale. ANTIPA, P. 515. Trase-o toană, trase două, Trase toane pînă-n nouă. PĂSCULESCU, L. P. 176. El p-atît nu se lăsa; Năvod în mare-arunca, Două-trei toane trăgea. TEODORESCU, P. P. 95. ♦ Spărtură făcută în gheața unei ape pentru a pescui sau pentru a scoate apă. V. copcă, ochi.

1) sápă f., pl. e și săpĭ (lat. sappa, it. zappa, fr. sape, sp. zapa. D. rom. vine rut. sapa. V. țapină). O unealtă de fer lată ca o semilună fixată perpendicular pe o coadă lungă lungă de vre-un metru și jumătate și întrebuințată la scurmat pămîntu în agricultură. Lovitură de sapă, lucrare cu sapa: a da o sapă păpușoiuluĭ (a-l prășĭ). Muncă cu sapa, prașilă: mă duc la sapă. A ajunge în sapă de lemn, a ajunge la mare sărăcie. Sapa și lopata, nici o speranță, n’a maĭ rămas de cît mormîntu (pin aluzie la sapă [= hîrleț], care face groapa, și lopată [= hîrleț]), care aruncă înapoĭ pămîntu peste mort: de-acuma, sapa și lopata!

ARIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor și al unor insecte, care servește la zbor; la păsări reprezintă o modificare a membrelor anterioare și este acoperită cu pene, iar la insecte este formată din chitină sau dintr-o membrană transparentă. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. El zărea un corbușor Ce pe sus tot croncănea Și din aripi tot bătea. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Expr. A căpăta (sau a face, a prinde) aripi = a căpăta independență (în viață sau în muncă), a se iniția cu ușurință, a se ridica repede în muncă. ◊ Fig. Cu aripi de vifor, un vultur țîșnește-n tărie. BENIUC, V. 84. Asupra singurătății în care vegheau uimiți cei doi camarazi, năvăli o suflare rece, aripă depărtată a furtunii. SADOVEANU, M. C. 95. Chipurile bărbătești vesele, care surîdeau de-o mulțumire egoistă, deodată înghețară, stinse parcă de aripa morții. BART, E. 372. Pe aripi de munte și stînci de asfalt Castelul se-nalță, se-ncruntă, Și creștetu-i negru și creștetu-i nalt De nouri și ani se-ncăruntă. EMINESCU, O. IV 27. ♦ Fig. Avînt, însuflețire. Și [versul] să-ți dea, mai tîrzior, Aripi, credință și dor, Ca să te-ncumeți și la zbor. TOMA, C. V. 408. ◊ Expr. A tăia sau a frînge (cuiva) aripile = a-i curma avîntul. ♦ Fig. (Adesea determinat prin «protectoare», «ocrotitoare») Ocrotire, scut. Mulțămește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și ai dat peste belșug luîndu-te sub aripa dumisale. CREANGĂ, P. 330. 2. Organ exterior al peștilor, servind ca regulator al mișcărilor; înotătoare. 3. Prelungire membranoasă a corpului fructelor și semințelor, folosită la răspîndirea acestora prin vînt. 4. Nume dat unor obiecte, părților unor aparate etc. care au forma, funcțiunea sau poziția aripilor (1): a) organ al avionului constînd din una sau mai multe suprafețe plane, legate de un corp central numit fuzelaj, și care servește la susținerea avionului în aer; b) fiecare dintre lopețile fixate pe roata morii și care, împinse de vînt sau de apă, pun în mișcare pietrele; c) apărătoare așezată deasupra roților unui vehicul, care are rolul de a proteja caroseria de noroi, de praf etc. Băiatul se dădu jos [din camion] și... clătinîndu-se de somn, se urcă pe o aripă. DUMITRIU, N. 271; d) pulpana unei haine. Umflai mantaua de-o aripă, o tîrîi pînă dincolo de țara neagră a furnicilor cu dinții de criță. HOGAȘ, M. N. 13. 5. Nume dat părților laterale ale unui întreg: a) parte a unei clădiri, care se prezintă ca o ptelungire laterală; b) parte laterală a unei trupe dispuse în ordine de bătaie; capăt, margine, flanc. Acele părți de locuri fuseseră mai cu seamă puternic întărite de aripa stingă a dușmanului. MACEDONSKI, O. III 79. 6. ◊ Fig. Grupare extremă (dreaptă sau stîngă) a unei organizații, a unui partid. Aripa stîngă a burgheziei, în frunte cu Bălcescu a fost nevoită, după revoluție, să ia drumul exilului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 168. – Accentuat și: aripă. – Pl. și: aripe (SADOVEANU, O. IV 52, EMINESCU, O. I 93).

BALÉNĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Nume dat unor mamifere acvatice din ordinul cetaceelor, răspîndite în toate oceanele, dar mai ales în zonele reci și temperate cuprinzînd peste 80 de specii, cele mai mari atingînd lungimea de 30 (33) m și greutate de 150 (160) t, avînd în loc de dinți niște lame cornoase lungi (fanoane), corpul fusiform și membrele anterioare transformate in lopeți. Se vînează pentru carne, grăsime, fanoane și piele. Cea mai cunoscută specie este b. albastră (Balenoptera musculus). 2. Lamelă flexibilă, fabricată din fanoane de b. (1), din oțel, din materiale plastice etc., folosită la confecționarea corsetelor, a umbrelelor, la fixarea gulerelor cămășilor etc.

balénă s.f. 1 (zool.; la pl.) Gen de mamifere acvatice, din ordinul cetaceelor, răspîndite în toate oceanele, dar mai ales în zonele reci și temperate, lungi de 10-20 m și cu greutatea de circa 150 de tone, cu capul mare și cu gura largă, avînd în loc de dinți niște lame cornoase lungi (fanoane), corpul fusiform și membrele anterioare transformate în lopeți, care se vînează pentru carne, grăsime, fanoane și piele (Balaena); (și la sg.) mamifer care aparține acestui gen. Cea mai răspîndită specie este balena albastră. ◇ Ceară de balenă v. ceară. 2 (fam., deprec.) (Epitet pentru o) persoană extrem de grasă. 3 (ind.) Lamelă flexibilă, fabricată din lamele cornoase de balenă, din oțel, din materiale plastice etc., folosită la confecționarea corsetelor, a umbrelelor, la fixarea gulerelor cămășilor etc. 4 Spetează din lemn sau din material plastic la ambarcațiile de sport. 5 (astron.; art.; nm. pr.) Constelație din emisfera australă situată între Eridan și Vărsător. • pl. -e. /<fr. baleine, lat. balaena, -ae.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

aera [At: DA ms / Pzi: ~rez / E: fr aérer] 1 vt (Înv) A aerisi. 2 vr (Înv) A-și face vânt. 3 vt A introduce aer¹ (1) în masa unui lichid, a unui material granulos sau fluid. 4-5 vt A răci cerealele dintr-un siloz prin introducere de aer¹ (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeți.

MUNCI vb. IV. 1. T r a n z. (Învechit și popular) A supune la munci (1); a tortura, a chinui, a căzni. Legați se-i aducu întru Ier[u]s[a]l[i]m, se-i munciească. COD. VOR. 38/25. Venit-ai încoace ainte de vreame a munci [pe] noi? TETRAEV. (1574), 212. Mearse sprinșii împăratul siriianilor de-i strică și munci ei și-i prădă. CORESI, EV. 155. Să-l dați acela satanei să-i muncească trupul. id. L. 296/2. Pară de foc îmbla într-ănșii, de-i arde și munciia (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 330/20. Fu biruit Roman și prins viu și-l aduseră să-l muncească. MOXA, 398/27. Și-și vărsă veninul amar pre toți creștinii. . . de-i munciia și-i răniia. id., ap. GCR I, 60/19. Au muncit călugării de i-au arsu și i-au tăiat (a. 1622). IORGA, D. B. I, 40. Cu alte munci mari și groaznice te voiu munci. VARLAAM, C. 454. Aceaste doo prepusuri nu agiung amăndoo să facă pre giudeț să muncească pre cineva. PRAV. 64. Cela ce va svătui pre altul să ucigă pre neștine, iară el nu-l va numai ucide, ce încă dentăi-l va munci. . . , să cade să să cearte cu o moarte cumplită. ib. 307, cf. 318, 326. Să aduc și pre aceia carii era acolea legați în Ierosalim să-i muncească. N. TEST. (1648), 164^v/18. Prinse pre toți boierii cei mari. . . și-i munci cu multe munci (a. 1654). GCR I, 171/11. Scoasă pre Vichentie de-l munci cu frecături cumplite. DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 119^r/25. După voroava ce-au avut Șerban Vodă cu Cantemir Vodă, prins-au pe Iordache postelnicul Rusăt de l-au închis și l-au muncit. NECULCE, L. 96. Muftiiul s-ascunsesă, și găsindu-l l-au muncit, de-au luat mulți bani de la dînsul, păn l-au omorît. id. ib. 167. Să muncească pre aceia carii nu cred în D[u]mnezău (a. 1700). GCR I, 339/28. L-au muncit cu hiară arsă pre piept pînă lîngă moarte (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 7/14. Nu cumva, apucîndu-te împăratul, singur să te muncească pentru că n-ai grăit dupre voia inimii lui. VARLAAM-IOASAF, 134^v/6. Îl ajung cu mănii aprinse, îl izgonesc, îl muncesc și ca o batjocură a ticăloșiii îl aruncă de la un loc la altul. MOLNAR, RET. 38/25. Mii de furnici, de tricolici, De vîrcolici, Vai ! mă muncesc ! ALECSANDRI, T. I, 199. Puse de tăie. . . pe mulți boieri, muncindu-i mai întîi spre a le afla toate avuțiile. ODOBESCU, S. I, 425. Umbra lui. . . vine noaptea de muncește și chinuiește pe bieții tineri. ISPIRESCU, L. 102. Împăratul cel crud a închis-o și a început s-o muncească. PAMFILE, S. T. 153. Acum, de va fi la iad pentru păcatul ăsta, trebuie să aibă cisterne de gaz și kilometri de fitil sub cazanul în care îl vor fi muncind diavolii. I. BOTEZ, B. I, 165. Era vădit pentru toată lumea, și mai cu samă pentru preot, că în bietul om a intrat un drac și-l muncește. SADOVEANU, D. P. 120. (R e f l. p a s.) Din pricina unei năpăstuiri de furtișag ce au căzut asupra unor țigani ai noștri, care țigani, muncindu-se foarte cumplit. . . s-au spăriit și ceilalți țigani (a. 1786). URICARIUL, XIX, 27. ◊ E x p r. (Popular) A-l munci (pe cineva) dracul = a avea convulsii (epileptice). Pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Bărăție, o muncește dracul de vreo zece zile. CARAGIALE, O. II, 234. ◊ (Prin lărgirea sensului) Fiiarăle . . . ceale mai tari pre ceale slabe le muncesc și le belesc. ȚICHINDEAL, F. 191/15. Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gîndac, Sau paiangenul ce suge capul muștei de smarald ? EMINESCU, O. IV, 228. ◊ F i g. Sînt meșteri care dintr-o coasă rea fac [una] bună de frică: o apucă mînios, o trage la tocilă, o bate, o ascute, o trage la tocilă din nou, o muncește în fel și chip. PAMFILE, C. 142. ♦ (Învechit) A pedepsi, a condamna, a osîndi. Mai vîrtos să cade să muncească pre om la uciderea cea cu otravă decît la alte morți. PRAV. MOLD. 58^v/2. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice (a. 1700). GCR I, 338/11. ♦ (Familiar, rar) A masa¹. Se întoarse numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profire, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-și vie în fire. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 15. 2. T r a n z. (Despre senzații, sentimente, gînduri etc.) A provoca (cuiva) suferințe (fizice sau morale); a chinui, a consuma; a preocupa în mod intens. Dzi de dzi sufletul dereptului cu fărâdeleage lucrurele munciia. COD. VOR. 172/26. O, pizmă,. . . cîți muncești ! MOXA, 371/23. Pre cel lacom și gîndurile îl muncescu (a. 1714). GCR II, 14/10. În toate zilele era muncit de gîndul lui. VARLAAM-IOASAF, 12^v/5. Tiran iaste aurul care cu mii de griji și frici munceaște inima omenească. MOLNAR, RET. 29/9. Frigul pe alții mai mult muncește. CONACHI, P. 285. Nu găsi vindecarea grijei ce-l muncea. FILIMON, O. I, 124, cf. 121, 134. O presimțire dureroasă îmi muncește sufletul de astă noapte. ALECSANDRI, T. II, 9, cf. 130. Setea începe a ne munci, fără ca să zărim cît de mic izvor împrejurul nostru. id. O. P. 346. Vino, scumpă, de privește Dorul tău cum mă muncește. EMINESCU, O. IV, 234. Mă muncește dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute. CREANGĂ, A. 240. Mă muncea conștiința. CARAGIALE, O. III, 215, cf. 198. O munceau ziua gindurile, iar noaptea visurile. SLAVICI, O. I, 290. Toată ziulica îl munciră gîndurile și nu se domirea de loc. ISPIRESCU, L. 258, cf. 261, 262. Foamea. . . muncea neîndurat pe bietul Nică. CONTEMPORANUL, II, 391. În poezia lui voia să arăte pe tînărul Sabathai muncit de îndoială. VLAHUȚĂ, N. 54. O amenințare . . . muncește acum pe Leiba mai mult decît frigurile. GHEREA, ST. CR. II, 135. Moș Gheorghe era muncit de teama rușinii bieților țărani de pe scenă. SP. POPESCU, M . G. 90. Ceea ce o muncea era pîngărirea sufletească a omului care o iubea. D. ZAMFIRESCU, A. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă Și-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, P. 70. Vor fi și ele, poate, muncite de durere. PETICĂ, O. 177. E muncit de gînduri. BASSARESCU, S. N. 13, cf. 189. Muncit de gînduri și de planuri. . . a plecat spre București. GALACTION, O. 141. O muncea un gînd, o hotărîre mereu amînată. C. PETRESCU, A. 434. Îl munceau gînduri de amărăciune. SADOVEANU, O. V, 202. Tăcură amîndoi; aceleași gînduri îi munceau. BART, S. M. 66. Mărturisesc că o clipă mă muncise un început de îndoială. CONTEMP. 1950, nr. 185, 3/3. Valeria era muncită de gînduri. V. ROM. februarie 1952, 2. ◊ A b s o l. [Păcatul] are și dulceață și scîrbă, că în puțină vreame se îndulceaști, iar întru veaci munceaște. CORESI, EV. 27. Așa e frumusețea. . . Din preajmă-i ea gonește Durerea ce muncește. ALEXANDRESCU, O. I, 96, cf. EMINESCU, N. 73. ◊ E x p r. (R e f l.) A se munci cu gîndul = a gîndi intens la ceva, a-și supune mintea la eforturi; a se frămînta. Tocmai cînd se muncește cu gîndul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în tramvai. REBREANU, NUV. 144. Și-și duse mîna la gură, scoborîndu-și ochii în jos, muncindu-se cu gîndul să afle ce-i de făcut. MIRONESCU, S. A. 33. 3. I n t r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A îndura chinuri (fizice sau morale); a pătimi, a suferi. Să muncescu în pustie și în măguri și în peșteri (cca 1550). GCR I, 1/18. Rău se chinuia și se muncia fiu-său. CORESI, EV. 79. H[risto]s derept noi se-au muncit. id. L. 411/4. Că dûn vecu se munciia ei și nu pute vede lumina (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 320/22, cf. 350/16. Face-voiu [o] cearere de la tine să mă și eu muncescu cu creștinii. COD. TOD. 206. Nice vor munci de foame, nic[e] de sete. ib. 218. Mulți se munciră pentru H[risto]s. MOXA, 363/14. Cine va asculta dînșii, acela nu va veni într-acel loc de muncă unde te muncești tu. VARLAAM, C. 286, cf. 172. Spîndzură în văzduh pre popa idolilor și mult ceas s-au muncit în văzduh și cădzu gios de să stîlci și rău muri. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 2^r/18. Va arunca pre acei oameni nemilostivi în temnița iadului ca să se muncească acolo în veaci. CHEIA ÎN. 14^r/12. Ne băgară aice în peșteră și așa ne vom munci pană la sfîrșănia veacului. VARLAAM-IOASAF, 82^v/17. Un musulman ce a crezut curanul și pe Moamet. . . nu este cu putință a se munci în veci. . . , ci cred că. . . merge la rai în pace. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Leul. . . se munceaște cu sufletul în gușă și trage de moarte. ȚICHINDEAL, F. 8/7. Duhul tău. . . degeaba se luptă și se muncește. CONACHI, P. 276. Fără să-l prinză somnul, toată noaptea să muncea. PANN, E. I, 49/22. Toderică . . . a mîntuit sufletele coconașilor ce se munceau din pricina lui. NEGRUZZI, S, I, 89. Ion. . . se muncește rău în somn. CARAGIALE, O. VI, 289, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Au dat poroncă . . . să-i vie doftorii în clipă să facă ceva că să nu i se muncească copila. SBIERA, P. 301. 4. R e f l. și (învechit) i n t r a n z. A depune eforturi, a-și da osteneală; a se strădui, a se trudi. Se nu D[om]nul zidire casa, în deșertu munciră-se (t r u d i r ă – s e C) zidindu. PSALT. SCH. 429/4. Vecirií miei. . . muncia-se (n e v o i i a – s e a C²), cerînd sufletul mieu. PSALT. 72, cf. 122. Învățătoare, toată noaptea ne-am muncit (t r u d i t N. TEST. 1648, o s t e n i n d u – n e BIBLIA 1688), nemică n-am prins. CORESI, EV. 329. Muncește să găsească vreme să rădice sabie asupra împărățiii. IST. Ț. R. 39, cf. 21. Să muncea în tot chipul să le potolească. ib. 113. [Filozofii] în zadar se muncesc a arăta că noi sîntem numai pămînt. MARCOVICI, C. 12/16. Te vei munci să amăgești pe fratele tău și chiar pe creatorul tău. FILIMON, O. I, 311. Capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobîndi tronul., ODOBESCU, ap. DDRF. Așa se munci biata noră pînă după miezul nopții. CREANGĂ, P. 6. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă. COȘBUC, P. I, 246. Bătrînul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale. D. ZAMFIRESCU, T. S. 16. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. REBREANU, I. 103. Țigănușul se muncea amarnic . . . să-și bage picioarele în botforii de lac. C. PETRESCU, A. R. 42. Luat din scurt, Nică Crețu se fîstîci și se vedea cum se muncește să-și caute răspunsul. MIHALE, O. 46. El se muncise într-atîta, cît îi curgea numai sudorile de pe frunte. SBIERA, P. 199. A venit o pasere și a zis: – Pînă nu mă va aduce pe mine și pe soția mea în biserica asta, nu poate s-o facă, oricît s-ar munci. ȘEZ. IV, 170. Mă muncii o vară toată Ca se fac streinul tată, Și streinul, Ca pelinul. POP., ap. GCR II, 308. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se lupta. Cu gadinele sălbateci m-am muncit. Ce folosu mie aceaia (a. 1569). GCR I, *13/27. ♦ R e f l (Regional) A se screme (Moișeni-Satu Mare). ALR I 121/345. 5. I n t r a n z. A desfășura o activitate (fizică sau intelectuală), a îndeplini o muncă (3); a lucra. Cela ce au muncit acolia . . ., să-și piiardză toată usteneala. PRAV. 25. Aceia ce un ceas muncește, în veci desfătare gătește (a. 1750). GCR II, 49/28. [Cei mari] n-alerg, nu ostenesc, Cei mici pentru ei muncesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 249/14. Tu dormi, în vreme cînd toți ciilalnți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10/26. Tot omul sănătos și cu minte poate să-și cîștige acele lucruri trebuincioase cît se poate mai bine, numai să muncească. GT (1839), 75²/21. S-a statornicit în satul acela . . . muncind ca pentru dînsul. CREANGĂ, P. 139. Muncesc, muncesc și nu s-alege nemica de mine. id. ib. 200. Ia să ne gîndim și la oamenii care muncesc o săptămînă întreagă, de dimineață pînă seara tîrziu. CARAGIALE, O. II, 211. Omule, te văz harnic, muncești de te spetești și doi în tei te văd că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 196, cf. 62. Cît am trudit, cît am muncit Și. . . nimic n-am folosit. MACEDONSKI, O. I, 38. Muncește el, că de muncit nu-i rușine, ș-ascultă și-i supus. VLAHUȚĂ, O. A. 10. Taica pentru dînșii a muncit. REBREANU, R. I, 205, cf. 225. Cînd ai fost deprins să muncești cu mîna pe coada lopeții, e primejdios să te apuce boieria din senin. C. PETRESCU, A. 306. Muncești: ești tractoristă. D. BOTEZ, F. S. 12. Sînt o biată fată care muncesc ca să cîștig pînea. SADOVEANU, O. XIV, 323. Scarlat muncea ca un cîine. CĂLINESCU, E. O. II, 124. Muncind cu brațele nu s-adună o mie dă pogoane ! CAMIL PETRESCU, O. III, 114. În gospodăria colectivă, fiecare trebuie să muncească. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 669. A munci zi de zi în spiritul științei marxist-leniniste, constituie chezășia izbînzii în știință, literatură și artă. CONTEMP. 1953, nr. 339, 1/1. Omul care muncește are drept la toate bucuriile vieții. ib. 1954, nr. 388, 2/4. Munceau, cîntînd, electricienii. BENIUC, C. P. 40. Ultimele luni muncise pe brînci. V. ROM. aprilie 1957, 76. La sărac oi dărui, Să aibă cu ce munci ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 291. Unde toți de obște muncesc, cerșetori nu se găsesc. ZANNE, P. VIII, 373. Cu cît mai mult vei munci, atît mai mult vei dobîndi. id. ib. Mănîncă la mine și muncește la tine. id. ib. III, 629. ◊ L o c. a d j. Pe nemuncite = fără muncă, fără să muncească. Tineri osteniți pe nemuncite. VLAHUȚĂ, ap. DDRF. ◊ (Cu complement intern) Muncă ce-a muncit ? Grădin-a făcut, Flori și-a presădit. TEODORESCU, P. P. 91.* T r a n z. (Complementul indică obiectul sau felul muncii) Să li se pară dezonorant a munci pămîntul. REBREANU, R. I, 37. Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc ? ALECSANDRI, P. P. 285. Dar cît îi fi șî-i trăi, să fii vrenic să muncești pămîntu. ȘEZ. III, 100, cf. ALRM SN I h 7. ♦ T r a n z. (Complementul indică o persoană) A osteni, a istovi; a pune la muncă (3), a da de lucru. Iată aci alăturat articolul cu pricina. . . care m-a muncit mai tare decît o comedie în trei acte. CARAGIALE, O. VII, 233. Nouă meșteri mari, Calfe de zidari. . . Că vodă-i ținea Și vodă-i muncea. TEODORESCU, P. P. 469. El muncea lumea ca la robie: îi punea de zidea la cetăți, făcea la podvezi și la drumuri lungi. ȘEZ. V, 20. ♦ Tranz. (Învechit, rar) A potoli, a domoli, a îmblînzi. Limba nimenre nu o poate de la oameni munci (p o t o l i N. TEST. 1648, d o m o l i BIBLIA 1688). COD. VOR. 124/25. – Prez. ind.: muncesc. – Și: (prin Ban.) muci vb. IV. L. COSTIN, GR. BĂN. 141, NOVACOVICIU, C. B. I, 14, ALR II 3 083/36. – Din v. sl. мѪчити (сѧ). Cf. bg. м ъ ч а с (е).

CONDEI, condeie, s. n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; toc (împreună cu penița). ◊ Mânuitor de condei = scriitor (talentat). ◊ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a încărca la socoteală. Dintr-un condei sau dintr-o trăsătură de condei = dintr-o dată. ♦ Fig. Trăsătură de condei; p. ext. moment, clipă. ♦ (Înv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor. 2. Fig. Mod de a scrie bine, îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ◊ Expr. A avea condei = a scrie ușor (și bine), a avea talent la scris. A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu meșteșug; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a frazei. 3. Par lung care, împreună cu lopata, formează cârma plutei. – Din ngr. kondíli.

CONDEI, condeie, s. n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; toc. ◊ Mânuitor de condei = scriitor (talentat). ◊ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a încărca la socoteală. Dintr-un condei sau dintr-o trăsătură de condei = dintr-odată. ♦ (Înv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor. 2. Fig. Mod de a scrie bine, îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ◊ Expr. A avea condei = a scrie ușor (și bine), a avea talent la scris. A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu meșteșug; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a frazei. 3. Par lung care, împreună cu lopata, formează cârma plutei. – Din ngr. kondíli.

zidi vb. IV. 1 tr. (constr.) A construi un zid; gener. a ridica o clădire; a clădi, a construi. Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora dintre voevozi (M. I. CAR.). ◊ Fig. Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune Peste toate o lopată de țărînă se depune (EMIN.). ♦ (fam.) A întemeia. Poporul finlandez și-a zidit cuibul în ținuturi vaste (PER.). 2 tr. A închide într-un zid sau între ziduri; a astupa cu zid. Domnul Ștefan fu zidit în lăcașu-i de marmură și piatră (SADOV.). 3 refl. Fig. (despre nori) A se forma; a se înălța. În răsărit se zidise o culme de nouri posomorîți (SADOV.). 4 tr. Fig. (bis.; despre Dumnezeu) A da viață, ființă; a crea; a plăsmui. Omul... cel nou care se înnoiește spre deplină cunoștință după chipul Celui ce l-a zidit (BIBLIA 1688). ♦ Ext. A întrupa. • prez.ind. -esc. /<sl. veche зндатн, зьдатн.

MUTA vb. I. I. (Predomină ideea deplasării) T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) mișca, a (se) urni (din loc); a (se) clătina. Și-i va goni pre dînșii glas de frunză mutîndu-se (f o ș n e t u l u n e i f r u n z e c l ă t i n a t e d e v î n t B 1938). BIBLIA (1688), 91²/34. Zoroastru . . . făcea ca stelele să se mute din loc. EMINESCU, N. 60. Vasîle Baciu se mută de pe un picior pe celălalt. REBREANU, I. 343. El mîna punea, Șaua că mișca, Șaua că muta, Dar n-o ridica, Că nu mi-și putea. TEODORESCU, P. P. 495. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc. SLAVICI, O. I, 54. ♦ R e f l. (Prin Transilv.; despre membrele corpului) A ieși din încheietură; a se scrlnti. Cf. ALRM I/I h 206. ♦ R e f l. P. e x t. A porni la drum, a pleca; a merge, a umbla, a se deplasa (apropiindu-se sau depărtîndu-se de un punct). Nu se va muta (nu a p r o p i e-s e PSALT.) cătră tinre hicleanulu. PSALT. HUR. 3^v/4. Și de acolo mutămu-nă (v ă n s l ă m u N. TEST. 1648, m e r g î n d BIBLIA 1688) . . . sosimu întru Anticrihei. COD. VOR. 18/11. Puținelu se mutară (m a i m e a r s e r ă N. TEST. 1648, d e p ă r t î n d u-se BIBLIA 1688). ib. 90/29. Rădicîndu-se se mute-se fiii lui se ceară. PSALT. 235, cf. 117. Dară că ce, Doamne, te mutași departe ? DOSOFTEI, PS. 32/1. 2. T r a n z. A mișca, a scoate din locul în care se găsește și a așeza în alt loc; a deplasa, a strămuta, a transfera. Muta-te-va de satul tău. PSALT. HUR. 44^r/11. Viniile diîntru Eghypet mutași (a d u s e ș i H). PSALT. 166. Muta-vă-voi mai departe decît în Vavilon. CORESI, PS. 30/10, cf. URICARIUL, VII, 64. Și sfătuia undi vor rădica Ioniia, să o mute, și în ce locu . . . să o pui. HERODOT (1645), 506. Oboară domni și giudeațe și împărății mută de la o semenție la altă semenție. VARLAAM, ap. GCR I, 105/25. Să mute vreun hotar den locul său. PRAV. 280, cf. 40, 199. Oameni mutați pre aceste locuri. N. COSTIN, L. 142. Neamuri carile ellinii cu nume de varvari le poreclia . . . de pre țări, pre carile lăcuia și de pe furtuna carea după vremi îi muta. CANTEMIR, HR. 75, cf. 297. Împărăția au mutat pe Mîrza Pașa la Tighinea. AMIRAS, LET². III, 138. Ca nu cumva [grîul] să se aprindă, va fi bine de a-l muta din loc, amestecîndu-l cu lopețile. I. IONESCU, C. 177/8. Vezi tu buțite aste două ? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locu alteia. EMINESCU, N. 10. După războiul cu Radu Vodă Basarab, măria sa Ștefan mutase hotarul de la apa Trotușului cu mult mai la vale, pînă la apa Milcovului. SADOVEANU, F. J. 692. Perne albe i-a mutat Cînd la cap, cînd la picioare. ALECSANDRI, P. P. 112, cf. DOINE, 8, RETEGANUL, TR. 124. Dă-mi-l, Doamne,-n mîna mea, Să-l lovesc o dată bine, Să-i mut punga-n sîn la mine. ȘEZ. I, 140, cf. 12, 247, ANT. LIT. POP. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A-i muta (cuiva) fălcile (sau căpriorii) = a bate (pe cineva) tare, lovindu-l peste obraz. Jandarmii vă suduie și vă mută căpriorii. C. PETRESCU, Î. II, 92. Simțiîn inimă o pornire cumplită. Să se ducă la Bădîrcea . . . și numaidecît să-i cîrpească o palmă grea, să-i mute fălcile. PREDA, D. 77. ◊ R e f l. p a s. Toate lucrurile pe cari le au prășitorii cu dînșii . . . se numesc bulendre . . . Aceste bulendre se mută înaintea prășitorilor. PAMFILE, A. R. 81. Piatra care se mută din loc în loc nu prinde rădăcină. ZANNE, P. I, 249, ◊ R e f l. Ce ieși iară, nu den loc și să se mute, nici îmblă Dumnezeu den loc pe alt loc, ca trupul, ce pretutindinea iaste. CORESI, EV. 354. Se vor muta dentr-un loc într-altul. PARACLIS (1639), 255. Și au socotit cum, de nu vor da perșii război într-aceia zi, să să mute lângă un ostrov. HERODOT (1645), 486. Mutîndu-se și într-o aripă și într-alta, unul den copiei [sic !] lui ce-l păziia . . . i-au zis. M. COSTIN, ap. GCR I, 200/16. Se vor muta [albinele] la fagurii în carii se plămădesc și scot trîntorii. ECONOMIA, 181/6. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Mă scol, mă mut de-aicea, duc păsurile mele . . . în fundul unui crîng. ALEXANDRESCU, O. I, 250. Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptiori, știe și hleabul de baba mea de-acasă. CREANGĂ, A. 130. Ș-apoi m-au sărit caii, și s-a mutat bătălia mai departe. DELAVRANCEA, O. II, 224, cf. 58. Așa trăiau acești eroi parazitari ai vechilor noastre gospodării, mutîndu-se din loc în loc, unde îi ducea fantezia. ANGHEL, PR. 110. Stă și-așteaptă fără glas, Parcă să măsoare, Cum se mută ceas cu ceas Umbra după soare. TOPÎRCEANU, B. 10. Coco s-a mutat pe vergele de cîteva ori, s-a suit pe trapez, a ieșit din colivie. ARGHEZI, P. T. 110. Se mixta de pe mormînt pe mormînt, plîngînd și văietîndu-se. RETEGANUL, P. IV, 65. ♦ A b s o l. (La imperativ, pers. 2 sg.) Termen folosit pentru a îndemna un animal să schimbe piciorul (la muls, la potcovit etc.). Com. MARIAN, cf. A VI 26. ♦ A numi (pe cineva) cu serviciul în altă parte, a transfera într-un post. Era mutat la Curtea de Apel din București. C. PETRESCU, C. V. 10. ♦ (Învechit, rar) A alunga, a izgoni. Au mutat pre d[u]mn[e]zăii cei streini den mijlocul lor. BIBLIA (1688), 182²/2. ♦ (Jur.; învechit) A transmite. Lucrul său . . . nu cu bună dreptate mutat din stăpînirea celui ce l-au avut în stăpînirea celui ce l-au luat. PRAVILA (1814), 27/17. (R e f l. p a s.) Nu poate să se mute acest drit . . . asupra unui al treilea. ib., ap. TDRG. ♦ R e f l. (Prin Transilv. și Ban.; despre boli) A fi contagios; a se transmite de la om la om. Am căpătat boala de la al [ = alt] biteag, s-o mutat boala. ALR II 4 182/2, cf. ALRM II/I h 163. ♦ F i g. (Învechit, rar; cu determinări introduse prin prep. „la”) A pune pe seama, pe socoteala cuiva; a atribui. Cela ce piierde, fiește cîndu nu va să afle vina sa, ci mută la altul. URECHE, L. 162. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se referi. Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului. Acesta cuvînt să mută la Domnul Hristos. DOSOFTEI, PS. 8/19. ♦ (Regional; cu complementul „vinul”) A pritoci. ALR SN I h 246. ♦ (Complementul indică piesele jocului de șah) A schimba locul pe tabla de joc; a mișca (II). Mut regele . . . Iar eu am să mișc doi pași pionul damei. SADOVEANU, O. XI, 675. 3. T r a n z. F i g. (învechit și popular; cu determinări de felul „din viață”, „dintre cei vii”, „din această lume” etc.) A omorî; a pune capăt vieții cuiva. Ne-u zisu marele giudețu . . . să te mutăm din aceasta lume (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/21. O au mutat dintr-această viață trecătoare. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20/8. S-au părut D[o]mnului nostru să-mi mute copilașii . . . spre lăcașurile ceale de acolo. MINEIUL (1776), 180^v1/17. Și domniră în pace și în liniște, pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. ISPIRESCU, L. 145. ♦ R e f l. A muri¹ (1). Doamna Alexandra . . . s-au mutat cătră Christos (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 28. Generalul pensionat Ioan de Seetal, care de la 1814 petrecea aici, s-au mutat din aceasta lume. GT (1841), 1¹/8. Fiecare om, mutîndu-se din viața aceasta, trebuie să treacă peste o mulțime de rîuri și pîraie. MARIAN, L. 300, cf. 128. Îndată ce s-a mutat dintre cei vii, clopotele vestesc întregului sat moartea. PRIBEAGUL, P. R. 138. După tată, fiii toți se mutarâ-ntre cei morți, reteganul, p.- iv, 63.Refl. (De obicei cu determinări locale introduse prin prep. „în”, „la” sau „pe”) A se așeza (cu locuința) în alt loc, a se stabili în altă parte, a-și schimba domiciliul sau sediul.Muta-me-voiu în satul tău în veaci. PSALT. HUR. 50^v/8. Se mută cu toată ruda lui, cu cîți scăpase, în țara Veneției. MOXA, ap. GCR I, 58/15. Vor părăsi pre împăratul și se vor muta într-alt loc, la alt împărat. PARACLIS (1639), 255. Și de acolo mutîndu-sâ la ostrov, ș-au cumpăratu ocine. SIMION DASC., ap. GCR I, 143/33. Și așea mutîndu-sâ crăiasa cu pruncul Ștefan crai . . ., boierii și tot Ardealul au adus pruncului daruri la Lipa. M. COSTIN, O. 301. Și-ntr-acea sară s-au mutat în cetate. NECULCE, L. 127, cf. 362. Domnul cu toată curtea se mută la Cotnăru. NEGRUZZI, S. I, 106. Era bine în casa în care sta pînă acuma, dar. . . în casa-n care se mută, o să fie mai bine. CVARAGIALE, O. IV, 12, cf. 10, 11. Îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. VLAHUȚĂ, O. A. III, 18. Dar tot în acel an, revista se mută în București. RALEA, S. T. III, 185. Și astfel au tot vorbit pînă cînd el s-a mutat la ea. V. ROM. aprilie 1955, 256. A doua zi s-au mutat la curți care acuma erau ale lor. RETEGANUL, P. V, 72. ◊ T r a n z. Și mută (s ă l ă ș l u i d) în fsatele lor gerunchile lu Israil. PSALT. 161. Acesta au mutat scaunul domniei în Roman. N. COSTIN, L. 177. Orhan . . . mută tahtul împărătesc la Brusa. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Face cunoscut cinstitului public că fabrica sa de ciorapi . . . acum a mutat-o la Podul Calicilor. CR (1832), 350²/37. Pe mine mă mută acum într-altă casă. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 560. Măi bădițo, buze moi, Mută-ți casa lîngă noi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48, cf. 74, 204, ȘEZ. I, 12. Păsăruicâ, mută-ți cuibu, Unde-o fi badea cu plugu. ANT. LIT. POP. I, 144. 5. T r a n z. F i g. (Învechit) A transpune în altă limbă, a traduce. (R e f l. p a s.) Nu lipsesc a zice că cu neputință iaste a să muta filosofia și in limba rumânească (a. 1826). GCR II, 252/17. 6. T r a n z. (învechit și regional) A amîna. Au zis cum vor răspunde a doa zi . . . mutănd lucrul den zi în zi. HERODOT (1645), 471. Nu te zăbăvi a te întoarce către D[u]mn[e]zeu și nu muta den zi în zi pocăința ta. CHEIA ÎN. 57^v/18. Mută muceniia lor pînă la altă vreame. MINEIUL (1776), 144^r2/8. Mutînd punerea în lucrare a acei hotărîri până a doa zi, au făcut bine. DRĂGHICI, R. 163/7, cf. PANN, E. II, 75/21. II. T r a n z. (Învechit și popular; predomină ideea transformării, a schimbării) 1. A înlocui, a schimba (cu altceva sau cu altcineva); a modifica; a transforma. Supt vreame stăm, cu vreame ne mutăm viața. M. COSTIN, ap. GCR I, 203/17. Dumnăzău mută și iară întărește și întemeiază împărățiile. N. COSTIN, L. 76, cf. 142, 596. Pustiindu-se toată lllirie și Misia . . ., au scos din cetățile și din locurile ei pe români și i-au așezat în mijlocul Misiii, și i-au mutat numele, zicîndu-i Dachiia. CANTEMIR, HR. 151, cf. 72. Nici corbul negreața nici pardosul pestriciunea a-și muta poate. id. IST. 105. Mutați pentru dragostea mea meșteșugul cel pescăresc. ANTIM, P. 3. Blestemul cel omenesc l-au mutat întru blagoslovenie. MINEIUL (1776), 49^r1/8, cf. 31^v1/19. Subt pretext de a-și muta aerul, lăcuiește preste an, în șese sau șepte luni, în Tîrgovești. ȘINCAI, HR. III, 235/16. Și fiecare pe unde trece Păraie de sînge turcesc varsă, Somnu dulce mutând în moarte rece. BUDAI-DELEANU, Ț. 256. Pontiful . . . au mutat hotărîrea morței în pedeapsa închiderei pe viață. AR (1829), 188²/27. Fire-ai de rîs, mîndră lele, Că-mi mutași numele mele, Și-mi puseși altele rele, De nu pot trăi cu ele. DOINE, 264. ◊ R e f l. p a s. Mai pe urmă din Flachia să se fie mai primenit în Valahia, adecă mutîndu-sâ slova F în V și K în H. CANTEMIR, HR. 113, cf. MAIOR, IST. 161/28. De aci înainte dansurile-ți s-or ciuntă, porturile s-or muta. COM. SAT. V, 13. ◊ R e f l. Și dzice Domnul lui Cainu, că ce te-ai măniatu și fața ta s-au mutatu ? PALIA (1581), 24/8. Pealea lor se va muta în mai întunecat vînătă. ECONOMIA, 217/16. Dregătorii să mută în omide Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetățenesc. BUDAI-DELEANU, Ț. 380. Că m-o bătut bărbatul Și mńi s-o mutat graiul. ȚIPLEA, P. P. 32. ◊ R e f l. i m p e r s. Unde va Dumnezeu, cu anevoie se poate muta cu sfatul. MUSTE, LET² III, 95, cf. ZANNE, P. VI, 645. ♦ R e f l. A se reincarna, a se întrupa. Cînd umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare, și-ți va spune ce trebuie să faci: cînd te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor. EMINESCU, N. 55. ◊ T r a n z. Și țărnea mea, tu, Doamne, în țărn-ai s-o arunci ? Dar eu ce nu sînt țărnă, unde-o să fiu atunci ? Muta-mă-vei într-altul ? VLAHUȚĂ, P. 27. 2. A da altă direcție, alt curs, a a b a t e; a schimba. Și eu încă mă întorcu și sfatul îl mut. HERODOT (1645), 367. L-au mai mutat de la gîndul lui. M. COSTIN, LET². I, 332. Inima-i va dzîce să nu-și mute pașii. DOSOFTEI 32/20. După a sa părere întorcîndu-se iarăș, mută socoteala. CANTEMIR, HR. 129. Tăind apei o gură, am mutat curgerea ei (a. 1773) GCR II, 93/8. ◊ E x p r. A (-și) muta gîndul = A renunța (la o idee, la un proiect etc.), ; a de răzgîndi. N-au vrut Nicolai Vodă să mute gîndul cel bun ce pusăse din început pentru dînșii. AXINTE URICARIUL, LET. II, 151/18. Dacă văzu care încotro merge treaba, își mută gîndul și plecă în ale sale. ISPIRESCU, U. 69, cf. id. L. 127, 254. Totuși faptul că Tudorache, în timpul din urmă, nu-i vorbise nimic de casă dăduse moșului o nădejde, fâcîndu-l să creadă că poate și-a mutat gîndul cel rău. DUNĂREANU, CH. 27, cf. I, 278. (Cu parafrazarea expresiei) Astfel ai zis. Dar acum ai gînduri mutate, tu, tată. COȘBUC, AE. 16. A muta vorba (sau cuvîntul) = a da o interpretare greșită celor spuse de a răstălmăci. L-au pusu-l mai mare, toate să-l asculte, Cîte sînt pre lume cuvînt să nu-i mute. DOSOFTEI, PS. 28/8. Mă rog să mă ascultați, Vorba să nu mi-o mutați. SEVASTOS, N. 324. – Prez. ind.: mut. – Lat. mutare.

UNELTE ȘI MAȘINI AGRICOLE. Subst. Sapă, săpușoară (dim.), săpoi (augm., reg.); săpăligă, săpălugă (rar). Lopată, lopățică (dim.). Cazma, căzmăluță (dim.), hîrleț (reg.). Tîrnăcop, cazma (reg.). Seceră, secerea (dim.), seceruică, secerățică. Coasă; tîrpan; sabiță, rizacă (reg.). Greblă, grebluță (dim.), hreapcă (reg.). Furcă, furcuță (dim.), furchiță (pop., rar), furcoi, vîrfar, țăpoi (reg.), țăpoieș (dim., reg.). Plug, plugușor (dim.), pluguleț, pluguț; polibrăzdar; plug cu disc. Rariță. Grapă, boroană (reg.); talabă. Tăvălug, tăvală (reg.), tefelug, vălătuc. Combină agricolă. Cultivator. Extirpator. Greblă mecanică. Plantatoare. Plug nivelator. Semănătoare. Secerătoare; secerătoare-legătoare; secerătoare-treierătoare; trior, vînturătoare, treierătoare, batoză. Tractor. Vb. A săpa, a da cu sapa, a prăși; a secera; a cosi; a ara, a brăzda, a plugări; a rări, a grapa; a grebla. A semăna; a sădi. A treierea, a vîntura. V. instrumente de tăiat.

LEPĂDA, lepăd, vb. I. I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mînă; a arunca, a azvîrli. Lepădă ziarele pe masă și lăsă cafeaua neterminată. C. PETRESCU, A. 468. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. Toate hîrtiile și cărțile mele le aflai aruncate pe masă, astfel cum le lepădasem eu. BOLINTINEANU, O. 371. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă, a nu fi de aruncat sau de lăsat. Ea îl privi drept în ochi, căci nici el nu era om de lepădat. STĂNOIU, C. I. 170. Ipate vede că [fata] nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. ♦ Refl. pas. A da la o parte, a renunța la... Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? EMINESCU, O. IV 379. ♦ A da ceva, a dărui. Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină. Numai cînd au o scîrbă, ori o boală, atunci își aduc aminte. SADOVEANU, B. 48. ♦ Fig. A scoate. Clarinetul leapădă sunete pițigăiate. STANCU, D. 76. ◊ Expr. (Învechit) A lepăda (un) cuvînt (cuiva) = a da de veste, a anunța (pe cineva). Lepădați grabnic cuvînt la oameni că avem o primejdie asupra noastră și să-și gătească armele. SADOVEANU, F. J. 159. ♦ A-și dezbrăca un veșmînt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. Se apropie... un moșneag care nu-și lepădase căciula de iarnă. C. PETRESCU, Î. II 139. Pesemne Baba Dochia nu-și lepădase toate cojoacele. CREANGĂ, A. 30. El își lepăda rasa și-și punea mantie de cavaleri, în care veghea sub sticlitoarele-i ferestre. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se preface, a se arăta în adevărata lui lumină, a-și da arama pe față. Atunci Iancul lepădă masca, își dezveli urîtul caracter. NEGRUZZI, S. I 25. (Învechit) A(-și) lepăda potcoavele = a muri. Văd eu că mi se apropie și mie să-mi lepăd potcoavele. ISPIRESCU, U. 2. ♦ (Despre șerpi și șopîrle, despre animale cu blană sau despre păsări) A năpîrli; (despre cerbi) a-și pierde coarnele vechi pentru a căpăta altele noi. ♦ Fig. A scutura. Brazii își legănau ramurile și la fiecare legănare își lepădau povara de ninsoare. DUMITRIU, N. 212. Arborii își leapădă frunzele galbene. STANCU, D. 287. 2.. Intranz. (Popular, despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. M-a izbit în pîntec cu genunchiul, că doar oi lepăda. CAMILAR, N. II 155. Cum îți vine să dai cu piciorul în pîntecele femeii? Dacă leapădă? VLAHUȚĂ, CL. 83. Multe iepe... au lepădat. I. IONESCU, D. 534. ◊ Tranz. În noaptea aceea, cu mare suferință, Uliana lepădă mort copilul pe care-l avea în pîntece. DUMITRIU, P. F. 62. (Expr., despre pești) A lepăda icrele = a depune icrele. (În forma lăpăda) Aci intră la cloceală, aci își lăpădă icrele. STĂNOIU, C. I. 82. II. Fig. 1. Tranz. (Arhaizant, cu privire la oameni, urmat de determinări locale) A îndepărta, a alunga. N-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici într-o latură, ca să nu ia dreptul băștinașilor la împărțirea loturilor. SADOVEANU, P. M. 10. Taci, Florico, nu mai plînge, că nu te-oi lepăda eu pe drumuri. ALECSANDRI, T. 914. ♦ A lăsa undeva. Se tocmesc cu vrun căpitan grec de corabie, ca să-i primească și să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov. SADOVEANU, Z. C. 307. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bunăvoie), a lăsa (o îndeletnicire, o acțiune, un obicei etc.), a renunța la... Blanca, știi că din iubire Făr’ de lege te-ai născut... Lepădînd viața lumii, Vei spăși greșeala mumii, Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I 102. Am lepădat toate romanțele și m-am apucat de cetit pre Tucidid. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, mai rar, «din», indicînd obiectul îndepărtat) De mi s-ar da domnia – dac-aceasta s-ar putea! – Eu m-aș lepăda de dînsa ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră; numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu. ISPIRESCU, L. 188. M-am lepădat din slujba oștinească, mi-am jărtfit mica carieră. KOGĂLNICEANU, S. 190. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A rupe orice legături cu cineva, a se feri, a se păzi de cineva sau de ceva. V. renega. Dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn, ca de ucigă-l crucea. CREANGĂ, P. 210. Stăpînul... se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele satanei. ODOBESCU, S. III 47. ♦ A nu-și mai păstra atitudinea dinainte; a nu recunoaște ceva, a tăgădui. Băiatul începu a se dezvinui în tot chipul și a se lepăda că lui nici nu i-au plesnit prin cap una ca aceasta. SBIERA, P. 74. 4. Tranz. (Învechit) A refuza, a respinge, a nu accepta ceva. Mă rog, băbacă, ascultă rugămintea me și nu o lepăda. KOGĂLNICEANU, S. 101. Nu leapădă o convorbire față cu marturi. BĂLCESCU, O. II 196. – Prez. ind. și: leapăd (DELAVRANCEA, O. II 102). – Variantă: (regional) lăpăda vb. I.

ÎNVÎRTI, învîrtesc și învîrt, vb. IV. 1. Tranz. A mișca (ceva sau pe cineva) în cerc, a da o mișcare de rotație, a întoarce printr-o mișcare circulară; a roti; a suci; a răsuci. Ar număra cu voce tare de cîte ori se învîrte roata și ar stabili apoi, printr-o simplă înmulțire, distanța străbătută de căruță de la un punct la altul. GALAN, B. I 411. Un mecanism pe care să-l învîrți cu o cheie. C. PETRESCU, Î. II 68. Călăul n-avea decît să învîrtească grindeiul. NEGRUZZI, S. I 311. ◊ Refl. pas. Mielul gras încet, cu lene, se învîrte pe frigare. BELDICEANU, P. 53. ◊ Refl. Eu mi-am făcut un cîntec, Și n-aș fi vrut să-l fac, Dar fusul e de vină Că se-nvîrtea mereu, Și ce-mi cînta-nainte Cîntam pe urmă eu. COȘBUC, P. I 59. Pe deasupra bălții nagîții se-nvîrtesc. ALECSANDRI, P. A. 118. (Expr.) A se învîrti casa (sau locul, pămîntul etc.) cu cineva, se zice cînd cineva are amețeli sau se simte foarte încurcat, foarte rușinat. Cerca parcă să-și dea samă, să afle ce-i cu el și nu putea... se-nvîrtea odaia cu dînsul. MIRONESCU, S. A. 35. Nu mi-e bine... pămîntul se învîrtește cu mine. BOLINTINEANU, O. 386. Vai de mine, se învîrtește casa cu mine. Toate le văd pe dos. ALECSANDRI, T. I 223. ♦ (Complementul indică obiectul rezultat prin răsucirea părților componente) A răsuci cu mîna, între degete. Oamenii șopteau liniștiți, așezați pe răzor. Unii își învîrteau cîte-o țigară. DUMITRIU, N. 88. Mama [pîinea] plămădea Ș-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca. ALECSANDRI, P. P. 390. ♦ (Însoțit de verbul «a suci», exprimă o repetare a mișcării de învîrtire) A întoarce în toate felurile, a potrivi pe toate părțile. Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. Vine-mpărăteasa mînioasă și intră în boltă, ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. L-a băgat în judecăți, l-a sucit, l-a învîrtit și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. ◊ Absol. Și nici una nici două... învîrte, sucește, trage, întinde. ȘEZ. I 258. ♦ (Cu complementul «ochii») A mișca în toate direcțiile, pentru a privi (în jur). Mănîncă flăcăul cu toți ai casei și-și tot învîrte ochi în jur. GALAN, Z. R. 65. ♦ Intranz. A mesteca. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul. BENIUC, V. 37. P-a lui mumă o găseau Din gură frumos cîntînd Și din drugă învîrtind. TEODORESCU, P. P. 559. 2. Tranz. (Cu complementul «horă») A juca, a dansa. Busuioc avuse grijă să tocmească lăutari ca să poată tineretul să învîrtească hora toată după-amiaza. REBREANU, R. I 125. Fete mîndre cari știau a învîrti și hora, dar și suveica. CREANGĂ, A. 1. Să-nvîrtim hora frăției Pe pămîntul Romîniei. ALECSANDRI, O. 94. Și ia pe nuna de mînă, Cu mireasa dimpreună, Și-nvîrtiți o horă bună. TEODORESCU, P. P. 182. ◊ Refl. Hora se învîrtea sub streșina unui nuc bătrîn. SADOVEANU, O. I 73. Lăutarii cîntă, hora se-nvîrtește. BOLINTINEANU, O. 10. 3. Tranz. (Cu privire la arme sau instrumente) A mînui. Brațul meu... Nu mai poate să învîrtească paloșul. ISPIRESCU, L. 12. Noi știm a învîrti sapa, coasa și secerea. CREANGĂ, A. 163. Și spre Dunăre-alerga, Hăulind și chiuind, Buzduganul învîrtind. ALECSANDRI, P. P. 59. 4. Refl. A umbla de colo pînă colo fără scop; a se foi. Mai mă învîrtesc pe lîngă căruță, desham, dau la cai niște ovăz, pe urmă iar mă duc la el. PREDA, Î. 92. Se învîrteau prin ogrăzi, se uitau la cerul senin și mai ales la vîrtejurile de fum. REBREANU, R. II 108. Începe a se învîrti prin casă cu neastîmpăr. CREANGĂ, P. 24. ◊ Fig. Tina Diaconu se învîrtea în jurul aceluiași subiect de conversație. C. PETRESCU, A. 473. ♦ A se mișca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spațiu îngust). Cinci cămăruțe în care abia te poți învîrti. NEGRUZZI, S. I 70. 5. Tranz. Fig. A exercita o meserie, a se îndeletnici cu o treabă neprecisă (de obicei necinstită). Fusese zece ani factor poștal, pe urmă... învîrtise niște afaceri nelămurite. C. PETRESCU, Î. II 141. Măi Leonte, băieții ăștia ai noștri de la curte ce treabă învîrtesc acuma? REBREANU, R. II 66. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri care nu mai erau mediocre. VLAHUȚĂ, O. A. 275. ◊ Expr. A învîrti capul (cuiva) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. De ce caută să-i învîrtească el capul fetei? REBREANU, I. 25. A învîrti (pe cineva) pe degete v. deget. ♦ A procura cuiva o situație nemeritată, a face ca cineva să beneficieze de favoruri ilegale. Cei avuți i-am învîrtit eu pe la partea sedentară. CAMILAR, N. I 136. ♦ Refl. A obține o favoare sau un avantaj (datorită abilității, împrejurărilor favorabile etc.), a-i reuși o afacere necinstită; a scăpa dintr-un bucluc. Ne-om învîrti astăzi și de țigări. PAS, Z. IV 16. Ei bravo! Te învîrți, ai? C. PETRESCU, C. V. 125.

MĂTUROl s. n. Augmentativ al lui m ă t u r ă. 1. Mătură (1) mare ; s p e c. tirn. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., POLIZU. Miros cum din apropiere adie dulce un zefir, pe cînd un municipal își face, cu măturoiul lui enorm, datoria. CARAGIALE, O. I, 288. Mături de lemn sau măturoaie, făcute din tufe de un fel de plop dar cîteodată și din altfel de tufe, folosește țăranul român tot pentru măturarea Ogrăzii. PAMFILE, I. C. 246. Prin unele părți felezitoarea slujește și la întîiul vînturat, ținînd locul măturii. . . prin alte părți în locul primitelei se folosește măturoiul sau tîrnul. id. A. R. 216. O bătrînă călugăriță ne întîmpină cu un mare măturoi în mînă. HOGAȘ, DR. I, 33, cf. VARONE, J. R. 65. Servitorii ne scoteau cu măturoaiele în viforniță. I. BOTEZ, I, 12. Unii aduceau coșuri de nuiele, alții măturoaie cu coadă lungă. VORNIC, P. 212. Mama pădurii. . . avea numai un ochi cît un talger, capul ca o căpiță, cozile ca măturoaiele. POP., ap. HEM 1648. Fă-ți numai un îmblăciu, o lopată, o greblă și un măturoi, să le aibi gata pîn-desară. SBIERA, P. 160. Văzurăți cum veni și popa nostru mai nainte cu un pipoi cît un măturoi l RETEGANUL, P. II, 69, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALRM II/I h 407, A II 12, III 7, 17, V 15, VI 3, 13, 26. ♦ Calificativ depreciativ pentru un bărbat năting. Vorba e că nătărăul de Sclipea s-a văzut cu nevastă cum nu-i alta mai frumoasă, iar biata Susana cu măturoiu în casă. SĂM. III, 216. ♦ Fig. (Rar, depreciativ) Barbă mare. Firele pe care și le smulgea din măturoi le risipea repede în vînt. SADOVEANU, O. VII, 322. 2. (Prin Transilv.) Mătură (6) (Bîrsana-Sighetul Marmației). CHEST. V 145/8. 3. (Prin nordul Transilv.) Pămătuf de șters vatra cuptorului ; (regional) măturică (4), măturuș. Cf. ALR II 4 000/228, 272, 346. – Pl.: măturoaie. – Mătură + suf. -oi.

LUNTRE, luntre și luntri, s. f. Barcă de obicei cu vîsle. Pe rîmnic în păpurișul tînăr, neagră și nemișcată, sta o luntre cu lopețile în laturi, ca o pasere ostenită, cu aripile atîrnate. SADOVEANU, O. I 101. Iar din umbre de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, O. I 154. Bate vîntul sălcile, Să pornească luntrile. HODOȘ, P. P. 81. ◊ Expr. A se face (sau a se pune, a se așeza) luntre și punte = a încerca toate mijloacele spre a realiza sau spre a obține ceva. Tot el se așezase luntre și punte... să potolească îndîrjirea oștirii. C. PETRESCU, R. DR. 23. Cînd cădea cîte un pîrjol... el se făcea luntre și punte și-și scăpa țeara. ISPIRESCU, L. 11. S-a pus el – nu-i vorbă – luntre și punte... dar degeaba i-a fost. CREANGĂ, P. 144.

AVÎNTA, avînt, vb. I. 1. Refl. A se repezi plin de însuflețire (spre cineva sau ceva), a-și lua avînt. Vă pe marea largă, Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă Peste valuri negre, să le spargă, Pentru mult visata pace sfîntă. BENIUC, V. 42. Și azi el se avîntă pe calul său arab. EMINESCU, O. I 97. Cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor d-asupra rovinilor. ODOBESCU, S. III 136. ◊ Fig. O! Viață! Sufletul ce se avîntă Cîntă. MACEDONSKI, O. I 158. Iar sufletu-mi, în zboru-i, S-avîntă fericit. ALECSANDRI, P. III 99. ◊ Tranz. fact. Cu ce scop oare, cu ce hotărîre își părăsise el pustia casă părintească...? Însuși el nu putea ști; dar o răsăritură a inimii îl avînta-se spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zîna înflăcăratelor sale visări. ODOBESCU, S. I 120. ♦ A-și deschide drum cu îndrăzneală, biruind piedici. Mă-sa l-a trimis în sat. Vezi de-aceea-i încruntat Și s-avîntă și se crede Că-i bărbat. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Nu poți opri pămîntul să rotească, Nici soarele din marșul lui fierbinte, Nici fluierul să cînte, nici frunza să foșnească, Nici lumea să se-avînte de-a pururi înainte! DEȘLIU, G. 56. 2. Tranz. A împinge (pe cineva sau ceva) cu energie înainte. Radu... săltă iute-n luntre; apoi, îmbrîncind tare țărmul cu vîsla, cîteva voinicești lovituri de lopată avîntară micul vas departe de coastă. ODOBESCU, S. I 141. ◊ A imprima (cuiva sau unui lucru) o mișcare violentă. Și-a avîntn.t pușca în spate ș-a pornit șuierînd printre dinți. AGÎRBICEANU, S. P. 15. Și scoate-o măciucă groasă... Și-avîntînd-o într-o parte, Trage la ciocoi pe spate. MARIAN, S. 174. ◊ A insufla avînt, a însufleți. Și Herbor Lukasiewitz, viteaz cu părul sur, Se duce să avînte armata cea crăiască Și cu romînii aprigi în piept să se lovească. ALECSANDRI, P. III 223.

MÚCHIE s. f. 1. Linie după care se intersectează două fețe ale unui corp. Cît de clare mi se-nșirâ toate din trecut, în minte, Cînd de-a crucii muche rece îmi lipesc tîmpla fierbinte ! VLAHUȚĂ, P. 107. Un cub de cristal cu muchii vizibile. TEODOREANU, M. II, 123, cf. PAMFILE, I. C. 123. Mult timp răsuci între degete o linie pătată de cerneală, cercetînd-o pe toate muchiile. V. ROM. noiembrie 1953, 148. Zidurile de cărămidă, prinse în muchiile de beton. CONTEMP. 1957, nr. 557, 3/1. ♦ L o c. a d j. În (trei sau patru, cinci etc.) muchii = alcătuit din (trei sau patru, cinci etc.) fețe plane care se intersectează. Iaste o biserică în 4 muchi a lui Perseu, ficiorul lui Danai. HERODOT (1645), 117. Au făcutu un bățu în optu muchii. NECULCE, L. 70. De cartuși un mare număr, să se taie rînduiesc, In muchi, iar nu rotunde. BELDIMAN, E. 12/26. Stîlpi de zid în patru muchi. EMINESCU, N. 51. Un lanțuh aur de galbeni ungurești, de 117 belciuge în 3 muchi (a. 1716). BUL. COM. IST. II, 211. ◊ L o c. a d v. Pe muchie = la limită, la extremă. Autorul știe să meargă pe muche între realitate și basm. IBRĂILEANU, S. 9. Vorba despre jurămînt a rămas așa, pe muchie, neclară. CAMIL PETRESCU, O. II, 225. (Rar) De pe muchie = dintr-o parte, pieziș. Se uitau cam de pe muche, așa pieziș, unul la altul. CAMIL PETRESCU, O. II, 10. E x p r. (Rar) Cioplit în patru muchii = dichisit, sclivisit. Cf. BARONZI, L. 99. 2. Margine (I 1) a unui lucru, a unei suprafețe; suprafață îngustă care limitează un obiect, o porțiune de teren etc. (de jur-împrejur). Cf. HERODOT (1645), 97. Pe muchi de prăpăstii lunecînd ușor, Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor. ALECSANDRI, P. I, 220. Cele patru cuie de lemn ce sînt bătute pe muchile luntrei și de cari se atîrnâ lopețile. CONTEMPORANUL, IV, 42. Deodată s-a trezit pe muchia unei prăpăstii. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Eu despic cartea de vizită în muchie. C. PETRESCU, C. V. 286. Nu m-a mai poftit însă ca altă dată la o ciorbă de muche de burtă. I. BOTEZ, B. I, 212, cf. ALR II 6 697/531. ◊ E x p r. Bătuți pe muchie = a) (despre monede) cu marginea zimțată. [Galbeni] aleși, subțiri, rotunzi, grei, bătuți pe muchiă. DELAVRANCEA, O. II, 373; b) (despre o sumă de bani) care este întreagă, din care nu lipsește nimic, exact. 100 de franci bătuți pe muchie. CIAUȘANU, GL. A coase pe muchie = a împreuna două bucăți de stofă, așezînd una peste alta marginile lor și cosîndu-le cu împunsături mărunte. (Regional) A da peste muchie = a tivi. Cf. A II 6, 12. (Rar) A nu fi trecut nici pe foaie, nici pe muchie = a nu fi băgat în seamă, a fi neglijat. Cf. ZANNE, P. V, 293. ♦ (Învechit, rar) Graniță, hotar (de țară). Fiind țara Tătărască în 4 muchi. HERODOT (1645), 239. ♦ (În imagini poetice) Linia orizontului. Doi cîni. . . se iviră în fugă de după muchea depărtată a zării. HOGAȘ, M. N. 185. 3. S p e c. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Marginea dinafară a unor obiecte; porțiune laterală care se află liberă, neîngrădită: a) Margine a patului opusă marginii dinspre perete. Moșneagul sări de pe muchea patului de-a dreptul în picioare. V. ROM. decembrie 1954, 141. b) (Regional) Margine a sobei de gătit opusă marginii dinspre perete. Cf. T. PAPAHAGI, M. 226, A V 22. c) Marginea palmei dinspre degetul cel mic. Cînd eram băiet, stupeam în palma stîngă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit. CREANGĂ, A. 141. d) Parte a unor unelte de tăiat, de săpat etc., opusă tăișului; (regional) spinare. Cf. LB. Așteaptă ca porcul muchea la cap. PANN, P. V. II, 49/6. Muiați-le spinarea cu muchele iataganelor. FILIMON, o. i, 159. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată parcă-i lovise cineva cu muchia în cap. ISPIRESCU, L. 243, cf. DAMÉ, T. 111, PAMFILE, I. C. 117. S-a găsit pe hîrtopul Herătaului un om îmbrăcat bine, cu capul sfărîmat de muchea unui topor. POPA, V. 59. Trage-i o muche de hîrleț în cap ! CAMILAR, N. II, 455. Întocmai ca băieții Apasă greu pe muchia lopeții. V. ROM. ianuarie 1954, 218. Arme bogate cu mînere late Pe muchi ferecate. TEODORESCU, P. P. 449. Se bate cu muchea securei ori cu muchea bărzii. MARIAN, V. 198, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 279, BÎRLEA, C. P. 227, ALRM II/I h 413/791, A V 15. O bate cu muchea Ș-o scoate cu unghia, se zice pentru a arăta că o treabă este făcută prost. Cf. ZANNE, P. V, 437. ◊ E x p r. (Ca sau cît) (de) o muchie (de cuțit sau de topor) = foarte îngust, foarte subțire; foarte puțin. O cale. . . cît o muche de cuțit. HOGAȘ, M. N. 53. Ochii rotunzi și fără gene apropiați de nasul ca o muche de cuțit. CAZIMIR, GR. 239. Multă făină ai pus, Dar pe nas nu ți-a ajuns; Că ți-a rămas nasul gol Ca d-o muche de topor. RĂDULESCU-CODIN, Î. 279. Cînd e soarele d-o muche e aproape să sfințească. id. ib. 350. Ca d-o muche de cuțit mai trebuia ros lemnul. ȘEZ. II, 43. Pe muchie de cuțit = într-o situație primejdioasă, riscantă; la limita pînă la care se poate admite ceva. Poetul face exerciții pe muchea de cuțit a cronicii rimate. CONTEMP. 1948, nr. 108, 4/6. E mai bine mort în baionetă, decît viu pe muche de cuțit ? BENIUC, M. C. I, 302. Cît ai pune pe o muchie de cuțit = foarte puțin, mai nimic. O fugit iapa ceia di-o crapat șî e, da nici din țigan nu s-o ales nici macar cît ai puni pi-o muci di cuțît. ȘEZ. IV, 200. (Adverbial; regional) A tăcea muchie = a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea chitic. Cf. PAMFILE, J. II, 155. ♦ Lovitură dată cu muchia (3 d). Șepte muchi în cap ți-oi da. MARIAN, SA. 207. e) (Regional) Mînerul sfredelului (Poiana Sibiului-Sebeș). ALR II 6 640/130. 4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și alungită, a unui munte, a unui deal sau a unei stînci, creastă, creștet, coamă, culme, spinare; p. e x t. coastă a unui munte sau a unui deal, pantă, povîrniș. Am pus piatră hotar. . . în sus peste muche și la vale pe din sus de vadul cel de moară (a. 1759). URICARIUL, VIII, 7, cf. ȘTEFANELLI, D. C. 371. De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, M. 13. Coprindeți bine din muche-n vale ! ap. DOBESCU, S. III, 88. Cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră. ISPIRESCU, L. 216. Regret. . . Casa de pe muchia verde cu obloane colorate. MACEDONSKI, O. I, 9. Amîndouă batalioanele din flancul drept ajunseră aproape în același timp pe muchie. D. ZAMFIRESCU, R. 261. O porniră pe creasta muchii, înspre Ieremia Mocanul. id.42. Urca muchia ca o capră sălbatică. DELAVRANCEA, O. II, 120, cf. H IV 82, XVII 32. Uă stană cu muchie Mai pîn'la genuchie. TEODORESCU, P. P. 427. Surioara-și petrecea Pîn'la gură de vălcea; Frumos drumu-i arăta Și-ndărăt nu se-ntorcea; Cam pe muche se lăsa. id. ib. 506. Vaca. . . a tras la o muchie. RĂDULESCU-CODIN, Î. 277, cf. CHEST. IV 143, ALR II 2 495/784. A II 10. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Este o muche de dîmb dinspre drumul cel mare (a. 1759). ȘTEFANELLI, D. C. 60, cf. URICARIUL, XXI, 325. Sus, pe muchea dealului, Merge . . . Un bujor de căpitan. ALECSANDRI, POEZII, 413. Ne odihnirăm pe muchea muntelui, avînd sub ochi nemărginita întindere. BOLINTINEANU, O. 306. Vedeți colo drept în sus muchea naltă și pleșuvă a Penteleului. ODOBESCU, S. III, 178. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește. EMINESCU, O. I, 152. Cînd ajunse la muchea dealului, scena ce se înfățișa i se păru dezgustătoare. D. ZAMFIRESCU, Î. 39. Sosisem pe muchea povîrnișului de apus al opcinii și stîna se zărea devale. HOGAȘ, M. N. 189. Înfiorat, călărețul se oprește și privește cercetător spre muchiile dealului. CAMIL PETRESCU, U. N. 319. Ne-am îndreptat spre muchia dealului. BRĂESCU, A. 144. În depărtare, printre muchi de dealuri, scînteia Moldova ca argintul viu. SADOVEANU, O. I, 212. Un cioban își aducea oile, pentru noptat, pe muchea muntelui. V. ROM. aprilie 1955, 245, cf. ALECSANDRI, P. P. 63. Șapte văi ș-o vale-adîncă Strașnică muche de stîncă. CARDAȘ, C. P. 94, cf. 83, 100, ALR II 5 241/414. Sub două muchi de crîng Doi luceferei; Sub doi luceferei, Uă moară ferecată (Sprîncenele, ochii, gura). TEODORESCU, P. P, 246. Subt muche de deal Două cozi de cal (Mustățile). SADOVEANU, P. C. 14. ◊ (Regional) Muchie de pămînt (sau de deal) = ridicătură mică de pămînt. V. m o v i l ă (1), d î m b, c o l n i c. Cf. ALR SN III h 809/682. ♦ (Regional) Ridicătură de pămînt făcută de-a lungul arăturii, pe mijloc, atunci cînd aratul începe de la mijlocul unui teren (ALR SN I h 31/235, 682, 723), sau care separă o holdă de alta (CHEST. IV 129/177). ♦ (Regional) Coamă dințată (alcătuită din șindrile) din vîrful acoperișului unor case țărănești (Mătău-Cîmpulung). Cf. CHEST. II 241/69. 5. (Regional) Nicovală (Adam-Tecuci). ALR I 942/614, – Pronunțat: -chi-e. - Pl.: muchii. – Și: múche (pl. muchi și, învechit„ muche) s. f. – Lat. *mutila (= mutulus ”cercul de deasupra capitelului").

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoară (smucind). ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) a face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a înfunda pe cap o bonetă, o căciulă; a duce un accesoriu de îmbrăcăminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (mânat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort greu. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți, a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda (smucind) un fir, o sfoară. ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) A face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine); a pune în mișcare. 3. Tranz. A pune (sau a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a potrivi, a aranja o piesă de îmbrăcăminte pe o anumită parte a corpului. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A dirija și a opri un vehicul ori o ambarcațiune la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A poposi undeva spre a fi găzduit; a se instala temporar undeva sau la cineva. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (împins de o dorință), a fi mânat, atras spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage; p. ext. a obține. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma) ... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți; a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (în diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (în expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...) [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

NĂMETE s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian (I 1). cf. lb, i. golescu, c., valian, v. O parte a gurguiului, împresurată de cenușă groasă ca un nămet de nea. codru-drăgușanu, c. 170, cf. polizu. Cîmpii de gheață cu nămieți de zăpadă. ispirescu, l. 57. Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții pînă la streșini. DELAVRANCEA, H. T. 14, cf. PAMFILE, VĂZD. 168. Nămeții și, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata, îmbîcsea și mai mult curtea caselor. ardeleanu, d. 294. Nămeți de la pol te cuprind. bacovia, o. 132. Nămeții se topiră în bălți murdare. c. petrescu, Î. ii, 157, cf. id. r. dr. 55. Nămeții urcau zăplazurile, și cu greu răzbeai pe la răspîntii, unde ninsoarea spulberată se vîntura ca pleava la aria de treierat. i. botez, șc. 49. Zece zile-a viscolit... Zece nopți și zece zile, Huruiau mii de tocile, Ascuțind printre nămeți, Suliți, săbii și săgeți. arghezi, s. p. 126. Viscolul care bîntuise... adunase nămeți uriași. stancu, r. a. iv, 62, cf. iii, 374, v, 299. Razele slabe ale soarelui au început să topească nămeții. scînteia, 1954, nr. 2 916. Mai greu era drumul în diminețile cu zăpadă multă și viscol, cînd trebuia să luptați cu nămeții. pas, z. i, 294. Trebuia să dea zilnic o bătălie cu nămeții, ca să ajungă la Gara de nord. beniuc, m. c. i, 298. Sprintenă, elegantă, sania despica nămeții, aruncînd în lături cu partea din față... două brazde albe. galan, z. r. 145. Acu sosise iarna și era nămetele mare, nu glumă. rădulescu-codin, l. 11, cf. 8, alr i 1252. Ridică-ți nemetul dinaintea ușii tale și nu îngriji de bruma ce cade pe casa vecinului tău. zanne, p. i, 50. ◊ Fig. Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții, Și-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. vlahuță p. 210. ♦ p. ext. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare din ceva; grămadă, morman (1). Ulița... se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmigiului. macedonski, o. iii, 47. Talazurile negre... se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. vlahuță, r. p. 55. Nămete de lemne. vîrcol, v. 96. ◊ Fig. A te copleși sub un nămete de erudițiune cinegetico-academică. odobescu, s. iii, 63. – pl.: nămeți. – Și: (regional) nămet s. m., nămeț (alr i 1 252/790; pl. nămete, ib.) s. n., nămăt (vîrcol, v. 96), năimeț (alr i 1 252/5) subst., namete (polizu, lm, tdrg, alr i 1 252/870, 885, 887) s. m., nameț (alr i 1 252/880) subst., nemete (lb, valian, v., costinescu, lm, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., DELAVRANCEA, O. II, 43, tdrg, alr i 1 252/100, 896, 898; pl. și, n., nemeturi, lb) s. m., nemet (pl. nemete, alr i 1252/748) s. n., nomeț (ib. 1 252/770) s. m., momet (vîrcol, v. 96) subst. – Din bg. намет.

NĂMETE s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian (I 1). cf. lb, i. golescu, c., valian, v. O parte a gurguiului, împresurată de cenușă groasă ca un nămet de nea. codru-drăgușanu, c. 170, cf. polizu. Cîmpii de gheață cu nămieți de zăpadă. ispirescu, l. 57. Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții pînă la streșini. DELAVRANCEA, H. T. 14, cf. PAMFILE, VĂZD. 168. Nămeții și, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata, îmbîcsea și mai mult curtea caselor. ardeleanu, d. 294. Nămeți de la pol te cuprind. bacovia, o. 132. Nămeții se topiră în bălți murdare. c. petrescu, i. ii, 157, cf. id. r. dr. 55. Nămeții urcau zăplazurile, și cu greu răzbeai pe la răspîntii, unde ninsoarea spulberată se vîntura ca pleava la aria de treierat. i. botez, șc. 49. Zece zile-a viscolit... Zece nopți și zece zile, Huruiau mii de tocile, Ascuțind printre nămeți, Suliți, săbii și săgeți. arghezi, s. p. 126. Viscolul care bîntuise... adunase nămeți uriași. stancu, r. a. iv, 62, cf. iii, 374, v, 299. Razele slabe ale soarelui au început să topească nămeții. scînteia, 1954, nr. 2 916. Mai greu era drumul în diminețile cu zăpadă multă și viscol, cînd trebuia să luptați cu nămeții. pas, z. i, 294. Trebuia să dea zilnic o bătălie cu nămeții, ca să ajungă la Gara de nord. beniuc, m. c. i, 298. Sprintenă, elegantă, sania despica nămeții, aruncînd în lături cu partea din față... două brazde albe. galan, z. r. 145. Acu sosise iarna și era nămetele mare, nu glumă. rădulescu-codin, l. 11, cf. 8, alr i 1252. Ridică-ți nemetul dinaintea ușii tale și nu îngriji de bruma ce cade pe casa vecinului tău. zanne, p. i, 50. ◊ Fig. Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții, Și-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. vlahuță p. 210. ♦ p. ext. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare din ceva; grămadă, morman (1). Ulița... se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmigiului. macedonski, o. iii, 47. Talazurile negre... se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. vlahuță, r. p. 55. Nămete de lemne. vîrcol, v. 96. ◊ Fig. A te copleși sub un nămete de erudițiune cinegetico-academică. odobescu, s. iii, 63. – pl.: nămeți. – Și: (regional) nămet s. m., nămeț (alr i 1 252/790; pl. nămete, ib.) s. n., nămăt (vîrcol, v. 96), năimeț (alr i 1 252/5) subst., namete (polizu, lm, tdrg, alr i 1 252/870, 885, 887) s. m., nameț (alr i 1 252/880) subst., nemete (lb, valian, v., costinescu, lm, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., DELAVRANCEA, O. II, 43, tdrg, alr i 1 252/100, 896, 898; pl. și, n., nemeturi, lb) s. m., nemet (pl. nemete, alr i 1252/748) s. n., nomeț (ib. 1 252/770) s. m., momet (vîrcol, v. 96) subst. – Din bg. намет.

CRĂPA, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se despica în mod brusc (și adesea cu zgomot), a se desface în mai multe bucăți; a se căsca (din cauza gerului, a unei lovituri puternice etc.). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă și apa mării o pojghiță de gheață de-a lungul coastei. BART, E. 309. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se zice atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate. (E un ger de) crapă lemnele (sau pietrele sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger strașnic, e foarte frig. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine. SADOVEANU, P. M. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, A. 23. ♦ Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru foc. ▭ Mușchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACEDONSKI, O. I 20. Crăpînd-a [o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce și bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. ◊ (Poetic) Lopata cununată cu condeiul... Crapă cremenea și sparge steiul. DEȘLIU, G. 24. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva= a omorî pe cineva dintr-o lovitură. 3. Intranz. și refl. (Despre un lucru subțire și elastic) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspră, cu crăpături. [Omul era] strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. Atunci Ivan dezlegă turbinca... și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Cu fata de bogat Totdeauna ești mustrat: Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă, Și de oaie Se tot moaie, Și de țap îi sar în cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a nu mai putea de rușine. Să nu mai știe cineva, că-mi crapă obrazul de rușine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. Tranz. A întredeschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la ușa grajdului și-o crăpă puțin. MIHALE, O. 507. Se apropie amîndoi de ușă și izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă ușa, o și închid la iuțeală. STĂNOIU, C. I. 137. ◊ Refl. Fig. La răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (Expr.) A se crăpa de ziuă (sau, într-o figură poetică) a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crăpă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă și ieși. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noștri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale și, rar, cu o nuanță de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape și tarabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeț] a pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ (Poetic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui îi crapă. EMINESCU, O. I 45. ◊ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arată că o senzație sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică în capul oaselor și zise prin întuneric:... Crăpi de invidie! Și te răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului șă vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Știi că are haz și asta! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga... cît ce putea că crapă de sete și zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Și-o dată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descînta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. 6. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă pînă-i plesni. REBREANU, R. II 30. – Variantă: (regional) crepa (CONTEMPORANUL, VI_II 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I.

FÎIFÎI, pers. 3 fîlfîie, vb. IV. Intranz. 1. A da din aripi, producînd zgomotul caracteristic zborului. Din cînd în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie care fîlfîie pe deasupra noastră și țîrîie ușurel. SADOVEANU, O. A. II 116. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite, un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. ◊ (Metaforic) Și-i era sufletul luminat, căci încetase a fîlfîi în ființa lui fluturele negru al neliniștii. SADOVEANU, N. P. 61. Peste fruntea-i încinsă de lauri, Larg fîlfîit-a Aripa slavei. TOMA, C. V. 40. Neagră-n urmă-ți noaptea vine, Fîlfîind din aripi pline De mister. COȘBUC, P. I 220. 2. (Despre o pînză, un steag etc.) A flutura, a se legăna în bătaia vîntului. Un steag fîlfîia întipărit pe cerul verde. CAMILAR, N. I 73. Pe luciul Dunării... Ian că se zărea plutind, Cu lopețile vîslind, Cu pînzele fîlfîind, Un caic mare, bogat. ALECSANDRI. P. P. 124. ◊ Tranz. A sărit sprinten din mersul trenului, fîlfîindu-și pelerina bogată. GALAN, Z. R. 170. 3. (Despre o flacără) A pîlpîi. Pe pereți, în bezna rece, Fîlfîind ca o aripă, para focului se trece. VLAHUȚĂ, P. 62. Lampa fîlfîia lungă, ca și cînd ar fi vrut să ajungă tavanul. EMINESCU, N. 58. – Prez. ind. și: fîlfîiește (ALEXANDRESCU, M. 158). – Variante: fălfîi (ISPIRESCU, L. 276), fîlfăi (SAHIA, U.R.S.S. 7) vb. IV.

SAPĂ¹, sape, s. f. 1. Unealtă agricolă pentru săpat și prășit, alcătuită dintr-o lamă de oțel plană sau curbată, fixată aproape perpendicular pe o coadă de lemn. El era drumeț sărman, Muncitor cu sapa. TOPÎRCEANU, B. 9. Coasa va dormi și sapa, Va tăcea cîntarea-n grîu. COȘBUC, P. I 316. Iar cînd sufletul mi-oi da, Cînd nu te-oi mai dezmierda, Din copită să-ți faci sapă Lîngă ulmi să-mi faci o groapă Și cu dinții să mă-apuci, În tainiță să m-arunci. ALECSANDRI, P. P. 74. ◊ Expr. A ajunge (sau a se vedea) la (sau în) sapă de lemn = a sărăci, a deveni foarte sărac. Noi, oamenii din sat, cîteodată ajungem în sapă de lemn. PREDA, Î. 96. Bunicu-meu, încurcat în judecăți... pierde tot, și din gospodar de frunte, cînd se vede la sapă de lemn, desperat, ia parul și, ziua-n amiaza-mare, la arie, îl culcă dintr-o lovitură. VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. Pe timpul lui Alexandru-vodă III țara ajunsese în sapă de lemn. ISPIRESCU, M. V. 4. A aduce (sau a lăsa) pe cineva la (sau în) sapă de lemn = a sărăci pe cineva, a ruina. O să m-aduci în sapă de lemn! DELAVRANCEA, O. II 367. Sapa și lopata v. lopată. (Glumeț) Apă de sapă = vin. Se adăpa cu apa de sapă cea plăcută a stăpînului său. ISPIRESCU, U. 104. ♦ Sapă rotativă = mașină de lucru agricolă, cu tracțiune animală, care sapă pămîntul cu ajutorul unor discuri stelate care se înfig în sol. 2. Munca prășitului, a săpatului. Foaie verde, foaie lată venii asear’ de la sapă. ȘEZ. I 139. Vino, nevastă, la sapă! – Vai, bărbate-s rău bolnavă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 455. 3. Unealtă folosită la sonde, constituind extremitatea inferioară a garniturii de săpare. Sapa, de fier masiv, cîntărind sute de kilograme, seamănă cu o palmă de om întinsă. BOGZA, A. Î. 49. 4. Piesă metalică de la partea de dinapoi a afetului unui tun, care se înfige în pămînt, la tragere, servind astfel la fixarea tunului. 5. Fiecare dintre cei patru căpriori de la colțurile unei case țărănești. Cele patru căpriori de pe colțuri se numesc sape și alcătuiesc sapa casei. DAMÉ, T. 94. – Pl. și: (regional) săpi (C. PETRESCU, R. DR. 235), sepe (MAT. FOLK. 1533).

CARNE, (2, rar 1) cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor. Doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie. COȘBUC, P. I Îi sărise inima de frică și-i tremura toate cărnurile. ISPIRESCU, L. 133. Cînd ți-oi spune pînă la sfîrșit, cred că ți s-a încrîncina și ție carnea pe tine. CREANGĂ, P. 77. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea prin lovire, rănire etc. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia, a lovi în plin. Cînd aducea fata paloșul... da în carne vie. ISPIRESCU, L. 27. Băieții, cam zglobii, Trag la naiba prin pustii, Nu ca mine-n cărnuri vii. TEODORESCU, P. P. 291; b) fig. a curma fără cruțare un rău. (în legătură cu verbele ◊ a transforma», «a folosi», «a trimite» etc.) Carne de tun = masă de militari trimiși de clasele exploatatoare spre a fi masacrați într-un război nejust de pe urma căruia ele să poată beneficia. Urzind planurile sale de război, imperialismul american contează pe folosirea unor teritorii străine, pe folosirea altor popoare, destinate să servească drept carne de tun în vederea cuceririi dominației Mondiale de către imperialiștii americani. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 114. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) de o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, legat prin sînge de cineva. Carne sînt din carnea voastră ruptă. BENIUC, V. 10. A crește carnea pe cineva sau a prinde, a pune carne = a) a se îngrășa. Sultănica... nu era d-alea tărtănețele ce pune carnea pe coaste cu lopata, și trece prin toate. DELAVRANCEA, S. 23; b) a simți o satisfacție, o mulțumire. Făt-Frumos privea și creștea carnea pe el de mulțumire. ISPIRESCU, L. 108. A tremura carnea pe cineva = a tremura (de frică, de supărare etc.). Îl iubea mult pe Dinu și o apuca o groază care o făcea să-i tremure toată carnea pe ea cînd se gîndea că Dinu al ei poate să nu mai fie om de ispravă și să n-o mai iubească. BUJOR, S. 41. A fi prieten unghie și carne (cu cineva) = a fi prieten bun (cu cineva). Pavel făcu o păreche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prietin unghie și carne. CREANGĂ, A. 1 03. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face mari sforțări, a-și expune viața, a face tot posibilul; a se face luntre și punte. Cînd îi fi la vreun aman, să ne dai de știre, că ne-om băga carnea în saramură și nu te-om lăsa. SANDU-ALDEA, U. P. 231. 2. Bucată din mușchiul animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. Porunci de tăie un bou și alese toate cărnurile la un loc. ISPIRESCU, U. 86. El scoase o torbă plină de cărnuri fripte. ALECSANDRI, la TDRG. Am mîncat carne de miel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. Carne albă v. alb. 3. Parte moale de sub coaja fructelor, care înconjură semințele. V. miez. Poame cu carnea bogată.

vântura [At: COD. VOR.² 55^v/12 / V: (reg) vâlt~, ~ri / Pzi: vântur, (îrg) ~rez, (reg) vântor / E: ml ventulare (= ventilare)] 1 vt(a) (C. i. boabe de cereale sau semințe) A face să cadă de la mică înălțime, în scopul curățării de impuritățile ușoare cu ajutorul vântului (1) Si: (reg) a pălui¹. 2 vt(a) (C. i. boabe de cereale sau semințe) A curăța de impurități cu ajutorul unei mașini speciale Si: (reg) a pălui¹. 3 vt (Bis; înv; fig) A alege binele de rău, despărțind pe cei buni de cei răi. 4 vt (Înv; fig; îe) A ~ vântul A-și pierde timpul. 5 vt (Pop; îc) ~ră-vânt Pierde-vară. 6 vt (Pan; c. i. o materie sub formă de pulbere, o îngrămădire de obiecte mărunte etc.) A ridica în aer și a lăsa să cadă (împrăștiindu-se). 7 vt (Pop; îc) ~ră-cenușă Om fără căpătâi. 8 vt (Fig; c. i. grupuri, mulțimi de oameni) A împrăștia. 9 vt (Fig; c. i. grupuri, mulțimi de oameni) A nimici. 10 vt (Fig) A face să dispară fără urmă. 11 vt (Fig; c. i. bani) A cheltui fără chibzuială Si: a risipi. 12 vt (Fig; c. i. idei, teorii etc.) A cerceta cu atenție Si: a analiza (1). 13 vt (Pop; c. i. grăunțe de cereale) A întoarce cu lopata pentru a aerisi, prevenind astfel mucegăirea, alterarea. 14 vt (Pop; într-o ghicitoare) A răscoli pământul. 15 vt (C. i. lichide) A vărsa de mai multe ori dintr-un recipient într-altul (pentru a răci, a amesteca etc.). 16 vt (C. i. apa) A aerisi prin agitare. 17 vt (Pop; c. i. zeama de varză) A pritoci. 18 vt A agita într-o parte și în alta prin aer. 19 vi (Poetic; d. păsări) A fâlfâi din aripi. 20 vi (Reg) A produce o mișcare a aerului printr-o deplasare rapidă sau prin agitarea unui obiect. 21 vt (Rar) A răsfoi¹. 22 vt (Fig) A neliniști. 23 vrp A fi mișcat într-o parte și în alta sub acțiunea vântului (1). 24 vt (C. i. știri, idei etc.) A difuza (2). 25 vt (C. i. știri, idei etc.) A colporta. 26 vt (Îc) ~ră-vorbe (sau -vorbă) Palavragiu. 27 vr A umbla (repede) încoace și încolo. 28 vr (Reg; îf vânturi) A se plimba. 29 vr A se succeda. 30 vr A se derula prin fața ochilor. 31 vr (Reg) A se da de-a tumba. 32 vt (Cu complementul „lumea”, „țara” etc.) A străbate. 33 vt (Îc) ~ră-lume (sau -țară) Hoinar (3). 34 vt (Îac) Aventurier (1). 35 vt A purta dintr-un loc în altul. 36 vt (Îrg; c. i. o încăpere) A aerisi (1). 37 vt (Pop; d. vânt) A sufla lin, atingând ușor fața.

DOSPI, dospesc, vb. IV. Intranz. și (rar) refl. 1. (Despre aluat sau despre pîinea în curs de fabricație) A se transforma într-o masă buretoasă sub acțiunea unui ferment specific introdus intenționat prin maia. V. crește (6). E după pîinea care rodește În glod de sînge și se dospește Numai în lacrimi și în sudori! BOLLIAC, O. 137. Apoi mama plămădea Ș-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca Și-n cuptor îi arunca. ANT. LIT. POP. I 619. Am lăsat Pînea-n covată dospind. SEVASTOS, C. 312. ◊ Tranz. (Rar) Halal, zău, de cine știe Să facă plăcintărie, S-o dospească, plămădească, În cuptor s-o rumenească. ALECSANDRI, T. 142. Sătencele obicinuiesc a dospi cocă. ȘEZ. IV 23. ♦ (Despre alte alimente) A suferi un proces (natural) de fermentație, modificîndu-și (în bine sau în rău) gustul sau aspectul. Cașul dospește. 2. (Despre unele materii organice) A fermenta sub acțiunea unor fermenți naturali, în condiții specifice de căldură, umezeală etc.; a se transforma într-o nouă formă, de obicei alterată (rareori utilă omului). Erau pe-aici mormane de moloz, Gunoaie ce dospeau mustind în soare. D. BOTEZ, F. S. 55. Nu se grămădeau mușterii. Pepenii se dospeau în soare. PAS, Z. I 169. ◊ Tranz. fact. Murdăria... o dospise soarele de vară. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 39. 3. Fig. A se dezvolta în ascuns, a mocni. Moș Petrache vedea carnea umflată și înțelegea bine că acolo dospea puroi. POPA, V. 139. ◊ Tranz. Se lasă frig de munte, dar pămîntul Dospește-n taină colțul ierbii crud. D. BOTEZ, F. S. 83. ♦ Tranz. A face să crească. În beznă, poporul Își dospea, dîrz, dorul! CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/4. Îi purtau ură și-i dospeau gînd rău. DELAVRANCEA, S. 16.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

NĂPUSTI vb. IV. 1. Tranz. (Învechit și regional) A trimite (spre... sau împotriva...); a arunca, a zvîrli; a lansa. Nepusti săgeatele și răsfirăei fulgărul. psalt. hur. 12^r/13, cf. psalt. 26. Fără veste au năpustit într-înșii pre beșliii lui și pre mulți turci, de i-au tăiat pre toți. anon. cantac., cm i, 118. Toate leșinăturile le năpustesc [boierii] la noi să se împiciorogească. jipescu, o. 157. A năpustit potopul asupra oamenilor. odobescu, s. iii, 277. Dar un crivăț năpustește viscolirea lui brutală. macedonski, o. i, 30. Ea începe iarăși să-l tortureze, evocînd spectrul mortului, puindu-l față în față cu Ion nebunul, năpustind pe nebun asupra lui. gherea, st. cr. ii, 259. Alături lumina desluși o masă rotundă boită cu roșu; un scaun era năpîstit dedesuptul ei. săm. ii, 824. Cu fruntea descoperită năpusti în cei de peste beizade lovituri de berbece. sadoveanu, o. x, 339. ◊ Fig. Dar ce! tu smulgi hotarele cîmpiilor vecine Și-ți năpustești nesațiul tău Și peste-ale clienților ogoare și cămine! ollănescu, h. o. 167. ♦ (Maram. și Transilv.) A elibera; a da drumul. Cf. bugnariu, n. 261/18. Năposti-mă, soră-n casă, Că mă plouă de mă varsă. țiplea, p. p. 32, cf. 7. Pe turc tare l-a rugat, Să-i nă-poastă nevasta, Că banii-napoi i-a da. bud, p. p. 15, cf. 3. Căpitane, căpitane! Năpostește-mi mîndrucu. Numai de li-i năposti, Eu cu bani ti-oi cumpăni. bîrlea, b. 45. Năpost’i-l să vie-acasă, C-a de-afla cina pă masă. t. papahagi, m. 29. Năposti-mă, soră-n casă, Că io-s Costan, fratele tău. arh. folk. i, 162. ♦ (Prin Maram.) A desface, a desfășura, a întinde. Prins-a pruncul a grîmji, Bradul poale-a năpusti. bud, p. p. 67. 2. Refl. (Despre ființe; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „asupra”, „la”, „spre”, „în” etc.) A se repezi asupra cuiva sau undeva (cu intenții agresive); a năvăli (1, 2), a tăbărî, a năpădi (1), (învechit și regional) a năduli (1), (regional) a năboi³ (2), a se năprăti. [Turcii] se năpustiră la Galata, de făcea și acolo groază, moxa, 403/36. Se năpustiră cu săbiile în ei. negruzzi, s. i, 152. Se năpusti asupra ei un lup. ispirescu, l. 16. Se năpusti peste Dunăre asupra Vidinului. id. m. v. 18. [Dușmanii] asupra mea se năpustiră. macedonski, o. i, 38. Și să nu ai nici o teamă, că de-o să te bănuiască Cyrus, furios asupră-ți n-are să se năpustească, ollănescu, h. o. 68. Flăcăii s-au năpustit la el, urlînd desperați. rebreanu, i. 12. Țăranii s-ar năpusti, fără multă vorbă, la hambarele boierilor, dacă nu și mai rău! id. R. i, 224. Cîinii ciobănești, izbiți de neașteptata arătare a streinilor, se năpustiră în ei. galaction, o. 282. O salvă de focuri se dezlănțui în zăpușeala de moarte... Masa compactă, însă, deodată s-a desfăcut în zeci de bucăți, năpustindu-se asupra soldaților. sahia, n. 37, cf. 85. Un cățel cărunt, cu cîrlige de păr în jurul botului, se năpusti la mine îndată ce tulburai liniștea locurilor. sadoveanu, e. 127. Și deodată, zvîcnind înapoi, rupse funia, și ca turbată, se năpusti peste balustrada punței. Bart, s. m. 93. Ciobanii și tractoriștii săriră din groapă și se năpustiră cu lopețile ridicate, urlînd. v. rom. august 1954, 92. Copiii se năpusteau orbește în praful străzii să înșface bănuții. pas, z. i, 54, cf. 218. Echipajul sări pe uscat și se năpusti spre cele două corăbii vecine. tudoran, p. 33, cf. 90. Jandarmii se năpustiră furioși în celulă să execute ordinul. vornic, p. 208. Feciorul lui Trafulică se năpusti asupra lui și îl opri. preda, d. 210. Se năpusti înainte, orbiș. t. popovici, se. 63. A rămas cîteva clipe pe gînduri în fața cortului, apoi s-a năpustit înăuntru. il ianuarie 1962, 9. Balaurul, cum își văzu dușmanul căzut jos, se ridică iute și se năpusti furios spre dînsul. popescu, b. ii, 24, cf. graiul, i, 34. (Intranz.) [Ostașii] au și năpustit asupra joimirilor. neculce, l. 128. Grozav aș vrea să năpustească un zimbru furios. delavrancea, o. ii, 104. ◊ Expr. A se năpusti în vorbă = a se avînta într-o discuție, a se îmbulzi la vorbă. Și bătrînii, hi-hi, ho-ho, hi-hi... Rîd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. delavrancea, h. t. 11. ◊ (Despre fenomene ale naturii) Deodată, vîntul începu să bată mai tare, năpustindu-se nebun în cărbunărie. dunăreanu, ch. 206. Spre Atlandide mă duceam cu gîndul, dar deodată Se năpustea Khamsinul să le schimbe în pustiuri. densusianu, l. a. 76. Prin ferestrele sparte ploaia și viscolul se năpustesc cu șuierături. gîrleanu, l. 24. Viforul se năpustește din crivăț, cu modulații sinistre. sadoveanu, e. 94. Ploaia se năpustește asupra noastră cu boabe mari și dese. stancu, u.r.s.s. 170. ◊ Fig. Lipsea cîteodată de-acasă, dar cînd venea se năpustea cu mai multă dragoste asupra fetei. ias, z. i, 184. Motzeanu se năpusti la Dărnescu, pe care-l copleși cu o droaie de complimente. t. popovici, s. 323. ♦ (Regional; despre sînge) A țîșni, a curge cu violență (Bîrsana-Sighetul Marmației). alr sn v h 1 368/353. I s-o năpust’it sîngăle pă nas. ib. ♦ Tranz. (Regional; despre lacrimi) A-l podidi. Inima mi-i friptă, arsă. Cînd am sorbit lingura, M-au năpustit lacrăma. sevastos, c. 185. ♦ tranz. (Rar) A invada, a copleși. Zidurile împrejmuitoare, risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici..., de gîze roșii. eminescu; n. 94. 3. Tranz. (Învechit și regional) A părăsi, a lăsa, a abandona; a neglija. Au fugit boierii noștri și v-au năpustit, neagoe, înv. 239/10. Deprinzîndu den zi în zi așa, năpusti trebile țărăi, că pre cît îl iubiia întâi, pre atîta îl urîsă apoi. ureche, l. 182. Văzînd Mihai Vodă că nu poate să o dobîndească [cetatea],... o năpusti și iarăși s-au întors în scaun în București. anon. cantac., cm i, 121. Atuncea ei ș-au năpustit bucatele lor și au fugit. r. greceanu, cm ii, 67. La întoarcerea sa au luat cetatea Neamțului, ce era năpustită de lăcuitori. șincai, hr. iii, 142/35. Năpustesc hulii și alte paseri pădurile. calendariu (1814), 90/20. Să vedem iar pre sărmanii fii... părăsiți de mumele lor și năpustiți pe mîinile doicilor și a slugilor. mumuleanu, c. 14/15. Corăbierii, coprinși de spaimă, năpustea cîrma. marcovici, d. 261/11, cf. 167/20. Fiind... năpustit cu totul și fără vreun ajutor. gorjan, h. i, 136/12. Neguțătorii, sosind cu marfa lor la punct, sînt siliți a o năpusti acolo în drum ceasuri (a. 1842). doc. ec. 775. Năpustiră cetatea și fugiră peste Dunăre. bălcescu, m. v. 185, cf. 53. Puse [laptele] pe foc Și-l năpusti-n vatră, nengrijind de loc. pann, p. v. ii, 149/26. Atunci pricepu dînsul că copila a fugit și în păduri l-a năpustit. odobescu, s. iii, 206, cf. ii, 40. Puse [copilul] într-un pom nalt și îl năpusti acolo. ispirescu, l. 389. Să-ți fac mustrări și apologia lumii pe care ai năpustit-o. galaction, o. 225. Toporul l-ai năpustit, Sub lemne ai adormit! alecsandri, p. p. 351, cf. teodorescu, p. p. 274. Maiorule, dumneata, Cunună-mă cu Rada, Că-ți năpustesc ordia Și mă duc la Mavrodin. Mat. folk. 91. Pe mal, pe Antofița scotea, Luntrea o năpustea. păsculescu, l. p. 178. L-o năpustit muierea și copiii. gr. băn. 194. ◊ Absol. Vai de cel care iubește, Iubește și năpustește, Cu doru se prăpădește. hodoș, c. 38. ♦ Refl. (Regional) A se lăsa, a se neglija. cf. șez. vii, 182. – prez. ind.: năpustesc; imper.: năpustește și (regional) năpusti. – Și: (învechit) nepusti, (regional) năpăsti (marian, na. 46), năpîsti, năposti (prez. ind. și năpost, Țiplea, p. p. 113; Bud, p. p. 80, bîrlea, c. p. 30, 155) vb. IV. – Din v. sl. напоустлтл.

MEMBRÁNĂ s. f. 1. (Învechit) Pergament (pentru scris). S-au scris și s-au dat lor și acest patriarșesc, sobornicesc și adevărată scrisoare în membrană, adecă în cojnecă, scrisă (a. 1702). IORGA, S. D. XXI, 88. Lexicon latinesc, manuscript pre memvrană de la anul 1158. GOLESCU, Î. 116. Era tipărită cu slove de aur într-o membrană in-folio. CR (1829), 121^z/7. Am văzut acolo un antic evangheliar, scris în Ungro-Vlachia de propria mînă a sîntului Nicodem, cu nește caractere de o finețe admirabilă, în limba slavică, pe o frumoasă membrană, împodobită cu argint. ap. HASDEU, I. C. I, 145. Sta așezată, printre hrisoave pe membrană și printre felurite pitace domnești, pecetia cu care doamna . . . însemna numele său. ODOBESCU, S. I, 131. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume generic pentru țesuturile animale subțiri și suple, cu aspect de foiță, lamă sau pînză fină, foarte deosebite ca structură, care căptușesc, îmbracă, susțin, separă sau formează anumite organe sau părți ale organelor ; (familiar) piele subțire, pieliță. Dinapoie aceștii membrane au piele esti. . . timpanu [la ureche]. AMFILOHIE, G. F. 273^v/11. Membrana sau pelița din lontru a nărilor. ÎNVĂȚĂTURĂ, 88/4. Membrană, parte supțirică și nervoazî a trupului jivinei. VÎRNAV, L. 137^v/18. Pentru că au trebuință a înota. . . degetele lor sînt unite cu olaltă membrană și le sînt ca două minunate lopeți. PLEȘOIANU, C. 44/20. Înfocarea cea mare a membranilor mucoasă a stomahului. AR (1830), 433¹/42. Starea membranelor mucoase a stomahului. ALBINEȚ, M. 174/10. Acest act de vedere este o lucrare fizică numai pînă la ieșirea imaginilor pe membrană retinei.. BARASCH, M. III, 20/23. Liliacul. . . ziua se ascunde în găuri întunecoase și în peșteri, atîrnîndu-se prin unghiile sale cele ascuțite, cari sînt acoperite de membrane lungi ca o manta. id. N. 248. Membrane pituitare. L. M. Sub retină se află membrana hialoidă care este perfect transparentă. PONI, F. 391. Acest conduct este înfundat prin o pieliță (membrană), numită timpan sau toba urechii. BIANU, D. S. 765. Membranele sinoviale. . . se continuă pe nesimțite cu cartilagiul (zgîrciul). ENC. VET. 23. Cînd un copil se naște, dacă are un fel de membrană subțire pe cap. . . H IV 76. ◊ Falsă membrană v. f a l s. ♦ Țesut subțire vegetal, format din una sau mai multe pături celulare suprapuse, foarte coerente, care acoperă, separă sau leagă unele părți ale plantei. V. e p i d e r m ă, e p i c a r p, p i e l i ț ă. În timpul secerișului, se văd, deasupra ovarului, pungile (membranele) goale ale anterelor. SANDU-ALDEA, S. 92. Grăunciorul de polen. . . este învelit într-o membrană groasă. BOTANICA, 69. Marginile [pălăriei]. . ., dacă ciuperca este prea tînără, sînt legate printr-o subțire membrană de picior. H IV 70. ♦ Diferențiere protoplasmatică sau celulozică, ce învelește și limitează celula animală sau vegetală. O celulă. . . cînd se divide, membrana despărțitoare dintre celulele rezultate este paralelă cu suprafața acestui organ. BOTANICA, 30. 3. (Fiz.) Corp subțire și foarte flexibil care, intrînd ușor în vibrație și putînd produce sau transmite sunete, se întrebuințează la telefon, microfon, patefon și la alte aparate acustice sau de percuție. V. d i a f r a g m ă. Datorită elasticității lor, membranele pot fi folosite de exemplu ca organ de comandă a organului de închidere la unele regulatoare de presiune. LTR². Acul sistemului de reproducere urmărește curba înregistrată și obligă membrana diafragmei sau a difuzorului să vibreze după aceeași lege. CIȘMAN, FIZ. II, 67. ♦ Placă sau foiță subțire care separă două medii; s p e c. (adesea determinat prin „semipermeabilă”) corp subțire semipermeabil folosit pentru a permite difuziunea substanței solvante, d i a f r a g m ă s e m i p e r m e a b i l ă. Prin osmoză se înțelege difuziunea unei substanțe solvante printr-o membrană acoperită de amîndouă părțile de dizolvant. MACAROVICI, CH. 68, cf. 153. – Pl.: membrane. – Și: (învechit, 1) memvránă s. f. – Din lat. membrana, it. membrana, fr. membrane. – Memvrană < ngr. μεμβράνα.

ÎNAINTA, înaintez, vb. I. 1. Intranz. A merge înainte, a se mișca spre cineva sau ceva; a avansa. Cu greu înaintam prin nămolul drumului rău. SADOVEANU, O. VI 526. Luntrea... înaintează în lovire de lopeți. EMINESCU, O. I 154. Căruța... înaintează pe căi fără de urme. ODOBESCU, S. III 15. Vaporul legănat de valuri înaintează răpide. ALECSANDRI, O. P. 317. ◊ Fig. Drumul... înaintează vesel, neted. REBREANU, I. 9. ◊ (Poetic) Din văi tu vezi amurgul Spre culmi înaintînd. COȘBUC, P. I 215. ◊ Refl. (Rar) Mă înaintam chiar ca o mașină printre toate acele minuni. ALECSANDRI, C. 122. Iată că se-nainta Și pe prag se arăta. id. P. P. 131. ♦ A merge înainte (în timp), a se desfășura. Noaptea-naintează. MACEDONSKI, O. I 173. ◊ Expr. A înainta în vîrstă = a îmbătrîni. 2. Intranz. Fig. A merge mai departe pe calea dezvoltării; a progresa. Uniunea Sovietică... înaintează acum spre cea mai înaltă formă de civilizație. SAHIA, U.R.S.S. 91. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ridica în grad, într-o funcție mai importantă; a avansa. La o săptămînă după această minunată întîmplare, Vartolomeu Diaconu a fost mutat și înaintat la gradul de șef al stației Piscul-Voievodesei. C. PETRESCU, A. 298. 4. Tranz. (Cu privire la acte, petiții, lucrări administrative etc.) A expedia, a trimite. Am înaintat parchetului alăturata scrisoare. Cred că de astă dată ți s-a înfundat. CARAGIALE, O. II 307. 5. Tranz. (Învechit, cu privire la o sumă de bani) A da înainte, a plăti cu anticipație. Mă rog, băbacă, încă și acum ca să-mi înaintezi leafa. KOGĂLNICEANU, S. 101.

MORMÁN s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) îngrămădire de obiecte de același fel așezate (în neorînduială) unele peste altele; cantitate (mare) dintr-un material strîns la un loc; grămadă. Medelnicerii. . . aduseră pe masă In sahane de argint un morman de pilaf. OSOBESCU, S. I, 79, cf. 334. Arsese pinâ-n pămînt hanul lui Mînjoală, îngropând pe biata cocoana Marghioala . . . subt un morman uriaș de jăratic. CARAGIALE, M. 11, cf. 30. Mormane de morți se vedea pe unde trecuse el. ISPIRESCU, L. 170. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197, cf. id. H. T. 105. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorît. MACEDONSKI, O. I, 105. Pustii și sparte de vremi, se mai înalță cîteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite-n curtea cetății, VLAHUȚĂ, O. A. II, 161. Vom face cît cerul de-nalt Mormanul cadavrelor crunte. COȘBUC, B. 161, cf. id. P. I, 458. Cu lopata în mînă, spintecau mormanele de omăt, cari înconjurau casele. N. REV. R. I, nr. 1, 40. Un morman de flori veștede aduse de vînt sta la pămînt. PETICĂ, O. 265. La doi pași de marginea mormanului de cadavre, zări trupul flăcăului zăcînd la pămînt. BUJOR, S. 170, cf. BASSARABESCU, V. 30. Din mormanul de ziare numai capul i se vedea cu ochelarii care sticleau ca niște ochi monstruoși. REBREANU, R. II, 75. Descoperii. . . un morman de mărăcini uscați. GALACTION, O. 81. Vorbind, clădi în spațiu. . . mormanul imaginar. C. PETRESCU, C. V. 23. Erau pe-aici mormane de moluz. D. BOTEZ, F. S. 55. Lăsa. . . mormane de scrum pe mobile. TEODOREANU, M. II, 99. Tot ce aveau mai bun de făcut era să se adune în jurul meu. . . și să tacă, încremeniți cu ochii la șipcile arse și la mormanul de cenușe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 234. Stuful ridicat snopi era trîntit pe pămînt și risipit mormane. ARGHEZI, C. J. 229. Descoperi. . . un morman de monede de toate mărimile. CĂLINESCU, E. O. II, 161. Pe drumul acesta erau mormanele de zăpadă mai mari. PAS, Z. IV, 108. Azi e tîrg, mere multe, roșii, verze multe, mormane mari, parcă toate verzele din lume s-au adunat aici. DEMETRIUS, A. 88. ◊ (În context figurat) O, veacuri, voi, mormane de ruine, Să mai aștept eu timpul care vine. . . Cînd totul va fierbe, va arde. BENIUC, V. 64. ◊ E x p r. (Fam.) A face morman (pe cineva) = a zdrobi, a omorî (pe cineva). Dacă îi dau una, îl fac morman. PREDA, Î. 65. ♦ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbele „a sta” și „a cădea”) în formă de morman (1). Vînătorul căzu morman de pe cal. ISPIRESCU, L. 140. Stau gunoaiele morman în bătătura pustie. SĂM. I, 81. Stăteau morman măturile cu care împlinisem dereticarea. I. BOTEZ, ȘC. 37. 2. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe cîmpie. V. m o v i l ă, c o li n ă, d î m b, c o l n i c. (Oprea Cîrtișoara-Făgăraș). Cf. CHEST. IV 90/170. 3. (Regional, glumeț) Mormînt (I 1). Porni drept la Stan țiganul, Fi-i-ar al dracului mormanul ! TEODORESCU, P. P. 154. – Pl.: mormane. – Etimologia necunoscută. Cf. g o r g a n.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

MÎNÁ¹ vb. I. T r a n z. 1. (Folosit și a b s o l.) A dirija mersul unui animal, p. e x t. al unui vehicul cu tracțiune animală; a îmboldi, a stimula la mers, a îndemna. După aceaste cirezi și după bărbații ce mîna boii, venie fecioare (A. 1773). GCR II, 88/34. Încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte. EMINESCU, N. 20, cf. id. O. IV, 130. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa, să mîn boii de călare. CREANGĂ, P. 47. Te rog să mîi cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora. id. ib. 115, cf. 109, 117, 126. Pune o desagă pe măgarul lui și pleacă, mînîndu-l binișor. CARAGIALE, O. IV, 188. Luară herghelia, mînînd-o de dinapoi. ISPIRESCU, L. 28. Vânători de dropii. . . mînînd în pas alene gloabele lor de călușei. ODOBESCU, S. III, 14. E-n amurg. Pe deal bulgarul Liniștit își mînă carul. COȘBUC, P.. II, 27. Răducanu meu. . . mînă caii mai abitir ca bietul răposat. DELAVRANCEA, H. T. 133. Vizitiul lui Scatiu mîna bine. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 182. M-am încărcat cu familia în trăsură, și mînă și mînă ! REBREANU, R. II, 223. Întâlniră o patrulă turcească, care venea pe jos, mînînd o cireadă de boi. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Alături de sanie merge, mînînd calul, o femeie. STANCU, U.R.S.S. .57. Spre casă se-nturna Cu flâcâii-alăturea Care carele mîna. TEODORESCU, P. P. 152. S-aud moara vîjîind, Pe badea boii mînînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 144, cf. 510. Au și început. . . a mîna caii. SBIERA, P. 125. Mînam stava dinapoi. RETEGANUL, TR. 32, cf. 45. Să ții dîrlogii cu dinții, Să mîi calul ca muții. SEVASTOS, C. 120. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat. HODOȘ, P. P. 46. Cine mînă plugul rău, Trece pe la făgădău. ȘEZ. II, 213. Cîmpu-i alb, Oile negre Cin' le mînă Le adună, Cin' le paște Le cunoaște, Cin' le vede Nu le crede (Scrierea). TEODORESCU, P. P. 243. ◊ E x p r. (Familiar) A mîna porcii (la jir sau, rar, la Brașov) = a sforăi în somn. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, P. 226, cf. ISPIRESCU, L. 369. Să nu mîne vrunu porcii la Brașov, că-l dau afară în ploaie, LUNGIANU, CL. 143, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 5, 19, 43, 160. Mînă măgarul = pleacă de aici! ia-o, din loc ! dă-i drumu! (A b s o l.) A mîna pe tînjală v. t î n j a l ă. ◊ (Prin analogie, complementul indică o mulțime de oameni) Un neam . . . bine prăvilnicit în dreptățile sale, bine mînat pe calea fericirii, nu poate să nu ajungă la sfîrșitul spre care tot omul privește. GOLESCU, Î. 7, Ei brațul tău înarma, ca să lovești în tine Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mîn. EMINESCU, o. i, 59, cf. 148. Eu sînt o biată fată și nu voi ști nici să mă lupt nici să mîn oastea la război. ODOBESCU, S. I, 8. Împărate Pavele, Unde mîi cătanele? Nu le mîna așa tare, Că s-or trînti la picioare. MÎNDRESCU, L. P. 36. Cît ținea anul de vară, Ne mîna din țară-n țară. Hodoș, P. P. 209. ♦ F i g. A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel; a îmboldi. Nu-l poate purta diavolul pre voia sa, nice-l poate măna în păcate. VARLAAM, C. 16. Să cunoaștem cărarea pe care firea ne mînă. CONACHI, P. 259. Ce-i mîna pe ei în luptă? EMINESCU, O. I, 147. Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mînă pe tine ! CARAGIALE, O. VI, 263. De te mînă vrun gînd rău, n-ai nemerit-o. DELAVRANCEA, O. II, 179. Poate-i vrun bătut de șoaptă care-aleargă pe cîmpie. . . Dor îl mînă, griji îl poartă. COȘBUC, P. I, 221, cf. id. F. 126. Cum aș putea spune în zece cuvinte ce m-a mînat la dumneata? C. PETRESCU, C. V. 145. Năvălesc dușmaní mereu . . . Păcatu-i mînă din urmă. Mulți au mai venit la noi, Puțini s-au dus înapoi. ALECSANDRI, P. P. 172. ♦ P. a n a l. (Popular; complementul indică vehicule cu alt gen de tracțiune) A conduce. Mînă vesel, lopătase, de la Lido la San-Marc. ALECSANDRI, P. I, 168. Fac plute pe care le mînă pînă la Galați. SADOVEANU, O. X, 516. În luntre era un turc care o mîna. RETEGANUL, P. III, 5. **A b s o l, A porni, a pleca; a se deplasa, a merge, a zori. Îl ghiontea să mîie mai tare. CAMILAR, N. I, 235. Mîndra-m urmă-i se lua Și mîna, măre, mîna. TEODORESCU, P. P. 629. De ce joc, d-ai-aș juca, Mînă, mînă măi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. ♦ (Urmat de determinări indicînd direcția, punctul de sosire sau scopul deplasării) A duce la. . ., a îndruma spre. . . Doi trag cu cîte o mînă de voloc, iar în ceialantă, poartă cîte o nuia. . . cu care mătură fundul apei de pe lîngă maluri, mînînd peștele-n cale volocului. ȘEZ. IV, 115. ♦ I n t r a n z. și (învechit) r e f l. A se îndrepta spre . . ., a se duce la . . . Etiopeanii... să apropie cît de în grabă și, trecînd cataracții, să mînă cătră Schini. AETHIOPICA, 49^r/5. Fiindcă vîntul, pe o parte bătea asupra corăbiei, iar pe alta în coasta din protivă, corabia să mîna cătră partea unde vedeți că stă America. DRĂGHICI, R. 19/16. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. DELAVRANCEA, S. 195. 2. (Popular) A lua, a duce, a tîrî cu sine. Du-le, Oltule, le mînă, Mîndru tresărind mereu Numai una să-mi rămînă: Floarea sufletulu meu ! CERNA, P. 144. Tătarii începeau a mîna pe cei prinși. SADOVEANU, O. VII, 15. Și tot șuvoiul a mînat Balaurul Cu care chibzuisem să mă bat. BENIUC, V. 20. Trec prin apă, nu mă mînă. MÎNDRESCU, L. P. 24, cf. 33, 100. Păși mai tare Fecior mare, Că te-ajunge Dunărea Și mă tem că te-a mîna ! RETEGANUL, TR. 115. Fugi, copilă mai la vale Că vine Bistrița mare. – Las' să vie, să mă mîie Că n-am tată să mă ție. ȘEZ II, 185. 3. (Învechit și regional) A pune pe fugă, a alunga, a izgoni. Viniile dintru Eghipet mutași, mărași (g o n i ș i C², i-s c o s-ai D) limbile. . . și răsădiși rădăcirile ei și împlu pămîntul. PSALT. 166, cf. 83, 131. Să fie mînați den casele sale. CORESI, PS. 311/1, cf. 84/5, 116/4. Ceia ce nu vor să-ți creadzâ Mînă-i, Doamne, cu răii să-i piardză. DOSOFTEI, PS. 440/4. Du-te și mînă-l afară și te fă vodă (a. 1821), IORGA, S. N. 150. Leoaica mînă, gonește pe ciuta cea îngrozită. CONACHI, P. 269. Au mînat-o din curte afară, la bordeiul ei. SBIERA, P. 231. Mă-nsurai și-mi luai nevastă. . . Și la un prieten al meu Eu așa-i ziceam, zeu: Mîn-o, mă, s-o mîn și eu Să meargă la tată-său, Sâ-i dea țol și lepedeu. BIBICESCU, P. P. 193. ◊ R e f l. p a s. Fârălegiuitorii mînă-se și sămînța necuraților potreabeaște-se. CORESI, PS. 96/8. ♦ (Regional) A îndepărta, a înlătura. Dimineața Își mînă greața Cu vin ars, Bine ars. BIBICESCU, P. P. 225. – (Regional, complementul indică un animal sălbatic, un vînat) A goni, a hăitui (STOICA, VÎN. 16, ALR I 1 216/231, 378, 381, 571); a adulmeca (ALR I 1 215/9, 63, 223, 270, 573). Cînii iar mînau vînatul; se apropiau. SADOVEANU, O. I, 158.4. (Învechit și popular) A trimite (pe cineva undeva) Am mînat pre sluga domniii meale cum să facă cale (a. 1621). CUV. D. BĂTR. I, 226/9. Nichifor. . . fu mînat cu oștile la Siriia. MOXA, 393/16. Vod[ă]. . . au mînat toț vlădicii și egumenii la Smîl (a. 1640). IORGA, D. B. I, 72. Ucenicii săi mănă-i să treacă în corabie de ceia parte de mare cătră lume. VARLAAM, C. 197. Mînă slujile sale să chiame chiemații la nuntă. N. TEST. (1648), 28^v/10. Cela ce va face uciderea, nu va putea șuvăi să dzică că l-au mânat (mînat MUNT.) mai-marele său. PRAV. 276. M-au mînat împăratul să chem voievozii, ALEXANDRIA (1784), 49^r/9. Unde-l trimiți, unde-l mîi, Umblă fără căpătîi. PANN, P. V. I, 100/1, cf. II, 141/25. Iarna, e cu greu săracilor a trimete toți copiii la școală. . . însă vara pot să-i mîie dezbrăcați și desculți, pentru că e cald. CODRU-DRĂGUȘANU, XII. Se defig zilele de robotă . . . acum însă și distanța pînă la care pot fi mînați sclavii la lucru. BARIȚIU, P. A. I, 385. Dacă i s-a scrîntit mințile, am eu pe cine mîna să i le pună la loc. CARAGIALE, O. ii, 289. Părintele meu m-a mînat la munte să cercetez turmele, SADOVEANU, O. XII, 488. Mînă pruncul la mine să-i dau zamă și pită. T. POPOVICI, SE. 148. Te-am mînat să ari la plug. ALECSANDRI, P. P. 351. M-a mînat maica să țăs. JARNIK-BÎRSEANU, D. 428, cf. 315, 361, 392. Măiculița mea . . . m-au mînat după apă vie. SBIERA, P, 29, cf. 118. La moară nu te-oi mîna, Nu te-i duce, nu-i mînca ! MARIAN, SA. 9. A doua zi îi mînă zmeoaica după apă. RETEGSNUL, P. IV, 18. Mă mînă maica la lemne. ȘEZ. II, 183, cf. 36, 51, HODOȘ, P. P. 144, ALR II/I MN 78, 2673/141, 353, 362, A III 2. (A b s o l.) Mînă de adusă pre. . . papa de Rîm Martin la Țarigrad. SODOFTEI, V. S. septembrie 23^r/27. Mînă să chiame pre egumenul dintr-o mănăstire aproape. MAIOR, P. 47/5, cf. id. ist. 180/1. ◊ E x p r. A-l mîna (pe cineva) afară sau a-l mîna burduhanul = a avea diaree, MAT. DIALECT. I, 181. ♦ (Complementul indică o scrisoare, o petiție etc.) A trimite, a expedia. Minase plîngere mare pînă la Stambul. SADOVEANU, O. X, 251. Scrisoare-mi scria Ș-acas-o mîna. TEODORESCU, P. P. 463. 5. A pune în mișcare; a acționa. Văile cari mînau piuele încă nu înghețaseră niciodată. AGÎRBICEANU, A. 407. Ai logodit văpaia cu apele-n viitoare, Să mîne sumedenii de mori și de cuptoare. ARGHEZI, C. O. 26. Mînate cu foc, navele vor fi de sute de ori mai mari decît istamboalele astea. CAMIL PETRESCU, O. III, 129. ♦ A mișca din loc, a împinge, a deplasa; a purta. Mînă dar coardele unele-ntr-altele, Mînă-le lin. EMINESCU, O. IV, 29. Spre geamuri, iubito, privește Și mînă fotoliul spre sobă. BACOVIA, P. 35. Un vînt cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, Î. II, 69. Vîntul se jeluiește afară, mînînd roate de frunze. SADOVEANU, O. I, 78, cf. IX, 445, X, 653, id. E. 5. O pată cenușie ca o manta zdrențuită s-apropie plutind prin înălțime, e un nor ce vine mînat de suflarea vîntului de nord. BART, S. M. 13. ♦ R e f l. (Regional) A aluneca (Stupinii-Zălau). ALR I 395/283. Pămîntul să mînă. ib. ♦ (Învechit, prin Ban.) A duce (proces), a purta (judecată). Gîlcevitoriul nu are mai mare muncă, fără numai dacă nu are cu cine să se pîrască și se mîne proțes. ȚICHINDEAL, F. 456/2. ♦ R e f l. r e c i p r. (Prin Ban.) A se tîrgui, a se ciorovăi. Cf. ALR II 3581/36, 3645/29. 6. (Învechit) A duce mai departe; a continua. Mînă mai încolo istoria prea vestitul Enghel și zice. ȘINCAI, HR. I, 384/8, cf. II, 14/12. Apoi au mînat înainte războiul cu romanii, id. ib. I, 101/21, ,cf. II, 54/5. (R e f l. i m p e r s.) Îi bagă [pe viței] într-un juguț. . . , după aceaia se slobod din jug și se lasă pînă ce storc tot laptele din ugerul mumînilor lor, apoi iarăși se aleg. Și așa se mînă, pînă cînd nu-i înțearcă vacile pe viței. ECONOMIA, 81/2. ◊ E x p r. A(-și) mîna viața sau a o mîna = a-și duce viața, a trăi. Au omorît pre Uraia ostrogotul cu vicleșug; ci Hildebald încă nu o au mînat îndelung, pentru că în anul acesta fu ucis. ȘINCAI, HR. I, 102/38. Au mînat o viiață plină de păcate. MAIOR, P. 10/22, cf. 63/30. Pe cînd colegii jucau cărți, rîdeau, beau și povesteau anecdote. . . eu îmi mînam viața cu capul așezat în mîni, cu coatele rezemate de marginea mesei, neascultînd la ei și citind romanțe. EMINESCU, G. P. 45. ♦ R e f l. (Despre timp) A trece, a se scurge. S-au mînat de la Potolomei Epifan pănă la Cleopatra 300 de ai. MOXA, 352/2, cf. 351/16. Se mînă a cincea lună. CORESI, ap. DHLR II, 456. ♦ (Min.) A continua, a înainta cu săpatul (într-o mină, într-o galerie etc.). Au mÎnat baia aia vro 10 ani. PAȘCA, GL. Am mînat o galerie ca de vreo sută de metri. MAT. DIALECT, I, 261. – Prez. ind.: mîn și mîi; conj. să mîn și să mîi; ger. mînînd și mîind. – Lat. minari „a amenința”.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei. ◊ Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. («de») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greutățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cînd nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.