ACCENT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACORDA, (1, 2) acord, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeași înălțime. – Din fr. accorder.

ACORDAT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

ADÂNC, -Ă, (I) adânci, adj., (II) adâncuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de suprafață; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) până la adânci bătrânețe = (a trăi) până la o vârstă înaintată. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală). Rădăcină adâncă. ♦ Greu de străbătut; compact, des; întins, vast. Pădure adâncă. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare că vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzații, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecăciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Făcut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care ține de esența, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desăvârșit, deplin, total. O liniște adâncă. II. S. n. 1. Parte adâncă, adâncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior), străfund. ◊ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prăpastie, abis. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins; p. ext. loc ascuns, așezat departe. – Lat. aduncus.

ALEGREȚE s. f. (Livr.) Vioiciune, sprinteneală (a tonului, a exprimării). – Din fr. allégresse.

BECAR, becari, s. m. Semn grafic pe portativ care, anulând un bemol sau un diez anterior, indică revenirea la tonul natural al unei note muzicale. – Din fr. bécarre.

BONTON s. n. (Franțuzism) Cod de maniere elegante al înaltei societăți. – Din fr. bon ton.

BRODERIE, broderii, s. f. Cusătură în relief (reprezentând flori sau alte ornamente), executată pe un material textil. ♦ P. gener. Ornamentație fină. ♦ Notă muzicală de ornament folosită într-o compoziție (depărtată de nota muzicală de bază cu un ton sau cu un semiton). – Din fr. broderie.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

CAMAIEU, camaieuri, s. n. 1. (Pict.) Grisai. 2. Gravură (în lemn) realizată pe tonurile aceleiași culori. – Din fr. camaïeu.

CAPRICIOS, -OASĂ, capricioși, -oase, adj. Cu manifestări inegale și neașteptate, cu toane; inconsecvent, schimbător. ♦ (Despre lucruri) Neobișnuit, ciudat. Formele capricioase ale unui turn. [Pr.: -ci-os – Var.: (înv.) caprițios, -oasă adj.] – Din fr. capricieux, it. capriccioso.

CARILON, carilonuri, s. n. Instrument muzical la care se pot executa melodii cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri. – Din fr. carillon.

CÂRÂI, cârâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele păsări; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice, neplăcute, scurte și guturale. 2. Intranz. Fig. (Peior.) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A cicăli, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. recipr. A se certa. Toată ziua se cârâie. – Câr + suf. -îi.

CHEF, chefuri, s. n. 1. Petrecere zgomotoasă cu mâncare, băutură (și cântec). 2. Stare de (ușoară) beție și de bună dispoziție a omului care a băut. 3. Bună dispoziție, voie bună, veselie; toane bune. 4. Voie, poftă, dorință. ♦ Dorință ciudată, neașteptată; capriciu, toană. 5. (Înv.) Tabiet. – Din tc. keyf (lit. keyif).

CIUFUT, -Ă, ciufuți, -te, adj., s. m. și f. (Înv.) 1. (Om) zgârcit, avar. 2. (Om) cu toane, prost dispus. – Din tc. çıfıt.

GAMĂ, game, s. f. 1. Succesiune de sunete (și note), care cuprinde toate sunetele unei scări muzicale, dispuse în ordinea ascendentă sau descendentă a sunetelor și luând tonul și numele notei cu care începe succesiunea. 2. Fig. (Pict.) Serie de tonuri și de culori dispuse într-o succesiune armonioasă. 3. Fig. Serie, grup, succesiune de obiecte, de fenomene, de situații care alcătuiesc un tot (armonios). Gamă largă de sortimente. – Din fr. gamme.

GHERBE s. f. pl. (Reg.) Toane.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta. A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-și pierde) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, știre. 4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din sl. glasŭ.

GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecințele neplăcute pe care le poate avea, care poate avea urmări rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se află la registrul cel mai jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocală deschisă. – Din fr. grave, lat. gravis.

GRISAI, grisaiuri, s. n. Pictură monocromă (de obicei în tonuri de gri), care dă impresia reliefului și a sculpturii; camaieu (1). [Pr.: grizai] – Din fr. grisaille.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HACHIȚE s. f. pl. 1. (În expr.) A avea hachițe (a-l apuca pe cineva sau a-i veni cuiva hachițele) = a avea toane, capricii, istericale. 2. Chichițe, nod în papură. [Acc. și: hachițe]

HACHIȚE s. f. pl. (În expr.) A avea hachițe sau a-l apuca (pe cineva), a-i veni (cuiva) hachițele = a avea toane, capricii, istericale. [Acc. și: hachițe] – Et. nec.

HAIDE interj. 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune). ◊ (Cu ton de comandă, exprimând nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. ◊ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ◊ (Marchează începutul unei acțiuni) Luă toporul și haide la treabă. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamație prin care se respinge o părere sau se dezaprobă o comportare; aș! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustrăm cu indulgență pe cineva care nu ia în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: haida, haid, aida, aide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.

HANG, (2) hanguri, s. n. 1. (În expr.) A ține hangul = a) a acompania o melodie; b) fig. a însoți, a întovărăși; c) fig. a ține partea cuiva, aprobând tot ce face și ce spune; a face pe placul cuiva, a cânta cuiva în strună. 2. (Reg.) Nume dat unor instrumente sau unor părți ale instrumentelor muzicale care servesc pentru a ține acompaniamentul. – Din magh. hang „sunet, ton, glas”.

HELICON, helicoane, s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu tuba, folosit în fanfarele militare, alcătuit dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, prin care trec capul și mâna dreaptă a instrumentistului și cu care sunt emise tonuri grave. – Din fr. hélicon.

INFLEXIUNE, inflexiuni, s. f. 1. Schimbare a înălțimii unui sunet; schimbare a tonului, a accentului în vorbire sau în cânt; ușurința cuiva de a-și schimba tonul. 2. (Mat.; în sintagma) Punct de inflexiune = punct în care curba își schimbă sensul concavității. [Pr.: -xi-u-] – Din fr. inflexion, lat. inflexio, -onis.

INTONA, intonez, vb. I. Tranz. 1. A cânta începutul unui cântec, a da tonul pentru începerea unui cântec; p. gener. a executa un cântec; a cânta. 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază. [Var.: (pop.) întona vb. I] – Din it. intonare.

INTONAȚIE, intonații, s. f. 1. (Muz.) Emitere (corectă) a înălțimii unui sunet. 2. Variație de înălțime a vocii în timpul vorbirii, interpretării unui text etc.; inflexiune, ton, accent. [Var.: (rar) intonațiune s. f.] – Din fr. intonation.

ÎNĂLȚA, înalț, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) îndrepta în sus; a (se) ridica. ◊ Expr. (Tranz.) A(-și) înălța ochii = a privi în sus. (Intranz.) A înălța din umeri = a ridica din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare etc. ♦ Tranz. A face să fie mai înalt prin ridicare și așezare pe un obiect situat mai sus etc. ♦ Refl. (Rar; cu determinarea „pe cal”, „în șa”) A se urca pe cal; a încăleca. 2. Refl. A deveni mai înalt; a crește. 3. Refl. (Despre clădiri, monumente etc.) A apărea, a se ivi (în toată înălțimea). 4. Tranz. A construi, a clădi. A înălța o casă. 5. Tranz. A ridica vocea, tonul; a pronunța tare. ♦ Refl. (Despre voce, glas, sunete) A se auzi (limpede). 6. Tranz. A ridica pe cineva în rang. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere spiritual. Poezia înalță sufletul. ♦ Refl. A se arăta trufaș; a se mândri. [Var.: (reg.) nălța vb. I] – Lat. *inaltiare (< altus).

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

NUANȚA, nuanțez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce, a da nuanțele unei culori, ale unui ton etc.; a reda ceva în diverse nuanțe. 2. Fig. A pune în evidență (prin treceri subtile, gradate), a reliefa prin mijloace expresive; a colora, a da expresie. [Pr.: nu-an-] – Din fr. nuancer.

NUANȚAT, -Ă, nuanțați, -te, adj. 1. Cu varietăți de tonuri, de culori; bogat în nuanțe. ♦ (Despre culori) Combinat în chip armonios. 2. Fig. Care prezintă variații marcate prin treceri subtile, gradate. ♦ (Despre stil, limbă etc.) Expresiv, colorat. [Pr.: nu-an-] – V. nuanța.

RĂSFĂȚAT, -Ă, răsfățați, -te, adj. 1. Dezmierdat, alintat în mod exagerat; capricios, cu toane; (depr.) răzgâiat. ♦ (Rar) Grațios, cochet. 2. Care huzurește, îmbuibat. – V. răsfăța.

STICLETE, sticleți, s. m. 1. Mică pasăre cântătoare cu penele viu colorate cu roșu, negru, alb și galben (Carduelis carduelis). ◊ Expr. A fi cu (sau a avea) sticleți (în cap) sau a-i cânta (cuiva) sticleții (în cap) = a avea idei bizare, toane; a fi țicnit, nebun. A-i scoate (cuiva) sticleții din cap = a face pe cineva să renunțe la ideile extravagante, a-l lecui de toane, de capricii. 2. (Arg.) Epitet dat în trecut unui sergent de stradă, unui funcționar al poliției. [Var.: (pop.) stiglete, stigleț s. m.] – Din scr. steglic, bg. stiglic.

URCA, urc, vb. I. 1. Refl., intranz. și tranz. A (se) deplasa dintr-un loc situat mai jos către unul situat mai sus; a (se) sui. ♦ Intranz. (Despre drumuri) A fi înclinat în pantă suitoare. ♦ Intranz. și refl. (Despre plante) A se prinde (cu ajutorul unor organe speciale) de un suport, de ziduri etc., ridicându-se vertical; a se cățăra. 2. Refl., intranz. și tranz. A (se) sui și a (se) așeza pe ceva mai ridicat. ◊ Expr. (Refl. și tranz.) A (se) urca pe tron sau pe (ori în) scaunul împărăției = a începe să domnească sau a învesti în funcția de suveran. 3. Refl., intranz. și tranz. A (se) ridica (până la o înălțime oarecare); a (se) înălța (în văzduh). ◊ Expr. (Refl.) A i se urca cuiva băutura la cap = a se îmbăta. A i se urca la cap = a deveni încrezut, înfumurat. 4. Refl. și intranz. (Despre temperatură, presiune atmosferică; p. ext. despre termometre sau barometre) A avea ori a indica valori mai mari în comparație cu cele obișnuite sau anterioare. ♦ Intranz. (Fiz.; despre mărimi scalare) A suferi o variație de creștere a valorii pozitive. 5. Refl. (Despre numere, prețuri, sume) A se ridica la..., a se mări. ◊ Tranz. A urca prețurile. 6. Refl. (Despre voce, glas sau ton; p. ext. despre cântece) A se ridica de la un registru mai profund la unul mai înalt. ◊ Tranz. A urca tonul. 7. Refl. și intranz. A merge îndărăt în timp până la..., a exista, a data din... – Probabil lat. *oricare (= oriri).

URLA, urlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. și tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.; la pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.

URLET, urlete, s. n. 1. Strigăt puternic și prelung scos de oameni sau de animale. ♦ Vorbă cu tonul foarte ridicat; strigăt. ♦ Plâns cu hohote, violent și zgomotos. ♦ Executare a unui cântec cu tonul foarte ridicat (și în mod neplăcut pentru auz). ♦ Fig. Clocot, freamăt. 2. Zgomot puternic produs de elemente ale naturii, de arme de foc etc.; vuiet. – Urla + suf. -et.

VALOARE, valori, s. f. I. 1. Însușire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităților sociale și idealurilor generate de acestea; suma calităților care dau preț unui obiect, unei ființe, unui fenomen etc.; importanță, însemnătate, preț, merit. ◊ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) pretios, scump, de preț; valoros; b) (despre oameni) important, merituos; cu autoritate; valoros. ◊ Expr. A scoate (sau a pune) în valoare = a arăta, a demonstra importanța, calitățile esențiale ale unei ființe, ale unui lucru, ale unui fenomen etc.; a scoate în relief, a sublinia. ♦ (Concr.) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stimă (din punct de vedere material, social, moral etc.). ♦ (Concr.) Persoană vrednică de stimă, cu însușiri deosebite. 2. Eficacitate, putere. Valoare nutritivă. II. 1. (Ec. pol.) Muncă socială necesară pentru producerea unei mărfi și materializată în marfă. ◊ Valoare de întrebuințare = proprietate a unui lucru de a satisface o anumită necesitate a omului sau a societății. Valoare de schimb = raport, proporție în care o anumită cantitate de marfă de un anumit fel se schimbă cu o cantitate de marfă de alt fel. 2. (Concr.) Marfă. 3. (Comerț, Fin.) Exprimare în bani a costului unei mărfi sau a unei acțiuni, a unui cec etc. ◊ Valoare comercială (sau de circulație) = echivalent în bani al unui bun sau al unei mărfi pe piață; curs. ♦ Înscris (cec¹, cambie, obligațiune etc.) reprezentând un drept în bani sau în bunuri de altă natură. ◊ Valoare mobiliară = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfă, bani etc.). Valoare imobiliară = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri imobiliare (clădiri, pământ etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. 4. (Mat., Fiz.) Mărime matematică asociată unei mărimi fizice (după un anumit procedeu de măsurare), permițând compararea mărimii cu altele de aceeași natură. ◊ Valoare absolută = valoarea unei expresii matematice când nu se ține seamă de semnul (+ sau) pe care îl are. ♦ Rezultat al unui calcul, al unei operații matematice etc. 5. (Muz.) Durata absolută sau relativă a unei note sau a unei pauze. 6. Efect obținut în pictură prin alăturarea a două nuanțe diferite ale unui ton. 7. Sens, nuanță de sens a unui cuvânt. – Din fr. valeur, lat. valor, -oris.

ZAHARISI, zaharisesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre dulcețuri, miere etc.; la pers. 3) A căpata o îngroșare specifică datorită cristalizării zaharurilor conținute. 2. Refl. Fig. (Fam.; despre oameni) A-și pierde vigoarea, energia, vioiciunea gândirii; a se ramoli. 3. Tranz. Fig. (Rar) A îndulci tonul sau timbrul vocii; a face mieros. – Din ngr. zaharóso (viitorul lui zaharóno).

ZAHARISIT, -Ă, zaharisiți, -te, adj. 1. (Despre dulcețuri, miere etc.) Care s-a îngroșat prin cristalizarea zaharurilor conținute. ◊ Fructe zaharisite = fructe conservate prin fierbere în sirop de zahăr. 2. Fig. (Fam.; despre oameni) Care și-a pierdut vigoarea, energia, vioiciunea gândirii; ramolit. ♦ (despre cuvinte, expresii, ton etc.) Mieros, dulceag, siropos. – V. zaharisi.

MAJOR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline. 2. Foarte important, principal. ♦ (Log.; în sintagmele) Termen major = predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. 3. (Înv.; Mil.; în sintagmele) Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat, m.) v. plutonier. 4. (Muz.; în sintagma) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din fr. majeur.

CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ău.

APOSTROFA, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din fr. apostropher.

EXCLAMAȚIE, exclamații, s. f. Cuvânt, propoziție sau frază rostite cu un ton ridicat (și prelungit), pentru a exprima o stare afectivă puternică; strigăt, exclamare. – Din fr. exclamation, lat. exclamatio.

PIAZĂ, pieze, s. f. 1. (În superstiții; de obicei determinat prin „rea” sau „bună”) Semn prevestitor; întâmplare, eveniment, ființă etc. care se crede că aduce cuiva nenorocire, nenoroc sau noroc. ♦ (Reg.; la pl.) Dispoziție, chef; toane. 2. (Înv. și reg.) Pantă, povârniș. ◊ Loc. adv. În piez(i) = oblic, pieziș. [Var.: (înv. și reg.) piez s. m.] – Et. nec.

RĂSUNET, răsunete, s. n. 1. Sunet puternic (prelungit prin ecou); p. gener. sunet; zgomot. ♦ Ecou. ♦ Ton², timbru, rezonanță. 2. Fig. Impresie puternică pe care o face un lucru asupra oamenilor, interes profund și larg pe care îl deșteaptă un eveniment. – Răsuna + suf. -et.

RIDICAT², -Ă, ridicați, -te, adj. 1. (Despre învelitori, capace) Dat la o parte, înlăturat. ♦ (Despre perdele, storuri etc.) Dus mai sus (sau într-o parte); tras. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte, mai ales despre mâneci) Sumes, suflecat. ♦ (Despre oameni) Sculat în picioare; fig. însănătoșit, înzdrăvenit. 2. Care stă drept, în poziție verticală, îndreptat în sus. ♦ Înalt. 3. Fig. (Despre prețuri) Care depășește plafonul normal, obișnuit; mărit, sporit, urcat. ♦ (Despre voce) Tare, intens. ◊ Ton ridicat = ton răstit, aspru, poruncitor. ♦ (Despre oameni și felul lor de viață) Cu un nivel înalt, superior; înaintat. [Var.: (înv.) aridicat, -ă adj.] – V. ridica.

TOANĂ¹, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.

TOANĂ², toane, s. f. 1. Ocol făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele înconjurându-l; loc (bogat în pește) unde se aruncă în acest fel năvodul. ♦ Spărtură, gaură făcută în gheața unei ape, pentru a pescui sau pentru a scoate apă; copcă. 2. Timpul când peștele umblă după mâncare. – Din ucr., rus. tonea.

TON¹, toni, s. m. Pește teleostean răpitor marin care seamănă cu pălămida, ajungând până la lungimea de patru metri (Thunnus thynnus). – Din fr. thon.

TON², tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval dintre două sunete (muzicale) situate la o distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.

FOVISM s. n. Curent apărut în pictura franceză, la începutul sec. XX, ca reacție împotriva disocierii impresioniste a tonurilor, folosind culoarea pură, distribuită în pete mari, uneori violente. – Din fr. fauvisme.

PASTEL, pasteluri, s. n., adj. invar. 1. S. n. Creion colorat, moale, pentru desen, făcut din pigmenți pulverizați, amestecați cu talc și cu gumă arabică. ♦ Desen executat cu acest fel de creioane. 2. S. n. Poezie cu conținut liric, în care se zugrăvește un tablou din natură. 3. Adj. invar. (Despre culori, desene etc.) Cu tonuri palide, delicate; pastelat. – Din fr. pastel, it. pastello.

PASTELAT, -Ă, pastelați, -te, adj. (Despre culori, desene etc.) Cu tonuri pale, delicate. – Din pastel.

ANTITON s. n. Emulsie constituită din ulei de in, gumă arabică și acid fosforic, folosită în tipografie pentru combaterea fenomenului de tonare. – Anti- + ton.

VEHEMENȚĂ s. f. Violență, înfocare, impetuozitate (în manifestări, ton). – Din fr. véhémence, lat. vehementia.

APOSTROFĂ¹, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.

PERSIFLA, persiflez, vb. I. Tranz. A lua în râs pe cineva sau ceva, vorbind pe un ton ironic, a-și bate joc, a lua peste picior; a zeflemisi. – Din fr. persifler.

PERSIFLATOR, -OARE, persiflatori, -oare, adj. Care persiflează. Ton persiflator. – Persifla + suf. -tor.

PERORA, perorez, vb. I. Intranz. A vorbi mult, pe un ton însuflețit și emfatic. ♦ Tranz. (Rar) A dezbate, a susține cu înflăcărare o problemă, o teză etc. – Din fr. pérorer.

PERORAȚIE, perorații, s. f. Parte finală, concluzie a unui discurs, a unei cuvântări, rostită de vorbitor pe un ton însuflețit (și emfatic); p. gener. vorbire însuflețită (și emfatică), care caută să convingă. – Din lat. peroratio. Cf. fr. péroraison.

PESCAR, pescari, s. m. I. Persoană care se ocupă cu pescuitul și uneori cu conservarea peștelui (1) pescuit; persoană care practică pescuitul sportiv; p. ext. persoană care vinde pește. II. Nume dat unor specii de păsări din familii diferite care trăiesc pe lângă ape în cârduri mari și se hrănesc cu pește (1), dintre care unele sunt de talie mijlocie, cu corp îndesat, cu gât scurt, cu cioc ascuțit și curbat la vârf, cu picioare scurte și degetele anterioare reunite printr-o membrană înotătoare (Larus), iar altele au corpul scurt, ciocul mare, penajul colorat în tonuri de cenușiu și albastru-verzui (Alcedo). – Lat. piscarius.

PESCĂRAȘ, pescărași, s. m. I. (Rar) Diminutiv al lui pescar (I). II. Pasăre de apă cu corpul scurt, cu ciocul lung, conic, cu penajul colorat în tonuri de albastru-verzui; pescărel (a) (Alcedo atthis). – Pescar + suf. -aș.

POANTILISM s. n. Procedeu folosit în pictură, care constă în descompunerea petei de culoare în puncte și liniuțe de culori pure, ca un mozaic, din al căror amestec optic rezultă tonul dorit; școală de pictură modernă care folosește acest procedeu. [Scris și: (după fr.) pointilism] – Din fr. pointillisme.

PORUNCITOR, -OARE, poruncitori, -oare, adj. 1. Care poruncește (1), ordonă; căruia îi place să poruncească, să domine. Om poruncitor. 2. Care exprimă o poruncă, un ordin; p. ext. autoritar. Ton poruncitor. [Var.: (reg.) poroncitor, -oare adj.] – Porunci + suf. -tor.

POSESIV, -Ă, posesivi, -e, adj. 1. (Gram.; despre unele pronume, adjective, articole) Care arată sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune (1), de apartenență, de dependență. 2. (Rar) Autoritar. Ton posesiv. – Din fr. possessif, lat. possessivus.

PROFESORAL, -Ă, profesorali, -e, adj. Care ține de profesori, privitor la funcția de profesor, specific profesorilor. ♦ Care este alcătuit din profesori. Corp profesoral. ♦ (Depr.) Pretențios, pedant, cu aere de savant. Ton profesoral. – Din fr. professoral.

PROFUND, -Ă, profunzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Înzestrat cu o mare putere de pătrundere, de înțelegere; care analizează temeinic lucrurile; pătrunzător, perspicace; (despre înțelegerea, despre gândurile, judecățile, creațiile etc. omului) care dovedește profunzime, seriozitate, inteligență. 2. (Despre însușiri morale, despre stări fiziologice sau psihice etc.) Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverențe etc.) Care se face înclinând foarte mult capul, corpul; p. ext. care exprimă respect, considerație. 3. (Despre ochi, privire) Care exprimă, care sugerează însușiri morale deosebite, profunzime, sentimente adânci. 4. (Despre voce, sunete etc.) Cu ton jos; grav, adânc. 5. (Despre procese fizice, sociale, morale etc.) Fundamental, esențial, radical. 6. (Despre ape, cavități, săpături, obiecte concave etc.) Al cărui fund este situat la o distanță (foarte) mare față de marginea de sus, de suprafață; adânc. – Din lat. profundus, fr. profond.

TREI num. card. 1. Număr care are în numărătoare locul între doi și patru și care se indică prin cifra 3 sau III. ◊ (Adjectival) Trei cărți. ◊ (Substantivat) Scrie un trei pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Volumul trei. ◊ (Formează numeralul adverbial corespunzător) De trei ori. ◊ (Formează numeralul multiplicativ corespunzător) De trei ori pe atâta. ◊ (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte trei părți. ◊ (Pop.; în forma de feminin trele, precedat de „toate” sau „câte”) Toate trele. 2. Compuse: trei frați s. m. = plantă erbacee cu flori galbene, plăcut mirositoare, cu cinci petale (Viola saxatilis); trei-frați-pătați s. m. = a) gen de toporași (din care s-a obținut, prin încrucișare cu alte specii, panseaua) (Viola declinata); b) pansea; (reg.) trei-răi s. m. = a) popilnic iepuresc (Hepatica nobilis); b) crucea-voinicului (Hepatica transilvanica). 3. (Bis.; în sintagma) Trei ierarhi = trisfetite. 4. Compuse: trei-leșeștile s. m. = dans popular bătrânesc din nordul Moldovei, având un ritm binar, executat prin pași simpli spre dreapta și sărituri cu bătaia călcâielor pe loc; melodie după care se execută acest dans; trei-păzește s. m. = dans popular oltenesc, în ritm binar, vioi, executat de bărbați în formație liniară, stând cu mâinile încrucișate la spate; melodie după care se execută acest dans. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la trei-păzește = a cere (cuiva) explicații pentru faptele sale, folosind un ton sever; a certa aspru (pe cineva). – Lat. tres.

LIMITĂ, limite, s. f. 1. Punct extrem, margine (a unei suprafețe, a unui obiect etc.). ♦ Tonul cel mai înalt sau cel mai profund pe care îl poate emite o voce sau un instrument. ♦ (Mat.) Valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile. 2. (În sintagma) Limită teritorială = linie care delimitează teritoriul unui stat, al unei provincii, al unei regiuni etc.; graniță, hotar. Limită silabică = locul unde se termină o silabă și începe alta în fluxul vorbirii. 3. Fig. Punct până la care pot ajunge posibilitățile, facultățile, mijloacele etc. cuiva. ◊ Limită de vârstă = vârsta până la care cineva poate ocupa în mod legal o funcție publică. – Din fr. limite, lat. limes, -itis.

FLUTURE, fluturi, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit și catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunți de culori diferite și un aparat bucal adaptat pentru supt, a căror larvă este o omidă. ◊ Compuse: fluture-de-mătase = fluture a cărui larvă produce firele de mătase; vierme-de-mătase (Bombix mori); fluture-alb sau fluture-de-varză = albiliță; fluture-roșu = fluture cu aripi roșii și cu baza aripilor neagră (Vanessa urticae). ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Idei curioase și extravagante; toane. 2. (La pl.) Disc de metal mic și sclipitor, care se coase ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte (femeiești); fluturaș, paietă. 3. (Tehn.) Disc care se rotește în jurul unui diametru și care, montat într-o conductă, servește la reglarea cantității de carburant care intră într-un carburator. 4. (Sport) Procedeu tehnic de înot caracterizat prin mișcarea simetrică și simultană a brațelor, asemănător cu fluturarea unor aripi; probă de înot în care se folosește acest procedeu. [Var.: flutur s. m.] – Probabil lat. *flutulus. Cf. alb. fluturë.

FUNEBRU, -Ă, funebri, -e, adj. De înmormântare. ◊ Marș funebru = melodie solemnă și tristă, compusă mai ales în ton minor, care se cântă de obicei la înmormântări. ♦ Trist, jalnic, lugubru. – Din fr. funèbre, lat. funebris.

SEMNAL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (sonor sau vizual) sau grup de astfel de semne, folosite pentru a transmite la distanță o înștiințare, o informație, un avertisment, o comandă etc. ◊ Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră, vizibilă la distanță, care fixează poziția unui punct pe teren. Semnal luminos (sau electric) = nume dat tuturor dispozitivelor folosite pentru a dirija circulația în orașe, pe căile ferate etc. Semnal de cale ferată = semnal acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. Semnal rutier = indicator de circulație. Semnal de alarmă = dispozitiv, montat în fiecare vagon la trenurile de călători care, în caz de primejdie, poate fi pus în funcție de orice călător. ♦ Sunet convențional de recunoaștere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. ◊ Semnal orar = emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 2. (Rar) Fluier mic de metal cu care se dau semnale (1); semnal dat cu acest fluier. 3. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni ori îi servește ca impuls. ◊ Expr. A da semnalul = a lua inițiativa, a face începutul într-o acțiune, a da tonul. 4. (Psih.) Indiciu al unui fenomen sau al unui obiect din mediul înconjurător care, prin intermediul scoarței cerebrale, determină organismul să reacționeze într-un anumit fel. [Var.: signal, țignal s. n.] – Din fr. signal (după semn).

LĂTRA, latru, vb. I. Intranz. 1. (Despre câini; la pers. 3) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a hămăi, a bate. ♦ Tranz. A se repezi asupra cuiva cu lătrături furioase. 2. (Depr.; despre oameni) A vorbi întruna, zadarnic și pe un ton răstit, a-și bate gura. – Lat. latrare.

LECȚIE, lecții, s. f. 1. Formă de bază a organizării activității instructiv-educative din școală, desfășurată cu o clasă de elevi, într-un timp determinat, sub conducerea unui învățător sau a unui profesor în conformitate cu programa de învățământ; oră școlară consacrată unui obiect de studiu. ◊ Expr. A da lecții = a medita (elevii) în particular. A lua lecții = a studia o disciplină cu ajutorul unui profesor, în afara unei instituții de învățământ. A ieși (sau a scoate) la lecție = a ieși sau a fi chemat în fața învățătorului sau a profesorului pentru a fi ascultat. 2. Ceea ce este obligat să învețe și să scrie un școlar (acasă) la recomandarea învățătorului sau a profesorului. ◊ Expr. A spune lecția = a expune în fața învățătorului sau a profesorului cunoștințele însușite. A-și face lecțiile = a-și pregăti temele școlare cuvenite. 3. (În forma lecțiune) Forma sub care se prezintă un text, în diferitele lui manuscrise sau ediții, datorită modului în care a fost citit și interpretat de un copist sau de un editor; citire comparativă a unui text în scopul de a-i stabili versiunea autentică. 4. Sfat, povață, regulă de conduită care se recomandă cuiva pe un ton dojenitor; p. ext. mustrare, dojană. 5. Învățătură folositoare trasă de cineva în urma unei întâmplări neplăcute. [Var.: lecțiune s. f.] – Din germ. Lektion, lat. lectio, -onis.

CITOCROMIE, citocromii, s. f. Procedeu rapid de tipar în patru culori suprapuse, la care forma parțială de negru servește la redarea efectelor de tonuri închise. – Din fr. cytochromie.

MÂRÂI, mârâi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre câini; la pers. 3) A scoate sunete guturale, aspre, hârâite, care de obicei arată iritarea, nemulțumirea. 2. Fig. (Despre oameni; peior.) A vorbi neclar, printre dinți, manifestând nemulțumire, enervare. ♦ Tranz. A spune ceva în silă, pe un ton posac, nemulțumit. – Mâr + suf. -âi.

MOARE s. f. (Reg.) Apă cu sare sau cu oțet (folosită la conservarea legumelor); lichid acru în care se țin ori s-au ținut murături; spec. zeamă de varză. ◊ Expr. A ști (sau a cunoaște) moarea cuiva = a cunoaște firea, obiceiurile cuiva. A mânca (sau a gusta) moarea (sau din moarea) cuiva = a avea de suportat supărarea, toanele cuiva. ♦ Fel de mâncare preparat cu saramură. ♦ Fig. Fel de a fi al cuiva; fire, temperament, caracter. – Probabil lat. moria.

MODULA, modulez, vb. I. 1. Intranz. (Muz.) A trece de la o tonalitate la alta (după regulile armoniei). 2. Tranz. A exprima ceva prin inflexiuni ale vocii, a trece în chip melodios de la un ton la altul. 3. Refl. și tranz. A (se) modifica anumite mărimi caracteristice ale unei oscilații (spre a transmite semnale purtătoare de informații). 4. Tranz. (Înv.) A modela. – Din fr. moduler.

MORMĂI, mormăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre urși) A scoate sunete scurte și joase, caracteristice speciei; a mormorosi. ♦ P. ext. (Despre alte animale) A scoate sunete groase asemănătoare cu ale ursului. 2. Fig. (Despre oameni) A vorbi nedeslușit, pe un ton coborât sau nazal, de obicei cu intenția de a manifesta o nemulțumire; a bombăni, a mârâi. ◊ Loc. adv. Pe mormăite = mormăind (pentru a-și arăta nemulțumirea); cu nemulțumire, fără plăcere, cârtind. [Prez. ind. și: mormăiesc. – Var.: (reg.) mornăi vb. IV] – Mor + m[or] + suf. -ăi.

MORMĂIT¹, mormăituri, s. n. Faptul de a mormăi; mormăială, mormăitură; sunete caracteristice pe care le scoate ursul sau, p. ext., alte animale. ♦ Rostire nedeslușită, pe ton coborât, a cuvintelor (arătând nemulțumire). – V. mormăi.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. 1. A lua de jos și a duce în sus (susținând cu forța brațelor, cu spatele etc.); a sălta. ◊ Expr. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva. ♦ A duce sau a trage în sus; a înhăța. ♦ A desprinde din locul în care a fost pus sau fixat și a trage în sus. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) = a porni la luptă (împotriva cuiva); a începe un război. A ridica ancora = (despre vapoare) a părăsi portul, a porni în larg; (despre persoane) a pleca, a porni pe mare. 2. A lua de pe ceva; a îndepărta, a înlătura. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare, a liniști pe cineva. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria în semn de salut, de stimă; a saluta. A ridica masa = a strânge masa după ce s-a terminat de mâncat. (Refl.) Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune despre cei ce duc o viață de huzur, de petreceri continue. ♦ A sumete, a sufleca mânecile sau poalele hainei. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a răpi, a smulge. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). 3. A lua și a duce în alt loc, a muta din loc. ◊ Expr. A ridica stâna = a coborî cu turmele și cu toate uneltele păstorești, toamna, de la munte. ♦ Refl. (Înv.) A se muta. ♦ A strânge de pe jos, a culege. ♦ A încasa o sumă de bani. ♦ A lua pe cineva cu forța; a aresta. 4. A așeza în poziție dreaptă un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în poziție verticală. 5. (În expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. II. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos, părăsind poziția de așezat sau de culcat. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat sau în picioare pe locul unde mai înainte fusese culcat. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. ♦ Tranz. A susține, a ajuta pe cineva să se scoale în picioare. ◊ Expr. (Înv.) A ridica din scaun = a lua unui domnitor domnia; a detrona. ♦ (Despre oameni) A se însănătoși, a se pune pe picioare. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A avea o direcție verticală, a se îndrepta în sus, a se înălța. 3. Tranz. A mișca, a îndrepta în sus brațele, mâinile, capul, sprâncenele etc.; a da o mișcare verticală, a duce mai sus. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea, a se uita spre cineva sau ceva care se află mai sus; a privi. A(-și) ridica capul = a) a se arăta dârz, plin de curaj; p. ext. a se răzvrăti; b) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa. A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat; a deveni obraznic. A ridica mâna (sau degetul) = a cere cuvântul. A ridica mâna (sau mâinile) asupra cuiva = a ataca, a lovi (pe cineva). A ridica mâinile (către cineva) = a) a cere ajutor; b) a se preda. (Intranz.) A ridica (mirat, surprins) din sprâncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză; a privi mirat, surprins. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea sau indiferența față de ceva sau de cineva. (Refl.) A (i) se ridica părul (măciucă) = a se speria foarte tare. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A avea o mișcare ascendentă, a se îndrepta în sus. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se împrăștia, a se risipi; a dispărea. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi clar și puternic; a se răspândi în aer; a răsuna. ♦ Tranz. A face să se audă, să răsune cu putere. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi tare; cu îndrăzneală sau protestând împotriva cuiva; a striga, a țipa; p. ext. a protesta. 6. Tranz. și refl. A (se) urca, a (se) sui (undeva, pe ceva etc.). 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement; a sta împotrivă, a se opune; a se răzvrăti, a se răscula, a porni la luptă. ◊ Expr. (Tranz.) A-i (sau a-și) ridica pe cineva în cap = a proceda astfel încât să producă nemulțumiri, să-și facă mulți dușmani. 8. Tranz. Fig. A pune în mișcare, a face să pornească o mulțime, o colectivitate etc.; a mobiliza, a strânge oameni. ◊ Expr. (Înv.) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a recruta oaste, a înrola soldați pentru a porni la luptă. 9. Refl. A se naște, a se isca, a se stârni. ♦ A apărea, a se arăta. 10. Tranz. Fig. (Livr.; înv.) A scoate în evidență, a releva. III. 1. Refl. și tranz. (Despre copii; p. ext. despre pui de animale) A (se) face mare, a crește. ♦ Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. și tranz. A (se) face mai înalt; a (se) înălța. 3. Tranz. Fig. A duce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze valori sociale, morale etc., p. ext. oameni. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstitui. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta, a întări (pe cineva). ♦ A pune pe cineva pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; a înălța în grad, în rang. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare (pe cineva). (Înv.) A ridica în scaun = a face domn, a înălța pe tronul țării. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa. ◊ Expr. A se ridica prin cineva sau a se ridica pe umerii cuiva = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi marfa. (Mat.) A ridica un număr la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atâtea ori de câte ori arată exponentul. A ridica un număr la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra la... 5. Tranz. A construi, a clădi locuințe, case etc. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da naștere; a pricinui, a cauza, a provoca. ◊ Loc. vb. A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o pretenție, a pretinde să i se dea ceva; a revendica. A ridica o obiecție = a obiecta, a avea rezerve, a nu fi de acord. ◊ Expr. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. [Var.: (înv.) aridica, (reg.) rădica vb. I] – Lat. eradicare „a dezrădăcina”.

MONOCORD, -Ă, monocorde, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.

MONOCROM, -Ă, monocromi, -e, adj. 1. Care are o singură culoare; monocromatic. 2. (Despre picturi) Executat în valorile apropiate ale aceluiași ton. ♦ Fig. Plictisitor, uniform, monoton. – Din fr. monochrome.

MONOTON, -Ă, monotoni, -e, adj. (Despre sunete, melodii; adesea adverbial) Care are sau care păstrează mereu același ton. ♦ Fig. Care indispune, plictisește etc. prin lipsa de variație sau de varietate; uniform. – Din fr. monotone.

MONOTONIE, monotonii, s. f. Lipsă de varietate în ton; ceea ce este monoton. ♦ Fig. Lipsă de variație sau de varietate; uniformitate plictisitoare. – Din fr. monotonie.

NAZURI s. n. pl. (Pop. și fam.) Capricii, mofturi, toane. ◊ Expr. A face nazuri = a se comporta ca un om răsfățat, afectat, cu pretenții schimbătoare sau nechibzuite. – Din tc. nāz.

NĂVÂRLII s. f. pl. (Reg. și fam.) Convulsii epileptice; p. ext. toane, năbădăi, furii. – Cf. bg. navărleia se.

NĂZUROS, -OASĂ, năzuroși, -oase, adj. Care face nazuri, care are toane; mofturos, capricios, pretențios. – Nazuri + suf. -os.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3. 1. (Ține locul persoanei despre care se vorbește) El merge. ♦ (Fam.; la sg.) Soț, bărbat; soție, nevastă. 2. (La genitiv, în formele lui, ei, lor, adesea precedat de „al, a, ai, ale”, cu valoare posesivă) Casa lui. ◊ Expr. Ai lui sau ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană. Ale lui sau ale ei = a) lucrurile personale ale cuiva; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcție de complement indirect sau de atribut) Prietenul îi iese înainte. ◊ (În forma i, cu valoare neutră) Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele îl, l, o, îi, i, le, cu funcție de complement direct) Cartea pe care o citesc. ◊ (Precedat de prepoziții, în formele el, ea, ei, ele) Pe el îl caut. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma o, cu valoare neutră) Au mai pățit-o și alții. [Pr.: iel, ia, iei, iele] – Lat. illum, illa.

EXPOZITIV, -Ă, expozitivi, -e, adj. În care se spune; care explică. ♦ (Despre o lecție, un text etc.) Prezentat în forma unei expuneri, a unei narațiuni. ◊ Metodă expozitivă = metodă de predare în învățământ, care constă în prezentarea conținutului lecției în forma unei expuneri. ♦ (Despre ton) Rece, sec. – Din engl. expositive.

EXCLAMA, exclam, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXCLAMATIV, -Ă, exclamativi, -e, adj. Care exprimă o exclamație. Ton exclamativ. ◊ Propoziție exclamativă (și substantivat, f.) = propoziție care exprimă o stare afectivă. – Din fr. exclamatif.

DODII s. f. pl. (Pop. și fam.; în expr.) A vorbi sau a grăi (cam) în dodii = a vorbi fără șir; a aiura. A lăsa (pe cineva) în dodiile lui = a lăsa (pe cineva) să-și facă nestingherit toanele, capriciile. A umbla sau a merge (ca) în dodii = a umbla sau a merge în neștire, năuc. – Et. nec.

DOMOL, -OALĂ, domoli, -oale, adj. 1. (Adesea adverbial) Care se mișcă fără grabă, care se face fără grabă; încet, potolit. ◊ Expr. (Adverbial) A o lăsa (sau a o lua) mai domol = a proceda cu calm, a nu se pripi. 2. (Despre sunete, glas) Care este cu tonul scăzut, cu intensitate redusă; lin, înfundat. ♦ (Despre vorbe) Liniștit, blând, calm. 3. (Despre oameni și animale) Blajin, blând, pașnic. 4. (Despre atmosferă, climă, vânt, temperatură etc.) Temperat, moale, dulce. 5. (Despre senzații, sentimente etc.) Care are intensitate scăzută; moderat, slab. 6. (Despre terenuri înclinate) Care are pantă lină. – Din domoli (derivat regresiv).

DOGMATIZA, dogmatizez, vb. I. Intranz. (Rar) A vorbi, a expune pe un ton dogmatic, sentențios. – Din fr. dogmatiser.

SUBȚIRE, subțiri, adj. I. 1. Care are grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. ◊ Expr. Subțire la (sau în) pungă = sărac; zgârcit. ♦ (Despre oameni) Slab, uscat; zvelt. ♦ (Despre părți ale corpului omenesc) De dimensiuni reduse în lățime ori grosime; îngust; p. ext. slab, fin, delicat. ♦ (Adverbial, în expr.) A zâmbi subțire = a zâmbi silit, șiret (cu buzele abia întredeschise). ♦ (Despre fire, corzi, tuburi etc.) Cu diametru mic; îngust. ♦ (Despre litere și despre scriere; adesea adverbial) Cu liniile înguste, fine. ♦ (Adverbial) Fin, delicat. 2. (Despre corpuri cu suprafața întinsă, despre straturi sau despre materii care se așază ca un strat peste ceva) Cu grosime mică; foarte puțin adânc. ♦ (Despre materii textile, hârtie, piele etc.) De grosime redusă; ușor. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Făcut dintr-un material ușor, care nu ține cald. 3. (Despre corpuri lichide și gazoase) Cu concentrație sau densitate mică, puțin consistent; diluat, rar. ♦ (Despre ploaie) Cu stropi mărunți și deși. 4. Fig. (Despre vânt) Viu, tăios, pătrunzător. 5. (Despre glas, voce; adesea adverbial) Cu ton înalt; ascuțit. II. Fig. 1. (Despre oameni) Cu purtări și gusturi alese; distins, rafinat. ♦ Cu gusturi delicate; pretențios, dificil. 2. Ales, delicat, fin. 3. Subtil, rafinat; iscusit, șiret, viclean. ◊ Expr. Cu un plan subțire = pe ocolite, cu istețime, cu viclenie. – Lat. subtilis.

TEMPERAT, -Ă, temperați, -te, adj. 1. (Despre oameni și despre manifestările lor) Moderat, cumpătat, potolit. ♦ Climă temperată = climă caracterizată prin existența a patru anotimpuri, cu veri potrivit de călduroase și cu ierni nu prea reci. Zonă temperată = fiecare dintre cele două zone de pe suprafața Pământului cuprinse între tropice și cercurile polare. 2. (Muz.; în sintagma) Sistem temperat = sistemul împărțirii intervalelor de tonuri în câte două semitonuri egale. – V. tempera. Cf. fr. tempéré.

TOMBATERĂ, tombatere, s. f. Acoperământ al capului sau îmbrăcăminte de modă orientală, care se purta în trecut. ♦ Fig. Persoană cu idei învechite, retrograde. [Var.: (înv.) tompateră s. f.] – Din ngr. ton patéra „[care imită] pe tata”.

TONAL, -Ă, tonali, -e, adj. Referitor la ton² sau la tonalitate. – Din fr. tonal.

TONALITATE, tonalități, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scări muzicale față de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Înălțime caracteristică a unei vocale în scara normală a tonurilor. ♦ Intonație deosebită în unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton² (II 1). 2. Ton² (II 2). ♦ Ambianță cromatică specifică unui tablou. – Din fr. tonalité.

TONARE s. f. 1. Acoperire a părților albe ale unei tipărituri executate în tipar plan cu un strat de cerneală. 2. (Fot.) Virare. – Din ton².

TRITON², tritonuri, s. n. (Muz.) Interval melodic sau armonic de trei tonuri. – Din it. tritono, fr. triton.

RĂSTEALĂ, răsteli, s. f. (Pop.) Vorbire aspră, pe ton ridicat și amenințător. – Răsti + suf. -eală.

RĂSTI, răstesc, vb. IV. Refl. A se adresa cuiva pe un ton aspru, ridicat amenințător, a ridica glasul. – Et. nec.

RĂSTIT, -Ă, răstiți, -te, adj. (Despre modul de a vorbi al cuiva, despre ton, glas; adesea adverbial) (Adresat, exprimat) amenințător; aspru, tare. – V. răsti.

COMANDĂ, comenzi, s. f. 1. Acțiunea de a comanda; ordin de executare a unei mișcări, a unui exercițiu; poruncă. ◊ Metodă de comandă = metodă folosită de un conducător care ia decizii personale și le impune colaboratorilor fără a-i consulta. Ton de comandă = ton poruncitor. ◊ Expr. La comandă = a) la porunca, la cererea cuiva; b) la momentul dorit sau potrivit; intenționat. Plânge la comandă. 2. Funcție de conducere a unei unități militare. ♦ Exercitare a funcției de comandant. ◊ Post de comandă = loc unde stă comandantul trupelor și de unde transmite comanda operațiilor. 3. Operație manuală, semiautomată sau automată, prin care se pune în funcțiune, se reglează sau se oprește un sistem tehnic. ◊ Post de comandă = loc unde sunt concentrate organele și aparatele de acționare a unui sistem tehnic. ♦ (Concr.) Ansamblu de aparate a căror acțiune conduce un sistem tehnic. 4. Construcția cea mai înaltă de pe puntea superioară a unei nave, de unde se efectuează conducerea navei. ♦ Frânghie subțire folosită la înfășurarea capătului unei parâme. 5. Cerere prin care o persoană, o întreprindere etc. solicită livrarea unui anumit produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. ◊ Loc. adj. De comandă = care este sau a fost executat după indicațiile date de client. – Din fr. commande.

DECLAMA, declam, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton și cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.

DECLAMAȚIE, declamații, s. f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale, emfatice. [Var.: declamațiune s. f.] – Din fr. déclamation, lat. declamatio, -onis.

DECLARATIV, -Ă, declarativi, -e, adj. Care conține o declarație. ◊ Ton declarativ = ton ferm, sentențios, categoric. – Din fr. déclaratif.

DEZACORDA, dezacordez, vb. I. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A-și pierde consonanța tonurilor (prin slăbirea coardelor); a se discorda. – Din fr. désaccorder.

DIAPAZON, diapazoane, s. n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bară de oțel în formă de U, care vibrează la lovire, emițând de obicei nota muzicală „la” și servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la același diapazon cu cineva = a se afla în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omenească sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos până la cel mai înalt; întindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.

DIATONICĂ, diatonice, adj., s. f. 1. Adj. (în sintagma) Gamă diatonică = succesiune naturală de mai multe sunete muzicale aflate la distanță de tonuri și semitonuri. 2. S. f. Structură melodică formata din tonuri și semitonuri. [Pr.: di-a-] – Din fr. diatonique, lat. diatonicus.

SCANDAL, scandaluri, s. n. 1. Zarvă, vâlvă produsă de o faptă reprobabilă, rușinoasă; indignare, revoltă provocată de o asemenea faptă. ♦ Zgomot mare, gălăgie, tărăboi. ◊ Expr. (Fam.) A face cuiva scandal = a mustra aspru, a certa pe cineva cu vorbe aspre pe ton ridicat. 2. Întâmplare care tulbură ordinea publică; faptă urâtă, rușinoasă, care provoacă indignare. ♦ Situație rușinoasă; rușine. – Din fr. scandale, lat. scandalum.

SENTENȚIOS, -OASĂ, sentențioși, -oase, adj. (Despre stil, ton, fraze etc.) Care conține multe sentințe (2), maxime; p. ext. care are caracter, ton de sentință. ♦ (Despre oameni) Care se exprimă prin sentințe, prin maxime; p. ext. care folosește un ton emfatic; afectat, grav, pretențios. [Pr.: ți-os] – Din fr. sentencieux, lat. sententiosus.

SERIOZITATE s. f. 1. Însușirea, calitatea de a fi serios; p. ext. comportare, ținută care denotă această însușire; gravitate, importanță, însemnătate. ◊ Loc. adv. Cu seriozitate sau cu toată seriozitatea = a) cu mare atenție, cu conștiinciozitate, temeinic; b) cu convingere, cu tărie, dinadins; c) (în construcție cu verbe ca „a zice”, „a spune” etc.) cu ton profund, cu gravitate, cu pătrundere, convins. ♦ Expresie a figurii lipsită de veselie, de zburdălnicie. 2. Profunzime, intensitate; temeinicie, autenticitate. ♦ Calitate a ceea ce necesită o deosebită atenție, o deosebită grijă; gravitate. Seriozitatea momentului. ♦ Calitatea a ceea ce este lucrat, executat cu conștiinciozitate, cu atenție. [Pr.: -ri-o-] – Serios + suf. -itate.

SCHIMBA, schimb, vb. I. 1. Tranz. A înlocui un lucru cu altul sau pe cineva cu altcineva (de aceeași natură). ◊ Expr. A schimba scrisori = a coresponda. A schimba o vorbă (sau un cuvânt, câteva vorbe, câteva cuvinte etc.) (cu cineva) = a sta (puțin) de vorbă; a conversa, a vorbi (cu cineva). 2. Tranz. A ceda un lucru, un bun, pentru a lua în locul lui altul (echivalent ca valoare), a ceda un obiect pentru altul, a face schimb. ♦ A ceda o sumă de bani pentru a primi alta de aceeași valoare, dar constând din alte monede. 3. Tranz. A da unui lucru altă formă, alt aspect etc.; a modifica, a transforma. ◊ Expr. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A schimba cântecul (sau tonul, nota, foaia etc) = a-și modifica comportarea, atitudinea. (Refl.) Se schimbă vorba, se spune când intervine ceva care modifică situația existentă. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și modifica aspectul, firea, conduita etc. ♦ Refl. (Despre timp, vreme) A se modifica (în bine sau în rău). 4. Refl. și tranz. A (se) îmbrăca (cu) rufe curate, a (se) primeni; a(-și) pune alte haine decât cele purtate până atunci. ♦ (Înv.) A (se) travesti. 5. Tranz. A muta (în alt loc, în altă parte). – Lat. *excambiare.

SEMITON, semitonuri, s. n. 1. (Muz.) Interval de o jumătate de ton; cel mai mic interval în gama diatonică. 2. Nuanță de culoare intermediară care face trecerea, în pictură și în artele decorative, de la un ton închis la unul deschis al aceleiași culori. – Din fr. semi-ton.

SON, (1) soni, s. m., (2) sonuri, s. n. 1. S. m. Unitate de măsură a tăriei sunetelor. 2. S. n. (Rar) Sunet; ton. – Din fr. son, lat. sonus.

SMUCIT², -Ă, smuciți, -te, adj. 1. (În sintagme și expr.) Vorbă smucită = vorbă spusă grăbit (pe un ton aspru și repezit). A fi smucit la vorbă = a vorbi iute, repezit (și împiedicat). 2. (Fam.) Trăsnit, țicnit, nebun. [Var.: (pop.) smuncit, -ă, smâncit, -ă adj.] – V. smuci.

STRIDENȚĂ, (2) stridențe, s. f. 1. Însușirea de a fi strident. 2. Sunet, culoare, ton etc. strident. – Din fr. stridence.

SUBTON, subtonuri, s. n. (Muz.) Ton suplimentar, mai jos decât cel fundamental. – Sub¹- + ton.

ACADEMIC adj. 1. distins, solemn, (livr.) elevat. (Ton ~.) 2. convențional, (fig.) rece. (Pictură ~.)

ACCENT s. 1. v. ton. 2. intonație, ton. (Vorbea cu un ~ plin de căldură.)

ACUZATOR s., adj. 1. s. v. procuror. 2. adj. (JUR.) incriminator. (Faptă ~oare.) 3. adj. (rar) rechizitorial. (Un ton ~.)

ASPRU adj., adv. 1. adj. scorțos, zgrunțuros, (rar) grunzuros, zgrunțuit, (livr.) rugos. (O suprafață ~.) 2. adj. v. înăsprit. 3. adj., adv. v. rău. 4. adj. brutal, câinesc, câinos, crud, inuman, nemilos, neomenos, (înv.) vărvăresc, (fig.) dur. (Purtare ~.) 5. adj. răstit, ridicat, (fig.) dur, rece, sec, tăios. (Îi vorbește cu un ton ~.) 6. adj. brutal, greu, tare, violent, (fig.) dur. (Vorbe ~.) 7. adj. drastic, sever, (fig.) dur. (O pedeapsă ~.) 8. adj. v. riguros. 9. adj. v. înverșunat. 10. adj. aprig, crâncen, crud, crunt, cumplit, încrâncenat, îndârjit, înverșunat, neîmpăcat, nepotolit, sângeros, vajnic, violent, (înv.) crâncenit, tare, (fig.) încleștat. (O bătălie ~.) 11. adj. v. auster. 12. adj. greu, (fig.) câinesc, câinos. (O vreme ~.)

AUTORITAR adj. 1. imperativ, poruncitor. (Cu ton ~.) 2. v. voluntar.

BATJOCORITOR adj. 1. zeflemist, zeflemitor, (înv.) batjocoros. (Atitudine ~oare.) 2. sarcastic, (livr.) sardonic, (fig.) caustic, incisiv, usturător. (Ton ~.) 3. v. disprețuitor. (Comportare ~oare.)

CEREMONIOS adj. 1. protocolar, reverențios, solemn. (Ton ~.) 2. parlamentar, protocolar. (Stil, limbaj ~.) 3. formalist, protocolar. (Ești prea ~!)

COMBATIV adj. critic, polemic. (Ton ~.)

DEZAPROBATOR adj. neaprobator, reprobator. (Îi vorbea cu ton ~.)

DISPOZIȚIE s. 1. (JUR.) normă, prescripție, prevedere, (înv. și reg.) rost, (înv.) prescript. (Care sunt ~ în vigoare?) 2. v. clauză. 3. hotărâre, ordin, poruncă, (pop.) porunceală, (înv.) așezământ, carte, farmuta, învățătură, mandat, orânduială, orânduire, pitac, poruncită, povelenie, povelire, pravilă, rânduială, strânsoare, șart, tertip, ucaz, (rusism înv.) pricaz. (A emis o ~ scrisă.) 4. v. consemn. 5. situație, stare. (În ce ~ sufletească se află?) 6. toane (pl.), voie, (reg.) duși (pl.). (~ bună sau rea a cuiva.) 7. v. poftă. 8. v. tendință.

DISPREȚUITOR adj. 1. batjocoritor. (Ton ~.) 2. v. peiorativ.

DUȘI s. pl. v. dispoziție, toane, voie.

EXCLAMATIV adj. exclamator. (Ton ~.)

IMPLORATOR adj. rugător, (pop.) rugat. (Cu ton ~.)

INFLEXIUNE s. intonare, intonație, mlădiere, modulare, modulație, ton, tonalitate. (O voce cu ~i plăcute.)

INSINUANT adj. (înv.) insinuator. (Ton ~.)

INTEROGATIV adj. întrebător. (Ton ~.)

INTONAȚIE s. 1. v. inflexiune. 2. v. ton.^[1]

IRONIC adj. persiflant, persiflator, zeflemist, zeflemitor, (fig.) înțepător. (Ton ~.)

ÎMPĂCIUITOR adj. conciliant, (înv.) împăcăcios, înduplecător. (Ton ~.)

LIRIC adj. sentimental. (Vorbea pe un ton ~.)

MESIANIC adj. profetic. (Ton ~.)

MOROCĂNOS adj. 1. v. ursuz. 2. posac, răutăcios, ursuz, (fig.) acru. (Vorbea cu ton ~.)

NUANȚĂ s. tentă, ton, (înv.) vopsea. (Material textil în mai multe ~.)

POSAC adj. 1. v. ursuz. 2. v. încruntat. 3. morocănos, răutăcios, ursuz, (fig.) acru. (Vorbea cu ton ~.)

RĂUTĂCIOS adj. 1. (livr.) malițios, (pop.) rânzos, (reg.) roangheș, (înv.) malign. (Om ~.) 2. sarcastic, (livr.) malițios, (fig.) veninos. (O aluzie ~oasă.) 3. v. dușmănos. 4. morocănos, posac, ursuz, (fig.) acru. (Vorbea cu ton ~.)

REVERENȚIOS adj. ceremonios, protocolar, solemn. (Ton ~.)

REZONANȚĂ s. răsunet, sonoritate, timbru, ton. (~ unui flaut.)

SATIRIC adj., s. 1. adj. sarcastic, (livr.) acrimonios, (înv.) satiricesc, (fig.) biciuitor, caustic, incisiv, înțepător, mușcător, pișcător, șfichiuitor, tăios, usturător. (Ton ~.) 2. adj. epigramatic, (fig.) caustic, incisiv, înțepător, mușcător, usturător. (Poezie cu caracter ~.) 3. s. (rar) satirist. (Gr. Alexandrescu a fost un mare ~.)

SCOC s. 1. jgheab, lăptoc, uluc, (pop.) burlan, (prin Ban.) ton, (Olt. și Transilv.) vălău. (~ la moară.) 2. v. jilip.

SEMIGLUMEȚ adj. semiserios. (Un ton ~.)

SEMISERIOS adj. semiglumeț. (Ton ~.)

SENTENȚIOS adj. 1. aforistic. (Stil sentențios.) 2. pretențios, (fig.) prețios. (Ce e tonul ăsta sentențios?)

SENTIMENTAL adj. 1. afectiv. (O viață ~ bogată.) 2. amoros, galant. (Aventură, intrigă ~.) 3. liric. (Vorbea pe un ton ~.) 4. languros, (rar) sentimentalist, (fig. peior.) dulceag, siropos. (Declarații ~.)

SERIOS adj., adv., interj. 1. adj. v. cumpătat. 2. adj. grav. (Are o fizionomie ~oasă.) 3. adj. grav, solemn, (înv.) marțial, (înv.) solemnel. (Ton ~.) 4. adj. chibzuit, cumpănit, gândit, judicios, matur, socotit, temeinic. (O judecată ~oasă.) 5. adj. amănunțit, atent, meticulos, migălos, minuțios, riguros, scrupulos, (înv.) scump. (O ~oasă cercetare a faptelor.) 6. adj., adv. stăruitor, temeinic, (fig.) sănătos. (S-a apucat ~ de treabă.) 7. adj. adânc, profund, temeinic, (fig.) pătrunzător. (Un eseu ~.) 8. adj. v. convingător. 9. adj. fundamentat, îndreptățit, întemeiat, just, justificat, legitim, logic, motivat, temeinic, (livr.) îndrituit, (fig.) binecuvântat. (A invocat o scuză ~oasă.) 10. adj. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, structural, substanțial, vital, (livr.) cardinal, major, nodal, (rar) temeinic. (Prefaceri ~oase.) 11. adj. deosebit, important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o contribuție ~oasă la dezvoltarea...) 12. adj. grav, greu, malign, periculos, primejdios, (rar) sever, (fam.) urât. (O boală ~oasă; o formă ~oasă a bolii.) 13. adv. foarte, grav, greu, rău, tare. (E ~ bolnav.) 14. adv. adevărat, cert, sigur. (- Așa s-au întâmplat lucrurile! – ~?) 15. interj. zău!, (franțuzism) parol.

SOLEMN adj., adv. 1. adj. v. festiv. 2. adv. v. sărbătorește. 3. adj. sacramental. (Formulă ~.) 4. adj. sacru, sfânt. (Un jurământ ~.) 5. adj. sacru, (livr.) sacerdotal. (Importanța ~ a momentului.) 6. adj. (JUR.) formal. (Act ~.) 7. adj. important, însemnat, (înv.) solemnel. (Un moment ~.) 8. adj. v. ceremonios. 9. adj. academic, distins, (livr.) elevat. (Ton ~.) 10. adj. grav, serios, (livr.) marțial, (înv.) solemnel. (O ținută ~.) 11. adj. grandios, maiestos, măreț, (înv.) solemnel. (O noapte ~.) 12. adv. v. maestoso.

SON s. v. sunet, ton, tonalitate.

TON s. 1. v. tonalitate. 2. v. rezonanță. 3. v. inflexiune. 4. v. voce. 5. accent, intonație. (Vorbea cu un avânt și un ~ plin de căldură.) 6. (FON.) înălțime, tonalitate. (Chineza literară are patru ~uri.) 7. v. nuanță.

TON s. v. accent, jgheab, lăptoc, scoc, uluc.

TONALITATE s. 1. (MUZ.) ton, (livr. înv.) son. (În ce ~ e scrisă bucata?) 2. v. inflexiune. 3. (FON.) înălțime, ton. (Chineza literară are patru ~ăți.)

URSUZ adj. 1. insociabil, morocănos, mut, necomunicativ, neprietenos, nesociabil, posac, posomorât, taciturn, tăcut, urâcios, (livr.) hirsut, (pop.) sanchiu, (înv. și reg.) moros, sunducos, tăcător, (reg.) modoroi, mutac, mutăreț, (Olt.) dugos, (Mold.) pâclișit, (prin Transilv.) tăcătoi, (Bucov. și Mold.) tălmut, (fig.) închis. (Om ~.) 2. morocănos, posac, răutăcios, (fig.) acru. (Vorbea cu ton ~.)

VIERS s. v. cânt, cântare, cântat, cântec, glas, melodie, timbru, ton, voce.

VOCE s. 1. v. glas. 2. glas, timbru, ton, (pop.) viers. (Avea o ~ gravă, plăcută.)

VOIE s. 1. v. încuviințare. 2. autorizație, îngăduință, permisiune. (~ dată cuiva de a face ceva.) 3. v. putere. 4. v. dispoziție. 5. dispoziție, toane (pl.), (reg.) duși (pl.). (~ bună sau rea a cuiva.)

VOPSEA s. v. nuanță, ton.

acetonemie s. f. (sil. mf. -ton-), art. acetonemia, g.-d. acetonemii, art. acetonemiei

acetonurie s. f. (sil. mf. -ton-), art. acetonuria, g.-d. acetonurii, art. acetonuriei

cetonurie s. f. (sil. mf. -ton-), art. cetonuria, g.-d. cetonurii, art. cetonuriei

toană (capriciu, ocol) s. f., g.-d. art. toanei; pl. toane

ton (pește) s. m., pl. toni

ton (sunet, tonalitate, intonație, atmosferă, nuanță) s. n., pl. tonuri

ADÂNC² ~că (~ci) 1) Care are fundul departe de suprafață. Apă ~că. Farfurie ~că. 2) Care se află sau se extinde departe. Rădăcină ~că. 3) Care se caracterizează prin intensitate mai mare. Liniște ~că. Somn ~. Suspin ~. 4) (despre voce, timbru, ton) Care se caracterizează prin profunzime; grav; jos. /<lat. aduncus

AFABIL ~ă (~i, ~e) (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește politețe și bunăvoință cordială; tandru. Ton ~. /<lat. affabilis, fr. affable

APOSTROFĂ ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproș (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha

AUTORITAR ~ă (~i, ~e) 1) Care își impune voința, autoritatea. Ton ~. Persoană ~ă. /<fr. autoritaire, it. autoritario

BECAR ~i m. muz. Semn care anulează un bemol sau un diez anterior, redând notei tonul natural. /<fr. bécarre

BUN² ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care se deosebește prin calități morale pozitive; care face bine altora; binevoitor; blând. ~ la inimă. ◊ Fii ~! fii drăguț; fii amabil. Oameni ~i! formulă de adresare către mai mulți ascultători. 2) Care manifestă aptitudini în domeniul său de activitate; priceput; înzestrat. Scriitor ~. Șofer ~. 3) (despre manifestări ale oamenilor) Care este demn de laudă; corect; cinstit. Faptă ~ă. ◊ A fi sau a ajunge pe (sau în) mâini ~e a nimeri în condiții favorabile. A privi pe (a se uita la) cineva cu ochi ~i a simpatiza pe cineva. A pune o vorbă ~ă pentru cineva a interveni în favoarea cuiva; a susține pe cineva într-o chestiune. A fi în toane ~e a avea dispoziție bună. 4) (referitor la lucruri sau noțiuni abstracte) Care se distinge prin calitate. Stofă ~ă. Traducere ~ă. Marfă ~ă. 5) (despre mâncăruri) Care are gust plăcut; gustos. * Poamă ~ă (~ă poamă) calificativ negativ la adresa unei persoane cu apucături rele. 6) (despre recoltă) Care este în cantitate mare; din belșug; bogat; îmbelșugat. Roadă ~ă. 7) Care se caracterizează prin echilibru moral. A duce viață ~ă cu cineva. 8) Care are calități corespunzătoare destinației. Apă ~ă de băut. ~ de însurat. ~ă de măritat. ~ pentru tipar. 9) (despre organele corpului) Care funcționează bine. Ochi ~i. Dinți ~i. ◊ ~ de gură care vorbește mult; vorbăreț; guraliv. ~ de picior (sau de picioare) iute; sprinten. 10) (despre bani) Care are curs oficial; care circulă; care nu este fals. 11) (despre timp și fenomene atmosferice) Care este binevenit; favorabil. Ploaie ~ă. Vreme ~ă. 12) Care este convenabil; rentabil. Preț ~. 13) Care este suficient de mare. O bucată ~ă de timp (de loc, de teren etc.). ◊ A trage un somn ~ a dormi mult. 14) Care poate fi considerat o unitate. Cam de-o oră ~ă. 15) (despre relații de rudenie) Care au legături de sânge. Mamă ~ă. Văr ~. 16) (despre neam, origine) Care impune respect prin merite deosebite; nobil; ales; de viță. 17) (în diferite formule de salut sau de urare) ~ă ziua! Noapte ~ă! Drum ~! ~ sosit! 18) (despre îmbrăcăminte) Care nu este uzat; nou încă. 19) (în construcții care exprimă o atitudine ironică): A-i face cuiva una ~ă (sau a i-o face ~ă cuiva) a-i face cuiva o neplăcere, un rău. A o păți ~ă a da de dracul; a se încurca. ~ă treabă! frumos, n-ai ce zice. Na-ți-o ~ă! asta mai lipsea. Na-ți-o ~ă, că ți-am frânt-o (sau na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!) se ripostează cuiva, care, pentru a ieși dintr-o situație, vine cu o propunere absurdă. /<lat. bonus

CAMERTON ~uri n. Instrument format din unul sau mai multe tuburi sonore, folosit la acordarea instrumentelor muzicale și la darea tonului. /<germ. Kammerton

A CÂRÂI cârâi 1. intranz. 1) (mai ales despre găini) A scoate sunete scurte, guturale și repetate caracteristice speciei; a face „câr-câr”; a chirăi. 2) fig. depr. (despre oameni) A vorbi pe un ton strident. 2. tranz. fig. (persoane) A deranja reproșând și creând diferite lucruri; a cicăli; a morocăni. /câr + suf. ~âi

A CHIRĂI pers. 3 chirăie intranz. pop. 1) (mai ales greieri) A scoate sunete repetate și ascuțite caracteristice speciei. 2) (despre găini) A scoate sunete guturale scurte și repetate caracteristice speciei; a face „câr-câr”; a cârâi. 3) fig. depr. (despre persoane) A vorbi pe un ton strident. [Sil. chi-ră-i] /Onomat.

A COBORÎ cobor 1. intranz. 1) v. A SE COBORÎ. 2) (despre aștri) A se lăsa spre sau după orizont; a se apropia de asfințit; a asfinți; a apune; a scăpăta. 3) fig. (despre întuneric, liniște etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a cădea; a veni; a se apropia. 4) (despre voci, tonuri etc.) A trece la note mai grave; a scădea în intensitate. 5) (despre parametri fizici sau despre aparate pentru măsurarea lor) A avea sau a indica valori mai scăzute; a scădea; a descrește. Presiunea atmosferică coboară. Termometrul ~. 6) A fi de o anumită origine; a-și avea obârșia; a proveni. 2. tranz. 1) A muta într-un loc jos; a pune mai jos. ~ sacul din căruță. 2) (forme de relief înalt, scări etc.) A parcurge de sus în jos. ~ dealul. 3) (voce, ton, glas etc.) A face să fie mai puțin intens. * ~ ochii (sau privirea) a se uita în jos (de rușine, de sfială etc.). ~ tonul (sau glasul) a vorbi cu blândețe. 4) (valori ale unor mărimi) A face să scadă. /cf. pogori

COMANDĂ ~enzi f. 1) Dispoziție, scrisă sau orală, emisă de o autoritate sau de o persoană oficială, spre a fi îndeplinită de cei vizați; ordin; poruncă. A da ~. ◊ Ton de ~ ton poruncitor. La ~ la cererea și după dorința unui superior. 2) Funcție de conducere militară. ◊ A lua ~anda a fi numit la conducerea unei acțiuni militare. 3) Cerere prin care se solicită livrarea unui produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. 4) Marfă comandată. 5) Operație prin care se manevrează un sistem tehnic. ~ programată. ~ manuală. 6) Element al unui mecanism care asigură funcționarea ansamblului. ◊ Semnal de ~ semnal transmis de dispozitivele automate pentru a determina desfășurarea unui proces tehnic. Panou (sau tablou) de ~ placă pe care sunt centralizate toate dispozitivele de comandă. [G.-D. comenzii] /<fr. commande

COMPLICE² adj. invar. Care favorizează săvârșirea unei acțiuni reprobabile. Ton ~. Tăcere ~. Surâs ~. /<fr. complice

A SE CUCOȘI mă ~esc intranz. pop. A se adresa cuiva pe un ton ridicat, gesticulând și dându-și importanță; a se rățoi; a se strofoli. /Din cucoș

A DECLAMA declam tranz. 1) (texte, mai ales în versuri) A spune pe de rost, expresiv și cu intonație adecvată; a recita. 2) (cuvinte, propoziții) A pronunța cu un ton retoric și emfatic. /<fr. déclamer, lat. declamare

DECLAMATOR¹ ~oare (~ori, ~oare) 1) și substantival Care declamă. 2) fig. (despre stil, ton, vorbire) Care vădește afect și artificialitate; plin de emfază; bombastic. /<fr. déclamateur, déclamatoire

DECLAMAȚIE ~i f. 1) Arta de a declama. 2) Vorbire cu ton și gesturi teatrale, emfatice. [Art. declamația; G.-D. declamației; Sil. -ți-e] /<fr. déclamation

DECLARATIV ~ă (~i, ~e) Care are caracter de declarație; bazat numai pe declarații. ◊ Ton ~ ton ferm, categoric. /<fr. déclaratif

A DECRETA ~ez tranz. 1) A stabili prin decret. 2) fig. A declara în mod categoric; a exprima cu ton sentențios. /<fr. décréter

DIATON ~uri n. Interval care separă două tonuri succesive. /<fr. diaton

DIATONIC ~că (~ci, ~ce) muz. Care constă din tonuri și semitonuri consecutive; format dintr-o succesiune de tonuri și semitonuri. /<fr. diatonique, lat. diatonicus

A SE DISCORDA pers. 3 se ~ează intranz. (despre instrumente muzicale) A-și pierde constanța tonurilor; a se dezacorda. /<fr. discorder, lat. discordare

DISPREȚUITOR¹ ~oare (~ori, ~oare) Care disprețuiește; care manifestă dispreț. Ton ~. [Sil. -țu-i-] /a disprețui + suf. ~tor

DOAGĂ ~ge f. 1) Fiecare din piesele de lemn de formă plată (sau ușor încovoiate), care constituie corpul unor vase (butoaie, ciubere, putini, vedre etc.). ◊ A-i lipsi cuiva o ~ a nu fi în toate mințile; a fi smintit. 2) Caracter straniu, sucit. ◊ A cădea în ~ga cuiva a ajunge în mintea cuiva; a deveni straniu ca cineva. A lăsa pe (cineva) în ~ga lui a lăsa (pe cineva) să-și facă toanele. [Sil. doa-gă] /<lat. doga

DOCTORAL ~ă (~i, ~e) (despre manifestări ale persoanelor) Care vădește pretenții de erudiție și de superioritate; pedant. Ton ~. Aer ~. /<fr. doctoral

DOJENITOR ~oare (~ori, ~oare) Care dojenește; care exprimă o dojană; mustrător. Ton ~. Privire ~oare. /a dojeni + suf. ~tor

EMFAZĂ f. 1) Lipsă de naturalețe și simplitate în comportare și în vorbire; atitudine nenaturală și pretențioasă, manifestată în vorbire și în comportare. 2) Folosire abuzivă sau deplasată a tonului declamator și a stilului elevat. 3) Tendință în limbă constând în exagerarea unor trăsături fonetice sau morfologice. [G.-D. emfazei] /<fr. emphase, lat. emphasis