UNU, UNA num. card. (Când precedă un substantiv are forma un, o; când ține locul unui substantiv are forma unul, una) 1. (Adesea substantivat) Primul număr din seria numerelor naturale, care reprezintă unitatea și se indică prin cifrele 1 și I. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Vei petrece o zi sau două. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, deosebite. ◊ Loc. adv. (Fam.) De unul singur = izolat; individual; fără însoțitor. Până la unul = toți, în unanimitate. (Sudat; cu formă feminină și valoare neutră) întruna sau tot întruna = mereu. ◊ Expr. (Pop.) A merge una = a merge alături, nedespărțiți. A fi (sau a face pe cineva) una cu cineva ori cu ceva = a fi (sau a face să fie) la fel cu altul; a egaliza, a uniformiza. A o ține una (și bună) = a nu ceda, a fi perseverent, a se încăpățâna în susținerea unei păreri. ◊ (Adjectival) Are un an. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.) Acum e unu. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un unu. ♦ (Cu valoare de num. ord.) Prim, întâi. Tomul unu. ♦ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv corespunzător) Venea numai câte unul să mă vadă. ♦ Loc. adv. Câte unul-unul sau unul câte unul = succesiv, pe rând. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Mai trăsese câte-o dușcă-două de rachiu. 2. (Adjectival) Singur, unic. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal) Eu unul mă duc să deschid ușa. 3. (Adjectival) Același, identic. Suntem la un gând amândoi. 4. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nimeni. [Gen.-dat. unuia, uneia sau (când are forma un, o) unui, unei] – Lat. unus, -a.

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spațiu pe care îl ocupă un corp. ♦ Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. 2. Masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proporțiile unei activități. 4. Forță, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonoră al semnalelor auditive în transmisiile de telecomunicații. II. Carte (legată sau broșată) având în genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cărțile care alcătuiesc împreună o lucrare unitară; tom. [Pl. și: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

ȘAPTE num. card., s. m. 1. Num. card. Număr având în numărătoare locul între șase și opt și care se indică prin cifra 7 sau VII. ◊ (Adjectival) Au trecut șapte ani de atunci. ◊ Expr. A lua șapte piei de pe om (sau de pe o vită) = a sili pe cineva să muncească peste puterile sale. A umbla pe șapte cărări = a fi beat. A (nu) avea cei șapte ani de acasă = a (nu) fi fost (bine) educat în copilărie. ◊ (Substantivat) Scrie un șapte. ◊ Expr. Bea (sau mănâncă) cât șapte = bea (sau mănâncă) foarte mult. A nu (se) da pe șapte = a (se) considera mai bun, mai capabil etc., decât mulți alții. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul șapte. ◊ (În componența numeralului multiplicativ corespunzător) De șapte ori pe atâta. (În componența numeralului distributiv corespunzător) Le dă câte șapte pâini. 2. S. m. Compus: (Bot.) șapte-degete = plantă erbacee cu tulpina târâtoare, cu frunze dințate și cu flori purpurii (Comarum palustre). [Var.: (reg.) șepte num. card.] – Lat. septem.

TOM-TOM, tom-tomuri, s. n. Tobă de dimensiuni mici folosită în muzica modernă și de jaz. – Din engl. tom-tom.

TREIZECI num. card. Număr care are în numărătoare locul între douăzeci și nouă și treizeci și unu și care se indică prin cifra 30 sau XXX. ◊ (Adjectival) Are treizeci de ani. ◊ (Substantivat) Scrie un treizeci pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul treizeci. ◊ (Formează numeralul adverbial corespunzător) De treizeci de ori. ◊ (Formează numeralul multiplicativ corespunzător) De treizeci de ori pe atâta. ◊ (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte treizeci de părți. – Trei + zece.

CARTE s. 1. lucrare, operă, scriere, tipăritură, tom, volum, (livr.) op. (O ~ groasă.) 2. (CONT.) cartea mare = maestru, registru de partizi. 3. carte funciară v. cadastru; carte funduară v. cadastru. 4. v. învățătură.

GROS adj., s. 1. adj. v. gras. 2. adj. mare, voluminos. (Un tom, un dosar ~.) 3. s. mulțime, (înv. și pop.) mijloc, (înv.) greime, greu, temei, toi. (~ul armatei.) 4. adj. v. borcănat. 5. adj. v. dens. 6. adj. v. adânc. 7. adj. v. călduros. 8. adj. adânc, grav, jos, profund, (fig.) cavernos. (O voce ~oasă; un timbru ~.)

OP s. v. carte, lucrare, operă, scriere, text, tipăritură, tom, volum.

TIPĂRITURĂ s. 1. imprimat, (rar) tipăreală, (înv.) publicare, tipărire. (Tot felul de ~i.) 2. carte, lucrare, operă, scriere, tom, volum, (livr.) op. (O ~ voluminoasă.)

TOM s. 1. volum. (Carte în mai multe ~uri.) 2. carte, lucrare, operă, scriere, tipăritură, volum, (livr.) op. (Un ~ gros.)

VOLUM s. I. 1. capacitate, mărime. (~ al unui pahar.) 2. v. capacitate. 3. v. gabarit. 4. v. dimensiune. 5. amploare, forță, intensitate. (Are o voce de un ~ impresionant.) 6. cantitate. (Necesită un mare ~ de muncă.) II. 1. tom. (Carte în mai multe ~.) 2. v. carte.

tom s. n., pl. tomuri

tom-tom s. n., pl. tom-tomuri

volum s. n., pl. volume; abr. vol. (tom)/ V (geom.)

FARINOTOM ~e n. Instrument pentru determinarea gradului de sticlozitate a semințelor unor cereale. /farino- + tom

SIMPTOM ~e n. 1) Fenomen care indică prezența unei boli. 2) fig. Indiciu al unei stări anormale. [Sil. simp-tom] /<ngr. simptoma, lat. symptóma, germ. Symptom, fr. symptóme

TOM ~uri n. 1) Lucrare tipărită legată sau broșată aparte; carte; volum. 2) Volum dintr-o operă de proporții, în mai multe părți. /<gr. tómos, lat. tomus, fr. tome

-TOM Element secund de compunere savantă cu semnificația „tăietor”, „care taie”. [< it. -tomo, fr. -tome, cf. gr. tome].

VOLUM s.n. I. (Ant.) Manuscris antic al cărui capăt era legat de un bețișor în jurul căruia se înfășura. ♦ (Astăzi) Carte broșată sau legată; tom. II. 1. Spațiul ocupat de un corp. ♦ Mărimea spațiului unui corp, aflată cu ajutorul unei formule. 2. Debitul (de apă al) unei fîntîni, al unui izvor, al unui fluviu etc. ♦ Cantitate de bunuri economice. 3. Forță, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument. ♦ Nivelul de intensitate sonoră al semnalelor audio. [Pl. -me, -muri. / < fr., it. volume, cf. lat. volumen – rulou, carte].

TOM s.n. Volum dintr-o carte; (p. ext.) carte, operă. [< fr. tome, it. tomo, lat. tomus].

FARINOTOM s. n. instrument pentru secționarea boabelor de grâu în vederea determinării de substanțe conținute. (< farino- + -tom²)

FATHOM TOM/ s. m. (mar.) unitate de măsură pentru lungimi, la măsurarea adâncimilor, a parâmelor și a lanțurilor de ancoră, egală cu 1,852 m. (< engl. fathom)

TOM¹ s. n. volum dintr-o operă de proporții mai întinse; (p. ext.) carte, lucrare. (< fr. tome, lat. tomus)

-TOM² elem. tomo-.

TOMO-, -TOM, -TOMIE elem. „tăiere”, „incizie”. (< fr. tomo-, -tome, -tomie, cf. gr. tome)

TOM-TOM s. n. tobă mică în muzica modernă și de jaz. (< engl. tom-tom)

VITREOTOM s. n. aparat pentru chirurgia corpului vitros. (< vitros + -tom²)

VOLUM s. n. I. 1. carte broșată sau legată. 2. diviziune a unei lucrări editate în mai multe volume (I, 1); tom. II. 1. spațiu ocupat de un corp. ◊ figură geometrică cu trei dimensiuni. ◊ mărimea spațiului unui corp, cu ajutorul unei formule. 2. cantitate globală. ◊ debit (de apă) al unei fântâni, al unui izvor, fluviu etc. 3. forță, amploare a sunetelor emise de o voce, produse de un instrument. ◊ nivelul de intensitate sonoră al semnalelor audio. (< fr. volume, lat. volumen)

tom (-muri), s. n. – Carte, volum. – Mr. tom. Fr. tome, în mr. din ngr. τόμος.

a da cuiva un Yoko, Tom și Jerry expr. (în arte marțiale) a lovi pe cineva cu piciorul.

ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE, publicație anuală a Academiei Române în care sînt consemnate aspectele cu caracter general, științific, organizatoric și administrativ: adunările generale, alegerile de noi membri, membrii decedați, structura și componența Academiei și a conducerii sale, manifestările științifice organizate de secțiile, filialele, comisiile și institutele de cercetare ale Academiei, acordarea premiilor anuale, discursurile de recepție, sărbătoriri, aniversări și comemorări ale unor personalități și evenimente importante din istoria poporului român, a științei și culturii românești și universale. Au apărut începînd cu anul 1869, tomul I cuprinzînd sesiunile anilor 1867, 1868 și 1869, în mai multe serii: 1869-1878, 1879-1921, 1921-1946, 1948-1986; volumele pe anii 1946-1948 și 1987-1989 se află în curs de elaborare și publicare. Pentru perioada 1878-1920 există un indice bibliografic de nume și materii. Cu anul 1990 începe editarea unei noi serii a A.

ARHIVA ROMÂNEASCĂ, prima publicație periodică românească de istorie, apărută la Iași în anii 1840 și 1845, sub redacția lui M. Kogălniceanu; a reapărut între 1939 și 1945/1946; tomurile I și II au fost reeditate în 1860 și 1862.

BEECHER-STOWE [bi:tʃə stəu], Harriet (1811-1896), romancieră americană. Promotoare a concepțiilor antisclavagiste („Coliba lui moș Tom”).

A LOVI a adormi, a aldui, a anestezia, a ara, a bulăni, a buli, a cardi un vast, a căpăci, a cârmi una, a ciurui la alivanti, a da bine cu bucata, a da cuiva un Yoko, Tom și Jerry (arte marțiale), a i-o da (cuiva) din fundul triajului, a da la oglinzi, a da peste bot, a decapota, a face (cuiva) onoarea, a împăna, a îndoi (cuiva) caroseria / speteaza, a lovi la directă, a lovi sub centură (în box), a lua (cuiva) grupa sanguină, a mirui, a-i pune (cuiva) belciug, a scăi la fas (pe cineva), a scoate (cuiva) plombele, a servi la directă, a servi la îngrijire, a smardi, a-i strămuta (cuiva) căpriorii, a-i strâmba ghidonul cuiva, a șterge, a șterge mucii cuiva (în box), a-i trage (cuiva) una de adoarme în Gara de Nord / de joacă zaruri cu măselele din gură / de se plictisește în aer, a trăsni, a-i umfla (cuiva) botul.

baterie 1. Grupul instrumentelor de percuție* într-o orchestră; prin b. de jazz se înțelege un ansamblu instr. de percuție specific genului, la care cântă un singur instrumentist. Ea este formată în special din instr. cu membrană (tobă mare* cu pedală (1), tobă mică*, bongos*, tom*tom*-uri etc.) și tipuri variate de talgere*; numărul instr. de b. de jazz variază de la o formație la alta. 2. (învechit) Termen ce indică executarea la instr. cu claviatură* a unor figuri în staccato* (ex. acorduri desfăcute: Basso Alberti). 3. Tremolo* în legato*, la instr. cu claviatură (dar și la instr. cu coarde și arcuș, sau la fl.), efectuat la diferite intervale sau constând din alternarea unor elemente armonice (ex. 1); când apare în bas, b. indică desfacerea melodică a intervalului (porecla germ.: Brillenbässe „bași în formă de ochelari”).

bongos, instrument de percuție membranofon de origine indiană din America Latină (denumirea pop. este „bongo”). Instr. originar (pop.) are formă conică, iar cel de fabrică are formă cilindrică. În general, în orch. simf. se folosesc două b., dar sunt cazuri când se utilizează și trei (ex. opera Revizorul de Orff). Membrana se poate lovi în mai multe feluri: cu degetele (it. con le dita); cu mâinile (it. con le mani); cu două baghete (it. con le bacchette); cu două măturele* din metal (it. con le spazzole); cu o baghetă și o măturică (it. una bacchetta e una spazzola). Timbrul b. diferă de cel al tom-tomului*, fiind mai sec și mai înfundat.

Einfelltoms (cuv. germ.) v. tom-tom.

Jazzpauke v. tom-tom.

minimală, muzică ~ O definiție simplificatoare a noțiunii afirmată în spațiul amer., „minimal music”, ar viza o orientare muzicală postmodernă (Danuser, 1984), apărută după 1960, manifestată prin compunerea unui flux sonor repetitiv, adesea de lungă durată, unde muzica se transformă gradual prin repetarea ușor modificată a celor mai mici componente ale discursului. Conceptul a fost împrumutat din artele plastice din perioada respectivă: criticul Richard Wollheim publica în 1965, în Arts Magazine, un articol despre „minimal art”. În muzică, termenul este folosit de la începutul anilor ’70 (v. Tom Johnson, recenzie în The Village Voice, 1972), desemnând la început diverse tendințe muzicale manifestate din 1960: „muzica hipnotică”, „pulsatorie”, „repetitivă”, „procesuală”, „modulară”, „sistemică” etc. A devenit emblematic pentru creația americanilor La Monte Young (n. 1935), Terry Riley (n. 1935), Steve Reich (n. 1936) și Philip Glass (n. 1937), ceea ce nu înseamnă că cei citați ar fi fost de acord cu această etichetă. (Reich vorbește mai degrabă de „muzica – proces gradual”). M.m. este cunoscută așadar și sub denumirea de „sistemică” (semnificația termenului de „sistem” în jur de 1960 de referă la varietatea de noi practici componistice, dintre acestea accentul fiind pus pe repetiție). Este vorba de repetări extinse ale unui motiv* sau un grup de motive muzicale (Riley), repetările fiind guvernate de un sistem: fie lungirea progresivă a materialului repetat (Glass), fie discrepanțe care modifică simultaneitatea (Reich) etc. Alături de ancorarea în cultura californiană (al cărei sincretism relevă puternice influențe asiatice), în scena avangardistă a New York-ului, de experiența muzicii seriale*, asimilarea lui J. Cage, a practicii de jazz*, pop* și rock*, de folosirea posibilităților electronice, de raporturile stabilite între compozitor și practica interpretativă în asambluri proprii, compozitorii americani de m.m. studiază – și din punct de vedere interpretativ – muzicile extra-europene. Acest interes îi conduce în diverse zone asiatice și africane: în India (Glass, Riley, Young), Africa de N (Glass), Africa de V (Reich). Unele piese vizează psihologia receptării, ceea ce a condus spre descrierea autorilor drept componenți ai „școlii new-yorkeze hipnotice” (Johnson, 1989). În publicațiile muzicale de lb. engleză s-a folosit adesea termenul de „minimalism” sau „muzică minimală” fără un conținut specific, ci doar ca extindere la muzică a termenului din artele plastice. De fapt, încă nu s-a clarificat în literatura de specialitate definirea precisă, bine delimitată, a m.m. Însăși enumerarea trăsăturilor caracteristice – repetiție, non-evoluție, reducția materialului tematic, armonic, ritmic, renunțarea la expresivitatea tradițională, decontextualizarea, renunțare la finalitate și scop – nu descriu exclusiv și nici integral m.m. În plus, reprezentanții săi au stiluri componistice extrem de diferite: concepțile personale includ elemente minimale aplicate la diverși parametri* muzicali (desfășurarea temporală non-evolutivă pe sunete lungi, dedusă dintr-o practică a muzicii seriale la Young, construcția pe un model unic a frazei* muzicale, generator de multiple variante, sonoritate continuă / pulsatorie, cu schimbări lent – gradual, repetiții mecanice ale unui singur cluster* etc.). Diatonia*, în unele cazuri întoarcerea la funcționalitate armonică justifică pe unii teoreticieni să considere minimalismul drept curent postmodern (v. postmodernă, muzică). În multe cazuri, repetiția ritmică se cuplează chiar cu tonalitatea* tradițională (John Adams, n. 1947). Criticii amer. preferă definirea m.m. ca orientare genuin amer., extinsă la numeroși alți compozitori; ei au studiat însă prea puțin afinitățile minimaliștilor cu jazz-ul, semnificative la Reich, Riley și Young. Acestora le urmează compozitori mai tineri care aderă la minimalism – în spațiul amer. și englez. În ceea ce privește compoziția europ., atributele m.m. se pot găsi, pasager, în creații semnificative: exemplul cel mai celebru îl constituie György Ligeti (1923-2006), care utilizează tehnici minimaliste în Poéme symphonique (1962), Continuum (1968), Clocks and Clouds (1972), Studiile pentru pian (1985), adică suprapuneri de grile ritmice, ritmuri iluzorii, transformări repetitive de pattern-uri. De altfel, predilecția pentru cercetarea folc. african îi conduc pe Ligeti, Reich și Riley spre similitudini creatoare. Pierzând cu timpul semnificațiile sale inițiale, m.m. devine în anii ’90 un „mainstream” al muzicii cotidiene, de la muzica reclamelor la genul „tehno”, „hip-hop” (repetivitatea, motorica), muzica ambientală (liniște pseudo-meditativă). Tendința de a uza de formule simple, în scopul obținerii unui efect psihic maxim, alătură această orientare unui tip de neoromantism, practicat în ideea găsirii unei noi accesibilități a „muzicii contemporane”.

single head toms (cuv. engl.) v. tom-tom.

tamburo muto v. tom-tom.

tom-tom, instrument de percuție* cu membrană de origine asiatică, adoptat inițial în muzica de jazz*. În sec. 20 este introdus în muzica simf. și foarte mult utilizat după cel de-al doilea război mondial. Sonoritatea instr. diferă în funcție de natura obiectului cu care este lovită membrana: cu baghete (2) de tobă mică*, cu măturele*, cu o măturică și cu o baghetă, cu mâinile, cu degetele. Există două tipuri de t.-t.: a) cu o membrană și b) cu două membrane. T.-t. cu o membrană (it. t.-t. a una pelle; engl. single head toms; fr. t.-t. avec une membrane; germ. Einfelltoms) este o variantă de fabricație mai recentă și se utilizează în muzica de jazz. Familia t.-t. cu o membrană este compusă din 5-7 instr. de diferite dimensiuni. T.-t. cu două membrane (it. t.-t. tamburo muto; engl. t.t.; fr. t.t.; germ. Tom-tom, Jazzpauke) formează o familie mai bogată: t.-t. piccolo, t.-t. soprano, alto, t.-t. tenoro I, t.-t. tenoro II, t.-t. baritono, t.-t. basso și t.-t. contrabasso.

cuvânt-titlu s. n. Cuvânt pus în fața unui articol de dicționar ◊ „Rod al unei munci îndelungate și migăloase, întâiul tom din Lexiconul literaturii universale, apărut anul acesta sub îngrijirea Editurii Academiei din Budapesta, cuprinde 4519 cuvinte-titlu.” R.lit. 15 X 70 p. 2 (din cuvânt + titlu)

festivist, -ă adj. (peior.) Caracter festiv conferit unei manifestări banale ◊ „Tomul lui nu e festivist, ci numai sărbătoresc.” Gaz. lit. 5 X 67 p. 1. ◊ „Incongruența trebuind a fi pedepsită, adio material «tocit» de-acasă, adio etalare de cunoștințe «festiviste» – atenția și datele unei culturi generale medii rămân aici singurele de rigoare.” R.lit. 4 II 71 p. 27; v. și implementare (din festiv + -ist; V. Guțu Romalo C.G. 215)

perdant, -ă (franțuzism) ♦ 1. s. m. (Persoană) care pierde (într-o competiție) ◊ „Principalii perdanți sunt John Newcombe și Tom Okker. Primul este învins de fostul as australian Fred Stolle.” Săpt. 6 IX 73 p. 3. ◊ „Cuvântul este împrumutat din franceză, unde perdant e atestat încă din anul 1238.” R.lit. 17 V 84 p. 8; v. și Luc. 17 XI 73 p. 10; v. și underdog. ♦ 2. adj. Care duce la pierderi ◊ „[...] sunt convins că propensiunea către cinism și «deșteptăciune», în defavoarea eticului, este, cu timpul, perdantă.” R.lit. 46/93 p. 3 (din fr. perdant; Th. Hristea în R.lit. 17 V 84 p. 8)

*atóm m. și vechĭ n., pl. urĭ și e (lat. átomus, d. vgr. átomos, indivizibil, care nu se poate tăĭa de mic ce e; fr. atome. V. tom). Chim. Corp foarte mic presupus că nu se maĭ poate divide și din care se compun moléculele corpurilor simple. Fig. Lucru foarte mic față de altu: oameniĭ îs niște atomĭ în univers.

*cistotomíe f. (d. vgr. kýstis, beșică, și -tom din ana-tomie). Chir. Inciziunea beșiciĭ urinare.

OBI (OB’) 1. Fluviu navigabil în partea central-vestică a Federației Ruse, în V Siberiei, format din unirea (în zona orașului Biisk) râurilor Katun (care izvorăște din ghețarul omonim de sub vf. Beluha) și Biia (care își are obârșia în lacul Telețk din m-ții Altai). Lungimea de la confluența celor două râuri: 3.680 km (4.338 km, de la izvorul râului Katun); supr. bazinului hidrografic: 2.990 km². Între Biisk și confl. cu râul Irtîș, curge pe direcție generală SE-NV, trece prin orașele Barnaul, Novosibirsk și Surgut și străbate câmpia Siberiei de Vest, unde formează o vale largă, cu multe zone mlăștinoase. De la confl. cu râul Irtîș, își schimbă direcția de curgere către N; valea se lărgește și se despletește în mai multe brațe, care se reunesc în aval de Șurikșkari, vărsându-se apoi în M. Kara printr-un estuar de 800 km lungime, 30-90 km lățime și 10-12 m adâncime. Pe cursul superior au fost construite (1950-1957) lacul de acumulare (200 km lungime; 1.070 km²; vol.: 8,85 km³) și hidrocentrala Novosibirsk. Afl. pr.: Ciumîș, Tom, Ciulîm, Ket, Tîm, Vasiugan, Vah, Irtîș, Kazîm. În bazinul său se află 260 de porturi, debarcadere sau puncte de acostare. 2. Golf în SSV M. Kara, între pen. Iamal (la V) și pen. Gîdan (la E). Are formă alungită pe direcție S-N, extinsă pe 885 km și o lățime max. de 80 km, În partea centrală se prelungește spre E cu G. Tazov (330 km lungime; 45 km lățime max.; 9 m ad.).

*entomologíe f. (vgr. éntomon, tăĭat, insect [V. insect], d. témno, taĭ, și -logie. V. anatomie, tom). Acea parte a zoologiiĭ care tratează despre insecte.

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

FIELDING [fi:ldiŋ], Henry (1707-1754), scriitor englez. Supranumit „părintele romanului englez”. Proză caracterologică de factură realistă întemeiată pe observația socială și psihologică valorificată printr-un stil direct, alert și expresiv („Istoria aventurilor lui Joseph Andrews”, „Tom Jones. Povestea unui copil găsit”, „Amelia”).

*laringotomíe f. (vgr. laryggotomia. V. ana-tomie, tom). Chir. Tăĭerea laringeluĭ (ca să se împedece asfixia).

*litotóm n., pl. oame (vgr. lithotómon, d. lithos, peatră, și témno, taĭ. V. tom). Chir. Instrument cu care se extrage peatra din beșica uduluĭ.

MIX, Tom (pe numele adevărat Thomas Edwin (1880-1940), actor american de film. Inițial, artist de circ, a interpretat în cinema tipul cow-boy-ului justițiar și simpatic. totdeauna dispus la cascadorii, nedespărțit de calul său („La nord de golful Hudson”, „Furtul marelui diamant”, „Destry călărește din nou”, „Călărețul misterios”).

MUIR [mjúə], Edwin (1887-1959), poet și critic literar britanic. Lirică vizionară de mare rafinament („Un picior în Paradis”, „Labirintul”, „Marioneta”, „Bietul Tom”). Critică literară, remarcabilă prin discernământ și inteligență analitică („Noi modernii”, „Tradiție”, „Structura romanului”, „Eseuri despre literatură și societate”). O autobiografie; memorialistică („Jurnal scoțian”).

PHILIDOR [filidór] (François André Danican, zis ~) (1726-1795), compozitor francez. Membru al unei celebre dinastii de compozitori (fratele său a fondat Concertele spirituale). Originalitate componistică, stil cosmopolit, ilustrat în opera comică („Blaise le savetier”, „Le jardinier et son seigneur”, „Le sorcier” și „Tom Jones”) și în domeniul oratoriului („Carmen saeculare”). Jucător (primul din epoca sa) și teoretician de șah („Analiza jocului de șah”).

*privatív, -ă adj. (lat. privativus). Gram. Care arată privațiunea (lipsa): a, in, ne în „a-tom, in-vizibil, ne-atins” îs particule privative.

HANKS [hænks], Tom (n. 1956), actor american de film. Debutează în comedii romantice, întruchipând eternul adolescent, ingenuu și pur („Petrecerea burlacilor”, „Omul cu un pantof roșu”, „Vreau să fiu mare”). Ulterior, abordează roluri de compoziție („Apollo 13”). Premiul Oscar: 1993 („Philadelphia”), 1994 („Forrest Gump”).

HANNA [hænə], William (1910-2001), regizor și producător de animație american. Împreună cu Joseph Barbera, realizează celebrele seriale „Tom și Jerry” (începând din 1940 a obținut șapte premii Oscar), „Familia Flintstone”, „Yogi Bear” etc.

HERNÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Ieșire printr-un orificiu sau traiect, preexistente embrionar, a unuia sau a mai multor viscere, în afara cavității în care se găsesc în mod normal. În cazul h. externe, care se produce prin peretele abdominal, viscerul migrator poartă în cap „peritoneul”, care formează un sac herniar (ex. h. inghinală, h. ombilicală). În cazul h. interne, viscerul migrator trece din cavitatea abdominală în cea toracică (ex. h. diafragmatică). Viscerele ieșite din cavitatea abdominală (ansele intestinale) pot fi strangulate în orificiile herniare. V. eventrație, eviscerație. H. de disc = ieșire a discului cartilaginos din spațiul intervertebral. 2. (FITOPAT.) Hernia verzei = boală a verzei provocată de ciuperca Plasmodiphora brassicae, manifestată prin apariția pe rădăcinile plantelor atacate a unor tomuri galbene, apoi brune.

volum s. n., pl. volume; (tom) abr. vol., (geom.) simb. V

*tanc n., pl. urĭ (după numele ingineruluĭ Englez Tom Tanc Burral, care a inventat un mecanizm pin care mașinile agricole înving accidentele terenuluĭ arat. Gîndindu-se la aceste mașinĭ, lucrătoriĭ din Tethford, în comitatu Norfolk [Anglia], aŭ dat numele de tanc automobiluluĭ chĭurasat pe care l-a inventat căpitanu de artilerie Bentley, tot Englez [† 1939] pe cînd călătorea pin regiunile sălbatice ale Africiĭ). Mare și greoaĭe saca de dus petrol saŭ și apă. Mar. Rezervoriŭ de apă într’o corabie. Șlep de dus petrol. Arm. Automobil chĭurasat care trece ușor peste hopurĭ, numit și car de luptă (saŭ de asalt).

timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: aĭ sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr’o muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp, prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într’un doc. muntenesc din 1651.

*tom n., pl. urĭ (vgr. tómos, bucată tăĭată, tom, d. temno, taĭ. V. ana-tomie și timp). Rar. Volum, parte a uneĭ lucrărĭ tipărite și împărțite în maĭ multe cărțĭ din pricina mărimiĭ.

tombatéră f., pl. e (ngr. tom batéra, scris ton patéra, „pe tată”, adică „care-l imitează pe tata, din timpu tatiĭ”). Vechĭ. Ișlic. Azĭ. Iron. Ișlicar, retrograd, om „de la 48”.

tom s. n., pl. tomuri

simptom (simp-tom) s. n., pl. simptome

1) tun n., pl. urĭ (lat. tŏnus, it. tuono, fr. ton, pg. tom. Cp. cu sun 1). Vechĭ. Tunet. Azĭ. Aparat de artilerie compus dintr’o țeavă groasă pusă pe un grindeĭ (afet) cu doŭă roate și tras de caĭ saŭ (dacă e tun de munte) purtat de catîrĭ în spinare. (Tunurile de cetate saŭ de marină îs maĭ marĭ și stabile): a trage cu tunu. Adv. A fi sănătos tun, a fi foarte sănătos. A dormi tun, a dormi adînc, bumben. A fi înghețat tun (un rîŭ, o baltă), a fi înghețat bocnă, strașnic. – Italieniĭ aŭ fost primiĭ fabricanțĭ de tunurĭ de fer, cum se vede dintr’un doc. autentic din Florența datat din 11 Februariŭ 1325. Azĭ le duc și tancurile.

!plagiostom (-gi-os-tom/-o-stom) s. m., pl. plagiostomi

JONES [dʒəunz], Tom (pe numele adevărat Thomas Jones Woodword) (n. 1940), solist vocal britanic. Lansat în 1965, se impune printr-o voce puternică, potrivită pentru balade dramatice („Green Grass of Home”, „Delilah”).

KEMEROVO, oraș în Federația Rusă. pe râul Tom, în bazinul Kuzbass; 513 mii loc. (1994). Aeroport. Expl. de huilă. Centru ind.: cocserii, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice, cauciuc sintetic), oțelării, constr. de mașini, utilaj minier. Universitate. Muzee. Teatre. Filarmonică. Întemeiat în 1958 prin unirea satelor Șceglova (fondat în 1720) și Kemerova (fondat în 1863). Între 1925 și 1932 s-a numit Șceglovsk.

!lagostom (-gos-tom/-go-stom) s. n.

*volúm n., pl. e (fr. volume, d. lat. volúmen, vălătuc, din *volvúmen, derivat d. vólvere, a rostogoli. Cp. cu specimen). La ceĭ vechĭ, vălătuc care înlocuĭa cărțile noastre de azĭ, carte, trup de carte, tom: O carte în doŭă volume. Spațiu ocupat de un corp: a măsura volumu unuĭ bloc de peatră, Amazonu (pin volumu apeĭ luĭ) e cel maĭ mare fluviŭ. Muz. Forță, intensitate (de sunet, de voce).

KRISTENSEN [krisənsən], Tom (1893-1974), poet danez. Poeme influențate de expresionism („Pană de păun”, „Miracole”) și romane pesimiste („Ravagii”, „Arabescul vieții”) într-un stil elegant, exprimând revolta sa împotriva disoluției societății contemporane, a destinului implacabil și ostil care strivește ființa umană.

!gnatostom (-tos-tom/-to-stom) s. m., pl. gnatostomi

!distom (dis-tom/di-stom) s. m., pl. distomi

!ciclostom (ci-clos-tom/-clo-stom) s. m., pl. ciclostomi

!anchilostom (-los-tom/-lo-stom) s. m., pl. anchilostomi

brac n. 1. grămadă netrebnică: pe când luna strălucește peste a tomurilor bracuri EM.; 2. animal sau lucru de lepădat: cal de brac, prost. [Nemț. BRACK].

brăcuit a. 1. netrebnic: printre tomuri brăcuite așezat și el un brac EM.; 2. cu copacii tăiați: păduri brăcuite.

sfiștóc și fiștóc, sfeștóc și feștóc (Mold.) și sfitóc (Dor.) n., pl., oace (vsl. sŭvitŭkŭ și -okŭ, tom, secțiune, d. sŭviti, a învâlătuci; bg. svitŭk, sîrb. svitak, pachet; rus. svitok, sul de hîrtie, de unde rom. „sul, vălătuc, mănuchĭ, sfitoc”, infl. și de sfeștanie). Mătăuz, cĭurlez, pomătuf, buchețel de busuĭoc cu care se împrăștie agheazma. L. V. (după rus.). Vălătuc, sul.

tom n. volum ce face parte dintr’o operă tipărită sau manuscrisă.

*stereotomíe f. (vgr. stereós, solid, și tomé, tăiere. V. tom, ana-tomie). Tăĭerea corpurilor sólide (lemn, peatră) în industrie.

Fielding m. celebru romancier englez, autorul lui Tom Jones (1707-1754).

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spațiu pe care îl ocupă un corp. ♦ Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. 2. Masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proporțiile unei activități. 4. Forță, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonoră a semnalelor auditive în transmisiile de electrocomunicații. II. 1. Carte (legată sau broșată) având în genere mai mult de zece coli de tipar. 2. Diviziune a unei lucrări editate în mai multe volume; tom. [Pl. și: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

UNU, UNA num. card. (Când precedă un substantiv are forma un, o; când ține locul unui substantiv are forma unul, una) 1. (Adesea substantivat) Primul număr din seria numerelor naturale, care reprezintă unitatea și se indică prin cifrele 1 și I. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Vei petrece o zi sau două. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, deosebite. ◊ Loc. adv. (Fam.) De unul singur = izolat; individual; fără însoțitor. Până la unul = toți, în unanimitate. (Sudat; cu formă feminină și valoare neutră) Întruna sau tot întruna = mereu. Expr. (Pop.) A merge una = a merge alături, nedespărțiți. A fi (sau a face pe cineva) una cu cineva ori cu ceva = a fi (sau a face să fie) la fel cu altul; a egaliza, a uniformiza. A o ține una (și bună) = a nu ceda, a fi perseverent, a se încăpățâna în susținerea unei păreri. ◊ (Adjectival) Are un an. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.) Acum e unu. (Substantivat, m.) Scrie un unu. (Cu valoare de num. ord.) Prim, întâi. Tomul unu. ♦ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv corespunzător) Venea numai câte unul să mă vadă. ◊ Loc. adv. Câte unul-unul sau unul câte unul = succesiv, pe rând. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Mai trăsese câte-o dușcă-două de rachiu. 2. (Adjectival) Singur, unic. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal) Eu unul mă duc să deschid ușa. 3. (Adjectival) Același, identic. Suntem la un gând amândoi. 4. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nimeni. [Gen.-dat. unuia, uneia sau (când are forma un, o) unui, unei] – Lat. unus, -a.

TOM-TOM, tom-tomuri, s. n. Tobă de dimensiuni mici folosită în muzica modernă și de jazz. – Din engl. tom-tom.

TREIZECI num. card. Număr care are în numărătoare locul între douăzeci și nouă și treizeci și unu și care se indică prin cifra 30 sau XXX. ◊ (Adjectival) Are treizeci de ani. (Substantivat) Scrie un treizeci pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul treizeci. ◊ (Formează numeralul adverbial corespunzător) De treizeci de ori. ◊ (Formează numeralul multiplicativ corespunzător) De treizeci de ori pe atâta. (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte treizeci de părți. – Trei + zece.

ȘAPTE num. card., s. m. 1. Num. card. Număr având în numărătoare locul între șase și opt și care se indică prin cifra 7 sau VII. ◊ (Adjectival) Au trecut șapte ani de atunci. (Expr.) A lua șapte piei de pe om (sau de pe o vită) = a sili pe cineva să muncească peste puterile sale. A umbla pe șapte cărări = a fi beat. A (nu) avea cei șapte ani de acasă = a (nu) fi fost (bine) educat în copilărie. ◊ (Substantivat) Scrie un șapte. (Expr.) Bea (sau mănâncă) cât șapte = bea (sau mănâncă) foarte mult. A nu (se) da pe șapte = a (se) considera mai bun, mai capabil etc., decât mulți alții. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul șapte. ◊ (În componența numeralului multiplicativ corespunzător) De șapte ori pe atâta. ◊ (În componența numeralului distributiv corespunzător) Le dă câte șapte pâini. 2. S. m. Compus: (Bot.) Șapte-degete = plantă erbacee cu tulpina târâtoare, cu frunze dințate și cu flori purpurii (Comarum palustre). [Var.: (reg.) șepte num. card.] – Lat. septem.

ATICISM s. n. Ceea ce caracterizează scrierile vechilor atenieni, caracter propriu acestor scrieri; delicatețe de gust, măsură, eleganță, puritate în stil și în limbă. Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezai și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari. EMINESCU, O. I 134.

BRAC, bracuri, s. n. (Mold., mai ales la pl.) Rest, rămășiță; sfărîmătură, bucată. Au rămas pe loc, printre stîrvuri de cai și bracuri de căruțe. GALAN, Z. R. 68. Luna strălucește peste-a tomurilor bracuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; p. ext. neîntrebuințat. Slab și costeliv, ca un cal de brac. ODOBESCU, S. III 157.

BRĂCUIT, -Ă, brăcuiți, -te, adj. Care a devenit brac; din care au rămas bracurile; stricat, deteriorat, răvășit. Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari. EMINESCU, O. I 134.

GARNITURĂ, garnituri, s. f. 1. Accesoriu folosit pentru a împodobi sau a completa un lucru, în special un obiect de îmbrăcăminte. Garnitura unei haine. Garnitura unei pălării. ◊ Fig. Autorul grămădește toată luarea-aminte asupra persoanei de căpetenie... toată lumea cealaltă nu e pusă decît ca o garnitură, pentru a scoate la iveală caracterul eroului. GHEREA, ST. CR. I 266. ♦ Adaos constînd din legume, salată etc. care se servesc la friptură. 2. (Tehn.) Adaos demontabil care completează, întărește sau protejează o piesă, micșorîndu-i uzura; piesă cu ajutorul căreia se face îmbinarea perfectă a două elemente prin care circulă un gaz sau un lichid. Garnitura robinetului de apă. 3. Grup de mai multe obiecte sau lucruri, care formează un asortiment complet. Primisem cadou un serviciu pentru douăsprezece persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă. CAMIL PETRESCU, P. 197. Tom are patefon, radio, cea mai completă garnitură de bar. C. PETRESCU, C. V. 194. S-au cumpărat covoare, lămpi și o garnitură nouă de mobilă. BART, E. 63. ◊ Garnitură de pat = ansamblu format din cearșafurile și fețele de pernă necesare unui așternut. Garnitură de birou = ansamblu format din obiectele mărunte necesare pentru scris. 4. (Tehn.) Totalitatea uneltelor de același fel (mărimea lor putînd varia) folosite într-un atelier sau într-o exploatare. Garnituri de burghie. ♦ Totalitatea pieselor de același fel ale unei mașini. Garnitura de roți a unei locomotive. ◊ Garnitură de litere = serie de caractere tipografice de același fel, dar de corpuri diferite. ♦ (De obicei urmat de determinări arătînd felul sau scopul) Ansamblu de elemente sau de mașini care lucrează împreună. Garnitură de treier. ♦ Ansamblu format din locomotiva și vagoanele unui tren. Hulub cercetă cu atenție ceva pe la motoare, îi spuse lui Mihai să șteargă nu știu ce, pînă vine garnitura la încărcare. V. ROM. februarie 1953, 42. Garnitura se opri pe peron pufăind, gîfîind, împingînd parcă fumul și răcnetele, cu botul locomotivei. CĂLUGĂRU, O. P. 33. Se mai întîmplă ca o garnitură să pornească și să fie adusă înapoi... pentru că trebuie să-i ia înainte alt tren. PAS, Z. III 37.

GÎND, gînduri, s. n. 1. Rezultatul procesului de gîndire; (sens curent, adesea cu înțeles colectiv) idee, cuget. Orice gînduri ar lua naștere în capul omului și oricînd ar lua naștere, ele pot să se nască și să existe numai pe baza materialului limbii, pe baza termenilor și frazelor limbii. Gînduri nude, libere de materialul limbii, libere de «materia naturală» a limbii nu există. STALIN, PROBL. LINGV. 35. Gîndul acesta îi frămîntase mintea. MIHALE, O. 459. Ni s-aud deodată gîndurile toate, Clar, ca niște oameni ce vorbesc în noi. D. BOTEZ, P. O. 68. Gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. NEGRU7ZI, S. I 65. ◊ Expr. A-l frămînta, a-l munci sau a-l apăsa (pe cineva) gîndul (sau gînduri) = a fi obsedat de o idee, a fi urmărit în mod insistent de o preocupare. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. A-și lua (sau a-și muta) gîndul (de la ceva sau de la cineva) = a-și lua speranța (de la ceva), a renunța (la ceva sau la cineva). Să-ți muți gîndul de la ajutorul meu! Gînd la gînd cu bucurie, se spune cînd două persoane pomenesc deodată același lucru sau doresc o întîlnire și se văd pe neașteptate. (În basme) A zbura, a fugi (sau a duce pe cineva) ca gîndul (rar ca un gînd) = a zbura (sau a duce) cu mare repeziciune. Să-mi spui dinainte cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. [Calul] zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburile de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. 2. Reflexie, meditare. Adîncit în gînduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte. TOPÎRCEANU, B. 21. Doar luna singură-și revarsă Văpaia-i rece și senină Pe-această frunte grea și arsă De gîndu-i dornic de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 116. ◊ Expr. (În legătură cu diverse verbe, în special cu «a cădea», «a rămîne») Pe gînduri sau dus pe gînduri = cu mintea în altă parte, preocupat de alte lucruri decît de cele prezente, cufundat în visare, visător. Rămase afară, în cerdac, privind pe gînduri depărtările albastre. C. PETRESCU, R. DR. 22. Străinul parcă n-auzea cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157. A sta la (sau pe) gînduri = a chibzui mult înainte de a lua o hotărîre, a șovăi, a ezita. [Calul zise:] Hai, nu mai sta la gînduri; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Stă nițel pe gînduri... ș-apoi îi zice... GHICA, la TDRG. A pune (pe cineva) pe gînduri = a-i produce (cuiva) îngrijorare, a îngrijora (pe cineva). A-și face (fel de fel de) gînduri, a intra la (sau a se lua de) gînduri = a se îngrijora. Începuseră să se ia de gînduri, să se cam îndoiască. CAMIL PETRESCU, O. II 598. Cum să nu mă îngrijesc și să nu-mi fac fel de fel de gînduri, cînd te văd așa? VLAHUȚĂ, la TDRG. Văzînd fetele pe tată-său tot supărat, se luase și ele de gînduri. ISPIRESCU, L. 11. Dascălul... văzînd lipsa lui atîtea zile, a intrat la gînduri. ȘEZ. IV 186. A-i sta (cuiva) gîndul (la ceva) = a fi preocupat (de ceva). 3. Închipuire, imaginație, fantezie. Gîndurile fiecăruia zburau departe, la licăririle de viață nouă ce le-apăreau în inimi. MIHALE, O. 520. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. Gîndul meu la tine zboară Ca o pasăre ușoară Cătră cuibul înverzit. ALECSANDRI, P. I 143. ◊ Loc. adv. Cu gîndul = în închipuire, în imaginație. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 88. ◊ Expr. A aluneca cu gîndul = a trece pe nesimțite de la un gînd la altul. Și plimbîndu- se... Negrea alunecă cu gîndul spre o mulțime de lucruri deosebite. SADOVEANU, O. IV 41. A fura (pe cineva) gîndurile v. fura. 4. Minte. (Mai ales în expr.) În gînd sau în gîndul cuiva = a) în cuvinte nerostite cu glas tare, necomunicate altora. Începea să latre ascuțit, alene... turburînd somnul vecinilor, care-l ocărau în gînd. BASSARABESCU, V. 10. În gîndul lui măsoară Drumul lung pe care-a mers; Suspinînd privește-n urmă Cîte fericiri s-au șters! VLAHUȚĂ, O. A. 175; b) în minte (4), în memorie. Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! Ș-adormi tîrziu cu mine-n gînd Ca să visezi la mine! COȘBUC, P. I 193. A-i da (a-i trece sau a-i trăsni) cuiva (ceva) prin (sau în) gînd = a-i veni cuiva brusc o idee, a-și aduce aminte pe neașteptate de ceva. Cum sta baba împietrită, dracul îi și dă în gînd una. CREANGĂ, P. 174. A-și scoate (sau a scoate altuia) ceva din gînd = a(-și) izgoni din minte, a(-și) abate gîndul în altă parte, a uita (sau a face pe cineva să uite). De-aș face orice-aș face, nu pot să-l scot din gînd. COȘBUC, P. I 59. Nici cu gîndul n-am gîndit = nici prin minte nu mi-a trecut, nu m-am așteptat nicidecum la asta. Cînd cu gîndul n-ai gîndi = cînd nici nu te-ai aștepta. Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde, cînd cu gîndul n-ei gîndi. ISPIRESCU, L. 43. 5. Intenție, scop, plan. Se ridicase în picioare cu gînd să plece și el, dar pentru că nimeni nu se grăbea să-i facă loc, hotărîse să rămînă. GALAN, Z. R. 26. Dac-o fi pe drum, tu treci; Zi că ești grăbit, și-o lasă, Să n-asculți, orice să-ți spuie, Și-un gînd rău să nu te puie Pîn-acasă S-o petreci. COȘBUC, P. I 137. Fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gînd rău asupră-ți. ISPIRESCU, L. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. A avea (de) gînd sau a-i fi (cuiva) gîndul Să... = a avea intenția, a voi să... Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gînd să se-nsoare. BASSARABESCU, V. 38. Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă. ISPIRESCU, L. 3. Am căptușit niște iepuroi și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndul să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. A-și pune în gînd (sau a pune gînd) să... = a lua hotărîrea să..., a-și propune. Mi-am pus în gînd să vă povestesc. ISPIRESCU, L. 40. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nemic, își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. A pune (cuiva) gînd rău = a avea intenții rele față de cineva, a plănui nimicirea cuiva. Cum văzură frații pe Țugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile și mai albă decît spuma laptelui, îi puseră gînd rău. ISPIRESCU, L. 328. Cu gîndul să... = cu intenția, cu scopul să... Fără gînd de... = cu intenția de a nu... Pleacă fără gînd de întoarcere. A fi (într-)un gînd cu... = a avea aceleași idei, intenții, planuri cu... Unde-s oamenii un gînd, Munca-i bucurie. FRUNZĂ, S. 26. (Familiar) A-l paște sau a-l bate (pe cineva) gîndul = a-l obseda pe cineva un gînd, a-l îndemna gîndul să..., a fi preocupat de gîndul să... 6. Convingere. Se culcă pe pragul ușei cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simță ea. ISPIRESCU, L. 30. 7. Voie, dorință, plac. Copiliță, mîndruliță... Nu mai plînge, că-n curînd Împlini-voi al tău gînd. ALECSANDRI, P. P. 207. ◊ Expr. Pe (sau după) gîndul (cuiva) = pe plac, pe voie, după dorință. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu. ALECSANDRI, P. A. 36. Eu nu te-oi mai blăstema, Ci cu lacrimi te-oi ruga, Ca să faci pe gîndul meu. id. P. P. 142.

CIMBISTRĂ, cimbistre, s. f. (Rar) Pensetă. O! se apără cu modestie Tom, ridicînd sprincenile subțiri și plivite cu cimbistra. C. PETRESCU, C. V. 194. N-ai decît să te tunzi chilug, și păru ce rămîne pe cap să-l smulgi cu cimbistra fir cîte fir... ALECSANDRI, T. I 106.

DOI, DOUĂ num. card. Numărul care în numărătoare are locul între unu și trei. Unu și cu unu fac doi. ♦ (Adjectival) Roșca aducea tovărășiei doi cai și un cîne ciobănesc. SADOVEANU, P. M. 13. Doi feciori în depărtări Ți i-a stins războiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. Omul cu doi ochi Bine vede. TEODORESCU, P. P. 256. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe (sau cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă, fără pierdere de vreme. Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocmește. CREANGĂ, P. 203. În două cuvinte, e vorba de a ști: al cui e dreptul de proprietate. ODOBESCU, S. II 6. La doi pași = aproape. Locuiește la doi pași de tramvai. ◊ Expr. În doi timpi și trei mișcări = imediat, foarte repede. Ozun dragă, ți-a răsucit... capul, în doi timpi și trei mișcări. Nu te-am crezut așa de slab de înger. C. PETRESCU, C. V. 339. Nu face (sau nu plătește) nici două parale (sau doi bani) = nu prezintă nici un interes, nu are nici o valoare. (Om sau taler) cu două fețe v. față. În doi peri v. păr. (În glumă) (A spune) două vorbe ș-un cuvînt = (a spune) pe scurt, în puține cuvinte. ♦ (Mai ales în stilul narativ, adesea în legătură cu «unu» sau «trei», ori precedat de adj. nehotărît «vreo») Exprimă un număr, o cantitate, o durată nehotărîtă; cîțiva, cîteva. Într-o zi se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. CREANGĂ, P. 199. Se suie iute în pod și scoboară de acolo... vreo două dimerlii de păsat. id. ib. 5. Am zărit de la fereastră vro două trăsuri coborînd dealul spre sat. ALECSANDRI, T. I 339. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine, Batăr la două, trei zile? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ♦ (Familiar, cu valoare de num. ordinal) Al doilea, a doua. Etajul doi. Tomul doi. ♦ (Substantivat) Profesorul a dat elevului un doi (= nota doi). Doi de doi. (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, ziua, banii, cartea de joc marcată cu acest număr etc.) E două și zece. ◊ Loc. adv. În (sau pe din) două = în două bucăți (egale sau nu). Împarte frățește, pe din două. ▭ Cînd o frîngi [pîinea albă] în două, se înalță un abur copt și bun. C. PETRESCU, C. V. 119. Îl prinse pe degetul cel mic și buzduganul se rupse în două. EMINESCU, N. 4. Mane-n lături tot fugea, Iară Toma-l agiungea Ș-așa bine mi-l chitea, Că din fugă mi-i tăia Giumătate-a trupului Cu trei coaste a negrului! Mane-n două jos cădea. ALECSANDRI, P. P. 74. Una, două = mereu, într-una, continuu. Una, două, joacă! ▭ Și una, două, la pupăză, de nu știau cei din casă ce tot caut în pod așa de des. CREANGĂ, A. 55. (Despre anumite materii) În două (sau pe din două) cu... = amestecat (în părți egale) cu altceva. Făina e în două cu țărîna... Mîncăm pămînt fiert în loc de mămăligă! VLAHUȚĂ, O. A. 157. S-a și stîrnit un vifor cumplit – cu lapoviță în două, – de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. 143. (În propoziții negative) Cu una cu două = ușor, repede. Patroana nu se lasă bătută cu una cu două. CAMIL PETRESCU, T. I 418. Stambulachie însă nu este om să se dea bătut cu una cu două. MACEDONSKI, O. III 4. (Înaintea unei alternative) Din două una sau una din două = ori una, ori alta, ori... ori... Măi bărbate... alegeți una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ți copiii. RETEGANUL, P. I 43. ◊ Expr. Una și cu una fac două = limpede, scurt, fără vorbă, fără să mai încapă discuție. Nici una, nici două = fără multă vorbă, fără a sta pe gînduri, dintr-o dată, imediat. Nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi retează capul pe loc. CREANGĂ, P. 23. Nici una, nici două, o dată începe a bate în poartă cît putea. id. ib. 308. A nu vorbi sau a nu zice (nici) două = a nu scoate o vorbă, a nu zice nici cîrc, a tăcea chitic. Toată dimineața N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut Albă și-apoi verde. COȘBUC, P. I 245.

CLIPĂ, clipe, s. f. Interval de timp foarte scurt (care ține cît ai clipi din ochi); clipită. V. moment, secundă. Recunosc că vînatul își are poezia lui, dar această poezie e legată de clipă și piere cu clipa. SADOVEANU, O. II 229. După o clipă de tăcere... ea începu un cîntec duios de dragoste. BUJOR, S. 33. Încete clipe numărînd, Toi aștepta doar o veni Flăcăul mai curînd. COȘBUC, P. I 282. Ei mergeau... părîndu-li-se ziua ceas și ceasul clipă. CREANGĂ, P. 276. Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Rar, determinat prin «de ochi») Împărăteasa... băgă de seamă întristarea lui, și... nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. ISPIRESCU, L. 103. ◊ Loc. adv. Într-o clipă sau (rar) în clipă = cît ai clipi din ochi., numaidecît, îndată, imediat. Noaptea trece în clipă. Mai avem trei ceasuri pînă la ziuă. SADOVEANU, M. C. 94. Împăratul a poruncit prea-frumoasei să plece în clipă din fața sa. SADOVEANU, D. P. 168. Într-o clipă nu se mai văzu. ISPIRESCU, L. 13. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. În cîteva clipe = foarte repede. Toate astea s-au petrecut în cîteva clipe. CARAGIALE, O. III 89. În clipa aceea = chiar atunci, în momentul de care este vorba. În clipa aceea pescărușul era aproape în dreptul lor. CAMIL PETRESCU, N. 94. Din clipă în clipă = din moment în moment, în orice moment, fără întîrziere, cît de curînd. Andrei sta [în mașinuță]... cu mîna încleștată pe portiera joasă, de parcă ar fi vrut din clipă în clipă să se ridice și să coboare. MIHALE, O. 522. (Cu valoare de interjecție) 0 clipă! exclamație prin care se cere cuiva să aibă puțină îngăduință, să aștepte, să se oprească.

COLBUROS, -OASĂ, colburoși, -oase, adj. (învechit) Plin de praf, prăfuit. Tomuri de cărți colburoase. CONACHI, P. 287.

CREPUSCULAR, -Ă, crepusculari, -e, adj. De crepuscul, referitor la crepuscul. Istovit după douăsprezece ceasuri de muncă deasupra tomurilor cu știința aridă, cobora din mansarda săracă, pentru a-și pompa din spectacolul acesta crepuscular o energie întinerită. C. PETRESCU, S.192. În lumina crepusculară a zilei ce murea, se ridică de pe clapele candide ale pianului o armonie îndurerată. D. ZAMFIRESCU, R. 110.

DICȚIONAR s. n. (< fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium): lucrare lexicografică în care sunt cuprinse cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică și explicate fie în aceeași limbă, fie într-o altă limbă. Primele d. românești au fost glosarele bilingve slavo-române – manuscrise din secolul al XVI-lea. Din 1700 ne-a rămas în manuscris un d. bilingv român-latin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănățean: Anonymus Caransebesiensis. În 1789, a apărut la Iași un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mihail Strelbițki. În 1818, I. Budai-Deleanu a terminat Lexiconul românesc-nemțesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicații gramaticale, stilistice și etimologice, dar rămas în manuscris. Între 1822-1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul de la Buda, d. român-latin-maghiar-german, considerat lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori). ◊ ~ unilingv (monolingv): d. care explică termenii într-o singură limbă. ◊ ~ bilingv: d. care explică termenii în două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în țara noastră, amintim următoarele: Nouveau dictionnaire roumain-français, Vol. I-IV, Bucarest, 1893-1895, de Frédéric Damé; Dicționar român-maghiar, Vol. I-II, București, 1964, sub redacția acad. Emil Petrovici; Dicționar ceh-român, București, 1966, sub redacția prof. Sorin Stati; Dicționar german-român, București, 1966, sub redacția prof. Mihail Isbășescu și a Mariei Iliescu etc. ◊ ~ plurilingv (poliglot): d. care explică termenii în mai mult de două limbi, ca de exemplu Dicționar tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, București, 1967. ◊ ~ explicativ: d. general care explică termenii dând definițiile acestora și clasificările corespunzătoare, eventualele combinații și unele exemple absolut necesare. Sunt considerate d. explicative pentru limba română următoarele: Dicționar universal al limbii române, Craiova, 1896, de Lazăr Șăineanu; Rumänisch-deutsche Wörterbuch, Vol. I-III, Bukarest, 1903 (I), 1911 (II) și 1925 (III) de Hariton Tiktin; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931 de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iași, 1939, de August Scriban; Dicționarul limbii române literare contemporane, Vol. I-IV, București, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III și IV), sub redacția acad. Emil Petrovici și a prof. Dimitrie Macrea; Dicționarul limbii române modeme, București, 1958, sub redacția prof. Dimitrie Macrea; Mic dicționar al limbii române, București, 1974, de Ana Canarache și Vasile Breban; Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975, sub redacția acad. Ion Coteanu etc. ◊ ~ etimologic: d. care ia în discuție originea fiecărui termen în parte, dând indicații cu privire la etimoane și sensuri. Sunt cunoscute ca dicționare etimologice ale limbii române următoarele: Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes, Vol. al II-lea: Éléments slaves, magyars, turcs, gréco-modernes et albanais, Francfort, A/M – Berlin – Bucarest, 1870 (I) și 1879 (II), de A. de Cihac; Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit Berücksichtigung, aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Pușcariu; Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), București, 1907-1914, de I.-A. Candrea și Ov. Densusianu; Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1950-1958, de Al. Ciorănescu. Pe lângă aceste lucrări, mai includ indicații etimologice și următoarele d.: cel al lui H. Tiktin (1903-1925), cel de sub redacția prof. Dimitrie Macrea și cel de sub redacția acad. Ion Coteanu (1958-1975). Și în R. Moldova a apărut un Scurt dicționar etimologic al limbii [zise] moldovenești în 1978. ◊ ~ enciclopedic (lexicon): d. care ia în discuție fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, astronomia, logica, filozofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor științei și culturii. Pentru limba română au fost elaborate d. enciclopedice: Enciclopedia română, Vol. I-III, Sibiu, 1898 (I), 1900 (II) și 1904 (III), de C-tin Diaconovici; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931, de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Vol. I-V, București 1937 (I), 1938 (II), 1940 (III), 1942 (IV) și 1943 (V), de C. Filipescu; Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. I-II, București, 1939 (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantinescu; Lexiconul tehnic român, Vol. I-VII, București, 1949-1955; Lexiconul tehnic român, Vol. I-XIV, București, 1957-1968, sub redacția acad. Remus Răduleț; Dicționar enciclopedic român, Vol. I-IV, București, 1962 (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicționar enciclopedic, București, 1972; Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, de Christian Ionescu. ◊ ~ academic: d. editat de academia unei țări, la care colaborează cei mai mari specialiști din diferite domenii de activitate. Pentru limba română există mai multe d. academice. Astfel, între 1871-1877 a apărut Dicționarul limbii române, în 3 volume, al lui A. T. Laurian și I. C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat, sarcina a fost încredințată lui B. P. Hasdeu care, între 1885-1893, scoate Etymologicum Magnum Romaniae, numai trei volume (literele A-B, până la cuvântul bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic. Între 1913-1949, Sextil Pușcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De și F-L (până la cuvântul lojniță) din Dicționarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Între 1965-1969, au apărut sub redacția acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu tomurile al VI-lea (litera M) și al VII-lea (litera O) din Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă. Au apărut, în continuare, din acest dicționar, tomurile: IX, litera R (1975); VIII, partea a 3-a, litera P (1977); XI, partea 1, litera Ș (1978); VIII, partea a 4-a, litera P (1980); XI, partea a 2-a, litera T (1982); XI, partea a 3-a, litera T (1983); VIII, partea a 5-a, litera P (1984); X, partea 1, litera S (1986), partea a 2-a, litera S (1987), partea a 3-a, litera S (1990), partea a 4-a, litera S (1993). Pe lângă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au fost elaborate și dicționare speciale, de mare importanță practică în cultura românească: Dicționar invers, București, 1957; Dicționar de neologisme, București, 1961, de Florin Marcu și Constant Maneca; Dicționar onomastic românesc, București, 1963, de N. A. Constantinescu; Frequency Dictionary of Rumanian Words („Dicționar de frecvență a cuvintelor românești”), London-Hague-Paris, 1965, de Alphonse Juilland și Ileana P. M. H. Juilland; Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București, 1968, sub redacția acad. Tudor Vianu; Dicționar de sinonime, București, 1972, sub redacția prof. Gheorghe Bulgăr; Dicționar al limbii române vechi, București, 1974, de G. Mihăilă; Dicționar de antonime, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler; Dicționar analogic și de sinonime al limbii române, București, 1978, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Király, D. Crașoveanu și Livia Vasiluță; Dicționar de pronunțare nume proprii străine, București, 1973, de Florența Sădeanu; Mic dicționar de cuvinte perechi, București, 1976, de Silviu Constantinescu; Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, de Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu; Dicționar de omonime, de Gh. Bulgăr și N. Felecan (1996) etc. ◊ ~ lingvistic: d. care include terminologia lingvistică folosită în știința limbii dintr-o anumită țară. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. lingvistic tematic: cu gruparea materialului din punct de vedere noțional, pe câmpuri semantice – Dicționarul terminologiei lingvistice slave – în curs de redactare în fiecare țară de limbă slavă și Dictionnaire encyclopédique des sciences de langage („Dicționar enciclopedic al științelor limbajului”), Paris, 1972, de Oswald Ducrot și Tzvetan Todorov; b) d. lingvistic alfabetic: cu valorile semantice ale cuvintelor-titlu – Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien („Lexic al terminologiei lingvistice franceze, germane, engleze, italiene”), Paris, 1951, de J. Marouzeau; Slovar lingvisticeskih terminov („Dicționar de terminologie lingvistică”), Riga, 1963, de R. Grabis, D. Barbare și A. Bergmane; Dicționar poliglot de termeni lingvistici (română, polonă, cehă, slovacă, sârbo-croată, bulgară, rusă, ucraineană), București, 1978, multigr., de un colectiv al Facultății de limbi slave; Dicționar de terminologie lingvistică. Român-englez-francez-rus, Cluj-Napoca, 1978, multigr., de Schweiger Paul, Trofin A., Radu Maria; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul și întrebuințarea termenilor prin intermediul definițiilor (al explicațiilor) și al exemplelor. Astfel: A Dictionary of Linguistics („Dicționar de lingvistică”), New York, 1954, de M. Pei și F. Gaynor; Dictionnaire de linguistique („Dicționar de lingvistică”), Paris, 1973, de Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Marcellesi și Jean-Pierre Mevel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalențele dintr-o altă limbă – Ruskočesky slovnik lingvistiche terminologie, Praga, 1960, de O. Man și L. Koval; Dicționar rus-român de termeni lingvistici și filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), București, 1970: e) d. lingvistic al unui metadialect: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajul specializat al unui mare lingvist sau al lingviștilor dintr-o școală, dintr-un curent lingvistic (v. metadialect), cum sunt La terminologia lingvistica di G. I. Ascoli e della sua scuola, Utrecht / Anvers, 1954, de Ermidio de Felice; A Glossary of American Technical Linguistic Usage, 1925-1950, Utrecht / Antwerpen, 1957, de Eric P. Hamp – cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language”; Dictionnaire de linguistique de l’École de Prague, Utrecht /Anvers, 1960, de Josef Vachék și Josef Duboský – cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928-1958; f) d. lingvistic al unei metalimbi: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviștilor dintr-o țară sau din mai multe țări, dintr-o epocă istorică sau din mai multe, cum este Slovar lingvisticeskih terminov, Moskva, 1966, de O. S. Ahmanova – cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană. g) d. lingvistic al unui singur nivel al limbii: d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa, semantica etc.), cum sunt Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; Angliiskaia foneticeskaia terminologhia, Moskva, 1962, de A. L. Trahterov; h) d. lingvistic al terminologiei tuturor nivelurilor limbii: d. care tratează sumar termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi, cum sunt Slownik terminologii języhoz-nawczej, Varșovia, 1968, de Z. Golab, A. Heinz și K. Polánski; Dictionary of Language and Linguistics, Londra, 1972, de R. R. K. Hartmann și F. C. Stork; i) d. lingvistic diferențial: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviștilor sau care, deși comuni ca înveliș sonor cu limba, au un înțeles deosebit în acest limbaj specializat, cum este Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; j) d. lingvistic integral: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice atât termenii care circulă în limbajul lingviștilor, cât și termenii comuni ca înveliș sonor, dar cu un înțeles deosebit în acest limbaj, cum este Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, de J. Marouzeau; k) d. lingvistic enciclopedic: d. cu un nivel de informare foarte adânc și cu un material extrem de vast, ca volum și structură, care depășește limitele lingvisticii. Sunt incluse într-un asemenea d. articolele de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăților lingvistice etc.), secțiuni tematice, anexe (hărți, tabele sinoptice, indici), liste de corespondențe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviștilor etc. Astfel: Dicționarul lingvisticii engleze – Éjogaku dziten (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio, 1956; Dicționarul lingvisticii japoneze – Kokugogaku dziten (redactor responsabil Tokièda Motoki), Tokio, 1956; l) d. lingvistic strict metalingvistic: d. cu o structură simplă, axată pe definirea și exemplificarea cuvintelor-titlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsând la o parte didactica, metodica predării limbilor, societățile lingvistice etc. În această categorie intră majoritatea d. lingvistice apărute în ultimele decenii în Europa sau în America.

OPTSPREZECE num. card. Numărul care în numărătoare are locul între șaptesprezece și nouăsprezece. De două ori nouă fac optsprezece. ◊ (Adjectival) În acele părți am pătimit, eu pe cînd aveam optsprezece ani. SADOVEANU, A. L. 132. ♦ (Cu valoare de num. ord.) Tomul optsprezece. ♦ (Substantivat, n.) Cifră care reprezintă acest număr. A scris un optsprezece pe tablă.

RACLĂ, racle, s. f. (Popular și arhaizant, și în forma lacră) 1. Sicriu, coșciug. Așezați pe copii în aceeași raclă. GALACTION, O. I 256. Să-mi lucrez racla cu mîna mea asta slăbănoagă. CREANGĂ, P. 319. Și-n biserică i-au dus Și-n două racle i-au pus. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ Sicriu mic în care se păstrează moaștele sfinților. În stînga tribunei e o raclă cu moaștele sfîntului Dimitrie Basarabov. CAMIL PETRESCU, O. II 352. ◊ Fig. Deschizînd foaia de strajă a primului tom, am dat de versuri scrise cu creionul. Foarte de mult închise ca într-o raclă a uitării. SADOVEANU, E. 5. 2. Ladă (mare, ornamentată). Sînt unii care, vara, adună peliniță, o usucă, o freacă-n mîini, o așază-n lacră, și trag toată iarna, și tușesc pînă își dau sufletul. DELAVRANCEA, O. II 287. Zestrea îmi șade în lacră Și eu cu sluta pe vatră, spune cel care s-a căsătorit cu o fată urîtă, dar cu zestre. 3. Cutie de lemn, închisă cu capac, în care se păstrează brînza, untul etc. La cîmp, la muncă, brînza se poartă în lacră, lăcriță sau raclă, care e trasă la strung, e lată și are capac. PAMFILE, I. C. 36. Am și lucruri, traistă, bărdiță, Sac, ceaun și cîte alte... raclă și cofiță. CONTEMPORANUL, III 837. Am o păreche de racle cu două feluri de bucate și nu se amestecă, și dacă s-ar strica, nu-i meșter să le tocmească (Oul). GOROVEI, C. 264. 4. Despărțitură într-un hambar pentru păstrarea cerealelor, a fînului etc. Hambare... de scînduri cu despărțituri numite lacre, racle sau ochiuri. PAMFILE, A. R. 217. 5. (Regional) Bucată de pămînt, formînd o parcelă. – Variantă: lacră s. f.

PATINA, patinez, vb. I. Intranz. 1. A se da pe gheață cu patinele. Își aminti că n-a patinat de mulți ani. PETRESCU, Î. II 152. ◊ Fig. Tom sosi patinînd pe parchet și finind de mînă pe una din cele trei nepoate ale doamnei Elvira. C. PETRESCU, C. V. 194. 2. (Despre vehicule) A-și învîrti roțile pe loc din cauza lunecușului. Camioanele stropite cu noroi patinau și derapau pe șosele. V. ROM. decembrie 1950, 126. ♦ A se deplasa prin alunecare. Trenul se opri brusc, patinînd, cu toate frînele încleștate, C. PETRESCU, C. V. 34.

PEDANT², -Ă, pedanți, -te, s. m. și f. Persoană care face paradă de erudiție; om meticulos peste măsură, tipicar. V. formalist, chițibușar. Grași pedanți, burdufi de carte și de-nvățătură goi, Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi. MACEDONSKI, O. I 97. Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari, Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari. EMINESCU, O. I 134. Dacă este ca neamul romîn să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă și formele și stilul. RUSSO, S. 36.

PERGAMENT, (2) pergamente, s. n. 1. Piele (de oaie, de vițel etc.) prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea și folosită în trecut în loc de hîrtie. Avea carte scrisă pe pergament cu iscălitură și pecete domnească. GANE, N. I 169. Despot, pe malul mării născut, e fiu curat Lui lacob Eraclidul... – Crezi? – I-am văzut chiar spița pe pergament lucrată. ALECSANDRI, T. II 85. 2. Document scris pe o astfel de piele. Cărturarii cercetară pergamentele. SADOVEANU, O. VII 112. Bibliotecile cu rafturi și zăbrele Sînt pline De tomuri grele, Pergamente și colecții vechi neprețuite, Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. Un pat și o masă pline cu pergamente și hîrtii. EMINESCU, N. 52. ◊ Fig. Eu eram chemată să șterg pata ce ea pusese pe pergamentul neamului și să-i poleiesc din nou blazonul șters. VLAHUȚĂ, O. A. II 60. 3. (Și în forma hîrtie pergament) Hîrtie translucidă care nu lasă să pătrundă grăsimile și umezeala, folosită ta împachetarea alimentelor sau la închiderea ermetică a borcanelor de conserve. Casa se prefăcu într-o peșteră cu păreții negri ca cerneala, lumînarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărțile în beșici mari de steclă la gură legate cu pergament. EMINESCU, N. 56.

TOM, tomuri, s. n. Volum (II). Vrem să apară patru tomuri pe an. Dacă nu se va putea, vom publica numai două tomuri groase, unul primăvara și altul toamna. CAMIL PETRESCU, O. I 472. Tomuri pe care au visat cine știe ce ochi din toate veacurile și de toate vîrstele. ANGHEL, PR. 18. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri. EMINESCU, O. I 132.

TURPITUDINE, turpitudini, s. f. (Livresc; la sg., adesea cu sens colectiv) Faptă josnică, mîrșavă. Emile Zola în zeci de tomuri narează întîmplările unei familii subt al doilea imperiu, în care îngrămădește toate turpitudinile. SADOVEANU, E. 254.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține (pe cineva sau ceva) în mînă, în brațe, în spinare, pentru a-l transporta în altă parte sau a-l duce dintr-un loc în altul. Copilul se simțea purtat pe sus. DUMITRIU, N. 147. Femeile-aleargă mîncare făcînd Și umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. La ceremoniile cele mari, vătaful de copii purta arcul și purpura domnilor. BĂLCESCU, O. I 18. ◊ Fig. Multe au văzut ochii mei, de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerele acestea. CREANGĂ, O. A. 223. Ce să vă spun vouă oameni de ieri, eu, omul veacului care port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme (sau ca pe palmă) = a arăta cuiva o grijă deosebită, a dezmierda, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete v. deget. ◊ (Mil.; învechit) A purta arma = a aduce arma în poziția reglementară de salut. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, O. 244. ♦ (Cu privire la o însărcinare oficială) A conduce, a executa, a îndeplini. El purta cu înțelepciune treburile împărăției. RETEGANUL, P. III 7. De douăzeci și mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. CREANGĂ, A. 18. Eu port toată puterea. ALECSANDRI, T. II 169. ♦ A duce, a transporta. Iarna, puneam cîinele în săniuță, Ca să știe și el ce bine-i să te poarte alții. BENIUC, V. 24. Gabrioleta boierului le-a purtat la conac. STANCU, D. 53. Calul meu să mă poarte ca săgeata. ALECSANDRI, P. III 12. ◊ Fig. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bîrfi. ♦ (Cu privire la ființe date în seama sau în grija cuiva) A face să meargă dintr-un loc în altul, conducînd, călăuzind, mînînd din urmă sau ducînd cu sine. Fata mea e ca o stea, frumoasă și curată, ș-am purtat-o și-n țara leșească la oleacă de învățătură. SADOVEANU, O. VII 30. Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Om bogat și fără sfat, Ce mă porți prin sat legat, Zici că birul nu ți-am dat? TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. Ce vînt te poartă pe la mine? RETEGANUL, P. V 43. M-au purtat odată păcatele pe acolo. CREANGĂ, P. 235. ◊ Expr. A purta (pe cineva) de nas = a supune pe cineva voinței sale amăgindu-l, prostindu-l, înșelîndu-l. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă care se vede că-i purta pe ceilalți de nas. STĂNOIU, C. I. 68. Să-i poarte ei de nas după cum le place lor. CARAGIALE, O. III 65. Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sînziana? ALECSANDRI, T. I 390. A purta (pe cineva) cu vorba (mai rar cu vorbe sau cu făgăduinți) = a promite fără a-și ține cuvîntul, pentru a obține un răgaz; a tărăgăna. La început purtat cu făgăduinți, apoi respins... paloșul și focul intrară în țara vrăjmașă. SADOVEANU, O. I 247. De unde să știu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? C. PETRESCU, C. V. 54. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica, pînă ce-oi mîntui tîrgul. ALECSANDRI, T. 827. (Eliptic) Așa m-a purtat și pe mine, de-au trecut săptămînile. REBREANU, R. I 205. A purta (pe cineva) de la Ana la Caiafa v. caiafă. ♦ (Cu privire la unelte) A mînui. Apoi lască Rada știe Și-n ce fel să poarte sapa. COȘBUC, P. I 94. Capitane Solomoane, Ia dă-mi drumu din catane Să mai port plugu de coarne. ȘEZ. II 79. 2. Tranz. A duce o povară; a căra. Ca un fluviu care poartă a lui insule pe el. EMINESCU, O. IV 125. ♦ Fig. A suporta. Două zile au purtat ei neliniștea aceasta, s-au trudit și s-au sfătuit. SADOVEANU, O. VIII 139. Iubirea ta o port ca pe-un blestem. CAZIMIR, L. U. 94. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. ♦ A-și duce sarcina, a avea făt în pîntece. Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DELAVRANCEA, O. II 32. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Prin metonimie) O! de sînul meu ferice, C-a purtat și a născut Domn viteaz și priceput! ALECSANDRI, P. II 108. ◊ Absol. Bivolițele poartă un an de zile. RETEGANUL, P. V 50. ♦ (Despre flori, plante; cu complementul «rod») A rodi. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. 3. Refl. (Mold.) A se îndrepta spre..., a merge de colo pînă colo, a circula. Săteni cu fețele liniștite, cu muierile și cu copiii după dinșii, se purtau încet spre comedii. SADOVEANU, O. III 384. La două ferestre se vedea seara lumina și o umbră se purta mereu de colo- colo. VLAHUȚĂ, O. A. III 81. Vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A. 8. ♦ A umbla, a se ține, a merge. Abia se mai purta pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 6. 4. Tranz. (Cu privire la corp sau la o parte a corpului) A mișca încoace și încolo; a duce. V. deplasa. Baba își purtă prin casă trupu-i greu, căutînd plosca de lemn. SADOVEANU, B. 53. Dracul... întră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Prin analogie) Ceasornicul... bătea clipele, tic-tac, rar, și-și purta limba în lungul peretelui. SADOVEANU, P. 101. ◊ Refl. Tot trupul fetei se purta într-un ritm mlădios. SADOVEANU, O. I 408. Trupul lăutarului sta ca de piatră, numai mînile se purtau. id. ib. 303. ♦ A face să se miște de colo pînă colo. Vîntul le purta pletele. SADOVEANU, O. I 298. Cînd vîntul suflă de poartă crenguțele copacilor, avem vînt; de poartă crăcii mai groși și suflă col de jos, e vînt mare. ȘEZ. V 140. 5. Tranz. (În locuțiuni verbale) A purta (de) grijă (sau grija cuiva sau a ceva) = a avea grijă (de cineva sau de ceva); a fi îngrijorat (de soarta cuiva sau a ceva). Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! COȘBUC, P. I 138. Despre sosirea mea, dacă nu te anunț din vreme, nu purta grijă. CARAGIALE, O. VII 78. Nu purta grija noastră, domnule. ALECSANDRI, T. II 32. A purta răspunderea = a fi răspunzător. Sfaturile populare poartă răspunderea pentru aplicarea întocmai a hotărîrilor partidului și guvernului în vederea îmbunătățirii schimbului de mărfuri dintre oraș și sat. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 103. A-i purta (cuiva) sîmbetele v. sîmbătă. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni, a invidia. Era văr cu un lucrător care-ți purta pică. PAS, Z. I 270. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie. COȘBUC, P. I 199. A purta bănat = a purta pică, a avea necaz, ciudă (pe cineva). Nu știu ce-i cu tine Că tot porți bănat, De te rid prin sat. COȘBUC, P. II 143. A purta interes = a se interesa de... Deși erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfeli, încît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. A purta lupte (sau război, bătălie) = a se lupta, a se război. Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin. EMINESCU, N. 3. Că de cînd porți bătălie Rămîn holdele pustie, Fete și mame bătrîne, Și copiii fără pîne. HODOȘ, P. P. 229. A purta biruință = a birui, a învinge. Să purtăm biruință asupra vrăjmașilor. ISPIRESCU, M. V. 23. (Regional) A purta frică de... = a se teme de... Nu purta frică de aceasta. SBIERA, P. 53. Port frică de bărbat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. 6. Tranz. A avea, a deține, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). Eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l ușurez de galbenii pe care-i poartă cu el. SADOVEANU, O. VIII 249. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I 231. ◊ (Poetic) Omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie, în suflet poartă lumea întreagă drept moșie! ALECSANDRI, T. II 114. 7. Tranz. A fi îmbrăcat (încălțat sau împodobit) cu...; a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. Omul purta o șapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare. DUMITRIU, N. 5. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic. DELAVRANCEA, H. T. 6. După ce-ai purtat ciubotele atîta amar de vreme... acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Tanța purta pe față un surîs curat de fericire. REBREANU, R. I 245. ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru sau a aplica o fîșie neagră pe haine (mai ales la rever), ca semn al doliului în urma morții unei persoane apropiate. Poartă (sau să porți) sănătos, urare care se face celui care are un obiect de îmbrăcăminte nou. (Familiar) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie; a fi încornorat. Dar cînd mai porți și coarne, ce zici, Prutescule? CONTEMPORANUL, VII 501. ◊ Refl. E negru-al ei vestmint, Că-n negru, se purtase De cînd se măritase. COȘBUC, P. I 280. ◊ (Refl. pas., în expr.) Se poartă = se obișnuiește, e la modă. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicînd că se poartă după moda anglo-americană. REBREANU, I. 61. ♦ A aranja îmbrăcămintea sau o podoabă într-un anumit fel. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rînduiala fecioarelor. SADOVEANU, B. 21. ♦ A se îngriji de cineva procurîndu-i îmbrăcămintea; a susține cheltuielile necesare unei persoane, a-i da cuiva cele necesare. Nu mai știau bieții părinți ce să-mi mai facă și cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. VLAHUȚĂ, O. A. II 248. Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale. ALECSANDRI, P. P. 116. ◊ (Intranz., în expr.) A purta (cuiva) de cheltuială = a procura (cuiva) banii necesari pentru trai. Eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, CREANGĂ, A. 120. A da (cuiva) de purtat = a da cuiva obiectele de îmbrăcăminte necesare. Să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. ◊ (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. Romîni, nu vă atingeți de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat. ALECSANDRI, T. II 189. 8. Refl. A se comporta, a se manifesta (potrivit cu buna creștere). S-a purtat bine și n-a avut nici o pedeapsă. REBREANU, R. I 141. Oamenii aceștii s-au purtat vitejește. NEGRUZZI, S. I 174. Tu, mîndruțo, cum te porți, Te urăsc voinicii toți. HODOȘ, P. P. 114. Ori te poartă cum ți-i vorba, ori vorbește cum ți-i portul. (Regional) A umbla (repede). Uite-mi vine, Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? O, că-mi stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul. COȘBUC, P. I 104. Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. id. ib. 104.

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spațiu pe care-l ocupă un corp. Volumul unei piramide se află înmulțind aria bazei cu înălțimea și împărțind rezultatul la trei. GEOMETRIA S. 65. Balonul umflat este în întregime umplut cu gaz, astfel încît la o schimbare de poziție volumul gazului rămîne constant. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 81. ♦ Extensiune în spațiu, mărime a unui corp din punct de vedere al celor trei dimensiuni. [Pisicuța] nici măcar nu se îndoi cînd eu îmi așezai pe spatele ei volumul respectabil al persoanei mele cu întreg tarhatul meu de drum. HOGAȘ, M. N. 10. 2. Masă de apă debitată de o fîntînă, de un izvor, de un rîu, un fluviu. 3. Totalul bunurilor realizate sau realizabile de către întreprindere într-un interval dat. 4. Forță, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonoră al semnalelor auditive în transmisiile de radio.Carte (legată sau broșată); tom. În afară de nenumărate volume de nuvele și piese de teatru, Leonov a publicat și cîteva mari romane. STANCU, U.R.S.S. 15. În cîțiva ani [Anghel] a risipit în dreapta și-n stînga, în volume și reviste, impresii, povestiri, teatru, poezii. SADOVEANU, E. 172. În volumul ros de molii Cauți noaptea adevăr. EMINESCU, O. I 108. – Pl. și: (învechit) volumuri (ALECSANDRI, S. 148).

carte, cărți, s.f. – 1. Tom, volum. 2. (înv.; pop.) Scrisoare, bilet, misivă: „Până scriu o cărtice / S-o trimit la mama mea” (Lenghel, 1985: 212). 3. (înv.) Hrisov, document, pașaport: „D-așe Moldova-i departe, / Nu pot mere fără carte. / Cartea mi-o scrie juratu, / Pecetea mi-o pune satu” (Bârlea, 1924: 202). – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta „hârtie, scrisoare”) (DEX, Pușcariu, Philippide, CDDE); cf. alb. kartë (DER). Cuv. rom. > bg. karticka „carte de vizită” (DER).

ȘI¹ adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr. Primi cu toată mulțumirea, ca imul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Pe înserate și vine la dînsa. CREANGĂ, P. 173. Așadar, curînd se și însură. NEGRUZZI, S. I 72. De aș ști că mă vei și omorî nu pot să tac. id. ib. 147. Dar de va și muri cineva. scapă de dișărtăciunile lumii. DRĂGHICI, R. 72. ♦ (De obicei în legătură cu «așa») întocmai, exact.Cum zicea el, așa se și făcea. ISPIRESCU, L. 183; Precum au zis, așa au și făcut. EMINESCU, N. 10. 2. Pe deasupra, în plus, încă. Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... după citire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. De-i și păți ceva, numai tu să știi. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ (Întărit prin «mai» sau «încă») Încheagă brînză... mănîncă toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Mircea este silit a primi încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. Ba încă și dai dreptate părerilor felurite. CONACHI, P. 281. 3. (Înaintea unui membru al propoziției care trebuie scos în relief) Chiar, încă, de asemenea. Parfumul trecutului, forța suvenirilor dau parcă un suflet și locurilor unde ai trăit. BART, E. 394. Că și eu nădăjduiesc să mă întorc. ISPIRESCU, L. 9. Bar și sărac așa ca în anul acesta... niciodată n-am fost. CREANGĂ, A. 71. Printre tomuri brăcuite așezat și el un brac. EMINESCU, O. I 134. Vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. Se găsesc ș-acum pe rîpe bucăți de armuri zdrobite. ALEXANDRESCU, M. 22. ♦ (Purtînd accentul în frază, pe lîngă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241. Se pregătesc ca într-o «școală», pentru alte lupte mai mari, ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică. BĂLCESCU, O. I 12. ◊ Loc. adj. și adv. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic, mai mult. Din spătoși, vătafii au devenit și mai și... Crapă de sănătate. PAS, I. II 256. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Numai iată ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie și mai și. CREANGĂ, P. 244. Și pe urmă gropile pentru lupi, pe care făgăduise să le arate, erau și mai și. CONTEMPORANUL, VII_II 98. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. ISPIRESCU, L. 8. Vor veni cu oști străine... și poate și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. I 139. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată că acțiunea verbului înaintea căruia se află se desfășoară sau s-a desfășurat în termenul cel mai scurt posibil față de o acțiune anterioară) Imediat, îndată, pe loc. O mătușă sihastră, Cum îl văzu, îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Să-mi dai bani de cheltuială... ca să și pornesc, fără zăbavă. CREANGĂ, P. 185. Cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. id. ib. 215. Iată-n zori c-au și plecat pe-un cal alb ne-ncălecat. ALECSANDRI, P. I 28. 2. (Așezat înaintea unui verb arată că acțiunea lui s-a realizat mai repede decît era de așteptat) Deja. Masa se și punea în grădină sub o alee lungă de aluni. HOGAȘ, DR. II 104. Craiul, pe de altă parte, și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186.

STRAJĂ, străji, s. f. 1. Pază, apărare, scut. Să întărească străjile la intrările și ieșirile orașului. DELAVRANCEA, O. II 146. ◊ Fig. Și peste uliți, strajă serii, Ard becuri albe ca oglinzi. FRUNZĂ, Z. 42. Trandafirul-alb veghea neadormit, păzit de straja lui de spini. ANGHEL-IOSIF, C. L. 128. Sub straja dealurilor nalte Dorm șesuri leneșe și linse Ca netezișul unei ape. VLAHUȚĂ, O. A. 79. ◊ Loc. adj. De strajă = de pază. Cocor își ațintea urechea, cum făcea în nopțile de strajă de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 95. Pe deasupra codrilor și a munților, de strajă lîngă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt. GALACTION, O. I 62. ◊ Expr. A face (rar a ține) strajă sau a fi (a sta sau a se pune) de strajă = a sta de pază, a păzi, a străjui. La uși, în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe, făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 266. Spre amiază, cînd erai tu de strajă-n turn, Farcaș o ieșit din cetate. ALECSANDRI, T. II 20. (Fig.) Un brad nu prea înalt... stă de strajă, singuratic și încărcat de o simbolică frumusețe. BOGZA, C. O. 84. Sus în codrii de pe dealuri, Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A-și pune strajă gurii (mai rar ochilor) = a-și înfrîna dorința de a vorbi (sau de a privi). Radu... ș-a pus strajă ochilor și s-a dezbărat de năravul lui. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Loc străjuit, post de veghe. Fata... se preface într-o păsărică și zboară nevăzută prin cinci străji. CREANGĂ, P. 267. ♦ (Învechit) Cetățuie (situată de obicei la oarecare înălțime) în care se adăposteau odinioară străjerii. Aici și-a întemeiat... Septimiu Sever straja răsăriteană a împărăției lui... din care se mai văd și astăzi urme. VLAHUȚĂ, R. P. 8. În apropiere, pe o stîncă înaltă, se văd părăginirile unei zidiri îndrăznețe – vreo strajă romană pe Olt – călugării îi zic «Turnu lui Traian». id. O. A. II 140. ♦ (Învechit și arhaizant) Fiecare dintre cele patru subdiviziuni în care se împărțea noaptea (potrivit cu schimbarea străjerilor); interval de timp cît făcea de gardă un oștean. Mai era o strajă pînă la ziuă. GALACTION, O. I 156. 2. Paznic, străjer, santinelă. Sub roata lunii argintată, Străluce Baia-Borșa toată în străveziu păienjeniș... Deodată straja se-nfioară; O umbră lunecă furiș Lîngă zaplazul de la moară. DEȘLIU, M. 35. Puntea era lăsată; porțile se aflau deschise; străjile pe ziduri. SADOVEANU, F. J. 385. Văzu în mijlocul ogrăzii... pe perceptorul Bîrzotescu, urmat, la cîțiva pași, de straja satului. REBREANU, R. I 198. De multe ori se scula noaptea din somn... și umbla prin bătătură ca o strajă de noapte. SANDU-ALDEA, U. P. 219. ◊ (Metaforic) Deodată calea coti pe o costișă... apoi începu să urce printre stejari rari, – cele dintăi străji ale codrului. SADOVEANU, O. I 13. Nuc falnic, strajă din povești, Dasupra casei părintești, Aceleași crăngi întinzi. IOSIF, PATR. 7. ♦ Gardă, escortă. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l, ca pe-o tainică comoară. EMINESCU. O. I 152. 3. (În expr.) Foaie de strajă = prima foaie nescrisă a unei cărți. Deschizînd foaia de strajă a primului tom, am dat de versuri scrise cu creionul. SADOVEANU, E. 5. 4. Fiecare din cei patru stîlpi de la colțurile unei case de bîrne. Acoperămîntul este oblic și se drănițește, ori este învelit, ori cornurile se încheie în străji. PAMFILE, I. C. 440. 5. Apărătoare la mînerul unei săbii; gardă. Își răzimă pumnul de straja săbiei și scoase un picior înainte. SADOVEANU, O. VII 168. 6. (Învechit) Barieră (2).^[1] Și nici nu se zicea pe-atunci barieră, că nu erau bariere, se zicea strajă. CAMIL PETRESCU, O. II 88. Era straja Vergului, care nu era nici ea unde e acum bariera, ci mai încoace, chiar lîngă biserica Vergului. id. ib. 88. ♦ Vamă prin care mistica religioasă creștină presupune că trece sufletul mortului înainte de a ajunge în fața judecății. Cu acest ban, după credința unora, mortul are să plătească... vămile sau străjile ca să poată trece mai departe. MARIAN, Î. 80. 7. Sfoară sau funie folosită la diferite instrumente de prins pește. Pescarul mai ține în mînă pe degetul arătător și o mică sforișoară numită strajă, după care simte cînd a intrat peștele în sac. ANTIPA, F. I. 131. Plasa are de jur împrejur straja de funie groasă cît degetul, ca să dea tărie plășii. PAMFILE, I. C. 66. – Variantă: streajă (PAS, L. II 70, DELAVRANCEA, S. 215, ODOBESCU, S. III 18) s. f.

SUBTIL, -Ă, subtili, -e, adj. 1. (Despre oameni și despre facultăți sau calități ale lor) Care pătrunde, sezisează cele mai mici nuanțe, care poate face distincțiile cele mai fine; ager, ascuțit, abil, fin. Să dea domnul! se grăbi Elena Lipan, ghicind gîndul lui Costea și vrînd să arate cît e de streină de orice calcul josnic. Ana însă, mai puțin subtilă, căzu în cursă. C. PETRESCU, C. V. 97. ◊ (Adverbial) Pentru Eminescu și Creangă avea mai mult decît admirație: îi explica surprinzător de subtil și adînc. SADOVEANU, E. 177. 2. Care scapă la prima vedere și se descoperă numai printr-o cercetare atentă, amănunțită; greu de distins, de recunoscut, de sezisat; fin. Langoarea ei, tăcerea ei, aerul ei, parfumul ei favorit... erau atîtea mărturisiri subtile, pentru care eu, neghiobul, fusesem nesimțitor. GALACTION, O. I 107. Care este, oare, pricina acestei desăvîrșite întunecări a unor minți și inimi, care ajung să nu mai vadă, să nu mai simtă, subtilele dar puternicele legături ale tovărășiei lor cu ceilalți oameni? IONESCU-RION, C. 47. ♦ Care tratează despre chestiuni grele, abstracte, cu multă finețe, cu mult spirit analitic, cu ingeniozitate; care, pentru a fi înțeles, cere o mare ascuțime a minții. Bibliotecile cu rafturi și zăbrele Sînt pline De tomuri grele... Și opuscule Cu pagini încărcate de calcule subtile. CAMIL PETRESCU, V. 1. Subtilele analize ale feciorului său cărturar. C. PETRESCU, A. R. 197. Trimite la tipar O carte amuzantă și plină ca un stup de cugetări subtile. TOPÎRCEANU, P. 50. 3. (Rar) Foarte subțire, ușor, fin. O ceață aurie și subtilă se revărsa dinspre apus, înecînd capricioasele... conture albe și temperînd claritatea zărilor. GALACTION, O. I 348.

TOMA, ebr. Thomas „geamăn”. 1. Toma frecv., folosit, în derivatele lui, mai mult ca masculin; cu afer. Oma, olt., 1659 (Sur VI); Tomana jupîneasa (AO XIV 117; 17 B IV 373); Tom/ăscul, Ioan (17 A I 113); -eceu; -easca, -ești, -eni ss.; *Tomea > Omea, act. 2. Tomul/escu -ești s. Alte derivate prin Sufixe: 3. Tomaș (Hei; Ard; Paș); – diac (Ștef). cu afer. Maș diac (Băl II); Tomașciuc (Hei). 4. + -at: Tomat, M., act.; cu afer. Omat,(act.); Tomățsca (17 A III 182). 5. Tomeaciu (Ard II 131). 6. Tomeș (RS 62); – Vvd la Morlaci, în sec XVI (Mori 15). 7. Tomic/a; -ești s., mold. (Ștef) sau < Tomici b. (Ard). 8. Tomin/a b. (Dm; Ac Bz 50; Sur VIII; 16 A I 351); -a f. (P¹³ t° 42); -ă b. (Moț); Tominți s. (Dm). 9. Tomiț/a, -ă b. (Tec I); -ă f., dobr. (RI XI 207). 10. Tomiuc, mold., act. 11. Tomoilă, N., mold. act.; Tom/oiu (Paș); -oială, munt. (Sd XI 264). 12. Tomon/ea, olt (16 B I 123); -iu, C., olt. (Grai I. 13). 13. Tomoș (DM 60); -iu act.; -oiu prof., 1890; cu afer. prob. Moșoiu fam. sau < moș. 14. Tomotă și Omotă (Ard); Omăta (Moț). 15. Tomuș (Ard; Moț); + -oiu: Mușoiu (Ard150). 16. Tomuț, ard (Paș); -a b., act. II. Cu sufixele: -ce, -șa etc. 1. Tomcești s., mold. (Sd XI 257). 2. Tomșa, mold. și ard. (Paș; Moț); – Ștefan Vvd., sec. XVI; Tomșan/ca, -i ss. + ung. Tamaș: Tămșescul (An C III 740). 3. *Tomșu > cu afer. Omșu act. 4. Probabile contaminări: Tomegea (Șez); Tomaziu (Puc); Tomazichi (Arh); Tomuzea (Ard); Tomuzei (Arh). 5 + suf. grec -ide: Tomida (Arh). III. Din magh. Tamás = Thoma, frecvent cu a în loc de o în Ardeal și Moldova, rar în Oltenia: 1. Tamaș (Dm; C Ștef). 2. Tama f. (Mar); Tămaia și Tămăoani ss. 3. Tămaș (Mar; Ard I 244; BA ung 14); olt. (AO III nr. 13); -a s.; Tămășelu b., act.; -l t.; Tămăș/eni, -ești, -ani, -asa, -eu, -oaia ss.; -oiu b. (I Bot 11). 4. Tamuș, olt., 1780 (AO I 218); Tamus (?) sătean (17 B I 481). 5. Tămuș (Nif); Tămîș (ib); – olt (Mz Pl 66); Tîmaș (Ard).

Tomul, -eni, -escu, -ești v. Toma I 2.

CARTE. Subst. Carte, cărticea (dim.), cărticică, cărțulie, cărțișoară (rar), cărțoi (augm., rar), volum, volumaș (dim.), tom, foliant, taftolog (depr.), terfelog. Tratat; monografie. Publicație, publicare (înv.), tipăritură, scriere, uvraj (înv.), op (livr.), opuscul, operă, lucrare; memento, memorator, compendiu, manual, promptuar, abecedar, bucoavnă (înv.), azbucoavnă (înv.), bucvariu (înv.), breviar, almanah; anale; crestomație, antologie, florilegiu, analecte, culegere, miscelaneu (livr.); bestiar; pandecte; romancero; spicilegiu (livr.); culegere de studii; opere alese, selecțiune; opere complete. Dicționar, dicționăraș (dim.), vocabular (înv.), vorbar (înv.), glosar, lexic, lexicon, enciclopedie; atlas, album. Broșură, broșurică (dim.), filadă (înv.), plachetă; fasciculă. Best-seller. Incunabul, ediție princeps; ediție bibliofilă; ediție critică; ediție revizuită (și adăugită). Cronică, letopiseț. Zodiac, zodiar, rojdanic, gromovnic. Carte religioasă; biblie, palie (înv.), pentateuc, liturghier, evanghelie, evangheliar, tetraevanghel, cazanie, apostol, praxiu. Talmud. Coran. Carte de rugăciuni. Penticostar, molitvelnic, breviar, diurnal. Ediție. Tiraj. Bibliotecă. Biblioteconomie, bibliologie, știința cărții. Bibliofilie. Bibliofil. Bibliografie. Bibliograf. Librărie; anticariat, anticărie. Librar; anticar, buchinist (franțuzism); bibliotecar. Cititor, lector (livr.). Editor, redactor, tehnoredactor, corector. Adj. De carte. Monografic. Antologic. Enciclopedic. Bibliografic. Bibliofil. In-folio, in-cvarto, in-octavo. Vb. A scrie o carte, a redacta, a tipări (a scoate, a edita, a publica) o carte. A întocmi o antologie. A citi o carte, a lectura (rar), a răsfoi o carte. V. autor, dramaturgie, jurnalistică, literatură, poezie, scriere, semn, școală.

APĂREA vb. 1. a se arăta, a se ivi, a se vedea, a se zări, (italienism înv.) a spunta. (Nu ~ cu săptămînile pe stradă.) 2. a se arăta, a se ivi, a pica, (înv. și reg.) a se scociorî, (înv.) a se sfeti. (Chiar atunci a ~ și el.) 3. a se arăta, a se ivi, a se înfățișa, a se prezenta, a veni, (înv.) a se spune, (fam.) a se înființa. (A ~ la proces.) 4. a se arăta, a se ivi, (înv.) a mijloci, (fig.) a încolți, a se înfiripa, a înflori, a se naște. (Un zîmbet ~ pe fața lui.) 5. a se arăta, a se ivi, a se înfățișa, a se revela, (înv. și pop.) a se dezveli. (Cîmpia ~ în toată splendoarea ei.) 6. a se arăta, a ieși, a se ivi. (A ~ iarba.) 7. a-i da, a-i ieși. (Copacului îi ~ frunzele.) 8. a se arăta, a se ivi, a răsări, a se ridica. (~ luna.) 9. a se arăta, a se ivi, a miji, (reg.) a (se) iți, a (se) slomni. (Au ~ zorii.) 10. a se isca, a se ivi, a începe, a (se) porni, a se produce, a se stîrni, (înv. și reg.) a se scociorî, (fig.) a se naște. (A ~ din senin o furtună.) 11. a interveni, a se ivi, a se întîmpla, a se produce, a surveni. (~ o schimbare.) 12. a se declara, a se ivi. (A ~ o epidemie.) 13. a ieși, a se publica, a se tipări. (A ~ un nou tom din dicționar.)

CARTE s. 1. lucrare, operă, scriere, tipăritură, tom, volum, (livr.) op. (O ~ groasă.) 2. (CONT.) cartea mare = maestru, registru de partizi. 3. carte funciară = cadastru, carte funduară, (reg.) tabelă, (Transilv.) telechim, (în trecut, în Transilv.) urbariu; carte funduară = cadastru, carte funciară, (reg.) tabelă, (Transilv.) telechim, (în trecut, în Transilv.) urbariu. 4. cultură, cunoștințe (pl.), instrucție, învățătură, pregătire, studii (pl.), (înv. și pop.) slovă, (înv. și reg.) cărturărie, (reg.) scrisoare, (înv.) minte, pricopseală, pricopsire. (Lipsit de ~; posedă multă ~.)

HRISOSCUL, sulger mold., 1665 (RI XII 238; Răc 20; Sd V 37); – jitnicer (Sur IV); – stolnic (Băl V); + Hristea: Hristoscul medelnicer (Sur IV), cf. Hrisoscoleu < gr. χρύσος + ϰόλεος „teacă de aur”,; Cristoscul cel Mare jitnicer, 1662 (An AcR tom XI p. 147). Hrisosculina soră cu Mihnea Turcitul (Fil C 267).

ADENO- „glanda, ganglion”. ◊ gr. aden, os „glandă” > fr. adeno-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. adeno-. □ ~blast (v. -blast), s. n., celulă glandulară embrionară; ~cancroid (v. cancro-, v. -id), s. n., tumoare glandulară benignă, asociată cu metaplazie malpighiană; ~cel (v. -cel₂), s. n., proces hiperplazic datorat retenției unei secreții glandulare; ~cist (v. -cist), s. n., membrană celulară care înconjoară glanda; ~cit (v. -cit), s. n., celulă secretoare a glandei; ~fil (v. -fil₂), adj., (despre plante) care conține glande în frunze; ~for (v. -for), s. m., organ care susține glandele nectarifere; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a glandelor; ~gramă (v. -gramă), s. f., examen citologic al celulelor ganglionilor limfatici; ~id (v. -id), adj., 1. Cu aspect de glandă. 2. Care se referă la țesutul ganglionar; ~idectomie (v. -id, v. -ectomie), s. f., extirpare a vegetațiilor adenoide; ~limfocel (v. limfo-, v. -cel₂), s. n., dilatare varicoasă a vaselor și a ganglionilor limfatici; ~logie (v. logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul glandelor; ~malacie (v. -malacie), s. f., înmuiere patologică a glandelor; ~megalie (v. -megalie), s. f., creșterea în volum, prin reducerea țesutului subcutanat, a unui grup de ganglioni limfatici; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune a glandelor și a ganglionilor limfatici; ~petalie (v. -petalie), s. f., transformare a nectarinelor în petale neproducătoare de nectar; ~pod (v. -pod), s. n., 1. Pețiol foliar sau peduncul florifer prevăzut cu glande. 2. Pedicel al unei glande; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., întărire patologică a glandelor; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical pentru secționarea vegetațiilor adenoide; ~tomie (v. -tomie), s. f., îndepărtare chirurgicală a tumorilor glandulare sau ganglionare; ~tonsilectomie (v. tonsil/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare a amigdalelor și a ganglionilor limfatici; ~tripsie (v. -tripsie), s. f., procedeu terapeutic constînd în apăsarea cu degetul a vegetațiilor adenoide infectate, în vederea îndepărtării secrețiilor purulente.

AMIGDALO- „migdală, amigdale”. ◊ gr. amygdale „migdală” > fr. amygdalo-, germ. id., engl. id. > rom. amigdalo-. □ ~id (v. -id), s. n., adj., 1. s. n., Rocă cu intruziuni în formă de migdale. 2. adj., Amigdaliform*; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune calcaroasă prezentă în criptele amigdalei palatine; ~tom (v. -tom), s. n., instrument utilizat pentru extirparea amigdalelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie a amigdalelor; sin. tonsilotomie; ~tripsie (v. -tripsie), s. f., zdrobire chirurgicală a amigdalelor.

ANCHILO- „înțepenire, curbare, anchilozare”. ◊ gr. ankylos „încovoiat, curbat” > fr. ankylo-, engl. id., germ. id., it. anchilo- > rom. anchilo-. □ ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit cu cochilie spiralată, a cărei porțiune terminală este curbată ca o cîrjă; ~cheilie (~chelie) (v. -cheilie), s. f., diformitate caracterizată prin sudura buzelor; ~corie (v. -corie₁), s. f., obliterarea congenitală sau dobîndită a pupilei; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., diformitate constînd în sudura patologică a degetelor; ~glosie (v. -glosie), s. f., aderență, dobîndită sau congenitală, a limbii la peretele bucal sau la gingii; ~poieză (v. -poieză), s. f., proces patologic care generează anchiloză; ~rinie (v. -rinie), s. f., sudură, congenitală sau dobîndită, a pereților foselor nazale; ~stom (v. -stom), s. m., vierme nematod parazit care perforează vasele de sînge din intestinele umane; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical curbat pentru secționarea anchilozelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a anchilozei.

ARTERIO- „arteră, arterial”. ◊ gr. arteria „artera trahee” > fr. artério-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. arterio-. □ ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție arterială; ~cultură (v. -cultură), s. f., metodă de cultivare a agenților patogeni ai unor boli infecțioase, prin însămînțarea sîngelui prelevat de la un bolnav prin puncție arterială; ~flebografie (v. flebo-, v. -grafie), s. f., radiografie a unei artere și a ramificațiilor sale; ~graf (v. -graf), s. n., sfigmograf*; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Radiografie a arterelor. 2. Metodă de înregistrare grafică a pulsului arterial; ~gramă (v. -gramă), s. f., sfigmogramă*; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune calcaroasă aflată în pereții arterelor sclerozate sau într-un trombus arterial; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul arterelor; ~malacie (v. -malacie), s. f., pierdere a consistenței unui țesut arterial; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea diametrului unei artere; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de necrozare a arterelor; ~patie (v. -patie), s. f., maladie, a pereților arteriali; ~piezogramă (v. piezo-, v. -gramă), s. f., arteriogramă obținută cu un microfon prevăzut cu un cristal piezoelectric; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală plastică de refacere a unui perete arterial distrus; ~rafie (v. -rafie), s. f., sutură chirurgicală a unei artere; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie a unei artere; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., proces de îngroșare și de pierdere a elasticității pereților arterelor și arteriolelor; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a pereților arteriali; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare patologică a vaselor arteriale; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a arterelor pentru injectarea unor medicamente; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în arteriotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unei artere; ~tripsie (v. -tripsie), s. f., operație chirurgicală de strivire a peretelui arterial; ~xeroză (v. -xeroză), s. f., întărire a peretelui arterial prin hipergeneză conjunctivă.

BIO- „viață, ființă vie”. ◊ gr. bios „viață” > fr. bio-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. bio-. □ ~bibliografie (v. biblio-, v. -grafie), s. f., scriere care cuprinde prezentarea vieții cuiva și lista analitică a lucrărilor sale; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Substanță ipotetică vie, componentă fundamentală a citoplasmei. 2. Celulă capabilă să trăiască independent; ~calorimetrie (v. calori-, v. -metrie₁), s. f., parte a biologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor calorice produse de activitatea organică; ~cenologie (v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul biocenozelor; ~cenometru (v. ceno-₁, v. -metru₁), s. n., dispozitiv pentru colectarea cantitativă a nevertebratelor din ierburi; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., ansamblul organismelor animale și vegetale legate de un anumit loc de viață, formînd un tot unitar; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., 1. Ciclu vital evolutiv al unui organism. 2. Ansamblul transformărilor ciclice din natură care implică totalitatea organismelor vii. 3. Subdiviziune a biosferei, cuprinzînd biocenozele din principalele medii de viață; ~cid (v. -cid), adj., s. n., (substanță) care poate distruge un organism vegetal sau animal; ~climagramă (v. clima-, v. -gramă), s. f., grafic rezultat din suprapunerea cerințelor termohidrice ale unei specii, exprimate cifric, peste diagrama climatului unei localități date; ~climatolog (v. climato-, v. -log), s. m., specialist în bioclimatologie; ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., știință care studiază relațiile dintre organisme și climă; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. m., substanță coloidală prezentă în celulele sau în țesuturile organismelor; ~cor (~chor) (v. -cor), s. n., 1. Linie de hotar între regiunile floristice sau faunistice. 2. Grupare de plante și animale în cadrul unui biotop; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., parte a biocenozei cu durata de existență redusă, care apare ca urmare a unor condiții favorabile; sin. microcenoză; ~crom (v. -crom), adj., s. m., 1. adj., Cu pigmentație biologică. 2. s. m., Pigment produs de plante sau de animale; ~dermă (v. -derm), s. f., totalitatea organismelor din biocenoza unei ape care trăiesc pe tegumentul animalelor; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la fenomenele dinamice vitale ale organismelor; ~dozimetru (v. dozi-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru stabilirea cantității de raze ultraviolete, necesară pentru producerea unui eritem minim; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologie a plantelor și animalelor; ~electrogeneză (v. electro-, v. -geneză), s. f., proces de producere a electricității în celulele și țesuturile organismelor vii; ~ergonomie (v. ergo-, v. -nomie), s. f., ramură a ergonomiei care studiază oboseala organismului în relație cu durata zilei de muncă, cu repausul, cu orarul, cu alimentația etc.; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu organisme vii; ~fenomenologie (v. fenomeno-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul fenomenelor vieții; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre elemente chimice) care se concentrează în corpul viețuitoarelor; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., ansamblu de mecanisme defensive ale organismului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., microorganisme care nu produc tulburări organismelor-gazdă; ~fiție (v. -fiție), s. f., stare de echilibru instabil al organismului animal sau vegetal, în care se găsesc inactive unele virusuri; ~for (v. -for), s. n., 1. Unitate a substanței ereditare. 2. Ultima unitate ipotetică a celulei; ~fotogeneză (v. foto-, v. -geneză), s. f., fenomen de producere a luminii reci de către unele viețuitoare; sin. bioluminescență; ~gen (v. -gen₁), adj., s. m. și n., 1. adj., (Despre roci) Care a luat naștere prin activitatea organismelor. 2. adj., (Despre organisme) Care trăiește parazit pe alt organism viu. 3. s. m., Moleculă ipotetică, purtătoare a fenomenelor specifice vieții. 4. s. n., Îngrășămînt agricol obținut din culturi de bacterii bogate în azot; ~geneză (v. -geneză), s. f., teorie potrivit căreia orice ființă provine numai din altă ființă care a procreat-o; ~genic (v. -genic), adj., 1. Produs de materia vie. 2. Referitor la valoarea nutritivă a unei ape pentru microorganisme; ~genie (v. -genie₁), s. f., știință care studiază dezvoltarea ontogenetică și evoluția filogenetică a organismelor animale și vegetale; ~geocenologie (v. geo-, v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază distribuția geografică a comunităților vegetale și animale; ~geocenoză (v. geo-, v. -cenoză₁), s. f., complex unitar al suprafeței Pămîntului în care biocenoza, și părțile respective din litosferă, hidrosferă, atmosferă și pedosferă se condiționează reciproc; ~geograf (v. geo-, v. -graf), s. m. și f., specialist în biogeografie; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., știință care studiază repartiția organismelor vegetale și animale pe suprafața terestră; ~glifă (v. -glif), s. f., urmă lăsată de viețuitoarele fosile pe suprafața inferioară a straturilor sedimentare; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., studiu al cunoașterii proceselor care au loc în materia vie; ~graf (v. -graf), s. m. și f., autor de biografii; ~grafie (v. -grafie), s. f., expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane; ~gramă (v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a unui biosistem sau a variațiilor lui în timp; ~id (v. -id), adj., (despre un sistem viabil) capabil să manifeste proprietăți specifice vieții numai în interiorul unui alt organism; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă sedimentară provenind din transformarea substanței organice a viețuitoarelor; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge viața; ~liză (v. -liză), s. f., descompunere a materiei vii sub acțiunea fermenților; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în biologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază organismele vii și diferitele aspecte ale vieții; ~meteorolog (v. meteoro-, v. -log), s. m. și f., specialist în biometeorologie; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., studiul influenței factorilor climatici asupra ființelor vii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., metodă de cercetare a fenomenelor biologice prin măsurători efectuate asupra ființelor vii; ~metru (v. -metru₁), s. n., denumire generică pentru instrumentele de măsurare a stării de sănătate; ~microscop (v. micro-, v. -scop), s. n., aparat special, utilizat în biomicroscopie; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., examen microscopic al celulelor și țesuturilor vii; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces de dezvoltare a caracterelor biologice și morfologice ale organismelor, în funcție de condițiile de existență; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Totalitatea modificărilor structurale și funcționale ale organismelor. 2. Acțiune morfogenetică a organismelor vii asupra altora; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de distrugere a unui țesut organic, ca urmare a unor leziuni distrofice; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu legile de manifestare a vieții; ~nomogeneză (v. nomo-₁, v. -geneză), s. f., proces biologic evolutiv determinat prin legi cauzale și logice; ~noză (v. -noză), s. f., tulburare a activității normale a unui organism produsă de un agent patogen viu; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., patologie privită din perspectivă biologică; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., 1. Materie organică vie, care intră în constituția tuturor viețuitoarelor. 2. Substanța fundamentală, vîscoasă și vie, a celulei; ~plast (v. -plast), s. n., particulă citoplasmatică vie, capabilă de a se reproduce singură; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la proprietatea celulelor vii, de a-și reface distrugerile suferite; ~poieză (v. -poieză), s. f., totalitatea fenomenelor care au contribuit la apariția organismelor vii; ~pulpectomie (v. pulp/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare a pulpei dentare vii; ~ritmogramă (v. ritmo-, v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a ritmurilor biologice ale organismului; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Observație a proceselor vitale. 2. Studiul vieții pe bază de observații; ~sferă (v. -sferă), s. f., totalitatea organismelor vegetale și animale care trăiesc pe suprafața pămîntului; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., 1. Teorie neștiințifică care explică viața socială și politică, în primul rînd prin factori biologici. 2. Studiu al comunităților vegetale și animale, fundamentat pe ideea analogiei dintre structurile sociale și cele ecologice; ~spectrometrie (v. spectro-, v. -metrie₁), s. f., aplicare a metodelor spectrometrice pentru determinarea prezenței unui material străin; ~spectroscopie (v. spectro-, v. -scopie), s. f., examinare a țesuturilor vii, cu ajutorul spectroscopului; ~speolog (v. speo-, v. -log), s. m. și f., specialist în biospeologie; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplina care studiază viața plantelor și a animalelor cavernicole; ~stratigrafie (v. strati-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază răspîndirea organismelor de-a lungul epocilor geologice și depozitele sedimentare cu ajutorul fosilelor; ~stratinomie (v. strati-, v. -nomie), s. f., parte a paleontologiei care studiază condițiile în care au fost înglobate în depozitele sedimentare fosilele vegetale și animale de-a lungul erelor geologice; ~taxie (v. -taxie), s. f., disciplină care se ocupă cu clasificarea organismelor vii; sin. biotaxonomie; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., biotaxie*; ~tehnologie (v. tehno-, v. -logie₁), s. f., elaborarea de tehnici și de metodologii științifice pe baza înțelegerii proceselor biologice la toate nivelele de organizare a biosferei; ~telemetrie (v. tele-, v. -metrie₁), s. f., măsurare și determinare a unor procese vitale de la distanță; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a produselor biologice în scop terapeutic; ~termogeneză (v. termo-, v. -geneză), s. f., transformare a energiei chimice în căldură la nivel celular; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de indivizi care au aceeași constituție genetică și care nu se deosebesc morfologic, prezentînd, în schimb, diferențe de ordin biologic. 2. Tip constituțional. 3. Grup de germeni cu proprietăți biochimice asemănătoare, în cadrul unei specii; ~tipologie (v. tipo-, v. -logie₁), s. f., 1. Ramură a biologiei care studiază biotipurile. 2. Disciplină care cercetează pentru fiecare individ relațiile posibile între structura corpului și comportamentul psihologic; ~tom (v. -tom), s. n., aparat cu ajutorul căruia se realizează tomografia; ~tomie (v. -tomie), s. f., studiul structurii unui organism vegetal sau animal prin disecție; ~top (v. -top), s. n., teritoriu de viață limitat, cu condiții ecologice relativ similare; ~trof (v. -trof), adj., (despre organisme) care se hrănește cu substanțe existente în ființele vii; ~trofic (v. -trofic), adj., referitor la nutriția țesuturilor organice; ~zom (v. -zom), s. m., unitate organică și funcțională din citoplasmă.

BRONHO- (BRONCHO-) „bronhii, bronhial”. ◊ gr. bronkhos „trahee, bronhie” > fr. broncho-, germ. id., engl. id., it. bronco- > rom. bronho- și broncho-. □ ~biopsie (v. bi/o-, v -opsie), s. f., biopsie a mucoasei bronhice, efectuată în cursul unei bronhoscopii; ~cel (v. -cel₂), s. n., dilatație chistică a bronhiilor; ~egofonie (v. -ego₂, v. -fonie₁), s. f., combinare a egofoniei cu bronhofonia; sin. egobronhofonie; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., rezonanță exagerată a vocii bolnavului, la ascultarea plămînilor, în cazuri de pneumonie, bronșită, astmă etc.; ~gen (v. -gen₁), adj., de origine bronhică; ~grafie (v. -grafie), s. f., radiografie a bronhiilor după introducerea în căile respiratorii a unei substanțe de contrast; ~gramă (v. -gramă), s. f., imagine radiologică obținută în urma unei bronhografii; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune minerală în bronhii; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în bronhologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază bolile bronhice și tratamentul acestora; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurare a calibrului bronhic; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat medical utilizat în bronhometrie; ~mucocel (v. muco-, v. -cel₂), s. n., dilatație chistică a bronhiilor, plină cu secreții stagnante; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune a bronhiilor; ~piocel (v. pio-, v. -cel₂), s. n., dilatare chistică a bronhiilor plină cu puroi; ~pioree (v. pio-, v. -ree), s. f., inflamație bronhială purulentă; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de refacere a bronhiilor; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a bronhiilor; ~pneumopatie (v. pneumo-, v. -patie), s. f., maladie care afectează, în același timp, bronhiile și plămînii; ~radiografie (v. radio-, v. -grafie), s. f., examinare a bronhiilor și a bronhiolelor cu ajutorul razelor X; ~rafie (v. -rafie), s. f., suturare a bronhiilor; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie bronhică; ~ree (v. -ree), s. f., expectorație exagerată, provocată de o bronșită cronică; ~scop (v. -scop), s. n., aparat utilizat în bronhoscopie; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare vizuală a interiorului bronhiilor cu ajutorul bronhoscopului; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a bronhiilor; ~spirografie (v. spiro-₂, v. -grafie), s. f., înregistrare spirografică separată a ventilației celor doi plămîni; ~spirometrie (v. spiro-₂, v. -metrie₁), s. f., metodă de explorare funcțională simultană a fiecăruia din cei doi plămîni; ~spirometru (v. spiro-₂, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea capacității fiecăruia din cei doi plămîni; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare patologică a bronhiilor; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical pentru deschiderea bronhiilor; ~tomie (v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală a unei bronhii.

CAPSULO- „capsulă, capsular”. ◊ L. capsula „cutiuță” > fr. capsulo-, engl. id., it. id., germ. id. > rom. capsulo-. □ ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de eliberare a unei capsule articulare; ~rafie (v. rafie), s. f., sutură medicală a capsulei articulare de umăr; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical pentru secționarea capsulei articulare; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a capsulei articulare.

CEFALO- „craniu, cutie craniană”. ◊ gr. kephale „cap” > fr. céphalo-, engl. id., germ. kephalo- > rom. cefalo-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., denumire generică pentru un ansamblu de meningocele și encefalocele; sin. craniocel; ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție cerebrală; ~cord (v. -cord), s. n., porțiune cefalică a notocordului; ~diprosop (v. di-, v. -prosop), s. m., monstru fetal caracterizat prin prezența unui cap rudimentar atașat de propriul său cap; ~for (v. -for), s. n., 1. Receptacul floral. 2. Picior al ciupercii; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de dezvoltare a craniului, din faza embrionară, pînă la vîrsta adultă; ~graf (v. -graf), s. n., instrument pentru înregistrarea grafică a dimensiunilor capului; ~grafie (v. grafie), s. f., 1. Descriere anatomică a capului. 2. Înregistrare grafică a formei și a dimensiunilor cutiei craniene; ~hidrocel (v. hidro-₁, v. -cel₂), s. n., colectare de lichid cefalorahidian în partea de jos a aponevrozelor epicraniale; ~id (v. -id), adj., în formă de craniu; ~mel (v. -mel₁), s. m., monstru care are un membru supranumerar atașat la cap; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., tehnică a măsurării dimensiunilor capului, utilizată în antropometrie; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea dimensiunilor craniului; ~pag (v. -pag), adj., care prezintă cefalopagie; ~pagie (v. -pagie), s. f., monstruozitate gemelară, în care cei doi indivizi sunt reuniți prin extremitățile lor cefalice; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a mușchilor capului și ai feței; ~pode (v. -pod), s. n. pl., clasă de moluște marine, cu structură superioară, avînd în jurul gurii brațe tentaculare; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinarea capului; ~stat (v. -stat), s. n., aparat de fixare a capului în cursul unei înregistrări fotografice sau radiografice a mișcărilor mandibulare; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în cefalotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală a craniului fetal în cursul nașterii în caz de făt mort; ~toracopag (v. toraco-, v. -pag), s. m., monstru gemelar dublu, rezultat din fuzionarea capetelor indivizilor și din sudarea toracelor; ~trib (v. -trib), s. n., instrument obstetrical utilizat în cefalotripsie; ~tripsie (v. -tripsie), s. f., operație obstetricală de zdrobire a craniului fetal, în timpul nașterii, spre a facilita scoaterea lui.

CELO-₂ „hernie, tumoare”. ◊ gr. kele „tumoare” > fr. célo-, engl. id., it. id. > rom. celo-. □ ~rafie (v. -rafie), s. f., operație medicală de fixare a testiculelor în bursele anatomice; ~som (v. -som), s. m., monstru cu eventrație prin fisura mediană sau laterală, cu atrofie sternală și cu deplasare herniară a cordului; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în herniotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., herniotomie*.

CHERATO- (KERATO-)^[1] „corn, cornee; cornean, chitinos”. ◊ gr. keras, keratos „corn” > fr. kérato-, engl. id., germ. id., it. cherato- > rom. cherato- și kerato-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie a membranei posterioare a corneei; ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală a corneei; ~dermă (v. -dermă), s. f., cheratodermie*; ~dermie (v. -dermie), s. f., hiperplazie a stratului cornos; sin. cheratodermă; ~elcoză (v. -elcoză), s. f., ulcerație a corneei; ~esteziometrie (v. estezio-, v. -metrie₁), s. f., măsurare a sensibilității corneei; ~gen (v. -gen₁), adj., care produce inflamația corneei; ~id (v. -id), adj., în formă de țesut cornos; ~litic (v. -litic₂), adj., s. n., (agent terapeutic) cu proprietatea de a dizolva stratul cornos al epidermei; ~liză (v. -liză), s. f., proces de separare și de dizolvare fiziologică sau patologică a stratului cornos al epidermei; ~malacie (v. -malacie), s. f., proces de înmuiere purulentă a corneei; ~megalie (v. -megalie), s. f., malformație congenitală care constă în mărirea diametrului corneei; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea curburii corneei; ~plastic (v. -plastic), adj., care stimulează producerea de cheratină și de țesut osos; ~plastie (v. -plastie), s. f., înlocuire chirurgicală a unei porțiuni de cornee; ~rexie (v. -rexie), s. f., ruptură a corneei; ~scop (keratoscop) (v. -scop), s. n., aparat pentru observarea astigmatismului vizual; ~scopie (v. -scopie), s. f., măsurare a refracției ochiului; sin. schiascopie; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în cheratotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie a corneei. modificată

CHISTI- „capsula cristalinului”. ◊ gr. kystis „veziculă, capsulă” > fr. kysti- > rom. chisti-. □ ~tom (v. -tom), s. n., instrument medical pentru secționarea capsulei cristalinului.

CIBISO- „cataractă oculară”. ◊ gr. kibisis „pungă, săculeț” > fr. cibiso-, it. id., engl. id. > rom. cibiso-. □ ~tom (v. -tom), s. n., instrument utilizat în operația de extracție a cataractei.

CICLO- „cerc, ciclu, perioadă, ochi, orbită”. ◊ gr. kyklos „cerc, glob ocular” > fr. cyclo-, engl. id., it. ciclo- > rom. ciclo-. □ ~cefal (v. -cefal), adj., s. m., (individ) care prezintă ciclocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație congenitală, constînd în lipsa totală sau parțială a organelor olfactive și în situarea ochilor, rudimentari și uniți, într-o singură orbită; ~coriză (v. -coriză), s. f., diviziune a organului axial vegetal într-un mănunchi de axe secundare; ~ergometru (v. ergo-, v. -metru₁), s. n., aparat medical care permite calcularea lucrului mecanic efectuat de un subiect într-o perioadă de timp; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze ovale; ~forie (v. -forie), s. f., heteroforie în sens de torsiune; ~frenie (v. -frenie), s. f., tulburare psihică cu caracter reversibil și periodic, de tip afectiv; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre tulpină) care crește în cercuri concentrice; ~geneză (v. -geneză), s. f., totalitatea fenomenelor meteorologice care conduc la o depresiune atmosferică; ~gramă (v. -gramă), s. f., diagramă reprezentînd evoluția unui proces, format din operații care se repetă în cicluri succesive; ~id (v. -id), adj., 1. Asemănător unui cerc. 2. Care este dispus în cerc sau în verticile concentrice; ~idă (v. -id), s. f., curbă plană descrisă de un punct dat al unui cerc care se rostogolește fără alunecare pe o dreaptă fixă; ~liză (v. -liză), s. f., totalitatea fenomenelor care însoțesc slăbirea și dispariția depresiunilor atmosferice; ~mastopatie (v. masto-, v. -patie), s. f., sindrom periodic, caracterizat prin tumefacția dureroasă a sînilor; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., tehnică a măsurării unui cerc; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea cercurilor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfologice pe care le suferă un organism în cursul dezvoltării sale ontogenetice; ~nastie (v. -nastie), s. f., capacitatea plantelor urcătoare de a se cățăra prin mișcări de răsucire în jurul suportului; ~pareză (v. -pareză), s. f., paralizie a mușchiului ciliar al ochiului; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a acomodării globului ocular; ~pter (v. -pter), adj., (despre pești) cu înotătoarele dispuse în cerc; ~scop (v. -scop), s. n., aparat cu care se măsoară cîmpul vizual; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare convulsivă de acomodare a ochiului; ~sperme (v. -sperm), s. f. pl., plante la care embrionul este spiralizat în interiorul seminței; ~steg (v. -steg), adj., (despre cochilii) care are cămăruțele înrulate în cercuri concentrice; ~stomi (v. -stom), s. m. pl., clasă de vertebrate acvatice inferioare, cu corpul pisciform, lipsite de maxilare și cu gura rotundă; ~timie (v. -timie), s. f., stare psihică morbidă, care se caracterizează prin alternarea stărilor de bună dispoziție cu cele de depresiune; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical întrebuințat în ciclotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie a mușchiului ciliar; ~trop (v. -trop), adj., s. n., (agent, medicament) care influențează desfășurarea ciclului menstrual.

CIRSO- „varice”. ◊ gr. kirsos „varice” > fr. cirso-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. cirso-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., dilatare varicoasă a venelor cordonului spermatic; sin. varicocel; ~id (v. -id), adj., care se aseamănă cu varicele; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în cirsotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., operație chirurgicală de excizie a unei vene varicoase.

CISTO-₁ „vezică, bășică, chist”. ◊ gr. kystis „veziculă, bășică” > fr. cysto-, engl. id., it. cisto- > rom. cisto-. □ ~carp (v. -carp), s. n., corp de fructificare al algelor roșii; ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie a vezicii urinare; ~croic (v. -croic), adj., (despre pigmenți) care este difuzat în vacuolele celulei; ~cromoscopie (v. cromo-, v. -scopie), s. f., cromocistoscopie*; ~enterocel (v. entero-, v. -cel₂), s. n., hernie a vezicii urinare, însoțită de o ansă intestinală, printr-un orificiu natural sau patologic; ~enteroepiplocel (v. entero-, v. epiplo-, v. -cel₂), s. n., hernie a vezicii urinare, a intestinului și a epiplonului prin același orificiu natural sau patologic; ~epiplocel (v. epiplo-, v. -cel₂), s. n., hernie a vezicii urinare, însoțită de epiploon; ~for (v. -for), adj., care conține un chist; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., fotografie a interiorului vezicii urinare; ~ftizie (v. -ftizie), s. f., tuberculoză a vezicii urinare; ~grafie (v. -grafie), s. f., radiografie a vezicii urinare cu ajutorul unei substanțe de contrast; ~hernie (v. -hernie), s. f., 1. Congestie vezicală. 2. Aflux excesiv de sînge la nivelul vezicii urinare; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune sferică de carbonat de calciu, de forma unui ciorchine, pe fața internă a membranei celulare; ~litotomie (v. lito-, v. -tomie), s. f., ablație chirurgicală a unui calcul din vezica urinară; ~merocel (v. mero-, v. -cel₂), s. n., hernie a vezicii urinare prin inelul femural; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurarea presiunii intravezicale, în funcție de conținutul acesteia și de puterea de contracție a mușchiului vezical; ~metrogramă (v. metro-₂, v. -gramă), s. f., grafic reprezentînd variațiile presiunii intravezicale în funcție de conținutul și puterea de contracție a mușchiului vezical; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea presiunii intravezicale; ~morf (v. -morf), adj., în formă de vezică; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune a vezicii urinare; ~pexie (v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a vezicii urinare; ~pielografie (v. pielo-, v. -grafie), s. f., radiografie a vezicii urinare și a pelvisului ureteric; ~plastie (v. -plastie), s. f., închidere chirurgicală a unei fistule vezico-vaginale; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a vezicii urinare; ~proctostomie (v. procto-, v. -stomie), s. f., operație chirurgicală pentru stabilirea comunicației între vezica urinară și rect; sin. cistorectostomie; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., 1. Relaxarea anormală a vezicii urinare. 2. Reducerea capacității de contracție a peretelui vezicii urinare; ~radiografie (v. radio-, v. -grafie), s. f., radiografie a vezicii urinare, după injectarea unei substanțe opace la razele X; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație medicală de suturare a vezicii urinare; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie vezicală; ~rectostomie (v. recto-, v. -stomie), s. f., cistoproctostomie*; ~ree (v. -ree), s. f., 1. Inflamație a vezicii urinare. 2. Scurgere din interiorul pereților vezicali; ~rexie (v. -rexie), s. f., ruptură a pereților vezicii urinare; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., sclerozarea vezicii urinare; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se examinează vizual interiorul vezicii urinare; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinarea vezicii urinare cu ajutorul cistoscopului; ~sferă (v. -sferă), s. f., masă de secreții cuprinsă într-un chist sferoidal vegetal; ~sfincteromanometrie (v. sfinctero-, v. mano-, v. -metrie₁), s. f., metodă medicală de explorare a funcției vezicale, bazată pe studierea proprietăților mușchiului vezical și a sfincterelor sale, printr-o înregistrare grafică realizată cu ajutorul cistosfincteromanometrului; ~sfincteromanometru (v. sfinctero-, v. mano-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat în cistosfincteromanometrie; ~sor (v. -sor), s. m., grămăjoară de spori de rezistență; ~spor (v. -spor), s. m., stadiu de latență sau de repaus al unor zoospori; ~stomie (v. -stomie), s. f., deschidere chirurgicală a vezicii urinare la suprafața abdomenului; ~til (v. -til), s. n., concrețiune mucilaginoasă asemănătoare cistolitului, dar fără cristale de carbonat de calciu; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în cistotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., operație medicală de incizie a vezicii urinare; ~trahelografie (v. trahelo-, v. -grafie), s. f., metodă radiologică de explorare a zonei colului vezical, prin introducerea în vezică a unei substanțe de contrast; ~trahelotomie (v. trahelo-, v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a colului vezicii urinare; ~ureterogramă (v. uretero-, v. -gramă), s. f., radiografie a vezicii urinare și a ureterelor, utilizîndu-se o substanță radioopacă; ~ureteronefrectomie (v. uretero-, v. nefr/o, v. -ectomie), s. f., ablație chirurgicală a rinichiului și a ureterului corespunzător, cu grefă din vezică la locul de implantare.

COMISURO- „legătură, fascicul anatomic, comisură”. ◊ L. commissura „legătură, încheietură” > fr. commissuro-, it. id., engl. id. > rom. comisuro-. □ ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical pentru secționarea comisurilor valvulare anormale; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Secționare chirurgicală a comisurilor unui orificiu cardiac. 2. Secționare chirurgicală a măduvei spinării.

CONCO- „cochilie, cornet nazal”. ◊ gr. konkhos „cochilie, scoică” > fr. concho-, engl. id., germ. koncho- > rom. conco-. □ ~id (v. -id), adj., în formă de scoică; ~idă (v. -id), s. f., 1. Curbă plană obținută dintr-o curbă dată, cu ajutorul unui punct fix și al unei secante care se rotește, sprijinindu-se pe punctul fix. 2. Profil al unui fus de coloană arhitectonică; ~logie (v. -logie₁), s. f., studiul cochiliilor; ~tom (v. -tom), s. n., instrument utilizat în concotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., rezecție chirurgicală a cornetelor nazale.

COSTO- „coastă”. ◊ L. costa „coastă” > fr. costo-, engl. id., germ. kosto- > rom. costo-. □ ~pleurectomie (v. pleur/o-, v. -ectomie), s. f., procedeu de toracoplastie în care se ridică odată cu coastele respective și pleura subiacentă; ~pneumopexie (v. pneumo-, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a plămînului de o coastă; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical pentru rezecția coastelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unei coaste; ~transversectomie (v. transvers/o-, v. -ectomie), s. f., rezecție chirurgicală a apofizelor transverse și a extremității vertebrale a coastelor.

CRANIO- „craniu, cutie craniană”. ◊ gr. kranion; „craniu” > fr. crânio-, it. id., engl. id., germ. kranio- > rom. cranio-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., cefalocel*; ~clast (v. -clast), s. n., instrument, obstetrical utilizat în cranioclazie; ~clazie (v. -clazie), s. f., operație obstetricală de zdrobire și de extragere a craniului unui făt mort, realizat cu ajutorul cranioclastului; ~graf (v. -graf), s. n., aparat care permite radiografia craniului; ~grafie (v. -grafie), s. f., radiografie a craniului, realizată-cu ajutorul unei substanțe de contrast; sin. craniogramă; ~gramă (v. -gramă), s. f., craniografie*; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în craniologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază, forma și dimensiunile craniului; sin. cranilogie; ~malacie (v. -malacie), s. f., proces de înmuiere a oaselor craniene; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a antropometriei care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor craniului și a indicilor cranieni; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument cu care se măsoară dimensiunile craniului; ~pagi (v. -pag), s. m. pl., monștri gemelari dubli, reuniți prin extremitățile cefalice; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru afecțiunile craniului; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de transplantare și degrefare a unui material osos la nivelul bolții craniene; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare medicală a cutiei craniene; ~stat (v. -stat), s. n., 1. Dispozitiv utilizat pentru localizarea și fixarea craniului, în vederea executării unei radiografii. 2. Suport folosit la orizontalizarea craniului, pentru măsurarea și desenarea lui; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., malformație congenitală a craniului, care se datorează unei sinostoze a oaselor capului; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical pentru deschiderea craniului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Deschidere sau perforare a craniului letal în cursul nașterii, în caz de hidrocefalie sau de făt mort. 2. Operație chirurgicală de secționare a cutiei craniene pentru a se putea ajunge la o tumoare cerebrală; ~toracopag (v. toraco-, v. -pag), s. m., făt gemelar teratologic, format prin alipirea craniilor și a toracelor.

DERMA- „piele, tegument, membrană; membranos, cutanat”. ◊ gr. derma „piele” > fr. derma- > rom. derma-. □ ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu aripile membranoase, avînd ca reprezentant urechelnița; ~tom (v. -tom), s. n., 1. Instrument chirurgical pentru tăierea unor fragmente de piele pentru grefe. 2. Zonă a pielii corespunzînd ramificațiilor unui nerv rahidian; ~trop (v. -trop), adj., dermotrop*.

GROS adj., s. 1. adj. corpolent, gras, obez, planturos, plin, rotofei, rotund, umflat, voluminos, (pop.) trupeș, (reg.) încălat. (O femeie ~.) 2. adj. mare, voluminos. (Un tom, un dosar ~.) 3. s. (MIL.) mulțime, (înv. și pop.) mijloc, (înv.) greime, greu, temei, toi. (~ armatei.) 4. adj. borcănat, umflat, (reg.) borcănos. (Are nasul ~.) 5. adj. dens. (Fluid ~.) 6. adj. adînc, compact, dens, des, greu. (Ceață ~.) 7. adj. cald, călduros. (Haine ~.) 8. adj. adînc, grav, jos, profund, (fig.) cavernos. (O voce ~; un timbru ~.)

DICO- (DICHO-, DIHO-) „în două părți”. ◊ gr. dikha „în două” > fr. dicho-, germ. id., engl. id. > rom. dico-, dicho- și diho-. □ ~fiză (dihofiză) (v. -fiză), s. f., parafiză ramificată simplu; ~gam (v. -gam), adj., (despre flori) la care gameții femeli și masculi ajung la maturitate funcțională la date diferite, împiedicînd autopolenizarea; ~gamie (v. -gamie), s. f., proces de maturizare la date diferite a anterelor și stigmatelor unei flori; ~petal (v. -petal), adj., cu petale despărțite în două; ~podiu (v. -podiu), s. n., sistem de ramificație dicotomică a axei inflorescenței în cîte două părți; ~tipie (v. -tipie), s. f., apariție a unor organe analoage de tip diferit la aceeași plantă; ~tom (v. -tom), adj., 1. Care se împarte în două. 2. (Despre tulpină) Care se divide prin bifurcație; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial. 2. Ramificație a unui organ vegetal prin bifurcare sau prin divizare repetată în alte două părți.

ELITRO- „înveliș, teacă, vagin, vaginal”. ◊ gr. elytron „teacă, înveliș” > fr. elytro-, engl. id., germ. id., it. elitro- > rom. elitro-. □ ~blenoree (v. bleno-, v. -ree), s. f., blenoragie a vaginului; ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie vaginală; ~for (v. -for), adj., (despre insecte) care poartă elitre; ~id (v. -id), adj., în formă de elitră; ~plastie (v. -plastie), s. f., autoplastie a vaginului; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., prolaps vaginal; ~rafie (v. -rafie), s. f., colporafie*; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie vaginală; sin. colporagie; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare patologică a vaginului; ~tom (v. -tom), s. n., instrument medical utilizat în elitrotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., colpotomie*.

EMBRIO- „embrion, germen”. ◊ gr. embryon „fetus, germen, embrion” > fr. embryo-, germ. id., engl. id. > rom. embrio-. □ ~blast (v. -blast), s. n., parte a discului germinal din care se dezvoltă embrionul propriu-zis; ~cardie (v. -cardie), s. f., ritm cardiac patologic, care apare în miocarditele grave; ~ctonie (v. -ctonie), s. f., acțiune de suprimare a embrionului în matrice; ~fite (v. -fit), s. f. pl., grup de plante care, în cursul dezvoltării lor ontogenetice, formează un embrion; ~for (v. -for), adj., s. n., 1. adj., (Despre plante) Care generează și poartă embrioni. 2. s. n., Strat saciform și dilatat de celule care poartă embrionii din arhegoane, la licopodiacee. 3. s. n., Formațiune înconjurată de o membrană rezistentă, constituită din embrionul hexacant de cestode; ~ftorie (v. -ftorie), s. f., lezare toxică a embrionului; ~gen (v. -gen₁), adj., care generează embrionul; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de transformare succesivă a oului și embrionului pînă la ecloziune sau naștere; sin. embriogenie; ~genie (v. -genie₁), s. f., embriogeneză*; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care se ocupă cu descrierea embrionului; ~id (v. -id), adj., care se aseamănă cu un embrion; sin. embriomorf; ~lemă (v. -lemă₁), s. f., membrană extraembrionară; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în embriologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază stadiile de dezvoltare embrionară; ~morf (v. -morf), adj., embrioid*; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu clarificarea embrionului; ~patie (v. -patie), s. f., maladie apărută în cursul dezvoltării embrionare; ~tocie (v. -tocie), s. f., expulzare spontană sau provocată a fătului din cavitatea uterină, înainte ca acesta să fie viabil; sin. avort; ~tom (v. -tom), s. n., 1. Instrument utilizat în embriotomie. 2. Somatotom*; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare intrauterină pe cale obstetricală a fătului mort; ~trof (v. -trof), adj., care furnizează substanțele nutritive folosite în timpul gestației; ~trofie (v. -trofie), s. f., ansamblu de procese prin care se asigură nutriția oului, a embrionului sau a fătului.

ENTERO- „intestin, tub digestiv, viscere, intestinal”. ◊ gr. enteron „maț, intestin” > fr. entero-, germ. id. it. id., engl. id. > rom. entero-. □ ~bacter (v. -bacter), s. n., germen saprofit care trăiește în tubul digestiv al omului și al animalului; ~blast (v. -blast), s. n., endodermul primitiv după formarea mezoblastului; ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie intestinală; ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție a intestinului; ~cistocel (v. cisto-, v. -cel₂), s. n., hernie mixtă a intestinului și a vezicii urinare prin aceeași breșă parietală; ~cistoplastie (v. cisto-, v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de unire a unui segment exclus din intestin cu vezica urinară, pentru a-i mări capacitatea; ~cliză (v. -cliză₂), s. f., spălătură intestinală; ~coc (v. -coc), s. m., streptococ izolat din materiile fecale care trăiește saprofit în intestin; ~cocemie (v. -coc, v. -emie), s. f., infecție cu aspect septicemic, provocată de streptococi din grupul D (enterococi); ~epiplocel (v. epiplo-, v. -cel₂), s. n., hernie mixtă a intestinului și a epiploonului; ~gen (v. -gen₁), adj., de origine intestinală; ~graf (v. -graf), s. n., aparat care înregistrează motilitatea intestinală și presiunile intraintestinale; ~grafie (v. -grafie), s. f., înregistrare grafică a motilității intestinale și a presiunilor intraintestinale; ~hemoragie (v. hemo-, v. -ragie), s. f., hemoragie intestinală; ~hepatocel (v. hepato-, v. -cel₂), s. n., hernie ombilicală congenitală a ficatului și a intestinului; ~hidrocel (v. hidro-₁, v. -cel₂), s. n., hernie intestinală a hidrocelului; ~id (v. -id), adj., enteromorf*; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune minerală formată în intestin; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul tractului intestinal; ~megalie (v. -megalie), s. f., lărgire patologică a calibrului intestinal; ~mer (v. -mer), s. n., segment al tubului digestiv embrionar; ~mixoree (v. mixo-₁, v. -ree), s. f., secreție exagerată de mucus intestinal; ~morf (v. -morf), adj., în formă de intestin; sin. enteroid; ~patie (v. -palie), s. f., afecțiune localizată pe intestin; ~pexie (v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare a intestinului de peretele abdominal; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală în care se utilizează ca material de plastie o ansă de intestin subțire; ~plexie (v. -plexie), s. f., operație chirurgicală de unire a două segmente de intestin secționat prin intermediul unor ace elastice de fixare; ~proctie (v. -proctie), s. f., anus artificial; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., deplasare a intestinului în partea de jos a cavității abdominale; ~rafie (v. -rafie), s. f., sutură chirurgicală a unei plăgi intestinale; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie intestinală; ~scop (v. -scop), s. n., instrument utilizat în enteroscopie, format dintr-un tub drept și un dispozitiv de iluminat; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a intestinului cu ajutorul enteroscopului; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a intestinului; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., strîmtare patologică a intestinului; ~stomie (v. -stomie), s. f., operație chirurgicală de deschidere la piele a unei anse intestinale; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical folosit în enterotomie; ~tomie (v. tomie), s. f., incizie chirurgicală a peretelui intestinal; ~trop (v. -trop), adj., (despre toxine) care prezintă afinitate pentru intestin; ~zoar (v. -zoar), s. n., vierme sau parazit intestinal.

ESOFAGO- „esofag, esofagian”. ◊ gr. oisophagos „gît, gîtlej” > fr. oesophago-, germ. ösophago-, it. esofago-, engl. esophago- > rom. esofago-. □ ~cardiotomie (v. cardio-, v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a manșonului fibros stenozat al unui cardiospasm, cu conservarea mucoasei esofagiene; ~cel (v. -cel₂), s. n., diverticul esofagian, produs de hernia mucoasei; ~gastrostomie (v. gastro-, v. -stomie), s. f., creare operatorie, în cazul unui cardiospasm, a unei anastomoze între pungă de dilatație a esofagului inferior și punga cu aer a stomacului; ~jejunogastrostomie (v. jejuno-, v. gastro-, v. -stomie), s. f., restabilire operatorie a tranzitului digestiv după rezecția porțiunii proximale a stomacului; ~malacie (v. -malacie), s. f., înmuiere patologică a peretelui esofagian; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru maladiile esofagului; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație de chirurgie plastică a esofagului; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru examenul endoscopic al esofagului; ~scopie (v. -scopie), s. f., explorare endoscopică a esofagului; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spastică a pereților esofagieni; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare anormală a cavității esofagiene; ~stomie (v. -stomie), s. f., operație chirurgicală de deschidere la piele a esofagului; ~tom (v. -tom), s. n., instrument utilizat în esofagotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a peretelui esofagian.

FARINGO- „faringe, faringian”. ◊ gr. pharynx, ngos „gît, gîtlej” > fr. pharyngo-, germ. id., engl. id., it. faringo- > rom. faringo-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie faringiană; ~gnat (v. -gnat), adj., care are oasele faringelui sudate în maxilar; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a faringelui; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., defect de fonație, caracterizat printr-o rezonanță exagerată a sunetului în faringe; sin. guturalizare; ~lit (v. -lit₁), s. n., calcul în peretele faringian; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul faringelui; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie a faringelui; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se examinează faringele; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a faringelui cu ajutorul faringoscopului; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică a faringelui; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., diminuare patologică a orificiului faringian; ~stomie (v. -stomie), s. f., anexare chirurgicală a extremității faringelui de suprafața pielii; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în faringotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a faringelui.

FARINO- „făină, făinos, aluat”. ◊ L. farina „făină” > fr. farino-, germ. id., engl. id. > rom. farino-. □ ~graf (v. -graf), s. n., aparat care servește la înregistrarea rezistenței la frămîntare a unui aluat și a capacității de hidratare a făinii; ~gramă (v. -gramă), s. f., diagramă înregistrată la farinograf; ~tom (v. -tom), s. n., instrument pentru secționarea boabelor de grîu, în vederea determinării cantității de substanțe proteice conținute de acestea.

FLEBO- „venă, vînă, nervură”. ◊ gr. phleps, phlebos „vînă, venă” > fr. phlébo-, germ. id., engl. id., it. flebo- > rom. flebo-. □ ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție medicală a unei vene; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze nervate; ~for (v. -for), adj., (despre organe vegetale) prevăzut cu vinișoare sau nervuri; ~grafie (v. -grafie), s. f., radiografie a venelor; ~gramă (v. -gramă), s. f., înregistrare grafică a pulsațiilor unei vene; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune de calcar a peretelui venos; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în flebologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul sistemului venos; ~malacie (v. -malacie), s. f., înmuiere patologică a venelor; ~manometrie (v. mano-, v. -metrie₁), s. f., metodă de determinare a presiunii venoase cu ajutorul unui manometru cu apă sau aneroid; ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea presiunii sîngelui în vene; ~pexie (v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a venelor; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie venoasă; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., proces de sclerozare a peretelui venos; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a pereților venelor; ~stază (v. -stază), s. f., încetinire a vitezei de circulație în vene; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în flebotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unei vene; ~tonic (v. -tonic), adj., care întărește tonicitatea pereților venoși; ~trih (v. -trih), adj., cu vene sau cu nervuri păroase.

IEȘI vb. 1. a merge, (înv. și pop.) a purcede. (Să ~ puțin în grădină.) 2. a se elibera, a se libera, a scăpa. (A ~ din închisoare.) 3. a ajunge, a da. (Drumul ~ în sat.) 4. a germina, a încolți, a miji, a răsări. (A ~ grîul.) 5. a apărea, a se arăta, a se ivi. (A ~ iarba.) 6. a-i apărea, a-i da. (Copacului îi ~ frunzele.) 7. a țîșni. (Petrolul ~ cu putere din pămînt.) 8. a se naște, a proveni. (Ce ~ din pisică șoareci mănîncă.) 9. (FIZIOL.) a defeca, (pop.) a se căca, a se cufuri, a se scîrnăvi, a se spîrcîi, (reg.) a se spurca. 10. (FIZIOL.) a (se) urina, (pop.) a se pișa. 11. a ajunge, a deveni. (A ~ doctor.) 12. a apărea, a se publica, a se tipări. (A ~ un nou tom din dicționar.) 13. a se decolora, a se spălăci, (reg.) a se serbezi, a se spălătoci. (Țesătura s-a rărit și a ~ la spălat.) 14. a se isprăvi, a se sfîrși, a se termina. (Cum o ~, să iasă.)

HERNIO- „hernie, herniar”. ◊ L. hernia „vătămare, surpare” > fr. hernio-, engl. id. > rom. hernio-. □ ~laparotomie (v. laparo-, v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală a cavității peritoneale, folosită în tratamentul herniilor voluminoase ale intestinului gros; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., hernie a unei anse de intestin gros printr-o breșă parietală; ~rafie (v. -rafie), s. f., consolidare a peretelui prin sutura în arcada crurală, după rezecția sacului herniar; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în herniile strangulate pentru debridarea inelului herniar; ~tomie (v. -tomie), s. f., operație reparatorie a unei hernii; sin. celotomie.

HETERO- (ETERO-) „diferit, deosebit, inegal, diferențiat”. ◊ gr. heteros „altul, diferit” > fr. hétéro-, germ. id., engl. id. > rom. hetero- și etero-. □ ~bafie (v. -bafie), s. f., colorație diferită la organele vegetale, care sînt în mod obișnuit unicolore; sin. heterocromie (2); ~blaste (v. -blast), s. n. pl., straturi tisulare care se dezvoltă sub o formă diferită de a țesutului de origine; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre plante) cu dezvoltare diferită, prezentînd o evidentă tranziție între forma juvenilă și cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., celulă diploidă în care unul dintre cromozomii unei perechi oarecare prezintă o anomalie structurală; ~carp (v. -carp), adj., cu mai multe forme sau feluri de fructe; ~carpie (v. -carpie), s. f., prezență de fructe heteromorfe la aceeași plantă; ~cefal (v. -cefal), s. m., monstru fetal, avînd două capete de mărimi diferite; ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit din cretacicul inferior, avînd cochilia, la început, turiculată, apoi, dreaptă și terminată cu o cîrjă; ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) format din lobi inegali, cel dorsal fiind mai mare decît cel ventral; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., alocheirie*; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., proces meiotic heterotipic; ~chinezie (v. -chinezie), s. f., alochinezie*; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. (Despre compuși organici) Care are în ciclu, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente. 2. (Despre flori) Cu verticile neuniforme sau cu piese inegale; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., compus organic ciclic care conține, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente; ~cist (heterochist) (v. -cist), s. n., (la algele albastre) celulă de altă formă și structură decît restul celulelor dintr-o colonie filamentoasă; ~clin (v. -clin), adj., cu polenizare încrucișată; ~clit (eteroclit) (v. -clit), adj., (despre o creație literară) alcătuit din părți aparținînd unor stiluri și genuri diferite; ~conte (v. -cont), s. f. pl., grupă de alge verzi cu tal unicelular sau pluricelular filamentos, cu zoospori avînd doi flageli inegali; ~cotil (v. -cotil), adj., cu cotiledoane inegale; ~crin (v. -crin), adj., cu secreții diferite; sin. alocrin; ~crom (v. -crom), adj., (despre flori) de culori diferite; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre flori) de colorație diferită, cele centrale față de cele marginale; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Anomalie congenitală caracterizată prin colorarea diferită a irisurilor. 2. Heterobafie*; ~cromozom (~cromosom) (v. cromo-, v. -zom), s. m., alozom*; ~cron (eterocron) (v. -cron), adj., care se formează sau care se produce în timpuri diferite; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unor organe în momente diferite ale embriogenezei unor specii înrudite; ~dicogamie (~dihogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența la aceeași specie de flori proterandrice și proteroginice; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu predominanța unuia dintre organele de reproducere, în cazul florilor hermafrodite. 2. (Despre hibrizi) Cu predominanța unuia dintre caracterele părintești; ~distilie (v. di-, v. -stilie), s. f., dimorfism floral cu stile lungi și stamine scurte sau invers; ~drom (v. -drom), adj., (despre organe vegetale) orientat în direcții diferite; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție variată. 2. Care parazitează pe plante diferite; ~fenie (v. -fenie), s. f., apariție neașteptată a unei anomalii structurale la indivizii unei familii vegetale; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., reproducere a vegetalelor prin indivizi fenotipic diferiți; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze diferite pe aceeași tulpină; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unor frunze de forme și dimensiuni diferite pe aceeași plantă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe, capabile să-și prelucreze și substanțele nutritive luate din substrat și pe cele de natură organică; ~fitic (v. -fitic), adj., care are două feluri de spori, formați pe saprofiți diferiți; ~fon (eterofon) (v. -fon), adj., relativ la heterofonie; ~fonie (eterofonie) (v. -fonie₁), s. f., discordanță provenită din devierea incidentală a vocilor mai multor cîntăreți care improvizează aceeași melodie; ~forie (v. -forie), adj., s. f., tulburare funcțională a vederii binoculare, provocată de un dezechilibru oculomotor cu tendință mare de fuzionare; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre plante) Care are mai multe feluri de flori. 2. (Despre plante compozite) Care prezintă flori discale și marginale de diferite sexe în același antodiu. 3. Care prezintă heterogamie; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., anizogametangiogamie*; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange femel și mascul pe același tal, specific fungilor; ~gamie (v. -gamie), s. f., copulație totală a doi gameți deosebiți ca formă, dimensiuni și sex; sin. anizogamie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., copulație a gameților de sex diferit; ~gen (eterogen) (v. -gen₁), adj., 1. De natură sau de origine diferită. 2. Compus din elemente deosebite. 3. (Despre un caracter) Care își are originea în afara organismului; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un organism) derivat din strămoși diferiți; ~geneză (eterogeneză) (v. -geneză), s. f., 1. Proces de apariție a unor urmași neasemănători în cadrul aceleiași specii animale sau vegetale. 2. Alternanță de generații. 3. Heterogenie*. 4. Teorie idealistă care consideră schimbările suferite de organisme ca fiind cu totul independente de mediul exterior; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un poliploid) Care are alele diferite pe același locus. 2. (Despre un gamet) Care are două alele ale aceleiași gene; ~genie (eterogenie) (v. -genie₁), s. f., anomalie organică; sin. heterogeneză (3); ~gnate (eterognate) (v. -gnat), s. f. pl., echinide exociclice cu aparat masticator format din cinci piese inegale; ~gonie (v. -gonie), s. f., 1. Formare a două sau trei tipuri de flori diferite din punctul de vedere al structurii androceului. 2. Alternare între generații cu modalități diferite de reproducere sexuată. 3. (La trematode și rotifere) Alternare a generației hermafrodite cu una sau mai multe generații partenogenetice; ~id (v. -id), adj., (despre organe vegetale) cu forme și mărimi diferite; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge celulele vii; ~liză (eteroliză) (v. -liză), s. f., proces de dizolvare sau de distrugere a celulelor sub acțiunea unor agenți externi; ~log (v. -log), adj., 1. Care provine din descendenți diferiți. 2. Care este deosebit din punct de vedere morfologic. 3. Care aparține unor specii diferite. 4. (Despre seruri sau grefe) Care provine de la o altă specie; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în toate direcțiile; ~mer (eteromer) (v. -mer), adj., 1. Format din mai multe părți morfologice sau anatomice. 2. Cu diviziuni inegale sau neuniforme. 3. Cu un număr diferit de elemente în verticilul floral. 4. (Despre gonidii) Dispus în straturi; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă inegal la formarea unui caracter cantitativ; ~mericarpie (v. meri-, v. -carpie), s. f., heterocarpie între mericarpiile aceluiași fruct; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Influență reciprocă diferită a factorilor ereditari multipli. 2. Inegalitate numerică sau neuniformitate a părților sau a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., heteroplazie în care se produc devieri cantitative de la normal; ~mezogamie (v. mezo-, v. -gamie), s. f., prezența mai multor moduri de polenizare la aceeași specie; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin unirea nucleelor cu origini diferite; ~morf (eteromorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă două sau mai multe forme cristaline diferite. 2. Diferit ca formă și dimensiuni. 3. (Despre o colonie vegetală) Format din indivizi diferiți ca formă și funcție. 4. (Despre cromozomi) Diferiți din punct de vedere morfologic. 5. (Despre boli și malformații) Cu forme variate. 6. (Despre frunze, antere) Cu forme diferite; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) cu forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., 1. Conformație diferită a unor organe animale sau vegetale. 2. Neasemănare în forma sau în poziție a celulelor. 3. Stare a unei perechi sinaptice de cromozomi diferiți; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Diversitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal sub altă formă. 3. Înlocuire a unei porțiuni dintr-un organ distrus; ~nom (eteronom) (v. -nom₁), adj., care se supune unor legi provenite din exterior, străine fenomenului respectiv; ~nomie (eteronomie) (v. -nomie), s. f., 1. Caracterul a ceea ce este heteronom. 2. Principiu potrivit căruia voința subiectului nu are în sine rațiunea propriei acțiuni, ci o derivă din rațiuni externe; ~pag (v. -pag), s. m., făt teratologic dublu, caracterizat prin faptul că parazitul prezintă un cap și membre pelvine distincte și rudimentare; ~petal (v. -petal), adj., cu petale diferite; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., fenomen caracteristic cromozomilor de sex, manifestat printr-o condensare în cursul etapelor timpurii ale gametogenezei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., țesut vegetal format pe locuri neobișnuite; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de transplant chirurgical de la o specie la alta; ~plazie (v. -plazie), s. f., 1. Proces de formare a unui țesut patologic în organism. 2. Formare, pe calea diviziunii celulare, a unor celule sau țesuturi noi pe locurile vătămate, care sînt deosebite de cele normale; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de gasteropode marine, cu piciorul transformat în înotătoare; ~polimeri (v. poli-, v. -mer), s. m. pl., molecule polimerizate, compuse din unități structurale diferite; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., hemiptere*; ~rizie (v. -rizie), s. f., prezența de rădăcini diferite, contractile sau de nutriție, la aceeași plantă; ~schiză (v. -schiză), s. f., fragmentare simultană a nucleului-mamă, rezultînd mai multe nuclee; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat al atmosferei situat deasupra homosferei, în care predomină gazele ușoare, dispuse neuniform; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezența de semințe diferite ca formă sau conținut la aceeași plantă; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care produce două tipuri de spori. 2. s. m., Spor cu energide mascule și femele; ~sporie (v. -sporie), s. f., proces de producere a două tipuri, de spori: macrospori și microspori; ~stazie (v. -stazie), s. f., fenomen biologic care constă în stabilirea unor relații de dominanță între gene nealele; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., prezența de stamine de lungimi și forme diferite la aceeași plantă; ~stil (v. -stil), adj., (despre flori) cu stile de lungimi diferite la aceeași plantă; ~stilie (eterostilie) (v. -stilie), s. f., prezența unor stile de lungimi diferite la florile unor plante care aparțin aceleiași specii; ~stom (v. -stom), adj., cu gură asimetrică; ~tactic (v. -tactic), adj., (despre inflorescențe) format în moduri diferite: racemos și botritic; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Dispoziție diferită sau anormală a unor organe sau părți dintr-un organism. 2. Dereglare a proprietăților fizice ale unui organ anatomic; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli cu mijloace și metode specifice alteia; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care prezintă heterotermie; ~termic (v. -termic), adj., 1. Referitor la stratul de apă din mări și oceane, situat pînă la adîncimea de 200 m, unde temperatura este variabilă. 2. Care prezintă diferență de stratificație între diversele pături suprapuse ale apei marine sau oceanice; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen care constă în pierderea sezonieră a capacității de încălzire, caracteristic animalelor care hibernează; ~tip (eterotip) (v. -tip), adj., s. m., 1. adj., Tipărit cu planșe ale căror caractere sînt mobile. 2. s. m., Monstru dublu în care fătul parazit atîrnă de peretele ventral al celui autozit; ~tipic (v. -tipic), adj., 1. (Despre plante) De alt tip, deosebit de cel obișnuit. 2. Care este reprezentat de prima diviziune a meiozei, deosebită de mitoza tipică; ~tipie (v. -tipie), s. f., monstruozitate constînd în atașarea individului accesoriu la peretele anterior al corpului individului principal; ~tom (v. -tom), adj., 1. Cu inciziuni neregulate. 2. Cu diviziuni sau verticile neuniforme; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Ramificație sau segmentare vegetală inegală. 2. Dezvoltare inegală a elementelor învelișului floral; ~top (v. -top), adj., (despre plante) care crește în biotopuri diferite; ~topic (v. -topic), adj., care apare în alt loc decît în cel normal; ~topie (v. -topie), s. f., deplasare sau poziție anormală a unui organ anatomic; ~trih (v. -trih), adj., (despre organisme unicelulare) care prezintă cili sau flageli de diferite mărimi; ~tristilie (v. tri-, v. -stilie), s. f., prezență a stilelor de trei feluri la aceeași specie de plantă; ~trof (v. -trof), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Organism) care utilizează în nutriție substanțe organice, neputînd efectua autonom sinteza lor din cele anorganice. 2. adj., Cu nutriție variată. 3. adj., Cu dezvoltare inegală a unor părți de organe din cauza nutriției neuniforme; ~trofie (eterotrofie) (v. -trofie), s. f., mod de hrănire a organismelor heterotrofe; ~trop (v. -trop), adj., (despre ovul sau embrion) curbat în formă de potcoavă; ~tropie (v. -tropie), s. f., strabism vizibil, în care ochiul se îndepărtează involuntar de axa vizuală; ~xen (v. -xen), adj., 1. (Despre paraziți) Care în ciclul lui evolutiv se dezvoltă pe gazde diferite. 2. (Despre uredinale) Cu ciclu vital succesiv pe diferite plante gazdă. 3. Care prezintă anteridii și oogoane pe filamente deosebite; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., cromozom de sex; ~zomie (v. -zomie), s. f., prezență suplimentară sau absență a unuia sau a cîtorva cromozomi, într-o celulă sau într-un organism diploid.