GENUNCHI, genunchi, s. m. 1. Parte a piciorului (la oameni și la unele animale) care cuprinde regiunea articulației femurului cu tibia (incluzând și rotula). ◊ În genunchi = cu picioarele îndoite din genunchi și cu gambele așezate pe pământ. Pe genunchi = pe porțiunea anterioară a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1) (când cineva șade). ◊ Expr. Cu genunchii la gură = ghemuit, strâns. A cădea în genunchi (înaintea cuiva) = a se lăsa cu genunchii (1) la pământ (înaintea cuiva) în semn de umilință, de respect sau pentru rugăciune; p. ext. a ruga pe cineva în mod stăruitor, călduros, cu umilință. A i se tăia cuiva genunchii = a avea senzația că nu se mai poate ține pe picioare (de emoție). ♦ Lovitură dată cuiva cu genunchiul (1). 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). [Var.: (reg.) genunche s. m.] – Lat. genuc(u)lum (= geniculum).

MALEOLĂ, maleole, s. f. Fiecare dintre proeminențele situate în partea inferioară a tibiei și a peroneului. – Din fr. malléole.

PERONEU, peronee, s. n. Os lung și subțire al scheletului (uman), situat între genunchi și gleznă, care se articulează cu tibia și cu metatarsul, împreună cu care formează scheletul gambei. – Din fr. péroné.

CROITOR, croitori, s. m. 1. Meseriaș sau muncitor care croiește și coase haine. 2. Insectă mare, de culoare neagră, cu antene lungi, care trăiește mai ales pe stejar, degradând lemnul (Cerambyx cerdo). 3. Mușchi lung al coapsei, situat între osul iliac și fața internă a tibiei (prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor). [Pr.: cro-i-] – Croi² + suf. -tor.

BOLDAN s. v. ciolan, fluier, membru inferior, os, picior, tibia.

FLUIER s. I. v. fluierătură. II. v. tibia.

TIBIA s. (ANAT.) fluier, (pop.) țurloi, (prin Bucov.) boldan.

ȚURLOI s. v. fluier, jgheab, tibia, țurțur.

tibia s. f. (sil. -bi-a), g.-d. art. tibiei; pl. tibii, art. tibiile (sil. -bi-i-)

FLUIER ~e n. 1) Instrument muzical de suflat constând dintr-un tub subțire (de regulă de lemn), prevăzut cu mai multe orificii. ~ ciobănesc. 2) Instrument mic cu ajutorul căruia se emit fluierături de semnalizare. 3) Dispozitiv actionat de aburi sau gaze, întrebuințat pentru semnalizare. ~ul locomotivei. 4) fam. Osul gros și lung, situat între genunchi și gleznă; tibia. ~ul piciorului. [Sil. flu-ier] / Cuv. autoht.

GENUNCHI ~ m. 1) (la om și la unele animale) Partea din față a piciorului care cuprinde regiunea articulației femurului cu tibia. * Oul ~ului rotula. În ~ cu genunchii pe pământ. Pe ~ pe partea anterioară a picioarelor mai sus de genunchi. A cădea în ~ a se ruga umilitor, așezându-se în genunchi (în fața cuiva). A i se tăia cuiva ~i a nu se mai putea ține pe picioare (de emoție, de frică, de oboseală etc.). Cu ~i la gură ghemuit. 2) Deformare rotunjită a pantalonilor în dreptul acestei părți a piciorului. /<lat. genuc(u)lum

GLEZNĂ ~e f. 1) (la om) Parte a piciorului care cuprinde porțiunea articulației tibiei cu tarsul. 2) Proeminență osoasă formată în această parte a piciorului. 3) Parte mai subțire a gambei, situată deasupra articulației tibiei cu tarsul. 4) (la unele animale) Porțiune a membrului cuprinsă între fluier și chișiță. [G.-D. gleznei] /<sl. glezinu, glezna

PERONEU ~e n. anat. Os subțire și lung situat (împreună cu tibia) între gleznă și genunchi. /<fr. péroné

TIBIA ~i f. anat. Os gros și lung, situat între gleznă și genunchi, formând împreună cu peroneul scheletul gambei. [G.-D. tibiei; Sil. -bi-a] /<fr., lat. tibia

TIBIAL¹ ~ă (~i, ~e) Care ține de tibia; propriu tibiei. /<fr. tibial, lat. tibialis

TIBIAL² ~i m. Mușchi al tibiei. /<fr. tibial, lat. tibialis

COCAL, cocale, s. n. Os, în special lung, al brațului (humerus) sau al gambei (tibia sau peroneu). (din țig. kokalo (Graur) < ngr. kókkalon; cf. bg. kokal)

MALEOLĂ s.f. (Anat.) Fiecare dintre apofizele regiunii inferioare a tibiei și a peroneului, care formează glezna. [Pron. -le-o-. / < fr. malléole, cf. lat. malleolus – ciocănel].

bold (bolduri), s. n. – 1. Strămurare, strămurariță. – 2. (La albină și alte insecte) Ac. – 3. Vîrf ascuțit. – 4. Ac cu gămălie, ac, cui. – 5. Imbold. Sl. bodli „spin” (Miklosich, Lexicon, 35; Cihac, II, 21), cf. bg. bodilo „ac, vîrf ascuțit”. Der. boldan, s. n (vîrf, culme; tibia); boldi, vb. (a împunge; a îmboldi; a căsca ochii); boldiș, adv. (oblic, pieziș); boldișcă, s. f. (secară); boldui, vb. (a incrusta); imbold, s. n. (stimulent, îndemn); îmboldi, vb. (a înțepa; a îmboldi, a incita); îmbolditor, adj. (care înțeapă). Imbold este der. postverbal de la îmboldi, introdus artificial de literatură (cf. fonetismul cu i în loc de î) și fără circulație populară. Din aceeași familie trebuie să facă parte beldie, s. f. (prăjină subțire, par lung; tulpină), chiar dacă vocalismul prezintă vreo dificultate; der. beldios, adj. (ațos); beldete, s. m. (Olt, băț); beldiță, s. f. (pește, Alburnus bipunctatus).

carabă (carabe), s. f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă. ♦ Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.

TIBIA s.f. (Anat.) Os lung și gros situat între genunchi și gleznă, care împreună cu peroneul formează scheletul gambei. [Pron. -bi-a. / < fr., lat. tibia].

TIBIAL, -Ă adj., s.m. (Mușchi) al tibiei. [Pron. -bi-al. / < fr. tibial].

MALEOLĂ s. f. fiecare dintre apofizele regiunii inferioare a tibiei și a peroneului, care formează glezna. (< fr. malléole)

PERONEO-TIBIAL adj. referitor la peroneu și la tibie. (< fr. péronéo-tibial)

TIBIA s. f. 1. os lung și gros, între genunchi și gleznă, care împreună cu peroneul formează scheletul gambei. 2. articol (5) al piciorului la insecte, între femur și tars; al cincilea segment al membrelor păianjenilor. (< fr., lat. tibia)

TIBIAL, -Ă adj. al tibiei. (< fr. tibial)

fluiera (fluier, at), vb. – 1. A scoate un sunet asemănător fluierului. – 2. A cînta din fluier. – 3. A chema scoțînd sunete asemănătoare fluierului. – 4. A scoate sunete asemănătoare fluierului spre a-și manifesta dezaprobarea. Creație expresivă, bazată pe consonanța f(l)iu, care redă fluieratul. Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, cf. țiu; pentru infixul expresiv l, cf. flișcui „a fluiera”, fli(u)șcă „trișcă”. De aici și fliuira, redus la flui(e)ra, ca șuera în loc de ș(i)uira. Fluier, s. n. (intrument muzical de suflat; trișcă; gambă, tibia; șuierătură); cf. mr. fluier, fluiară, fiflioară, megl. (s)friel, pare un der. postverbal. Sensul de „tibia”, comun întregului teritoriu limbii rom. (ALR, I, 58) apare și în lat. tibia. În general, se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, după Pușcariu 625; Philippide, II, 712 și DAR, i-au căutat uneori diferite origini lat. (*flibŭla, după Crețu 322; fibŭla, după Subak, Arch. Triest., XXX, 425, cf. împotrivă REW 3278; *fluilum, der. imposibil de la flāre, după Pascu, I, 86; *flaulāre, după Pascu, Lat., 269), gr. (*φλουιάροιν, de la φλέινος „făcut din trestie”, pe baza lui φλέως „trestie”, după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Pușcariu, Lr., 179). Prezența alb. fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Berneker 285; cf. Meyer 108), dar alb. provine în mod sigur din rom., ca și ngr. φλογέρα, sb. frűla, frulica, slov. fujara, ceh., pol. fujara, rut. fl’ojara, fl’ojera, fujera, mag. furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, mag. ar fi originea cuvîntului rom.; cf. Miklosich, Wander., 10 și Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285). Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puțini cercetători, cf. Iordan, BF, II, 77. Der. fluierar, s. n. (nai); fluierar, s. m. (persoană care face fluiere; persoană care cîntă din fluier; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe accepția de fluier „tibia”; fluierărie, s. f. (îndeletnicirea de fluierar); fluieraș, s. m. (înv., fluierar, persoană care cîntă din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierător, adj. (care fluieră); fluierător, s. m. (fluierar; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi; varietate de iarbă, Tamus communis); fluierătură, s. f. (șuierătură); fluieroi, s. m. (fluier mare, folosit în Banat).

genuchi (genuchi), s. m. – 1. Parte a piciorului care cuprinde articulația femurului cu tibia. – 2. (Înv.) Neam, spiță. – Var. genunchi(u). Mr. genuncl’u, megl. zenucl’u, istr. jeruncl’u. Lat. genuc(u)lum (Diez, I, 212; Pușcariu 706; Densusianu, Hlr., 161; Candrea-Dens., 161; REW 3937; DAR), cf. it. ginocchio, prov. genolh, fr. genou, cat. genoll, sp. hinojo, port. jeelho. Forma cu infix nazal, paralelă cu prima, este comună mai ales în est (ALR, I, 57); a dat naștere acelorași der. Sensul 2, pe care DAR îl explică prin influența sl. kolĕno, ar putea fi de asemenea primitiv. Der. genucher, s. n. (pieptar lung pînă la genunchi; genunchieră; scîndură pe care lucrează cizmarii, ținînd-o pe genunchi); îngenunchia, vb. (a se așeza în genunchi; a înfrînge, a umili, a supune), care ar putea fi de asemenea rezultat al lat. *ingenuculāre (Densusianu, Hlr., 165; Pușcariu 850; Candrea-Dens., 730; DAR); îngenunchetură, s. f. (articulație).

gleznă (glezne), s. f. – Parte a piciorului care cuprinde articulația tibiei cu tarsul. – Mr. gleznă. Sl. glezĭnŭ (Miklosich, Lexicon, 129; Cihac, II, 121; Conev 89; Iordan, Dift., 258), cf. sb., cr. gležanĭ, slov. gležen, pol. glozna, rus. glezna. Cuvînt comun (ALR, I, 59).

țîr interj. – Imită scîrțîitul, țiuitul. – Var. țîra (-țîra), țur. Creație expresivă, cf. sfîr, sl. cureti „a alerga”, ngr. τσιρίζω „a piui”, sp. chirriar, germ. zirpen. – Der. țîr, s. n. (arcul capotei la birjă; daltă), cf. țiu; țîră (var. țiră), s. f. (bucățică, fărîmă, pic; Trans., fîșie, zdreanță); țîrfă, s. f. (Trans., nisip; Banat, argilă amestecată cu paie), cf. tîrlă după Diculescu, Elementele, 490, din gr. σύρφος); țîrfoli, vb. (a dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag. corholni „a răzui”); țîrîi (var. țurui, ciurui, țîrlîi), vb. (a cînta greierii; a cînta din vioară), care s-a explicat greșit prin sl. suriti (Miklosich, Slaw. Elem., 52), prin sb., cr. curiti „a fugi” (Cihac, II, 435), prin bg. cărkam (Conev 95); țîrîit, s. m. (țiuit; cu țîrîita, picătură cu picătură); țîrîitor, adj. (care țiuie; s. m., obleț, Alburnus lucidus); țîrîitură, s. f. (țîrîit); țîrloi, s. m. (Trans., ciocîrlie; țeavă, tub); țîrc, interj. (imită țîrîitul laptelui muls); țîrcîi (var. țîrcăi, Trans. țîrcoti), vb. (a mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu țîrcîita, picătură cu picătură); țîrcavă, adj. f. (se zice despre oile cu lînă puțină sau cu lînă scurtă); țurloi (var. rară țurlui), s. n. (țeavă, tub; fluierul piciorului, tibia), cf. țîrloi; țurțur (var. țu(r)țur(e), țuțuroi), s. m. (sloi mic și subțire de gheață ascuțit la un capăt), formă reduplicată a interj. țur (cf. Giuglea, Dacor., I, 250); țurțura, vb. (a atîrna ca țurțurii). Tîrcav, adj. (sterp, fără vegetație; oaie cu păr scurt; Olt., lepădat, eșuat, frustat) pare a fi var. a lui țîrcav; caz în care rut. tyrkavyi, pe care Candrea îl propune ca etimon, trebuie să provină din rom.; der. tîrcăvi, vb. refl. (a da greș). – Din rom. provine mag. cire (Treml, Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf. țurcă.

aulos (cuv. gr. αὐλός). În Grecia antică, instrument aerofon cu ancie* dublă, prevăzut cu 4-5 orificii. A fost preluat, se pare, din Asia (cel mai vechi exemplar a fost găsit în mormântul regelui sumerian Ur, cca. 2.700 î. Hr.). Instr. folosit adesea împerecheat (diaulos), era legat de ceremoniile cultice, profane și de teatru. Romanii îl cunoșteau într-o formă mai evoluată, sub denumirea de tibia*. V. aulodie.

oboi (it. oboe [înv. oboè]; fr. hautbois; germ. Oboe), instrument de suflat din lemn, alcătuit dintr-un tub sau con de lemn, cu ancie* dublă. Tubul poate fi divizat în trei părți, două din din ele reprezentând corpul instr. iar a treia constituind pavilionul*. Pavilionul contribuie la obținerea sonorităților grave. Corpul o. prezintă orificii care pot fi închise sau deschise cu ajutorul unui sistem mecanic de pârghii și clape (2). Acest mecanism realizează variația înălțimii* sunetelor. O. are o întindere de două octave* și jumătate, de la si bemol-sol³. Din familia o. mai fac parte oboe da caccia*, oboe d’amore, cornul englez*, ob. bariton. O. are un timbru nazal, dar poate cânta foarte dulce, cu nuanțe melancolice, fiind folosit ca instr. solo sau în orch. tocmai spre a sublinia asemenea momente melodice. În partitura* de orch., partida* o. se scrie pentru 2-3 o., pe 1-2 portative*, sub partida de flaut*. O. 2 (sau 3) poate schimba cu cornul englez la indicația muta* in corno inglese*. O. actual are strămoși foarte îndepărtați. Încă din antic. grecii îl clasificau în categoria aulos*-ului, iar romanii îl denumeau tibia*. O. a evoluat lent, fără schimbări bruște, forma sa rămânând aproape neschimbată. Primul o. mai apropiat de forma actuală a fost probabil inventat prin sec. 17 de Jean Hotteterre și Michel Philidor, la curtea Franței. Experimentele ulterioare (întreprinse și în Anglia, Italia și Germania) au vizat în primul rând obținerea unei sonorități curate pe toată întinderea gamei* cromatice*. Astăzi s-a ajuns la folosirea a două tipuri de o., care diferă între ele prin dispoziția găurilor și a clapelor, precum și prin dimensiunea tubului. Un tip este construit după sistemul it., iar celălalt după sistemul fr. Lorée. De mare importanță pentru calitatea sunetelor o. este ancia și, în acest sens, instrumentistul este propriul său constructor, având misiunea de a-și confecționa singur anciile și de a le adapta pentru propriile sale buze. Datorită perfecționării tehnice a construcției și a virtuozității la care au ajuns oboiștii, o. are o funcție din ce în ce mai importantă în orch., încredințându-i-se pasaje dificile și de mare expresivitate, în lucrări simf. de Ravel, Stravinski ș.a. În muzica simf. românească contemporană o. apare ca instr. solist în concerte de Theodor Grigoriu (Concert pentru dublă orch. de cameră și o.), Mircea Basarab, Adrian Rațiu (Concert pentru o. fag. și orch. de coarde). Abrev. în partituri: ob.

tibia (cuv. lat.), instrument aerofon din antichitate, ai cărui strămoși erau confecționați din osul tibia de unde provine denumirea instrumentului. În forma sa perfecționată, t. este o variantă a aulos*-ului.

1) flúĭer și (Rț.) flóĭer n., pl. e (d. a fluĭera, ca șuĭer 1 d. a șuĭera. D. rom. vine ngr. flogéra, alb. flĭojére, rut. floĭára, pol. ceh. fujara, ung. furulya [și de aicĭ] sîrb. frula). Flaut simplu cĭobănesc cu 6-8 găurĭ (V. bucĭum, caval, naĭ, tilincă, tulnic, ocarină). Fluĭerătură, țurloĭ, (tibie), osu cel maĭ gros dintre genuchĭ și călcîĭ. – Și flúĭeră și flóĭeră, f., pl. e (Hațeg).

genúchĭ (vest) și genunchĭ (est) m., pl. tot așa (lat. genúculum și genículum, dim. d. genu; vgr. góny, scr. gânu, got. kniu, germ. knie; it. ginocchio, pv. genolh, fr. genou, cat. genoll, sp. hinojo, pg. joelho. Cp. cu mănunchĭ, rărunchĭ, păduche). Îndoitura de la mijlocu picĭorului, locu unde se unește tibia cu femuru și unde e rótula. Vechĭ. Rar. (după vsl. kolĕno, „genuchĭ” și „trib”). Trib. În genuchĭ, sprijinindu-te pe genuchĭ: a cădea în genuchĭ. – Și un genuche, -unche, pl. doĭ genuchĭ, -unchĭ, și neutru: un genuchĭ, -unchĭ, pl. doŭă genuche, -unche. Vechĭ și gerunchĭ (ca rărunchĭ).

*peronéŭ n., pl. ee (fr. péroné m., d. vgr. peróne, sponcă, piron, peroneŭ). Anat. Osu cel maĭ supțire de la pulpă, alăturea de fluĭer (tibia) și situat spre exterior. (Corespunde cu rádius de la mînă).

*tíbie f. (lat. tíbia, fluĭer). Anat. Fluĭeru picĭoruluĭ. V. peroneŭ.

tibia (-bi-a) s. f., g.-d. art. tibiei (-bi-ei); pl. tibii, art. tibiile (-bi-i-)

fluier n. 1. instrument muzical de suflare, format dintr’o țeavă cu gură (v. caval, naiu și tilincă); 2. Anat. tibia. [Probabil onomatopee, ca și it. flauto și fr. flûte].

tibia f. Anat. cel mai gros din oasele gambei numit obișnuit fluerul piciorului.

CROITOR, croitori, s. m. 1. Bărbat care se îndeletnicește cu croitul și cusutul hainelor. 2. Insectă mare, de culoare neagră, cu antene lungi, care trăiește mai ales pe stejar, degradând lemnul (Cerambyx cerdo). 3. Mușchi lung al coapsei, situat între osul iliac și fața internă a tibiei (prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor). [Pr.: cro-i-] – Croi² + suf. -tor.

PERONEU, peronee, s. n. Os lung și subțire al scheletului (uman), situat între genunchi și gleznă, articulat cu tibia și cu metatarsul, formând împreună scheletul gambei. – Din fr. péroné.

GENUNCHI, genunchi, s. m. 1. Parte a piciorului (la oameni și la unele animale) care cuprinde regiunea articulației femurului cu tibia (incluzând și rotula). ◊ În genunchi = cu picioarele îndoite din genunchi și cu gambele așezate pe pământ. Pe genunchi = pe porțiunea anterioară a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1). ◊ Expr. Cu genunchii la gură = ghemuit, strâns. A cădea în genunchi (înaintea cuiva) = a se lăsa cu genunchii (1) la pământ (înaintea cuiva) în semn de umilință, de respect sau pentru rugăciune; p. ext. a ruga pe cineva în mod insistent, călduros, cu umilință. A i se tăia cuiva genunchii = a avea senzația că nu se mai poate ține pe picioare (de emoție). ♦ Lovitură dată cuiva cu genunchiul (1). 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). [Var.: (reg.) genunche s. m.] – Lat. genuc(u)lum (= geniculum).

MALEOLĂ, maleole, s. f. Fiecare dintre proeminențele situate în partea inferioară a tibiei și a peroneului. [Pr.: -le-o-] – Din fr. malléole.

FLUIER, fluiere, s. n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcătuit dintr-un tub subțire de lemn prevăzut cu găuri. Și vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestindu-și dorul. GOGA, P. 16. Bodrîngă, un moșneag fără căpătîi... ne cînta din fluier. CREANGĂ, A. 82. Ușurel vînt cînd bătea, Fluierul frumos cînta, Oile mi le-adormea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ Fig. În liniștea măreață, departe, fluierele mierlelor cîntau de dragoste. SADOVEANU, O. I 309. 2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluieră. Paznicii întrebuințează fluiere pentru semnale. 3. (Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot emite diferite sunete cînd se suflă în el un gaz sau abur și care se întrebuințează mai ales pentru semnalizare. V. sirenă. Fluier cu abur pentru locomotivă. 4. Șuierătură, fluierătură. Deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc. CARAGIALE, O. II 163. 5. (Anat.; mai ales determinat prin «al piciorului») Cel mai mare dintre cele două oase de la piciorul omului sau al animalelor, care unește genunchiul cu glezna (v. tibia). – Variantă: (1, regional) fluieră (BENIUC, V. 151, RETEGANUL, P. II 35) s. f.

CROITOR, croitori, s. m. 1. Meseriaș sau muncitor care croiește și coase haine. Găsi o asemenea mătăsărie și o și dase la croitor. ISPIRESCU, L. 399. Vestmînt lung Pînă-n pămînt, Croitor croitu-l-a, Zugrav zugrăvitu-l-a. TEODORESCU, P. P. 52. 2. Gîndac mare, cu coarne lungi în forma unor foarfece, care trăiește mai ales pe stejari (Cerambyx heros). 3. Mușchi fixat între osul iliac și fața internă a tibiei (prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor). – Pronunțat: cro-i-.

PERONEU, peronee, s. n. Os lung al piciorului, situat între genunchi și gleznă și articulat la cele două capete cu tibia, formînd fluierul piciorului sau gamba.

TIBIA, tibii, s. f. Os lung și gros, situat între genunchi și gleznă, articulat la cele două capete cu peroneul (împreună cu care formează fluierul piciorului).

ȚURLOI, țurloaie, s. n. 1. (Învechit) Jgheab, țeavă prin care curge apa (din izvor, din cișmea, din saca etc.). Din al treilea rezervoriu se aducea altădată apă, pe țurloaie. BOLINTINEANU, la CADE. 2. Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; trișcă. Își umflă... cimpoiul, cu cele trei țurloaie ale lui, apoi îl lăsă să-și tremure singur suflul ușor. CAMIL PETRESCU, O. I 623. 3. Fluierul piciorului (v. tibia); p. ext. toată partea piciorului de la genunchi în jos. Curse sînge pînă la țurloaiele cailor. DELAVRANCEA, O. II 29. Hîrca sta-n sus cu ceafa și țurloaiele erau pornite către grătarul coastelor. CARAGIALE, M. 23. Șede-n apă pînă-n sapă Și-n noroi pînă-n țurloi. TEODORESCU, P. P. 517. 4. Țurțur de gheață. Roțile morii erau grele de polei și de țurloi, dar se-nvîrteau, fiindcă apa creștea. SLAVICI, V. P. 159. – Pl. și: (4, m.) țurloi. – Variantă: țîrloi (MARIAN, INS. 42) s. n.

PICIOR. Subst. Picior, picioruș (dim.), picioraș, piciorel, picioruț, crac (pop.), gionat (fam., depr.); picioare lungi, picioroange, gaibe, gaide (fig.), gaibarace (fam.), catalige (fig.). Piciorul stîng; piciorul drept. Coapsă. Genunchi. Oul genunchiului, rotulă. Gambă. Tibie. Peroneu. Pulpă, pulpișoară (dim.). Gleznă, gleznișoară (dim., rar). Laba (piciorului), lăbuță (dim.), lăboaie (augm.). Talpa (piciorului), tălpiță (dim.). Călcîi, călcîiaș (dim.). Mînc (reg.). Deget, degețel (dim.), degetuț. Falangă. Unghie, unghiuță (dim.), unghioară, unghișoarâ. Pedichiură. Încălțăminte, încălțări (înv. și reg.). Încălțător. Adj. Lăbos (rar). Încălțat. Descălțat, desculț. Ortopedic. Vb. A sta în picioare; a se ridica în picioare; a pune piciorul (pe ceva); a da cu piciorul; a îndoi piciorul; a întinde piciorul. A (se) încălța, a(-și) pune ghetele. A (se) descălța, a(-și) scoate ghetele. V. încălțăminte.

boldan s. v. CIOLAN. FLUIER. MEMBRU INFERIOR. OS. PICIOR. TIBIA.

FLUIER s. I. fluierat, fluierătură, șuier, șuierat, șuierătură. (S-a auzit un ~.) II. (ANAT.) tibia, (pop.) țurloi, (prin Bucov.) boldan.

-CNEMIE „picior, tibie, membru”. ◊ gr. kneme „picior” > fr. -cnémie, germ. -knemie, it. -cnemia > rom. -cnemie.

TIBIA s. (ANAT.) fluier, (pop.) țurloi, (prin Bucov.) boldan.

croitor, ~oare [At: MARDARIE, L. 227 / V: (Trs) cruitor(iu), curui~ / Pl: ~i / E: croi + -(i)tor] 1 sm Meseriaș care croiește (și coase) haine. 2 sm Tăietor. 3 sm (Ent) Insectă mare, neagră, cu antene lungi și mandibule ca o foarfecă, ce trăiește mai ales pe stejari (Cerambyx cerdo) Si: (reg) gornic. 4 sm (Atm) Mușchi al coapsei aflat între osul iliac și fața internă a tibiei, prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor. 5 sf Cuțit de cizmărie, cu vârful îndoit, pentru croit piele.

genunchi sm [At: COD. VOR. 23/11 / V: (înv) ~uchi, ghe~ sm, (iuz) ~che, ~uche, ~runche, ghenuche, gerunche, gerunchi, ghenunche^[1] sn / Pl: ~, (iuz) ~che, ~uri sn / E: lat genuc(u)lum] 1 Parte a piciorului (la oameni și la unele animale) care cuprinde regiunea articulației femurului cu tibia, incluzând și rotula. 2 (Îe) Până la ~ul broaștei Foarte puțin. 3 (Pop; îs) Oul ~ului Rotula. 4 (Îlav) Din ~ Cu plecăciune. 5 (Îlav) În ~ Cu picioarele îndoite din genunchi și cu gambele așezate pe pământ. 6 (Îlav) Pe ~ Pe porțiunea anterioară a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1), la persoanele așezate. 7 (Îlav) Cu ~i la gură Ghemuit. 8 (Îe) A cădea în ~ (înaintea cuiva) A se lăsa cu genunchii la pământ (înaintea cuiva) în semn de umilință, de respect sau pentru rugăciune. 9 (Îae) A ruga pe cineva în mod stăruitor, călduros, cu umilință. 10 (Fig; îe) A i se tăia cuiva ~i A avea senzația că nu se mai poate ține pe picioare (de emoție). 11 Lovitură dată cu genunchiul. 12 Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). 13 (Înv) Seminție. 14 (Înv) Trib. corectat(ă)

fluier sn [At: DOSOFTEI, V. S. 40 / V: ~ă sf, fiueră sf, (reg) floieră sf / A și: (reg) fluier / P: flu-ier / Pl: ~e / E: ns cf alb floere] 1 Instrument muzical popular de suflat, alcătuit dintr-un tub subțire de lemn prevăzut cu găuri Cf caval, drigană, durloi, fiștigoaie, flisc, flișcă, flișcoaie (fliscoaie), fluieriță, fluieroi, fofează, piscoaie, pițigoaie, șuieră, șuierici, surlă, târtă, țâț, țignal, tilincă (telișcă, titilic, titilig, titilincă, titilișcă), țipătoare (țipă), totâlcă, trișcă, tulnec, tutelcă. 2 (Pop; irn; îs) Gras ~ Se spune despre un om slab și bonăvicios. 3 Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluieră (1) Si: fluierătoare (3). 4 (Teh) Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot emite diferite sunete, făcând să trecă prin el un curent de gaze sau de aburi, întrebuințat mai ales pentru semnalizare. 5 Fluierătură (2). 6 Șuierătură. 7 (Spt; pex) Sunetul fluierului (3). 8 (Atm; pop) Gambă. 9 (Atm; pop) Tibia. 10 (Pfm; gmț; îe) A cânta cu ~ele A sta ghemuit, cu genunchii la gură.

gleznă sf [At: URECHE, L. I, 118/30 / V: ~snă, ~eaz-~ / Pl: ~ne, (îrg) ~ni / E: vsl глєзынъ] 1 Parte a membrului inferior care cuprinde porțiunea articulației tibiei cu tarsul. 2 Proeminență osoasă formată în regiunea articulației tibiei cu tarsul. 3 Parte mai subțire a gambei situată deasupra articulației tibiei cu tarsul. 4 Parte a membrelor unor animale cuprinsă între fluier și chișiță. 5 (Îvp; îe) A face (ceva) din călcâie până la ~ne A munci mult, dar fără spor. 6 (Pop; îlav) Până la ~ (sau în ~ne) Foarte puțin. 7 (Reg) Încheietura mâinii. 8 (Reg; pex) Antebraț.

lăcustă sf [At: PSALT. HUR. 66²/26 / V: (reg) lac~,^[1] (îrg) ~te, ~tră, ~uștă, (înv) loc~ / Pl: ~te / E: lat lacusta] 1 (Șîc ~-migratoare, ~-călătoare) Insectă de culoare brună-verzuie, de dimensiuni foarte mari, care dăunează agriculturii (Locusta migratoria). 2 (Reg; șîc ~-de-iarbă) Insectă cu trupul de culoare verde, măslinie sau galbenă, cu pete întunecate, cu elitrele și aripile posterioare de lungimea abdomenului sau mai lungi Si: călușel, lăcustoi (1) (Decticus verrucivorus). 3 (Ent; șîc ~-verde) Căluț (Tettigonea viridissima). 4 (Ent; șîc ~-roșie sau ~-roșietică) Pârâitoare. 5 (Șîc ~-italiană) Insectă cu trupul de culoare cenușie sau întunecat feruginie, cu tibiile picioarelor posterioare roșii (Calliptamus italicus). 6 (Șîc ~-neagră) Insectă cu trupul de culoare verde întunecat și cu elitre late, care distruge ierburile și tufișurile din regiunile unde trăiește fagul (Tettigonia cantans). 7 (Dep) Om slab și mâncăcios. 8 (Dep) Om lacom. 9 (Arg) Muc de țigară. 10 Jucărie făcută din lemn, crestată la un capăt, cu care se aruncă pietre sau bețe.

maleolă sf [At: DEX / P: ~le-o~ / Pl: ~le / E: fr malléole] (Atm) Fiecare dintre proeminențele situate în partea inferioară a tibiei și a peroneului.

peroneu sn [At: KRETZULESCU, A. 81/10 / V: (înv) peronă sf / Pl: ~ee / E: fr peroné] Os lung și subțire, situat între genunchi și gleznă, care se articulează la cele două extremități cu tibia, împreună cu care formează scheletul gambei.

tibia sfi [At: KRETZULESCU, A. 80/1 / P: ~bi-a~ / V: ~bie (Pl: ~ii) sf / E: fr, lat tibia] (Atm) Os lung și gros al piciorului, situat între genunchi și gleznă, care formează, împreună cu peroneul, scheletul gambei Si: (pop) fluier, țurloi.

tibial, ~ă [At: KRETZULESCU, A. 258/13 / P: ~bi-al / Pl: ~i, ~e / E: fr tibiai] 1 a Care se referă la tibia. 2 a Care aparține de tibia. 3 a Care are legătură cu tibia. 4 sm (Rar) Mușchiul tibial (2).

tibie sf vz tibia

solear sm [At: DEX / P: ~le-ar / Pl: ~i / E: fr soléaire] Mușchi situat în partea posterioară a gambei, care leagă tibia și peroneul de călcâi.

!tibie (desp. -bi-e) s. f., art. tibia (desp. -bi-a), g.-d. art. tibiei; pl. tibii, art. tibiile (desp. -bi-i-)

FLUIER (pl. -re) sn., ❍FLUIERĂ (pl. -re) Tr.-Carp. 1 🎼 Instrument muzical alcătuit dintr’o țeavă lungă de lemn, în care sînt făcute mai multe găuri și din care se cîntă (sau se zice), suflîndu-se printr’o crăpătură practicată la capătul de jos (🖼 2152, 2153): păstorul șade lîngă izvoară ... și zice în fluieră ȚICH. ¶ 2 🎼 Mic instrument, mai adesea de metal, cu care se fluieră sau se șuieră (🖼 2151) ¶ 3 Fluierătură, șuierătură: deteră fie-care trei ~e de mirare I. -GH.; din ascunsul grădinii răsuna prelung ... ~ul grangurilor GRL. ¶ 4 🫀 Osul piciorului care leagă genunchiul de gleznă, tibia 👉 TIBIA; întreaga parte a piciorului dintre genunchiu și gleznă: după un ceas zăpada era la glezne, după două, ți se îngropa ~ul pînă dincolo de genunchiu DLVR..

ȚURLOIU, ❍ȚÎRLOIU (pl. -loaie) sn. 1 🫀 Partea piciorului de la genunchiu pîna la glezne; fluierul piciorului, tibia (👉 🖼 4345): ciorapii, de lînă albă... se numesc călțunași și se ridică peste țurloiu pînă la jumătatea pulpei (PĂC.); îl lovi odată cu bîta peste țurloiu, de-l secă la inimă (D.-ZAMF.); dacă pe cineva îl doare țîrloiul, adecă fluierul piciorului, se unge cu cari de stejar (MAR.) ¶ 2 = ȚURLUIU: din al treilea rezervoriu se aducea altă dată apă, pe țurloaie, la Ierusalim (BOL.).