FLUIER, fluiere, s. n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcătuit dintr-un tub subțire de lemn prevăzut cu găuri. Și vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestindu-și dorul. GOGA, P. 16. Bodrîngă, un moșneag fără căpătîi... ne cînta din fluier. CREANGĂ, A. 82. Ușurel vînt cînd bătea, Fluierul frumos cînta, Oile mi le-adormea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ Fig. În liniștea măreață, departe, fluierele mierlelor cîntau de dragoste. SADOVEANU, O. I 309. 2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluieră. Paznicii întrebuințează fluiere pentru semnale. 3. (Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot emite diferite sunete cînd se suflă în el un gaz sau abur și care se întrebuințează mai ales pentru semnalizare. V. sirenă. Fluier cu abur pentru locomotivă. 4. Șuierătură, fluierătură. Deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc. CARAGIALE, O. II 163. 5. (Anat.; mai ales determinat prin «al piciorului») Cel mai mare dintre cele două oase de la piciorul omului sau al animalelor, care unește genunchiul cu glezna (v. tibia). – Variantă: (1, regional) fluieră (BENIUC, V. 151, RETEGANUL, P. II 35) s. f.