ABATAJ, abataje, s. n. 1. Operație de tăiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zăcământ; p. ext. loc unde se execută această operație. 2. Operație de doborâre a arborilor (în exploatările forestiere). 3. Tăiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operații făcute în abator de la introducerea animalelor în sala de tăiere până la tranșarea cărnii. 4. Operație de înclinare a unei nave mici în vederea reparării, curățării etc. – Din fr. abattage.

ABATIZĂ, abatize, s. f. (Mil.) Dispozitiv de apărare făcut din copaci tăiați și culcați cu vârful spre inamic sau din crăci înfipte în pământ. – Din fr. abattis.

ABATOR, abatoare, s. n. Ansamblu alcătuit din clădirile, instalațiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului și se prelucrează carnea proaspătă. – Din fr. abattoir.

ABSCIZIUNE, absciziuni, s. f. (Med.) Tăiere a unei părți sau a unui organ al corpului. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abscission.

AGNEȚ, agnețe, s. n. (Bis.) Bucată de prescură din care se taie anafura pentru împărtășanie. – Din sl. agnici.

ALTAIC, -Ă, altaici, -ce, adj. Din Altai, caracteristic munților Altai. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. altaïque.

AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ◊ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet. ◊ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rău. (Fam.) A da bătaie = a zori, a grăbi. Bătaie de cap = frământare a minții; p. ext. trudă, osteneală. Bătaie de joc = batjocură; p. ext. faptă urâtă, incalificabilă. 2. (Înv.) Luptă, bătălie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bătaie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetată) a unui obiect de altul. ◊ Bătaie de aripă (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitură a vatalei la războiul² de țesut. ♦ (Concr.) Băteală. ♦ Stârnire a peștelui sau a vânatului. 2. Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcție. 4. Distanță până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc; felul cum trimite o armă proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva; rază vizuală. 5. (În legătură cu anumite fenomene ale naturii, a căror denumire determină sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cădere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreală, arșiță. d) Lumină. 6. (Reg.) Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor. 7. Boiște. ♦ Epocă în care se împerechează cocoșii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o săritură. 2. (În expr. și loc. adv.) (A cântări) cu bătaie = (a cântări) cu puțin peste greutatea exactă. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BOBOTAIE, bobotăi, s. f. (Reg.) Vâlvătaie. – Bobot + suf. -aie sau contaminare între bobot și [vâlvă]taie.

BOMFAIER, bomfaiere, s. n. Ferăstrău de mână pentru tăiat metale. [Acc. și: bomfaier] – Din engl. bonfire.^[1]

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt până la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile și semințele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ◊ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-roșu = molid. ◊ (În sintagma) Apă de brad = a) amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de ienupăr. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crăciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nunți. 2. (Art.) Numele unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei; melodie după care se execută această horă. – Cf. alb. *bradh, bredh.

BRĂZDAR, brăzdare, s. n. 1. Parte componentă a plugului, care taie brazda (1) în plan orizontal. 2. Parte constitutivă la mașinile de semănat, care introduce semințele în pământ. – Brazdă + suf. -ar.

BUCENTAUR, bucentauri, s. m. (În mitologie) Centaur care avea corp de taur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. bucentaure.

BULICHER, bulichere, s. n. (Reg.) Cuțit mare și lung; cuțit stricat, care nu taie. – Cf. magh. bugyli „briceag”.

BULVAN, bulvani, s. m. Buștean din care se taie scânduri la joagăr. – Et. nec.

BUNĂVOIE s. f. (În loc. adv.) De bunăvoie sau de bunăvoia mea (sau ta etc.) = nesilit de nimeni, din inițiativă proprie; de la sine, singur. – Bună + voie.

BUȘTEAN, bușteni, s. m. Trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; partea trunchiului unui copac rămasă în pământ după tăiere; buștihan. ◊ Expr. (Adverbial) A dormi buștean = a dormi adânc. A (se) lămuri buștean = a lăsa (sau a rămâne) nedumerit în urma unei explicații neclare. – Et. nec.

BUTUC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec.

BUZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. ◊ Buză de iepure = anomalie congenitală care constă în faptul că buza este ușor despicată (ca la iepure). ◊ Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate = a rămâne înșelat, dezamăgit în așteptările sale. A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a rămâne păgubaș; a fluiera a pagubă. A se șterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copii) a fi gata să izbucnească în plâns. ♦ Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adâncă. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza străchinii. ◊ Expr. (Rar) Plin (până în) buză = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui șanț, a unei păduri etc. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. 5. (În sintagma) Buză de bandaj = partea proeminentă a bandajului montat pe roțile autovehiculelor de cale ferată, care servește la menținerea și la conducerea vehiculului respectiv pe șină. – Cf. alb. buzë.

CARNE, cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreună cu țesuturile la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului, cu pierderi mari de vieți omenești. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Bucată din țesutul muscular al animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Pulpă la fructe. – Lat. caro, carnis.

CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

CĂPĂȚÂNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina.

CĂRARE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria.

CĂSĂPI, căsăpesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A tăia în bucăți, a măcelări, a ciopârți. – Din casap.

CÂINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) câne s. m.] – Lat. canis.

CÂRNI, cârnesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în altă direcție; a (se) întoarce. ◊ Expr. (Tranz.) Îți cârnește nasul din loc = miroase extrem de urât. A-și cârni nasul sau (intranz.) a cârni din nas = a se arăta nemulțumit (strâmbând din nas); a strâmba din nas. ♦ Fig. A reveni asupra celor spuse, hotărâte, a nu mai face ce a spus, ce a hotărât. 2. Tranz. A tăia, a rupe vârful lăstarilor tineri ai unor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. – Din cârn.

CÂRPĂTOR, cârpătoare, s. n. (Pop.) Bucată de lemn rotundă, pătrată sau dreptunghiulară, pe care se răstoarnă mămăliga sau pe care se taie carnea, ceapa etc.; fund. ♦ Scândură sau masă (pătrată) pe care se întinde aluatul. – Lat. coopertorium.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CENTAUR, centauri, s. m. (În mitologia greacă) Ființă imaginară, cu trup de cal și cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelație din emisfera australă, din care face parte steaua cea mai apropiată de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.

CEPUIT s. n. Tăiere a crăcilor de pe trunchiurile de rășinoase, pentru o mai ușoară sortare și manipulare a trunchiurilor. – Din cep.

CHES interj. (Turcism înv.) Exclamație care se rostea ca un ordin sau ca un semnal pentru tăierea capului osânditului ◊ Expr. A face ches = A tăia (capul cuiva) – Din tc. kes „taie!”.

DALTĂ, dălți, s. f. Unealtă de oțel în formă de pană tăioasă, cu sau fără mâner, folosită de fierari, dulgheri, sculptori etc. la crestat, la cioplit, la scobit sau la tăiat. – Din sl. dlato.

DANTELA, dantelez, vb. I. Tranz. A tăia, a cresta marginea unui lucru, dându-i aspectul unei dantele. – Din fr. denteler.

DANTURA, danturez, vb. I. Tranz. A tăia dinții unei roți cu ajutorul unei freze speciale. – Din dantură.

DANTURARE, danturări, s. f. Acțiunea de a dantura și rezultatul ei; tăiere la freză a dinților unei roți. – V. dantura.

DĂLTUI, dăltuiesc, vb. IV. Tranz. A lucra (tăind, cioplind, scobind etc.) un obiect, un material etc. cu dalta. – Daltă + suf. -ui.

ELICE, elice, s. f. 1. Organ de mașină (având forma unor aripi sau a unor lopeți fixate pe un ax rotativ) care servește la punerea în mișcare a unui avion, a unei nave etc. 2. Linie curbă care taie sub un unghi constant generatoarele unui cilindru sau ale unui con. [Var.: helice s. f.] – Din fr. hélice, lat. helix, -icis.

EMONDAJ, s. n. 1. Operație de tăiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în perioada de creștere pentru a stimula dezvoltarea lor în înălțime; emondare, emondație. 2. (Med.) Intervenție chirurgicală constând în înlăturarea exostozelor și osteofitelor epifizelor. – Din fr. émondage.

GENUNCHI, genunchi, s. m. 1. Parte a piciorului (la oameni și la unele animale) care cuprinde regiunea articulației femurului cu tibia (incluzând și rotula). ◊ În genunchi = cu picioarele îndoite din genunchi și cu gambele așezate pe pământ. Pe genunchi = pe porțiunea anterioară a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1) (când cineva șade). ◊ Expr. Cu genunchii la gură = ghemuit, strâns. A cădea în genunchi (înaintea cuiva) = a se lăsa cu genunchii (1) la pământ (înaintea cuiva) în semn de umilință, de respect sau pentru rugăciune; p. ext. a ruga pe cineva în mod stăruitor, călduros, cu umilință. A i se tăia cuiva genunchii = a avea senzația că nu se mai poate ține pe picioare (de emoție). ♦ Lovitură dată cuiva cu genunchiul (1). 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). [Var.: (reg.) genunche s. m.] – Lat. genuc(u)lum (= geniculum).

HARCEA-PARCEA adv. (Fam.; în expr.) A face (pe cineva sau ceva) harcea-parcea = a tăia (pe cineva sau ceva) în bucăți, a face fărâme; a distruge, a nimici. – Din tc. parça-parça „bucată cu bucată”.

HATAIA s. f. (Turcism înv.) Numele unei stofe fine de mătase. [Pr.: -ta-ia] – Din tc. hatayî.

HĂCUI, hăcuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A tăia în bucăți (mici); a toca mărunt; a sfârteca, a ciopârți. – Din germ. hacken.

HĂRȘNI, hărșnesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A reteza, a tăia ceva (dintr-o lovitură scurtă). 2. A fura ceva (foarte repede, cu abilitate). [Var.: hărști, hârșni vb. IV] – Din harș.

HEDER, hedere, s. n. Parte componentă a combinelor de cereale, constituită dintr-o platformă care are în față aparatul de tăiere, despărțitoarele de lan, un transportor, rabatorul și mecanismele de acționare ale acestora. – Din rus. heder, engl. header.

HEPTAEDRIC, -Ă, heptaedrici, -ce, adj. În formă de heptaedru. [Pr.: -ta-e-] – Din fr. heptaédrique.

HETAIRISM s. n. Denumire dată raporturilor sexuale extraconjugale ale bărbaților cu femei de moravuri ușoare. [Pr.: -ta-i-] – Din fr. hétaïrisme.

HIPOCENTAUR, hipocentauri, s. m. (Rar; în mitologia greacă) Centaur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. hippocentaure, lat. hippocentaurus.

IGNAT s. m. (Pop.) Nume dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să-și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă. ◊ Expr. Nu se îngrașă porcul la ignat = nu se poate face un lucru serios în ultimul moment. – Din sl. Ignatije.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare; cord¹. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burtă, pântece, rânză. ◊ Expr. A (mai) prinde (la) inimă = a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere. Pe inima goală = cu stomacul gol, fără să fi mâncat ceva. A (se) simți greu la inimă = a-i fi greață, a-i veni să verse. 3. (La cărțile de joc) Cupă². 4. Piesă sau organ de mașină care are o formă asemănătoare cu o inimă (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerată ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legătură cu bucurii, plăceri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea bună. ◊ Loc. adv. După (sau pe) voia (sau pofta) inimii = după plac, nestingherit, cum îi e dorința. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, cu foarte mare și sinceră plăcere. ◊ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit. A unge (pe cineva) la inimă = a face (cuiva) plăcere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât poftește, cât are plăcere. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a renunța la propriul punct de vedere, la propria opinie sau plăcere. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) fără griji, bine dispus, cu conștiința împăcată. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Îl doare la inimă când vede atâta risipă. ◊ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inimă = a provoca (cuiva) o durere morală, o supărare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârși la inimă = a se îmbolnăvi, a muri de durere, a fi copleșit de durere. A avea ceva pe inimă = a fi chinuit de un gând neîmpărtășit, a avea o taină în suflet. A-și răcori inima = a spune ce are pe suflet, a-și descărca sufletul. A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decât merită. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispoziție, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A rămâne cu inima friptă = a rămâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau roșu) prin inimă, se spune când cineva primește pe neașteptate o veste tristă sau când îl cuprinde o durere fizică în mod brusc. Inimă albastră = suflet trist, îndurerat; tristețe, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciudă, mânie, necaz. Inimă rea = mâhnire, durere, amărăciune. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la tine. ◊ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a iubi (pe cineva). A-i rămâne (cuiva) inima la... = a rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. A avea tragere de inimă (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima să... = a se simți atras să facă ceva. d) (În legătură cu bunătatea sau răutatea cuiva, în loc. și în expr.) Inimă dreaptă = om drept, cinstit, corect. Inimă de aur = om bun. Slab de inimă = milos, impresionabil, influențabil. Cu inimă = bun, milos, înțelegător, uman. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos, înțelegător, darnic. A avea inima deschisă = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, fără reticențe, a vorbi deschis, fără rezerve. A avea inima largă = a fi mărinimos, milos, darnic. A se muia la inimă sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lăsa pe cineva inima să..., se spune când cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. A fi fără inimă sau a fi rău (sau câinos, negru) la inimă = a fi rău, înrăit. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, neînțelegător, dușmănos, rău. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, rău, fără suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Îmi spune inima că s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune a cuiva) Înfruntă pericolul cu inimă rece. ◊ Cu inimă = (loc. adv.) energic, cu viață; (loc. adj. și adv.) inimos, curajos; pasionat. ◊ Expr. A(-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța, a se descuraja. A-și lua inima în dinți = a-și face curaj, a se hotărî să întreprindă ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva își recapătă calmul, echilibrul și curajul după un moment de emoție sau de spaimă. A (mai) prinde (la) inimă = a căpăta (din nou) putere, curaj, a se restabili sufletește, a nu-i mai fi teamă. A-i ține cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frică de ceva; a se descuraja. A i se tăia inima = a-și pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerată ca centru și simbol al vieții sufletești. L-am șters din inimă. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toată puterea sufletească. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită, curată. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă. 2. Ființă, om, individ. Înflăcărarea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ◊ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpăra ce este mai prost, a face o afacere proastă; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. [Pl. și: (înv.) inime. – Var.: inemă s. f.] – Lat. anima.

INTERTIP, intertipuri, s. n. Mașină tipografică de cules și de turnat litere în rânduri, care are matrițe cu dinți tăiați pe toată grosimea lor (și cu care se poate culege de la distanță, prin transmitere telegrafică). – Din fr. intertype.

ÎMBUCĂTĂȚI, îmbucătățesc, vb. IV. Tranz. A tăia în bucăți, a face bucăți; a îmbucăți, a fragmenta. – Contaminare între îmbucăți și înjumătăți.

ÎMPĂRĂȚIE, împărății, s. f. 1. Țară condusă de un împărat; imperiu. ◊ Împărăția cerului = rai. 2. Faptul de a împărăți; stăpânire. 3. (Înv.) Împărat; sultan. ◊ Expr. Împărăția-ta (sau -voastră), formulă de adresare către un împărat. – Împărat + suf. -ie.

ÎNJUMĂTĂȚI, înjumătățesc, vb. IV. Tranz. A împărți, a tăia, a desface etc. în două; a reduce la jumătate, a jumătăți. ♦ A amesteca pe din două cu altceva, a îndoi cu... – În + jumătate.

ÎNJUNGHIA, înjunghii, vb. I. Tranz. 1. A vârî un cuțit, un pumnal sau alt obiect cu lamă ascuțită în cineva; a junghia; spec. a tăia, a ucide un animal. ◊ Refl. recipr. S-au înjunghiat la beție. 2. (La pers. 3) A simți sau a provoca o durere ascuțită, un junghi. [Pr.: -ghi-a] – În + junghi.

ÎNTRERUPE, întrerup, vb. III. Tranz. și refl. A (se) opri, a (se) suspenda temporar cursul, desfășurarea unei acțiuni, a unui lucru; a opri pe cineva sau a se opri în cursul unei lucrări, al unei activități; p. gener. a (se) opri, a (se) suspenda. ♦ Tranz. A opri pe cineva în timp ce vorbește, a tăia vorba cuiva. [Perf. s. întrerupsei, part. întrerupt – Var.: (Înv.) întrerumpe vb. III] – Între¹- + rupe (după fr. interrompre).

ÎNTRERUPT, -Ă, întrerupți, -te, adj. Care este temporar oprit, suspendat. ♦ (Adverbial) Cu întreruperi. ♦ Care are continuitatea oprită; rupt, tăiat. Fir întrerupt. – V. întrerupe.

ÎNTRETĂIA, întretai, vb. I. Refl. recipr. (Despre linii, drumuri etc.) A se intersecta, a se încrucișa. [Pr.: -tă-ia] – Între¹- + tăia (după fr. entrecouper).

JILIP, jilipuri, s. n. Construcție în formă de jgheab, făcută din pământ, din bârne, din beton etc. pe versantele cu pante ale munților și dealurilor, folosită pentru scoaterea, prin alunecare, a buștenilor tăiați din pădure. – Din magh. zsilip.

MAMĂ, mame, s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ◊ Mamă eroină = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel puțin zece copii în viață. ◊ Loc. adj. De mamă = (despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. ◊ Expr. Vai de mama mea (sau ta, lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut = de când sunt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (Pop.) A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. ext., unei persoane mai tinere. Florico, mamă, să ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mamă mare (sau, pop., bătrână, bună) = bunică. Mamă soacră = soacră. 4. Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 5. Compus: mama (sau muma)-pădurii (sau -pădurilor) = a) personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi și cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauză. [Var.: (reg.) mumă s. f.] – Lat. mamma.

MINNESOTA s. f. Rasă de porci creată în America și crescută pentru producția de carne. [Pr.: mi-ni-său-ta] – Cuv. engl.

OM, oameni, s. m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat. ◊ Loc. adv. Din om în om = de la unul la altul. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prietenește. ◊ Expr. (A fi) la mintea omului = (a fi) evident, clar. (Nu-i) nici picior de om sau nu-i (nici) picior de om = (nu-i) nimeni. Om ca (toți) oamenii = om obișnuit, care nu se deosebește prin nimic esențial de alții. Ca omul = cum se întâmplă sau s-ar putea întâmpla oricui. Ca oamenii = cu manifestări obișnuite oamenilor; cum trebuie, cum se cuvine. Om bun! = răspuns pe care îl dă o persoană care bate la ușă pentru a-l asigura pe stăpânul casei că vine cu intenții bune. ♦ Persoană integră, care întrunește calități morale deosebite, care se remarcă prin cinste și corectitudine. ◊ Expr. (A fi) un om (o dată) și jumătate = (a fi) persoană de încredere înzestrată cu însușiri (morale) deosebite. A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui (pe cineva) dezvoltându-i însușirile umane caracteristice; a asigura învățătura cuiva calificându-l într-o profesiune; b) a da, a oferi (cuiva) o situație materială sau socială bună. A se face om = a) a se înstări, a se căpătui, a se îmbogăți; b) a se îndrepta. 2. (Cu determinări care indică un raport de dependență) Persoană care se află în slujba cuiva; persoană de încredere. ◊ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui Dumnezeu = (a fi) om bun, cinstit, de treabă. (A fi) omul (sau om al) dracului = (a fi) om rău, viclean. 3. Persoană de vază, de seamă. ♦ Persoană matură. 4. Bărbat. ♦ (Determinat de „meu”, „tău” etc.) Soț. ♦ (La vocativ) Apelativ familiar (explicativ, dojenitor etc.) cu care ne adresăm unei persoane (de sex masculin). 5. (La sg.) Persoană oarecare, cineva, oricine. 6. (Art.) Numele popular al constelației boreale Hercule. [Gen.-dat.: omului; voc.: omule] – Din lat. homo.

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

TAOISM s. n. Curent în filozofia chineză veche bazat pe acțiunea de tao „drum, cale”, înțeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieții sociale și gândirii omenești; religie chineză care a existat până în sec. XVII și care a avut la bază această concepție. [Pr.: ta-o-ism. – Var.: daoism s. n.] – Din fr. taoïsme.

ȚENCUȘĂ, țencușe, s. f. (Reg.) 1. Bucățică lunguiață și ascuțită care se taie și se scoate dintr-un pepene, dintr-o pâine etc. pentru a fi gustată. ♦ Așchie. 2. Numele unui joc asemănător cu țintarul. – Et. nec. Cf. germ. Zinke.

ȚIGARĂ, țigări, s. f. Sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină umplută cu tutun tăiat mărunt, care se aprinde la un capăt, iar din celălalt capăt (vârât între buze) se trage fumul în piept; țigaretă (1). ◊ Țigară de foi = țigară făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta; trabuc. – Din germ. Zigarre.

ȚINTAURĂ, țintaure, s. f. Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. – Var.: centaură s. f.] – Din lat. centaurea, fr. centaurée.

UNGHIE, unghii, s. f. 1. Lamă cornoasă care crește pe partea de deasupra a ultimei falange a degetelor de la mâini și de la picioare, la om. ♦ Expr. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrâna obrăznicia cuiva; a pune la punct pe cineva. A pune (cuiva) unghia în gât = a constrânge pe cineva să răspundă urgent unei obligații. A-și pune unghia în gât = a face orice pentru atingerea unui scop. A-și arăta unghiile a deveni agresiv. ♦ Substanță cornoasă formată la vârfurile degetelor de la picioarele animalelor și păsărilor; p. ext. gheară. 2. Compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchini (Astragalus glycyphyllos); unghia-păsării = plantă erbacee cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în formă de pinten, pătată cu galben (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente, în formă de pârghie, pentru ridicat și lăsat coșul lesei la pescuit. – Lat. ungla (= ungula).

URUIOC, uruioace, s. n. (Pop.) Parte a urzelii de la capătul pânzei, care nu se mai poate țese și care se taie și se aruncă atunci când se scoate pânza din război. [Pr.: -ru-ioc] – Cf. ucr. uryvok, scr. urivak.

VÂLVĂTAIE, vâlvătăi, s. f. Flacără mare; pălălaie, vâlvoare^[1], vâlvă, bobotaie. [Pr.: -ta-ie. – Var.: vălvătaie, vâlvotaie s. f.] – Din vâlvă (după pălălaie, bobotaie). modificată

VOIE, (rar) voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv., în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. [Pr.: vo-ie] – Din sl. volja.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

ECARISA, ecarisez, vb. I. Tranz. 1. A tăia bușteni pentru a-i transforma în scânduri groase, prismatice. 2. A jupui pielea de pe animalele moarte. – Cf. fr. équarrir.

ECARISARE s. f. Acțiunea de a ecarisa (1) și rezultatul ei; operație manuală de tăiere și de fasonare a buștenilor pentru a se obține diferite piese de lemn prismatice (grinzi, traverse etc.). – V. ecarisa.

ECARISAT, -Ă, ecarisați, -te, adj. (Despre lemne, bușteni etc.) Tăiat în formă prismatică. – V. ecarisa.

MARCOTĂ, marcote, s. f. Lăstar al unei plante, nedesprins de ea, înfipt cu capătul liber în pământ pentru a prinde rădăcină și care, tăiat și răsădit după ce a făcut rădăcină, dă o plantă nouă. – Din fr. marcotte.

MĂRUNTAIE s. f. pl. 1. Totalitatea organelor interne la animale și la om; viscere, vintre; p. restr. organele interne aflate în cavitatea abdominală. ◊ Expr. A ști toate măruntaiele (din cineva) a cunoaște gândurile cele mai ascunse (ale cuiva). ♦ Spec. Totalitatea organelor interne comestibile ale animalelor. 2. Fig. Partea cea mai adâncă a unui lucru; fund, adâncime, mijloc. ♦ Interiorul ființei omenești, considerat ca sediu al gândirii, al sentimentelor și al conștiinței. [Pr.: -ta-ie] – Din lat. minutalia.

MĂCELĂRI, măcelăresc, vb. IV. Tranz. 1. A ucide cu sălbăticie și în masă; a masacra, a extermina. ◊ Refl. recipr. Luptătorii se măcelăreau. 2. (Rar) A tăia animale pentru consum. ♦ (Înv. și reg.) A tăia în bucăți; a sfârteca, a ciopârți. – Din măcelar.

MĂCELĂRIT², -Ă, măcelăriți, -te, adj. Tăiat, ciopârțit, sfârtecat; masacrat. ♦ Fig. Zdrobit, frânt. – V. măcelări.

MĂGURĂ, măguri, s. f. Deal mare izolat (tăiat de ape); p. ext. munte. ♦ Movilă. ♦ Pădure (situată pe un loc înalt). [Var.: (reg.) măgulă s. f.] – Cf. alb. magulë.

DESPĂDURI, despăduresc, vb. IV. Tranz. A tăia (în mod nerațional) pădurea de pe un anumit teren. ♦ A defrișa. – Des¹- + [îm]păduri (după fr. déboiser).

DIAGONAL, -Ă, diagonali, -e, s. f., adj. I. S. f. 1. Segment de dreaptă care unește două unghiuri (sau vârfuri) nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite. ◊ Loc. adv. În diagonală = pe direcția unei drepte înclinate față de un punct de referință; de-a curmezișul. ♦ Curea purtată de-a curmezișul pieptului la unele uniforme (militare). 2. Porțiune de linie de cale ferată sau de tramvai care taie oblic mai multe linii paralele dintr-o stație, pentru a permite trecerea vagoanelor de pe o linie pe alta. 3. Bară înclinată care leagă două noduri ale tălpilor opuse ale unei grinzi cu zăbrele. II. Adj. Care unește vârfurile a două unghiuri nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite; care este în formă de diagonală; curmeziș; cruciș. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diagonal.

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. De dimensiuni, de proporții reduse; (foarte mic). ♦ Cu elemente componente foarte mici; fin. ♦ (Adesea adverbial) Tăiat, sfărâmat, rupt în bucăți de dimensiuni reduse. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. ♦ (Despre ploaie, burniță etc.) Cu stropi sau fulgi mici și deși. 2. (Despre bani; adesea substantivat) Cu monede divizionare, cu mărunt. 3. De înălțime, de statură mică; scund, mic. ♦ Scurt. 4. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). ♦ (Substantivat, f. art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. 5. (Despre ființe) Care este de vârstă fragedă, abia născut sau de câțiva ani; care este nevârstnic. 6. Fig. Care are o importanță, o valoare redusă; mic, neînsemnat. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. ♦ Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rând. 7. Fig. (Despre oameni) Lipsit de înțelegere, de generozitate, care dovedește orizont limitat. [Var.: (pop.) mănunt, -ă adj.] – Lat. minutus.

MĂRUNȚI, mărunțesc, vb. IV. Tranz. A tăia, a fărâmița, a rupe, a împărți, a sfărâma în bucăți mici; a pisa. ◊ Loc. adv. Pe mărunțite = cu mișcări scurte și repezi. – Din mărunt.

MĂSURĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoare a unei mărimi, determinată prin raportare la o unitate dată; măsurare, determinare. ◊ Loc. adj. și adv. După (sau pe) măsură = (despre îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului; după dimensiuni potrivite. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, la fel, egal. ◊ Loc. adv. În mare (sau în largă) măsură = în mare parte, în mare cantitate, mult. În mică măsură = într-o proporție neînsemnată. În egală măsură = la fel, în mod egal. ◊ Loc. prep. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu... ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cât. În măsura în care... = numai atât cât... ◊ Loc. vb. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor haine, ghete etc. 2. Unitate convențională pentru măsurarea dimensiunilor, cantităților, volumelor etc.; vas, aparat etc. care reprezintă această unitate convențională. ◊ Instrument (sau aparat) de măsură = instrument (sau aparat) cu care se măsoară. ◊ Loc. adv. Cu aceeași măsură = în același fel. ♦ Conținutul unui astfel de instrument. 3. Cantitate determinată, întindere limitată. 4. Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratei sunetelor muzicale și care se notează printr-o fracție plasată la începutul primului portativ. ◊ Bară de măsură = fiecare dintre liniuțele care taie vertical portativul, divizând durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu mâna sau cu piciorul mișcări egale și regulate, care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele de măsură. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. 6. (Fil.) Categorie a dialecticii care reflectă legătura dintre cantitate și calitate, cuprinzând intervalul în limitele căruia schimbările cantitative pe care le suferă un anumit lucru sau fenomen nu duc la o transformare a calității lui. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, procedeu, mijloc întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop; hotărâre, prevedere. ◊ Măsură de siguranță = mijloc de prevenție specială, prevăzut de legea penală și folosit față de infractorii care prezintă pericol. ◊ Expr. A lua măsuri = a executa o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. 2. Capacitate; valoare, putere, grad. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, a avea posibilitatea, calitatea de a face, de a realiza (ceva). A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete, a arăta totalitatea resurselor de care dispune, a dovedi că este capabil să facă, să realizeze ceva. 3. Limită, punct extrem până la care se poate concepe, admite sau până la care este posibil ceva; moderație, cumpătare, înfrânare. ◊ Loc. adv. Fără (de) măsură = din cale-afară, nemăsurat, exagerat, excesiv. Peste măsură = mai mult decât trebuie, exagerat, excesiv. Cu măsură = în limite acceptabile, moderat, chibzuit. ◊ Expr. În măsura posibilului = atât cât va fi posibil. – Lat. mensura.

FORFECUȚĂ, forfecuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui foarfece; foarfece mic (pentru tăiat unghiile). 2. Pasăre mică, cu penele cărămizii, cu ciocul puternic având vârfurile încrucișate ca niște foarfece (Loxia curvirostra). – Foarfece + suf. -uță.

FULG, fulgi, s. m. 1. Pană subțire, de mărime mijlocie, pe jumătate moale și mătăsoasă, care crește pe pântecele păsărilor și printre penele mai mari. ◊ Loc. adj. Ca fulgul = foarte ușor. ◊ Expr. A bate (pe cineva) de-i merg (sau să-i meargă) fulgii = a bate tare (pe cineva). Ca fulgul pe apă = la voia întâmplării. 2. Asociere de mici cristale de apă, care se formează iarna în atmosferă și care, căzând pe pământ, alcătuiesc zăpada. 3. (La pl.) Crăpături intermitente, grupate și fine, care se formează mai ales în lingourile sau în piesele de oțel aliat cu nichel și cu cromnichel. 4. (La pl.) Produs alimentar sub formă de foițe subțiri, obținut din boabe de ovăz alimentar decorticat, din porumb sau din cartofi tăiați fin. – Et. nec.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

OPRIT², -Ă, opriți, -te, adj. Interzis; rezervat. ◊ Pădure oprită = pădure în care este interzisă orice tăiere a copacilor; opritură. – V. opri.

PARCHET, parchete, s. n. I. Pardoseală executată prin îmbinarea între ele (în formă de desene geometrice) a unor piese din lemn tare (stejar, fag etc.) prelucrate special; fiecare dintre piesele de lemn (înguste și scurte) folosite la executarea acestui tip de pardoseală. II. Fiecare dintre suprafețele în care este împărțită o pădure în vederea exploatării ei raționale; p. ext. suprafață de teren pe care s-a făcut o tăiere într-o pădure. III. Instituție judiciară care funcționează pe lângă unele instanțe judecătorești, cu atribuția de a exercita acțiunea penală și de a susține acuzarea la judecarea proceselor penale; membrii acestei instituții; local în care funcționează această instituție. – Din fr. parquet.

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă în repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

MONEDĂ, monede, s. f. Ban de metal (rar de hârtie) care are sau a avut curs legal pe teritoriul unui stat; p. gener. ban de metal (de valoare mică); mărunțiș. ◊ Expr. A bate (sau a tăia, a face) monedă = a emite bani de metal. A bate monedă (din sau cu ceva) = a insista, a face caz (de ceva). A plăti (cuiva) cu aceeași monedă = a răspunde (cuiva) printr-o comportare similară. (Fam.) Asta e moneda plătită, se spune despre o întâmplare neplăcută survenită în viața cuiva ca o pedeapsă pentru fapta sau faptele rele făcute; faptă și răsplată. [Pl. și: monezi. – Var.: monetă s. f.] – Din ngr. monédha.

RAS², -Ă, rași, -se, adj. 1. (Despre barbă, mustăți, păr) Tăiat de la rădăcină. ♦ (Despre persoane) Care nu poartă barbă (și mustăți); care este bărbierit; care are părul tăiat până la piele. ◊ Expr. (Fam.) C-o fi tunsă, c-o fi rasă = în sfârșit, după multă vorbă. 2. Curățat de stratul exterior prin frecare pe o răzătoare. 3. Întins, drept. ♦ (Adverbial) Foarte apropiat de o suprafață, atingând aproape o suprafață; tangențial. Zboară ras cu pământul. 4. Plin până la marginea de sus, foarte plin. – V. rade.

RĂSCROIT, -Ă, răscroiți, -te, adj. Tăiat după forma corpului (în special la mâneci și la gât); p. gener. tăiat, croit. ♦ Fasonat², modelat. – V. răscroi.

SĂPA, sap, vb. I. Tranz. 1. A lucra, a fărâmița cu sapa¹ (sau cu cazmaua) pământul (pentru a însămânța, a prăși etc.). 2. A face cu sapa¹ (sau cu alt instrument) o adâncitură, o groapă, un șanț în pământ. 3. A scoate cu sapa¹ ceva din pământ. 4. A scobi, a tăia în piatră sau în lemn pentru a da materialului o anumită formă sau pentru a grava. ♦ Tranz. și refl. Fig. A lăsa sau a rămâne o urmă adâncă; a (se) întipări, a (se) imprima. 5. (Despre ape, ploi și alte elemente ale naturii) A roade, a mânca, a măcina (surpând); a ruina, a dărâma, a nimici. ♦ Tranz. și refl. recipr. Fig. A unelti împotriva cuiva sau unul împotriva altuia, a încerca să(-și) facă rău. – Lat. sappare.

SOCOTEALĂ, socoteli, s. f. 1. Calculare, calcul numeric, evaluare numerică. ◊ Expr. A face (sau a da cuiva) socoteala = a plăti (cuiva) ceea ce i se cuvine, ceea ce are de primit. Pe socoteala mea (sau a ta etc.) = pe cheltuiala mea (sau a ta etc.). A-și greși socotelile = a se înșela în așteptări; a nu izbuti. A ieși la socoteală (cu ceva sau cu cineva) = a ajunge la o rezolvare convenabilă, favorabilă (în legătură cu ceva sau cu cineva). A pune (ceva) la socoteală = a lua în considerație (ceva). A pune (ceva) în socoteala cuiva = a obliga pe cineva să plătească (ceva); a imputa cuiva (ceva). ♦ Cont, situație (de venituri și cheltuieli). ♦ (Fam.) Fiecare dintre cele patru operații aritmetice fundamentale. ♦ Sumă de bani datorată (pentru o consumație, o cumpărătură etc.); notă de plată. ♦ Privire asupra unor fapte din trecut; bilanț. 2. Proiect, plan, gând, idee. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la socoteală = a-i fi (cuiva) pe plac; a-i conveni. (Pop.) A-și da cu socoteala (că)... = a fi de părere că...; a crede că... 3. (În expr.) A da socoteală cuiva (de ceva) = a răspunde în fața cuiva (de ceva). A ține socoteală de... = a lua în considerare, a avea în vedere. Pe socoteala cuiva = în legătură cu cineva. 4. Rost, rațiune; măsură. ◊ Loc. adv. și adj. Cu (sau fără) socoteală = (ne)chibzuit, cu (sau fără) motiv. 5. (Fam.) Treabă, lucru. – Socoti + suf. -eală.

TA interj. (Repetat) Exclamație care imită vorbăria multă și inutilă a cuiva, exprimând în același timp nerăbdarea interlocutorului. – Onomatopee.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Din lat. *toccare.

FOARFECE, foarfece, s. n. 1. Unealtă sau mașină unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. ♦ (În forma foarfecă) Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unui foarfece, practicată în unele sporturi. 2. (Ec.; în sintagma) Foarfeca sau foarfecele prețurilor = decalaj între diferite prețuri. 3. Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 4. (Bot.; în compusul) Foarfeca-bălții = plantă acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides). [Var.: foarfecă, foarfeci, s. f., foarfec s. m.] – Lat. forfex, -icis.

FORFECA, foarfec, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți cu foarfecele sau alt obiect tăios. 2. Tranz. Fig. A cerceta o operă literară sau științifică cu o minuțiozitate exagerată, cu scopul de a o critica și de a o pune într-o lumină defavorabilă. ♦ A critica aspru, a mustra cu severitate. ♦ (Rar) A bate. 3. Intranz. Fig. A vorbi mereu, fără încetare (bârfind, clevetind); a bodogăni – Din lat. forficare.

FOTOVOLTAIC, -Ă, fotovoltaici, -ce, adj. 1. (În sintagma) Efect fotovoltaic = apariție a unei tensiuni electromotoare într-o joncțiune semiconductoare sau într-un contact metal-semiconductor. 2. (În sintagma) Pilă (sau celulă) fotovoltaică = fotoelement. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. photovoltaïque.

FRAGMENTA, fragmentez, vb. I. Tranz. A împărți, a tăia, a rupe în fragmente; a îmbucătăți. – Din fr. fragmenter.

FRUNZĂ, frunze, s. f. 1. Organ principal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). ◊ Loc. adv. Ca frunza și ca iarba = numeros. ◊ Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nici o ocupație serioasă, a pierde vremea fără treabă; a trândăvi. 2. Compus: frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (Chenopodium murale). 3. (În sintagma) Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. – Lat. frondia (< frons, -ndis).

AMPUTA, amputez, vb. I. Tranz. A tăia pe cale chirurgicală (sau a pierde accidental) un membru al corpului sau un segment de membru. ♦ Fig. A elimina o parte dintr-o operă, dintr-un discurs etc. – Din fr. amputer, lat. amputare.

PALĂ¹, pale, s. f. 1. Cantitate de fân, de paie etc. cât se taie dintr-o singură tragere cu coasa sau cât se poate lua o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de paie etc. 2. P. ext. Strat, pătură din ceva; fâșie, șuviță. ♦ Undă, adiere, suflare. Pală de vânt. Pală de ceață. – Et. nec. Cf. alb. pale.

PARLAGIU, parlagii, s. m. Măcelar care taie vitele de consum la abator. – Din tc. parlacı.

PATENT¹, -Ă, patenți, -te, adj. (Despre sisteme și obiecte tehnice) Construit în chip special pentru a prezenta garanții de soliditate, de bună funcționare sau pentru a putea fi folosit ușor; care funcționează perfect. ◊ Clește patent (și substantivat, n.) = clește special cu care se pot executa diferite operații de apucare, de tăiere etc. ♦ (Substantivat, f.) Capsă, buton de încheiat. ♦ (Substantivat, n.) Un fel de târnăcop, folosit în mine. – Din germ. Patent.

PATINĂ², patine, s. f. 1. Obiect de metal format dintr-o șină și elemente de legătură care îl fixează de talpa ghetei, folosit la patinaj. ◊ Patină cu role = obiect de metal asemănător cu patina² (1), prevăzut cu patru rotițe și cu elemente de legătură care îl fixează de talpa ghetelor, și care permite deplasarea pe sol în mișcări asemănătoare cu cele de pe patinoar. ♦ (Rar) Fiecare dintre cele două tălpi ale saniei. ♦ (Rar) Schi. 2. Piesă prin intermediul căreia un mecanism alunecă pe un element de ghidare. ◊ Patină de ascensor = șină pe care alunecă cabina ascensorului. ♦ Organ al mașinilor agricole de recoltat, destinat rezemării pe sol a aparatului de tăiere și reglării înălțimii de tăiere a plantelor. – Din fr. patin.

PATRU num. card., s. n. 1. Num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între trei și cinci și care se indică prin cifrele 4 și IV. ◊ (Cu valoare adjectivală) Patru scaune. ◊ Patru clase = (în vechea organizare a învățământului) a) învățământul elementar; b) cursul inferior al liceului. ◊ Expr. A vorbi (cu cineva) între patru ochi (sau între patru pereți) = a vorbi (cu cineva) în taină, fără martori. În (cele) patru zări (sau colțuri, vânturi etc.) = în toate direcțiile; pretutindeni. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) (Loc. adv.) Cât patru = depășind limitele obișnuite; foarte mult. În patru = a) în patru părți egale, în sferturi; b) din patru elemente asemănătoare. (Expr.) A fi cu ochii în patru = a fi cu băgare de seamă, a proceda cu multă atenție, a se păzi bine. A despica (sau a tăia) firul (de păr) în patru = a cerceta în mod minuțios, a se ocupa de ceva cu minuțiozitate exagerată, mai mult decât este necesar. (Fam.) A face pe dracu-n patru = a-și da toată silința, a depune toate eforturile, a utiliza toate posibilitățile pentru a izbuti într-o acțiune. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un patru pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Pavilionul patru. ◊ (Intră în componența num. adverbial) Să mănânci de patru ori. ◊ (Intră în componența num. multiplicativ) De patru ori pe atâta. ◊ (Intră în componența num. distributiv) Merg câte patru. 2. S. n. Semn grafic care reprezintă numărul patru (1); notă indicată prin acest semn. – Lat. quattuor.

PĂCAT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greșeală, vină. ◊ Păcatul strămoșesc (sau originar) = (în concepția religiei creștine) greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental și din care ar izvorî toate celelalte păcate. ◊ Loc. adj. și adv. Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit. ◊ Expr. A-și face păcat(e) cu cineva = a face o faptă rea în dauna cuiva, a oropsi, a nedreptăți pe cineva. A intra (sau a cădea) în păcat(e) = a comite o faptă condamnabilă, a greși. A-și spăla păcatul (sau păcatele) = a ispăși o greșeală, o vină. Lasă-mă păcatelor mele (sau lasă-l păcatelor lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă (sau lasă-l etc.) în pace! Păcatele mele (sau tale etc.)! = vai de mine (sau de tine etc.)! A trage păcatul (sau păcatele) cuiva = a) a suporta consecințele greșelii altuia; b) a fi ispitit, tentat să facă ceva. A vorbi cu păcat = a aduce învinuiri nedrepte, a greși, a se face vinovat spunând lucruri neadevărate. (E) păcat (de Dumnezeu) sau e mai mare păcat(ul) = nu se cuvine, nu e drept, nu e bine. ♦ (Înv. și pop.) Canon, osândă, primită pentru ispășirea unei vini. 2. Cusur, defect, scădere; slăbiciune, patimă, viciu. 3. Întâmplare rea; nenorocire, năpastă, pacoste, necaz. ◊ Loc. adv. Din păcate = din nenorocire, spre regretul cuiva. ◊ Expr. A-l împinge (sau a-l îndemna, a duce) pe cineva păcatul (sau păcatele) să... (sau de...) = a simți un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău, de o slăbiciune. (Exclamativ) Mai știi păcatul! = cine ar putea ști? se prea poate. Păcat că... (sau de...) = îmi pare rău că... (sau de...); e regretabil că... Ce păcat! = cât îmi pare de rău! 4. (Eufemistic) Diavol, drac, naiba. ◊ Expr. Al păcatelor = al naibii, teribil, strașnic, cumplit, grozav. Ce păcatul? sau ce păcatele? = ce naiba? ce dracu? Ba pe păcatele! = ba pe naiba! atât mai trebuie! – Lat. peccatum.

PĂR², peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

PĂSTAIE, păstăi, s. f. Fruct caracteristic plantelor din familia leguminoaselor, format din două valve în care sunt închise semințele; teacă. [Pr.: -ta-ie] – Cf. alb. pistaë.

PÂRÂI, pers. 3 pârâie, vb. IV. Intranz. 1. (Despre corpuri tari, dure, neelastice) A produce un zgomot surd, ușor prelungit, prin rupere, frângere, tăiere, zdrobire etc.; a trosni, a pocni. 2. (Despre încheieturi, p. ext. despre oase) A produce prin întindere un zgomot asemănător cu cel produs prin frângerea unui corp dur; a trosni, a pocni. 3. (Despre scânduri, podele etc., p. anal. despre corpuri metalice sau despre obiecte prevăzute cu arcuri, balamale etc.) A produce un zgomot strident prin apăsare, prin lovire sau prin frecare; a scârțâi. ♦ (Despre obiecte din lemn) A începe să se desfacă din încheieturi cu un zgomot caracteristic. ♦ (Despre pepeni) A produce un trosnet ușor prin strângere în mâini; a trosni. 4. (Despre foc sau despre un corp inflamabil care arde) A produce pocnete scurte și repetate. 5. (Despre arme de foc, p. ext. despre proiectile) A produce un zgomot ritmic prin declanșări succesive ori simultane; a bubui, a păcăni, a răpăi, a șuiera. [Var.: (reg.) pârăi vb. IV] – Pâr¹ + suf. -âi.

PÂRLI, pârlesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) arde ușor la suprafață. ◊ Expr. (Tranz.) A o pârli la (sau de) fugă = a fugi repede. 2. Tranz. A trece prin flăcări un porc tăiat, o pasăre tăiată pentru a-i îndepărta complet perii, puful sau penele. 3. Tranz. și refl. A (se) înnegri (din cauza acțiunii soarelui); a (se) bronza. 4. Tranz. și refl. A (se) ofili, a (se) veșteji, a (se) usca. 5. Tranz. și refl. Fig. A (se) păcăli, a (se) înșela. – Din bg. părlja, scr. prljiti.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite. A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar. Pe unde a trecut se cunoaște. ◊ Expr. (Tranz.) A cunoaște ceva = a se alege cu un profit. 5. Tranz. A admite adevărul; a nu tăgădui. 6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti. 7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva. 8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. – Lat. pop. connoscere (= cognoscere).

AȘCHIA, așchiez, vb. I. Tranz. A rupe sau a tăia în așchii, în șuvițe sau în fâșii; spec. a prelucra un obiect înlăturând (sub formă de așchii) surplusul de material. [Pr.: -chi-a] – Din așchie.

ASCUȚI, ascut, vb. IV. 1. Tranz. A face mai tăioasă lama unei arme sau a unei unelte de tăiat. ♦ A face unui obiect vârf (înțepător). 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) face mai ager, mai pătrunzător. ♦ A (se) intensifica, a (se) înteți. – Probabil lat. *excotire. (< cos, cotis „gresie”).

PENTAEDRU, pentaedre, s. n. (Mat.) Poliedru cu cinci fețe. [Pr.: -ta-e-] – Din fr. pentaèdre.

PENTAOXID, pentaoxizi, s. m. Oxid a cărui moleculă conține cinci atomi de oxigen. [Pr.: -ta-o-] – Din fr. pentaoxyde.

NEAM, neamuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, națiune. ◊ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. ◊ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Seminție; trib; populație. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianță; persoană care face parte din aceeași familie cu cineva (în raport cu acesta); rudă. ◊ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobilă sau dintr-o familie de oameni corecți, cumsecade. Neam prost = om bădăran, mitocan. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a șasea, a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. 3. (Înv. și pop.) Rând de oameni din aceeași generație; generație. ◊ Expr. Neam de neamul meu (sau tău etc.) sau neam de neam = a) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși, din generație în generație; b) (în propoziții negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. și reg.) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. 4. (La pl.; în evul mediu) Mulțime de boieri; clasă boierească; familie boierească; descendenți ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeași profesiune sau anumite însușiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuși de puțin, nimic. – Din magh. nem.

DISC¹, discuri, s. n. 1. Placă circulară și plată de o anumită greutate, pe care o aruncă atleții discoboli la distanță. ♦ Probă de atletism care se practică cu acest obiect. 2. Orice obiect de formă circulară și plată. ◊ Plug cu disc = plug cu tracțiune mecanică, având în loc de brăzdar și de cormană o parte tăietoare circulară și plată, care taie și răstoarnă brazda. (Fiz.) Discul lui Newton = placă circulară împărțită în șapte sectoare colorate, reproducând culorile spectrului solar și care, prin rotire rapidă, apare albă sau gri, demonstrând sinteza luminii albe. 3. Semnal mobil de formă circulară care indică unui tren reducerea vitezei. 4. Placă circulară care servește la înregistrarea și reproducerea vocii, a sunetelor etc. cu ajutorul unui aparat special. Disc de frecvență = disc¹ (4) cu înregistrări speciale, folosit la verificarea și măsurarea caracteristicilor de redare ale pick-up-urilor. ♦ Muzică înregistrată pe un disc¹ (4). 5. (În sintagmele) Disc intervertebral = cartilaj fibros și elastic așezat între două vertebre alăturate și servind la solidarizarea lor. Hernie de disc = hernie a unui disc intervertebral. – Din fr. disque, lat. discus.

FILET, (1) fileturi, (2) filete, s. n. 1. Șanț elicoidal tăiat pe suprafața exterioară sau interioară a unei piese cilindrice ori conice, servind pentru asamblarea prin înșurubare a piesei; ghivent. 2. Ramificație a extremității nervilor. – Din fr. filet.

PESMET, pesmeți, s. m. 1. (Adesea la sg. cu sens de pl.) Felie de pâine sau de cozonac uscată sau prăjită. ♦ (La sg.) Pâine (albă) uscată, pisată sau măcinată mărunt. 2. Preparat culinar făcut de obicei din făină cu adaos de drojdie, unt, zahăr și ouă, tăiat în diferite forme și copt la cuptor. – Cf. tc. peksimet.

ARTERIECTOMIE, arteriectomii, s. f. (Med.) Tăiere a unei artere. [Pr.: -ri-ec-] – Din fr. artériectomie.

ARIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere, care servește la zbor. ◊ Expr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a căpăta independență, curaj; a începe să se înflăcăreze, să se entuziasmeze. A da (cuiva) aripi = a face să capete curaj; a însufleți (pe cineva). A tăia (cuiva) aripile = a face (pe cineva) să-și piardă curajul, avântul; a descuraja. ♦ Fig. Ocrotire, protecție. 2. (Iht.) Înotătoare. 3. Membrană a unor fructe și semințe care servește la răspândirea lor cu ajutorul vântului. 4. Nume dat unor obiecte, părți ale unor aparate etc. care au forma, funcțiunea sau poziția aripilor (1). Aripa avionului. Aripa mașinii. 5. Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală; fiecare dintre extremitățile unei construcții (în raport cu partea centrală). ♦ Fiecare dintre cele două ziduri de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzurile de la capete. 6. Capăt, margine, flanc al unei trupe (dispuse în ordine de bătaie). ♦ (În unele jocuri sportive) Fiecare dintre jucătorii plasați în marginea terenului de joc. 7. Fig. Fracțiune cu o anumită orientare politică din cadrul unei organizații, al unui partid. [Acc. și aripă] – Lat. alapa.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit = (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune (cuiva) capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a(-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

PIEDIN, piedine, s. n. (Pop.) Totalitatea firelor de urzeală de la capătul unei pânze, care rămân nețesute și se taie când pânza este scoasă de pe războiul de țesut. – Lat. *pedinus.

SINE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).

PIRON, piroane, s. n. Cui (de oțel) lung și gros, curbat (în unghi drept) la unul din capete și folosit la îmbinarea pieselor unei construcții de lemn, la fixarea unui obiect greu pe perete etc.; p. gener. cui mare. ◊ Expr. (Fam.) A face (la) piroane (și cuie) = a clănțăni din dinți din cauza frigului; a dârdâi. (Fam.) A tăia (la) piroane = a spune minciuni. – Din sl. pironŭ.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o și producând o senzație dureroasă; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le puțin și dându-le drumul, pentru a le face să vibreze. 2. Tranz. A rupe sau a tăia câte puțin din ceva. ♦ (Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (Fam.) A fura câte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cât) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape deloc. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, fără a răni; p. ext. a mânca. 4. Tranz. și intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzație neplăcută, dureroasă, a înțepa, a arde. ♦ Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A strica, a vătăma (parțial) frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mâncăruri condimentate) A provoca o senzație de arsură, de usturime, de înțepătură; a ustura. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge ușor, a șfichiui pe cineva; p. ext. a bate. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a tachina, a șfichiui. 7. Refl. (Reg.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. – Et. nec.

PIUIT s. n. Faptul de a piui. 1. Strigăt caracteristic scos de păsări, mai ales de puii acestora; piuitură (1). ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) piuitul = a-i pieri cuiva pofta de vorbă; a-și pierde curajul (de uimire, de spaimă etc.). A-i lua (sau a tăia, a curma) (cuiva) piuitul = a) a reduce (pe cineva) la tăcere, a lăsa (pe cineva) perplex, a pune cu botul pe labe; b) (rar) a ucide pe cineva. 2. Sunet subțire și ascuțit; piuitură (2), țiuitură. [Pr.: pi-u-] – V. piui.

DIAMANT, diamante, s. n. 1. Varietate cristalină de carbon, de obicei transparentă și cu luciu puternic, având cea mai mare duritate dintre toate mineralele și folosită ca piatră prețioasă sau la diverse unelte de șlefuit, de tăiat și zgâriat; adamant. 2. Unealtă pentru tăiatul sticlei, alcătuită dintr-un diamant (1) comun fixat într-un suport metalic cu mâner. 3. Cel mai mic corp de literă de tipar. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamant.

PLAPUMĂ, plăpumi, s. f. Învelitoare groasă, formată din două foi de pânză, de mătase, de stofă etc. între care este introdus și fixat prin cusături ornamentale un strat de lână, de puf sau de vată și care se folosește ca acoperitoare la dormit. ◊ Expr. Întinde-te cât ți-e (sau cât te ține) plapuma = nu acționa decât în limitele posibilităților tale. [Var.: plapomă s. f.] – Din ngr. páploma.

PLIVI, plivesc, vb. IV. Tranz. 1. A distruge buruienile de pe terenuri cultivate. ♦ A smulge, a stârpi o buruiană. 2. A tăia sau a rupe lăstarii și cârceii de prisos de la vița de vie sau de la pomi, folosind mijloace manuale, mecanice sau chimice. – Din bg. plevja.

LEMN, (2, 3) lemne, s. n. 1. Țesut conducător al unor plante superioare, alcătuit din trahee, parenchim și fibre cu lignină, folosit ca material de construcție, drept combustibil etc. ◊ Expr. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi insensibil. A se face de lemn = a înțepeni; a deveni dur. A rămâne ca de lemn = a înlemni, a încremeni (din cauza unei surprize, unei emoții etc.). A îngheța lemn = a înțepeni de frig, a îngheța tun. 2. Tulpina și ramurile unui arbore (sau arbust) tăiat, servind pentru construcții, drept combustibil etc.; bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau din ramurile unui arbore (sau unui arbust). ◊ Expr. Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. E ger de crapă lemnele, se spune când e foarte frig. 3. (Înv. și pop.) Copac, arbust. ◊ Compuse: lemn-câinesc = arbust cu frunze mici și groase, cu flori albe și fructe negre, cultivat prin grădini, ca gard viu (Ligustrum vulgare); lemn-dulce = plantă erbacee cu flori mici, liliachii; plutitoare-dulce (Glyicyrrhiza echinata); lemnul-domnului = subarbust din familia compozeelor, cu flori galbene și cu miros de lămâie; lemnuș (Artemisia abrotanum). – Lat. lignum.

POCIUMB, pociumbi, s. m. (Înv. și pop.) 1. Fiecare dintre parii lungi care servesc la susținerea sau la fixarea unui gard, a unui perete, a unor plante etc.; țăruș, stâlp. ♦ Spec. Lemnul în jurul căruia se rotește vârtelnița. 2. (Înv. și reg.) Trunchi de copac rămas în pământ după tăiere; butuc. – Et. nec.

VREME, vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie. ◊ Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar, a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = Până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen, prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = Din vremurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ În negura vremii = în trecutul îndepărtat. ♦ (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.

POLOGI, pologesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A tăia, a doborî la pământ iarba sau alte plante, cu coasa sau cu secera; p. ext. a întoarce, a aduna laolaltă mai multe poloage¹ (1) (făcând snopi). 2. A face ca iarba sau alte plante să se plece, să se culce la pământ; a încovoia, a culca. – Din polog¹.

POST², posturi, s. n. 1. Funcție, slujbă. ◊ Loc. adv. La post sau la postul meu (ori tău etc.) = prezent la datorie pentru îndeplinirea obligațiilor (de serviciu). 2. Loc unde se găsește o formație militară (restrânsă) care execută un ordin; p. ext. formația militară respectivă. ♦ Unitate de polițiști sau jandarmi (în trecut de milițieni) însărcinată cu menținerea ordinii publice într-o localitate rurală; p. ext. local unde funcționează unitatea respectivă. ♦ Loc unde stă santinela în timpul serviciului de gardă; p. ext. serviciul de gardă al santinelei; (rar) santinelă. ♦ Loc unde stă un polițist însărcinat cu supravegherea circulației pe străzi. 3. Instalație utilată cu aparatura necesară pentru executarea anumitor operații tehnice. Post telefonic. ♦ Loc special amenajat în care se desfășoară o activitate practică sau pe care îl ocupă o persoană în timpul efectuării unei asemenea activități. Post de observație. ◊ Post de mișcare = loc pentru deservirea circulației trenurilor. Post (sanitar) de (prim) ajutor = ansamblul încăperilor, al mijloacelor tehnico-sanitare și al personalului sanitar, organizat cu scopul de a da primele îngrijiri persoanelor accidentate sau bolnavilor. 4. Categorie în care sunt înscrise într-o evidență contabilă sume de bani, materiale etc.; rubrica corespunzătoare dintr-un registru de contabilitate. – Din fr. poste.

POSTATĂ, postate, s. f. 1. Porțiune dintr-un teren cultivat, lucrată de unul sau mai mulți lucrători (într-un anumit timp). ♦ Porțiune dintr-o pădure de unde se taie copacii. ♦ Strat de legume sau de flori. 2. (Pop.) Bucată de drum; distanță. [Var.: (reg.) postață s. f.] – Din sl. postatĩ.

POTAIE, potăi, s. f. Câine slab, jigărit sau leneș; cotarlă, javră; p. gener. (depr.) câine. ♦ Epitet dat unui om lipsit de caracter, netrebnic. [Pr.: -ta-ie] – Et. nec.

SCOBI, scobesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A face o gaură, o adâncitură în ceva (tăind, desprinzând, scoțând materialul din interior cu o unealtă); a găuri, a săpa; a scormoni, a scociorî. ♦ Spec. A grava, a cizela. ♦ Spec. A ciopli, a sculpta. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se căuta, a se scotoci în buzunare, în portofel etc. 3. Tranz. și refl. A(-și) vârî degetele în nas, între dinți etc. pentru a (se) curăța. – Din scoabă.

VOLTAIC, -Ă, voltaici, -ce, adj. Care se referă la pilele electrice sau la bateria electrică inventată de Volta. ◊ Arc voltaic = arc electric. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. voltaïque.

PRESCURĂ, prescuri, s. f. Pâinișoară rotundă sau în formă de cruce, făcută din aluat dospit, din care se pregătește cuminecătura și se taie anafura la biserică. [Acc. și: prescură] – Din sl. proskura.

ȘANFRENA, șanfrenez, vb. I. Tranz. A executa, manual sau cu ajutorul unei mașini, o fațetă oblică la extremitatea unei găuri cilindrice sau la marginea unei suprafețe plane, a unei piese, pentru a înlătura muchiile ascuțite. ♦ A tăia oblic muchiile pieselor de metal pentru a fi sudate. – Din fr. chanfreiner.

FIER, (2, 3) fiare, s. n. 1. Element chimic, metal greu, de culoare cenușie, maleabil, ductil, cu proprietăți feromagnetice, care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se folosește pe scară largă în industrie; (impr.) oțel (moale). ◊ Epoca fierului (sau de fier) = perioadă din istoria orânduirii comunei primitive care a durat de la mijlocul mileniului al II-lea a. Cr. până în primele veacuri p. Cr., când omul a început să prelucreze și să folosească fierul. ◊ Loc. adj. De fier = tare, puternic, rezistent; neînduplecat; riguros, sever. ◊ Expr. A-i trece (sau a-i da cuiva) un fier (ars sau roșu) prin inimă = a avea o senzație intensă și bruscă de durere, de spaimă etc. 2. Numele mai multor unelte, instrumente etc. sau părți ale lor făcute din oțel ori din fontă; a) (adesea determinat prin „de călcat”) unealtă întrebuințată la călcatul rufelor sau al hainelor; b) (adesea determinat prin „de frizat”) instrument de forma unui clește care servește la ondulatul părului; c) (adesea determinat prin „de plug”) fiecare dintre cuțitele plugului; d) clește cu care se iau cărbunii din foc; e) (adesea determinat prin „roșu”) unealtă, vergea sau bucată de fier înroșită la foc, cu care se ard unele răni sau se înseamnă vitele cu marca proprietarului; f) lamă sau ascuțiș de armă tăioasă; p. ext. sabie. ◊ Expr. A trece prin ascuțișul fierului = a tăia, a omorî, a pustii, a trece pe sub ascuțișul sabiei. ♦ Bucată de oțel (în formă de drug). ♦ Fier vechi = obiecte de metal uzate, care nu mai pot fi utilizate și care se adună spre a fi retopite. ◊ Expr. A arunca (ceva) la fier vechi = a scoate din uz, a nu mai acorda nici o importanță unui lucru. 3. (La pl.) Lanțuri, cătușe cu care sunt legați prizonierii, deținuții. ♦ Piedică de cai făcută dintr-un lanț. [Var.: fer s. n.] – Lat. ferrum.

OARE adv. interog. (De obicei întărește valoarea interogativă sau dubitativă a unei propoziții) Oare nu cumva a venit pe la d-ta pe-acasă? – Lat. volet. Cf. alb. vallë.

CONTONDENT, contondente, adj. (Despre obiecte, corpuri) Tare, ale cărui lovituri provoacă contuzii fără a tăia sau a sângera. – Din fr. contondant.

TĂIEȚEI s. m. pl. Aluat nedospit făcut din făină, apă, sare (și ouă) tăiat in șuvițe lungi și subțiri, care se fierb în supă sau se gătesc cu brânză, cu nuci etc. [Pr.: tă-i-. – Var.: tăiței s. m. pl.] – Tăiați (pl. lui tăiat, part. lui tăia) + suf. -ei (după it. tagliatelli).

ȘLEFUI, șlefuiesc, vb. IV Tranz. 1. A prelucra o suprafață dură prin frecare, pilire, tăiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a-i da o anumită formă; a lustrui. ♦ Fig. A cizela, a retușa, a perfecționa un text literar. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A deveni rafinat, a se civiliza. 2. A tăia suprafața unei pietre (prețioase) în fațete fine (pentru a-i mări valoarea și strălucirea). – Din germ. schleifen.

COSORÎ, cosorăsc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A tăia vița de vie cu cosorul (1). 2. Fig. A ironiza pe cineva, a spune cuiva vorbe supărătoare, a jigni. – Din cosor.

ȘTANȚA, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanța vb. I] – Din germ. stanzen.

ȘTANȚAT, -Ă, ștanțați, -te, adj. 1. Tăiat sau fasonat cu ștanța (1). 2. Gravat cu ștanța (2). [Var.: stanțat, -ă adj.] – V. ștanța.

ȘTANȚĂ, ștanțe, s. f. 1. Unealtă-dispozitiv formată dintr-un poanson și o placă tăietoare, folosită pentru prelucrarea, prin deformare plastică și prin tăiere, a pieselor din tablă, mase plastice etc. 2. Unealtă folosită la gravarea prin presiune a unui model, a unei mărci, a unei cifre etc. pe suprafața unei piese. [Var.: stanță s. f.] – Din germ. Stanze.

COSI, cosesc, vb. IV. 1. Tranz. A tăia (cu coasa sau cu o mașină agricolă) plante de nutreț, cereale etc. ♦ Fig. A distruge, a nimici, a omorî. 2. Refl. A lovi, în mers, un picior de celălalt. ♦ (Despre manșeta pantalonilor) A se roade. – Din sl. kositi.

NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel. ◊ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersecție a două sau a mai multor căi de comunicație având direcții diferite. ◊ Nod de cale ferată = punct de intersecție a cel puțin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalații speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea și descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. ♦ Loc de legătură, de întretăiere, de întâlnire a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei construcții etc. 2. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) (cuiva) nod în papură = a căuta sau a găsi cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovăți pe nedrept. ♦ Porțiune mică, rotundă, compactă, foarte tare dintr-o bucată de lemn, într-o scândură reprezentând locul de ramificație a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită față de rest. 3. (Înv. și pop.) Articulație, încheietură (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = mărul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator și a cărui lezare are ca urmare moartea imediată prin oprirea respirației. 5. Umflătură, tumoare, nodozitate, gâlcă rezultată dintr-o stare patologică. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispuși atomii, moleculele unei rețele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde staționare în care amplitudinea oscilației are mereu o valoare nulă. 8. Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafață sunt așezate o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzație de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a putea spune nimic); b) a mânca în silă, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esențial de care depinde soluționarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsă pentru soluționarea unei probleme. Nod gordian = problemă foarte grea sau cu neputință de rezolvat. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi o soluție. ♦ Moment culminant în desfășurarea acțiunii unei opere literare. 12. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. – Lat. nodus.

ȘTĂNȚAR, ștănțari, s. m. Muncitor care croiește talpa încălțămintei tăind-o cu ștanța (1). – Ștanță + suf. -ar.

ȘTERS², ȘTEARSĂ, șterși, -se, adj. 1. (Despre cuvinte, fragmente dintr-un text etc.) Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat cu o linie, suprimat. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar, spălăcit, palid. ♦ Fig. (Despre oameni) Lipsit de expresivitate; neremarcabil; fără calități, mediocru. 3. Care și-a pierdut forma, aspectul; tocit. ♦ Estompat, vag. 4. Fig. (Despre sunete, glas) Lipsit de rezonanță; stins. – V. șterge.

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

ȘTIRBI, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și pierde dinții, a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o părticică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu. ◊ Loc. adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. De viață = vesel, sociabil; căruia îi place să petreacă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. ◊ Loc. adv. Cu viață = a) în mod vioi, avântat, viu; b) viu, teafăr. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ Expr. A fi în viață = a trăi. A trece (sau a se trece) din viață = a muri. A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A fi între viață și moarte = a fi în pericol să moară. A mântui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se produce. ♦ Epitet dat unei ființe iubite, care reprezintă totul în existența cuiva. ♦ Existență umană, petrecere a omului pe pământ. ◊ Expr. Când ți-e viața mai dragă = când nici nu te aștepți, când nici nu te gândești. ♦ Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere până la moarte. ♦ Fig. Vietate, ființă; spec. om. 2. (În credințele religioase; determinat prin „de apoi”, „de veci” etc.) Existență de dincolo de moarte. 3. Mod, fel, ansamblu de condiții materiale și morale ori mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvârșite de cineva în timpul existenței sale. ♦ Ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). 4. Timp cuprins între nașterea și moartea cuiva; șirul evenimentelor întâmplate în acest timp. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cât trăiește cineva. Din viață = (care este) din timpul când trăiește (cineva), când este încă viu. ◊ Loc. adv. În viața mea (sau ta, lui etc.) = (în construcții negative) niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată. ♦ Biografie (relatată oral sau în scris). – Lat. *vivitia (< vivus).

FAȚETA, fațetez, vb. I. Tranz. A șlefui, a tăia în fațete. – Din fr. facetter.

FAȚETAT², -Ă, fațetați, -te, adj. Care a fost tăiat, șlefuit în fațete. – V. fațeta.

FĂRÂMELE s. f. pl. (Rar; în expr.) A tăia fărâmele = a tăia în bucăți mici. – Fărâmă + suf. -ele.

CORDAR, cordare, s. n. 1. Plăcuță de lemn (de abanos) de care sunt legate coardele la instrumentele cu arcuș. 2. Pană de lemn cu care se răsucește coarda ferăstrăului cu ramă pentru a întinde pânza de tăiat; încordător, sucitor. – Coardă + suf. -ar.

FERESTRUI, ferestruiesc, vb. IV. Tranz. A tăia ceva cu ferăstrăul. [Var.: ferestui, ferăstrui vb. IV] – Din magh. fürészelni (apropiat de ferestrău).^[1]

FERESTRUIT, -Ă, ferestruiți, -te, adj. Crestat, tăiat, retezat cu ferăstrăul. [Var.: ferestuit, -ă, ferăstruit, -ă adj.] – V. ferestrui.^[1]

OPRITURĂ, oprituri, s. f. (Reg.) Porțiune într-o pădure din care este interzis să se taie copaci. ♦ Porțiune dintr-o pășune rezervată pentru cosit și pe care nu au voie să pască vitele. – Opri + suf. -tură.

FILA, filez, vb. I. 1. Tranz. A răsuci fibrele dintr-un material textil (bumbac, cânepă etc.) pentru a-l transforma în fire; a toarce. 2. Tranz. A răsfira în mână, încet și una câte una, cărțile de joc (astfel încât să se vadă numai inițialele din colțul din stânga de sus). 3. Tranz. A tăia într-un anumit fel șuvițe dintr-un păr prea des. 4. Tranz. A desfășura încetul cu încetul lanțul ancorei, o parâmă etc. (în momentul acostării sau plecării navei). 5. Intranz. (Despre lămpi cu fitil) A arde rău, pâlpâind și scoțând fum. 6. Tranz. A urmări în mod discret pe cineva (fără ca cel urmărit să observe). – Din fr. filer, lat. filare.

FIRIMITURĂ, firimituri, s. f. Bucățică de pâine, de obicei rămasă după ce se taie sau se rupe pâinea; p. gener. bucată foarte mică dintr-un aliment. [Var.: firmitură s. f.] – Fărâmă + suf. -ătură (după fir).

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CINĂTUI, cinătuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.; adesea fig.) A curăța păsări, pești etc. (de fulgi, de solzi etc.) și a-i tăia în bucăți, pentru a pregăti mâncarea. – Cf. magh. csinált „pregătit”.

CIOARSĂ, cioarse, s. f. Unealtă cu tăișul uzat, care taie rău. ♦ Obiect de îmbrăcăminte uzat. [Var.: gioarsă s. f.] – Cf. ucr. cersati „a zgâria”.

CORESPONDENT, -Ă, corespondenți, -te, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care colaborează la un ziar sau la o publicație periodică, trimițând spre publicare informații din locul unde se află. 2. Persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestuia față de autoritățile școlare. 3. (Rar) Persoană cu care cineva este în corespondență. II. Adj. (În sintagmele) Membru corespondent = membru al unei academii sau al altei instituții științifice având aceleași obligații și drepturi ca și un membru activ, cu excepția dreptului de a vota pe viitorii membri, care este numai consultativ. Unghiuri corespondente = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri, egale între ele, formate de aceeași parte a unei secante care taie două drepte paralele. – Din fr. correspondant.

CUȚIT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc. ◊ Expr. A avea pâinea și cuțitul (în mână) = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva), a se urî (cu cineva). A pune (cuiva) cuțitul în gât = a sili (pe cineva) să facă ceva. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterilor; a fi într-o situație dificilă, precară. (A fi) pe (o) muchie de cuțit = (a se afla) într-o situație gravă, dificilă, la un pas de nenorocire. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adâncă. ♦ Instrument de os, de metal etc. asemănător cu un cuțit (1), cu care se taie hârtie sau foile unei cărți. ♦ Bisturiu; p. ext. operație, intervenție chirurgicală. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse mașini sau unelte. ◊ Cuțit de plug = parte a plugului, care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiței. 3. Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai ușoară atingere, care indică greutatea unui corp. 4. Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 5. (Zool.; în sintagma) Cuțit-de-mare = lamelibranhiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăiește în Marea Neagră (Solen marginatus). – Probabil lat. *acutitus (< acutire < acutus).

FEL, feluri, s. n. 1. Posibilitate de a fi, de a acționa etc. 2. Soi, varietate, gen, mod, sort (dintr-un produs). ◊ Loc. adj. Fel de fel sau de tot felul = diferit, variat, felurit. ◊ Loc. adv. Nici un fel de... = deloc. La fel = deopotrivă, asemenea, egal, întocmai, aidoma. ◊ Expr. De felul meu (sau tău, său etc.) = a) din fire, ca temperament; b) din punctul de vedere al originii, al provenienței; c) de profesiune, de meserie. De fel din... = de neam, de origine, de loc, originar din... În felul cuiva = într-un mod propriu cuiva. Un fel de... = un lucru asemănător cu..., ceva care vrea să fie sau să pară... A face felul (cuiva) = a) a omorî, a distruge (pe cineva); b) a cauza (cuiva) un rău; c) (pop. și fam.) a dezvirgina. ♦ (Reg.) Chef, poftă. 3. Obicei, datină, tradiție. 4. Sortiment de mâncare sau de băutură. – Din magh. féle.

LAF, lafuri, s. n. (Rar; de obicei la pl.) Palavră. ◊ Loc. vb. A ședea (cu cineva) la lafuri = a pălăvrăgi (cu cineva), a sta (cu cineva) la taifas. ◊ Expr. A tăia frunză verde și lafuri = a spune minciuni. – Din tc. lâf.

CIOCLEJ, ciocleji, s. m. (Reg.) Partea de jos a tulpinii porumbului, rămasă la nivelul pământului după ce restul tulpinii a fost tăiat la recoltare. – Et. nec.

CIOLAN, ciolane, s. n. 1. Os (mare) de animal (tăiat, cu sau fără carne pe el) sau (fam.) os de om. ◊ Expr. A da (cuiva) un ciolan de ros = a da (cuiva) posibilitatea de a obține avantaje sau profituri materiale. A umbla după ciolan = a umbla după profituri materiale. A scăpa ciolanul din mână = a pierde o situație avantajoasă. 2. (Fam.) Membru al corpului; (la pl.) schelet al corpului. ◊ Expr. A i se muia (cuiva) ciolanele = a-i slăbi puterile, a se moleși. A-i trece (cuiva) ciolan prin ciolan = a fi foarte obosit. A-i rupe (sau a-i frânge, a-i muia cuiva) ciolanele = a bate tare (pe cineva). A-i putrezi (cuiva) ciolanele = a fi mort (de mai multă vreme). A-i rămâne ciolanele (pe) undeva = a muri departe de casă, prin locuri străine. 3. (Reg.) Obadă (a roții de car). – Din sl. članŭ.

CIOPÂRȚI, ciopârțesc, vb. IV. Tranz. 1. A tăia în bucăți (și la întâmplare) o ființă sau o parte a trupului ei; a ciocârti. 2. A tăia un obiect în mod neregulat sau la întâmplare; a ciopli rău, neîndemânatic. [Var.: (înv. și pop.) ciopârti vb. IV] – Din ciopa(r)tă (modificat după parte).

CIOT, cioturi, s. n. 1. Parte rămasă dintr-un copac după ce restul a fost tăiat sau rupt. ♦ Parte mică rămasă dintr-un obiect (de formă lungă). Un ciot de creion. ♦ Nod proeminent într-un trunchi, într-o ramură, într-o scândură etc. 2. Parte rămasă dintr-un picior, dintr-un braț sau (la animale) din coadă, după ce restul a fost tăiat, rupt. [Var.: cioată s. f., (rar) ciotur s. n.] – Et. nec.

CIOZVÂRTĂ, ciozvârte, s. f. Sfert dintr-un animal tăiat; p. ext. bucată mare de carne tăiată din trupul unui animal; halcă. – Din bg. četvărt.

CIRCULAR, -Ă, circulari, -e, adj., s. f. 1. Adj. În formă de cerc; care descrie un cerc. ◊ Ferăstrău circular (și substantivat, n.) = ferăstrău mecanic cu pânza în forma unui disc dințat, care taie învârtindu-se în jurul propriului ax. ♦ (Adverbial) De jur împrejur. 2. Adj., s. f. (Dispoziție, directivă, ordin de serviciu) care a fost trimis în scris, pentru a fi aplicat de cei în subordine. – Din fr. circulaire.

CUȚITAR, cuțitari, s. m. 1. Persoană care face sau vinde cuțite sau alte instrumente de tăiat. 2. (Fam.) Scandalagiu gata să scoată cuțitul în timpul unei certe sau al unei încăierări; bătăuș. – Cuțit + suf. -ar.

CUȚITĂRIE, cuțitării, s. f. 1. Atelier sau prăvălie unde se ascut sau se vând cuțite sau alte instrumente de tăiat. 2. Diferite feluri de cuțite. – Cuțit + suf. -ărie.

MUTILA, mutilez, vb. I. Tranz. A tăia, a amputa (o parte a corpului), a schilodi; p. ext. a sluți, a desfigura. – Din fr. mutiler, lat. mutilare.

CIRCUMCIZIE, circumcizii, s. f. Tăiere rituală a prepuțului de jur împrejur, practicată de unele popoare orientale. [Var.: circumciziune s. f.] – Din lat. circumcisio.^[1]

LÂNĂ, (3) lânuri, s. f. 1. Părul lung și moale care acoperă corpul unor animale, mai ales al oilor, și care se prelucrează pentru obținerea de fibre. ♦ Cantitate de lână (1) scoasă după tunsoare de pe o oaie. 2. (În sens larg) Fibră naturală de origine animală, cu proprietăți textile, folosită la fabricarea și confecționarea țesăturilor, a tricotajelor și a pâslelor. ◊ Loc. adj. Lână în lână = a) (despre țesături) care are urzeala și bătătura din lână; b) fig. de calitate superioară; veritabil, autentic. ♦ Lână artificială = fibră textilă obținută din cazeină, având aspectul și unele proprietăți asemănătoare cu lâna (2). Lână regenerată = fibră provenită din zdrențe de stofe și tricoturi, din rebuturi și deșeuri de fabricație, prin a căror destrămare și cardare, în amestec cu lâna obișnuită, se obțin țesături și pâsle. 3. (La pl.) Varietăți de lână (2); obiecte de lână. 4. (În sintagma) Lână de lemn = produs constituit din fâșii subțiri de lemn uscat, tăiat în mașini speciale, folosit la fabricarea plăcilor ușoare de construcție, ca material izolant, în tapițerie, pentru ambalaje etc. – Lat. lana.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LOXODROMĂ, loxodrome, s. f. Curbă trasată pe o hartă reprezentând globul terestru, care taie toate meridianele sub același unghi. – Din fr. loxodrome.

CIUMP, ciumpi, s. m. (Reg.) Bucată rămasă din ceva căruia i s-a tăiat, i s-a retezat vârful. – Et. nec.

CIUNTI, ciuntesc, vb. IV. Tranz. 1. A tăia, a amputa o parte a corpului; a mutila. ♦ Fig. A tăia unul sau mai multe pasaje dintr-o lucrare, dintr-un articol etc. (făcându-le de neînțeles). 2. A rupe părți, crengi, frunze etc. din arbori, din plante etc. [Var.: (reg.) cionta vb. I, cionti vb. IV] – Din ciunt.

TAUTOLOGIC, -Ă, tautologici, -e, adj. Care are caracter de tautologie. [Pr.: ta-u-] – Fr. tautologique.

COPILI, copilesc, vb. I. Tranz. A tăia lăstarii secundari, nepurtători de rod; a curăța de copili². – Din copil².

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A-și deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică), a face începutul; a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis. – Var.: (pop.) deșchide vb. III] – Lat. discludere.

MUCAR, mucări, s. n. (Mai ales la pl.) Unealtă în formă de foarfece cu care se taie capătul ars al mucului lumânării sau al candelei, pentru a înviora flacăra; mucarniță. – Muc + suf. -ar.

MUCHIE, muchii, s. f. 1. Linie de intersecție a două fețe ale unui corp geometric. ◊ Loc. adv. Pe muchie = la limită, la extremă. 2. Margine, dungă a unui lucru, a unei suprafețe. ◊ Expr. Bătuți pe muchie = (despre o sumă de bani) din care nu lipsește nimic, care este întreagă, exactă. 3. Marginea din afară, porțiune laterală a unor obiecte. ♦ Marginea palmei dinspre degetul cel mic. ♦ Partea opusă tăișului unor unelte de tăiat. ◊ Expr. (Ca sau cât) (de) o muchie de cuțit = foarte îngust, foarte subțire; foarte puțin. Pe muchie de cuțit = într-o situație critică, în primejdie. 4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și prelungită, a unui munte, a unui deal, a unei stânci; creastă, coamă, culme; p. ext. coastă a unui munte sau a unui deal; pantă, povârniș. [Pr.: -chi-e. – Var.: muche s. f.] – Probabil lat. *mutila (= mutulus).

MICROTOM, microtoame, s. n. Instrument cu ajutorul căruia se pot tăia felii foarte subțiri, de câțiva microni, dintr-un corp, pentru a putea fi cercetate la microscop. – Din fr. microtome.