AUL, aule, s. n. Sat de munte în Crimeea, Caucaz și Asia Centrală. – Din rus. aul.

BĂLAI, -AIE, bălai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plăvan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se dă vacilor sau iepelor albe. ◊ Expr. (Fam.) A înțărcat bălaia = s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita de slăbiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele ușor obținute. (Pop.) A intrat bălaia în sat = s-a luminat de ziuă. Ori laie, ori bălaie v. laie. – Băl + suf. -ai.

BÂNTUI, bântui, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. (Despre forțele naturii: la pers. 3) A lovi insistent și cu violență (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. A cutreiera. ♦ Tranz. (Despre boli, războaie, năvăliri) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecații) A pedepsi, a bate. Să (mă) bântuie (Dumnezeu)! – Din magh. bántani.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ◊ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.

CĂDEA, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.

CĂLUȘAR, călușari, s. m. 1. (La pl. art.) Căluș (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în săptămâna Rusaliilor, execută (la sate) jocul tradițional denumit călușul; (și la sg.) fiecare dintre flăcăii care joacă acest dans. – Căluș + suf. -ar.

CĂMIN, (1, 4, 6) căminuri, (2, 3, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural; cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.

CĂTUN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [Pl. și: cătunuri] – Cf. alb., scr. katun.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; oră. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putință, până nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spațiu, distanță care se poate parcurge în timp de o oră. Acest sat e la 3 ceasuri de București. ◊ Expr. A face un ceas bun până... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau de mai bine de o oră) până... ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi și care sunt marcate pe cadranul și cu acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipă; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ◊ Expr. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează cuiva succes când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul morții = a se agita; a se frământa, a se zbuciuma. 3. Aparat care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ◊ Ceas electronic = ceas a cărui funcționare se bazează pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicată prin cifre afișate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anunțată verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrărilor de semnal orar și a unor informații vorbite asociate, folosit pentru anunțarea orei exacte în rețeaua telefonică. Ceas solar = suprafață mărginită de numere, având în centru o tijă a cărei umbră indică cu aproximație orele zilei; cadran solar. ◊ Expr. A merge ca ceasul = (despre mașini, aparate etc.) a funcționa perfect. ♦ Aparat în formă de ceas (3), ale cărui limbi înregistrează mișcarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujbă religioasă săvârșită la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.

CEATĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HARETISM s. n. Concepție sociologică în care se preconiza ridicarea stării materiale și culturale a satului prin activitatea extrașcolară a învățătorilor. – [Spiru] Haret (n. pr.) + suf. -ism.

INTRAVILAN, intravilane, s. n. Zonă care cuprinde suprafața construită a unui oraș sau a unui sat. – Intra¹- + vilan (< lat. villanus).

IZBĂ, izbe, s. f. Căsuță (de lemn) specifică unor sate rusești. – Din rus. izba.

ÎNTRU prep. (Mai ales urmat de „un”, „o” etc.; cu elidarea vocalei finale) În. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată starea sau acțiunea în interiorul unui spațiu) A locui într-un sat. 2. (Arată intrarea sau mișcarea în interiorul unui spațiu) A intra într-o pădure. 3. (Arată direcția sau ținta mișcării) A se da într-o parte. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Într-un timp scurt. ◊ Loc. adv. (Înv.) Întru-ntâi = la început. (Înv.) Într-acea = în acel timp. 2. (Arată timpul cât durează o acțiune) Va plăti datoria într-un an. ◊ Expr. Întru mulți ani! = la mulți ani! III. (Înv.; introduce un complement circumstanțial de scop) Iese întru întâmpinarea musafirului. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A alerga într-un suflet. ◊ Loc. adv. Într-adins = intenționat, în mod voit. Întru câtva = în oarecare măsură. V. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Este îmbrăcat într-o scurtă de piele. VI. (Introduce un complement circumstanțial de relație) A fi de acord întru totul cu cineva. VII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Râul s-a prefăcut într-un pod de gheață. – Lat. intro.

LAVRĂ, lavre, s. f. Mănăstire mare din unele țări ortodoxe, unde călugării locuiesc în chilii construite la distanță unele de altele, în felul caselor unui sat. – Din sl. lavra.

RURAL, -Ă, rurali, -e, adj. De (la) sat; sătesc. ◊ (În vechea organizare administrativă) Comună rurală = cea mai mică unitate administrativă, condusă de un primar. – Din fr. rural.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Românească, Țările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 2. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 3. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 4. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeară s. f.] – Lat. terra.

ȚARINĂ¹, țarini, s. f. 1. Câmp cultivat; ogor, arătură. 2. (Pop.) Teritoriul unei comune (cu pământ arabil, pășuni, păduri etc.). ◊ Poarta țarinii = poartă făcută la începutul drumurilor care intră într-un sat. Gardul țarinii = gard care împrejmuiește un sat. 3. (Mai ales art.) Numele unui dans popular în perechi, cu mișcări moderate, care se dansează însoțit de strigături cântate sau recitate; melodie după care se execută acest dans. [Var.: (reg.) țarnă, (înv.) țearină s. f.] – Cf. scr. carina.

ULIȚĂ, ulițe, s. f. 1. Drum îngust care străbate un sat (rar un oraș), mărginit de o parte și de alta de case; p. ext. stradă. ◊ Expr. A bate ulițile = a umbla fără rost, haimana; a hoinări. 2. (Colectiv) Oamenii care locuiesc în casele de pe uliță (1). [Pl. și uliți] – Din sl. ulica.

UMPLE, umplu, vb. III. 1. Tranz. A face ca un recipient, o cavitate etc. să fie pline; a băga înăuntru (până sus); p. ext. a face să conțină o cantitate oarecare din ceva. ◊ Expr. A-și umple burta (sau pântecele) = a mânca mult. A-și umple buzunarele = a câștiga bani mulți. (Refl. pas.) S-a umplut paharul = s-au adunat prea multe necazuri; nu se mai poate suporta situația de acum. 2. Tranz. Fig. A copleși pe cineva, a face să se simtă apăsat (de un sentiment, de o senzație). ◊ Refl. I se umple inima de bucurie. 3. Tranz. A introduce într-un înveliș de aluat, de carne, de legume etc. un preparat culinar, pentru a pregăti anumite mâncăruri. ♦ (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid (dulce, aromat). 4. Tranz. A răspândi un miros într-un anumit spațiu. ♦ A răspândi sunete, zgomote. ◊ Expr. A umple satul (ori lumea, urechile lumii) = a face să știe, să afle toată lumea. 5. Tranz. A ocupa, a acoperi o suprafață, o întindere, o încăpere etc. ◊ Refl. S-a umplut grădina de flori. 6. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu o substanță dăunătoare, murdară etc.; fig. a (se) contamina, a (se) molipsi. [Var.: (Înv. și pop.) umplea vb. II, împle vb. III] – Lat. implere.

VATRĂ, vetre, s. f. 1. Un fel de platformă înălțată, amenajată în tinda caselor țărănești, pe care se face focul pentru a pregăti mâncarea; parte plană din interiorul cuptorului (de pâine) sau al sobei, care susține cuptorul sau soba în afară și pe care se poate ședea sau dormi. ◊ Expr. A îmbătrâni în vatră = a rămâne fată bătrână, nemăritată. A rămâne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A cloci pe vatră = a lenevi (la căldură), a trândăvi. A cădea cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit și supărător al cuiva. ♦ Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul; partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuință, așezământ stabil, cămin, casă (părintească). ◊ Loc. adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ♦ Loc de baștină, de origine. ◊ Expr. (Ieșit din uz) A lăsa (un ostaș) la vatră = a elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. ♦ Cuib al unui animal sălbatic, cu puii în el. 3. Locul principal, central al unei așezări, al unei instalații etc.; locul pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau unde se așază ceva. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se întinde satul. 4. (Pop.) Porțiune de pământ, pe un câmp, care se deosebește de restul locului printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației. – Cf. alb. vatre.

VĂTĂMAN, vătămani, s. m. (În evul mediu, în Moldova) 1. Conducător al obștii dintr-un sat liber. 2. Reprezentant al stăpânului de pământ dintr-un sat aservit, însărcinat cu îndeplinirea obligațiilor locuitorilor satului față de stăpân. – Din rus., ucr. ataman.

VULPE, vulpi, s. f. I. 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (Vulpes vulpes). ◊ Vulpe argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ◊ Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemână). ♦ Blana acestui animal. 2. Fig. Persoană vicleană, șireată. II. 1. (Reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. 2. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. 3. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. 4. Compuse: (Iht.) vulpe-de-mare = vatos; (Zool.) vulpea-deșertului = fenec. [Var.: hulpe s. f.] – Din lat. vulpes.

PĂCURAR², păcurari, s. m. (Reg.) Muncitor care se ocupă cu extragerea păcurii. ♦ Negustor ambulant care vindea păcură (și petrol lampant) prin sate; găzar. – Păcură + suf. -ar.

SAT, sate, s. n. 1. Așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. ◊ Expr. Satul lui Cremene sau sat fără câini = loc fără stăpân, fără control, în care oricine poate face ce dorește. 2. Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii, țăranii. ◊ Expr. A se supăra ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără (fără motiv) pe altul, dar supărarea este spre propria lui pagubă. ♦ Țărănimea, cu specificul ei de viață economică și culturală. – Din lat. fossatum.

SĂTMĂREAN, -Ă, sătmăreni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în municipiul sau în județul Satu Mare. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din municipiul sau din județul Satu Mare. – Satu Mare + suf. -ean.

SOL², soli, s. m. Persoană trimisă (oficial) undeva pentru o misiune; spec. emisar însărcinat să ducă tratative oficiale în numele unei țări sau al unui suveran (din evul mediu). ♦ Vestitor. ♦ (La nunțile țărănești) Flăcău trimis de mire în satul sau la casa miresei spre a-i vesti sosirea. – Din sl. solŭ.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Mediu politic, social și cultural în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

PÂRCĂLAB, pârcălabi, s. m. 1. Titlu dat în evul mediu, în țările românești, persoanelor însărcinate cu conducerea unui județ, a unui ținut, a unei cetăți, având atribuții militare, administrative și judecătorești; persoană care purta acest titlu. 2. Administrator al satelor boierești și mănăstirești, în evul mediu; (mai târziu) primar (rural). ♦ Strângător de biruri, perceptor rural. 3. (Reg.) Comandant al unei închisori; temnicer. – Din magh. porkoláb.

VILĂ, vile, s. f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (În evul mediu) Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

VORNIC, vornici, s. m. 1. (În evul mediu, în țările românești) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.

VORNICEL, vornicei, s. m. 1. Slujbaș subaltern al vornicului (1), însărcinat cu judecarea pricinilor mai mici de prin județe și sate. 2. (Înv.) Vornic (2). 3. Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, cu conducerea alaiului nunții, cu anunțarea darurilor și cu rostirea orației de nuntă; vornic (3). – Vornic + suf. -el.

VORNICIE s. f. (Înv.) 1. Demnitate, rang, funcție de vornic (1). ♦ Localul în care vornicul își exercita funcția. 2. Funcția de primar la sat. ♦ Localul primăriei. – Vornic + suf. -ie.

POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Masa muncitoare; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

ȘEZĂTOR, -OARE, șezători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Înv.) Care are domiciliul într-un loc, care locuiește în... 2. S. f. Adunare restrânsă la sate în serile de iarnă, la care participanții lucrează și totodată petrec, spunând povești, glume, ghicitori. ♦ Reuniune literară. – Ședea + suf. -ător.

SFARĂ s. f. Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfară s. f.] – Din sl. skvara.

OMENESC, -EASCĂ, omenești, adj. 1. Care aparține omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu înfățișării sau firii omului; de om; uman. ◊ (Substantivat, n.) Omenescul unei situații. ◊ Așezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraș. 2. Care aparține omului de rând. 3. (Înv. și pop.) Prietenos, binevoitor; blând. ♦ Convenabil, rezonabil. ♦ (Despre limbă) Inteligibil, clar. – Om + suf. -esc.

ODĂIAȘ, odăiași, s. m. 1. (Ieșit din uz) Om de serviciu la tribunal, prefectură etc.; camerist. 2. (Înv. și reg.) Om care locuiește afară din sat, într-o odaie (2). [Pr.: -dă-iaș] – Odaie + suf. -aș.

ODAIE, odăi, s. f. 1. (Pop.) Cameră, încăpere. ♦ (Înv.) Locuință, apartament, casă. 2. (Înv. și reg.) Așezare gospodărească izolată de sat; fermă mică, târlă de vite etc. 3. Colibă servind de adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; otac. [Pr.: -da-ie] – Din tc. oda, bg. odaia.

OCOL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊ Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ◊ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei; p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.

CIOCOAICĂ, ciocoaice, s. f. Termen de dispreț pentru o femeie parvenită (de la sate); soție de ciocoi¹; p. ext. boieroaică. – Ciocoi¹ + suf. -oaică.

CIOCOI¹, ciocoi, s. m. 1. Termen de dispreț pentru un parvenit (mai ales la sate) din rândurile arendașilor, vătafilor etc.; ciocofleandură; p. ext. boier. 2. (Înv.) Fecior în casă, servitor angajat la un boier. – Et. nec.

CISLĂ, cisle, s. f. (În orânduirea feudală) 1. Cotă-parte de bir care revenea unei persoane sau unei comunități dintr-o sumă plătită în comun; repartizare a dărilor fixată de obștea satului, proporțional cu averea fiecăruia. 2. Întrunire, sfat (sătesc), adunat de obicei pentru stabilirea cislei (1). – Din sl. čislo „număr”.

LOCALITATE, localități, s. f. Așezare omenească formând o unitate administrativă. ◊ Loc. adj. și adv. Din localitate = (care este) din satul sau din orașul despre care este vorba. – Din fr. localité.

MURG², -Ă, murgi, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre unele animale, mai ales despre cai sau despre părul lor) Negru-roșcat, castaniu-închis sau cenușiu; p. gener. de culoare închisă. 2. S. m. și f. Cal de culoare murgă² (1); p. gener. cal. ◊ Expr. A intrat murga în sat = s-a înserat. – Cf. alb. murg.

NĂPASTĂ, năpaste, s. f. 1. Nenorocire mare; pacoste, calamitate. 2. Învinuire nedreaptă, acuzație neîntemeiată; calomnie. 3. (Înv.) Nedreptate, prigoană, persecuție. 4. (Înv.) Bir pe care îl plăteau în trecut locuitorii unui sat în contul celor fugari. 5. (Reg.) Prostovol. [Pl. și: năpăști] – Din sl. napastĩ.

TĂIA, tai, vb. I. I. Tranz. A despărți, a separa ceva în mai multe bucăți, cu ajutorul unui obiect tăios. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a găsi soluția unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situație încurcată. Poți să tai lemne pe dînsul = doarme buștean. ♦ A desprinde, a desface filele unei cărți unite la margini. ♦ A diviza un solid sau a desprinde părți din el prin procedee tehnice, chimice, electrice etc. 2. Tranz. A despica, a spinteca. ◊ Expr. A (-și) tăia drum (sau cale, cărare) = a-și face loc, a-și croi drum. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ◊ Expr. A tăia răul de la rădăcină = a stîrpi radical o manifestare negativă a vieții. 4. Tranz. A brăzda. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbrăcăminte. ♦ A săpa, a sculpta. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă... preotul cel păgîn. (EMINESCU) 6. (Înv.) A fabrica bani, a bate monedă. 7. Tranz.A străbate; A traversa; a despărți. Drumul către sat Taie-n lung pădurea (TOPÎRCEANU). ◊ Expr. A tăia drumul (sau calea) cuiva. = a ieși înaintea cuiva pentru a-l opri. ♦ A lua drumul cel mai scurt, a scurta drumul. ◊ Intranz. Tăiarăm la dreapta prin hugeacuri (HOGAȘ). 8. Refl. A se întretăia. 9. Refl. (Despre țesături) A se destrăma, a se rupe în direcția firului țesut. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brînzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspectul de lapte brînzit. II. 1. Tranz. și refl. A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide. 2. Tranz. și intranz. (Înv.) A ataca; a bate; a izbi. Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Tranz.) A tăia și a spînzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar și abuziv. ♦ A provoca o durere fizică ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal. III. 1. Tranz. și refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ◊ Expr. A se tăia cuiva drumurile (sau cărările) = a fi în încurcătură. 2. Tranz. A face să slăbească sau să înceteze, a micșora, a slăbi, a opri. ◊ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta. = a nu mai avea chef sau a nu mai cuteza să facă un lucru. (Refl.) A i se tăia cuiva (mîinile și) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele. ♦ A distruge, a șterge efectul. 3. Tranz. A consfinți încheierea unui tîrg (prin desfacerea mîinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punînd jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ținînd banca împotriva tuturor celorlalți jucători. 4. Tranz. A spune, a inventa minciuni, vorbe etc. 5. Tranz. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a înțelege, a se pricepe să facă un lucru. 6. Tranz. (Fam., în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. – Lat. taliare.

TĂPȘAN, tăpșane, s. n. 1. Loc neted și ușor înclinat care apare la baza versantelor și povârnișurilor în regiunile de deal și de munte. ♦ Coastă a unui deal sau a unui munte; pantă, povârniș. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat sau în mijlocul unei curți. ♦ Loc mai ridicat, neted, necultivat. – Tăpși + suf. -an.

TOLOACĂ, toloace, s. f. (Reg.) 1. Pământ lăsat necultivat pentru ca să se odihnească. ♦ Pășune, izlaz comunal pentru vite. 2. Teren liber neîngrădit, între case sau la marginea satului. – Din ucr. toloka.

TRÂMBIȚAȘ, trâmbițași, s. m. Persoană care cântă din trâmbiță; gornist, trompet, trompetist. ♦ Persoană care chema, în trecut, locuitorii de la sate, prin sunete de trâmbiță, pentru a le comunica știri de interes general. – Trâmbiță + suf. -aș.

RADIOFICA vb. I. Tranz. (Folosit numai la timpurile compuse sau trecute). A instala în orașe și în sate posturi de radioficație, a efectua o radioficare. [Pr.: -di-o-] – Din radioficare și radioficat (derivat regresiv).

RADIOFICARE, radioficări, s. f. Instalare în orașe și în sate a posturilor de radioficație; generalizare a transmisiunii programelor de radiodifuziune sonoră prin radiodistribuție. [Pr.: -di-o-] – V. radiofica.

SPĂTĂREL, spătărei, s. m. (Înv.) Boier cu rang mic în țările romînești, care avea însărcinarea de a păzi ordinea la sate în timp de pace, precum și atribuții militare în timp de război. – Din spătar² + suf. -el.

RĂZEȘ, răzeși, s. m. (În evul mediu, în Moldova) Țăran liber, organizat în obști, care stăpânea în comun pământul satului de care aparținea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat; moșnean; p. gener. țăran liber, posesor de pământ. – Din magh. részes.

STÂNĂ, stâne, s. f. Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului (cuprinzând locul și amenajările necesare), unde se adăpostesc oile și ciobanii și unde se prepară produsele din laptele oilor. ◊ Expr. A închide lupul în stână = a-și aduce dușmani în casă. A veni la spartul stânii = a veni prea târziu. – Et. nec.

DELNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie. 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului. Patru delnițe de fânaț. 3. (Înv. și reg.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. – Cf. ucr. dil’nyc’a.

KAMPONG s. n. Aglomerație umană, sat în Java și Indochina. (cf. fr. kampong < cuv. malaiez)

SĂMĂNĂTORISM s. n. Curent literar inițiat la începutul secolului XX, în România, de revista „Sămănătorul”, care acuza stările sociale existente, opunând orașului „viciat” de civilizație imaginea idilică a satului patriarhal, considerând țărănimea ca depozitara exclusivă a valorilor naționale și cultivând o literatură de inspirație rurală și istorică. [Var.: semănătorism s. n.] – „Sămănătorul” (n. pr.) + suf. -ism.

SĂTEAN, săteni, s. m. Persoană care locuiește într-un sat (și are îndeletniciri legate de mediul rural); țăran. – Sat + suf. -ean.

SĂTEANCĂ, sătence, s. f. Femeie care locuiește într-un sat (și are îndeletniciri legate de mediul rural); țărancă. – Sătean + suf. -că.

SĂTESC, -EASCĂ, sătești, adj. Care aparține satului, privitor la sat, specific satului; de sat, de la sat. – Sat + suf. -esc.

SĂTICEL, săticele, s. n. (Pop.) Sătuleț. – Sat + suf. -icel.

SĂTIȘOR, sătișoare, s. n. Sătuleț. – Sat + suf. -ișor.

SĂTMĂREANCĂ, sătmărence, s. f. Femeie născută și crescută în municipiul sau în județul Satu Mare. ♦ Locuitoare din municipiul sau din județul Satu Mare. – Sătmărean + suf. -că.

SĂTUC, sătucuri, s. n. Sătuleț. – Sat + suf. -uc.

SĂTULEȚ, sătulețe, s. n. Diminutiv al lui sat; sătuc, sătișor, săticel, sătucean. – Sat + suf. -uleț.

SILIȘTE, siliști, s. f. 1. Denumire dată în evul mediu, în țările române, locului pe care fusese sau pe care era așezat un sat; vatra satului. ♦ (Reg.) Loc de casă. 2. (Pop.) Loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor, sau loc plantat cu pomi (în apropierea sau în vatra satului). ♦ (Reg.) Pășune. [Acc. și: siliște. – Var.: (reg.) săliște (acc. și: săliște), seliște s. f.] – Din sl. selište.

SLOBOZIE, slobozii, s. f. (Înv.) Sat de coloniști (băștinași sau străini) care aveau pe o perioadă oarecare scutire de bir sau de prestații. – Slobod + suf. -ie.

SPĂTĂREL, spătărei, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător de rang mic care avea însărcinarea de a păzi ordinea la sate, în timp de pace, și atribuții militare, în timp de război. – Spătar² + suf. -el.

SUSEAN, -Ă, suseni, -e, s. m. și f. (Reg.) Locuitor din partea de sus a unui sat sau a unui ținut. ♦ (Ist.) Locuitor al Țării de Sus (jumătatea nordică a Moldovei, după o veche împărțire administrativă). – Sus + suf. -ean.

COMUNĂ, comune, s. f. 1. Unitate de bază administrativ-economică, alcătuită din unul sau mai multe sate și condusă de un primar. ♦ (În evul mediu) Așezare urbană în țările din apusul Europei, dezvoltată în cadrul vechilor cetăți așezate pe marile drumuri comerciale și posedând o anumită autonomie. 2. (În sintagma) Comuna primitivă = prima treaptă de dezvoltare a societății omenești, caracterizată prin munca în comun și prin împărțirea egală a bunurilor materiale. – Din fr. commune.

CONSĂTEAN, -Ă, consăteni, -e, s. m. și f. Persoană care locuiește sau este originară din același sat cu altă persoană, considerată în raport cu aceasta. – Con¹- + sătean.

AJUNGE vb. 1. a sosi, a veni, (livr.) a accede, (înv.) a merge, (grecism înv.) a proftaxi. (A ~ la timp.) 2. v. sosi. 3. a apuca, a prinde. (Se grăbește să ~ trenul.) 4. a prinde, (înv. și pop.) a sosi, (prin Olt.) a scurta. (Mergeți, vă ~ din urmă.) 5. v. întinde. 6. a da, a ieși. (Drumul ~ în sat.) 7. a-i veni, (reg.) a-i bate. (Iarba îi ~ până la mijloc.) 8. a răzbate, a răzbi, a străbate. (Strigătul ~ până la el.) 9. v. surprinde. 10. a atinge, a izbi, a lovi, a nimeri, a ochi, a pocni, (pop.) a păli, a picni, (reg.) a tâlni, (Transilv.) a tălăli. (Glonțul ~ iepurele.) 11. a deveni, (livr.) a accede, (înv.) a încăpea, a purcede, a sosi. (A ~ domn, vornic.) 12. v. veni. 13. a deveni, a ieși. (A ~ doctor.) 14. a(-și) atinge, a(-și) îndeplini, a(-și) înfăptui, a(-și) realiza. (Și-a ~ scopul.) 15. a parveni, (înv.) a prinveni. (A ~ să priceapă mai exact cele întâmplate.) 16. v. egala. 17. a intra, a încăpea. (Bunurile au ~ pe mâna lui.) 18. a ține. (Alimentele ne vor ~ două luni.) 19. v. îmbogăți. 20. v. răzbi.

AȘEZARE s. 1. instalare, plasare. (~ lui într-un fotoliu.) 2. v. așternere. 3. v. stabilire. 4. v. amplasare. 5. v. aranjare. 6. v. alcătuire. 7. (concr.) amplasament, amplasare, loc, poziție, (rar) situare, situație, (înv.) așezământ, pusăciune, pusătură, pusoare, stat. (Prin ~ e o localitate pitorească.) 8. (concr.) aglomerație, localitate, (înv.) politie. (O ~ umană.) 9. (concr.) adăpost, casă, cămin, domiciliu, locuință, sălaș, (reg.) sălașnă, (Transilv., Ban. și Bucov.) cortel, (înv.) locaș, mutare, mutat, odaie, sat, sălășluință, sălășluire, ședere, șezământ, șezut, (fig.) bârlog, cuib, culcuș. (Unde își are ~?) 10. (concr.) sălaș, șatră. (~ de țigani.)

COLECTA vb. 1. a aduna, a strânge. (~ laptele din sat.) 2. v. coace.

CORT s. 1. (înv. și reg.) șatră, (înv.) sat, sălaș. (Soldații dormeau în ~.) 2. (BIS.) cortul mărturiei = tabernacul. (~ la vechii mozaici.)

CUTREIERA vb. 1. a colinda, a parcurge, a străbate, a vântura, (pop. și fam.) a bate, (pop.) a călca, a ocoli, a petrece, (înv. și reg.) a răzbate, (înv.) a plimba, (rar fig.) a treiera. (~ drumurile, satele.) 2. v. colinda. 3. v. călători. 4. a colinda, a se plimba, (fam.) a se plimbarisi. (~ prin poieni.) 5. v. hoinări. 6. a colinda, a se duce. (~ prin muzee.)

DEBARASA vb. 1. v. descotorosi. 2. a se descotorosi, a scăpa, (fig.) a se curăța. (S-a ~ satul de un trândav.) 3. v. dezbăra.

DESCOTOROSI vb. 1. v. debarasa. 2. a se debarasa, a scăpa, (fig.) a se curăța. (S-a ~ satul de un trândav.) 3. v. dezbăra.

DIRECT adj., adv. 1. adj. drept, neocolit. (Un drum ~ îl duce în sat.) 2. adv. ață, drept, neocolit, sfoară, (pop.) oblu. (Merge ~ la el acasă.) 3. adj. nemijlocit, (rar) nemediat. (Comunicație, legătură ~.) 4. adv. v. pieptiș. 5. adv., adj. v. personal. 6. adj. v. fățiș. 7. adv. v. fățiș. 8. adj. v. nemijlocit.

IEȘI vb. 1. a merge, (înv. și pop.) a purcede. (Să ~ puțin în grădină.) 2. a se elibera, a se libera, a scăpa. (A ~ din închisoare.) 3. a ajunge, a da. (Drumul ~ în sat.) 4. v. germina. 5. v. apărea. 6. a-i apărea, a-i da. (Copacului îi ~ frunzele.) 7. v. țâșni. 8. a se naște, a proveni. (Ce ~ din pisică șoareci mănâncă.) 9. v. defeca. 10. v. urina. 11. a ajunge, a deveni. (A ~ doctor.) 12. v. apărea. 13. v. decolora. 14. a se isprăvi, a se sfârși, a se termina. (Cum o ~, să iasă.)

INTELECTUALITATE s. (fig.) inteligență. (Întreaga ~ a satului.)

ÎNFIINȚA vb. 1. a constitui, a crea, a ctitori, a funda, a institui, a întemeia, a organiza, (astăzi rar) a statornici, (înv.) a sădi, a stabili, a statori, a temeli, (grecism înv.) a sistisi, (fig.) a urzi. (A ~ un așezământ.) 2. a întemeia, (înv.) a așeza. (Au ~ un nou sat.) 3. v. constitui.

ÎNTEMEIA vb. 1. v. înființa. 2. v. făuri. 3. a înființa, (înv. fig.) a așeza. (A ~ un nou sat.) 4. v. baza.

LOCUINȚĂ s. 1. adăpost, așezare, casă, cămin, domiciliu, sălaș, (reg.) sălașnă, (Transilv., Ban și Bucov.) cortel, (înv.) locaș, mutare, mutat, odaie, sat, sălășluință, sălășluire, ședere, șezământ, șezut, (fig.) bârlog, cuib, culcuș. (Unde își are el ~?) 2. locuință lacustră = locuință palustră; locuință palustră v. locuință lacustră.

MARGINE s. 1. v. extremitate. 2. extremitate, limită, (înv.) soroc. (La ~ câmpiei.) 3. limită, linie. (S-a oprit la ~ satului.) 4. barieră, mahala, periferie. (Stă la ~ Bucureștiului.) 5. (GEOGR.) v. țărm. 6. (înv.) usnă, (fig.) buză, gură. (Stă pe ~ prăpastiei.) 7. v. bordură. 8. v. chenar. 9. v. latură. 10. v. muchie. 11. v. ghizd. 12. v. bor. 13. v. flanc. 14. v. limită. 15. limită, măsură (Orice lucru are o ~!) 16. v. marjă. 17. v. braț.

OGOR s. 1. câmp, țarină, (pop. și poetic) glie, (pop.) răzor, (înv. și reg.) agru, (reg.) plan, (înv.) sat. (A ieșit pe ~, la arat.) 2. v. arătură. 3. pârloagă, (pop.) moină, (reg.) mejdină, morhoancă, morogan, moruncă, nadaz, năvăloacă, noroi, obleagă, orpie, rât, toloacă. (Pământul arabil temporar nelucrat se numește ~.) 4. v. pârloagă. 5. v. lan.

PEREGRIN s. (rar) pelerin. (Un biet ~ care bătea satele.)

PRIMAR s. (reg.) antist, (Transilv., Maram. și Ban.) birău, (Transilv., Ban. și Olt.) chinez, (Transilv. și Ban.) jude, (înv.) județ, procator, vătăman, vornic, (înv., prin Transilv.) jurat, (rusism înv.) starșină. (~ al satului.)

SAT s. (înv. și reg.) sălaș, (înv.) sălășluire. (~e și orașe.)

SAT s. v. adăpost, așezare, casă, cămin, câmp, cort, domiciliu, locuință, ogor, sălaș, țarină.

SĂLAȘ s. v. acaret, așternut, campament, cătun, cort, coșciug, culcuș, dependință, grajd, lagăr, pat, placentă, reședință, sat, sediu, sicriu, staul, stână, tabără, târlă.

SĂLĂȘLUIRE s. v. adăpost, așezare, casă, cămin, cătun, domiciliu, gazduire, locuință, popas, poposire, sat, sălaș, trai, viață, viețuire.

SITUA vb. 1. a se clasa, a se clasifica, a se plasa. (S-a ~ al șaptelea la concurs.) 2. a (se) amplasa, a (se) așeza, a (se) fixa, a (se) plasa, a (se) stabili. (A ~ uzina în apropiere de...) 3. a se afla, a fi, a se găsi, a veni, (înv. și pop.) a cădea. (Satul se ~ pe Olt.) 4. a (se) plasa, a (se) pune. (Articolul enclitic se ~ la sfârșitul numelui, în limba română.)

STRĂBATE vb. 1. v. pătrunde. 2. v. răzbate. 3. a despica. (O pasăre străbate văzduhul). 4. a intra, a pătrunde. (Lumina străbate pe fereastră). 5. v. ajunge. 6. a face, a merge, a parcurge. (Străbate zilnic 10 km.) 7. v. parcurge. 8. (SPORT) a acoperi, a parcurge. (Atletul a străbătut distanța de 5000 m în...) 9. a colinda, a cutreiera, a parcurge, a vântura, (pop. și fam.) a bate, (pop.) a călca, a ocoli, a petrece, (înv. și reg.) a răzbate, (înv.) a plimba, (rar fig.) a treiera. (Străbate pe rând orașele și satele). 10. v. colinda. 11. v. parcurge.

SUFLA vb. I. 1. a gâfâi, a pufăi, (reg.) a răsufla. (~ după atâta alergătură.) 2. a-și trage. (Te rog să-ți ~ nasul!) 3. v. cânta. 4. v. suna. 5. v. șopti. 6. a bate, a trece, (reg.) a vântura. (Crivățul rece ~ peste sat.) II. v. polei.

VATRĂ s. 1. cămin, cuptor, (prin Transilv.) cameniță. (Vasul stă așezat pe ~.) 2. (reg.) siliște. (~ a casei.) 3. (înv.) siliște. (~ a unui sat.)

VĂCAR s. (Transilv. și Ban.) ciurdar, (Mold.) haidău. (E ~ul satului.)

VĂTĂMAN s. vătășel, vornicel. (~ul era ajutorul vornicului la sate.)

VĂTĂȘEL s. 1. isprăvnicel, (reg.) fecior boieresc. (~ la o moșie.) 2. vătăman, vornicel. (~ul era ajutorul vornicului la sate.) 3. vătaf, vornicel, (reg.) chemător, sol, frate-de-mire, frate-de-mireasă, (Transilv. și Ban.) dever, (Transilv.) vifel. (~ la o nuntă.)

VORNICEL s. 1. vătăman, vătășel. (~ul era ajutorul vornicului la sate.) 2. vătășel, vătaf, (reg.) chemător, sol, frate-de-mire, frate-de-mireasă, (Transilv. și Ban.) dever, (Transilv.) vifel. (~ la o nuntă țărănească.)

sat s. n., pl. sate

AUL ~e n. Sat la unele popoare din Asia Mijlocie și Caucazul de Nord. /<rus. aul

CĂTRE prep. 1) (indică direcția, locul) Înspre; asupra; spre. S-au pornit ~ sat. 2) (indică o aproximare temporală) Pe la; aproape de; asupra; înspre. ~ ziuă. 3) (indică destinația) Față de; la. Adresare ~ popor. 4) (indică situația, anturajul) De față cu; față de. A făcut aceasta ~ mine. /<lat. cantra

CĂTUN ~e n. 1) Localitate (mai mică decât un sat) care nu constituie o unitate administrativă. /Cuv. autoht.

CÂRCIUMĂ ~e f. Local (la sat sau la periferia orașului) unde se consumă băuturi alcoolice. [Sil. -ciu-mă; G.-D. cârciumei] /<sl. kruțima

CISLĂ ~e f. înv. 1) Cotă-parte de impozit repartizată proporțional de obștea satului. ~ a cărăușilor. 2) Adunare obștească pentru stabilirea părții de impozit ce revenea fiecărei persoane. ◊ A face ~ a ține sfat. /<sl. țislo

COMUNĂ ~e f. 1) Colectiv de persoane care s-au unit pentru a munci și a duce o viață în comun. ~ de muncă. ◊ ~ primitivă prima formație social-economică omenească. 2): ~a din Paris guvern revoluționar, creat de muncitorii parizieni în 1871. 3) Diviziune administrativ-teritorială rurală compusă din unul sau mai multe sate și condusă de un primar. 4) (în evul mediu în Europa Occidentală) Oraș care a obținut independența față de stăpânul unui domeniu feudal. [G.-D. comunei] /<fr. commune

CONSĂTEAN ~eană (~eni, ~ene) m. și f. Fiecare dintre două sau mai multe persoane care locuiesc sau sunt originare din același sat considerate în raport una față de alta. /con- + sătean

A SE CONTURA se ~ează intranz. A se închega în contururi precise; a căpăta forme distinctive; a se profila; a se desena; a se zugrăvi. Imaginea satului se ~ează. /Din contur

DE² prep. 1) (exprimă un raport calificativ, indicând apartenența, calitatea, proveniența, timpul, locul, originea, destinația, posesorul etc.) Un pahar de apă. Voce de bărbat. O felie de pâine. Moară de vânt. Mașină de spălat. Lucru de mână. Schimb de păreri. Coleg de clasă. Gazetă de perete. 2) (exprimă raporturi circumstanțiale, indicând modul, timpul, locul, cauza, scopul etc.) Se face de rușine. A plecat de ieri. Pleacă de acolo. Lucrează de ieri. A repetat de mai multe ori. Bun de glume. Bun de vânzare. 3) (exprimă raporturi completive, indicând obiectul, agentul unei acțiuni) Are de lucru. S-a aflat de el. Este demn de laudă. 4) (servește drept indice al supinului) De vândut. De legănat. De învățat. 5) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situării dincolo de un oarecare obiect) S-a uitat de după ușă. A apărut de după deal. 6) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial) A veni de cu zori. Culcatul de cu seară... 7) (exprimă raporturi de agent) Aceste obiecte au fost confecționate de către țărani. 8) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situării) S-a sculat de la masă. A plecat de la oraș. 9) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial) Este un an de la balul de absolvire al liceului. 10) (exprimă raporturi spațiale, relevând locul situat în imediată apropiere de ceva sau de cineva.) S-a dus de lângă casă. Livada de lîngă sat. 11) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul de la suprafața unui obiect) A strânge recolta de pe câmp. Fructele de pe copac. 12) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial cu o anumită aproximație) S-a eliberat de pe la amiază. 13) (exprimă raporturi relaționale, indicând obiectul de referire) Secția agricolă de pe lângă Guvernul Moldovei. 14) (exprimă raporturi locative, indicând locul de dincolo de ceva) Vești de peste hotare. 15) (exprimă raporturi locative, indicând locul cu o anumită aproximație) Au apărut de prin alte localități. Oameni de prin părțile Orheiului. 16) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial cu o anumită aproximație) Lucrează de prin luna august. 17) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul dintre mai multe obiecte) Spațiul de printre clădiri. 18) (exprimă raporturi calificative limitative, indicând momentul final) Sforțările de până acum. 19) (exprimă raporturi calificative limitative, indicând un oarecare fapt ce constituie o limită) Situația social-politică de până la război. 20) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situat mai jos de ceva sau de cineva) A fost scos de sub mașină. /<lat. de

DEVĂLMAȘ ~i m. 1) înv. Persoană care stăpânea împreună cu alții o parte din hotarul satului; membru al unei devălmășii. 2) Persoană care ia parte la o acțiune comună; părtaș. /de-a valma + suf. ~as

DEVĂLMĂȘIE ~i f. 1) (în obștea sătească) Formă de stăpânire în comun a unei părți din hotarul satului. 2) Activitate desfășurată în comun. [Art. devălmășia, G.-D. devălmășiei; Sil. -și-e] /devălmaș + suf. ~ie

DIN prep. 1) (exprimă un raport spațial) A coborî din mașină. A veni din sat. 2) (exprimă un raport temporal)^[1] Producția din anul trecut. ◊ Din când în când uneori; câte odată. Din an în an la interval de un an. Din clipă sau din moment în timpul cel mai apropiat. 3) (indică materia) Compot din cireșe. Încălțăminte din piele naturală. 4) (exprimă un raport partitiv) Unii din ei s-au întors acasă. 5) (exprimă un raport de mod) Lucrează din toată inima. Cântă din suflet. 6) (exprimă un raport cauzal) A greșit din neatenție. 7) (exprimă un raport instrumental) Cântă din fluier. Tragere din tun. 8) (exprimă un raport relațional) În privința; cât privește. Nu-l întrece din glume. 9) (exprimă un raport de origine, de proveniență) Se dezvoltă din molecule. Obicei din copilărie. 10) (exprimă un raport cantitativ) Au plecat opt din doisprezece. /de + în modificată

DINTRE prep. 1) (exprimă un raport spațial) Distanța dintre două sate. Soarele a apărut dintre nori. 2) (exprimă un raport relațional) Dragoste dintre părinți și copii. 3) (exprimă un raport cantitativ) Din. O parte dintre ei vor lucra la uzină. 4) (exprimă un raport temporal) În timpul dintre cele două războaie. /de + între

DINTRU prep. 1) (exprimă un raport locativ) Din; dinspre. A venit dintr-un sat străin. 2) (exprimă un raport partitiv) Din. Câțiva dintr-un grup. 3) (exprimă un raport transgresiv) Din. Și-a revenit dintr-o stare de leșin. 4) (exprimă un raport modal) Din. A nimeri dintr-o împușcătură. 5) (exprimă un raport instrumental) Din. Cântă dintr-un fluier de soc. 6) (exprimă un raport cauzal) S-au certat dintr-o nimica toată. 7) (exprimă un raport temporal) Producția dintr-o lună. /de + întru

DRAPEL ~e n. Piesă de stofă atașată de un suport, purtând culorile, emblemele unui sat, ale unei unități railitare sau ale unei organizații, servind drept semn distinctiv al acestora; steag; stindard; flamură. ~ olimpic. ◊ A fi sub ~ a-și face serviciul militar. /<it. drapello

A FACE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casă. ~ poezii. 2) (obiecte care necesită îngrijire) A aranja în ordinea cuvenită. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ◊ ~ banul cu ciocanul a câștiga ușor bani mulți. 4) (urmat de o propoziție complementară cu verbul la conjuctiv) A determina acționând într-un anumit fel. ~ să plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ◊ A-l ~ (pe cineva) cum îi vine la gură a ocărî (pe cineva), folosind cuvinte la întâmplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedând într-un anumit fel. ~ un bine. ◊ Tace și face se spune despre cineva care înfăptuiește pe tăcute un lucru surprinzător. Una zice și alta face spune într-un fel și procedează altfel. Ușor de zis, greu de făcut (sau ușor a zice, greu ~) nu e ușor să rezolvi o problemă complicată. ~ pomană a) a dărui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstracție a nu lua în considerare; a ignora. ~ uz de forță a folosi puterea în scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce să facă) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro. Ce are ~ ? a) ce importanță, ce legătură este? N-are ~ n-are importanță. 7) (supărări, necazuri, plăceri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ◊ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ bună (sau lată) a pricinui un mare rău. 8) (pictură, știință, politică etc.) A practica în mod sistematic. 9) (în îmbinări cu substantivul ce indică o instituție sau o formă de învățământ) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distanțe) A străbate de la un capăt la altul; a parcurge. ◊ A-și ~ drum (la cineva) a căuta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuând un lucru. ◊ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerează ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugerează ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ◊ ~ de ocară (sau de rușine) a compromite, atrăgând oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal măgar a-și bate joc de cineva, înjosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l îmbăta tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pântece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ fălci (burtă sau pântece) a se îngrășa. ~ genunchi a se evidenția urmele genunchilor la pantalonii purtați mult. 3) (sugerează ideea de îmbolnăvire) ~ gâlci. 4) (sugerează ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugerează ideea de relație) ~ prietenie. ◊ ~ gură a face gălăgie. III. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se imbină): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-și ~ griji a se îngrijora. ~ dragoste (sau sex) a săvârși actul sexual; a se împerechea. 2. intranz. I. 1) A acționa după cum dictează împrejurările sau conștiința; a proceda. 2) (mai ales în superstiții) A vesti apariția (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (în povești și în superstiții) A lega prin vrăji; a vrăji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumită valoare (bănească); a valora; a prețui; a costa. Cât face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac nouă. 6) A prezenta interes. Face să vezi acest oraș. 7) A fi convenabil. Face să zbori cu avionul. 8) (în vorbirea dialogată ca remarcă a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstanțial ce indică o direcție) A lua direcția; a se îndrepta; a apuca. ~ la stânga. ~ spre sat. 10) A căuta să apară altfel decât este. ~ pe deșteptul. II. (împreună cu onomatopeele formează locuțiuni verbale intranzitive) ~ hârști! ~ zdup. /<lat. facere

HUDĂ ~e f. reg. Drum îngust (nepavat) în interiorul unui sat sau al unui oraș; uliță. /<sl. hadu

A SE ÎNTINDE mă întind intranz. I. 1) (despre îmbrăcăminte) A se mări (în lățime sau/și în lungime) deformându-se. Puloverul s-a întins. 2) (despre mușchi) A ajunge într-o stare de tensiune. 3) (despre lichide cu consistență sporită) A curge gros. Mierea se întinde. Moarea se întinde. 4) (despre localități, păduri, lanuri) A ocupa un anumit spațiu. Satul se întinde la poalele unui deal. 5) (despre plante) A se lăți ca suprafață ocupată; a extinde. Buruienile s-au întins în jur. 6) (despre ființe) A se dezmorți, îndreptându-și corpul sau membrele. Se sculă și se întinse cu plăcere. 7) (despre ființe) A-și așterne corpul în toată lungimea, oferindu-i relaxare; a se culca, lungindu-se. Pisica s-a întins la soare. 8) (despre persoane) A se înălța, ridicându-se în vârful degetelor. S-a întins după un măr. 9) (despre idei, zvonuri, epidemii, mișcări sociale) A cuprinde spații tot mai largi; a se răspândi; a se extinde; a se propaga. 10) (despre acțiuni) A se prelungi în timp (mai mult decât este necesar); a se lungi. Petrecerea s-a întins până dimineață. ◊ ~ la vorbă (sau cu vorba) a sta prea mult de vorbă. 11) A se desfășura acoperind o anumită suprafață. II. (în îmbinări, sugerând ideea de îndrăzneală, impertinență) Nu te ~! ◊ ~ la slănină (sau la cașcaval) a întreprinde acțiuni obraznice, pretinzând la ceva nepermis. Cât ți-e plapuma, atât te ~ (sau nu te ~ mai mult decât ți-e plapuma sau întinde-te cât te ține plapuma) a nu acționa decât în limitele posibilităților. /<lat. entindere

ÎNTRE prep. 1) (exprimă un raport spațial, indicând spațiul sau locul dintre două sau mai multe obiecte sau persoane) În locul dintre; printre. Între Nistru și Prut. Satul este așezat între două dealuri. S-a dus între străini. 2) (exprimă un raport temporal, indicând intervalul de timp) În intervalul dintre... Luăm prânzul între orele 13 și 14. ◊ Între timp în intervalul de timp; în răstimp. 3) (exprimă un raport de reciprocitate și formează cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte sau atribute) Dintre. 4) (exprimă un raport distributiv și formează cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte) La. Premiul a fost împărțit între membrii colectivului. [Sil. în-tre] /<lat. inter

ÎNTREG² ~eagă (~egi) 1) A cărui integritate nu este atinsă; integral. Pâine ~eagă. Lan ~. Text ~. ◊ Număr ~ număr care nu conține o fracție. 2) (mai ales înaintea cuvântului determinat) Care cuprinde ceva în totalitatea sa; căruia nu-i lipsește nimic; tot; deplin; complet. ~ satul. ~eaga școală. ~ echipajul. ~eaga livadă. ◊ Pe de-a-ntregul în întregime; cu totul. 3) (despre unități de timp) Care durează de la început până la sfârșit; tot. Anul ~. Noaptea ~eagă. 4) (despre persoane) Care nu are infirmități (fizice sau psihice); fără nici o leziune; teafăr. Om ~. ◊ Cu mintea ~eagă (sau ~ la minte) sănătos din punct de vedere psihic. /<lat. integer, ~gra

MARE¹ ~i adj. 1) Care are dimensiuni ce întrec pe cele obișnuite; de proporții considerabile. Râu ~. Sat ~. ◊ Literă ~ literă inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor de la începutul unei propoziții. A face ochi ~i a se mira; a privi uluit. În linii ~i (sau în ~) în general. Degetul ~ primul deget de la mână și de la picior. Casa (cea) ~ odaie împodobită în care se primesc oaspeții. 2) Care întrece cantitatea obișnuită. Recoltă ~. 3) (despre intervale de timp) Care durează mult; îndelung. Nopți ~i. ◊ Ziua în amiaza ~ în toiul zilei. 4) Care se manifestă cu intensitate. Temperatură ~. Furtună ~. 5) (despre sunete) Care se aude tare; puternic. ◊ A vorbi (sau a striga) în gura ~ a vorbi tare, cu glas ridicat. 6) (despre fenomene ale naturii, despre calamități) Care se produce pe neașteptate, cu repeziciune și violență. Vânt ~. Cutremur ~. Secetă ~. 7) (despre ființe) Care a ajuns la vârsta maturității. Băiat ~. Fată ~. ◊ A se face ~ a crește; a se dezvolta. Tată ~ bunic. Mamă ~ bunică. Socru (soacră) ~ tata (mama) mirelui. 8) Care posedă calități excepționale și se bucură de o faimă deosebită; celebru. ~ artist. 9) Care este de o importanță sau de o valoare deosebită. Zi ~. Faptă ~. 10) Care ocupă o treaptă mai înaltă într-o ierarhie; superior. Funcționar ~. ◊ ~ și tare care are putere și influență. A se ține ~ a fi mândru. Mai ~ele șeful; conducătorul. Să crești ~! urare cu care o persoană mai în vârstă mulțumește unui copil pentru un serviciu. Vorbe ~i cuvinte pompoase; promisiuni deșarte. Lucru ~ lucru important, valoros. ~ lucru, ~ socoteală lucru fără importanță, care nu merită atenție. Cu ~ ce cu greu. Săptămâna ~ săptămâna care precedă sărbătoarea Paștilor la creștini; Săptămâna Patimilor. /Probabil lat. mas, maris

MARGINE ~i f. 1) Parte extremă a unei suprafețe; capăt; extremă. ~ea mesei. ◊ A ține (sau a bate) ~ile a se feri de lucru greu; a căuta să scape de o obligație. (De) la ~ea lumii (de) foarte departe. Fără (de) ~i foarte mare, imens, nesfârșit. 2) rar Linie care desparte (o țară, o localitate, terenuri etc.). 3) Locul de unde începe sau unde se termină ceva. ~ea pădurii. ~ea mării. ~ea satului. 4) fig. Limită până la care se poate admite sau concepe ceva. 5) Linie care mărginește suprafața unor vase, obiecte; buză. ~ea farfuriei. [G.-D. marginii] /<lat. margo, ~inis

MIJLOC¹ ~uri n. 1) Loc, parte sau punct al unui lucru (al unui spațiu sau al unei suprafețe), situat la o distanță egală de marginile sau capetele periferice. ~ul străzii. Prin ~ul satului. ◊ În ~ul... a) între, printre; b) în limitele unui spațiu; c) alături de... De la ~ de la jumătate. 2) Moment care se află la o distanță egală de începutul și sfârșitul unui interval de timp; jumătate. * La ~ între două intervale de timp. 3) Parte a corpului omenesc cuprinsă între șolduri și coaste; talie; brâu. Încins la ~. ◊ A fi (cineva) la ~ a fi cauza unei stări de lucru. A fi ceva la ~ a fi ceva ascuns, inexplicabil la baza unui lucru. A-și pune capul (sau gâtul) la ~ a se expune la o primejdie. A se pune la ~ a interveni într-o ceartă, într-o încăierare. /<lat. medius locus

ODAIE odăi f. 1) Încăpere în interiorul unei case; cameră. 2) înv. Așezare gospodărească izolată de sat. 3) rar Construcție rudimentară improvizată în câmp, servind ca adăpost; sălaș; colibă. 4) ist. Cazarmă turcească folosită uneori și ca închisoare. [Sil. o-da-ie] /<turc. oda, bulg. odaja

OIERIE ~i f. 1) Construcție primitivă în afara satului unde se adăpostesc oile și ciobanii vara și unde se prepară produsele din laptele oilor; stână; târlă. 2) Loc unde se află această construcție. 3) rar Creșterea oilor. 4) Impozit pentru oi; păstorit. [Sil. o-ie-; G.-D. oieriei] /oaie + suf. ~ărie

OMENESC omenească (omenești) 1) și substantival Care este caracteristic pentru oameni; de om; uman; lumesc; pământesc. ◊ Așezare ~ească localitate. 2) Care este plin de omenie; binevoitor. Atitudine ~ească. 3) înv. (în opoziție cu boieresc) Care aparține omului muncitor de la sate; caracteristic țăranilor; țărănesc. /om + suf. ~esc

A PĂRĂSI ~esc tranz. 1) (locuri sau persoane) A lăsa plecând în altă parte; a abandona. ~ satul. A-și ~ soția. ◊ A-l ~ puterile (pe cineva) a pierde din vigoare; a se simți slăbit de puteri. 2) A înceta de a mai practica; a lăsa. ~ gimnastica sportivă. /cf. sl. parasiti

PÂRCĂLAB ~i m. (în țările române, în perioada medievală; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) 1) Dregător care stătea în fruntea unei cetăți și a ținutului din jurul ei. 2) Administrator al satului. /<ung. porkoláb

PETICAR ~i m. Persoană care umbla prin sate adunând petice (haine vechi) în schimbul unor mărfuri mărunte (sineală, vopsele etc.); terfar. /petic + suf. ~ar

POȘTĂ ~e f. 1) Instituție care se ocupă cu transportarea și distribuirea corespondenței, mandatelor, telegramelor, coletelor și presei periodice. ◊ ~a redacției rubrică într-o publicație periodică în care se dau publicității scrisorile cititorilor și răspunsurile la întrebările lor. De ~ poștal. 2) Clădire unde se află această instituție. 3) Totalitate a corespondenței și a publicațiilor periodice primite, expediate sau distribuite într-o perioadă de timp. ◊ A duce (sau a purta, a umbla cu) ~a a purta, a duce zvonuri, făcând intrigi. A fi ~a satului a se ocupa cu bârfeli. 4) înv. Serviciu de transport pentru călători (și corespondență) pe distanțe mari, cu diligență, folosit înainte de apariția căii ferate. 5) v. POȘTALION I. ◊ Cal de ~ cal de schimb la o diligență. A ajunge (sau a fi) cal de ~ a fi trimis cu diferite treburi în toate părțile. 6) Loc special amenajat unde făceau popas drumeții care călătoreau cu poștalionul. 7) Distanță dintre două popasuri ale poștalionului egală cu aproximativ 22 km (folosită și ca unitate de măsură a lungimii). ◊ Cale de-o ~ la o distanță destul de mare. [G.-D. poștei] /<rus. poțta, fr. poste

PRIMAR² ~i m. Conducător administrativ al unui oraș, al unei comune sau al unui sat. /<lat. primarius

PRIMĂRIE ~i f. 1) Instituție de administrare a unui sat, a unei comune sau a unui oraș, în frunte cu un primar. 2) Sediul acestei instituții. [G.-D. primăriei] /primar + suf. ~ie

PRIMĂRIȚĂ ~e f. pop. 1) Soție a primarului. 2) Conducătoare a unui oraș, a unei comune sau a unui sat. /primar + suf. ~iță

RADIOFICARE ~ări f. Înzestrare a orașelor și satelor cu posturi de radioficație. /v. a radiofica

RĂZEȘ ~i m. (în Moldova medievală) Țăran liber care stăpînea în devălmășie o bucată de pământ din moșia satului, transmis prin moștenire; moșnean. /<ung. részes

RĂZEȘESC ~ească (~ești) pop. Care este caracteristic pentru răzeși; de răzeși; moșnenesc. Sat ~. /răzeș + suf. ~esc

RĂZEȘIȚĂ ~e f. 1) (în Moldova medievală) Țărancă liberă care stăpânea în devălmășie o bucată de pământ din moșia satului, transmis prin moștenire; moșneancă. 2) Soție de răzeș. /răzeș + suf. ~ița

RĂZLEȚ ~eață (~eți, ~ețe) 1) Care este situat aparte; despărțit de mediul din jur; separat; izolat. Sate ~ețe. 2) Care rătăcește din loc în loc; în stare de vagabondaj. 3) (despre sunete, vorbe etc.) Care este lipsit de legătură; fără continuitate; izolat; sporadic. 4) rar (despre ochi, priviri) Care exprimă dezorientare; rătăcit. /v. a (se) răzleți

RURAL ~ă (~i, ~ e) Care ține de sat; propriu satului; sătesc. Mediu ~. /<fr. rural

SAT ~e n. 1) Localitate rurală ai cărei locuitori se ocupă, îndeosebi, cu agricultura. ◊ De la ~(e) din mediul rural; de la țară. ~ fără câini loc fără stăpân, unde fiecare face ce vrea. 2) Totalitate a locuitorilor unei asemenea așezări. ◊ A fi poșta ~ului a umbla cu bârfeli. S-a supărat (ca) văcarul pe ~ se spune despre cineva care se supără fără motiv și spre propria lui pagubă. /<lat. fossatum

SĂTEAN ~eni m. Persoană care locuiește la sat. /sat + suf. ~ean

SĂTEANCĂ ~ence f. Femeie care locuiește la sat. /sătean + suf. ~că

SĂTESC ~ească (~ești) Care este caracteristic pentru sate; propriu satelor; rural. Localitate ~ească. /sat + suf. ~esc

A SCULA scol intranz. 1) A face să se scoale. 2) fig. (persoane) A atrage într-o acțiune amplă de interes comun; a mobiliza. ~ tot satul. /<lat. excubulare

SELIȘTE ~i f. Vatra satului. /<sl. selište

SLOBOZIE ~i f. ist. 1) Sat de coloniști scutiți temporar de biruri sau de prestații. 2) Scutire (totală sau parțială) de dări și munci, acordată de domnii țării. /slobod + suf. ~ie

SPĂTĂREL ~i m. (în evul mediu) Boier de rang inferior spătarului care supraveghea ordinea la sate și avea împuterniciri militare în timp de război. /spătar + suf. ~el

STÂNĂ ~e f. 1) Construcție primitivă în afara satului, unde se adăpostesc oile și ciobanii vara și unde se prepară produsele din laptele oilor; oierie; târlă. 2) Loc unde se află această construcție. ◊ A închide lupul în ~ a-și aduce dușmanii în casă. [G.-D. stânei] /Cuv. autoht.

TĂPȘAN ~e n. 1) Porțiune de teren neted pe versantul unui munte sau la baza unui deal. 2) Loc viran, puțin mai ridicat decât terenul din jur, în mijlocul unui sat sau în interiorul unei curți. [Pl. și tăpșanuri] /a tăpși + suf. ~ean

TÂRLĂ ~e f. 1) Construcție primitivă în afara satului, unde se adăpostesc oile și ciobanii vara și unde se prepară produsele din lapte de oaie; stână; oierie. 2) Loc unde se află această construcție. 3) Grup mare de oi. [Sil. târ-lă] /cf. sb. trlo, bulg. trălo

TOLOACĂ ~ce f. 1) Loc necultivat pe care crește iarbă (unde pasc vitele); pășune; izlaz; imaș; suhat. 2) Teren liber neîngrădit între casele unui sat sau la marginea acestuia. /<ucr. toloka

TOT¹ toată (toți, toate) 1) (precedă cuvântul determinat) Care este cuprins în întregime; întreg. ~ satul. ◊ În toată libertatea în libertate deplină. 2) (despre unități de timp) Care durează de la început până la sfârșit; întreg. ~ anul. 3) Care indică o cantitate în totalitatea ei; cât există de fapt. Toți banii. ◊ A vârî(sau a băga) pe cineva în toți sperieții a speria foarte tare pe cineva. 4) (precedat de prepoziția de) Care este la cel mai înalt grad. Tânăr de ~. 5) la sing. Fiecare; oricare. ~ omul știe. ◊ În ~ anul în fiecare an. Peste ~ (locul) oriunde; pretutindeni. /<lat. totus

TOT² adv. 1) Ca și până în prezent; în continuare. ~ mai înveți? 2) Timp îndelungat; mereu; totdeauna. Să ~ lucrezi. 3) De multe ori; adesea. Se ~ plimbă pe sub geam. 4) Din ce în ce (mai). Spre amiază soarele arde ~ mai tare și mai tare. 5) La fel; (de) asemenea. Prietenul e ~ din sat. ◊ ~ atât în aceeași cantitate. ~ atunci în același timp. ~ acolo în același loc. Mi-i ~ atâta mi-i indiferent. 6) (însoțit de substantive sau pronume) Ca totdeauna; iarăși. ~ el venise primul. 7) pop. Numai. ~ cu oameni harnici să lucrezi. ◊ ~ unul și unul într-ales; de frunte; de vază; de seamă. 8) Într-un fel sau altul; oricum; totuna. Nu plecăm că e ~ vreme urâtă. 9) Totuși; cu toate acestea. Mănâncă și ~ nu se mai satură. /<lat. totus

TRĂITOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care trăiește; în viață; viețuitor. 2) și substantival Care trăiește într-un anumit loc; locuitor. ~ la sat. /a trăi + suf. ~tor

ȚARĂ țări f. 1) Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic. ~ industrial-agrară. ◊ A trece peste mări și țări a face un drum foarte departe. ~a lui Cremene loc unde domnește anarhia. A pune ~a la cale a discuta chestiuni majore fără a avea competența necesară. ~a nimănui a) comunitate dezorganizată; b) zonă neutră (între două armate inamice). 2) Totalitate a locuitorilor unui astfel de teritoriu. ◊ A se pune cu ~a a intra în conflict cu toată lumea. A afla târgul și ~a a afla toată lumea. 3) Loc unde s-a născut și trăiește o persoană; patrie; baștină. 4) fig. Teritoriu de mare întindere având anumite caracteristici specifice (de climă, de relief, resurse economice); meleag; ținut; regiune. ◊ La ~ la sat. De ~ rural. [G.-D. țării] /<lat. terra

ULIȚĂ ~e f. 1) Drum îngust într-un sat. ◊ A bate ~ele a umbla fără rost; a hoinări. 2) Stradă nepavată. 3) Totalitate a locuitorilor din casele aflate de-a lungul unui astfel de drum sau al unei astfel de străzi. [G.-D. uliței] /< sl. ulica

VATRĂ vetre f. 1) Suprafață plană situată în partea de jos a cuptorului, prelungită în afară, pe care se trage jăraticul (și pe care uneori se pregătește mâncarea). ◊ A-i lua (sau a-i vinde) și cenușa din ~ a-i lua totul; a nu-i lăsa nimic. A se prinde cu mâinile de ~ a ajunge la o stare materială foarte bună; a deveni bogat. A cădea musafir în ~ a fi musafir nepoftit și nedorit. 2) Construcție plană, înaltă și lungă, care prelungește cuptorul sau soba în afară, pe care se poate dormi (mai ales iarna, când se face focul). ◊ A cloci pe ~ (sau a se muta de pe ~ pe cuptor) a-și petrece vremea fără nici un rost; a trândăvi; a lenevi. A îmbătrâni pe ~ a rămâne fată bătrână; a nu se mărita. 3) Casă părintească; cămin. ◊ A fi lăsat la ~ a fi lăsat acasă; a fi demobilizat. A rămâne cu sluta în ~ a rămâne cu fata nemăritată. 4) Loc pe care se întemeiază o așezare, o construcție. ~a satului. ~a iazului. 5) Fâșie de pământ mai ridicată pe care se seamănă legume sau flori; strat; răzor. 6) Partea de jos a unei galerii de mină, ce constituie baza ei. 7) Parte a unui cuptor metalurgic, unde se așază materialul care trebuie topit. [G.-D. vetrei; Sil. va-tră] /Cuv. autoh.

VĂCAR ~i m. 1) Lucrător care paște și îngrijește vacile. ◊ A se supăra ca ~ul pe sat a se supăra fără nici un motiv. /vacă + suf. ~ar

VĂTĂMAN ~i m. înv. Slujbaș însărcinat cu încasarea dărilor la sate. /< pol. wataman, ucr. vataman

VORNIC ~ci m. 1) (în Moldova și în Muntenia medievală) Mare dregător al curții domnești având misiunea de a conduce treburile interne și cele gospodărești. 2) Primar al unui sat sau oraș. /<sl. dvorinicu

VORNICEL ~i m. 1) (în Moldova și în Muntenia medivală; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Boier de rang inferior vornicului, însărcinat cu treburi judecătorești în județe și sate. 2) pop. Flăcău care poftește și cinstește oaspeții la nunțile țărănești. /vornic + suf. ~el

VULPE ~i f. 1) Mamifer sălbatic carnivor, de talie medie, cu blană roșcată, cu botul ascuțit și cu coadă lungă și stufoasă. ◊ ~ argintie vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ~ polară vulpe cu blana albicioasă. 2) Blana acestui animal. 3) fig. Persoană șireată, vicleană. 4) dar (bani sau vin) pe care, după obiceiul popular, mirele, din alt sat, îl dă flăcăilor din satul miresei. 4): ~-de-mare pește marin, lung, cu corpul turtit, acoperit cu spini. [G.-D. vulpii] /<lat. vulpes

WIGWAM [pr.: uig-uom] n. 1) Cort din piele al indienilor din America de Nord. 2) Sat format din astfel de corturi. /Cuv. engl.

COMUNĂ s.f. 1. Oraș medieval (dezvoltat în apusul Europei din vechile cetăți situate pe căile de comunicație comercială), care se bucura de o anumită autonomie politică. ♦ Diviziune teritorială, administrată de un primar și de un consiliu municipal. 2. Unitate administrativă compusă din unul sau mai multe sate sau cătune și condusă de un consiliu popular comunal. 3. Comună primitivă = prima formațiune social-economică din istoria societății, corespunzînd unor forțe de producție slab dezvoltate, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și pe relații de colaborare și ajutor reciproc. ◊ Comuna din Paris = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate; Camera Comunelor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. [Pl. -ne / < fr. commune, it. comune, cf. lat. med. communa].

SATULUNGEÁNCĂ / SATLUNGEÁNCĂ, satulungénce / satlungénce, s. f. Femeie născută și crescută în localitatea Satulung. ♦ Locuitoare din localitatea Satulung. (sat[u]lungean + suf. -că)

JAVEL s.n. Apă de javel = amestec de substanță pe baza clorurilor de potasiu folosit ca dezinfectant. [< fr. (eau de) Javel, cf. Javel – vechi sat de lîngă Paris].

MARATON s.n. 1. Întrecere atletică la alergare pe o lungime de 42,195 km. 2. (Fig.) Ședință prelungită; negocieri lungi și dificile, dezbateri laborioase. [< fr. marathon, cf. Maraton, sat în Atica, renumit pentru victoria lui Miltiade asupra perșilor în primul război mezic]. erată

PAGUS s.n. (Ant.) Comună rurală, sat în Imperiul roman. [< lat. pagus].

RURALIZA vb. I. tr. (Liv.) A da un aspect de sat. [Cf. fr. ruraliser].

STANIȚĂ s.f. Subdiviziune a teritoriilor căzăcești din regiunea Donului și Kubanului; sat căzăcesc. [< rus. stanița].

WIGWAM s.n. 1. Cort de piele, colibă a indienilor din America de Nord. 2. Sat populat de acești indieni. [Pron. uig-uom. / < engl. wigwam < cuv. indian]..

COMUNĂ s. f. 1. oraș medieval, care se bucura de o anumită autonomie politică. 2. unitate de bază administrativ-teritorială compusă din unul sau mai multe sate. 3. ~ primitivă = prima formațiune social-economică din istoria societății, cu nivelul scăzut al forțelor de producție, proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și egalitatea în repartiția produselor. ◊ C-a din Paris = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate, prima încercare de instaurare a dictaturii proletariatului; Camera C-elor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. (<fr. commune)

butuc (butuci), s. m. 1. Trunchi, buturugă. 2. Partea de jos a tulpinei viței de vie. 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților. 4. Partea centrală a roții. 5. Buștean scurt. 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). – Der butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturig, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + suf. -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]

AUL s.n. Sat de munte (în Crimeea, în Caucaz și în Asia Centrală). [< rus. aul].

VICINAL, -Ă adj. (Despre drumuri) Care leagă două localități, două sate vecine. [Cf. fr. vicinal, lat. vicinalis].

citirite s.f. pl. (reg.) obicei moțesc de a aprinde paie pe colinele din apropierea satelor la începutul postului de Paști; hodanțele.

aian (aieni), s. m. – Personaj de vază în satul sau regiunea sa, notabil. Tc. ayan, din arab. a’jîn „ochi” (Șeineanu, II, 3; Lokotsch 38); cf. sb. ajan, fr. ayan (cf. Gamillscheg 64). Este termen propriu administrației turcești, care s-a păstrat numai în Dobr. N. N. Densusianu, Dacia preistorică, 1082, îl derivă fantezist din gr. ἄια.

CRETON s.n. Țesătură imprimată din fire de in sau de bumbac. [< fr. cretonne, cf. Creton – sat în Normandia].

conac, conace, s.n. (înv.) 1. casă boierească la țară, pe o moșie. 2. reședință a unui ispravnic sau a unui subprefect. 3. hotel turcesc. 4. loc de popas; stație de poștă; popas. 5. han, gazdă. 6. distanță de la un loc de popas la altul; poștă. 7. interval de timp egal cu o jumătate de zi. 8. locuință ciobănească departe de sat. 9. una din cele trei părți ale zilei de lucru. 10. una din cele trei mâncări de peste zi. 11. zi de lucru. 12. vas pentru gătirea bucatelor.

cut¹, cuturi, s.n. (reg.) parte de sat; mahala, cocioc, cătun.

fălnogiu s.m. (reg., înv.) primar de sat.

fărșangar, fărșangari, s.m. (reg.) om mascat care în săptămâna albă (înainte de Paști) umblă prin sat împreună cu alții și face tot felul de nebunii.

fedeleș, fedeleșe și fedeleșuri, s.n. (reg.) 1. vas pentru transportul bucatelor la câmp; botă. 2. butoiaș în care țăranii își duc apa la câmp. 3. petrecere a băieților și fetelor din sat în sâmbăta nunții tinerilor. 4. nume de joc țărănesc.

ferdelă, ferdele, s.f. (reg.) 1. măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 20 litri; conținutul acestei măsuri; baniță, mierță, șinic, dimirlie. 2. măsură la vânzarea lânii. 3. (la pl.) zone ale unui sat fixate de flăcăi. 4. parte a șurii.

fetet s.n. (reg.) totalitatea tinerelor fete dintr-un sat.

încomunare s.f. (înv.) incorporarea cătunelor și satelor în comune.

josean (josan), – ă, adj. și s.m. și f.(reg.) 1. (om) care locuiește în partea de jos a unui ținut, a unui sat. 2. (locuitor) din Țara de jos. 3. (fig.) (om) de jos, servitor de rând.

lăturean, -ă, adj. (reg.) care locuiește afară de sat, la periferia lui.

INTRAVILAN s.n. Suprafață pe care se întinde un oraș sau un sat. [< intra- + fr. ville – oraș].

oștează, oșteze, s.f. (reg.) 1. cartier al unui oraș, mahala. 2. grup de case la marginea satului.

păpălugar, păpălugari, s.m. (reg.) fiecare dintre flăcăii care, primăvara, acoperiți cu frunze verzi, ajută ciobanul să ducă oile în sat pentru măsurarea laptelui.

picățel, -ea, picățică, s.m. și f. 1. (s.m. și f.; înv. și pop.) picătură mică dintr-un lichid, dintr-o materie topită (și solidificată); (fig.) copil mic. 2. (s.m. și f. pl., pop.) desen din puncte mici dispuse regulat pe un fond de altă culoare; puchiței, buline, bobițe. 3. (s.f. pl., reg.) minciunele, uscățele. 4. (s.f., reg.) grădină la marginea satului.

LOCALITATE s.f. Așezare omenească (oraș, sat etc.). [Cf. fr. localité].

prediu, predii și prediuri, s.n. (înv. și reg.) 1. latifundiu; domeniu feudal; mare proprietate (regească, nobiliară, obștească). 2. așezare rurală dependentă de o altă așezare mai mare (sat-comună).

pricut s.n. (înv. și reg.) parte mărginașă a unui sat; cătun depinzând de un sat.

prosăc s.n. (reg.) marginea, extremitatea din vale a unui sat.

prospătaș, prospătași, adj., s.m. (înv.) (pescar) care vindea pește proaspăt prin sate.