ALBINĂ, albine, s. f. 1. Insectă din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt și lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevăzut cu un ac veninos, și care trăiește în familii, producând miere și ceară; muscă (Apis mellifica). 2. Plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori violacee, dispuse în spic, asemănătoare cu o albină (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina „stup”.

ALOGAM, -Ă, alogami, -e, s. f., adj. 1. S. f. Plantă a cărei fecundare se face cu polen provenit de la o altă plantă din aceeași specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legătură cu alogamia. – Din fr. allogame.

AUTOGAMIE s. f. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogamie.

AUTOPOLENIZARE, autopolenizări, s. f. (Bot.) Polenizare a florilor închise cu propriul lor polen; autofecundare, autofecundație, cleistogamie. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + polenizare.

CHIMIOTROPISM, chimiotropisme, s. n. (Bot.) Orientare a rădăcinii, grăuncioarelor de polen etc. spre substanțele minerale; chemotropism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotropisme.

XENIE, xenii, s. f. (Biol.) Fenomen de dublă fecundare specific plantelor angiosperme, realizat cu polen de la o mulțime de varietăți ale speciei. – Din fr. xénie, engl. xenia.

PUNGĂ, pungi, s. f. 1. Săculeț (cu băieri) de piele, mai rar de pânză, de material plastic etc., cu una sau cu mai multe despărțituri, în care se țin în mod curent banii și alte obiecte mici. ◊ Expr. A-i sufla vântul în pungă sau a da de fundul pungii = a nu (mai) avea bani. A-și dezlega (sau a-și desface) punga = a fi darnic. A fi gros la pungă = a fi foarte bogat. A(-și) strânge (sau a avea, a face) buzele (sau gura) pungă = a) a avea sau a produce o senzație de contractare a buzelor din cauza unui aliment astringent, acru etc.; b) a ține buzele strânse (în semn de nemulțumire, de amărăciune etc.). ♦ Conținutul unei pungi (1); p. ext. bani, avere. ♦ Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, taleri sau lei vechi, cu care se făceau plățile în trecut; p. ext. suma de 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi. 2. Săculeț făcut din hârtie, din material plastic sau din alt material, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte, mai ales alimente. ♦ Conținutul unui astfel de săculeț. 3. Umflătură a pielii de forma unui săculeț (situată mai ales sub pleoapa inferioară). ◊ Pungă de apă = denumire populară pentru ascită; pleurezie. 4. Săculeț triunghiular situat la piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 5. Cavitate naturală în scoarța pământului, de forma unei pungi (1). 6. (Bot.; în compusul) Punga-babei = plantă erbacee cu flori galbene-aurii (Pulicaria dysenterica). – Et. nec.

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A(-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți sau de buci din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Din lat. saccus.

POLEN, (rar) polenuri, s. n. (Bot.) Pulbere, de obicei galbenă, constituită din grăuncioare microscopice produse de anterele staminelor. – Din fr., lat. pollen, germ. Pollen.

POLENIZATOR, polenizatori, s. m. Varietate de pom, de arbust sau de altă plantă al cărei polen fecundează florile altor varietăți, din aceeași specie sau din altă specie, asigurând fertilitatea acestora. [Var.: (rar) polinizator s. m.] – Poleniza + suf. -tor.

POLENIZAȚIE, polenizații, s. f. (Bot.) Transport, natural sau artificial, al polenului de pe anterele staminelor pe stigmatul pistilului (având ca rezultat fecundația la flori); proces de fecundație la flori; polenizare. [Var.: (rar) polinizație s. f.] – După fr. pollinisation.

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se întrebuințează în patiserie pentru a face să crească aluaturile, prin bioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică¹ pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

ZOOGAMIE s. f. Fertilizare cu polen transportat prin intermediul animalelor. (din fr. zoogamie)

LOJĂ, loji, s. f. I. 1. Compartiment cuprinzând un număr redus de locuri pentru spectatori, așezat, alături de altele, în jurul incintei unei săli de spectacole. ◊ Loja orchestrei = spațiul dintre scenă și primul rând de scaune (într-o sală de spectacol), amenajat sub nivelul scenei și al sălii, în care stă orchestra; fosa orchestrei. 2. Mic compartiment sau cabinet la unele clădiri, comunicând cu exteriorul, destinat unor servicii de îndrumare a publicului sau de pază. 3. (În sintagma) Lojă masonică = asociație de francmasoni. II. 1. Cavitate în floarea unei plante, în care se găsesc ovulele sau polenul; cavitate în fructul unei flori, în care se găsesc semințele. ♦ Fiecare dintre cele două părți ale staminei, care conțin polenul. 2. Loc ocupat de un organ sau de altă formație anatomică. [Pl. și: loje] – Din fr. loge.

STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; spec. urmă rușinoasă, semn dezonorant. ♦ Spec. (Înv.) Marcă, ștampilă, semn care se aplica (cu ajutorul unui fier roșu) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. ♦ (Rar) Pată de murdărie. 2. (Bot.) Partea superioară a pistilului, pe care se prinde și încolțește polenul. 3. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheilor, așezate pe părțile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. – Din fr. stigmate, lat. stigma, -atis.

MANĂ s. 1. (BOT.) (reg.) moină-galbenă. (Polenul florilor de porumb se numește ~.) 2. (BOT.) mană-de-apă (Glyceria aquatica) = (reg.) roua-cerului. 3. frupt. (~ la vite.)

POLEN s. (BOT.) (înv. și reg.) pulbere. (~ de flori.)

PULBERE s. v. lamură, mulțime, polen, potop, puzderie, sumedenie.

polen s. n., pl. polenuri

ALBINĂ ~e f. Insectă care trăiește în roiuri și produce miere și ceară, având picioarele din urmă adaptate pentru strângerea polenului și un ac veninos în partea posterioară a abdomenului. ~ă lucrătoare. /<lat. alvina

ALOGAMIE f. Polenizare a unei plante cu polen de la alte plante din aceeași specie. /<fr. allogamie, germ. Allogamie

ANTERĂ ~e f. Sac mic cu polen la capătul de sus al staminei. /<fr. anthere

APIDĂ ~e f. 1) la pl. Familie de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, iar picioarele posterioare adaptate pentru strângerea polenului (reprezentanți: albina, bondarul etc.). 2) Insectă din această familie. /<fr. apides

AUTOGAMIE f. Fecundare a florii unor plante prin polenul produs în aceeași floare. /<fr. autogamie

LOJĂ ~i f. 1) Compartiment în jurul unei săli de spectacole separat printr-un perete subțire, având locuri numai pentru câteva persoane. 2) Cavitate a florii unei plante în care se află ovulele sau polenul. 3) Cavitate în fructul unei plante unde se află semințele. [G.-D. lojii] /<fr. loje

MELIFER ~ă (~i, ~e) (despre plante) Care are flori cu mult nectar și polen; cu flori care conțin nectar și polen. /<fr. mellifere^[1]

MELIFERĂ ~e f. 1) la pl. Grup de insecte care culeg nectarul și polenul de pe flori, producând miere și ceară (reprezentanți: albina, viespea). 2) Insectă din acest grup. /<fr. mellifere

PĂSTURĂ f. Produs apicol provenit din prelucrarea polenului floral și depozitat în celulele fagurilor, servind drept hrană pentru puiet și albine. [G.-D. păsturei; Acc. și păstură] /<lat. pastura

POLEN ~uri n. bot. Praf gălbui produs de anterele plantelor cu semințe. /<fr., lat. pollen, germ. Pollen

A POLENIZA ~ez tranz. (plante) A fecunda transportând polenul de pe stamine pe pistilul florilor. /polen + suf. ~iza

POLENIZARE ~ări f. 1) v. A POLENIZA. 2) Fenomen constând în transportul (natural sau artificial) al polenului de pe stamine pe pistilul florilor. /v. a poleniza

POLIFLOR ~ă (~i, ~e) (despre miere, polen) Care provine din mai multe specii de flori. /poli- + flor[i]

PUNGĂ ~gi f. 1) Săculeț (de piele, de pânză etc.), cu mai multe despărțituri, în care se țin banii. ◊ A fi gras la ~ a fi bogat. A-și umplea ~ga a se procopsi; a se căpătui. A-și dezlega (sau a-și desface) ~ga a fi darnic. A-și strânge ~ga a face mai puține cheltuieli. A face (sau a strânge) gura ~ a contracta (involuntar) gura la gustarea unui aliment acru. 2) Conținutul unui astfel de săculeț. 3) (în trecut) Unitate monetară egală cu 500 de galbeni sau de taleri. 4) Săculeț (de celofan sau de alt material) folosit pentru ambalare. 5) Umflătură a pielii (mai ales sub ochi). 6) Săculeț la piciorul albinei în care strânge polenul. [G.-D. pungii] /<ngr. púnghi

STAMINĂ ~e f. bot. Organ bărbătesc al florilor, care produce polen. /<lat. stamen, ~inis

STIGMAT² ~e n. 1) bot. Extremitate superioară a pistilului, unde se reține și germinează polenul. 2) zool. Orificiu din regiunea laterală a corpului unor insecte, prin care aerul pătrunde în trahee. /<lat. stigma, ~atis, ngr. stigma, fr. stigmate

XENOGAMIE f. Polenizare a florilor unei plante cu polen colectat de la o altă plantă de aceeași specie. /<fr. xénogamie

AUTOFERTILITATE s.f. Proprietate a unor specii de pomi fructiferi de a lega rod pe baza fecundației cu polen propriu. [< auto¹- + fertilitate].

AUTOGAMIE s.f. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare. ♦ Autofecundare la organismele monocelulare, constînd din unirea a două nuclee formate în aceeași celulă. [Gen. -iei. / < fr. autogamie, cf. gr. autos – însuși, gamos – unire].

AUTOPOLENIZARE s.f. Polenizare cu polen propriu, rezultat din staminele aceleiași flori în care se află și pistilul. [După fr. autopollinisation].

AUTOSTERILITATE s.f. Incapacitate a unor specii de plante de a lega rod prin fecundarea florilor cu polen propriu. [< auto¹- + sterilitate].

CLEISTOGAMIE s.f. Mod de polenizare în care florile se polenizează cu propriul lor polen, fără să se mai deschidă. [Pron. cle-is-, gen. -iei. / < fr. cléistogamie, cf. gr. kleistos – închis, gamos – căsătorie].

GEITONOGAMIE s.f. (Bot.) Tip de polenizare în care polenul de pe staminele unei flori este transportat pe gineceul altei flori de pe aceeași plantă. [Gen. -iei. / < germ. Geitonogamie, cf. gr. geiton – aproape, gamos – unire].

INTINĂ s.f. (Bot.) Membrană protectoare internă a grăuntelui de polen și a sporilor ferigii. [< fr. intine].

LOJĂ s.f. I. 1. Fiecare dintre despărțiturile amenajate în jurul unei săli de spectacol, în care încap fotolii numai pentru un număr mic de spectatori. 2. Cameră în care stă portarul unei instituții în timpul serviciului. 3. (Determinat prin „masonică”) Unitate a unei asociații francmasonice. II. 1. Cavitate în floarea unei plante (unde se află ovulele sau polenul) sau în fructul ei (unde se află semințele). 2. Cavitate în care se află un organ sau altă formație anatomică. [Pl. -ji, -je. / < fr. loge].

PALEOPALINOLOGIE s.f. Ramură a palinologiei care are ca obiect cercetarea geologică bazată pe studiul sporilor și al polenului fosil. [Gen. -iei. / cf. fr. paléopalynologie].

PALINOTAXONOMIE s.f. Ramură a palinologiei care se ocupă cu unele probleme de taxonomie și filogenie prin studiul morfologiei polenului. [Gen. -iei, var. palinotaxie s.f. / cf. fr. palynotaxonomie].

PLANTAJ s.n. Plantare. ♦ Plantație de arbori ameliorați, izolată de polenul străin, inferior, și îngrijită intensiv în scopul obținerii de semințe ușor recoltabile. ♦ Arbore dintr-o astfel de plantație. [< fr. plantage].

POLEN s.n. Pulbere (galbenă) provenită din staminele plantelor cu flori, care reprezintă celulele sexuale mascule. [< fr. pollen, cf. lat. pollen – făină fină].

POLINIFER, -Ă adj. Care conține polen. [Var. polenifer, -ă adj. / < fr. pollinifère, cf. lat. pollen – polen, ferre – a purta].

POLENIZA vb. I. tr. A fecunda floarea prin transportul polenului la organul femel. [< polen + -iza].

POLINIC, -Ă adj. Referitor la polen. [< fr. pollinique].

PSEUDOFECUNDARE s.f. Fel de partenogeneză în care polenul nu intervine decît ca excitant al țesuturilor ovulare. [Cf. fr. pseudo-fécondation].

ANTERĂ s.f. Mic sac cu polen, situat la partea superioară a staminelor unei flori. [< fr. anthère, cf. gr. antheros – înflorit].

EXINĂ s.f. (Bot.) Membrană protectoare externă a grăuntelui de polen. [< fr. exine].

polen s.m. sg. (reg.) pelin.

posconiță, posconițe, s.f. (reg.) 1. pleavă (amestecată cu sămânță) rămasă de la vânturatul cânepii și folosită adesea ca hrană pentru oi; pleavă de grâu. 2. vrejurile și tecile rămase după ce se bate fasolea. 3. măciulie de polen la cânepă. 4. (în forma: posponiță) crustă subțire formată la suprafața cașului, a laptelui etc. 5. (în forma: ploscăniță) tigvă.

PALINOLOGIE s.f. Disciplină biologică avînd ca obiect studiul polenului și al sporilor. [Gen. -iei. / < fr. palynologie, cf. gr. palyno – a risipi, logos – știință].

POLENIZARE s.f. Transport natural sau artificial al polenului pe stigmat; prima fază a procesului de fecundare a florii; polenizație. [După fr. pollinisation].

POLINIE s.f. (Bot.) Masă formată din grăunțe de polen aglomerate, ca la orhidee. [Gen. -iei. / < fr. pollinie].

STAMINĂ s.f. Organ bărbătesc de reproducere al florii, care conține polenul. [Cf. lat. stamen, fr. étamine, it. stamigna].

STIGMAT s.n. 1. Urmă lăsată de o rană, de o plagă; cicatrice. ♦ (Fig.) Urmă, semn dezonorant, rușinos, care nu se șterge. ♦ Urmă lăsată de fierul roșu cu care se înfierau sclavii etc. 2. (Bot.) Partea superioară a stilului, pe care se depune polenul; stigmă. 3. Fiecare dintre deschiderile traheelor la arahnide, insecte etc., situate pe părțile laterale ale corpului; stigmă. [Pl. -te, -turi. / < fr. stigmate, cf. lat., gr. stigma].

ALOGAMIE s. f. (biol.) încrucișare între indivizi genetic deosebiți. ◊ polenizare încrucișată cu polen de la alte plante aparținând aceleiași specii; xenogamie. (< fr. allogamie)

AUTOGAMIE s. f. 1. polenizare cu polen produs în aceeași floare. 2. autofecundare la unele protozoare. (< fr. autogamie)

AUTOGENEZĂ s. f. 1. capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce prin polenul propriu. 2. teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; generație spontanee. 3. concepție în biologie care rezolvă unilateral problema dezvoltării în natura vie, absolutizând acțiunea factorilor interni ereditari și negând cu totul acțiunea mediului. (< fr. autogenèse)

AUTOPOLENIZARE s. f. polenizare directă cu polenul propriu, la florile hermafrodite; cleistogamie. (după fr. autopollinisation)

CLAPETĂ s. f. 1. clapă de dimensiuni mici. 2. (bot.) parte articulată care închide anterele și care, prin deschidere la maturitate, eliberează polenul. (< fr. clapet)

ENDOTECĂ s. f. 1. peretele intern al sporogonului și al sacului embrionar. 2. membrana internă a lojei anterelor. 3. stratul intern al grăuntelui de polen. (< fr. endothèque)

EXINĂ s. f. membrană protectoare externă a grăuntelui de polen, a sporilor. (< fr. exine)

EXOTECĂ s. f. 1. înveliș extern al sporogonului. 2. membrană externă a lojei antenelor. 3. stratul extern al grăuntelui de polen. (< fr. exothèque)

IDIOGAMIE s. f. polenizare în care polenul provine de la aceeași floare. (< fr. idiogamie)

INTINĂ s. f. înveliș protector intern al grăuntelui de polen și al sporilor ferigii. (< fr. intine)

MICROSPOR s. m. 1. spor mascul la unele criptogame, din care se dezvoltă microprotalele. 2. grăunte de polen. (< fr. microspore)

MONOFLOR, -Ă adj. (despre miere, polen) care provine de la o singură specie de floare. (< mono¹- + -flor)

NOTOGAMIE s. f. polenizare cu polen de la subspeciile deosebite ale aceleiași specii. (< fr. nothogamie)

NOTOTRIB, -Ă adj. (despre polen) transportat pe spatele insectei care face polenizarea. (< fr. nototribe)

PALEOPALINOLOGIE s. f. ramură a palinologiei, având ca obiect cercetarea geologică bazată pe studiul sporilor și al polenului fosil. (< fr. paléopalynologie)

PALINO- elem. „polen”, „spori”. (< fr. palyno-, cf. gr. palynein, a împrăștia)

PALINOLOGIE s. f. 1. ramură a botanicii care se ocupă cu studiul polenului și al sporilor. 2. știință care se ocupă cu reconstituirea mediului fizic unde au evoluat omul și societatea umană de la primele începuturi. (< fr. palynologie)

PALINOTAXONOMIE s. f. ramură a palinologiei care se ocupă cu unele probleme de taxonomie și filogenie prin studiul morfologiei polenului. (< fr. palynotaxonomie)

PLANTAJ s. n. plantație de arbori ameliorați, izolată de polenul străin, inferior, și îngrijită intensiv în scopul obținerii de semințe ușor recoltabile. ◊ arbore dintr-o astfel de plantație. (< fr. plantage)

POLEN s. n. pulbere (galbenă) produsă de staminele fanerogamelor, celulele reproducătoare mascule. (< fr., lat. pollen, germ. Pollen)

POLENI- elem. „polen”. (< fr. pollini-, cf. lat. pollen)

POLENIC adj. sac ~ = fiecare dintre cavitățile din anterele staminelor în care se formează polenul. (< fr. pollinique)

POLENIFER, -Ă adj. care conține polen. (< fr. pollinifère)

POLENIZA vb. tr. a face polenizarea unei flori. (< polen + -iza)

POLENIZARE s. f. transport al polenului de pe stamine pe stigmat; polenizație. (< poleniza)

POLENIZATOR, -OARE I. adj., s. n. (factor, agent) care asigură polenizare. II. s. m.^[1] plantă al cărei polen fecundează florile altor plante. (< fr. pollinisateur) corectat(ă)

POLIFLOR, -Ă adj. (despre miere, polen) de la mai multe specii de flori. (< fr. polyflore)

POLINIC, -Ă adj. referitor la polen. (< fr. pollinique)

POLINIE¹ s. f. (bot.) masă de grăunțe de polen aglomerate. (< fr. pollinie)

PROPOLIS s. n. 1. substanță cleioasă, prelucrată de albine din polen și din mugurii plantelor, folosită la astuparea fisurilor stupului, la lipitul fagurilor etc. 2. preparat farmaceutic pe bază de propolis (1). (< fr. propolis)

PSEUDOFECUNDARE s. f. partenogeneză în care polenul nu intervine decât ca excitant al țesuturilor ovulare. (după fr. pseudo-fécondation)

STAMINĂ s. f. organ mascul de reproducere al florii, care conține polenul. (< lat. stamen)

STIGMAT s. n. 1. urmă lăsată de o rană, de o plagă; cicatrice. 2. urmă lăsată de fierul roșu cu care se înfierau sclavii, delincvenții etc. ◊ (fig.) urmă, semn dezonorant, rușinos, care nu se șterge. 3. (bot.) partea terminală a stilului (IV), pe care se depune polenul; stigmă. 4. fiecare dintre deschiderile traheelor la arahnide, insecte etc., pe părțile laterale ale corpului; stigmă. (< fr. stigmate, lat. stigma)

a da (pe cineva) cu polen expr. (er., eufem.) a lăsa (o femeie) gravidă / însărcinată.

SPERMĂ albuș, caimac, cartuș, clei, drojdie de bere, frișcă, lapte bătut, lapți, lăptișor de matcă, lipici, măduvă, mehlem, miere de amoc, muci, mujdei, peltea, polen, scrobeală, spuză, spumă, tărâță, zaț, zeamă.

BOGHEAD (< engl. {i}; {s} Boghead localit. din Scoția [beghéd]) subst. Varietate de cărbune compactă, brun-neagră. Alături de alge microscopice, conține spori, cuticule și polen. Cel mai bun cărbune pentru producerea gazului de iluminat.

boghead,(engl.), var. de cărbune de origine algală, compact, brun până la negru, cu spărtură concoidală și lipsit de stratificație. Alături de alge microscopice, conține spori, cuticule și polen, înglobate într-o masă amorfă, bitu-minoasă (ex. torbanit-un b. din Scoția) și canel coal.

cannel-coal (engl.), var. de cărbune bituminos asemănător cu → duritul, dar format pe seama sporilor și spongierilor de criptogame vasculare, a polenului și a cuticulelor de gimnosperme. C. este compact, fin, cenușiu-închis sau negru; poate fi impurificat de ceruri și rășini vegetale. V. și boghead.

durit, (engl.= durite) constituent petrografic al cărbunilor naturali (în special al huilelor), bogat în hidrogen, cuprinzând resturi de spori, polen, cuticule, ceruri și rășini; se individualizează sub forma unor lamine mate, de culoare cenușie sau neagră. D. are o capacitate de cocsificare mai mică decât a → vitritului. V. și clarit.

ANTERĂ, antere, s. f. Mică umflătură în vîrful staminelor, în care se află polenul. – Fr. anthère (< gr.).

CAMERARIUS, Rudolf Jacob (1665-1721), botanist și fiziolog german. Prof. univ. la Tübingen. Promotor al cercetării genetice. A contribuit la fundamentarea teoriei sexualității în lumea vegetală; a descris rolul staminelor, pistilului și polenului în fertilizare.

polen s. n. sg. (er., eufem.) spermă.

CANNEL-COAL (cuv. engl.) [kænəl Kəul] subst. Varietate de cărbune bituminos, format prin încărbunarea și bituminizarea îndeosebi a sporilor și sporangilor de criptogame vasculare, a polenului și a cuticulelor de gimnosperme. C. este compact, fin, cenușiu-negricios cu luciu gras și poate prezenta, sub formă de impurități, ceară și rășină vegetală.

fágure s.m. Strat de ceară, format din celule mici, verticale, hexagonale, produs în stup, din secreția glandelor cerifere ale albinelor lucrătoare, care servește ca adăpost pentru ouă, miere, polen. ◊ Fagure cu clocitură = fagure cu larve, înainte de căpăcit. Fagure cu plămadă (sau puios) = fagure cu ouă, cu larve și cu puiet de albine. Fagure mlecit = fagure cu larve putrezite. Fagure de puiet = fagure pregătit pentru depunerea ouălor. ◊ expr. A fi cu limba (fagure) de miere v. limbă. ◊ compar. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere (EMIN.). • pl. -i. și fágur, (pop.) fagor s.m. /lat. *favŭlus.

făínă s.f. 1 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep „de”, care arată felul) Produs alimentar sub formă de pulbere fină, obținut prin măcinarea boabelor de cereale. Făină de grîu. ◊ Făină albă v. alb. Făină de ardei v. ardei. Făină integrală v. integral. Făină malțată v. malțat. Făină nulașă sau făină (de) nulaș v. nulaș. Făină albă de (cu) trei nule v. nulă. ◊ expr. A fi scump la tărîțe și ieftin la făină = a fi zgîrcit cu lucruri neînsemnate și risipitor la cele de valoare; a fi nechibzuit. Altă făină se macină (acum) la moară = situația este cu totul alta, s-a schimbat (în bine). (A se uita) cu un ochi la slănină și cu unul (sau cu altul) la făină = a) a avea strabism divergent; a fi sașiu; b) a fi tentat de două lucruri în același timp. A-i trece (cuiva) făina prin traistă v. traistă. A se face țîră și făină v. țîră. 2 Pulbere obținută prin măcinarea fină a anumitor materiale. ◊ Făină animală = pulbere fină, obținută din cadavre de animale, din resturi de la fabricile de conserve etc., sterilizată, care se folosește mai ales în alimentația porcilor și a păsărilor. Făină de pește = pulbere fină, obținută prin măcinarea peștilor inferiori și necomestibili sau a diferitelor resturi din industria peștelui, care se folosește în hrana porcilor și a păsărilor. 3 Făină de fosforite = îngrășămînt agricol, obținut prin măcinarea unor roci fosfatice sedimentare. (înv.) Făină de carne = îngrășămînt azotat. 4 (ind. alim.) Făină lactată = preparat obținut din lapte condensat și făină de grîu, folosit în alimentația sugarilor. 5 (tehn.) Făină Thomas = pulbere obținută prin măcinarea zgurii de la fabricarea oțelului, prin procedeul Thomas. 6 (pop.) Făină de flori = polen. • pl. -uri. și (reg.) fănínă, fărínă s.f. / lat. farīna.

apilarnil s. n. ◊ „Fiecare produs al stupului – miere, polen, lăptișor, păstură, apilarnil etc. în afară de faptul că sunt plăcute pentru consum, reprezintă și concentrate alimentare în care organismul nostru găsește toate elementele vitale: proteine, glucide (sau zaharuri), vitamine, microelemente esențiale vieții. Mai adăugăm la acestea o serie de enzime și alte substanțe active, pe care specialiștii noștri le-au cercetat și au confirmat acțiunea lor biostimulatoare.” Sc. 25 XII 83 p. 2; v. și R.l. 6 V 85 p. 5; v. și Apilarnilprop

drajefiat, -ă adj. (farm.) Învelit în glazură ◊ „Un alt medicament natural este polenul «drajefiat» care prin caracteristicile sale curative este întăritor, recomandat atât copiilor cât și adulților.” R.l. 2 VIII 77 p. 5; v. și 13 VIII 77 p. 5 (din drajefia; DEX-S)

multivitaminizat, -ă adj. Care conține multe vitamine ◊ „Se va pune în vânzare miere multivitaminizată cu polen recoltat de albine, produs care conține întregul complex de vitamine.” I.B. 22 VII 61 p. 4 (din multi- + vitaminizat; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 388; DN3)

polenapin s. (apic.) ◊ „Combinatul apicol Covasna prezintă câteva noi produse: melcatrinul – cu o acțiune stimulatorie și regeneratoare asupra sistemului nervos, ajută la calcifierea oaselor; polenovitalul, care se prezintă cu rezultate deosebite în stările de oboseală și surmenaj; polenapinul, folosit în afecțiuni hepatice, gastrice, anemii; vitadonul, care este un aliment dietetic fortifiant.” R.l. 30 VI 76 p. 4 (din polen + ap[icol] + -in)

polenovital s. 1976 (apic.) Produs farmaceutic contra oboselii, obținut din polen v. polenapin (din polen + vital)

COLIBRÍ (< fr.) s. m. Numele a peste 400 specii de păsări, răspândite în cele două Americi, din ordinul paseriformelor, avînd dimensiuni între ale unui bondar și ale unui lăstun mic (Trochlidae). Au cioc foarte subțire, dur, picioare scurte, penaj solzos, în culori metalice, strălucitoare. Sînt foarte agresive. Se hrănesc cu polen, nectar, insecte, arahnide. Cele mai cunoscute specii de c. sînt: c. uriaș (c. 16 cm); c. cu spadă (22 cm); pasărea-muscă cubaneză 3 cm (cea mai mică pasăre din lume); c. de topaz (9 cm), cu cel mai frumos colorit din lume (violet, galben, verde, cafeniu, negru, roșu).

POLÉN (< germ., fr.; {s} lat. pollen „făină, pulbere fină”) s. n. Pulbere, în general gălbuie, constituită din grăuncioare microscopice (15-200 μ), care conțin gameții masculini; sunt produse de antenele staminelor. P. căzut pe stigmatul florii germinează, formând tubul polinic, care transportă gameții până la ovul.

POLENIZÁRE (< poleniza) s. f. Proces de natură fizico-mecanică, întâlnit numai la plantele cu flori, care constă în transferul polenului, prin diferite mijloace, de pe anterele staminelor androceului pe stigmat. P. poate fi: directă (autogamă, homogamă, autopolenizare), caracteristică plantelor hermafrodite, în care polenul de pe antere trece pe stigmatul aceleiași flori (propriu-zisă) sau pe stigmatul altei flori din aceiași inflorescență (geitonogamă); indirectă (alogamă, heterogamă, încrucișată), în care polenul de pe anterele unei flori trece pe stigmatul altei flori de pe alt individ. Transferul de polen este efectuat de vânt (p. anemofilă), de apă (p. hidrofilă) sau de animale (p. zoofilă), și anume: de păsări (p. ornitofilă), insecte (p. entomofilă), lilieci (p. chiropterofilă), melci (p. malacofilă) etc.

floáre f., pl. florĭ (lat. flos, flóris m., it. fiore m. în sud și f. în nord; pv. cat. sp. pg. flor f., fr. fleur f. E rudă cu germ. blume). Acea parte dintr’un vegetal care conține unu saŭ amîndoŭă organele reproductoare și care de multe orĭ e ornată cu colorĭ strălucitoare și se deschide primăvara. Plantă care produce florĭ frumoase. Mucegaĭ pe un lichid orĭ și pe alt-ceva. Chim. Produs ușor și volatil obținut pin sublimare saŭ descompunere: floare de pucĭoasă. Ornament de metal orĭ de pele la gaura ușiĭ ca să n’o roadă cheia. Fig. Partea cea maĭ bună, elită: floarea armateĭ. Ornament poetic în vorbire: florĭ retorice. Floarea etățiĭ, tinereța; floarea cheiĭ, partea care intră în broască. Floare la ureche, lucru ușor, fleac: pentru mine e floare la ureche a trece Dunărea în not. De florile măruluĭ (saŭ cuculuĭ), degeaba, fără folos. Această basma e albă floare (saŭ curată floare) e ca floarea de albă. A fi în floare, a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ (cum e p. om tinereța, p. o societate bunu mers ș. a.). Copil din florĭ, bastard. Bot. Floarea călugăruluĭ, văcărică. Floare de ceară, ceară. Floare domnească (Trans.), garofă. Floarea grîuluĭ, albăstriță. Floarea regineĭ, tudeliță. Floarea soareluĭ (pin Mold. și soarea soareluĭ și răsărită), o mare plantă erbacee din familia compuselor, heliánthus anuus (ajunge pînă la o înălțime de doĭ metri, face florĭ foarte marĭ galbene cu o mulțime de semințe oleaginoase, care se mănîncă ca medicament contra vermeluĭ numit panglică. E originară din Perú și Mexic. V. eliotrop, eliant). Floarea vîntuluĭ, traducerea numeluĭ anemoneĭ. Floarea voĭniculuĭ, usturoiță. – În Cod. Vor. Și froare. – Florile-s organele reproductoare ale planteĭ, că’n ele se formează semințele. O floare se compune dintr’un cálice (format dintr’un număr variabil de sepale), dintr’o corolă (compusă și ĭa din petale), din stamine (care aŭ fiecare un săculeț numit anteră (plin de polen) și din pistil (ovar, stil și stigmate), care, dezvoltîndu-se, devine fruct. Coada floriĭ saŭ fructuluĭ se numește pedúncul.

DISEMINÁRE (după fr. dissémination) s. f. 1. Împrăștiere naturală a semințelor, fructelor, polenului și sporilor etc. după maturizarea lor; se face prin deschiderea fructelor de la sine sau cu ajutorul vântului, al apei și al animalelor. 2. Răspândire în organism al agenților unei boli (ex. d. bacilului Koch, d. sifilisului, d. celulelor canceroase etc.). 3. (În filozofia și critica literară deconstructivistă) Derivare fără limite, prin asociații libere de tip panoramic, a unor cuvinte (sensuri) dintr-un grup fonic neinvestit cu semnificație. 4. P. gener. Răspândire, împrăștiere. 4. D. nucleară = (în dreptul internațional) sporire a numărului de state care dispun de arsenale nucleare realizate fie autonom, fie prin transferul de cunoștințe tehnico-științifice, de material sau instalații nucleare din partea unui stat „nuclear” către un stat „nenuclear”. În vederea împiedicării d. n. a fost încheiat Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (1968).

NECTARINÍDE (< fr.) s. f. pl. Familie de păsări din ordinul paseriformelor, care se hrănesc cu nectar și polen, cuprinzând aproape 200 de specii, din care jumătate sunt răspândite în Africa, iar restul în Asia și Australia. Ca adaptare la tipul de hrană, au limba protractilă, tubuloasă, despicată la vârf, talia mică sau foarte mică, fiind considerate cele printre cele mai mici paseriforme; colorit viu, metalic (ex. Nectarinia famosa).

* polén n., pl. e și urĭ (fr. pollen, d. lat. póllen, póllinis, făină foarte măruntă). Bot. Prafu fecundat al florilor, pe care-l răspîndesc maĭ mult insectele.

ORHIDÉE sau ORHIDACÉE (< it., germ., fr. {i}; {s} gr. orkhidion „testicul mic”) s. f. pl. Familie de plante erbacee, terestre sau epifite, cu rizomi sau rădăcini tuberizate, micotrofe, unele saprofite (Orchidaceae). Florile sunt mari, ciclice, zigomorfe, cu un pinten, cu sepale și petale variat colorate, prezentând o organizare morfologică și ecologică unică (androceul și gineceul sunt sudate între ele, iar grăuncioarele de polen reunite în granule numite polinii). Cuprinde c. 20.000 de specii răspândite mai ales în zonele tropicale; unele sunt cultivate în sere ca plante ornamentale. În România cresc 57 de specii spontane, dintre care papucul-doamnei (Cypripedium calceolus) și sângele voinicului (Nigritella rubra, N. Nigra) sunt specii ocrotite.

PALINOLOGÍE (< fr. {i}; {s} gr. palynein „a risipi” + logos „studiu”) s. f. Disciplină care se ocupă de studiul formei și structurii grăuncioarelor de polen și al sporilor plantelor și al modului lor de dispersie. Analizele sporo-polenice efectuate în mlaștini de turbă și în alte depozite sedimentare permit reconstituirea destul de exactă a covorului vegetal din vremea formării acelor depozite și, implicit, a condițiilor de mediu existente atunci. Prin analize efectuate la diferite adâncimi se evidențiază evoluția în timp a vegetației; cu ajutorul acestei metode s-a conturat o imagine detaliată a oscilațiilor climatice ce au avut loc în Europa în Cuaternar (și îndeosebi în Postglaciar). P. este folosită și pentru datarea unor sedimente, situri arheologice etc. În România cercetările de p. au fost inițiate de Emil Pop.

posponiță, -e, s.f. – Măciucă de polen, de cânepă; spic: „Taie-o pângă posponiță, / Să nu mai facă sămânță” (Bilțiu 2002: 249). – Et. nec.

polen s. n., pl. polenuri

anteră f. Bot. partea staminelui care coprinde polenul floarei.

*stamínă f., pl. e (fr. étamine [d. lat. stámina, pl. de la stamen, filament], supt infl. luĭ etamină). Bot. Organu masculin al floriĭ, compus din filament, anteră și polen.

polen n. Bot. pulberea fecundătoare a florilor.

XENIE, xenii, s. f. (Biol.) Fenomen de dublă fecundare specific plantelor angiosperme, realizat cu polen de la o mulțime de varietăți ale speciei. – Din fr. xenie, engl. xenia.

ALBINĂ, albine, s. f. 1. Insectă din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt și lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevăzut cu un ac veninos și care trăiește în familii, producând miere și ceară; muscă (Apis mellifera). 2. Plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori violacee, dispuse în spic, asemănătoare cu o albină (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina „stup”.

ALOGAM, -Ă, alogami, -e, s. f., adj. 1. S. f. Plantă a cărei fecundare se face cu polen provenit de la altă plantă din aceeași specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legătură cu alogamia. – Din fr. allogame.

AUTOGAMĂ, autogame, s. f., adj. (Plantă) la care polenizarea se face direct (cu polen din staminele florii în care se află pistilul). [Pr.: a-u-] – Din fr. autogame.

AUTOPOLENIZARE, autopolenizări, s. f. (Bot.) Polenizare a florilor cu propriul lor polen; autofecundare, autofecundație, cleistogamie. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + polenizare.

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A (-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți etc. din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Lat. saccus.

STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; spec. urmă rușinoasă, semn dezonorant. ♦ Spec. (Înv.) Marcă, ștampilă, semn care se aplica (cu ajutorul unui fier roșu) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. ♦ (Rar) Pată de murdărie. 2. (La pl.) Semne ale suferinței fizice, corespunzătoare rănilor lui Hristos răstignit, apărute în urma extazului la unii sfinți și credincioși. 3. (Bot.) Partea superioară a pistilului, pe care se prinde și încolțește polenul. 4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheilor, așezate pe părțile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. – Din fr. stigmate, lat. stigma, -atis.

LOJĂ, loji, s. f. I. 1. Compartiment cuprinzând un număr redus de locuri pentru spectatori, așezat, alături de altele, în jurul incintei unei săli de spectacole. ◊ Loja orchestrei = spațiul dintre scenă și primul rând de scaune (într-o sală de spectacol), amenajat sub nivelul scenei și al sălii, în care stă orchestra; fosa orchestrei. 2. Mic compartiment sau cabinet la unele clădiri, comunicând cu exteriorul, destinat unor servicii de îndrumare a publicului sau de pază. 3. (În sintagma) Lojă masonică = asociație de francmasoni. II. 1. Cavitate în floarea unei plante, în care se găsesc ovulele sau polenul; cavitate în fructul unei flori, în care se găsesc semințele. ♦ Fiecare dintre cele două părți ale staminei, care conțin polenul. 2. Loc ocupat de un organ sau de altă formațiune anatomică. [Pl. și: loje] – Din fr. loge.

POLEN, polenuri, s. n. (Bot.) Pulbere, de obicei galbenă, constituită din grăuncioare microscopice produse de anterele staminelor. – Din fr., lat. pollen, germ. Pollen.

POLENIZATOR, polenizatori, s. m. (Bot.) Plantă al cărei polen fecundează florile altor varietăți din aceeași specie sau din altă specie, asigurând fertilitatea acestora. [Var.: (rar) polinizator s. m.] – Poleniza + suf. -tor.

POLENIZAȚIE, polenizații, s. f. (Bot.) Transport, natural sau artificial, al polenului de pe anterele staminelor pe stigmatul pistilului pentru a produce fecundația la flori; proces de fecundație la flori; polenizare. [Var.: (rar) polinizație s. f.] – După fr. pollinisation.

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se utilizează în patiserie pentru a face să crească aluaturile, prin dioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică¹ pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

PUNGĂ, pungi, s. f. 1. Săculeț (cu băieri) de piele, mai rar de pânză, de material plastic etc., cu una sau cu mai multe despărțituri, în care se țin banii și alte obiecte mici. ◊ Expr. A-i sufla vântul în pungă sau a da de fundul pungii = a nu (mai) avea bani. A-și dezlega (sau a-și desface) punga = a fi darnic. A fi gros la pungă = a fi foarte bogat. A(-și) strânge (sau a avea, a face) buzele (sau gura) pungă = a) a avea sau a produce o senzație de contractare a buzelor din cauza unui aliment astringent, acru etc.; b) a ține buzele strânse (în semn de nemulțumire, de amărăciune etc.). ♦ Conținutul unei pungi (1); p. ext. bani, avere. ♦ Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi, cu care se făceau plățile în trecut; p. ext. suma de 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi. 2. Săculeț făcut din hârtie, din material plastic sau din alt material, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte, mai ales alimente. ♦ Conținutul unui astfel de săculeț. 3. Umflătură a pielii de forma unui săculeț (situată mai ales sub pleoapa inferioară). ◊ Pungă de apă = denumire populară pentru ascită; pleurezie. 4. Săculeț triunghiular situat la piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 5. Cavitate naturală în scoarța Pământului, de forma unei pungi (1). 6. (Bot.; în compusul) Punga-babei = plantă erbacee cu flori galbene-aurii (Pulicaria dysenterica). – Et. nec.

ANTERĂ, antere, s. f. Mică umflătură în vîrful staminelor, în care se află polenul.

ANASTROFĂ s. f. (< fr. anastrophe, gr. anastrophe < ana „înapoi” + strophe „întoarcere”): inversare a topicii normale a cuvintelor într-o propoziție, ca în exemplele „(Polenul) Pe umeri cade-ne și-n gene” (L. Blaga); „Migdalați, puțin pieziș, arătau ochii bunicii” (Z. Stancu).

CULTURĂ, culturi, s. f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire în procesul muncii sociale desfășurate de-a lungul istoriei. Experiența și sprijinul Uniunii Sovietice le ajută [țărilor de democrație populară] să-și construiască o cultură cu adevărat populară, să stîrpească printr-o luptă necruțătoare influențele ideologiei burgheze, să creeze o cultură nouă, luminată de mărețele idei ale lui Lenin-Stalin, o cultură socialistă în conținut și națională în formă. GHEORGHIU-DEJ, R. I. 19. Necesitatea unei juste orientări ideologice în știință, învățămînt, literatură, artă este o problemă pe care trebuie să și-o pună cu ascuțime fiecare om de știință, fiecare profesor, fiecare scriitor sau artist care militează cinstit pentru progresul științei și culturii noastre. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 1/1. Cultură materială v. material. Cultură generală v. general. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva; Șeful, domnul Struțescu, n-avea cultură, dar era om deștept și ținea mai presus de toate la iubirea subalternilor. BASSARABESCU, S. N. 40. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. Om de cultură = persoană care posedă un nivel intelectual ridicat. Oamenii de cultură din țara noastră sînt conștienți de rolul lor în lupta pentru victoria noului în viața noastră culturală și socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/6. 2. Totalitatea lucrărilor pe care le întreprinde omul pentru ca solul să producă roade; arta de a lucra pămîntul și de a îngriji plantele. Ca metodă nouă în cultura bumbacului s-a introdus polenizarea artificială cu polen străin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2759. Cultură intensivă v. intensiv. Cultură extensivă v. extensiv. ♦ Teren cultivat cu un anumit fel de plante. V. plantație, semănătură. Cultură de porumb. Cultură de bumbac. ▭ Asolamentul ne va da putință să sporim recolta la hectar la toate culturile agricole. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. [Primăvara] prinde putere și leagă rod semănătura de toamnă, acuma zvîcnesc și înfloresc culturile. MIHALE, O. 482. Creștere, prăsire (a anumitor animale). Cultura viermilor de mătase. ♦ Creștere în laborator a bacteriilor; colonie de bacterii obținută pe această cale. 3. (În expr.) Cultură fizică = dezvoltare armonioasă a corpului prin sport și gimnastică. Cultura fizică trebuie să alcătuiască o parte inseparabilă a educației și instrucțiunii generale politice și culturale, a luptei pentru sănătatea maselor. REZ. HOT. I 117. corectat(ă)

LEGĂNARE, legănări, s. f. Acțiunea de a (se) legăna; balansare, oscilare, ondulare. Pe-ntinderea cea verde trec legănări de unde, Polenul ca un nour de aur fin se plimbă. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 11. Urmărea c-o privire leneșă legănarea vălătucilor de nori. VLAHUȚĂ, N. 24. Mă primblu singur pe podul vaporului, cumpănindu-mi pasurile după legănarea lui. ALECSANDRI, O. P. 291.

LOJĂ, loji, s. f. I. 1. Compartiment cuprinzînd un număr oarecare de locuri pentru spectatori, așezat la rînd cu altele de același fel, în jurul incintei unei săli de spectacole, adesea în mai multe ranguri. Își rotise privirile asupra șirului de femei în mătăsuri care umpleau lojile. DUMITRIU, B. F. 160. Loja în care aveam locurile se afla numai la cîțiva pași de scenă. STANCU, U.R.S.S. 48. Piesa e foarte aplaudată... Dar lojile sînt goale sau date fără plată. MACEDONSKI, O. I 49. 2. Mic compartiment sau cabinet comunicînd cu exteriorul și destinat unor servicii de îndrumare a publicului. Loja portarului. 3. (De obicei complinit prin «masonică») Asociație de francmasoni. O dată cu noi a plecat cuvîntul către toate lojile dinspre răsărit, ca să ne dea pe loc ajutorul de care avem nevoie. CAMIL PETRESCU, O. II 117. II. Cavitate în organele de înmulțire ale plantelor (în care se găsesc ovulele ori polenul) sau în fructul lor (în care se găsesc semințele). – Pl. și: (învechit) loje (GHICA, S. 44, NEGRUZZI, S. I 237).

MIERE s. f. Substanță vîscoasă gălbuie, dulce și aromatică, produsă de albine prin transformarea nectarului cules din flori. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopțile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. HOGAȘ, DR. II 144. Adu bostanul fiert ca fagurii de miere și ulciorul cu apă rece. DELAVRANCEA, A. 3. Starițul... [îl cinstea] cu rachiu îndulcit cu miere. CREANGĂ, A. 139. ◊ (În metafore și comparații) Părul grijit de dînsa era încărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. Pentru unii miere, pentru alții fiere. ◊ Luna de miere = prima lună din viața conjugală. Ei sînt tot în luna de miere. Personalitatea lor doarme în legănarea iluziilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 137. ♦ Nectar. Albinele grele de miere suptă și cu picioarele încărcate de polen se întorc seara din îndepărtate fînețe. C. PETRESCU, S. 179. Albinele... Au început să zboare fredonînd Prin florile cu miere și lumină. D. BOTEZ, P. O. 21. Mii de fluturi mici albaștri... Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I 85. ◊ Compus: mierea-ursului = plantă erbacee cu flori în ciorchine, de culoare albastru-violet sau roșie și cu frunzele catifelate, folosită în trecut în medicină (Pulmonaria officinalis). Prin frunze vechi, viorele ca cerul și toporași violeți, și galbena ciuboțică a cucului, și mierea-ursului răzbătuseră. SADOVEANU, O. VIII 49.

PERIUȚĂ, periuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui perie. Ana muia periuța în cutia cu tuș, năclăia genele arcuindu-le în sus, se trăgea îndărăt și revenea să mai adauge un strat. C. PETRESCU, C. V. 234. ♦ Fig. (Familiar și ironic) Lingușitor. 2. Segment al piciorului albinei, acoperit cu fire păroase. Această cercetare e cu atît mai îndreptățită cu cît vedem și înțelegem că artiștii nu au periuțe atît de fine la picioare ca să aleagă numai polen. IONESCU-RION, C. 38. – Pronunțat: -ri-u-.

PISTIL¹, pistiluri, s. n. 1. Organul femel reproducător al plantelor fanerogame format dintr-o parte mai umflată, numită ovar, prelungită printr-un gît îngust, numit stil, al cărui vîrf, ca o gămălie de ac, se numește stigmat. S-a observat că dacă pe stigmatul pistilului nu cade polenul staminelor, ovulele nu vor da semințe. BOTANICA 76. 2. Obiect de sticlă, de porțelan etc. cu care se freacă în mojar substanțe chimice sau farmaceutice.

POLEN, (rar) polenuri, s. n. Pulbere, de obicei galbenă, în care se găsesc celulele mascule ale plantelor cu flori și care se produce în antenele staminelor. Albinele grele de mierea suptă și cu picioarele încărcate de polen se întorc seara din îndepărtate finețe. C. PETRESCU, S. 180. Suflul renăscător al vîntului dezrobește polenurile și le împrăștie. ANGHEL, PR. 115.

POLENIZA, polenizez, vb. I. Tranz. A transporta polenul la organul femel.

POLENIZARE, polenizări, s. f. Transportul (natural sau artificial) al polenului la organul femel; procesul de fecundație la flori. Metoda miciurinistă a polenizării suplimentare aplicată pe scară largă a dat importante sporuri de producție.

posponiță, posponițe, s.f. – (reg.) Măciucă de polen, de cânepă; spic: „Taie-o pângă posponiță, / Să nu mai facă sămânță” (Bilțiu, 2002: 249). – Et. nec.

cânepă, s.f. – (bot.) Plantă textilă (Cannabis sativa L.). În Maramureș, până la mijlocul sec. XX a fost materia primă de bază pentru confecționarea îmbrăcămintei și a textilelor de casă. ♦ (gastr.) Din făina de cânepă se obținea o pastă cu care se umpleau plăcintele, ori o supă, numită julfă. Se punea pe varză, tăieței și alte mâncăruri de post. Uleiul din semințe de cânepă a fost înlocuit ulterior cu uleiul din floarea-soarelui. ♦ (med. pop.) În diferite combinații se folosea pentru vindecarea bubelor dulci, a hemoroizilor, pentru reumatism și boli de stomac; se folosea și în medicina veterinară. ♦ (mag.) Câlții de cânepă se foloseau în practici magice de ursit. ♦ Cultura cânepei: „Pământul se ogorește de cu toamnă, se gunoiește iarna, primăvara iar se ară, iar după ce s-a semănat popușoiul se seamănă cânepa, apoi se grăpează. E bine să se păzească până încolțește, căci păsările ridică sămânța cânepei. Cânepa de vară se culege când polenul este copt. Cea de toamnă, care dă sămânța, se culege atunci când s-a copt sămânța. Se culege în snopi, apoi, după ce s-a uscat bine, se pune în apa stătătoare numită topilă, unde, după două-trei săptămâni, putrezește partea lemnoasă, rămânând partea fibroasă. Atunci se scoate, se spală de mâl și, uscată bine, se melițează” (Bârlea, 1924, II: 469). Apoi, se transformă în fuioare, care se periază: „Din periatu iesta să scoteau trei produse: fuiorul, cel mai bun, urzala, mai puțin bună și câlții. Fuiorul să torcea subțire și apoi să urzea” (Memoria, 2007: 2.129). Practica a dispărut o dată cu importul de produse textile industriale: „Când am fost eu mică, am avut cânepă multă, că atunci se semăna cânepă, că nu erau atâtea joljuri în bold” (Vlad Maria, 76 ani, Săliștea de Sus, cf. Bilțiu, 1999: 134). – Lat. pop. *canapa, de la cannabis „cânepă” (Pușcariu, CDDE, Philippide, Rosetti, DA, cf. DER; MDA) < vgr. kannabis (Scriban).

STAMINĂ, stamine, s. f. Organ masculin de reproducere al florii, care conține polenul. Luna lui iunie este aceea care ne aduce aceste flori prea albe, din al căror potir staminele apar ca niște cruciulițe de aur. GALACTION, O. I 340.

STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; (în special) urmă rușinoasă, semn dezonorant. Stigmatul viciului. ▭ Și scrii vers după vers... Și nici nu iei aminte cum unde după unde, Cum oră după oră al vremurilor mers Pe fața ta înseamnă tăcutele-i stigmate. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 27. ♦ Fig. Semn distinctiv, caracteristic; simbol. Fiecare neam, avînd o evoluție proprie ș-un stigmat propriu, se dezvoltă potrivit cu un destin propriu și cuprinde în el viața latentă a generațiilor căzute. SADOVEANU, E. 159. Ai gură de odaliscă și, cu stigmatul ăsta de senzualitate, nu poți sfîrși întotdeauna ce-ai hotărît, cuminte și cu sînge rece, între patru pereți ai camerei. C. PETRESCU, Î. I 13. Văzui venind spre mine fără grabă Un om cu nasul dezolat și mare. Părea că cerul pe figura-i slabă A pus stigmatul dragostei și-al urii, Eternizînd profilul lui de babă. TOPÎRCEANU, B. 88. 2. Marcă, ștampilă care se aplica în trecut (prin ardere) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. Este-o crudă profanare Să uiți că mumă ți-e femeia... Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare, Precum se pune un stigmat. MACEDONSKI, O. I 81. Ucigător sălbatic de gingașe femei, În veci să porți stigmatul ce-nfiară (= înfierează) pe mișei! ALECSANDRI, T. II 186. ◊ Fig. Minciuna și infamia nu lasă nici un stigmat pe frunte. Nu te înseamnă cu fier roșu sfîrîit în carne. C. PETRESCU, O. P. I 106. ♦ (Glumeț) Pată de murdărie. Alaiul... fu înconjurat de o droaie de copii... cei mai mulți cu obrazurile și cu boturile nespălate. Fiind vremea poamelor ș-a nucilor, stigmatele acestea erau firești și nu dovedeau atît neîngrijirea muierilor, cît lipsa de garduri la livezile din apropiere. SADOVEANU, Z. C. 133. 3. (Bot.) Parte a pistilului, de obicei acoperită cu o secreție lipicioasă, care primește polenul. 4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheelor, așezate pe părțile laterale ale corpului insectelor. – Pl. și: (învechit) stigmaturi (ALECSANDRI, P. III 134). – Variantă: stigmată (MACEDONSKI, O. I 111) s. f.

ELODEA Mich., ELODEA, fam. Hydrocharitaceae. Gen originar din America de N și America de.S, cca 10 specii, acvatice, cu tulpini lungi, rămuroase, se dezvoltă repede. Frunze alungit-liniare dispuse în verticale. Flori mascule aproape sesile, cu trei sepale ovale, petale rotunde sau alungite, cca 9 stamine; cele femele, singulare, cu peduncul lungi se ridică la suprafața apei, unde se fecundează cu polenul de la florile mascule, ieșite și ele la suprafață apei.

Gloriosa rothschildiana O’Brien. Specie cu floare roșie cu marginile galbene, 6 petale (lungi de cca 10 cm și late de 4 cm), de sub fiecare pornind o stamină (3,7-4 cm lungime), terminată cu o anteră plină cu polen galben. La desfacerea bobocului, petalele sînt: netede și întinse orizontal, cu un colorit galben-verzui pe margine, iar la mijloc, roșu-pal. După cîteva zile se colorează într-un galben-viu și roșu-plăcut și se recurbează în sus în formă de glob (cu diametrul de cca 10 cm), cu fiecare margine- a petalei ondulată. După ce floarea s-a trecut, petalele se întind din nou orizontal, pierzînd ondulațiile, culoarea galbenă devine portocalie, iar roșul se închide la culoare, florile nemaifiind aspectoase. Tijă florală, cca 20 cm înălțime. Frunzele (cca 28 cm, lungime, 7 cm lățime, la mijloc), spre vîrf, pe ultimii 5 cm, se îngustează pînă ajung la 1 mm, căpătînd forma de cîrcei cu care planta se agață. Tuberculi de formă cilindrică, a căror lungime variază între 10 și 50 cm. În general, fiecare cm de tubercul produce o floare. După terminarea perioadei de înflorire tuberculul vechi moare, rămînînd tuberculii noi, de obicei 2, așezați în poziție verticală (PI. 37, fig. 214).

Chrysanthemum indicum L. (sjm. C. japonicum Thunb.). Specie cu flori albe, roz, roșii, tonuri Ide galben, violet, maro dispuse in capitule de cca 25 cm, formate din flori ligulate la exterior și care au numai organul femei de reproducere (înguste sau late, încrețite, drepte sau curbate cu vîrf tubular, obtuz, ascuțit sau divizat) și tubulare la centru (conțin atît flori femeiești cît și pe cele bărbătești). La crizantemele cu floare simplă, numai la marginea capitulului se găsesc flori bine dezvoltate, restul fiind nude. Cea mai mare parte a capitulului are flori de ambele sexe (hermafrodite), însă ele nu pot fecunda decît prin polenizare artificială, deoarece maturizarea polenului și a organului femei nu se face în același timp. Frunze alterne pețiolate, ovate, incize pînă la penatifide, la partea superioară întregi, alburii, pîslos-păroase. Plantă (cca 1,00 m înălțime) anuală sau vivace, erbacee, aproape lemnoasă la bază, erectă, ramificată (Pl. 23, fig. 1,19-123).

ALO- „altul, diferit, deosebit, alternare, alternanță”. ◊ gr. allos „altul” > fr. allo-, it. id. germ. id., engl. id. > rom. alo-. □ ~biogeneză (v. bio-, v. -geneză), s. f., alternare a generației sexuate cu cea asexuată; ~bioză (v. -bioză), s. f., modificare a modului de reacție a organismului la schimbarea mediului ambiant; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin polenizare încrucișată; ~carpie (v. -carpie), s. f., structură a unui fruct rezultat prin polenizare încrucișată; ~cheratoplastie (~keratoplastie) (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație de transplant chirurgical de cornee cu țesut prelevat de la același individ; ~chezie (v. -chezie), s. f., eliminare a fecalelor printr-un anus artificial sau anormal congenital; ~chinezie (~kinezie) (v. -chinezie), s. f., tulburare de motricitate care constă în executarea involuntară a unei mișcări în locul celei dorite; sin. heterochinezie; ~chirie (~cheirie) (v. -chirie), s. f., transpunere a unei senzații în regiunea corespunzătoare din partea opusă a corpului; sin. aloestezie, heterocheirie; ~ciclie (v. -ciclie), s. f., 1. Comportare anormală a unui cromozom sau a unui fragment cromozomial. 2. Grad diferit de spiralizare al unor regiuni cromozomiale; ~clorofilă (v. cloro-, v. -fil₂), s. f., constituent verde al clorofilei; ~cor (~chor) (v. -cor), adj., 1. (Despre semințe) Care se răspîndește prin mijloace străine. 2. Care populează mai multe formații vegetale înrudite din aceeași regiune; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., proces de răspîndire a semințelor și fructelor prin mijloace străine (apă, vînt etc.); ~crin (v. -crin), adj., heterocrin*; ~croic (v. -croic), adj., 1. Capabil să-și schimbe culoarea. 2. Care este colorat diferit pe cele două fețe; ~cromatic (v. -cromatic), adj. (despre cristale) de culori diferite în funcție de natura substanțelor pe care le conține; ~cromazie (v. -cromazie), s. f., schimbare a colorației pielii; ~cronic (v. -cronic), adj., care se produce în timpuri diferite; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc celule de tipuri diferite; ~dromie (v. -dromie), s. f., aloritmie*; ~estezie (v. -estezie), s. f., alochirie*; ~fan (v. -fan), s. n., argilă coloidală care mărește plasticitatea maselor ceramice; ~fazie (v. -fazie), s. f., vorbire incoerentă; ~fen (v. -fen), s. n., caracter condiționat de mai multe gene ale unor sisteme celulare diferite; ~filie (v. -filie₂), s. f., coexistență, pe aceeași plantă, a frunzelor cu forme și dimensiuni diferite; sin. anizofilie, heterofilie; ~fon (v. -fon), s. n., variantă a unui fonem sau sunet; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) care prezintă alogamie; ~gamie (v. -gamie) s. f., reproducere prin polenizare încrucișată și fecundație străină; ~gen (v. -gen₁) adj. 1. (Des pre plante) Care se deosebește prin origine și natură de mediul înconjurător. 2. Care s-a format anterior rocii și într-un alt loc decît acesta; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Alogen. 2. Referitor la alogeneză; ~geneză (v. -geneză), s. f., schimbare genotipică datorată influenței mediului înconjurător; ~genic (v. -genic), adj., care aparține aceleiași specii dar cu genotipuri deosebite; ~gonie (v. -gonie), s. f., modificare a formei datorată mutației; ~graf (v. -graf), adj., s. n., (scris) făcut de o altă persoană; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care este deplasat de la locul inițial; 2. Originar din alte regiuni geografice; ~izogeneză (v. izo-, v. -geneză), s. f., ciclu evolutiv caracterizat prin alternarea de generații; ~izomerie (v. izo-, v. -merie), s. f., izomerie simetrică a substanțelor alotrope; ~lalie (v. -lalie), s. f., dificultate patologică manifestată în vorbire; ~lecit (v. -lecit), s. n., celulă din zona fasciculată a suprarenalei, avînd un aspect spumos; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., accelerare sau încetinire a ritmului de dezvoltare a anumitor organe, în comparație cu ansamblul organismului; ~mixie (v. -mixiei), s. f., tip de polenizare în cazul căreia stigmatul unei flori primește polenul de la alte flori ale aceleiași specii; sin. alogamie (1); ~morf (v. -morf), s. n., 1. Variantă morfematică contextuală. 2. Formă distinctă a unei substanțe; ~morfie (v. -morfie), s. f., 1. Totalitatea formelor unei substanțe. 2. Acomodare histologică; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., tip de alometrie; ~pat (v. -pat), s. m., medic care tratează prin alopatie; ~patie (v. -patie), s. f., procedeu terapeutic, opus homeopatiei, de tratare a unei boli cu mijloace contrare naturii sale; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre un organism) care trăiește în depresiunile adînci ale mărilor și oceanelor; ~plasmă (v. -plasmă) s. f., parte diferențiată a citoplasmei, cu funcții specializate (membrană, cil, flagel etc.); ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de înlocuire a unui țesut distrus prin materiale străine; sin. heteroplastie; ~plazie (v. -plazie), s. f., dezvoltare anormală a unui țesut; ~plectic (v. -plectic), adj., (despre frunze) care înconjoară un organ vegetal; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid interspecific cu trei seturi cromozomale, două de la unul dintre părinți și unul de la celălalt părinte; ~psihoză (v. -psihoză), s. f., tulburare psihică, caracterizată prin prelucrarea morbidă a stimulilor externi; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., 1. Tulburare periodică a ritmului cardiac. 2. Ritm inegal al diviziunii celulare sau al dezvoltării organismelor unicelulare; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., împerechere a filamentelor cromozomiale ale unor gameți proveniți de la părinți diferiți; ~sperm (v. -sperm), s. m., embrion rezultat pe cale alogamică; ~sterie (v. -sterie), s. f., proprietate a unor substanțe de a avea mai multe forme, fără să-și modifice compoziția chimică; ~term (v. -term), adj., a cărui temperatură corporală depinde de temperatura mediului înconjurător; ~tip (v. tip), s. n., exemplar taxonic al holotipului, avînd sexul opus acestuia; ~tipic (v. -tipic), adj., cu sens opus holotipului; ~topie (v. -topie), s. f., deplasare anormală a unor centri de dezvoltare a organismului; ~trof (v. -trof), adj., 1. (Despre viețuitoare) Care folosește substanțele organice sintetizate de alte organisme. 2. (Despre flori) Cu adaptare redusă pentru primirea insectelor vizitatoare; ~trofic (v. -trofic), adj., alotrof*; ~trop (v. -trop) adj., (despre substanțe) care are mai multe varietăți; sin. alotropic; ~tropic (v. -tropic), adj., alotrop*; ~tropie (v. -tropie), s. f., 1. Proprietate a unui element chimic de a exista în două sau mai multe forme cu proprietăți fizice și chimice deosebite 2. Atracție reciprocă între două celule de sens opus; ~zaur (~saur) (v. -zaur), s. m., reptilă terestră fosilă carnivoră, de talie uriașă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., cromozom cu rol esențial în determinarea sexului; sin. heterocromozom, cromozom sexual.

ANDRO- „bărbat, mascul, stamină”. ◊ gr. aner, andros „bărbat” > fr. andro-, engl. id., germ. id., it. id. > rom. andro-. □ ~cefal (v. -cefal), adj., (despre o statuie de animal) cu cap de om; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetativă care dă naștere unui anterozoid; sin. auxocit; ~core (~chore) (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care sînt răspîndite prin intermediul omului; ~dinam (v. -dinam), adj., (despre flori) care prezintă androdinamie; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., calitate a florilor hermafrodite cu stamine bine dezvoltate, dar cu stigmat redus; ~dioic (v. di-, v. -oic), adj., care produce numai flori mascule sau hermafrodite; ~fag (v. -fag), adj., care mănîncă oameni; ~fen (v. -fen), adj. (despre un organism) care produce celule sexuale mascule fenotipice; ~fil₁ (v -fil₁), adj., (despre un organism vegetal) care crește pe lîngă așezările omenești; ~fil₂ (v. -fil₂) s. n., 1. Frunză cu microspori. 2. Microsporofilă, organ foliar care produce microsporange 3. Stamina angiospermelor și a gimnospermelor; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante mascule din generația sexuată; ~fobie (v. -fobie), s. f., aversiune patologică față de sexul masculin; ~for (v. -for), s. m., 1. Suport al staminelor sau al anteridiilor. 2. Porțiune alungită a axei florale dintre periant și stamine, la florile mascule. 3. Tub format din filamentele staminale sudate, purtînd anterele; ~galactozemie (v. galacto-, v. -zemie), s. f., secreția și excreția laptelui de către glanda mamară masculină; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange care conține celule sexuale mascule; ~gametofor (v. gameto-, v. -for), s. n., plantă care poartă organele de reproducere mascule; ~gamie (v. -gamie), s. f., proces de copulație a gametului mascul cu cel femel; ~gen (v. -gen₁), adj., s. m. și n., 1. adj., Referitor la organele sexuale masculine. 2. adj., Care produce în organism modificări cu caracter masculinizant. 3. s. m., Substanță hormonală care stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale masculine. 4. s. n., Organ care produce celule sexuale masculine genotipice; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Rezultat prin andropogeneză. 2. Care produce numai descendenți masculi. 3. Care conține numai cromozomi de origine paternă; ~geneză (v. -geneză), s. f. 1. Proces de producere a hormonilor masculi. 2. Dezvoltare a unui organism dintr-o celulă care posedă numai material genetic patern; ~genie (v. -genie₁), s. f., proces de reproducere a masculilor sau a caracterelor masculine; ~genoterapie (v. geno-₁, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a hormonilor masculi; ~gin (v. -gin), adj., s. m., 1. adj., Care are caracterele ambelor sexe; sin. bisexuat, hermafrodit. 2. adj., Care are atît androceu, cît și gineceu. 3. adj., Care prezintă anteridii și oogoane pe aceeași hifă. 4. S. m. Individ de sex masculin care prezintă caractere sexuale secundare feminine; ~ginie (v. -ginie), s. f., 1. Anomalie congenitală care constă în prezența caracterelor sexuale secundare feminine la o persoană de sex masculin. 2. Prezență atît a florilor mascule, cît și a celor femele la toți indivizii unei specii, în cazul plantelor monoice. 3. Prezența oogoanelor și a anteridiilor pe aceeași hifă; ~ginofor (v. gino-, v. -for), s. n., suport al staminelor și ovarului, ca prelungire a axei florale deasupra periantului; ~ginoid (v. gino-, v. -id), s. m., individ de sexul masculin, la care segmentul inferior al aparatului genital a evoluat potrivit tipului feminin; ~goniu (v. -goniu), s. n., etapă inițială în formarea celulelor spermatice la plante; ~id (v. -id), adj., 1. adj., Cu caractere proprii sexului masculin. 2. adj., Cu înfățișare de bărbat. 3. s. m., Automat antropomorf; ~latrie (v. -latrie), s. f., divinizare a bărbatului; ~latru (v. -latru), adj., s. m. și f., (persoană) care practică androlatria; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fiziologia și patologia organelor sexuale masculine; ~mastie (v. -mastie), s. f., prezența la femei a unei mamele atrofiate; ~merogonie (v. mero-, v. -gonie), s. f., dezvoltare a unui fragment de ovul, prevăzut numai cu cromozomi paterni; ~mimetic (v. -mimetic), adj., s. n., (substanță) analoagă hormonului masculin; ~monoecie (v. mon/o-, v. -oecie), s. f., prezență pe același peduncul a unor flori parțial masculine și parțial hermafrodite; ~monoic (v. mon/o-, v. -oic), adj. (despre plante) care prezintă atît flori unisexuate masculine, cît și flori hermafrodite; ~morf (v. -morf), adj., cu aspect de bărbat; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare morfologică rezultată în urma excitațiilor produse de tubul polinic în curs de dezvoltare; ~patie (v. -patie), s. f., maladie care afectează exclusiv sexul masculin; ~pauză (v. -pauză), s. f., diminuare a activității genitale masculine de la o anumită vîrstă; ~petal (v. -petal), adj., (despre stamine), care prezintă filamente lățite; ~petalie (v. -petalie), s. f., transformare a staminelor în petale; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., protoplasmă activă a gametului mascul; ~pleogamie (v. pleo-, v. -gamie), s. f., poligamie la indivizii cu flori mascule și andromonoice; ~spor (v. -spor), s. m., 1. Spor mascul al criptogamelor vasculare. 2. Grăunte de polen; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., sporange care conține androspori; ~sporogeneză (v. sporo-, v. -geneză), s. f., proces de formare a microsporilor; ~stil (v. -stil), s. n., organ vegetal columnar; ~tip (v. -tip), s. n., exemplarul caracteristic mascul al speciei; ~tomie (v. -tomie), s. f., anatomie a omului; ~tropie (v. -tropie), s. f., predilecție a unor afecțiuni pentru sexul masculin; ~zom (v. -zom), s. m., cromozom prezent numai la gameții masculi.

AUTO- „însuși, singur, de la sine, spontan, automat, prin mijloace proprii, automobil”. ◊ gr. autos „el însuși” > fr. auto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. auto-. □ ~alogamie (v. alo-, v. -gamie), s. f., prezența în cadrul aceleiași specii a unor indivizi parțial autogami și parțial alogami; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., 1. Scriere literară aparținînd genului epic, în care autorul își povestește viața. 2. Biografia unei persoane, scrisă de ea însăși; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a organismelor individuale; sin. idiobiologie; ~blast (v. -blast), s. n., microorganism sau germen solitar; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin autofecundare; ~carpie (v. -carpie), s. f., autogamie urmată de formarea fructului; ~cartograf (v. carto-, v. -graf) s. n., aparat pentru obținerea de planuri și hărți prin restituția automată a fotogramelor; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care se bucură de autocefalie. 2. Care se conduce singur; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., independență a unei biserici ortodoxe naționale; ~cheratoplastie (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație plastică, de refacere a corneei distruse, cu material prelevat de la aceeași persoană; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care este capabil să se miște fără a primi impuls din afară; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de topire a unui țesut organic prin fermenți proprii; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care răspîndesc semințele prin deschiderea bruscă a fructelor; ~corie (v. -corie₂), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor și fructelor prin mijloace proprii; ~crat (v. -crat), adj., s. m. și f. (conducător) cu puteri absolute; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt, în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin imprimarea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom obișnuit de care se prind cromozomii sateliți în timpul procesului meiotic; ~dem (v. -dem), s. n., populație formată din indivizi care se reproduc prin autofertilizare; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc diferite zone ale suprafeței aceleiași celule; ~dinamic (v. -dinamic), adj., care este mișcat de propria sa forță; ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat, destinat curselor de automobile; ~ecolalie (v. eco-₁, v. -lalie), s. f., simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte; ~erastie (v. -erastie), s. f., dragoste excesivă față de propria-i persoană, devenită obiectul instinctual sexual deviat; sin. narcisism; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor la excitațiile interne; ~fag (v. -fag), adj., care prezintă autofagie; ~fagie (v. -fagie), s. f., consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției; ~fen (v. -fen), adj., (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă care se manifestă autonom în cursul transplantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., autogam*; ~filie (v. -filie₁), s. f., autoapreciere exagerată patologic; ~filogenie (v. filo-₁, v. -geme₁), s. f., dezvoltare a unor frunze din lamina altor organe foliare; ~fit (v. -fit), s. m., făt teratologic care poate trăi în viața extrauterină; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe care se nutresc, prin fotosinteză, direct din materia organică; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre plante) care își produce singur substanțele nutritive; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi singur; ~fonie (v. -fonie₁), s.f, rezonanță obsedantă a propriei voci; ~fonomanie (v. fono-₂, v. -manie), s. f., tendință patologică spre sinucidere; ~fundoscop (v. -fundo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop pentru examinarea fundului de ochi propriu; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care fecundația se realizează cu polen din staminele florii în care se află și pistilul; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare; 2. Tip de autofecundare la protozoare, constînd în unirea a două nuclee formate în aceeași celulă; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Creat sau existent prin sine însuși. 2. A cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (Despre sudură) Care utilizează energia termică produsă de arderea acetilenei în oxigen; ~geneză (v. -geneză) s. f., 1. Reproducere prin polen propriu. 2. Teorie conform căreia dezvoltarea în natura vie se datorează exclusiv factorilor interni ereditari, negîndu-se acțiunea mediului ambiant. 3. Teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; sin. generație spontanee; ~genie (v. -genie₁), s. f., capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce; ~genotipic (v. geno-₁, v. -tipic), adj., care provine din același genotip; sin. izogenetic; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., cunoaștere de sine însuși; ~gonie (v. -gonie), s. f., autogeneză* (1, 2, 3); ~graf (v. -graf), adj., s. n., 1. adj. și s. n., (Text, document) scris de autorul însuși. 2. s. n., Aparat folosit în fotogrammetrie la măsurarea corpurilor cu ajutorul fotogramelor terestre; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu prin care se reproduc pe o piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. 2. Produs tipografic obținut prin acest procedeu; ~gramă (v. -gramă), s. f., telegramă trimisă automobiliștilor în deplasare și afișată la stațiile de benzină; ~hematoterapie (v. hemato-, v. -terapie), s. f., tratament care constă în injectarea de sînge provenit dintr-o venă a aceluiași bolnav; sin. autohemoterapie; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., distrugere a globulelor roșii de către propriul ser al bolnavului; ~hemoterapie (v. -hemo-, v. -terapie), s. f., autohematoterapie*; ~historadiografie (v. histo-, v. radio-, v. -grafie), s. f., histoautoradiografie*; ~homogamie (v. homo-, v. -gamie), s. f., autopolenizare excepțională; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește și în prezent; sin. indigen, aborigen. 2. Care este limitat la un areal restrîns. 3. Relativ la cărbunii care s-au format pe locul de origine a plantelor din care aceștia provin. 4. Referitor la formațiile geologice care nu au suferit mișcări tectonice de translație; ~htonie (v. -htonie), s. f., caracter autohton; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație patologică a eului propriu; ~leucocitoterapie (v. leuco-, v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a leucocitelor provenind de la aceeași persoană; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă magmatică înglobată în altă rocă, cu care a provenit din aceeași magmă inițială; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere tipografică a lucrărilor executate direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a celulelor și țesuturilor organice sub acțiunea enzimelor proprii; sin. autocitoliză, autopepsie, autoproteoliză; ~log (v. -log), adj., s. n., 1. s. n., Produs sau component care provine de la același organism. 2. adj., Ceea ce apare în mod natural într-un anumit sector organic sau care este prezent în mod normal în țesuturile sau umorile corpului. 3. (Despre un neoplasm) Provenit din celule care apar în mod normal în organul respectiv; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., proces de autofecundare, la care copulează doi gameți sau două nuclee de același sex; ~mizofobie (v. mizo-, v. -fobie), s. f., teamă patologică de mirosuri neplăcute, care ar putea proveni de la propria persoană; ~mobil (v. -mobil), adj., care se mișcă prin el însuși sau care se mișcă cu ajutorul unui motor propriu; ~morf (v. -morf), adj., privind mineralele rocilor limitate de formele cristaline proprii speciei lor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare organică morfologică și. funcțională, condiționată de factori interni; ~nastie (v. -nastie), s. f., curbură de creștere inegală a organelor vegetale datorită unor cauze interne; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., operație chirurgicală de excludere funcțională totală a rinichiului tuberculos; ~nictitropic (v. nicti-, v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care în mod spontan își ia poziția obișnuită din timpul nopții; ~nom (v. -nom₁), adj., care se bucură de autonomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Drept al unui stat de a se administra singur. 2. Faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 3. Distanță maximă pînă la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul etc. fără a se mai alimenta cu combustibil pe parcurs; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., partenogeneză sub acțiunea unui stimul fizic sau chimic; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre organisme) care trăiește permanent în stratul superior al apelor mării; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., autoliză*; ~plasmoterapie (v. plasmo-, v. -terapie), s. f., utilizare a plasmei sanguine în scop terapeutic; ~plast (v. -plast), s. n., granulă de clorofilă; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la reacțiile sau la adaptările orientate spre modificarea organismului propriu; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurigicală de refacere a unui țesut organic distrus cu material prelevat ce la același individ; ~plazie (v. -plazie), s. f., proces de dezvoltare în care unele celule ale embrionului se diferențiază morfologic și biologic într-o anumită direcție; sin. autodiferențiere^[1]; ~pneumocefalie (v. pneumo-, v. -cefalie), s. f., formație tumorală intracraniană plină cu aer sau cu gaz; ~podiu (v. -podiu), s. n., zona distală a membrelor toracale sau pelviene; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid poliploid care prezintă mai mult de două garnituri cromozomale; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre organisme) care prosperă în ape curgătoare; ~proteoliză (v. proteo-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~radiografie (v. radio- v. -grafie), s. f., metodă modernă de cercetare, bazată pe studiul imaginii obținute pe o peliculă radiografică a unui organ sau țesut ccnținînd o substantă radioactivă; ~scoliotropic (v. scolio-, v. tropic), adj., care prezintă autotropism; la care organele vegetale cresc și se dezvoltă în linie curbă; ~scopie (v. -scopie), s. f., percepție halucinatorie, care constă în faptul că bolnavul are impresia că se vede pe sine însuși; ~seroterapie (v. sero-, v. -terapie), s. f., metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., proces de împerechere a cromozomilor cu aceeași origine, în meioză; ~spor (v. -spor), s. m., aplanospor forma în celula parentală și asemănător cu aceasta; ~terapie (v. -terapie), s. f., vindecare a unei boli pe cale naturală; ~tetraploid (v. tetraplo-, v. -id), s. m., hibrid tetraploid care prezintă genomuri asemănătoare; ~tip (v. -tip), s. n., tip de taxon stabilit de autorul însuși; ~tipie (v. -tipie) s. f., procedeu fotochimic de executare a unui clișeu zincografic cu ajutorul unor puncte sau linii de diferite mărimi; ~tipografie (v. tipo-, v. -grafie), s. f., tipar înalt, ale cărui clișee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe care imaginile au fost executate direct; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. (La unele animale) Pierdere reflexă și spontană, în caz de primejdie, a unei părți a corpului (coadă, apendice, picior etc.) care, ulterior, se poate regenera. 2. Capacitate a unor vegetale de a pierde și apoi de a reface anumite părți ale organismului; ~trof (v. -trof), adj., care este capabil să-și producă singur substanțele organice necesare, pornind de la elemente minerale; ~trofie (v. -trofie), s. f., capacitate a plantelor cu clorofilă de a-și sintetiza singure substanțele nutritive; sin. autotrofism*^[2]; ~uroterapie (v. uro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a urinii recent emise și sterilizate provenind de la același bolnav; ~vaccinoterapie (v. vaccino-, v. -terapie), s. f., utilizare a autovaccinurilor în scop terapeutic; ~zit (v. -zit), s. m., făt dezvoltat care se poate hrăni singur în caz de monștri dubli, deosebit de cel parazit; ~zom (v. -zom), s. m., Cromozom comun celor două sexe, prezent în celulele somatice și care, împreună cu alozomul, formează genomul.

CYRTOPODIUM R. Br., CIRTOPODIUM, fam. Orchidaceae. Gen originar din America tropicală, cca 55 specii, terestre sau epifite, cu pseudobulbi care poartă mai multe frunze lunguieț-lanceolate, nervate. Flori mari sau mijlocii, cu peduncul (petale, de obicei, egale sau cele interioare puțin mai late, labei trilobat, lobul central pendent, lobii laterali cu mici excrescențe, antere cu 4 saci de polen ovali) reunite (spic) mai multe pe un peduncul înalt, ramificat, cu bractee mari, de aceeași culoare cu petalele exterioare.

Lilium auratum Lindl. Specie care înflorește vara. Flori însoțite la bază de o mică frunză (petale groase, cerate, foarte parfumate, stamine lungi pînă în 15 cm, cu antere înguste de pînă la 3 cm lungime, cu polen purpur, stil îndoit, îngust, lung pînă la 14 cm) infundibuliforme, cu diametru pînă la 20 cm, grupate 6-30 în inflorescență, pe o tulpină cilindrică, glabră, înaltă de cca 1,5 m. Flori albe cu o bandă galbenă- aurie în mijloc, pe toată suprafața cu multe puncte sau pete roșii-purpurii, roșii-deschis, purpurii sau carmin, castanii-aurii sau violete, marginile ondulate, glabre, pe spate verzui. Fruct, capsulă.

Lilium brownii F. E. Brown (syn. L. japonicum Bot. Mag.; L. japonicum verum hort.). Specie care înflorește vara. Flori (foliolele perigonului groase, lungi pînă la 20 cm, oblong-lanceolate, stamine albe, antere oblonge cu polen roșu-maro-închis, lungi pînă la 1,5 cm), 1 rar 2-4, lat-infundibuliforme, pe o tulpină înaltă pînă la 1,20 m, parfumate, pendente sau oblice, în interior albe-curat, la exterior roșii-purpur neuniform. Frunze verzi-purpur, cele din treimea superioară mai mult lanceolate.

Lilium bulbiferum L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori pînă la 12, dispuse în raceme umbeliforme, pe un peduncul gros, scurt, cu pete purpur (stamine lungi pînă la 4,5 cm, antere lungi pînă la 1 cm, polen roșu), lungi pînă la 8 cm, erecte, fără parfum, roșii-strălucitor, deseori la bază, în interior, oranj, foliolele pe partea de deasupra punctate cu negru. Tulpină înaltă pînă la 1,30 m, erectă, pubescentă. Frunze liniare, sesile, cele din treimea superioară dispuse în verticile avînd în axa lor bulbili negri-lucioși.

Lilium japonicum Thunb. Specie care înflorește vara. Flori (foliolele perigonului late, albicioase sau roșii-rozee, stamine ceva mai scurte, antere cu polen roșu) lat-infundibuliforme, parfumate, 1-5, orizontale. Frunze lanceolate, verticilate. Tulpină înaltă pînă la 0,90 m, violeta. Bulb, 2-5 cm diametru, cu solzi albi.